Aducem în atenție un articol remarcabil din presa românească pe problema schismei ucrainene. În el se prezintă corect fondul problemei, cu implicațiile politice anexe, dar îndeosebi teologice (dogmatice și canonice). Publicat pe un portal de știri cunoscut și mai tradiționalist, Activenews, punctul acesta de vedere nu pare a fi deplin acceptat sau măcar luat în considerare cum se cuvine la nivelul presei din țară, nu știm exact la nivelul bisericesc oficial. Sperăm să aibă trecere mai mare și să se impună prin adevărul lucrurilor.
Sâmbătă, 12 octombrie, Sinodul Bisericii Ortodoxe a Greciei a recunoscut dreptul Patriarhiei de Constantinopol de a acorda singură autocefalia. Anunțul, făcut public de Mitropolitul Ierotheos Vlachos, se poate traduce „habemus Papam”, sau, mai precis, „îl recunoaștem pe Patriarhul de Constantinopol ca Papă al ortodocșilor”.
Această zi va rămâne în istoria Ortodoxiei ca o pată pe obrazul unei Biserici apostolice, Biserica Greacă, îngenuncheate de puterea politică și silite să ia o decizie neortodoxă.
Din 1992 până în
2018, toate bisericile ortodoxe autocefale, inclusiv Patriarhia de
Constantinopol, au apărat canonicitatea în Ucraina și nu au recunoscut
grupările schismatice. Dar, în urma intervenției SUA, interesate de eliminarea
oricărei influențe a Rusiei în Ucraina, Patriarhia de Constantinopol a
recunoscut două grupări schismatice, unite într-o structură căreia i-a acordat
autocefalia în 5 ianuarie 2019. Aceasta fără să consulte nicio biserică
autocefală și în ciuda faptului că mai multe biserici autocefale, aflând de
intenția sa, i-au cerut în scris să nu o facă.
Iar acum, în urma
presiunilor SUA și ale Patriarhiei de Constantinopol, Biserica Greciei a
anunțat că este de acord cu inventatul drept al Patriarhului de Constantinopol
de a acorda autocefalia.
Din Biserica
Greciei, cel mai vizibil susținător al acestei decizii a fost Mitropolitul
Ierotheos Vlachos.
Mitropolitul
Ierotheos Vlachos, susținătorul cel mai cunoscut al ereziei
Mitropolitul
Ierotheos a fost apreciat și iubit în toată lumea ortodoxă ca un teolog
profund, un om duhovnicesc care a scris despre oameni duhovnicești și un ierarh
ancorat în tradiția ortodoxă și în problemele contemporane. Însă, prin
atitudinea față de statutul Patriarhului de Constantinopol, toate acestea se
veștejesc precum frunza căzută din copac.
În problema din
Ucraina, după ce Patriarhul Bartolomeu I a recunoscut cele două grupări
schismatice, Mitropolitul Ierotheos Vlachos a devenit un susținător vocal al
statutului de tip papal al Patriarhului de Constantinopol.
În primăvara
acestui an, el a fost unul dintre cei care au susținut că autocefalia unei
biserici trebuie acordată doar de Patriarhia de Constantinopol și s-a opus
categoric ca orice altă biserică, inclusiv biserica mamă, din care se desprinde
structura care devine autocefală, să aibă un cuvânt de spus.
În 30 martie
2019, a publicat o declarație în care, după ce admite că intervine în problema
ucraineană deși nu face parte din comisiile Sinodului grec care se ocupă de ea,
scrie că Sinodul Bisericii Greciei nici măcar nu are dreptul să ia în discuție
această problemă sau să se opună deciziei Patriarhiei de Constantinopol cu
privire la acțiunile ei în Biserica Ucrainei.
Apoi, în lunile
care au urmat, a susținut din ce în ce mai mult public, convingând și pe alți
ierarhi, că pretenția Patriarhului de Constantinopol este corectă. Influența
lui în Biserica Greacă a avut un rol esențial în decizia Sinodului grec, el
fiind și cel care a comunicat decizia public, justificând că este în slujba
unității (sic!).
După acordarea
Tomosului către grupările schismatice, Biserica Rusă, din care face parte, cu
cea mai largă autonomie posibilă, Biserica ortodoxă canonică din Ucraina, a
întrerupt comuniunea cu Patriarhia de Constantinopol și a anunțat că va
întrerupe comuniunea cu cei care îi vor recunoaște pe schismatici.
Greu de explicat
cum un teolog atât de priceput ca Mitropolitul Ierotheos a devenit unul dintre
vârfurile de lance ale unei erezii care provoacă o schismă care poate deveni la
fel de gravă ca cea din 1054, în urma căreia Apusul s-a rupt de ortodoxie. Avea
multe motive să vadă clar că Patriarhul Bartolomeu a fost de rea-credință și a
greșit dogmatic.
În Ucraina sunt
12.000 de parohii canonice și 6.000 de parohii schismatice. Dacă Patriarhul
Bartolomeu era de bună-credință și voia să facă ceva folositor pentru unitatea
Bisericii, putea să ceară schismaticilor să își retragă episcopii din orașele
în care există episcopi canonici, dar nu a făcut-o. Astfel, în foarte multe
orașe există doi episcopi, unul canonic, recunoscut de toată ortodoxia,
inclusiv de Patriarhia de Constantinopol, și unul schismatic, recunoscut doar
de Patriarhia de Constantinopol. Chiar și pentru Patriarhia de Constantinopol
aceasta este 100% necanonic. Aceasta este și situația de la Cernăuți.
Apoi Mitropolitul
Ierotheos cunoaște ce presiuni a făcut în Ucraina administrația fostului
președinte Poroșenko pentru ca preoții canonici să treacă la schismatici, prin
intermediul primăriilor, al consiliilor locale, al poliției și al serviciului
de securitate SBU. Știe ce presiuni a făcut Patriarhul Bartolomeu asupra mănăstirilor
athonite (a amenințat că schimbă egumenii și îi oprește pe clerici de la
slujirea preoțească) pentru a permite schismaticilor să slujească în aceste
mănăstiri. De ce ar fi nevoie de aceste presiuni, dacă deciziile Patriarhiei de
Constantinopol sunt drepte și benefice? Oare impunerea cu forța a fost calea
arătată de Hristos? De când adevărul lui Dumnezeu are nevoie de violență pentru
a fi primit?
Mitropolitul
Ierotheos a văzut clar că decizia Patriarhului Bartolomeu nu a rezolvat
schisma, așa cum a spus că se va întâmpla, ci, din contră, a făcut-o mult mai
mare. Această extindere a schismei ar fi putut să îl aducă la realitate, să îi
arate că nu Dumnezeu lucrează, ci diavolul, cel care îi dezbină pe oameni. Dar
a preferat să nege evidența și apoi a justificat decizia Sinodului grec ca
fiind în slujba unității, deși era evident că ea va adânci schisma!
Deci el însuși a
fost de rea-credință.
Din punct de
vedere dogmatic, Mitropolitul Ierotheos a fost foarte atent la documentele de
la Sinodul de la Creta și nu a semnat unul dintre ele pe motiv că nu este
conform cu dogmatica ortodoxă. Prin atitudinea lui a girat parțial apariția
nepomenitorilor în Biserica Ortodoxă Română.
Dacă atunci a
fost atât de atent, cum de nu înțelege grosolănia erorii de acum? Nu știe că
Arhiepiscopul grec Elpidofor al Americii (pus de Patriarhul Bartolomeu) susține
că Patriarhul de Constantinopol este „primul fără egali”, deși el mereu a fost
numit „primul între egali”? Ce ar trebui pentru a realiza că superioritatea Patriarhului
de Constantinopol față de toate celelalte biserici autocefale este același
lucru cu doctrina catolică potrivit căreia papa este deasupra tuturor
episcopilor? Asta nu este greșeală dogmatică?
Mitropolitul
Ierotheos a scris cartea „Cunosc un om în Hristos”, despre arhimandritul
Sofronie Saharov. Dacă l-a văzut pe arhimandritul Sofronie ca „om în Hristos”,
de ce nu socotește că este de la Hristos modul în care arhimandritul Sofronie a
explicat, într-un articol
scris în 1950, că pretenția Constantinopolului de superioritate față de
celelalte biserici ortodoxe autocefale este o gravă eroare dogmatică, o erezie
extrem de periculoasă?
Arhimandritul
Sofronie a numit această pretenție „neo-papismul din Constantinopol” și a
explicat că este o erezie ecleziologică:
„Trebuie, oare,
să spunem că această formă de papism este tot o erezie ecleziologică, cum ar fi
papismul roman? Trebuie oare spus că, realizată în viața Bisericii, ea va duce
în mod inevitabil la pervertirea întregului chip duhovnicesc al existenței
noastre? […] Faptul că deja Constantinopolul începe acum lupta cu autocefalia
Bisericilor Locale nu ne miră nicidecum, deoarece aceasta este natura oricărui
papism. Cu autocefalia nu se împacă nici romano-catolicismul”. (Arhimandrit
Sofronie Saharov)
Reacția
neașteptat de prudentă a Patriarhiei Rusiei
Joi, 17
octombrie, conducerea Patriarhiei Rusiei s-a întâlnit pentru a discuta decizia
Sinodului grec. În condițiile în care așteptarea generală era că Biserica Rusă
va întrerupe comuniunea și cu Biserica Greciei, rușii au luat o decizie
neașteptată și de maximă prudență, arătând că nu doresc escaladarea schismei.
Decizia a fost de
a întrerupe comuniunea nu cu Biserica Greciei, ci doar cu acei episcopi care îi
vor recunoaște personal pe schismaticii din Ucraina.
Această abordare
a fost confirmată sâmbătă, 19 octombrie, când Arhiepiscopul Ieronim al Atenei,
președintele Sinodului grec, a slujit cu Patriarhul Bartolomeu. Când Patriarhul
Bartolomeu l-a pomenit pe Epifanie, liderul schismaticilor, Arhiepiscopul
Ieronim a făcut semnul crucii, ceea ce ar fi putut fi interpretat ca o aprobare
implicită. Cu toate acestea, rușii au declarat că vor întrerupe comuniunea cu
Arhiepiscopul Ieronim doar dacă acesta îl va recunoaște explicit pe Epifanie.
Această moderație
nu este întâmplătoare. Ea are legătură directă cu modelul de organizare a
Bisericii, de uniune sobornicească de biserici autocefale, pe care Patriarhul
Bartolomeu îl încalcă. Patriarhul Bartolomeu susține că el poate lua decizii
corecte pentru toată Ortodoxia, în timp ce învățătura ortodoxă despre Biserică
arată că organismul suprem care poate lua o decizie majoră în Biserică este
Sinodul Ecumenic, al tuturor episcopilor ortodocși (eventual prin
reprezentanți), cu condiția ca acea decizie să fie receptată de către
credincioși. În această perspectivă, fiecare episcop este important, nu doar
biserica din care face parte.
Prea multă
implicare politică
Relația
Patriarhiei de Constantinopol cu SUA nu este nouă.
În ianuarie 1949,
după ce a fost ales, Patriarhul Atenagora a mers din SUA la Istanbul pentru a
fi înscăunat Patriarh de Constantinopol cu avionul personal al lui Harry
Truman, Președintele SUA. Atenagora a publicat în 1950 o enciclică în care
afirma un primat de tip papal pentru Patriarhia de Constantinopol.
Nici faptul că
oamenii politici și politica statelor au avut un cuvânt de spus în problemele
bisericești nu este nou. Dar istoria arată că atunci când politica a presat
Biserica să accepte o erezie, dacă Biserica a acceptat i-a trebuit apoi multă
vreme ca să se așeze iarăși în adevărul de credință. Așa s-a întâmplat cu
erezia care se împotrivea icoanelor, susținută de împărați, care a tulburat mai
mult de un 100 de ani chiar Patriarhia de Constantinopol, în secolele VII–VIII.
Într-un moment de
cumpănă, în secolele XIV–XV, când turcii cucereau continuu părți din Imperiul
Bizantin, împărății și patriarhii de la Constantinopol au acceptat o unire cu
catolicii cu scopul de a fi sprijiniți militar de statele catolice.
Lucas Notaras,
mare demnitar al imperiului, a rostit atunci celebrele cuvinte care arată că
alterarea credinței este mai gravă decât decăderea politică: „Mai bine să vedem
domnind în oraș turbanul turcesc decât tiara latinilor.” Pentru că în timp ce
credința turcilor erau în mod evident ceva cu care ortodoxia nu avea amestec,
abaterea de la învățătura dogmatică prin unirea cu catolicii distrugea însăși
credința.
Imperiul a
dispărut, Luca Notaras a fost omorât de turci, dar Ortodoxia nu s-a dizolvat în
catolicism, ci a rămas ortodoxie.
În prezent,
acțiunea Patriarhului de Constantinopol este susținută de administrația
americană actuală, condusă de Partidul Republican.
Administrația
anterioară, condusă de Partidul Democrat, presa statele dependente de SUA să
adopte ideologia gender și homosexualitatea ca normative în societate și să
decriminalizaze cât de mult avortul la cerere. Administrația republicană a
stopat această presiune asupra altor țări și a făcut deja foarte multe pentru
creștinii prigoniți din lume, inclusiv a înființat funcția de Ambasador pentru
libertate religioasă. Dar, în lupta pentru putere cu Rusia, se folosește de
structura schismatică pentru a ataca Patriarhia Rusă, de care ține Biserica
Ucraineană canonică.
Cei care conduc
conflictele geo-politice ar trebui să știe că, în ortodoxie, alegerea între
prigoană și abaterea de la adevărul credinței este deja făcută. De acea, dacă
presiunea va continua, ortodocșii vor prefera prigoana secularistă a
democraților în fața alterării credinței din partea republicanilor religioși.
Ce va urma?
Cine a mai zis în
istoria creștinismului „eu și doar eu”, așa cum zice acum Patriarhia de
Constantinopol? Papalitatea.
Patima iubirii de
stăpânire l-a făcut pe Lucifer să dorească tronul lui Dumnezeu și a făcut
papalitatea să dorească să stăpânească lumea. Din secolul XX, ea a stârnit
Patriarhia de Constantinopol să vrea să fie stăpâna tuturor bisericilor
ortodoxe autocefale, ceea ce ar însemna sfârșitul ortodoxiei.
Aceasta nu se va
întâmpla, pentru că Hristos este cel care Își va păzi Trupul Său, care este
Biserica. Dar schisma poate cuprinde pe termen lung părți din Ortodoxie.
Șansa de a se
ieși din această criză este o întâlnire a tuturor bisericilor autocefale.
Patriarhul Bartolomeu a refuzat în mod repetat să convoace o întâlnire a
tuturor bisericilor autocefale pentru a discuta situația schismaticilor din
Ucraina, atât înainte de a-i recunoaște, cât și după ce i-a recunoscut.
Motivațiile sunt două.
Prima este că
știa că majoritatea bisericilor autocefale se opun recunoașterii. A doua este
că, dacă ar convoca bisericile autocefale să decidă, ar înseamnă să recunoască
faptul că el nu are dreptul să acorde singur recunoașterea și autocefalia unei
structuri bisericești!
În schimb,
Patriarhul Bartolomeu călătorește în țările ortodoxe pentru a-i presa pe
conducătorii bisericești să îl urmeze. Astfel, a reușit să blocheze inițiativa
Arhiepiscopului Hrisostom al Ciprului, care a încercat o mediere reunind
conducătorii patriarhiilor Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului. Puterea cu
care face aceasta nu este adevărul bisericesc, ci sprijinul politic de care se
bucură.
Românii, între presiunea politică, pe de o parte,
și adevărul ortodox și unitatea etnică, pe de alta
Pentru români,
decizia Sinodului grec lasă și mai vulnerabil Sinodul Bisericii Ortodoxe Române
în fața presiunilor politice de a-i recunoaște pe schismatici.
În luna mai,
Samuel Brownback, Ambasadorul pentru libertate religioasă al SUA, a trecut și pe la Patriarhia Română în turneul său de
presiune pentru recunoașterea schismaticilor în Grecia, Muntele Athos,
Bulgaria, România și Republica Moldova.
Epifanie a
anunțat în câteva rânduri că primii care îi vor recunoaște vor fi grecii și,
apoi, vor urma românii. Pentru a momi Sinodul românesc, a înființat chiar și un
vicariat românesc pentru preoții români din Ucraina. Vicariatul este
nefuncțional, căci niciun preot român nu s-a dus la Epifanie, unde știu că nu
ar mai fi lăsați să folosească limba română în biserici.
Din păcate,
ierarhii din Biserica Ucraineană canonică nu înființează un vicariat românesc
în cadrul bisericii canonice, ceea ce ar fi un pas înainte în a demonstra grija
reală pentru credincioși și ar anula momeala schismaticilor.
Pentru români,
recunoașterea schismaticilor și a gestului Patriarhului Bartolomeu ar însemna,
pe lângă abaterea dogmatică, și întreruperea legăturilor bisericești cu
majoritatea românilor din Basarabia și din Ucraina.
În Basarabia,
majoritatea românilor țin de Mitropolia Moldovei, care este autonomă în cadrul
Patriarhiei Moscovei. În Ucraina, cei circa 500.000 de români din Regiunea
Cernăuți și din câteva parohii din Transcarpatia și Odesa țin de Biserica
Ortodoxă Ucraineană canonică, și ea autonomă în Patriarhia Moscovei.
Probabilitatea ca ierarhii din aceste zone să îi recunoască pe schismaticii din
Ucraina este zero. Dacă Sinodul Bisericii Române îi va recunoaște pe
schismatici, ei vor rupe comuniunea cu noi și va interveni un nou motiv de
separare între românii din România și cei din Basarabia și Ucraina.
Miza nu este a
alege o tabără între Constantinopol și Moscova, între ruși sau greci, ci între
adevăr și erezie. Ereziei îi urmează dezbinarea. Dezbinarea o vedem. Ea nu
poate să fie de la Dumnezeu.
Ne rugăm ca
Hristos Domnul să li se arate Patriarhului Bartolomeu, Mitropolitului Ierotheos
și celor dimpreună cu ei și să îi întrebe „Qvo vadis?”
Pentru a-i întoarce de pe drumul ereziei, al schismei, al dezbinării.
Nota noastră: În primul rând, sunt de apreciat observațiile din articol. Este curajoasă și de bun augur critica formulată la adresa unui teolog de seamă contemporan, Mitropolitul Ierotheos, care s-a remarcat prin cărți și poziționări foarte bune în trecut, dar acum aruncă totul în aer prin justificarea unei teologii de factură papistă. (Este de urmărit și poziționarea Mitropolitului Atanasie de Limasol pe această chestiune, având în vedere că acesta cultivă o relație bună cu Mitr. Ierotheos, primind vizita acestuia pe 17 octombrie a.c. cu ocazia sărbătoririi a 1400 de ani de la adormirea Sf. Ioan Postitorul, ocrotitorul Limasolului. Amintim că Mitropolitul Atanasie nu a semnat decizia Sinodului cipriot din primăvară pe tema ucraineană, atunci fiind văzut acest gest ca unul de mărturisire și credem în continuare că asta a fost.) De asemenea, unitatea românească cere să nu fim de acord cu această „autocefalie” ce aduce numai schismă până și între noi, cei din țară, și românii din Bucovina (partea din Ucraina). Interesele geopolitice americane nu pot să ne țină de cald, chiar dacă ele presupun o colaborare strânsă cu Patriarhia de Constantinopol începută din anii 1950, odată cu Patriarhul Ecumenic controversat Atenagora. Pe de altă parte, nu putem trece cu vederea două puncte sensibile: reacțiile de întrerupere a pomenirii după Sinodul din Creta și crearea unui Vicariat românesc de către Biserica Ucraineană canonică. Articolul de mai sus sugerează că nepomenirea apărută în sânul românilor a fost girată de atitudinea Mitropolitului Ierotheos față de documentele cretane. Pare pusă într-o lumină bună teologic, dar proastă ca așezare/fenomen. În mare parte, ne vedem nevoiți să acceptăm acest punct de vedere, căci situația nu e chiar roză, ci are nuanțe de schismă. Totuși parcă prea este expediat subiectul acesta printr-o remarcă ce nu-și are locul firesc în curgerea textului. Ar trebui accentuat faptul că deciziile din Colimbari au fost mai grave decât cele cu privire la schismaticii ucraineni, deși ambele au coloratură eretică. Ar fi cel puțin echidistant să fie tratate la fel. Așa cum Patriarhia Rusă are dreptul că întrerupă comuniunea cu Constantinopolul și cu grecii doar pe motiv de erezie (papistă), la fel au acest drept și preoții români, chiar dacă la un alt nivel, față de ierarhii semnatari ai documentelor din Creta. Vorbim de aceleași canoane și reglementări legale bisericești. Doare când atitudinea este generată de alți factori decât teologici. Nu acceptul general trebuie să ne motiveze opțiunile, ci adevărul lucrurilor. Adică nu faptul că există o reacție mai puternică față de acțiunile fanariote din Ucraina indică problema, ci erorile concrete. Și invers, nu faptul că cei mai mulți nu au fost de acord cu întreruperea pomenirii după Sinodul din Creta este un semn că fenomenul este greșit, ci aplicarea corectă sau nu a unor dispoziții canonice reale (canonul 15 I-II). În treacăt fie spus, există un antagonism și în privința situației din Ucraina. Dacă Mitropolitul Serafim de Pireu declară că nu poate opri comuniunea cu restul ierarhilor greci după așa-zisa decizie pe tema ucraineană pentru că nu există abateri dogmatice, totuși Patriarhia Rusă nu poate întrerupe pomenirea Arhiepiscopului Ieronim decât pe motive dogmatice. Referatul Arhiepiscopului prezentat în plenul Sinodului Ierarhiei susținea că Patriarhia Ecumenică singură are dreptul de a acorda autocefalie, pe când decizia finală emisă presei a exclus acest detaliu, care face diferența de problematizare canonică sau dogmatică, adică schismă administrativă sau erezie papistașă. Este cam nefiresc să fie inclus în diptice schismaticul Epifanie pe considerentul recunoașterii simplului drept al Patriarhiei Ecumenice de a acorda autocefalie, fără a lua în calcul Tomosul pe baza căruia a fost înființată noua structură bisericească. Deci balanța înclină în favoarea rușilor în cazul foarte probabil că Arhiepiscopul Ieronim va trece la pomenirea conducătorului schismatic în diptice. Pe de altă parte, are dreptate și Mitropolitul Serafim până la momentul de față, când încă nu a fost realizată recunoașterea deplină a ucrainenilor. Celălalt punct sensibil este legat de înființarea unui Vicariat ortodox român de către Biserica Ortodoxă canonică Ucraineană. Aceasta depinde în mare măsură de nevoile românilor de acolo. Dacă aceia nu vor, ar fi cel puțin ciudat să fie satisfăcută o cerere a BOR din partea Mitropolitului Onufrie în ciuda doleanțelor parohiilor românești din regiunea Cernăuți. Probabil că există la mijloc un conflict mai aparte care-și are rădăcinile în semnarea de către sinodalii români a deciziilor din Creta. În acest fel, românii din Bucovina-Cernăuți sunt mai sceptici la gândul subordonării în vreun fel față de ierarhii trădători români. Aici are un rol important vlădica Longhin, pe care cu siguranță nu l-ar accepta în Vicariat arhiereii noștri și s-ar crea o dezbinare mai mare. Cât de mult și-ar dori românii de dincolo de graniță o apropiere de țară, și acum se văd distanțați din pricina compromisurilor de credință! Trebuie să recunoaștem faptul că nici noi, românii, nu suntem creștini autentici, ci tot interesele materiale ne domină, cel puțin la nivel de ierarhie. Și, ca o ultimă completare pe marginea subiectului ucrainean, remarcăm că Mitropolitul Nectarie de Kerkira, care a fost la Iași de hramul Cuvioasei Parascheva cu moaștele Sf. Spiridon, invocă mai mult motive economice pentru amânarea recunoașterii noii structuri bisericești. Turismul, care este de natură religioasă în mare parte, determină păstrarea relațiilor bune cu Rusia. Cam simplistă această perspectivă, din punctul nostru de vedere.
Situația tensionată bisericească din ultima vreme pare că produce doar dezastre. Dar mai întâlnim și situații fericite, care sunt de urmat nu neapărat în literă, cât mai ales în duhul lor. Este firesc să fie ales grâul de neghină prin ispite.
Știrea că în SUA o parohie sau mai multe au trecut din jurisdicția Patriarhiei Ecumenice (PE) în cea rusească rămâne o informație seacă pentru că sunt imediat bănuite afinități etnice. Dar faptul că inițiativa vine din partea unor americani stârnește alt interes. Înainte de a puncta unele detalii importante, iată relatarea evenimentelor din gura (penița) celor implicați:
Desemnarea (ar
putea fi numită „alegere” doar în sensul cel mai îngust etimologic)
Mitropolitului Elpidofor (Lambriniadis) ca Arhiepiscop al Arhiepiscopiei
Bisericii Grecești din America va fi pomenită fără îndoială ca un punct de
cotitură în istoria Bisericii secolului XXI. S-a stins cu siguranță acum orice
speranță ar mai fi existat că schisma dintre Constantinopol și Moscova cu
privire la Ucraina este doar un eveniment temporar, neimportant.
Arhiepiscopul
Elpidofor este un teolog distins și cultivat. Ca cetățean turc, este un
candidat de primă linie și evident cândva să-l urmeze pe SS Bartolomeu la
Tronul Ecumenic. În controversele majore ale domniei lui Bartolomeu (Sinodul
Cretan, ca și schisma ucraineană), a apărat poziția și autoritatea Patriarhului
în mod susținut și fidel. Chiar dacă nu există nici un motiv de îndoială asupra
sincerității cu care a adoptat aceste poziționări, este evident că are in
interes întemeiat să întărească o jurisdicție fragilă în prezent, pe care este
previzibil că o va conduce într-o zi.
Astfel,
desemnarea lui în al doilea cel mai puternic post din Patriarhia Ecumenică are
o semnificație dublă.
Pe de o parte,
transmite mesajul că este puțin probabil să fie vreo revenire în Fanar când
Patriarhul Bartolomeu părăsește scena. Pe de altă parte, ridică mizele
teologice deoarece Arhiepiscopul Elpidofor nu consideră treaba ucraineană o
problemă oarecare de a proclama din nou controlul Constantinopolului asupra
unui domeniu năbădăios stăpânit ilegal de câteva secole de Moscova.
Dimpotrivă,
folosește cel mai serios termen de oprobriu dintre toată Ortodoxia pentru a-și
descrie adversarii, unul pentru care Fanarul face și imposibilul pentru a-l
evita să-l folosească. El spune că ei sunt eretici.
În 2009, Arhimandritul
de atunci Elpidofor a ținut un discurs memorabil la Școala Teologică Sfânta
Cruce (Holy Cross), care mai poate fi găsit online, de exemplu la https://www.aoiusa.org/ecumenical-patriarchate-american-diaspora-must-submit-to-mother-church/. În acest
discurs face următoarele declarații interesante, pe care le-a dezvoltat altă
dată în teza lui bine-cunoscută că Patriarhul Ecumenic este „primus sine
paribus”:
„Permiteți-mi să adaug că refuzul de a recunoaște
primatul în sânul Bisericii Ortodoxe, un primat care nu poate fi decât să fie
întrupat de un primus (adică de un episcop care are prerogativa de a fi primul
între episcopii colegi) constituie nu mai puțin decât o erezie. Nu se poate
accepta, pe cât de des se spune, ca unitatea dintre Bisericile Ortodoxe să fie
păzită fie de o normă comună de credință și cult, fie de un Sinod Ecumenic ca o
instituție. Ambii factori sunt impersonali, în timp ce principiul unității în
teologia noastră ortodoxă este totdeauna o persoană. Într-adevăr, la nivelul
Sfintei Treimi, principiul unității nu este firea dumnezeiască, ci Persoana
Tatălui („Monarhia” Tatălui), la nivelul ecleziologic al unei Biserici Locale,
principiul unității nu este preoțimea sau cultul comun al creștinilor, ci
persoana Episcopului, așa încât, la nivel pan-ortodox, principiul unității nu
poate fi o idee, nici o instituție, ci este necesar să fie, dacă suntem
consecvenți cu teologia noastră, o persoană… În Biserica Ortodoxă avem un
primus și el este Patriarhul Constantinopolului.”
De remarcat
prima frază: „constituie nu mai puțin decât o erezie”.
De remarcat a
doua teologumenă (opinie teologică general recunoscută), că persoana care
funcționează ca principiu de unitate pentru Biserica sobornicească nu este
Hristos Însuși, ci mai degrabă un episcop.
În sfârșit, de
remarcat că episcopul în cauză nu este (după cum pare să indice o citire
literală naivă a sfintelor canoane) episcopul Romei, ci cel al Noii Rome. (Acesta
din urmă este un punct serios foarte neglijat în controversa prezentă. Oricare
ar fi rolul deținut de Primus în Ortodoxie – i.e. fie că este „primus inter
pares”, fie „primus sine paribus” – nu există îndoială că de secole Primatul
istoric a fost Papa Romei. Singurul motiv pentru respingerea primatului roman
astăzi este că Biserica romană a abandonat învățătura ortodoxă. Și totuși Constantinopolul,
cu anatemele sale ridicate, părea să sugereze mai mult decât orice altă
Patriarhie Ortodoxă că nu există o asemenea apostazie. Atunci cum poate Fanarul
să pretindă că este esențial pentru Biserică, de vreme ce Vaticanul ar trebui
să aibă o pretenție mai solidă? Dacă mișcarea ecumenică ar fi să aibă succes și
comuniunea deplină cu Roma ar fi restabilită, ar ceda cu plăcere
Constantinopolul primatul? Și cum se împacă existența, chiar și doar formală, a
Romei ortodoxe cu pretenția Fanarului că Biserica „nu poate exista” fără
Patriarhul de Constantinopol?)
Probabil
cuvintele lui sunt pasibile de o răstălmăcire, dar Arhiep. Elpidofor pare să
creadă că Patriarhul Ecumenic este un soi de Papă, nu Vicarul lui Hristos, în
aparență, ci al lui Dumnezeu Tatăl! Pare să creadă și că cei care nu sunt de
acord cu acest punct de vedere sunt eretici.
Aceasta este mai
degrabă o pretenție mai serioasă decât „Știi, acum, că URSS a dispărut, ar
trebui să fie o Biserică Ortodoxă Ucraineană Autocefală liberă de Moscova”.
Cum poate
menține Ortodoxia mondială comuniunea cu o Patriarhie care promovează o
ecleziologie străină și se referă la cei care obiectează ca la niște „eretici”
(un termen pe care nu-l aplică romano-catolicilor și protestanților)?
Mai există un
aspect în ridicarea lui Elpidofor pe care-l relevă discursul din 2009. Deși
Fanarul a fost istoric foarte împotriva etnofiletismului (în parte pentru a
opri incursiunile Biserici bulgare și ale altora în teritoriul ei canonic),
este o problemă de documentare istorică faptul că Patriarhia s-a văzut mereu pe
sine ca bastionul naționalismului grecesc. (Însuși Patriarhul Bartolomeu
probabil că nu ar nega aceasta, nici nu ar vedea vreo problemă în ea, după cum
este clar din remarcile sale din 2018 despre „precăderea” „poporului nostru”.)
În cuvântarea
sa, ținută la seminarul din America doar grecesc, Elpidofor este preocupat în
mare măsură tocmai de această chestiune. Spune că „ecumenicitatea este inima
elenismului și e străină prin definiție de orice formă de naționalism sau șovinism
cultural”. Adaugă faptul că „diaspora” se referă nu la oameni care trăiesc
temporar în pământuri dincolo de Imperiul Roman, ci la aceia care trăiesc
permanent acolo. Totuși, într-o contradicție aparentă, viziunea lui despre
acești oameni este limitată la imigranții din țările tradițional ortodoxe și la
descendenții lor. Preocuparea lui primordială este menținerea culturii și
tradiției (grecești în acest caz) fără asimilare și are de spus aceasta despre
„convertiți”:
„Un alt mare număr de candidați la preoție a venit dintre
convertiți, care au puțină familiarizare, dacă nu chiar deloc, cu experiența
ortodoxă și sunt caracterizați de obicei de comportament și mentalitate super-râvnitoare.
Atrage interesul faptul că convertiții care au fost hirotoniți în preoție
reprezintă un procent disproporționat mai mare decât convertiții dintre
credincioși. Rezultatul acestei reprezentări necorespunzătoare este că, cel mai
adesea, preoții convertiți păstoresc turme care sunt purtătoare ale unor
tradiții culturale, dar, din cauza păstorilor lor fie sunt lipsiți de
familiaritatea necesară cu tradiția, fie chiar se opun ei conștient, reușesc să
o degradeze și treptat să dezrădăcineze acele elemente culturale care erau
expresia parohiilor pe care le deservesc”.
Chiar dacă este
o preocupare legitimă, este de remarcat că Eplidofor nu vorbește niciunde
despre o misiune de a-i aduce pe americani ca un întreg la Ortodoxie, nici nu
discută despre parohiile care nu au o etnie singulară (sau deloc). În contextul
unei discuții la un seminar (unde Decanul din vremea aceea se numea Fitzgerald),
discursul părea să aibă un mesaj clar descris printr-o poreclă pe care i-au
dat-o unii în mod sarcastic: discursul „prea mulți xenoi (străini).
Eu sunt un xenos.
După câte știu, interacțiunea strămoșilor mei de după schismă cu creștinii
ortodocși a fost limitată la a se lupta cu ei pe Frontul de Est. Soția mea și
eu ne-am convertit la Ortodoxie în 1988 la catedrala OCA din Boston. Am fost
fondatorii și editorii bibliotecii
Sf. Pahomie acum
adormite, unul dintre primele site-uri de patristică ortodoxă din 1994. Obișnuiam
să predăm istorie creștină online și am fost implicat pentru un număr de ani în
mobilizarea evanghelizării ortodoxe în secta rastafarienilor. În 1997, ne-am
mutat din Boston în Lubbock, Texas, unde am fost hirotesit citeț în GOARCH
(Biserica diasporei grecești din America) și am fost cântăreț la Biserica
Ortodoxă Greacă Sf. Andrei până în octombrie anul trecut.
Lubbock este un
orășel universitar cu o populație de aproape un sfert de milion. Este plasat în
centrul Llano Estacado, un platou de-abia populat, care încalecă granița de
stat dintre Texas-New Mexico. Primii ortodocși din Lubbock probabil că au fost
negustorii libanezi care au ajuns în jur de 1900, dar nu era nici o parohie
până când câțiva greci s-au decis să întemeieze una în anii ’70. Au reușit după o luptă grea și multe dificultăți: Lubbock, deși destul
de întins, este neobservat pentru majoritatea americanilor din cauza izolării
sale. Sf. Andrei nu a avut preot până în 1996; înainte de asta, oamenii
conduceau peste 100 de mile până la Amarillo pentru Liturghie.
Când am ajuns
eu și soția mea, nu eram siguri la ce să ne așteptăm. Am găsit o parohie care
era parte din Arhiepiscopia Greacă, dar și multi-etnică și primitoare. Ritualul
liturgic și muzica erau biantine, dar slujbele erau în întregime în engleză și
era depus orice efort pentru a adapta pe oameni cu fonduri diferite: greci,
bineînțeles, și convertiți, arabi, ucraineni, ruși, sârbi, români, bulgari… și
probabil membri ai altor naționalități pe care le uit. „Grecii” din parohie
erau ei înșiși o amestecătură de imigranți recenți care erau în SUA de câteva
generații. Ambii preoți care au slujit în cei 21 de ani ai mei la parohia Sf.
Andrei erau absolvenți ai Seminarului Sf. Vladimir (OCA).
Parohia nu era utopică,
ci avea reușitele ei. Doi dintre tinerii din parohie (amândoi convertiți, după
cum ar fi prezis Arhiepiscopul Elpidofor) au ajuns să devină preoți ai
Arhiepiscopiei Grecești, un record remarcabil pentru o parohie atât de mică și
tânără după standardele grecești. Amândoi sunt, aș putea adăuga, clerici
remarcabili, chiar sfinți. Unul dintre ei, pe care îl admir în mod special, a
fost portretizat pe pagina de internet a GOARCH în martie. Nici unul dintre ei nu corespunde cu
caricatura de preot-convertit a Arhiep. Elpidofor ca ignorant fanatic al
culturii grecești (într-adevăr, amândoi s-au însurat cu grecoaice!)
Eu și soția mea
am fost foarte impresionați de generozitatea parohienilor greci la Sf. Andrei,
de devotamentul lor pentru educația religioasă a copiilor și, mai presus de
toate, de stăruința lor absolută de a păstra vie o parohie într-un orășel neînțelegător
fundamentalist protestant, ignorat de restul țării, mereu pe marginea
colapsului financiar. Cel puțin de două ori parohia părea că se închide sigur;
o dată a fost salvată de o donație „anonimă”, de fapt din partea episcopului
actual al eparhiei, un om foarte bun și sfânt.
Apoi a
intervenit în 2018schisma din prezent. Eu și soția mea eram nefericiți cu
direcția Arhiepiscopiei Grecești de ceva vreme (am fost președinte al
consiliului parohial în timpul Sinodului din Creta), dar am reușit mereu să ne
convingem să rămânem, chiar și numai pentru că nu aveam unde să mergem în altă
parte: parohia din Amarillo de la 100 mile era cea mai apropiată și era grecească
și ea. Mai mult, nu doream să provocăm o separare în comunitatea deja luptată;
îl respectam pe Mitropolitul nostru; și (după cum îmi amintesc că spuneam mai
mult de o dată) „Dacă aceasta ar fi fost cu adevărat o erezie, și nu doar
vorbărie, sigur cel puțin una dintre Bisericile Ortodoxe ar rupe comuniunea
pentru ea”.
În orice caz,
chestiunea ucraineană a făcut ca pretenția mai mult decât papistă a
Patriarhului Bartolomeu de a fi „primus sine paribus” să fie imposibil de
ignorat. Am decis să părăsim parohia și să ținem slujbele citețului în
particular. Totuși nu am spus nimănui ce făceam, în afară de preotul paroh. Nu doream
să fim văzuți ca și cum am semăna dezbinare și tot speram ca treaba să fie
rezolvată în câteva săptămâni. Apoi am descoperit că alții au observat absența
noastră și am decis eventual să anunțăm public că începeam o nouă parohie sub ocrotirea Sf.
Ecaterina din Alexandria.
La început nu
am avut nici un loc să ne întâlnim așa că ne întâlneam afară, pe o bancă din
campusul universitar, cu cupola cerului deasupra capetelor, stolurile de porumbei
(ocazional șoimi) făcând cercuri deasupra noastră. Unii alergători se uitau la
noi amuzați, dar în cea mai mare parte eram ignorați. Timp de trei luni aceasta
a fost biserica noastră.
Îmi imaginam
că, odată ce anunțasem existența noastră, mulți dintre parohienii noștri de la
Sf. Andrei vor dori să ni se alăture; la urma urmei, chestiunile teologice
păreau mai degrabă evidente. Nu s-a întâmplat asta. În schimb, vechea parohie
s-a împărțit după linii etnice clare. Aproape toți parohienii care au venit din
fosta Uniune Sovietică s-au alăturat grupului nostru; aproape nimeni altcineva
nu a făcut asta. (Ar putea să-l intereseze pe Arhiepiscopul Elpidofor că cei
convertiți au rămas – până acum – cu GOARCH).
Aceasta este tragedia a ceea ce se întâmplă: o parohie abia-viabilă a devenit două. Parohia noastră, sunt încrezător, sub omoforul unor episcopi care învață Ortodoxia, iar cealaltă este (în schismă) sub omoforul unui Patriarh și al unui Arhiepiscop devotați unei doctrine despre care cred că este eretică. Chiar dacă nu cred că cea a Sf. Andrei este fără har, parohienii ei sunt supuși unei influențe nocive. Dar aceasta nu este vina este parohienilor rămași de la Sf. Andrei. Puțini sau nici unul nu sunt preocupați deloc de hegemonia constantinopolitană, cu atât mai puțin de autocefalia ucraineană. Pentru ei, parohia Sf. Andrei este biserica ortodoxă, biserica pe care ei sau părinții lor au construit-o din nimic cu sudoare și sacrificiu, biserica unde au fost botezați sau cununați sau unde se așteaptă să le fie slujită înmormântarea. Acolo L-au întâlnit pe Domnul în fiecare duminică în Euharistie. Poate că este atât de imposibil pentru ei să părăsească GOARCH pe cât le-ar fi țăranilor francezi din secolul al XII-lea să respingă papismul; pentru ei, ar însemna să „iasă din Biserică”.
Dar, cu
aducerea Arhiepiscopului Elpidofor, sigur într-acolo ajung lucrurile.
La prohia
misionară Sf. Ecaterina, am avut un progres rapid. Am fost acceptați în Biserica Ortodoxă
Rusă din afara Rusiei aproape imediat. Cunoscutul decan din Texas, Pr. John
Whiteford, a fost numit parohul nostru; cu toate că distanța l-a împiedicat să
ne viziteze încă în persoană, am avut două Liturghii slujite de Ierromonahul
Aidan (Keller) din Austin.
Nu mai trebuie
să facem slujba pe o bancă din parc; o parohie anglicană ne-a permis să folosim
capela lor abandonată a Școlii de duminică, întregită cu ferestre pătate
amuzant care descriu bucuria copiilor din anii 1930 din lume. Un prohian (Alexey
Ageev, care merită să fie menționat pe nume) a construit un altar tradițional
de lemn și a donat câteva sute de icoane tipărite. Cu voia lui Dumnezeu, cu
rugăciunile Sf. Ecaterina Mara Muceniță (și ale Sf. Andrei cel întâi-chemat!), probabil
că vom fi în stare, în ciuda păcatelor și slăbiciunilor noastre, să asigurăm o
mărurie pentru Hristos pe Llano Estacado.
Dar cum e cu
cealaltă parohie? Cum e cu „diaspora” grecească? Cum o vor duce sub
Arhiepiscopul Elpidofor?
Acum este anul
1055.
Dionysius Redington
Observațiile noastre:
1. Întâi de toate, trebuie spus că am introdus în forma finală a textului un amendament, o precizare enunțată de autor la comentarii, ulterior publicării articolului. Inițial caracteriza parohia părăsită ca fiind „în schismă” (pe care am păstrat-o la locul ei între paranteze), apoi a revenit cu precizarea care se regăsește acum în text. Atitudinea față de ortodocșii care au fost lăsați în urmă este fundamentală. Ea denotă dacă reacția este una lumească sau una bisericească, trufașă și sfidătoare sau din conștiință și mâhnire pentru situația în care se află Biserica. Este foarte important ca delimitările față de erorile dogmatice vehiculate în spațiul ortodox să fie de natură teologică, nu din patimi și țâfnoșenie. Conjunctura actuală, când nu a fost pronunțată o condamnare asupra unor ierarhi sau chiar Biserici întregi, presupune că Dumnezeu este prezent în toate jurisdicțiile și lucrător. Până la o anatematizare, pot și e bine să intervină mustrările între patru ochi sau cu doi sau trei martori, adică sancționarea provizorie, dar nu mai mult.
2. Formula pe care a găsit-o autorul este una strălucită. Parohia grecească este descrisă ca fiind sub omoforul unor episcopi ce învață erezii care sunt nocive pentru credincioși. Această situație este apărută chiar după Sinodul din Creta și tinde să se agraveze prin adăugarea mai multor învățături greșite dogmatic (papismul pe lângă ecumenism). Reacția este una firească de delimitare în conjunctura aceasta, în care este trădată credința. Unii o trăiesc deja prin întreruperea pomenirii, deși nu toți în modul acesta sănătos.
3. Cazul acesta ne arată trupul viu al Bisericii; ne trezește la realitatea crudă că episcopii nu sunt și nu trebuie priviți ca niște mașini de luat decizii pe care să le urmăm, ci ca oameni ca și noi, cărora le este testată credința. Ne identificăm sau nu cu poziția adoptată de ei? Este alegerea noastră care ne definește ca și credincioși, de care, din păcate, cei mai mulți nici măcar nu sunt conștienți. Atât de firavă și mimetică este credința lor, atât de mare este apostazia contemporană!
4. Putem bănui unele resentimente naționaliste americane în desfășurarea evenimentelor, totuși este limpede că motivația adevărată este una ce ține de corectitudinea credinței. Până la urmă, chiar este deplânsă polarizarea tot la nivel naționalist (mai mult slavii s-au raliat la noua parohie). Atitudinea a la long a acestui credincios american, care preferă să înfrunte orice vitregie pentru a lupta pentru puritatea credinței ortodoxe, este o mustrare pentru toți ortodocșii tradiționali. Astfel de credincioși cred că Își dorește și Domnul, închinători în duh și adevăr, adevărați israeliți.
5. Fenomenul acesta al fragmentării și demantelării Ortodoxiei se răspândește cu putere. După cum spuneam mai sus, ecumenismul este dublat de noi erezii și schisme. Nici în România nu mai este de găsit duhul autentic bisericesc. Este posibil să fim nevoiți să apelăm și noi cât de curând la soluții radicale dacă vom dori să ne păstrăm credința curată în sufletul nostru. Oricum Patriarhia noastră nu pare să urmeze o linie foarte de încredere în ce privește ecumenismul, ba probabil chiar la fel de precară și în ce privește disputa ucraineană.
6. Nu în ultimul rând, nu trebuie neglijate aspectele teologice expuse în articol. Se pare că papismul de factură fanariotă constituie o erezie nouă mai percutantă decât ecumenismul (teoria ramurilor Bisericii). Cel mai rău este nu se întrevede o calmare a spiritelor, ci, dimpotrivă, o radicalizare a taberelor. Dacă odinioară a existat o polarizare ortodoxie-erezie între bizantini și latini, se pare că asistăm la o nouă împărțire în tabere greci-slavi. Totuși conflictul actual bisericesc este instrumentalizat să aibă un impact mult mai destructiv.
Cei mai mulți acuză astfel de acțiuni, ca cea descrisă, că ar fi dezbinătoare. Dar nu văd sau ignoră intenționat faptul că sunt reacții la dezbinarea spirituală pe care o produc noile idei eretice vehiculate la cel mai înalt și mai răspândit nivel. Desigur că ne găsim în situația de a face față singuri unei rupturi bisericești. Alegem dreapta credință, interesele pământești sau apostazia? Sau măcar alegem ceva?
Problema Sinodului din Creta este adusă în atenție de Patriarhie pe propriul site atât pentru cititorii din țară, cât și pentru cei de limbă engleză, ceea ce este un semn îmbucurător. Chiar și modul cum este prezentat lasă loc la dialog, dar nu și la înțelegere și seriozitate. Faptul că este adusă în discuție reacția destul numeroasă a unor clerici de la noi din țară de a întrerupe comuniunea arată grijă și preocupare. Întrebarea se pune: ce mai lipsește pentru a avea o abordare constructivă din partea ambelor tabere într-o confruntare destul de surdă până acum?
Poziționarea oficială față de Sinod este una de
mediere între cei care îl impun și cei care îl contestă. Pe de o parte, este
prezentat ca un „eveniment spiritual major” care a stârnit, totuși, reacții de
protest; pe de altă parte, se spune că deciziile nu au fost de natură dogmatică
și, deci, contestările sunt nejustificate. Practic, Sinodul trebuie să rămână
în picioare, dar fără să aducă modificări concrete în viața bisericească.
PF Părinte Patriarh Daniel susținea în 2017 și reafirmă acum că documentele Sinodului doar „descriu problemele majore” cu care se confruntă Biserica Ortodoxă și ele „reprezintă o reafirmare a continuităţii în mărturisirea credinţei ortodoxe a Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică”. Dacă așa ar sta lucrurile, ar fi foarte bine și orice reacție de respingere ar fi nefondată.
Totuși mărul discordiei îl reprezintă relația pe care o stabilește Biserica Ortodoxă cu celelalte Confesiuni; le consideră parte a Bisericii lui Hristos sau în afara ei? Dacă ar fi să ne luăm după aceleași declarații ale PF Părinte Patriarh, în Creta s-a decis că trebuie să avem „un mesaj de dialog şi cooperare practică” față de creștinii neortodocși și că „numai Biserica Ortodoxă este «BisericaUna, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică»”. Este îmbucurătoare această interpretare, dar, din păcate este una personală, care nu poate fi susținută de realitate, adică de textul documentelor adoptate și de acțiunile ulterioare ale altor Patriarhii participante. Aici intervine o rupere a firului de dialog onest și apare provocarea la reacții categorice, chiar de întrerupere a pomenirii, la o astfel de opacitate.
Ar fi utilă o analiză la rece a stării de fapt.
Dialogul Patriarhie – contestatari
Mai întâi de toate, se pune problema dialogului. Patriarhia este recunoscută pentru incapacitatea de a purta dezbateri reale deja de multă vreme. Obosește mereu printr-un limbaj de lemn, necaracteristic Evangheliei, prin care acoperă multele probleme din Biserică. Această abordare erodează încrederea credincioșilor și ei pornesc din start cu o lipsă de disponibilitate justificată. Îmi susțin aceste afirmații prin faptul că au existat de-a lungul timpului foarte multe declarații, acțiuni și manifestări ecumeniste, de rugăciuni în comun, acorduri de unire și recunoaștere a ereticilor pe care Patriarhia le-a tratat greșit, ba chiar le-a prezentat într-o lumină favorabilă. Foarte mulți duhovnici, dintre care cei dintâi Arhim. Iustin Pârvu și Arsenie Papacioc, și-au exprimat public dezaprobarea față de direcția ecumenistă oficială. Toate acestea creează un cadru care nu poate fi ignorat. Cu alte cuvinte, abaterile eventuale de la dogmă semnate la Sinodul din Creta ar constitui picătura care umple paharul. Și nimeni nu se așteaptă ca această picătură să intervină în mod fățiș și solemn, ci tot pe ascuns, cum s-au întâmplat toate și până acum. Dacă se merge tot pe o disprețuire autoritară a credincioșilor din partea sinodalilor, prăpastia dintre ierarhia superioară și opincă se adâncește tot mai tare și est firesc să genereze reacții de delimitare concrete și nedorite.
Așadar mesajele oficiale ale Bisericii noastre trebuie citite cu precauție. Aceasta pentru că orice atitudine înțeleaptă presupune o preîntâmpinare a răului, nu o indiferență iresponsabilă. Ba mai mult, deja compromisurile pe plan dogmatic sunt avansate, încât greu mai putem vorbi de prevenire, cât mai mult de revenire la linia credinței sănătoase.
Pentru a sesiza obiectiv cum stau lucrurile, este necesar să fie analizat fondul problemei. Ce s-a hotărât, de fapt, în Creta? Chiar sunt atât de fanatici și rebeli cei care au luat atitudine de împotrivire? Sau Patriarhia duce în eroare, maschează trădarea la care s-a angajat?
Decizii dogmatice
Într-adevăr, nu au fost abordate direct probleme
dogmatice, nici nu au fost exprimate dogme de credință concrete. Totuși s-a dus
atingere clară unor aspecte ce țin de învățătura despre natura Bisericii, care este
una dogmatică. Deci putem afirma că Sinodul „nu a formulat dogme și canoane
noi”, totuși aceasta nu reprezintă o descriere fidelă a ce s-a întâmplat acolo.
Nici măcar nu prezintă corect problema pe fond. Formal, da, nici măcar nu s-a
pus problema luării unor decizii ce țin de învățătura de credință. Totuși
rezultatul este tocmai validarea unor concepții eretice. Deci putem vorbi de o
iresponsabilitate din partea ierarhiei noastre și chiar de ascundere voită a
trădării de credință, lucru fundamental, ce nu poate fi trecut cu vederea.
„Biserica Ortodoxă singură este Biserica cea una a lui Hristos”
În articolele de „aniversare” a trei ani de la
Sinod este reluată o afirmație discutabilă, anume că documentele din Creta prezintă
Biserica Ortodoxă ca fiind singura Biserică, celelalte culte fiind chemate să
se unească cu ea. Chiar dacă celelalte Confesiuni sunt numite Biserici (ceea ce
nu ar fi extrem de grav) și sunt privite ca parte din Biserica lui Hristos, ar
fi fost un plus important, poate chiar decisiv, mărturisirea că doar Biserica
Ortodoxă este Biserica cea una. Măcar documentul care se ocupă cu această temă ar
fi fost ambiguu și neconcludent, neutru. Dar să vedem despre ce este vorba. Paragraful
la care se face referire este chiar primul din textul „Relațiile Bisericii
Ortodoxe cu restul lumii creștine”. În traducerea
oficială, el sună astfel:
„Biserica Ortodoxă, fiind Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, crede cu tărie, în conştiinţa ei eclesială profundă, că ocupă un loc central pentru promovarea unităţii creştine în lumea contemporană.”
La o analiză succintă, se observă că nu există o
corespondență totală între referințele Patriarhiei noastre și textul sinodal. În
primul rând, nu există specificația că „doar” Biserica Ortodoxă ar fi Biserica
una. Lucrul acesta este esențial pentru că face diferența. Una este apartenența,
exprimată prin „fiind”, și alta este identitatea exclusivă, care ar fi trebuit
să fie marcată prin acel „doar”.
Chiar și așa, contextul ar putea induce ideea de
exclusivitate, că numai ortodocșii sunt Biserica cea una. Dar reiese acest
lucru din paragraf sau chiar contrariul?
Identificarea Ortodoxiei ca fiind Biserica cea una
este considerentul pentru care ea ar ocupa un «loc central» în «promovarea
unității creștine». Acest «loc central» (de fapt, «principal», într-o traducere
mai atentă) nu indică exclusivitatea ei, ci tocmai contrariul, amestecarea și
includerea ei în masa așa-zișilor creștini care-și caută unitatea. Deci nu
rezultă de aici nici o exclusivitate de care pomeneam mai sus, ci dimpotrivă, o
comuniune cu ceilalți.
Mai mult, comuniunea indicată de poziția centrală
nu este una doar de „dialog
și cooperare practică”, ci este una dogmatică. Acest lucru este semnalat de
faptul că unitatea este căutată pe baza unor convingeri ce țin de «conștiința
eclezială profundă», care nu poate fi decât la nivel dogmatic. Dacă textul ar
fi fost tradus mai fidel, lucrul acesta ar reieși mai clar în evidență, pentru
că, de fapt, este vorba de «conștiința de sine eclezială profundă», care
implică identificarea dogmatică a Ortodoxiei. Au existat, de altfel, discuții
importante în Comisiile pregătitoare cu privire la această «conștiință de
sine», care se referă la definirea clară a limitelor bisericești.
Recapitulând, se poate observa că, în realitate,
Sinodul din Creta nu vorbește despre exclusivitatea Bisericii Ortodoxe de a fi
Biserica cea una. Dimpotrivă, căutarea unității pierdute, pe care se străduiesc
să o restabilească creștinii din lumea contemporană, presupune că toți fac
parte din Biserica lui Hristos, fapt ce conduce la necesitatea ca ei să ajungă
la acord și unitate. Altfel spus, Biserica Ortodoxă nu este privită doar ea ca Biserica
cea una, ci mai există destui care aparțin aceleia și cu care trebuie să
coopereze pe toate planurile. Practic, asistăm la o răsturnare a învățăturii de
credință ortodoxe cu privire la Biserică și raportul ei cu ereticii.
Chiar dacă textul acesta este mai tehnic și puțin
accesibil, el nu ar trebui să justifice manipulările pe care le întreprinde
Patriarhia. Pentru că, dincolo de aceste subterfugii, a fost semnată
participarea ortodocșilor la Consiliul Mondial al Bisericilor, organizație care
prezumă recunoașterea reciprocă a membrilor ei drept mădulare ale Bisericii lui
Hristos (pe lângă alte nenumărate principii neortodoxe). Acest lucru nu poate
fi mascat cu nimic, nu poate fi băgat sub preș, se vede din avion.
Bineînțeles, nu trebuie trecute cu vederea
implicațiile pe care le presupune Sinodul din Creta. Prin el, sunt validate toate
acțiunile ecumeniste întreprinse în cadrul Bisericii Ortodoxe. O mostră clară
este cea
oferită de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, campion pe terenul acesta. O girare
a unor astfel de acțiuni nu poate fi calificată decât ca iresponsabilă.
Întreruperea pomenirii
În aceste condiții, în care avem parte de declarații evazive și mincinoase, reacția de respingere a documentelor Sinodului din Creta este una absolut îndreptățită și aproape indispensabilă. Fără o delimitare și un protest hotărât, care poate merge chiar până la oprirea pomenirii, credincioșii de rând rămân cu reperele care li se vând „taraba” Patriarhiei, adică în rătăcire grozavă.
Cine sunt păstorii cei buni: ierarhii care nu se sinchisesc să vândă credința sau preoții care se delimitează de aceștia? Orice justificare nu face decât să-i așeze pe primii tot mai mult în rând cu Ana și Caiafa, care nu au căutat decât pretexte ca să-L omoare pe Hristos.
Un model vrednic de urmat pentru arhipăstorii de astăzi îl constituie atitudinea Patriarhilor Răsăriteni din 1848. Aceștia au avut tactul și prezența să respingă tatonările catolice din vremea lor și să mărturisească onorabil credința ortodoxă mântuitoare. Incomparabil exemplu față de melanjul ecumenist de astăzi, la un secol și jumătate distanță.