Pomenirea dipticelor la Vohodul Mare de către Patr. Daniel alături de Patr. Bartolomeu (Imagine: Basilica)
Sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului a fost un eveniment important, un proiect lansat cu aproape un secol jumătate în urmă, întârziat, dar de însemnătate. Construirea și sfințirea unei catedrale simbol pentru români este de bun augur. Totuși este știut că nu zidurile goale ne pun în fața lui Dumnezeu, ci credința și faptele plăcute Lui. La fel cum templul zidit de iudei în vechime a fost plăcut Domnului, însă El nu locuiește în clădiri de piatră, ci în inimile care vin la El cu credință, așa și astăzi. De aceea mai mare atenție trebuie avut pentru a face ca zidurile Catedralei să exprime credința curată și smerită.
Au existat diferite critici legate de modul organizării, că nu s-a permis credincioșilor să participe la slujbă în masă, că a fost mult fast și puțină deschidere spre omul de rând, poporul pentru care s-a construit. Și acestea sunt unele indicii ale falei neplăcute lui Dumnezeu, dar mai important este faptul că invitatul special al sfințirii a fost Patriarhul Bartolomeu, cunoscut ca promotor al ereziei ecumeniste și inițiator al schismei cumplite din Ucraina, toate aflate în plină desfășurare.
Pe tema pomenirii schismaticului Epifanie de la Kiev am avut o discuție amplă în mediul online. Deși nu au fost trase concluzii categorice, au fost atinse puncte importante din cel puțin două perspective, una susținută de mine, că nu există bază canonică pentru a merge până la întreruperea pomenirii ierarhilor români în urma acestui eveniment, și una opusă, a pr. Claudiu Buză, care se întemeiază în special pe canonul 2 Antiohia.
Cei mai mulți, grosul credincioșilor români, nu sunt preocupați de subiectul acesta al pomenirii lui Epifanie la sfințire de către Patriarhul Bartolomeu, ci de formalisme, de emoții, de cârteli și chiar de superstiții banale. Din nefericire, există și practica superstițioasă păguboasă a trecerii tuturor prin altar după sfințire, o greșeală ce nu se găsește în celelalte tradiții ortodoxe, fiind practic o profanare a jertfelnicului interzisă prin canoane. Totuși subiectul bisericesc al pomenirii ar trebui să primeze față de cele enumerate mai sus.
Ce este greșit că a fost pomenit Epifanie
Situații similare, în care un ierarh a slujit cu unul din Întâistătătorii care au recunoscut pe schismaticii ucraineni, s-au mai întâmplat recent. Amintim nu doar de împrejurarea de anul trecut, când la București a slujit Arhiepiscopul Ciprului, dar există și ierarhi ciprioți care au conslujit cu Arhiepiscopul lor sau, mai ciudat, IPS Atanasie de Limassol cu Patriarhul Alexandriei. Atunci Mitropolitul cipriot s-a delimitat ulterior de gestul înșelator al oaspetelui său, susținând că pomenirea în diptice a lui Epifanie nu-l reprezintă.
Strict canonic vorbind, este greu de înțeles cum poate cineva să participe la slujba unde este pomenit Epifanie și totuși să nu-l recunoască drept episcop valid. Explicația există și a venit din partea Mitr. Serafim de Pireu când a fost și el pus în aceeași situție prin venirea Arhiepiscopului Atenei în eparhia sa. Atunci acea mișcare a fost cumva menită să-l forțeze să se dea de partea deciziei ilegale a Sinodului grec, însă acesta a ales să conslujească, dar să-și mențină linia. Justificarea sa a fost una puțin alambicată juridic pentru mințile neiscusite, însă validă. Într-un Comunicat oficial emis de Mitropolia de Pireu a fost explicat în esență faptul că decizia de recunoaștere a schismaticilor nu este validă și corectă, însă nici inexistentă. Ea nu poate fi corectată decât de un for superior, adică de un Sinod Panortodox. Până atunci, nu există contaminare prin conslujirea cu cei aflați în greșeală, deși aceștia sunt vinovați în fața lui Dumnezeu. Un singur punct ar fi discutabil în cele scrise în acel comunicat, anume că pretenția Fanarului de primat nu este doar o „chestiune de alcătuire administrativă”, ci „eclesiologia greșită” atinge dogma despre ființa Bisericii.
Ca o explicitare, actele liturgice necanonice nu aduc atingere Tainei Euharistiei și nici nu se încadrează în ea, ci sunt privite ca niște abateri omenești ce nu fac parte din esența slujbei.
În contextul nostru, știm că Patriarhia Română a refuzat să-i recunoască structura schismatică din Ucraina și aceasta este poziția ei oficială. Din păcate, nu este una mărturisitoare, fermă, pură, cum se întâmplă în alte Biserici Ortodoxe Locale, precum la bulgari, polonezi, sârbi, albanezi, totuși e în limite ortodoxe. Așadar aceasta nu poate fi răsturnată de conslujirea cu Patriarhul Bartolomeu, însă este un semnal prost transmis de acceptare și promovare a unui personaj nefast pentru Ortodoxie.
Așadar, ca o concluzie, era de așteptat ca Patriarhia noastră să fi evitat situația de a fi pomenit schismaticul Epifanie la slujba de hramul ei prin Patriarhul Bartolomeu pentru a nu da un mesaj de indiferență față de o chestiune atât de arzătoare pentru Ortodoxie la ora actuală sau chiar de partizanat și complicitate cu ingerințele fanariote din Ucraina. Mai mult, în felul acesta sunt alimentate temerile că și Sinodul nostru va ajunge la recunoașterea ingrată a schismei. Deși nu există o raliere administrativă și liturgică, totuși nu este de neglijat validarea aceasta prin jocul de imagine pentru că nu subțirimile și nuanțele juridice contează, ci mesajul care ajunge la sufletele credincioșilor.
În punctul de acum ar fi de dorit să apară o poziționare oficială de delimitare față de schisma ucraineană pentru a nu lăsa loc de interpretări. Aceasta pentru că, așa cum am scris în primele rânduri, bucuria sfințirii Catedralei ar trebui să fie ancorată prima dată în mărturisirea curată a dreptei credințe, nu în fast, fală și jocuri de putere.
Criticile nu trebuie să treacă limitele canonice
Buna rânduială bisericească trebuie respectată nu doar în direcția atenției la schisme și la participarea la ele de către ierarhie, ci și prin menținerea în limitele trasate de canoanele Bisericii atunci când protestăm justificat și necesar față de abaterile acestea cumplite de la nivel înalt.
Deși ar fi trebuit ca toată atenția noastră să se concentreze pe abaterea ierarhiei, nu putem neglija nici eventualele exagerări ale criticilor ei. Materialul video se concentrează pe această latură mai mult, a necesității sau nu a delimitării liturgice de arhiereii români.
Ce doresc să subliniez aici încă o dată sunt două lucruri:
1. Noi, clericii și credincioșii de rând, nu suntem în măsură să aplicăm pedepsele dispuse de canoane. Acest lucru îl clarifică Sf. Nicodim Aghioritul printr-o notă la canonul 3 apostolic, pe care o redau aici într-o traducere ajustată, pentru a fi mai coerentă pentru limbajul actual:
„Trebuie să ştim că epitimiile/certările pe care le stabilesc canoanele, adică: să caterisească, să se afurisească/excomunice şi: să fie anatema, acestea, după arta gramaticii, sunt la imperativ pentru persoana a treia, care nu este de faţă. La aceasta, ca să se transmită porunca aceasta, este necesar să fie de față a doua persoană. Explic mai bine. Canoanele poruncesc ca Sinodul Episcopilor celor vii să caterisească pe preoţi ori să afurisească ori să anatematisească pe mireni când încalcă aceștia canoanele. Însă, dacă Sinodul nu va pune în lucrare caterisirea preoţilor ori afurisirea sau anatematisirea mirenilor, preoţii aceştia şi mirenii, nu sunt nici caterisiţi efectiv, nici afurisiţi ori anatematisiţi. Totuși sunt pasibili aici spre caterisire ori afurisire ori anatematisire, iar acolo spre dumezeiasca osândă. Precum atunci când un împărat va porunci slugii sale să bată pe un altul, care a greşit, dacă sluga cea căreia i s-a poruncit nu va lucra porunca împăratului, acela ce a greşit împăratului a rămas nebătut, însă pasibil/condamnabil la bătaie. Drept aceea tare greşesc aceia fără minte care zic că în vremurile acestea toţi cei sfinţiţi care au fost hirotoniți necanonic sunt caterisiţi în fapt. Limba ce fără minte bârfește astfel de cuvinte este împotrivitoare celor sfinte, neînţelegând că porunca din canoane, fără lucrarea efectivă a persoanei a doua, adică a Sinodului, este neîmplinită, ea nelucrând de la sine imediat şi înainte de judecată. Înșişi dumnezeieştii Apostoli se explică pe sine vădit prin canonul 46 al lor, fiindcă nu zic că îndată deja în faptă se află caterisit orice Episcop sau preot care a primit botezul ereticilor, ci poruncim a se caterisi, adică a sta de faţă la judecată şi, de se va dovedi că a făcut acesta, atunci să se dezbrace cu hotărârea voastră de preoţie, aceasta poruncim.”
Râvna unora de a vedea pedepsiți sau chiar a aplica ei această sentință celor ce greșesc mi se pare nesocotită, după cuvântul de mai sus, și produce mai mare vălmășie decât abaterile pe care le critică. Pentru că în Biserică trebuie să respectăm ordinea stabilită, nu să o susținem în mod arbitrar.
Drept aceea este foarte bine să milităm pentru aplicarea canoanelor, dar nu samavolnic și anarhic, ci prin îndreptarea și revenirea la normal a ierarhiei și celor în drept.
2. În al doilea rând, trebuie înțelese corect noțiunile de acrivie/rigoare și iconomie/pogorământ. Nu e sănătos a confunda râvna, mai ales cea aprinsă și fără cunoștință, cu acrivia și nici iconomia cu delăsarea. Este foarte necesar zelul pentru credință, dar conform cu limitele canonice și cu discernământ, nu fără noimă și fără bariere, cerând sancțiuni și acțiuni dincolo de cadrul permis de Biserică.
Ca un ultim gând, mântuirea se lucrează în Biserică. Nu e suficient a fi în ea, ci a și intra în noima credinței. Foarte adesea, instituția se păstrează la un nivel foarte formal. Unii se mulțumesc cu atât, iar alții critică acest lucru ca fiind o piedică. Însă, dacă avem în vedere că Hristos a spus că mântuirea este din iudei, deși îi certa și-i acuza pe cărturari că-i fac pe ucenicii lor fii ai gheenei îndoit decât ei, înțelegem că pe pământ ne mulțumim cu cadrul general, dar avem nevoie de râvnă sfântă și pocăință pentru a ne mântui sufletele. Aceasta înseamnă îngăduință față de înțelegerile slabe ale altora, dar rigoare față de noi; ferire de sminteli și abateri, dar nu anarhie și ieșire din rânduială.
Trebuie remarcat cu onestitate că răspunsul recent al Patriarhiei Române la cerințele ambasadorului ucrainean de a recunoaște așa-zisa Biserică autocefală a Ucrainei este unul categoric și apăsat. În contextul presiunilor politice și de toate tipurile legate de războiul din țara vecină, reprezintă un act de curaj și asumare a puncta diferitele aspecte slabe ale vieții bisericești de la Kiev.
După ce scandalul legat de tentativele de acaparare a unor biserici din Cernăuți de către schismaticii și ultra-naționaliștii ucraineni a captat atenția masivă în România, ambasadorul lor s-a simțit nevoit să dea unele justificări. Pentru a abate atenția de la atacurile asupra locașurilor românești, el a atras atenția cumva că acestea nu ar avea legătură cu românii, ci ar fi o problemă a lor importantă. În acest context, a dus subiectul mai departe, cerând Patriarhiei noastre să recunoască noua „Biserică” înființată la ei sub Epifanie Dumenko.
La mai puțin de o săptămână, vine și refuzul clar al Bisericii noastre. În el sunt punctate unele aspecte importante, cum ar fi faptul că credincioșii din regiunea Cernăuți de naționalitate română sunt chiar înspăimântați și refuză trecerea la structura bisericească ucraineană. Mai mult, gestul de a promova săvârșirea primei Liturghii în limba ucraineană într-o biserică zidită și de tradiție românească este prezentat ca o dovadă de neîncredere față de respectarea dreptului de a oficia în limba română. Chiar și aceste trimiteri dezvăluie puțin din situația abuzivă de dincolo de graniță.
În privința reluării poziției Sinodului nostru că acest conflict ar trebui rezolvat prin dialog între Patriarhia Ecumenică și cea Rusă, aceasta pare puțin depășită, după cum era și în 2019, când a fost emis. Conflictul este atât de evident și de mare și de nerezolvat, încât e limpede că aceste două Biserici nu pot ajunge la un acord și e nevoie de o mediere pan-ortodoxă. Chiar a fost întrunită o Conferință la Amman în acest sens, la care am participat și noi, românii. Pe de altă parte, poate e nimerită această recomandare și mai calmează spiritele și dă mai multă încredere părților. Oricum, au existat diverse alte poziționări ale Bisericilor Locale (sârbă, bulgară, albaneză) că problema ucraineană ar trebui rezolvată prin implicarea tuturor Bisericilor Ortodoxe.
Mai putem nota că chiar acum câteva zile Mitropolitul Luca de Zaporojie a făcut un apel scris și trimis o Conferință din Belgrad către ierarhii și Sinoadele din alte țări să intervină și să ajute pentru reglementarea situației din Ucraina și pentru încetarea persecuțiilor.
Tot zilele acestea președintele Zelenski a retras cetățenia ucraineană Mitropolitului Onufrie, capul Bisericii canonice Ucrainene.
Mai trebuie notat și faptul grav că este promovată în continuare ideea formării unei structuri noi în Ucraina aparținând Patriarhiei noastre, care să atragă pe credincioșii români din Cernăuți îndeosebi și să le ofere protecție religioasă. Contextul este acela că Biserica cea canonică, de sub Mitropolitul Onufrie, este sub prigoană și există amenințarea să fie scoasă cu totul în afara legii. Chiar și așa, această intervenție a noastră este una necanonică și provoacă schismă. Nu avem dreptul să furăm credincioși din cuprinsul unei alte Biserici canonice sub nici un pretext.
Din păcate, problemele grave de natură schismatică nu sunt tratate cu cuget bisericesc, ci sunt implicate interese naționaliste. Chiar și Patriarhia noastră face acest lucru prin demersul său de a acapara pe credincioșii români din Ucraina.
De aceea soluțiile avansate din diverse părți nu conving că ar fi obiective, sincere și curate.
În plus, abaterile de la dreapta credință din partea sinodalilor români provoacă reținere și cicumspecție. Spre exemplu, Mitropolitul Longhin, cunoscut în Cernăuți și în toată Ucraina, deși ar fi cel mai de bază om de Biserică din zonă, nu poate avea relații bune cu Patriarhia noastră din cauza acestor greșeli dogmatice.
Așadar soluțiile și răspunsurile Patriarhiei noastre ascund unele aspecte delicate și promovează interesele ei lumești, de a-și mări turma, nu și de a-și consolida credința. De aceea ele trebuie privite cu oarece rezervă.
Una peste alta, răspunsul Patriarhiei Române este unul neașteptat și bun, care mai liniștește într-o oarecare măsură apele și le așează în matca respectării canoanelor. Cel puțin cu privire la recunoașterea schismaticilor ucraineni. O poziționare fără reproș ar fi trebuit să conțină condamnarea acțiunilor fanariote și a structurii din Ucraina pentru a nu mai lăsa loc pe viitor ca aceste discordii să apară ușor la suprafață.
Pascalia diferită între ortodocși și catolici. Totuși catolicii au decis deja să țină Paștile după ortodocși cel puțin până în 2030
Punctul de vedere exprimat de Patriarhia Română cu privire la serbarea comună a Paștelui împreună cu catolicii a venit cumva pe nepusă masă și menține în discuție acest subiect. Declarația Papei Francisc despre disponibilitatea de a prăznui laolaltă cu celelalte Confesiuni Învierea la o dată stabilită de ei se înscrie în programul ecumenist din acest an 2025 și nu este ceva nou sau surprinzător, care ar cere o reacție.
Concret, Papa a spus: „Reînnoiesc chemarea mea pentru ca această coincidență să fie o rechemare a tuturor creștinilor de a efectua un pas decisiv către unitate, în jurul unei date comune pentru Paști (cf. bula Spes non confundit, nr. 17), iar Biserica catolică este dispusă să accepte data pe care toți vor să o facă, o dată a unității”. Aceste cuvinte au fost rostite în cadrul unei slujbe din ciclul octavei sau săptămânii ecumenice de rugăciune în comun, lucru deja obișnuit ca în astfel de împrejurări să fie făcute apeluri la unitate pe diferite paliere spre cea finală. Chiar și Patriarhul Bartolomeu a făcut astfel de afirmații în jurul temei sărbătoririi a 1700 de ani de la Sinodul I Ecumenic, chiar dacă nu a menționat expres fixarea unei date permanente. Paștile comun de anul acesta și serbarea Sinodului laolaltă sunt teme recurente pe acest an.
Patriarhia Română a răspuns în esență că: „facem precizarea că orice consultare referitoare la data Paștelui și o eventuală hotărâre pot avea loc numai în cadrul unui viitor Sinod pan-ortodox, prin participarea tuturor Bisericilor Ortodoxe surori”.
Așadar este curioasă poziționarea Patriarhiei noastre în acest context și uimitoare la prima vedere. În primul rând, chemarea nu i-a fost adresată și nici o altă Biserică Ortodoxă Locală nu a reacționat punctual. În al doilea rând, astfel de apeluri au mai fost lansate și anii trecuți, chiar cu discuții concrete între Roma și Patriarhia Ecumenică. În al treilea rând, subiectul a mai fost discutat aprins anii trecuți în spațiul public de la noi.
Pe de altă parte, poziția exprimată în comunicatul oficial al Patriarhiei noastre este una neclară, dar cu o nuanță de respingere a propunerii din partea Papei. Condiția discutării și luării unei hotărâri în cadrul unui Sinod Panortodox este cumva echivalentul unui refuz, dar totuși nu o imposibilitate.
Deoarece mesajul Patriarhiei nu face decât să deschidă un subiect spinos și să-l perpetueze fără explicații clare, noi ar trebui să avem o imagine limpede asupra problemei. Trebuie să cunoaștem contextul general al fixării datei Paștilor din primele veacuri și al schimbării calendarului din secolul trecut și chiar intențiile ajustării Pascaliei în ton cu ereticii pentru a înțelege mersul lucrurilor.
Hotărârile Sinodului I Ecumenic
În afară de condamnarea arianismului, la primul Sinod Ecumenic s-a hotărât și sărbătorirea comună a Paștilor în toată Biserica. În acele vremuri existau divergențe, cu toate că cei mai mulți țineau Paștile după regula alexandrină. Astfel că Sinodul a hotărât: „În legătură cu Sfintele noastre Paști, s-a rezolvat și această problemă, încât toți frații din Răsărit, care mai înainte nu sărbătoreau Paștile odată cu romanii și cu voi și cu toți care țin Paștile de la început, să-l serbeze de acum înainte cu voi” (Scrisoarea sinodală, la Teodoret, Istoria bisericească, PSB 44, I, 2).
După cum am detaliat și în alte articole, în timpul acela erau unii care țineau Învierea nu duminica, ci pe 15 nissan, în orice zi a săptămânii, și alții care stabileau această sărbătoare în funcție de iudei. Deoarece evreii atunci nu aveau un calendar uniformizat, se întâmpla ca în unele zone să-l prăznuiască înainte de echinocțiu, iar în alte zone după echinocțiu. Dar obiceiul Bisericii, consemnat și de Episcopul Dionisie al Alexandriei în sec. al III-lea, era să serbeze după echinocțiu (Eusebiu, Istoria bisericească, 7, XX). Practic, nu se ținea cont de iudei, ci era avut în vedere mai mult calendarul mesopotamian. De aceea canonul apostolic nu vorbește de luna nisan, din calendarul iudaic, ci de dystros, care e din calendarul mesopotamian.
Deoarece unii iudei schimbaseră calendarul, iar alții mai țărănoși, după expresia Pidalionului, care erau majoritari, țineau obiceiul neîndreptat, se întâmpla să fie ținut Pesahul lor la date diferite în regiuni deosebite. Astfel că acei creștini care i-ar fi luat drept reper, ar fi fost împărțiți la rândul lor.
Scrisoarea Împăratului Constantin despre cele hotărâte de Sinod (vezi la Teodoret al Cyrului, Istoria bisericească, I, 10) pe tema pascaliei este mai bogată și nuanțează faptul că nu este acceptabil ca Biserica să țină cont de evrei în stabilirea Paștilor. Asta însemna că Învierea putea să coincidă cu Pesahul evreiesc (al acelora care îl țineau după echinocțiu) sau chiar să-l devanseze sau, cel mai adesea, să fie după el, important era că nu era un reper pentru creștini. Din cauza impreciziei calendarului lunar iudaic cu cei 19 ani ciclici, 14 nisan cădea în jurul lunii pline, dar putea fi cu o zi înainte sau după, nu fix de lună plină. Așa se putea întâmpla, atunci când echinocțiul era chiar înainte de lună plină, să coincidă cele două sărbători. Dar decizia Sinodului a fost să nu se țină cont defel de iudei.
Elaborarea unui nou calendar a fost dispusă și hotărâtă la Conciliul Tridentin de la mijlocul sec. al XVI-lea și a fost terminat abia spre finalul lui, în 1582. Acel Conciliu a fost întrunit odată cu apariția Protestantismului și în plin avânt reformator. Catolicii au urmărit să dea răspunsuri și să se restructureze pentru a face față provocărilor protestante. Calendarul a fost unul din punctele de pe listă prin care urmau să atragă de partea lor popoarele Europei. Bineînțeles că acesta a fost îndreptat și spre atragerea populațiilor ortodoxe.
Un prim răspuns a fost dat chiar în anul următor introducerii calendarului gregorian, adică în 1583. Textul sinodal, semnat de Patriarhii Constantinopolului și al Alexandriei, răspunde unei cereri din partea armenilor și obiectează față de noul calendar papistaș că nu ar fi suficient de precis și că nu corespunde deciziilor Sinodului I Ecumenic. Cu toate că cele 4 reguli invocate pentru stabilirea datei pascale dovedesc împroprierea ideii greșite că Învierea trebuie să fie după Pesahul evreiesc, e de reținut faptul că ortodocșii au respins de la început adaptarea la calendarul gregorian.
Această poziție a fost înnoită mai apoi tot sinodal în anii 1589 și 1593. Toate aceste acte nu conțin anateme împotriva celor care ar aduce modificări calendarului bisericesc, după cum susțin stiliștii, dar resping propunerile catolice de revizuire și le văd ca pe un prilej de prozelitism.
Apariția calendarului îndreptat la începutul secolului trecut
După câteva secole, problema calendarului a fost pusă tot mai acut în spațiul ortodox de pe la sfârșitul sec. al XVIII-lea, dar Bisericile Locale nu au fost dispuse spre modificare. Abia la zisa Conferință de la Constantinopol (1923) a fost hotărâtă introducerea unui calendar îndreptat, diferit de cel gregorian, după o metodă îmbunătățită. Nu a fost menționată intenția de apropiere de catolici prin această revizuire, dar scopul nedeclarat acesta a fost.
Culmea este că numai în România s-a încercat aplicarea deciziilor în totalitate, adică inclusiv cele legate de Pascalie. Grecii, în primul rând Patriarhia Ecumenică, au modificat doar sărbătorile fixe, fără a schimba data Paștelui. După două încercări eșuate de la noi, s-a uniformizat hotărârea ca Paștile să fie comun la nivel pan-ortodox și stabilit după calendarul iulian neîndreptat. A fost luată și o hotărâre oficială în acest sens la Sinaxa de la Moscova din 1948.
Însă discuțiile despre legitimitatea introducerii calendarului revizuit nu au încetat să apară și a fost stringentă o decizie sinodală. Organizarea unui Sinod pe această temă a fost tergiversată decenii bune, aproape un secol, și s-a materializat abia în 2016 în Creta, dar tocmai tema calendarului a fost scoasă de pe ordinea de zi și păstrate doar chestiunile legate de ecumenism și alte subiecte, în total 6.
Deci problema divizării liturgice a Bisericilor Locale care țin calendarul pe vechi sau pe nou, deși gravă, a rămas în continuare să macine Biserica Ortodoxă. Deși astfel de diferențe au mai existat și în trecut chiar și după Sinodul I Ecumenic între Roma și Alexandria și creștinii britanici, totuși nu este o situație fericită și ar trebui rezolvată, nu normalizată prin acceptare. Cu atât mai mult instrumentalizarea acestui fapt înspre o apropiere de catolici este regretabilă și dăunătoare.
Ce ne împiedică să avem Paștile comun cu catolicii
Din hotărârile discutate mai sus luate la Sinodul I Ecumenic reiese faptul că sărbătorile creștine ar trebui să fie unitare, la aceeași dată, și nicidecum în dependență de cei de alte credințe.
Cu toate că Sinodul de la Niceea a menționat doar Paștile ca sărbătoare ce trebuie ținută de toți credincioșii Bisericii la aceeași dată, se subînțelege că acest principiu ar trebui aplicat și tuturor celorlalte sărbători importante. Poate unele zile praznicale cu caracter local nu ar deranja să fie ținute la date diferite în țările ortodoxe, dar marile Praznice, cum ar fi îndeosebi Nașterea Domnului și Boboteaza, ar fi firesc să fie cinstite în comun în aceeași zi. Pe vremea Sinodului I doar Paștile era ținut la date diferite și de aceea doar el a fost luat în discuție, dar este de presupus că același principiu trebuie aplicat uniform pentru toate marile sărbători creștine, nu doar unilateral pentru Înviere. Aceasta ar fi interpretarea în duh, nu strict literală a deciziei de la Niceea.
Deși principiul de a nu depinde de Pesahul evreiesc a fost înțeles greșit și răstălmăcit începând cu canonistul Zonara, Sinodul I a stabilit ca sărbătoarea cea mai mare, Paștile, să nu depindă de calendarul iudaic. Logica acestei decizii ar fi independența credinței creștine ortodoxe de alte culte, care sunt în rătăcire și înstrăinare de Dumnezeu. Prin urmare, în situația actuală, ar fi contrar spiritului Sinodului I să stabilim vreo dată comună pascală cu catolicii sau cu orice altă Confesiune sau religie. Chiar dacă data sărbătorilor ar coincide, tradiția trebuie să fie una internă, autonomă, ortodoxă.
În treacăt fie spus, argumentul vechilor calendariști că Paștile trebuie să fie după cel al evreilor este contrar hotărârii Sinodului I Ecumenic. El ar trebui să fie independent de ei, nu după aceia.
Pe lângă aceste două principii importante, trebuie luat în calcul și prozelitismul catolic și curentul ecumenist eretic care bântuie astăzi și care ar prinde aripi prin adoptarea unei date comune cu catolicii pentru serbarea Paștilor. În plus, hotărârea la care face referire comunicatul Patriarhiei Române vizează unitatea ortodoxă, care este șubrezită prin calendarul iulian îndreptat introdus în unele Biserici Locale și în altele nu. Ar trebui ca măcar Paștile să fie comun pentru a nu strica și ultima fărâmă de unitate. Deci discuția ar trebui să fie una strict internă ortodoxă, nicidecum pusă în dependență de apelurile papale.
Comunicatul Patriarhiei este corect, dar dubios
În lumina celor spuse, se poate afirma că Patriarhia a emis comunicatul său pe nepusă masă, fără să existe o discuție reală pe subiect și o provocare de luat în seamă din partea Papei. Mai mult păstrează în atenție subiectul apropierii de catolici și induce o abordare superficială în mentalul credincioșilor. Pe lângă faptul că nu atinge puncte importante din subiectul pascaliei, ci îl tratează populist și neclar. Nu există o respingere a apelului papal, ci eludare a temei și o eschivare și ascundere în spatele unui eventual Sinod Panortodox, care nu este exclus să fie împins în față în viitor de Patriarhia Ecumenică ce a trădat Ortodoxia cu atâtea și atâtea ocazii în ultimul secol.
Deocamdată este bine că a fost respinsă cerința unei date comune, dar acest refuz seamănă cu o diluare a discuției și poziției ferme ortodoxe pe această temă. În condițiile ecumenismului contemporan, slujirile în comun cu catolicii reprezintă modalitatea de atragere cea mai răspândită a ortodocșilor spre o unire și la nivel dogmatic după tocirea conștiinței acestora. De aceea aceste provocări și octava din ianuarie rămân o amenințare constantă în subsidiar.
O clarificare ulterioară asupra motivării de a scrie acest articol: Pentru a fi mai clară esența acestui articol, consider că Patriarhia nu avea motiv temeinic să emită comunicatul său și, de aceea, apare mai mult ca o provocare de a fi menținut în discuție subiectul de o manieră care îl degradează și se poate ajunge în timp la o împăcare cu ideea Paștelui comun cu catolicii. Reiau aici motivele de ce cred că e fără motiv Comunicatul: apelul Papei nu pare să fi avut ecou prea mare, încât să necesite o potolire a spiritelor sau o intervenție de orice fel. Încercările de anii trecuți se a împinge un Paști comun cu Papa au eșuat și problema a fost tranșată în mare parte. Acum doar e reîncălzită prin aducerea din nou în atenție într-un mod care să permită în extremis o soluție de undeva: un Sinod Panortodox. Fiind o temă promovată intena de Fanar și catolici anul acesta, alături de sărbătorirea a 1700 de ani de la Sinodul I Ecumenic, e curios că Patriarhia noastră se pune cumva contra, în timp ce e aproape singura care mai face rugăciuni în comun de săptămâna de rugăciune din ianuarie. Punând acestea cap la cap, pare că prin Comunicat s-a dorit reîncălzirea ciorbei calendarului prin problematizări false și neavenite. Cea mai bună atitudine consider că este interpretarea Comunicatului ca fiind o respingere a unificării Paștilor, fapt ce ar pune Patriarhia în situația de a merge pe această linie. Orice împotrivire frontală nu ar face decât să valideze discutarea pascaliei. Eu personal am optat să abordez subiectul într-o altă cheie, decuplată cumva de Comunicat tocmai pentru a nu-i da apă la moară și pentru a ridica o problemă serioasă, anume reunificarea sărbătorilor ortodoxe între vechi și nou, care chiar ar trebui discutată.
(…) Pe 7 martie 2024, Departamentul pentru Informare și Educație al Bisericii Ortodoxe Ucrainene a publicat un comentariu în legătură cu intenția Bisericii Ortodoxe Române de a-și deschide o structură pe teritoriul Ucrainei.
„Am primit cu surprindere și îngrijorare decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române cu privire la intenția de a-și deschide o structură pe teritoriul canonic al Bisericii Ortodoxe Ucrainene”, se arată în comunicat.
Se notează că această decizie a fost interpretată ca „fiind contrară structurii canonice a vieții bisericești, care se bazează pe principiul teritorial și nu pe principiul național”.
Departamentul pentru Informare a subliniat că Biserica Ortodoxă Ucraineană prețuiește parohiile de limbă română din jurisdicția sa. „Prezența lor în componența noastră subliniază natura universală a Bisericii”, au explicat în Biserica Ortodoxă Ucraineană.
Pentru credincioșii vorbitori de limbă română sunt create toate condițiile necesare pentru ca aceștia „să se simtă confortabil în sânul Bisericii noastre” și să aibă „libertate deplină pentru a săvârși sfintele slujbe în limba română și pentru a-și păstra tradițiile național-duhovnicești”.
„Relațiile dintre Biserica Ortodoxă Română și Biserica Ortodoxă Ucraineană au fost întotdeauna calde și constructive, așa că am dori să sperăm că decizia luată de partea română va fi reconsiderată și nu va umbri relațiile tradiționale bune dintre Bisericile noastre”, a subliniat Biserica Ortodoxă Ucraineană. (…)
În cadrul ședinței Sinodului BOU (autocefală), desfășurat la Reședința Mitropolitului Epifanie (Serghii Dumenko) la data de 7 martie 2024, membrii Sinodului au exprimat nemulțumirea față de această hotărâre istorică, fiind luată decizia de a trimite o scrisoare către Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, dar și Patriarhul Daniel al Bisericii Ortodoxe Române, prezentând poziția Bisericii Ortodoxe a Ucrainei (Autocefală).
„Luând în considerare decizia Sfântului Sinodul al Bisericii Ortodoxe Române din 29 februarie 2024, referitoare la Ucraina, după discuții, s-a luat hotărârea unanimă de a trimite scrisori de la Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Ucraina către Înalt Preafericitul Patriarh Ecumenic Bartolomeu și Preafericitul Patriarh Daniel al Bisericii Ortodoxe Române, prezentând poziția Bisericii Ortodoxe din Ucraina.
Sinodul constată că unul dintre principiile fundamentale ale ordinii canonice și a structurii Bisericii Ortodoxe este că fiecare Biserică Ortodoxă locală are jurisdicție exclusivă în limitele teritoriului său canonic. De asemenea, prin Marele Sinod de la Constantinopol din 1872, s-a stabilit că formarea structurilor canonice ale Bisericii nu poate fi bazată exclusiv pe principii tribale sau filiale, care nu unesc credincioșii ortodocși, ci împart Trupul unic al Bisericii și creează schismă.
Printre altele, în scrisori se subliniază că, conform ordinii canonice și a definițiilor Tomosului privind autocefalia Bisericii Ortodoxe din Ucraina, recunoscute internațional, inclusiv de statul român prieten, teritoriul Ucrainei este sub jurisdicția canonică exclusivă a Bisericii Ortodoxe din Ucraina și niciuna alta.
Fiind o biserică iubitoare pentru toți credincioșii ortodocși din Ucraina, indiferent de originea lor etnică, și având grijă pastorală pentru nevoile spirituale ale credincioșilor ortodocși care se identifică cu tradiția națională și bisericească românească și trăiesc în Ucraina, Biserica Ortodoxă din Ucraina, prin hotărârea Sfântului Sinod (Jurnalul nr. 39 al ședinței din 27 iulie 2019), a adoptat următoarea hotărâre: „Luând în considerare nevoile pastorale ale comunităților ortodoxe vorbitoare de limbă română din Ucraina, după modelul organizării vieții bisericești a parohiilor Bisericii Ortodoxe Române cu majoritate etnică ucraineană – să formeze Vicariatul Ortodox Român al Bisericii Ortodoxe din Ucraina (Biserica Ortodoxă din Ucraina) pentru organizațiile religioase (comunitățile religioase și mănăstiri) din Ucraina cu majoritate etnică românească”.
Sfântul Sinod exprimă speranța că toate problemele care necesită reglementare vor fi rezolvate de Biserica Ortodoxă Română și Biserica Ortodoxă Ucraineană în spiritul iubirii frățești, al ordinii canonice și al definițiilor Tomosului privind autocefalia Bisericii Ortodoxe din Ucraina”.
Comentariu BucPress:
În ceea ce privește Vicariatul Ortodox Român al Bisericii Ortodoxe Ucrainene (Autocefale), înființat în 2019, nici până în prezent nu se dispune de detalii referitoare la această structură. Nu se cunoaște nimic despre existența parohiilor românești în cadrul acesteia. Altfel spus, vicariatul nu include nicio biserică. Vicariatul a fost creat pentru a îmbunătăți imaginea BOU (autocefală) în relația cu Patriarhia de la București și de a obține recunoașterea din partea acesteia.
În legătură cu relația dintre Biserica Ortodoxă Ucraineană (BOU) și comunitățile etnice ortodoxe din Ucraina, aceasta a fost în centrul criticilor și îngrijorărilor, în special în contextul tendințelor naționaliste ale clerului ucrainean. Sloganul „Un popor, o limbă, o biserică”, promovat de BOU(A), este perceput de români ca un mesaj periculos care generează îngrijorări cu privire la respectarea drepturilor minorităților. Criticii subliniază că promovarea unor astfel de sloganuri de către BOU(A) poate contribui la marginalizarea grupurilor etnice și lingvistice mai mici din țară.
„Îi așteptăm pe toți, vom crea condiții adecvate, confortabile pentru ca toată lumea să rămână și împreună într-un singur stat, într-o singură biserică ne vom construi viitorul comun ucrainean. Vom construi lumea noastră ucraineană”, a spus Mitropolitul Epifanie al BOU (A) în februarie a.c..
Relația tensionată dintre reprezentanții Bisericii Ortodoxe Ucrainene Autocefale (BOUA) și comunitățile religioase românești, în special a clerului de etnie română din regiunea Cernăuți, atrage în mod constant atenția publicului. Au mai existat atacuri verbale din partea clericilor BOU(A) la adresa preoților români, inclusiv a mitropolitului Jar, pentru afilierea lor la Biserica Ortodoxă Ucrainean supusă canonic Patriarhiei Moscovei, dar și pentru unele poziții pro-românești ale altor fețe bisericești.
Un episod semnificativ a avut loc anul trecut, la ceremonia de comemorare a jertfelor masacrului de la Fântâna Albă. Cu aprobarea autorităților regionale, slujba religioasă a fost ținută exclusiv în limba ucraineană, iar preoții români, care erau organizatorii tradiționali ai evenimentului, au fost nevoiți să oficieze o slujbă separată în limba română într-o locație din apropierea monumentului victimelor.
Nota noastră: Pentru noi, ca români, este de înțeles acțiunea Patriarhiei noastre de a înființa o structură bisericească pe un teritoriu de tradiție românească și cu o istorie bisericească în spate. Principiul etnic este recunoscut de canoane și stabilit în fixarea teritoriilor bisericești. Nu este de înțeles de ce nu a fost acceptată înființarea unui Vicariat ortodox în Ucraina pe modelul celui ucrainean din România.
Ruptura bisericească a Bucovinei s-a făcut prin intervenția statului ateu bolșevic împotriva rânduielilor bisericești. Potrivit canonului 30 apostolic, Biserica nu recunoaște intervenția politicului și o sancționează prin întoarcerea eparhiilor la posesorul inițial de drept.
Reproșul Bisericii Ucranene canonice este unul legitim, anume că organizarea bisericească se face pe principiul teritorial, nu național. Adică nu se poate introduce o administrare precum cea din diaspora, unde coexistă mai multe Biserici pe aceeași regiune. Parohiile românești din Ucraina nu formează o unitate compactă, ci sunt răsfirate, deci nu se pot constitui într-un tot unitar.
Explicația cea mai plauzibilă este aceea că românii se pliază și vor să fructifice o situație politică în schimbare, în care Ucraina e mai slabă și posibil tot mai neputincioasă pe viitor.
Schismaticii, pe de altă parte, spun corect că nu pot împărți teritoriul cu altcineva, deși ei înșiși nu-l dețin canonic. Invocă hotărârea de condamnare a etnofiletismului din 1872, care este foarte dubioasă și contrară canonului 34 apostolic de împărțire a Bisericilor Locale pe nații.
Adresarea către Patriarhul Ecumenic Bartolomeu e posibil să producă o intervenție a acestuia în problemele jurisdicționale din zonă.
Peste toate, Biserica trebuie să fie unitară, fără orgolii naționaliste. Aceasta decurge din trăirea credinței în Hristos, din înnoirea cugetului și a inimii prin harul Duhului Sfânt. După aceea există și principiul organizării după nație (etnic) pt mai ușoara înțelegere pământească dată de limba și etosul comune. În cazul în care suntem stăpâniți de erezii care falsifică credința, cum este ecumenismul sau primatul de tip papist, Duhul lui Dumnezeu nu poate fi liantul unității duhovnicești. Dimpotrivă, atunci când harul face să treacă pe planul secund diferențele lumești, se vor găsi soluțiile cele mai bune pentru a rezolva conflictele acestea jurisdicționale.
Fără a nesocoti la propriu decizia recentă a Sinodului nostru și cea din 1992 de înființare a Mitropoliei Basarabiei, Mitr. Vladimir se arată supărat de modul cum sunt primiți preoții din jurisdicția sa. Despre unii scrie că au fost opriți de la slujire sau caterisiți pentru „grave abateri morale și incompatibilitate cu slujirea preoțească”, iar despre alții că nu au cerut carte canonică de plecare, pe care le-ar fi acordat-o.
După o serie de conflicte care s-au întețit între Episcopul Petru de Bălți și ceilalți doi, Vladimir Căntărean și Vichentie Moraru, primul se adresează la 30 iunie 1992 Patriarhiei Moscovei să i se facă dreptate. Nu a existat un răspuns imediat.
Este foarte posibil că s-a lovit de opacitate spre dialog, însă cel mai probabil este că se lovește și de reversul la ce a făcut IPSa de prin anii ’90, nu doar de influențe nefaste actuale. Nu știm detaliile de culise, totuși ar trebui să primeze imboldul spre împăcare și rezolvarea conflictului vechi de mai bine de 30 de ani.
Într-adevăr, este vorba de o rană sângerândă și cei mai afectați sunt credincioșii basarabeni. Luată în mare, această problemă a început oficial în 1812, când ținutul numit azi Basarabia a fost luat de Imperiul Țarist și organizată acolo oficial o structură bisericească în anul următor. De atunci, Biserica din această zonă a aparținut de Patriarhia Moscovei până astăzi în afara perioadei dintre 1918-1940 și o scurtă vreme în 1944, când a revenit la Biserica Ortodoxă Română. Chiar și după independența Rep. Moldova (1991), ea a continuat să funcționeze în cadrul Bisericii Ruse.
Așadar istoric și moral nu se poate contesta apartenența la Biserica Română, în ciuda perioadei rusești. Viața duhovnicească din Țările Române era bogată și superioară chiar celei din Rusia în sec. al XVIII-lea, după cum atestă Sf. Paisie Velicicovschi, care alege să vină aici din Poltava, apoi să se întoarcă la Dragomirna și Neamț din Sfântul Munte Athos. Practic, din acest ferment s-a desprins Biserica din Basarabia și l-a păstrat în Imperiul țarist. O revenire ar însemna un act de dreptate.
Pe de altă parte, canonic vorbind, se pare că Mitr. Vladimir este ierarh deplin în această zonă împreună cu tot Sinodul său. Aceasta înseamnă că nu poate exista aici și o altă Mitropolie, a Basarabiei, precum în organizarea necanonică a diasporei în zilele noastre. Apare astfel o schismă și un conflict greu de împăcat între dreptul istoric și cel canonic, între pretențiile morale și situația bisericească actuală.
Scurt istoric și aprecieri canonice
Se pare că noi ne-am resemnat bisericește/canonic de la Mitropolitul Veniamin Costachi (momentul 1812 al acaparării politice a Basarabiei) și am acceptat pierderea acestui teritoriu, neavând puterea să-l cerem efectiv înapoi. Sau probabil că granițele statale constituiau atunci un argument suficient de puternic pentru configurarea arealului ecleziastic și imposibilitatea de a păstori în afara principatului.
Ulterior, după revenirea în cadrul Patriarhiei Române în 1918, recunoscută și de ruși, după cum se poate citi în istoricul acceptat chiar și de Mitropolia Chișinăului, noi declarăm că nu am recunoscut trecerea din 1944 din nou în jurisdicția Moscovei. Totuși aceasta nu a însemnat ruperea comuniunii bisericești.
Din 1991 intervine conflictul care persistă și astăzi între pro-români și pro-ruși. La vremea respectivă existau trei arhierei, dintre care Petru de Bălți a pledat pentru revenirea la Patriarhia Română.
În urmărirea acelor evenimente am la îndemână doar o carte scrisă de Romeo Cemârtan, Biserica Ortodoxă Rusă în geopolitica regiinală – cazul Republicii Moldova, Chișinău, 2020, care preia informații din diferite surse, și istoricul de pe pagina oficială a Mitropoliei Basarabiei (alcătuit de prof. Ghe. Badea din Iași).
În 3 aprilie 1992, în toiul conflictului din Transnistria, un grup pro-românesc de 52 de deputați a înaintat un Memoriu către Patriarhii Alexei al II-lea și Teoctist de la Moscova și respectiv București. Se cerea un dialog urgent între cele două Patriarhii „în stare să refacă unitatea bisericească a poporului român și să așeze pe temeiurile firești raporturile interortodoxe româno-ruse”. Drept urmare Sinodul român se întrunește rapid pe 9 aprilie și emite un Comunicat în care este exprimată poziția sa față de problema în discuție, că nu a recunoscut niciodată desființarea Mitropoliei Basarabiei, dar și intenția spre un dialog cu partea rusă pentru repararea nedreptăților cauzate pe plan bisericesc românilor de o parte și de alta a Prutului de pactul Ribbentrop-Molotov.
Arhiepiscopul Vladimir a întrunit mai multe Adunări eparhiale în acel an se pare pentru a contracara „românismul”. Important este că la una din ele, la 8 septembrie, a decis destituirea Ep. Petru și mutarea lui în alt post pentru neascultare de ierarhul superior. Totuși această decizie este repinsă ca abuzivă pentru că la vremea aceea nu exista o relație de supunere ierarhică, ci toți depindeau direct de Moscova
În această conjunctură, Adunarea Eparhială din 14 septembrie a decis reînființarea Mitropoliei Basarabiei, având drept locțiitor de Mitropolit pe Ep. Petru. De data aceasta, a venit și răspunsul de la Moscova pe 5 octombrie printr-un decret care îl oprește de la slujire pe acesta și înființează Biserica Ortodoxă din Moldova. Totodată, este dat un răspuns Patriarhiei Române în care se argumentează dreptul rusesc de jurisdicție.
Pe 19 decembrie Sinodul român ia act cu binecuvântare de înființarea Mitropoliei Basarabiei autonomă și de stil vechi, cu sediul la Chișinău.
Guvernul din Republica Moldova a aprobat la 17 noiembrie 1993 înființarea Mitropoliei Moldovei dependentă de Moscova și a refuzat legalizarea celei a Basarabiei. Aceasta din urmă a intrat în legalitate după un șir lung de procese și o hotărâre a CEDO a obligat statul să o recunoască, fapt care a survenit în data de 30 iulie 2002. În prezent este pe rol un dosar depus la CEDO în 7 mai 2004 pentru recunoașterea Mitropoliei Basarabiei drept succesoare de drept a Mitropoliei din 1944, nu doar istorică, spirituală și canonică. În acel moment se preconizează preluarea patrimoniului material confiscat și naționalizat de comuniști.
Având în vedere că atât Biserica Română, cât și cea Rusă invocă dreptul credincioșilor basarabeni de a alege cum să-și ducă viața bisericească, de care structură să aparțină, Scrisoarea din prezent a Mitr. Vladimir ar putea fi o bună punte spre pace. Resorturile din culise sunt cunoscute de cei în cauză, însă eu personal consider că dialogul este singura soluție viabilă. Atitudinea conflictuală este acceptabilă doar în măsura în care o parte se lovește de opacitatea celilalte și în acest mod urmărește deblocarea spre dialog și o soluție finală admisibilă pentru toți.
Actualmente, Mitropolia Chișinăului este mult mai numeroasă decât a Basarabiei. Aceasta reflectă într-o măsură nu categorică alegerea moldovenilor.
Observații finale
Deși înființarea și activitatea Mitropoliei Basarabiei este canonic o schismă, totuși consider că există circumstanțe atenuante. Se poate invoca lipsa unei deschideri sincere spre dialog a părții rusești și chiar violențe din partea „moldovenilor” contra „basarabenilor”. În atare situație, forțarea notei este de înțeles în anumite limite.
Interesele politice și orgoliile personale fac mai mult rău în această dispută, de orice parte ar fi. De aceea apreciez gestul Mitr. Vladimir de a căuta dialogul, dacă nu ascunde altceva.
Însă factorul cel mai important ar trebui să fie dreapta credință și păstrarea moralei creștine în societatea de azi. Sunt de înțeles și justificate implicațiile politice de conjunctură, dar cu condiția să nu fie primordiale acestea. Încadrarea românească în paradigma valorilor occidental-europene cam știrbește credibilitatea bisericească. Pe de altă parte, imperialismul rusesc și pretențiile nefondate asupra Basarabiei constituie o amenințare a dominației și utilizării Bisericii pentru interese de nivel politic.
Grea alegere între istorie și canonicitate, între europenizare și rusificare.
Şocul produs de atacul militar al organizaţiei palestiniene Hamas (Rezistenţa) asupra armatei israeliene şi asupra colonizatorilor evrei din preajma Fâşiei Gaza, a ocazionat o covârşitoare acţiune de raliere a vocilor ortodoxe la narativul fals şi nedrept promovat fără încetare de presa mainstream şi de pionii politici ai evreimii, privitor la războiul din Palestina.
Practic, întreaga floare a vocilor ortodoxe s-a sincronizat într-o acţiune de solidarizare, după caz, cu:
victimele civile (evrei şi palestinieni) rezultate în urma acţiunii Hamas de retaliere (câteva voci singulare);
cu poporul evreu (civili şi militari) ucişi, răniţi sau răpiţi în urma atacului Hamas (trecând sub tăcere mult mai numeroasele victime palestiniene);
cu statul evreu atacat militar de o (cică!) „organizaţie teroristă”, sprijinită de actori statali anti-occidentali şi anti-democratici.
Dintre numeroasele versiuni ale solidarizării exprimată public, Patriarhia Română a ales cea din urmă variantă, a solidarizării cu statul Israel, poziţie pe care o consider extrem de discutabilă prin prisma caracterului criminal şi terorist al politicii de apartheid duse de acelaşi stat faţă de palestinieni, precum şi prin prisma acţiunilor de răzbunare promise de autorităţile isreliene împotriva palestinienilor. Statul Israel a edictat juridic starea de război iar obiectivele militare comunicate de ministrul apărării, analizate prin lentila istoricului acţiunilor militare anterioare, preconizează o amplă acţiune de ucidere în masă a populaţiei palestiniene.
Patriarhia Română își exprimă adânca îngrijorare cu privire la recrudescența războiului din Israel, ca urmare a atacului terorist declanșat în zorii zilei de azi, 7 octombrie, atac soldat cu zeci de morţi şi sute de răniţi.
Războiul reprezintă totdeauna o catastrofă socială cu urmări incalculabile în planul suferinței omenești și al pierderii vieții unor persoane total nevinovate. O catastrofă umanitară.
De aceea, prioritatea cea mai înaltă, mai ales în contextul tragic prin care trece acum o altă țară devastată de război (Ucraina), o reprezintă găsirea unor soluții diplomatice menite să oprească escaladarea violențelor și a crimelor amorsate în atacul terorist de astăzi.
Patriarhia Română își exprimă deplina solidaritate cu statul Israel și cooperează cu autorităţile de resort pentru ca cei aproape 800 de pelerini români să revină acasă.
Biroul de Presă al Patriarhiei Române
Comunicatul de mai sus este completat de mai multe postări ale purtătorului de cuvânt al Patriarhiei şi ale unor autori prezenţi în publicaţiile patriarhale.
Faptul că Patriarhia Română aderă „deplin” la descrierea vădit falsă a „războiului din Israel” împinge către o poziţionare greşită moral şi nedreaptă faţă de adevărul suferinţelor umane pe care le invocă.
În esenţă, poporul palestinian este supus unui îndelungat proces de exterminare fizică şi identitară, circumscris unei politici ample de apartheid, de epurare etnică fără precedent pe care mulţi, cărora mă alătur, îl consideră genocid.
Statul Israel este principalul vinovat pentru suferinţa din Palestina, atât a evreilor cât mai ales, complet disproporţionat, a palestinienilor.
Resursele media care tratează aceste aspecte sunt accesibile oricărei conştiinţe interesate să asculte şi să se lămurească despre mizele războiului de exterminare pe care evreii îl poartă împotriva populaţiei indigene palestiniene. Din nefericire, vocile ortodoxe din România sunt interesate mai degrabă de o poziţionare moralistă vandabilă, oportunistă, mai degrabă decât a înţelege resorturile reale ale tragediei palestinienilor.
Situaţia este cu atât mai bizară cu cât, istoric vorbind, soarta palestinienilor ne-a salvat la limită pe noi românii de acelaşi proces de colonizare şi deznaţionalizare, aspect asupra căruia voi reveni într-un articol următor vizând subiectul studiului istoriei evreilor în şcolile din România.
Revenind. Circumscrise fraudulos unor organizaţii teroriste prin instrumentalizare politică şi denaturare a mizelor politice palestiniene, rezistenţa palestiniană operează într-un registru al disperării pe care noi, narcotizaţi de minciuna narativului evreiesc, nu îl putem pricepe altfel decât ca fiind fanatic şi sinucigaş. Acţiunile palestinienilor ar apărea aşadar cauzate de ura neîmpăcată şi nejustificată faţă de evrei, prin urmare eticheta de terorism apare suficient de justificată încât să nu considerăm necesare verificări mai aprofundate.
Însă adevărul primar al suferinţei din Palestina este că descrierea corectă este mai apropiată de situaţia exterminării amerindienilor de către coloniştii occidentali la fondarea S.U.A. (şi izolarea acestora în „rezervaţii”) decât de un conflict interetnic sau decât de ideea unui „război” convenţional. Aşa cum populaţia indigenă din SUA a fost exterminată în scopul constituirii Statelor Unite ale Americii, identic, palestinienii au fost deposedaţi prin dol şi prin violenţă de dreptul de a locui şi stăpâni pâmântul părinţilor lor.
Pentru palestinieni, mizele sunt şi rămân existenţiale, în vreme ce pentru evrei, miza este exclusivitatea puterii politice. Formulele diplomatice la care face trimitere Patriarhia Română au falimentat în mod repetat prin acţiunile sabotoare ale statului cu care acum se solidarizează orbeşte, stat care nu este deloc interesat să facă concesii la care nu se simte obligat prin forţă. Iar în această privinţă, impresia este că tandemul S.U.A.-Israel poate acţiona, în veac, cu impunitate.
Pe această temelie şubredă a minciunilor narativului evreiesc şi sub presiunea publică a dominaţiei evreieşti asupra societăţii româneşti, putem observa o înspăimântătoare auto-înşelare în rândul vocilor ortodoxe, acolo unde nu vorbim de pur calcul oportunist. Ceea ce este dureros de constatat este împrejurarea că cele mai dizgraţioase poziţionări pro-Israel sunt formulate în tabăra ortodox-conservatoare, mai degrabă decât în tabăra secularistă, acolo unde analiza evenimentelor încă păstrează trimiteri timide la argumentele palestiniene şi la politica occidentală de condamnare a colonizărilor evreieşti în teritoriile palestiniene.
Închei acest articol cu semnalarea faptului că în comunicatul Patriarhiei nu se menţionează deloc împrejurarea că atacul Hamas este unul de retaliere faţă de acţiunile evreieşti împotriva moscheiei Al-Aqsa. Atacul Hamas nu este unul ivit din senin în logica recrudescenţei unui „război” ci reprezintă un act disperat de retaliere în faţa deposedării de facto a palestinienilor (prin violenţe şi ucideri) şi de permanenta profanare a celui mai important simbol religios al acestora.
Subiectul moscheii Al-Aqsa are o deosebită semnificaţie pentru ortodocşi pentru că demolarea ei precede în profeţiile părinţilor noştri construirea templului lui Antihrist. Or, tocmai acest aspect de natură primordial religioasă este trecut sub tăcere de comunicatul Patriarhiei Române.
Rămâne deci deschis răspunsul la întrebarea:
Cu cine exact se solidarizează pe deplin Patriarhia Română şi cât de oportună este această poziţionare politică, în cel mai tare sens al termenului?
Viața creștină este o luptă continuă cu păcatul. Din nefericire, aceasta ajunge să ia forme dramatice din cauza insolenței cu care valorile mondialiste nivelatoare intră în Biserică și sunt impuse chiar de clerici prin metodele specifice. Este elocvent cazul care a izbucnit acum ceva zile la Oradea, unde preotul Ciprian Mega, cel care mai pune puțin stavilă homosexualității în rândul preoților, este intimidat și tras în procese penale de cei împricinați pentru curajul său lăudabil. Totul pentru a se alinia și el resemnării trădătoare a celorlalți, care nu au îndrăzneala și puterea de a sta în fața nelegiuirii. Dar, de fapt, totul nu se limitează la o episcopie, ci la întreaga Patriarhie.
Esența conflictului
După cum relatează însuși Părintele Ciprian într-un interviu admirabil acordat publicației Adevărul, el a fost chemat în judecată pentru violarea vieții private după ce a trimis superiorilor ierarhici, Episcopului de Oradea și Patriarhului, niște capturi de ecran ale unor conversații cu conotații homosexuale dintre un preot consilier și alt bărbat. Acest lucru s-a petrecut în anul 2021 și avea ca scop să nu facă parte dintre slujitori la sfințirea bisericii preotul în cauză. Chiar în acel an a fost chemat ca martor în ancheta penală, unde a răspuns că a procedat în spiritul canoanelor bisericești și al Codului Penal. Însă în vara aceasta, adică după doi ani, a aflat că are calitatea de suspect în dosarul de violare a vieții private.
În situația aceasta dintr-un dosar penal, Pr. Ciprian a cerut în scris de la Episcopia Oradiei o explicație dacă acuzatorul său a avut binecuvântarea arhierească în acest demers, așa cum prevede regulamentul bisericesc. Acest act a ajuns în presă de la Episcopie și disensiunea a luat proporții mult mai mari.
Trebuie observat că reclamația nu are bază legală pentru că nu Pr. Ciprian a sustras acele conversații din telefonul respectivului preot consilier. Însă surprinde faptul că este trecută cu vederea fărădelegea cea mare a relațiilor gay menționate în dialogul răspândit de parcă nu ar fi ceva ieșit din comun pentru un preot. Culmea este că Biserica nu se autosesizează în această privință. Deși Patriarhia susține că forul imediat superior, Mitropolia Ardealului, ar trebui să cerceteze cazul, până acum nu a fost dispusă nici o măsură sau vreo anchetă împotriva slujitorului vădit cu înclinații imorale deosebit de grave.
Mai mult decât atât, Episcopia Oradiei a emis un comunicat public prin care respinge ca fiind mincinoase acuzele la adresa Părintelui Consilier Andi Bacter și transferă greutatea pe umerii Părintelui Ciprian, care este portretizat ca având imaginație regizorală și vede păcate acolo unde nu există. Nu se observă nici o imparțialitate în această atitudine, o cercetare obiectivă care să limpezească lucrurile, ci o părtinire clară.
Mizele reale
În mod evident, există un conflict între clericii cu înclinații homosexuale, care sunt în funcții de conducere ale Bisericii pe valul modern actual care promovează așa-zisa libertate de exprimare sexuală, și Părintele Ciprian Mega. Mai mult, prin aceasta se urmărește înfrângerea oricărui glas care îndrăznește să înfiereze acest mare păcat și să spună lucrurilor pe nume.
Toate acestea se petrec în contextul în care Părintele Ciprian a regizat anul acesta un film în care apar actori importanți chiar și din străinătate, printre care Mickey Rourke și Anthony Delon, numit 21 de rubini, care este o critică artistică la adresa progresismului moral și social promovat de puterile euro-atlantice cu complicitatea masivă a Bisericii. Filmul urmează să fie lansat zilele viitoare.
Toată această intimidare prin intermediul justiției române este foarte posibil să fie o mișcare prin care să fie oprită difuzarea filmului. În orice caz, insinuarea că situația ar sta invers și că Pr. Ciprian urmărește să-și facă o promovare prin scandal nu stă în picioare pentru că nu el este cel care a declanșat acest conflict, ci a fost atras într-un proces penal injust. Complicitatea organelor statului se poate intui din faptul că nu i se pune la dispoziție dosarul cu acuzele care i se aduc pentru a se putea apăra.
Evanghelie și intimidare
În astfel de situații, în Biserică ar trebui să acționeze simțul dreptății în inimile clericilor și credincioșilor implicați sau nu direct. După cum scrie Sf. Apostol Pavel, duhul Evangheliei poruncește ca păcatele grozave să fie sancționate, nu tolerate de întreaga comunitate a Bisericii. El îi mustră astfel pe corinteni: „Se aude că la voi e desfrânare, şi o astfel de desfrânare cum nici între neamuri nu se pomeneşte, ca unul să trăiască cu femeia tatălui său. Iar voi v-aţi semeţit, în loc mai degrabă să vă fi întristat, ca să fie scos din mijlocul vostru cel ce a săvârşit această faptă” (1Cor. 5: 1-2). Un păcat la fel de mare este a fi hirotonit cleric un homosexual, apoi să mai continue să slujească.
Bineînțeles că cei care ar trebui să ia măsuri sunt ierarhii, însă un rol nu mai puțin important îl au credincioșii și clericii inferiori, preoți și diaconi de mir sau călugări. Nu doar cei din Eparhia Oradiei au o responsabilitate, ci astfel de fapte, care sunt promovate și cultivate sistematic, țin de interesul comun al ortodocșilor. O preocupare serioasă în acest sens, dar pe măsura fiecăruia, nu din iubire de scandal și gâlceavă, este de domeniul fiecăruia dintre noi. Cu rugăciune și dreaptă socoteală.
Din păcate, fărădelegea devine instituțională, nu o boală care să fie tratată în Biserică. Sfidarea este puternică, încât afectează și smintește cugetul tuturor, până la ultimul om de rând pentru că nu vorbim de păcate izolate, ci de o promovare sistematică și păguboasă.
Lăudabile sunt luările de poziție ale unor părinți care se pare că l-au felicitat în particular pe Pr. Ciprian, dar și cele publice ale câtorva clerici și publicații de presă.
Nu toți au avut capacitatea să ia atitudine împotriva fărădelegilor sfidătoare, ci doar un număr mic de oameni, de Sfinți, cum ar fi Sf. Ioan Botezătorul, Sf. Ilie Tesviteanul, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Ambrozie al Milanului, Sf. Nicolae, Sf. Vasile cel Mare ș.a. Totuși poporul credincios a fost în spatele lor. Aceste lucruri sunt rare astăzi, când nici oameni de înaintare nu prea se găsesc, nici popor care să-și cunoască păstorii și care să nu urmeze pe lupi în locul lor.
Nu în ultimul rând, relevant este și faptul că abaterile de la morala ortodoxă duc și la căderi din credință și la persecutarea celor care o mărturisesc. În acest sens, caterisirea de acum câțiva ani a Pr. Cosmin Tripon de către Episcopul Sofronie nu ar fi de mirare dacă ar fi privită drept o apărare a Bisericii în loc de apostazie. Atunci când confundă unii propria persoană și poziție cu Biserica, valorile se răstoarnă și binele nu mai este cel evanghelic, ci unul personal, egoist, nedrept și deformat sau chiar apostat.
O îndreptare a situației din Oradea, ca să nu mai zicem de sancționarea Episcopului de Huși și de îndreptarea greșelilor dogmatice semnate în Creta, ar fi minimul necesar pentru a trăi într-un mediu bisericesc care să nu fie viciat iremediabil.
PF Părinte Patriarh Daniel în centru, Pr. Viorel Ioniță în stânga sa (Imagine: Ziarul Lumina)
Publicat atât de Ziarul Lumina, cât și de trustul Basilica, articolul scris de Pr. Prof. și Consilier onorific Viorel Ioniță pe tema schimbării Pascaliei cerute prin recenta și cunoscuta Petiție, reprezintă un punct de vedere oficial, poate mai veridic decât postările de pe FaceBook ale d-lui Bănescu. Fiind niște reflecţii, este evident că nu e vorba de un răspuns prin care se tranșează subiectul. Totuși, fiind atât de categorice și zdrobitoare la adresa demersului petiționar, în mod limpede cerințele d-lor Papahagi și Baconschi sunt trimise la plimbare.
Imaginea de ansamblu este aceea că asistăm la o dispută în interiorul Bisericii venită prin niște intelectuali, susținută și de unii ierarhi și guri progresiste, printre care la loc de cinste este chiar purtătorul de cuvânt, d-l Bănescu. Însă deocamdată revoluția nu prinde teren în BOR pe cât ar fi dorit. Cadența avangardistă (și ieșită în decor) a Patriarhiei Ecumenice nu are decât un ecou slab în România.
Partea bună a răspunsului Pr. Ioniță
Pr. Viorel Ioniță, din postura de consilier patriarhal onorific și de delegat până mai ieri al BOR în relațiile sale externe, reprezintă o voce reprezentativă pentru Patriarhia Română. Nu doar că articolul Sfinției Sale este preluat de canalele cele mai importante bisericești, dar el însuși are o greutate deosebită prin rolul pe care l-a jucat în trecut și poziția pe care și-o păstrează în prezent.
Respingerea argumentelor sociale invocate de Petiția inovatoare este corectă și necesară. Viața din diaspora nu este cum ne-o imaginăm noi, ci în funcție de realitățile trăite acolo. În consecință, separația dintre Paști și vacanța dată de stat este bine-venită. În Occident Învierea nu mai are nici pe departe greutatea din mediile ortodoxe, după cum constată un preot slujitor acolo.
Pe fond, este lăudabilă deschiderea unei dezbateri reale pe tema pascaliei, nu doar cu argumente emoționale sau în treacăt. Câteva idei importante:
1. Precizarea că Biserica Georgiei a condamnat cele două Biserici, Finlandeză și Estoniană, pentru schimbarea calendarului dovedește că cele două nu sunt decât excepții care trebuie să rămână așa, nu să dea tonul într-o direcție nedorită și perdantă.
2. Congresul din 1977 a concluzionat că propunerea stabilirii unei date fixe a Paștelui „fie în prima duminică din aprilie fie după a doua sâmbătă din aprilie, susținute de Biserica Romano-Catolică și de CEB, nu pot fi acceptate de ortodocși, căci nu respectă recomandările Sinodului I Ecumenic”.
3. Același Congres a „constatat caracterul eronat al criteriilor actuale de calculare a datei Paștilor (computul) folosite în prezent de Biserica Ortodoxă, pe baza calendarului iulian neîndreptat, anume calcularea echinocțiului de primăvară la 21 martie este întârziată cu 13 zile față de calendarul solar, iar tabele lunare din pascalie sunt întârziate cu 5 zile”.
4. Exactitatea datelor astronomice sunt de o importanță secundară față de cerințele de unitatea bisericească la nivel liturgic și canonic, iar deocamdată credincioșii nu sunt pregătiți pentru astfel de schimbări/adaptări.
5. Există o decizie recentă a tuturor Bisericilor Locale, la Sinaxa din ianuarie 2016 ca data comună a sărbătoririi Paștilor de către toți ortodocșii să nu fie modificată. Cu alte cuvinte, inclusiv Patriarhia Ecumenică trebuie să respecte această hotărâre.
6. Serbarea comună la nivel panortodox a Paștelui nu poate fi acuzată de naționalism religios, de afecte antioccidentale, de calcule politice, ci ea este o cale a „bunului simț” de a prăznui Învierea în unitate și înțelegere cu toți credincioșii ortodocși.
Subiectul esențial care a fost evitat
Tema apropierii dogmatice de lumea religioasă occidentală a fost ignorată de Părintele consilier, deși a fost atacată frontal de Petiția „pascală”. Fără să-i reproșez drastic acest aspect, îl pun pe seama calculelor de politică bisericească prin care să nu fie întinată imaginea Patriarhiei.
Partea dogmatică comportă două laturi, una banală și alta profundă și serioasă:
1. La modul simplist, este curios că Pr. Viorel Ioniță a diagnosticat „intenția de a pune sub presiune conducerea Bisericii Ortodoxe Române pentru a lua o hotărâre prin care să se separe de tradiția tuturor Bisericilor Ortodoxe” ca fiind fundamentată „doar pe motive de ordin social și cultural”. Este adevărat că se cerea ca BOR să caute „să sărbătorească Paștile cu catolicii și protestanții” și pe motive exterioare (sociale și politice), dar a fost prezentat acest demers ca urmărind a „face un pas important spre mult mai complicata reîntregire a Bisericii Lui Hristos, care comportă probleme dogmatice dificile”. În plus, tratarea celorlalte confesiuni ca fiind „Biserici” cu care să ne unim liturgic și dogmatic este o abordare nu doar la nivel exterior, ci profund teologică, cu implicații doctrinare clare.
Aici aș pune simpla întrebare retorică: BOR se definește și activează mai mult la nivel social și cultural decât pe plan dogmatic? Are conștiință teologică sau doar prezență în planul istoric trecător?
2. Toate Conferințele și întâlnirile oficiale inter-ortodoxe menționate, începând cu cea din 1923, au pornit de la tema calendarului și au sfârșit cu Sinodul din Creta (2016), unde a fost evitat subiectul și a fost oficializată doctrina ecumenistă.
Chiar Pr. Viorel Ioniță a scris o carte dedicată pregătirii Sinodului din Creta (Hotărârile întrunirilor panortodoxe din 1923 până în 2009. Spre Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, 2013) în care prezintă parcursul de la Conferința din 1923 până spre documentele pregătitoare ale Sinodului. Cauza și nevoia convocării unui Sinod provine de la deciziile provocatoare de schimbare a calendarului. Însă trebuie adăugat că probabil au existat alte substraturi care au dus la o abordare ciudată în final.
Mai concret, deși Bisericile Locale trebuia să se adune laolaltă să rezolve problema complicată a calendarului și a schismei care s-a produs între ele prin adoptarea neunitară a noului calendar îndreptat, ele au abandonat fix acest subiect la Sinodul care s-a întrunit în final în Creta, 2016. Deși ar fi fost logic să fie măcar amânat, totuși Sinodul s-a ținut. Și nu doar atât, ci a luat una din cele mai importante decizii, anume de a valida doctrinar ecumenismul și participarea la mișcarea ecumenică de „restabilire a unității creștinilor”.
După cum se știe, Patriarhia Ecumenică urmărește în unirea cu lumea religioasă occidentală să fie stabilită întâi o dată comună a Paștelui, lucru ce ar favoriza apropierea dogmatică. Privind retrospectiv, este foarte posibil ca reformarea calendarului din 1923 să fi avut aceleași idealuri „mărețe”, chiar dacă nu au fost menționate atunci în mod expres. Dacă avem în vedere demersurile anterioare, chiar din 1902 și 1920 ale Patriarhiei Ecumenice de implicare a Ortodoxiei în apropierea și chiar unirea cu ereticii, schimbarea calendarului la inițiativa Patriarhului controversat Meletie Metaxakis se încadrează perfect în această perspectivă. Prin urmare, chiar deciziile din Creta (2016) ar reflecta scopurile reale urmărite.
Deci Patriarhia Română, prezentă și semnatară a documentelor acelui Sinod, este foarte implicată la nivel oficial în direcții ecumeniste. Acest lucru evită să îl abordeze Pr. Viorel Ioniță, ceea ce este bine, pe de o parte, pentru că este blocat în practică demersul acesta greșit, dar pe de altă parte, tinichelele rămân legate de coada Patriarhiei noastre și zornăie din când în când cu sunetul apostaziei de la Ortodoxie săvârșite în Creta, 2016 și nerezolvate.
Nu este mai ușor să avem o mărturisire de credință clară la nivel oficial, care să liniștească deplin conștiințele ortodoxe ale credincioșilor din BOR sau chiar din întreaga Biserică? Poate nu e chiar atât de ușor pentru unii și îi împovărează pe alții.
În încheiere, remarc ideea PS Petru Pruteanu, care mi-a fost semnalată, anume că în Biserică există trei autorități: canonică (episcopatul), duhovnicească (duhovnicii) și teologică și acestea ar trebui să colaboreze cel puțin, dacă nu chiar să fie întrupate în aceeași persoană. Este greu de acceptat că episcopii pot să conducă Biserica fără a avea măcar autoritate teologică, adică fără să-și cunoască credința, dar cel mai probabil acesta este nivelul. Însă autoritatea duhovnicească ar trebui să dea tonul în toate, căci atunci fidelitatea față de Evanghelie s-ar păstra prin conștiința trează, chiar și fără cunoștințe sau pârghii canonice foarte puternice.
Comentariu ulterior: Putem constata că este mai profund conflictul din interiorul BOR de la nivel oficial. Nu doar Teodor Baconschi, ci și Vasile Bănescu și-a manifestat reprobarea pe FB față de cele scrise de pr. Ioniță. Din păcate pentru dânsul, se folosește de multe minciuni sau în cel mai bun caz este ignorant. Hotărârea Conferinței din 1923 a vizat mai mult calendarul anual, nu pascalia, așa cum sugerează. Cel puțin doar noi, românii am ținut să schimbăm și pascalia, pe când ceilalți, adică grecii, nu au făcut asta. Iat Conferința de la Moscova din 1948, deși organizată sub auspicii comuniste, a hotărât ca măcar Paștile să fie serbat în mod unitar, făcând concesie Bisericilor care au îndreptat calendarul să-l utilizeze în continuare. Asta pentru că oricum aceasta era realitatea în teren: din anii ’30 nimeni nu mai ținea Învierea după calendarul îndreptat. Dacă ar fi să judecăm cum trebuie implementate hotărârile pascale de la Niceea, discuția nu este atât de simplă pe cât o prezintă purtătorul de cuvânt. În mod limpede Pr. Ioniță a prezentat mult mai bine problema. Cât privește așa-zisa ostilitate față de intelectualitatea „creștină” reproșată atât de d-l Baconchi, dar și de d-l Bănescu, ea nu are fundamente în textul Pr. Ioniță. Dimpotrivă, tocmai că Sfinția Sa a răspuns cu argumente suficient de pertinente și s-a adresat atât mirenilor, cât și clericilor. Însă, dacă dumnealor li se pare că Ortodoxia are nevoie de o mai mare și mai intelectuală „adecvare la realitate”, adică de aggiornamento, acest fapt constituie o problemă serioasă. Hristos este Același ieri și azi și în veci, spune Sf. Ap. Pavel (cf. Evr. 13: 8). Adaptarea pe care o dorește d-l Bănescu este una la filozofie și la curentele moderne, care tocmai sunt înfierate și condamnate de Biserică încă din vremea apostolică. Poate este crunt adevărul, dar dumnealui nu-și găsește locul în Biserică, darmite în postura de purtător de cuvânt al BOR. De fapt, conștientizăm că împărțirea din sânul Bisericii la care face referire d-l Baconschi nu este între pro-occidentali și pro-ruși, ci între credicioși ortodocși și falși credincioși.
Vasile Bănescu, prieten de durată al ereticilor și dușman al credincioșilor din Biserică (Imagine: AlfaOmega.tv)
Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, d-l Vasile Bănescu, se exprimă pe pagina sa de FaceBook. Și o face nu doar pentru a răspunde la situații concrete, ci în mod curent. Așa se face că, deși nu am cont de FB, am aflat de o postare a sa în primă fază prin intermediul criticii pertinente pe care i-o face teologul Mihai Silviu Chirilă. Textul în cauză este unul foarte manierat-contondent la adresa credinciosului pravoslavnic și promovează o viziune doctă, rasată, civilizată, adaptată la „relieful cultural al omului de azi”. Totuși se nasc două întrebări: Cât de conformă este această atitudine cu Evanghelia lui Hristos, cu Ortodoxia? Și cât de pasivi putem fi față de această plagă infiltrată prin canale oficiale?
În numele cui vorbește purtătorul de cuvânt al Patriarhiei?
Orice delegat al episcopului sau al Sinodului, transmite diferite dispoziții și decizii „din încredințarea ierarhului sau a Sinodului”; însă d-l Bănescu nici măcar nu lasă această impresie, cu atât mai puțin nu pare să fie un purtător de cuvânt fidel al Patriarhiei, ci mai degrabă trasează el linia directoare pe care trebuie să se încadreze BOR. Ocupă această funcție oficial și este asumat de instituție. Aproape că este singurul care se pronunță pe diferite subiecte în care este implicată Biserica. Chiar și agenția patriarhală Basilica îi preia și validează mesajele. Este un real vector de formare și formatare a Bisericii, care nu poate fi ignorat pur și simplu.
Poate că este nimerită alegerea unui mirean în această funcție. Alte Biserici au episcopi sau clerici sau mai mulți purtători de cuvânt din toate categoriile. Dar la noi, un laic este potrivit pentru a da răspunsuri la provocările de multe ori mizere ale societății mai degrabă decât Patriarhul sau un alt episcop. Însă ar trebui să existe și o limită, ar trebui să existe prezență și mesaje oficiale și din partea ierarhilor, într-un registru mai sacru, bisericesc.
Se poate observa că mesajele de pe FB ale d-lui Bănescu au fost preluate ca declarații de presă. Chiar și agenția Basilica le-a considerat ca atare, chiar dacă nu a indicat sursa. În felul acesta se ajunge ca mesajele domniei sale de pe FB sau Instagram să fie toate poziții oficiale, cu diferența că nu toate stârnesc atenția opiniei publice. Așadar și materialul recent în care este luată la bani mărunți mărturisirea făcută de unii „pravoslavnici” se poate spune că e asumată de Biserica Română.
Lipsa de reacție a Patriarhiei lasă de înțeles că aceasta este linia oficială. Acest lucru este mult mai limpede dacă e pus în contrast cu declarațiile IPS Teodosie, spre exemplu, care au fost respinse și criticate în mai multe rânduri de aceeași instituție. Deci avem de-a face nu cu o părere personală a d-lui Bănescu, ci cu ideologia diriguitoare a Patriarhiei Române.
Cine este „puristul pravoslavnic” pe care își permite să-l critice d-l Bănescu
De vreme ce nu a existat zilele acestea o persoană sau un grup anume care să-și fi manifestat strident „ura” la care face referire d-l Bănescu sau vreo întâmplare ieșită din comun, înțelegem că se referă la cei care în Duminica Ortodoxiei, imediat anterioară articolului său, au citit Sinodiconul Ortodoxiei și au anatematizat pe toți ereticii și toate abaterile de la dreapta credință.
Însă la acest Sinodicon face referire chiar pastorala de anul acesta al Sfântului Sinod. Ce-i drept, este prima dată când se întâmplă aceasta și nu se mărginește doar la cinstirea icoanelor. În tot cazul, acest fapt atestă valabilitatea actualitatea condamnării solemne a ereziilor în prima duminică din Postul Mare, după cum s-a rânduit acest lucru începând cu anul 843.
Iarăși trebuie să recunoaștem că obiceiul de a se face această slujbă a dispărut de la noi, dar asta nu înseamnă că este străină de duhul și rânduiala Bisericii. Dimpotrivă, este o carență a Bisericii noastre. Păstrarea dreptei credințe, păzirea de erezii și cinstirea celor care s-au luptat pentru buna cinstire a lui Dumnezeu sunt o necesitate care și-a găsit locul chiar în slujbele bisericești, atât sunt de importante.
În acest context, revărsarea mâniei rasate asupra acestora este cel puțin deplasată dacă nu chiar profund greșită și străină de duhul autentic ortodox. Mai mult, această atitudine îl conduce în afara dreptei credințe, pe tărâmul lumesc al ereziei, după cum se poate constata din analizarea pe scurt a postării sale.
Ecumenismul dur și depărtarea stilată de Hristos
Cu toate că există multe detalii care pot fi criticate la unii mărturisitori „ortodocși” neciopliți suficient, printre care multe sunt enumerate corect de Bănescu însuși, poziția de pe care face el această respingere este mult mai dezastruoasă pentru Biserică. Cel puțin contextul ecumenist periculos al zilelor noastre face ca alimentarea lui să submineze grav vâna ortodoxă a Bisericii.
Cu toate că nu sar în ochi atât de mult aspectele punctuale, ci discrepanța totală față de duhul patristic, este necesară o trecere în revistă a afirmațiilor reprobabile, dintre care ar fi de punctat următoarele expresii, urmate de scurte clarificări: – „Ca și cum adevărul de credință e un giuvaer confesional, nu un mod de viață întru Hristos” – Dreapta credință nu este un simplu comportament exterior, ci chiar este un giuvaer, un mărgăritar (cf. Mt. 7:6 și 13:46) al credinței confesionale, care nu trebuie aruncat porcilor, adică oamenilor care-l disprețuiesc. – „ conversația spirituală cu persoane care trăiesc sub același Cer și cred în același Dumnezeu întrupat în Hristos” – Dialogul și conversația cu cei de altă credință este permisă, deși nu fără precauții, dar nicidecum considerându-i credincioși în Același Dumnezeu-Hristos. – „ ecumenismul – ignorant total în conținutul său real care include ideea de „locuire” civilizată a spațiului credinței” – Ecumenismul înseamnă etimologic ‘lumea locuită’, dar nu în spațiul credinței, ci în cel pământesc. Confuzia indusă între cele două „spații” echivalează cu profanarea credinței sfinte. – „Întâlnirea oficială, relația instituțională cu cei din alt mediu religios, participarea la „Săptămâna de rugăciune” (…) toate acestea echivalează automat (…) cu trădarea dogmelor și canoanelor. Cunoscute doar pe dinafară, nu și pe dinăuntru. Așadar, trădare, deci (auto)excomunicare” – Rătăcirea este evidentă aici prin contrazicerea pe față a canoanelor și dogmelor, care interzic în literă și în duh comuniunea de rugăciune cu ereticii. – „actualizarea și adecvarea mesajului creștin autentic la relieful cultural al omului de azi” – Relieful cultural contemporan ar trebui nivelat după dreptarul Evangheliei, nu invers. Iar o adecvare a Evangheliei la problemele de astăzi ar însemna o critică greu de purtat pentru unii. – „cel mai recent și profund necesar Sinod Ortodox din Creta (2016), unde BOR a strălucit prin prezența fertilă a patriarhului ei. Sinod numit de puristul pravoslavnic „tâlhăresc”” – Strălucirea tâlhărească la Sinodul din Creta s-a făcut tocmai prin abandonarea în brațele ereziei prin texte și expresii ecumeniste, pe care Patriarhia nu are curajul și demnitatea să le dezbată, darmite să se dezică de ele. – creștinismul „emană din Evanghelii și epistolele apostolice” – Credința creștină nu emană doar din cele două surse indicate, după cum consideră protestanții. Ba chiar învățătura Noului Testament este una ascetică, drept-slăvitoare, harică, nicidecum una delicat „agapică și austeră”.
Reacția adevărat evanghelică la „creștinismul” propus de d-l Bănescu nu poate fi decât una de a lua biciul credinței în mână și a scoate afară din Biserica lui Hristos, care este „stâlp și temelie a adevărului” (1Tim. 3:15), toate neguțătoriile și scamatoriile lumești care o întinează.
Ca un rezumat, ecumenismul d-lui Bănescu urmărește să impună un „creștinism” profan, total opus adevărului revelat al Ortodoxiei, pe care el îl numește în mod denigrator „confezionalizat”. El face o confuzie manipulatoare între dialogul cu ereticii și negocierea credinței cu aceștia. Dialogul nu presupune abandonarea propriei identități dogmatice și nici renunțarea la rânduielile bisericești apostolice și patristice. Numai cei care trafichează credința (cf. 2Cor. 2:17) pot accepta rugăciunile în comun interzise de canoane și de tradiția ortodoxă, numind aceasta drept dialog.
Bineînțeles că este foarte supărătoare erezia apocatastazei predicată prin sintagma „universalismul speranței” un concept modern promovat de catolicul Hans Urs von Balthasar, la care au aderat unii și o critică a căruia poate fi citită aici în engleză. Nu insist aici pe acest aspect, pe care l-a dezvoltat bine Silviu Chirilă în filmulețul indicat la început. Menționez doar că nu e ceva pasager, ci confirmat de o altă postare, tot pe FaceBook. La fel și notele ecumeniste criticate în articolul domniei sale nu sunt pasagere, ci convingeri ferme, reconfirmate prin altă postare ulterioară.
Credința tot mai anesteziată a celor din Biserică
Din nefericire, opoziția față de erezia ecumenistă oficializată la Sinodul din Creta este înfrântă tot mai mult și dreapta credință rămâne să fie apărată și păstrată, de multe ori ciuntit, de către „pravoslavnicii” puțini și neînduplecați. Pătura intelectuală preferă modelele protestante și ambianța acestei lumi în dauna credinței ortodoxe și a împărăției lui Hristos.
Reacția extremistă a multor nepomenitori a sufocat și puțina credință a celor echilibrați. Se vede lucrul acesta din lipsa de reacție față de postarea d-lui Bănescu. De altfel, anestezierea aceasta s-a manifestat în multe alte situații, cum ar fi și dansul și trădarea lui Hristos a Mitropolitului Teofan în sinagoga evreilor de acum câțiva ani, când doar nepomenitorii și-au permis să o critice.
Toată această tăcere vinovată și de compromis din partea credincioșilor și mai ales a clericilor nu face decât să valideze corectitudinea deciziei de a întrerupe pomenirea ierarhilor apostați. Nu există altă cale în fața tăvălugului nivelator al tăcerii și conformării trădătoare decât mărturisirea deschisă și oprirea comuniunii cu episcopii. E drept, la aceasta trebuie adăugat și mult discernământ pentru a evita tendințele schismatice vătămătoare.
Se mai poate îndoi cineva că la Sinodul din Creta s-a realizat o trădare care este continuată acum și implementată în Biserica Română? Sunt foarte curios dacă vor contrazice Patriarhul și sinodalii pe purtătorul lor de cuvânt ca să se țină mai degrabă de Hristos și să nu se afunde tot mai mult în mocirla săpată la Creta în 2016.
În urma deciziei de a recunoaște autocefalia Bisericii din Macedonia de Nord, Patriarhia noastră a simțit nevoia să aducă unele precizări, probabil pentru a mai îmbuna orgoliile rănite ale Fanarului și în general ale grecilor. Deși nu este semnată Precizarea-Comunicat de mai jos, care ar trebui să fie a Sinodului și care a apărut pe portalul oficial Basilica, aceasta ar trebui să liniștească pe moment îngrijorările că în Biserica Română s-ar putea strecura o nouă erezie, cea a primatului papist fanariot:
În data de 9 februarie 2023, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat recunoașterea autocefaliei acordată Bisericii Ortodoxe din Republica Macedonia de Nord de către Patriarhia Serbiei prin tomosul sinodal emis în data de 5 iunie 2022.
În cadrul ședinței sinodale, a fost luată în considerare decizia Patriarhiei Ecumenice din data de 9 mai 2022 de restabilire a comuniunii canonice și euharistice cu Biserica Ortodoxă din Republica Macedonia de Nord, condusă de Arhiepiscopul Ștefan. De asemenea, Patriarhia Ecumenică a încredințat Bisericii Serbiei reglementarea aspectelor administrative care privesc organizarea noii Biserici din Macedonia de Nord.
Un alt subiect luat în considerare de ierarhii români a fost tema autocefaliei și a modului său de acordare și recunoaștere, care a fost analizată pe parcursul a mai multor întâlniri de lucru ale Comisiei interortodoxe de pregătire a Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe.
Punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Române privitor la autocefalie, care a fost prezentat și la Întâlnirea Comisiei de pregătire a Sfântului și Marelui Sinod de la Chambesy (2011), este următorul:
„Sfântul Sinod al Bisericii-mamă este autoritatea canonică ce poate acorda autocefalia unei Biserici-fiică printr-un tomos sinodal semnat de Întâistătătorul Bisericii-mamă împreună cu toți episcopii acelui Sfânt Sinod. Recunoașterea noii autocefalii aparține întregii Biserici Ortodoxe, realizată printr-un tomos de recunoaștere al autocefaliei semnat, fără nicio distincție, de toți Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe autocefale, în ordinea Dipticelor, în cadrul Sinaxei Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe”.
Date fiind aceste informații, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a respectat hotărârile Patriarhiei Ecumenice de a primi în comuniune euharistică ierarhii, clericii, monahii și credincioșii păstoriți de Arhiepiscopul Ștefan și de a lăsa în seama Patriarhiei Serbiei să reglementeze aspectele administrative dintre cele două Biserici.
După ce a recunoscut tomosul sinodal inițial, emis în data de 5 iunie 2022 de Patriarhia Serbiei, privind acordarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe din Republica Macedonia de Nord, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române așteaptă ca Patriarhia Ecumenică să inițieze (consultări) și să emită un Tomos final de autocefalie pentru a exprima un consens panortodox pe această temă a recunoașterii autocefaliei.
Propunerea părții române cu privire la acordarea autocefaliei la Comisia de la Chambesy
Pentru a înțelege și mai bine contextul, este util de știut că, potrivit unor relatări indirecte ale IPS Ierotheos Vlachos, la Comisia de la Chambesy din 2009 (înainte de cea din 2011, care este invocată în precizarea de pe Basilica), PS Ciprian Câmpineanul, reprezentantul de atunci al Bisericii Române, a avut o propunere distinctă despre modul acordării autocefaliei. Ea a fost a treia după cea a Constantinopolului și a rușilor. Aceasta a fost similară în mare parte cu cea a Moscovei, dar a stârnit și dezbateri ample.
Fanarul, prin Mitropolitul Ioannis Ziziulas, a susținut că Patriarhia Ecumenică este cea care emite un Tomos de autocefalie, pe care îl semnează singură după ce s-a asigurat de consensul celorlalte Biserici Locale. Biserica Rusă, prin Mitropolitul Ilarion de Volokalamsk, s-a opus, cerând ca Tomosul să fie semnat de toate Bisericile. Iar românii au cerut „să fie adăugat un paragraf care să prevadă posibilitatea ca o Biserică să facă apel la o organizație pan-ortodoxă în cazul unui ‘refuz nejustificat’ din partea Bisericii-mamă de a consimți la acordarea autocefaliei”.
Dezbaterile care au urmat au fost ample pe ambele chestiuni. Rușii au fost dispuși să dea înapoi și să nu ceară să fie semnat Tomosul de toate Bisericile, ci măcar de Biserica-mamă pe lângă Patriarhia Ecumenică. Pe de altă parte, tot ei s-au opus prin veto propunerii românești ca o viitoare Biserică să-și poată dobândi autocefalia fără acordul celei din care se desprinde. Discuțiile nu au fost finalizate și, drept urmare, tema a fost retrasă chiar și de pe lista subiectelor abordate la Sinodul din Creta de mai târziu.
Ca o observație personală, propunerea reprezentantului român mi se pare cea mai corectă. Bineînțeles că interesele fiecărei Biserici influențează și se reflectă în propunerile lor, dar realitatea ne arată că trebuie luate în calcul mai multe situații și variabile. Spre exemplu, rușii nu doresc să permită ucrainenilor să se desprindă de ei, dar în situația de astăzi aceștia ar trebui să aibă această posibilitate reală nu în mod arbitrar, ci prin acordul tuturor celorlalte Biserici. În felul acesta, sobornicitatea ar fi exprimată în modul cel mai deplin. Dacă stăpânirea unei Biserici (Constantinopolul) duce la erezia primatului de tip papal, dominația samavolnică asupra celor din subordine (cum ar fi a Moscovei asupra Kievului sau Chișinăului sau în orice altă situație) erodează duhul ecumenic/sobornicesc/catolic autentic.
a) Tomosul să fie semnat de Patriarhul Ecumenic, care să adauge cu mâna lui cuvântul „declară” și apoi de Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe, care adaugă cuvântul „declară de asemenea”; b) Tomosul să fie semnat ca mai sus cu adaosul care are un sens identic cu termenul „declară de asemenea” sau fără adaos; c) Tomosul să fie semnat ca mai sus, dar adăugând o declarație în document cu privire la egala considerație a tuturor Întâistătătorilor; d) Tomosul să fie semnat de Patriarhul Ecumenic, care să adauge la ea c propria mână cuvintele „declară cu toți Întâistătătorii Preasfintelor Biserici Ortodoxe”.
Reacția publicațiilor grecești la precizările Patriarhiei Române
Revenind la Comunicatul oficial al Patriarhiei noastre de zilele trecute, el a fost luat în discuție de presa greacă. După ce au criticat decizia de recunoaștere a autocefaliei Bisericii din Macedonia de Nord, cei de la OrthodoxTimes se arată mulțumiți, de data aceasta, și declară că noua informare de la București schimbă clima din jurul discuțiilor despre autocefalie. Ei trag concluzia că Biserica Română „așteaptă de la Patriarhia Ecumenică să emită Tomosul de autocefalie Arhiepiscopiei de Ahrida”. Totodată consideră că ea „este singura – din cele care au recunoscut până acum ‘autocefalia’ Arhiepiscopiei de Ahrida – care recunoaște că ultimul cuvânt pentru începerea consultărilor îl are Patriarhia Ecumenică”. Adică „Patriarhia Ecumenică are competența să cerceteze în ce măsură cererea de acordare a autocefaliei unei Biserici îndeplinește condițiile (dacă această Biserică poate să fie autarhică/autosuficientă, să aibă Sfânt Sinod cu cel puțin 12 membri, să aibă nevoi pastorale ca să justifice autocefalia șamd) și în continuare să cheme pe Întâistătători și să declare că acordă Tomosul autocefaliei”.
Aceeași poziție de apărare a pretențiilor fanariote a fost exprimată și de revista tipărită „Chivotul Ortodoxiei”, în care este criticată în plus Biserica Cehiei și Slovaciei că desconsideră deciziile Patriarhiei Ecumenice și folosește termenul «Macedonia de Nord» în denumirea noii Biserici.
Înțelegerea corectă a comunicatului românesc și contextualizarea lui
O mult mai bună înțelegere a precizărilor Patriarhiei Române a arătat-o portalul Uniunea Jurnaliștilor Ortodocși din Ucraina, în stilul deja consacrat.
Mai întâi este descrisă pe scurt istoria bisericească a teritoriului macedonean, care a existat din sec. al XI-lea până în al XVIII-lea în cadrul Arhiepiscopiei de Ohrida, iar în secolul trecut a făcut parte alternativ din Patriarhiile Sârbă și Bulgară. Apoi este subliniată diferența importantă dintre schisma provocată de ierarhia macedoneană în 1967, când s-a declarat unilateral autocefală, și cea ucraineană, anume canonicitatea hirotoniilor. Mai precis, înainte de a primi de la sârbi acordul pentru autocefalie, s-au împăcat cu ei și au fost reintegrați oficial în sânul Ortodoxiei canonice.
Patriarhia Română, deși vorbește despre un Tomos final emis la inițiativa Constantinopolului, nu anulează pe cel emis de sârbi deja, ci îl consideră primul pas în procesul de acordare a autocefaliei. El ar trebui urmat de alți doi, anume de inițiativa Fanarului de a consulta toate Bisericile Locale și a ajunge la un consens pan-ortodox, încheiată cu semnarea finală „fără nicio distincție” a autocefaliei.
Un punct important este rolul Constantinopolului. Este unul de primat al puterii, decizional, sau doar onorific și coordonator? Sugestia românească tinde spre a doua variantă. În această situație, notează UJO, Fanarul poate fi eludat și procesul de acordare a autocefaliei să meargă înainte fără implicarea sa. practic, Tomosul final va fi constituit de adeziunea în parte a Bisericilor Locale la decizia sârbilor de a ridica la nivel de autocefalie Biserica Macedoneană.
Demn de remarcat este faptul că jurnaliștii ucraineni tratează expres subiectul autocefaliei drept unul secundar față de pericolul unirii cu catolicii prognozată în 2025. Cei care vor rămâne în dreapta credință vor rezolva mult mai ușor toate celelalte disensiuni.
Patriarhia Georgiei intră în comuniune cu macedonenii, iar Biserica Cehiei și Slovaciei le recunoaște și autocefalia
În ședințele sinodale periodice de primăvară, și alte Biserici au luat poziție față de noua structură din Macedonia de Nord.
Sinodul georgian a decis că „Biserica Georgiei ar trebui să intre în unitate euharistică cu Biserica Ortodoxă din Macedonia de Nord, condusă de Preafericirea Sa, Arhiepiscopul Ștefan”. Aceasta după ce a fost dezbătută comunicarea din partea Bisericii Sârbe despre încetarea schismei de decenii cu BOM și despre ridicarea ei la statutul de autocefalie.
Biserica Cehiei și Slovaciei a hotărât sinodal să ia act de scrisorile primite de la Patriarhia Ecumenică și de la cea a Serbiei prin care sunt informați de către prima despre restabilirea comuniunii euharistice și de a doua despre reintegrarea „Bisericii Ortodoxe din Macedonia de Nord” și acordarea autocefaliei. „Aceste decizii canonice ale Bisericilor Ortodoxe surori au fost adoptate cu mulțumiri către Dumnezeu pentru înlăturarea schismei îndelungate.”
Autocefalia macedonenilor – un exercițiu al sobornicității
Dintre toate poziționările de până acum, cea mai corectă pare a fi decizia din toamna anului trecut a Bisericii Antiohiei, care a intrat în comuniune cu macedonenii și și-a exprimat așteptarea ca statutul și denumirea lor să întrunească un consens general ortodox cât de curând posibil.
Celelalte Biserici Locale care au recunoscut statutul de autonomie și au trecut în diptice deja pe Arhiepiscopul Ștefan (Rusia, Ucraina, Polonia, Bulgaria, România și Cehia-Slovacia, pe lângă Serbia) au acționat forțând puțin nota înainte de un consens pan-ortodox. Această acțiune este justificată dacă se are în vedere opoziția neîntemeiată a „ecumenicilor din Istanbul” și devine, din păcate, o obișnuință, pentru că tot la fel s-a procedat și în cazul altor autocefalii recente (poloneză, ceho-slovacă, albaneză).
Pretenția Fanarului de a dicta singur termenii autocefaliei, sprijinit de greci, nu consider că se înscrie în tradiția ortodoxă.
Mai sunt așteptate deciziile sinodale ale Ierusalimului, care a intrat neoficial cu macedonenii în comuniune euharistică, și ale Alexandriei, Ciprului și Albaniei, care nu s-au pronunțat încă în nici un fel.
Desigur că problema denumirii, ridicată de greci și bulgari, este una justă, numai să fie însoțită de disponibilitatea sinceră spre o dezbatere și o soluție acceptabilă.
