Deși este foarte puțin cunoscut motivul pentru care a scris Sf. Andrei Criteanul Canonul cel Mare, care a ajuns să fie la loc de cinste în cadrul slujbelor din Postul Mare, totuși el nu este de puțină însemnătate. Ba chiar este de mare interes și folos pentru vremurile bisericești pe care le trăim astăzi.
Păcatul Sf. Andrei Criteanul
După cum se poate intui, scrierea Canonului Mare a venit ca pocăință publică pentru un păcat major pe care l-a săvârșit Sf. Andrei Criteanul. Acesta a constat în semnarea unei hotărâri sinodale de reînviere a ereziei monotelite la anul 712, sub presiunea armelor, la comanda împăratului bizantin Filipikos din vremea aceea. Faptul este menționat în mai multe surse, dintre care una este Triodul explicat al ierom. atonit Makarios Simonopetritul.
Interesant este că plânsul pentru această greșeală, așa cum se regăsește exprimat în strofele canonului, a fost ca pentru o întinare a sufletului și a trupului, nu ca pentru o simplă greșeală rațională ce trebuie îndreptată. El ia o formă teologică tocmai pentru că trădarea credinței are implicații grave și afectează în primul rând mintea și raportarea corectă la Dumnezeu. Nu e vorba doar de o cădere din ispită, care să necesite o îndreptare a unei patimi, ci o dezechilibrare totală a minții, chiar dacă nu s-a manifestat în fapte de rușine morale concrete. În plus, a existat la mijloc și lașitatea în fața persecuției și compromiterea prin apostazie din frica față de oameni și trădarea lui Dumnezeu.
Renegarea credinței sănătoase pentru una eretică echivalează cu decăderea din raportarea duhovnicească la Dumnezeu la una intelectualistă, adaptată cerințelor și neputințelor omenești. Altfel spus, lepădarea de dreapta cinstire echivalează tocmai cu abandonarea de la lupta cu patimile și trecerea la o viețuire intelectuală, formală.
Pentru a înțelege mai bine mesajul transmis de Sf. Andrei, trebuie să detaliem puțin legătura dintre credință și nevoința duhovnicească, după care vor veni de la sine concluziile.
Dogmele trebuie prinse prin curățirea minții
Cândva, pe la începutul vieții mele călugărești, am primit îndemnul să înțeleg pentru început dogmele cu puterea minții pentru a nu ispiti pe Dumnezeu și a căuta lucruri înalte, ceea ce ar fi un semn de mândrie. Pe atunci am simțit că ceea ce mi se sugera era o poziționare greșită, că, odată intrat pe făgașul înțelegerii omenești, greu aș mai apuca pe cel autentic duhovnicesc. M-aș fi pus pe o cale deviată. Am adus la vremea aceea ca argument împotrivă sfatul Sf. Paisie Aghioritul: „Cel ce trece cu vederea iluminarea dumnezeiască și dă întâietate minții, (alcătuind numai o predică frumoasă cu cuvinte frumoase), unul ca acesta se înrudește cu arienii, care credeau că Hristos este zidire a lui Dumnezeu” (mai multe citate asemănătoare se găsesc în cartea Epistole. Cale către cer). Și el continuă: „Duhul Sfânt nu se coboară cu aparatele, de aceea teologia nu are nici o treabă cu duhul științific. Duhul Sfânt pogoară Singur când află condițiile duhovnicești în om”. Pe lângă toate acestea trebuie adăugat, desigur, și avertismentul de a nu căuta lumini și descoperiri, ci smerenie și vederea propriilor păcate.
Așadar avem o situație paradoxală: pentru cunoașterea lui Dumnezeu este nevoie neapărată de luminarea Duhului Sfânt, însă nu o putem căuta pe aceasta pentru a dobândi cultură și informații teologice, ci doar pentru pocăință. Deci cum și cine va dobândi această cunoaștere?
Răspunsul este că doar cei înaintați în smerenie câștigă înțelegerea curată a tainelor lui Dumnezeu, nu numai a celor înalte, ci și a celor mărunte. De aceea în Biserică trăim prin credință și pornim de la păzirea lucrurilor simple și de bază, descoperite în Sfânta Scriptură și în tradiția ortodoxă. Mai departe, ne punem încrederea în cei sporiți și în scrierile patristice, dar cu și pentru pocăință. Avem suficiente mărturii care să ne pună pe calea cea bună și condiții care să ne ducă la luminarea Duhului Sfânt. Important este a nu ne încrede în propria gândire limitată, ci a primi în inima noastră cu convingere învățăturile mântuitoare ale Bisericii. Apoi suntem chemați să ajungem astfel și la terenul solod al curățirii inimii.
Dorul și necesitatea cunoașterii prin luminare
Deci limitarea la credința față de învățăturile evanghelice nu este o încătușare și o autosuficiență, ci este o expresie a smereniei, a recunoașterii orbirii sufletești și urmărește păzirea de a nu cădea în amăgiri. În plus, ea trebuie să ducă la curățirea „cablurilor duhovnicești” prin care să curgă înțelegerea cea autentică, smerită și plină de pocăință. Cunoașterea lui Dumnezeu este absolut necesară pentru a trăi îndreptarea vieții și a lucra mântuirea, ea nu este nicidecum o dobândire de informații și teologii abstracte, ci o deschidere a minții spre adevăr și dreptate, are o valență morală. Există o legătură strânsă între lupta cu patimile și cunoașterea duhovnicească. Doar cea din urmă poate da puterea de a birui păcatele.
Mai precis, este trebuincioasă statornicirea în universul credinței pentru că doar aceasta aduce în suflet tărie atât de la Dumnezeu prin har, cât și întărire a conștiinței prin adevărurile revelate pentru a face cele plăcute Domnului și a scăpa de cursele diavolului. Poruncile lui Dumnezeu au nevoie de o cunoaștere clară și aceasta vine, la rândul ei, prin străduința de a le împlini.
În Ortodoxie, această creștere prin susținerea reciprocă armonioasă între viețuirea curată și cunoaștere este păstrată cel puțin la nivel teoretic, nu este pierdută ca în celelalte religii și erezii. Ea se regăsește în oamenii simpli la inimă, după cum o descrie același Sfânt Paisie: „Când în om merge înainte curăția și vine simplitatea cu credința ei fierbinte și cu evlavia sa, atunci se sălășluiește în noi Sfânta Treime și prin acea iluminare dumnezeiască ușor află cineva cheia noimelor dumnezeiești, așa fel ca să explice Duhul lui Dumnezeu într-un mod foarte simplu și firesc, fără durere de cap intelectuală”.
Folosul științei exterioare în cunoașterea duhovnicească
Chiar dacă noimele duhovnicești pot fi prinse numai cu mintea luminată de Dumnezeu, trebuie precizat despre cultura exterioară că ea poate fi de real folos pentru explicarea în cuvinte clare altora și zidirea tuturor. Astfel, cei „care au știința de carte exterioară, precum și pe cea lăuntrică, a sufletului, pot descrie tainele dumnezeiești și le pot explica în mod corect, precum au făcut mulți dintre Sfinții Părinți”.
În general, formulările dogmatice, deși pot părea greoaie, ele sunt simple și la obiect. Sunt de neînțeles pentru cei nefamiliarizați, dar sunt clare și borne importante pentru cei interesați de mântuirea lor, fiecare după puterea proprie intelectuală.
Măsura Ortodoxiei
Din tabloul acesta reiese limpede că măsura cunoașterii lui Dumnezeu nu este una la îndemâna tuturor, chiar dacă este cerută fiecăruia în parte. Este cerească, dar trebuie împlinită pe pământ. Este o cetățenie din altă lume, a Duhului Sfânt, dar ușor furată și deraiată la un nivel formal lumesc. De aceea este nevoie de luminători și mărturisitori care să înfrunte amăgirile mici și persecuțiile mari, dar și de poporul credincios care să urmeze adevărul descoperit de sus cu multă sudoare și chiar sânge.
Măsura omenească nu încape cele ale Duhului. Poate avea înălțări spirituale, poate iubi și duce nevoințe mari, dar se lovește de o limită, a lipsei de curățire a minții prin har. De aceea intervin înșelări cumplite, poticniri în păcate mari sau mărunte, orgolii grosolane și căderi fine, erezii strâmbe și amăgiri subtile.
Zăgazul care ține sufletul pe calea cea dreaptă este format din dogmele ortodoxe și toate învățăturile sfinte. Dar această ghidare nu este una strict intelectuală, exterioară, ci are un profund caracter moral și lăuntric. Atunci când mintea noastră nu se încadrează în limitele dreptei credințe, nu înseamnă că îi lipsesc musai unele informații, ci că ceva tulbură ochiul sufletului și nu poate privi curat, nu se poate ridica de la nivelul pământului la cel al inimii smerite. Nu doar prin studiu teologic se înțeleg noimele duhovnicești, ci prin dublarea sau chiar premergerea pocăinței și a luptei cu păcatele, care curăță mintea să poată ieși din modul de gândire rațional și material spre cel în Duhul Sfânt și ceresc, al inimii înfrânte. Ajută foarte mult explicațiile Sfinților despre cele sfinte, dar este absolut necesară înmuierea și buna transformare a minții.
De aceea măsura Ortodoxiei constă în păzirea învățăturilor dumnezeiești cu duh smerit, cu credință sinceră. Există pericolul de a încerca să fie prinse acestea cu fantezii filozofice omenești elaborate sau banale, după cum scrie Apostolul Pavel: „Nimeni să nu vă smulgă biruinţa printr-o prefăcută smerenie […], încercând să pătrundă în cele ce n-a văzut şi îngâmfându-se zadarnic cu închipuirea lui trupească”(Col. 2: 18). Din aceasta rezultă cele două extreme, laxismul dogmatic și moral, adică o Ortodoxie modernizată și adaptată mai mult sau mai puțin neputințelor omenești, și rigorismul fanatic, care prinde cu dinții câteva reguli canonice sau dogmatice, dar cu ură față de alții în loc de dragoste cu discernământ față de Dumnezeu și față de toți oamenii.
Pentru a răzbate prin tot acest hățiș al ispitelor și a dobândi credința și cunoștința adevărate și mântuitoare, e nevoie de o mare trudă. Iar cel care duce această nevoință nu poate renunța ușor sau fără să resimtă dureros căderea din buna cinstire a lui Dumnezeu. Ori mărturisește până la capăt, ori se pocăiește penrru abateri, ori apostaziază și-și pierde sufletul jalnic.
Concluzii și actualitate
Pentru a ajunge Dumnezeu la inimile oamenilor și ei la cunoașterea Lui, este necesar un depozitar al cuvintelor Lui, care este Biserica. În plus, ea trebuie să lucreze conform cu menirea ei, adică să furnizeze cuvânt adevărat și mediul prielnic pentru pocăință. Paznicii care veghează la aceasta sunt cei ce au primit luminarea de la Dumnezeu, iar cei care se folosesc sunt cei care au nevoie de cuvântul Evangheliei, care încă nu au ajuns la treapta dobândirii harului. Oricum, chiar și cei care au experiență duhovnicească au nevoie de ajutorul tradiției ortodoxe și de un mediu potrivit al vieții liturgice și morale.
Revenind la Sf. Andrei Criteanul, acesta și-a plâns amarnic păcatul lepădării de dreapta credință. Ca episcop, el practic a contribuit la distrugerea rânduielii din Biserică pentru că se presupune că ierarhii sunt cei aflați pe treapta luminării dumnezeiești și sunt nu doar credincioși și păzitori ai Evangheliei lui Hristos, ci și trăitori ai ei. Căderea lui a însemnat smintirea multora.
Acest exemplu al său ne este pus în față tuturor pentru a ne trăi deplin credința, a o apăra și a o înțelege cum se cuvine în viața de pocăință și lucrare a mântuirii noastre. Cei trăitori trebuie să nu se rușineze de Evanghelie; cei care încă nu au gustat cuvântul lui Dumnezeu, dar îl păzesc cu credință trebuie să se țină de învățătorii și cuvintele autentice, să se teamă să urmeze păstori falși și eretici și să conștientizeze pericolul unei asemenea abateri. Bineînțeles că, în multe cazuri, chiar și inacțiunea poate fi mai eficientă decât activismul exterior, dacă este legată de rugăciune, smerenie și recunoașterea propriei măsuri, cum a fost cazul Sf. Grigorie Teologul, care considera că mai mult ajută dacă se ține deoparte de la diferite certuri inutile. În orice caz, totul trebuie să urmărească păstrarea ortodoxiei curate după putere.
Slavă Ţie, Doamne! Încă ne-am mai învrednicit să trăim până la Sfântul Post; încă ni se mai dă vreme pentru a ne veni în fire; Dumnezeu încă Se mai arată gata să ne primească în braţele părinteşti ale miluirii. Trei săptămâni am strigat rugându-ne: „Uşile pocăinţei deschide-ne nouă, Dătătorule de viaţă!” Iată, s-a apropiat această vreme mântuitoare a pocăinţei! Stăm la intrarea în Sfântul Post – arena pocăinţei şi a milostivirii lui Dumnezeu faţă de noi. Să purcedem, aşadar, cu îndrăznire şi să intrăm cu dor. Nimeni să nu se dea în lături. Nimeni să nu se abată aiurea.
Postul pare întunecat până ce intrăm în arena lui; însă începe numai, şi vei vedea că el e lumină după noapte, libertate după lanţuri, uşurare după trai greu. Aţi auzit că în Apostolul de astăzi s-a spus: „Noaptea a trecut, iar ziua s-a apropiat (Romani 13, 12)”? Noaptea e vremea dinaintea Postului, iar ziua este Postul. Apostolul vrea ca noi să întâmpinăm Postul cu acelaşi dor cu care întâmpinăm ziua după o noapte lungă. Doar să primiţi în inimă ceea ce cere, ce dă şi ce făgăduieşte Postul – şi veţi vedea că altfel nici nu poate fi. Fiindcă ce cere Postul? Pocăinţă şi îndreptarea vieţii. Ce dă? Iertare desăvârşită şi înapoiere a tuturor milelor lui Dumnezeu. Ce făgăduieşte? Bucurie în Duhul Sfânt aici şi veşnica fericire dincolo. Primeşte toate acestea cu inima, şi nu vei avea cum să nu doreşti Postul.
Împotriva postului se răzvrăteşte numai trupul, şi cei ce nu binevoiesc spre postire trupeşti sunt, cu toate că ei nu vor să pară trupeşti şi dau o explicaţie întrucâtva mai arătoasă pentru înstrăinarea lor de post: ei bine, nu vor să renunţe la viaţa plăcută trupului şi de asta înalţă plângeri împotriva postului. Iar latura noastră duhovnicească iubeşte postul, însetează după post, se simte în voie în el. Ar trebui spus: să iubeşti şi să dezvolţi în tine latura duhovnicească si să fii prieten cu postul – dar tocmai pentru dezvoltarea acestei laturi a şi legiuit Domnul postul. Iată, la început este neapărat trebuincioasă silirea de sine; este neapărat trebuincioasă osteneala lipsită de dulceaţă, ca mai apoi să gustăm roadele cele dulci. Cugetarea trupească n-are decât să se înstrăineze de post; tu supune-te sub jugul credinţei şi ia aminte la învăţătura apostolească: „Cugetarea trupească moarte este, iar cugetarea duhovnicească – viaţă şi pace: căci cugetarea trupească este vrăjmaşă lui Dumnezeu, că legii lui Dumnezeu nu se supune, că nici nu poate (Romani 8, 6-8)”.
Iată cu ce se învecinează înstrăinarea de post izvorâtă din răsfăţarea trupului şi supunerea înaintea cugetării trupeşti: cu pierderea putinţei de a plăcea lui Dumnezeu şi chiar cu vrăjmăşia împotriva lui Dumnezeu! Aşadar, dacă cineva are fie şi o mică scânteie a temerii de Dumnezeu, acela nu se va înstrăina de post şi, în lumina acestei temeri, va respinge toate pretextele mincinoase de a-l strica. S-ar putea spune: dă viaţă în tine fricii de Dumnezeu, şi cu plăcere vei intra în arena Postului, străbătând-o fără osteneală pe toată, de la început până la sfârşit. Dar, pe de altă parte, cum să dai viaţă fricii de Dumnezeu fără osteneală? Deşertăciunea, grijile, distracţiile vane, plăcerile, aplecările păcătoase, presiunea legăturilor lumeşti statornicite nu îl lasă pe om să intre în sine însuşi, să îşi vină în fire şi să capete conştiinţa vie a legăturilor cu Dumnezeu la care e îndatorat! De aceea, trebuie să ne silim a intra în arena postului şi a îndeplini toate cerinţele lui. Atunci se potolesc dorinţele, gândurile şi patimile deşarte, se aude limpede glasul conştiinţei şi învie conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu şi a răspunderii faţă de El. Iar după aceasta, ostenelile obişnuite ale postului ţi se vor părea, poate, chiar neîndestulătoare: fiindcă temerea de Dumnezeu, care a înviat pe această cale, devine o putere nebiruită, ce nu cunoaşte nici un fel de îngrădiri, a cărei lucrare este îndreptată de-a dreptul împotriva oricărui răsfăţ al trupului, răsfăţ pe care îl sprijină cruţarea de sine.
Atunci când intri în starea aceasta, toate drepturile trupului la comoditatea pe care i-o oferim în viaţa obişnuită ni se vor părea de la sine ciudate şi caraghioase; iar până ce vei intra, degeaba dai în vileag cât de mincinoase sunt pretextele de răsfăţare a trupului care abat de la post. Pot da un singur sfat: lasă în urmă întreaga ta viaţă, oricât de lungă ţi-ai fi făgăduit-o; stai la patul tău de moarte şi cugetă: oare poate conştiinţa ta să îţi făgăduiască ieşire bună din trup dacă aceasta te va afla aşa cum eşti acum? Dacă nu poate, să ştii dinainte că în acea clipă vei fi gata să ridici dintr-o dată greutatea a zeci, sute, mii de posturi, numai să primeşti milă – şi mila nu îţi va fi dată. Astfel, în loc să cunoşti atunci refuzul acesta amar, iată că ţi se dă postul, unul singur fiindu-ţi de ajuns pentru a fi miluit: intră în el cu bărbăţie şi străbate-l după voia lui Dumnezeu. Cine ştie, poate că este ultimul tău post şi ultima ta miluire! Dacă-l vei irosi, altul să nu aştepţi.
Şi de ce să îl iroseşti? Destul am trăit făcând voia trupului şi a gândurilor: e vremea ca, părăsind păcatele, să trăim în dreptate. „Destul este vouă vremea cea trecută”, spune Apostolul, „celor ce în vremea trecută a vieţii am făcut voia păgânească, umblând întru necuraţii, întru pofte, întru beţii, întru ospeţe, întru băuturi şi întru urâte slujiri idoleşti (l Petru 4, 3)”. Este vremea să lepădăm faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm în armele luminii. E vremea să începem a umbla cuviincios, ca ziua, şi a înceta să mai facem grija de trup spre poftă (Romani 13, 12-14). Căci dacă vom începe să trăim după trup, vom muri; iar dacă vom începe să omoram cu duhul faptele trupeşti, vii vom fi (Romani 8, 13). Acum e pomenită căderea protopărinţilor, şi în ei este căderea cea de obşte a noastră, a tuturor. Ce a mijlocit această cădere? Îngăduinţa faţă de trup şi încălcarea postului şi a înfrânării. Căderea este moarte; scularea este viaţă. Vrei să intri în viaţă? Intră în nevoinţa postului, şi asta cu atât mai mult cu cât nu poţi să nu-ţi dai seama că şi propriile tale căderi au ieşit din acelaşi izvor.
S-ar părea că sunt destule imbolduri care să ne hotărască la chinuirea trupului în postul de faţă prin nevoinţele omorârii de sine. Ceva ciudat se săvârşeşte, însă, în noi: cel mai mult se chinuie pe sine în posturi cei care ar putea să îşi facă înlesniri; iar cei cărora li s-ar cădea cel mai mult să se chinuie cu postirea îşi fac înlesnirile cele mai mari. Drepţii îşi adaugă osteneală peste osteneală, iar păcătoşii îşi îngăduie înlesnire peste înlesnire. Oare asta nu se întâmplă fiindcă dreptul se simte păcătos, iar păcătoşii se pun pe sine în rândurile drepţilor? Iar dacă aşa stau lucrurile, nu este semn mai limpede al orbirii de sine în care ne ţine iubirea de trup şi nici temei mai logic ca să n-o ascultăm şi să facem în ciuda ei.
Deci să intrăm cu bărbăţie în arena postului. Să nu fie între noi slujitori ai trupului fricoşi, ce tremură pentru viaţa lor dacă se lipsesc de vreun fel la masă ori îndepărtează vreo plăcere! Să nu fie între noi nici slujitori ai trupului cu gând deşert, care au prefăcut corcolirea trupului într-o lege, în virtutea unor învăţături ale lor, aparte. Pe unii ca aceştia încă dintru început i-a făcut de ruşine Apostolul, numindu-i vrăjmaşi ai crucii, „al căror sfârşit este pierzarea, al căror dumnezeu este pântecele şi a căror slavă este spre ruşinea lor, care cele pământeşti cugetă (Filipeni 3, 18-19)”. Acum se aud multe învăţături care lărgesc căile vieţii şi deja s-au încetăţenit multe obiceiuri în care trupul nostru se simte în largul lui. Dar să ne amintim nemincinosul cuvânt al Domnului: „Intraţi prin uşa cea strâmtă, că largă este uşa şi lată calea ceea ce duce în pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră printr-însa; că strâmtă este uşa şi îngustă calea ce duce în viaţă, şi puţini sunt cei ce o află pe ea (Matei 7, 13-14)”.
Deci să ne alipim şi noi la acei puţini, şi să intrăm cu bărbăţie prin uşa ce ni se deschide a postului aducător de strâmtorare, neîngăduindu-ne răstălmăciri deşarte şi abateri după socotinţa proprie de la ceea ce a fost legiuit în chip atât de înţelept, de la ceea ce a fost şi este împlinit în chip atât de mântuitor de către toţi cei ce au înţeles şi înţeleg scopul şi preţul vieţii în trup, dar nu pentru trup (Romani 8, 12). Amin.
(Predică din cartea Sf. Teofan Zăvorâtul, Pregătire pentru Spovedanie și Sfânta Împărtășanie. Predici la Triod, Ed. Sofia, 2007)
Multe sunt pagubele celor ce păcătuiesc cu nădejdea de pocăință, fiindcă ei, având lesnire să-și mărturisească păcatele lor cu oarecare puțină umilință și punând în minte că întru aceasta stă toată pocăința lor, pentru această lesnire și nădejde mincinoasă, cad apoi, ticăloșii, în patimi. Iară după ce vor cădea o dată, ei lasă de aici frâul părții cuvântătoare și al luării-aminte și aleargă ca niște dobitoace necuvântătoare pe calea pierzării. […]
Aceștia trebuie să bată război cu rădăcina acestei mincinoase nădejdi, care se naște din două necunoștințe: 1. Din aceea că nu știu cei ce păcătuiesc cu nădejde de pocăință ce este mărturisirea și pocăința. Și a 2-a: Din aceea că nu știu ce feluri de fapte și roade are adevărata pocăință și mărturisire. Pentru aceea, când va cunoaște cineva pe amândouă acestea, cu adevărat se va vindeca.
Cei ce păcătuiesc cu nădejdea mărturisirii nu știu ce este în general mărturisirea. Ei gândesc că mărturisirea nu este altceva decât numai a-și spune cu de-amănuntul păcatele lor duhovnicului. Și că, după ce le vor arăta cu luare-aminte, au făcut desăvârșit totul. Pentru aceasta, toată silința lor ca să se pregătească pentru mărturisire este a-și aduce aminte de păcatele ce le-au făcut; și, după mărturisire, grija lor nu este alta decât a socoti bine: nu cumva s-a întâmplat de au uitat vreun păcat? Însă, dacă ar fi de-ajuns numai această sârguință și grijă ca să-i împace cu Dumnezeu, calea cerului nu ar mai fi strâmtă, după cum ne spune Evanghelia: „Strâmtă și îngustă este calea care duce la viață” (Mt. 7:14), ci va fi mai lată decât ulița cetății. Și ce osteneală mare este a spune păcatele noastre la un duhovnic după ce noi ne-am obișnuit încă de când eram copii a le spune? Și, dacă întru aceasta ar fi stat desăvârșit totul, acei mai fără de rușine păcătoși ce se laudă cu păcatele lor și le povestesc ca pe o jucărie în adunări cu tovarășii lor, aceia, zic, ar fi fost mai bine gătiți ca să se mărturisească curat, căci ei își mărturisesc toate păcatele lor fără de sfială. Pentru aceea, mărturisirea ar fi fost o neguțătorie ce s-ar săvârși toată doar cu gura; și ar fi fost o descărcare mai mult a gândirii decât a inimii. Dar nu este așa adevărul. Fiindcă mărturisirea, în specificul ei, vrea să zică a se întoarce păcătosul de la păcat și a se abate de la el și a alerga la Dumnezeu.
Pentru aceea, chiar dacă este nevoie de această arătare exterioară a păcatului cu gura păcătosului, ca să-l audă duhovnicul și să-l îndrepteze și să-l ierte, cu toate acestea, acest singur lucru nu este de ajuns, ci trebuie încă și o durere dinlăuntru a inimii pentru păcate, care durere se cade a avea aceste trei lucruri întăritoare: întâi, a fi lucrătoare; al doilea, a fi desăvârșită; și al treilea, a fi mai presus de fire. Pentru aceea și la mărturisirea ta, frate, dacă numai una ar lipsi dintre aceste trei întăritoare ale durerii, mărturisirea ta va fi ca aceea a lui Saul (care a zis către Samuel: „Am păcătuit că am călcat cuvântul Domnului și cuvântul tău” (1Rg. 15:24)), ca aceea a lui Antioh (care, fiind chinuit de rana venită de la Dumnezeu a viermilor și a putrezirii trupului, zicea: „Cu dreptate este a se supune lui Dumnezeu și cel care este pământean să nu se asemene Lui cu mândrie. Și se ruga nelegiuitul acesta către Stăpânul, Care nu voia a-l mai milui” (2Mac. 9:12-13)) și ca a aceea a lui Iuda (care a zis cu deznădejde: „Am greșit de am vândut sânge nevinovat” (Mt. 27:4)). Căci și pocăința acestora era numai cu gura, și nu cu inima.
Deci întâi durerea pocăinței se cade a fi lucrătoare, care va să zică, a nu fi fără putere și slabă, încât a nu face vreo faptă lucrătoare și vrednică de cuvânt; ci atât de puternică, încât să stăpânească inima și să nu o lase a fi biruită (ca să nu zic și a nu simți deloc) de pofta trupului și de dulceața păcatului, care intră înlăuntru prin năvălirile vrăjmașului. Și, pe lângă acestea, a fi atât de hotărâtă, încât să facă pe cel ce se pocăiește a nu se mai întoarce să vatăme pe Dumnezeu cu păcate, nici în vreo vreme, nici pentru dragostea vreunui lucru zidit, nici pentru frica vreunui rău. Precum face o femeie cinstită ce este hotărâtă a păzi cinstea bărbatului său și a nu se face infidelă lui cândva, măcar de nenumărate rele i-ar fi urmat ei.
În al doilea rând, această durere se cade a nu fi mincinoasă, nici puțină și foarte mică, ci mare și desăvârșită. Căci atât durerea aceea ce ne îndeamnă pe noi a ne întoarce și a urî păcatele pentru dragostea lui Dumnezeu și pentru că am scârbit pe Dumnezeu prin ele – care se și numește zdrobire –, cât și durerea aceea ce ne îndeamnă a ne întoarce de la păcate pentru dragostea noastră și pentru că pentru ele ne lipsim de rai și ne osândim la iad – care durere se numește sfărâmare de tot[1] – și amândouă aceste dureri, zic, se cade a fi atât de desăvârșite și fără de lipsă, încât să facă pe cel ce se pocăiește a se întoarce și a urî păcatele mai mult decât fiece alt rău din tot sufletul său; adică atât de tare, încât sufletul, prin puterea aceasta, să aleagă bine fiece alt rău ce poate a-i urma lui, ori lipsire de bunuri, ori lipsire de cinste, ori lipsire chiar de viața sa, decât a lucra păcatul. Pentru aceea este nevoie ca acela ce se pocăiește cu adevărat să arate lui Dumnezeu, Cel ce vede adâncul inimii, că inima lui pătimește atâta durere, încât, punând alături dragostea lui Dumnezeu cu dragostea zidirilor, alege și cinstește mai mult dragostea lui Dumnezeu decât orice zidire. Și, pe lângă acestea, atât de desăvârșite se cade să fie durerile acestea, încât nu numai să rămână totdeauna la cel ce se pocăiește și să-i zdrobească inima lui, nu numai să o facă să scoată suspinuri și lacrimi, precum este scris pentru păcătoși: „Iară voi ați strigat pentru durerea inimii voastre și din zdrobirea duhului v-ați tânguit”; ci și a face încă inima să urască dinlăuntru și să se întoarcă de la păcat și să voiască a nu mai face cândva păcatul.
În al treilea rând, durerea aceasta a inimii se cade a fi mai presus de fire, atât la început, din care iese, cât și la sfârșit, pentru care se face. Fiindcă începutul și pricina acestei dureri la propriu nu este firea sau vreo altă pricină firească, ci darul lui Dumnezeu cel mai presus de fire, care zdrobește și umilește inima cu acest fel de durere a pocăinței. Pentru aceasta a zis Marele Vasile: (Reguli pe scurt, 16): „Că umilința care de la sine se face este darul lui Dumnezeu; ca, gustând sufletul din dulceața unei dureri ca aceasta, să se sârguiască a o împlini”. Iară unii au înțeles-o în loc de „îl miluiește” din spusa Apostolului: „Pe care voiește, Dumnezeu îi miluiește”, Rom. 9:18), pentru că adaugă pe urmă: „iar pe care voiește îl împietrește”; însă împietrirea și umilirea sunt contrare de-a dreptul. Asemenea și sfârșitul unei dureri ca aceasta se cade a fi nu pentru vreun sfârșit firesc sau pentru bunătățile cele firești și vremelnice ce le-am pierdut (fiindcă, de se scârbește pentru acestea cineva și pătimește durere, scârba și durerea acestea nu i se socotesc spre pocăință, ci sunt nefolositoare), ci pentru bunătățile cele mai presus de fire de care ne-am lipsit prin păcat și pentru răutățile cele mai presus de fire ce le-am lucrat, pe care ni le-a arătat și pe ele credința cea mai presus de fire. Iară pricina cea mai de seamă pentru care se cade ca durerea aceasta să fie mai presus de fire este aceasta: că prin durerea aceasta mai presus de fire avem a dobândi împăcarea și unirea cea cu Dumnezeu și pe urmă fericirea, care depășește hotarele firii.
Deci acela ce se mărturisește, de nu ar avea în inima sa o durere ca aceasta lucrătoare, desăvârșită și mai presus de fire, pe urmă, după mărturisire, se întoarce iarăși la locuința sa împreună cu toate păcatele lui.
Pentru aceea, bună și folositoare este cercetarea conștiinței ce o face cineva ca să poată afla cu aceasta toate păcatele ce le-a făcut cu lucrul, cu cuvântul și cu învoirea gândurilor; bine este a-și mărturisi cineva la duhovnic toate păcatele sale fără de a lăsa vreunul nemărturisit, căci își pricinuiește sufletului său mare ușurare. Însă, împreună cu acest fel de cercetare și mărturisire, se cade a fi însoțită și zdrobirea, și durerea cea dinlăuntru a inimii, pentru care vorbim aici. Căci restul canonului ce l-ar lua de la duhovnic cel ce se pocăiește zdrobește și chinuiește numai trupul, omul din afară, […] iar durerea zdrobește și rănește omul dinăuntru și chiar inima, unde este rădăcina tuturor păcatelor. Și, zdrobind inima, zdrobește deodată și rănește și păcatele sau, mai bine zis, zdrobește și rănește chiar pe diavolul și balaurul începător al răutăților, care, încuibându-se în inimă, de acolo, dinăuntru, vorbește și aruncă toate gândurile cele urâte și rele și hulitoare și păcatele.
(din cartea Sf. Nicodim Aghioritul, Cuvânt pentru pocăință, Editura Sophia)
[1]
Oarecare dascăli despart scârba și
durerea ce le are păcătosul pentru păcatele sale în trei: în durerea ce o ia
mai-nainte de mărturisire, pe care o numesc usturime; în durerea ce o ia când
se mărturisește, pe care o numesc zdrobire, și în durerea cea după mărturisire,
pe care o numesc sfărâmare de tot.
Este dogmă a Bisericii noastre Ortodoxe , după cum teologhisește Gheorghe
Koressie în cuvântul pentru Taine, că durerea aceasta este una din cele de
nevoie și întăritoare și înființate ale Taine Mărturisirii și Pocăinței. pentru
aceea, precum sunt de nevoie și întăritoare pentru Taina Pocăinței mărturisirea
prin gură a păcatelor celui ce se pocăiește și dezlegarea și legarea cea de la
duhovnic și precum sunt întăritoare pentru Taina Botezului materia apei și
glăsuirea Sfintei Treimi prin cele trei afundări și ridicări, așa este de
nevoie și întăritoare pentru Taina Pocăinței și această durere dinlăuntru a
inimii. Și, dacă durerea aceasta ar lipsi din inima celui ce se pocăiește,
arătat este că acesta este nepocăit și nemărturisit, măcar de s-ar pocăi și
s-ar mărturisi, precum este nepocăit și acela care nu și-ar mărturisi păcatele
sale și nu s-ar dezlega de duhovnic; sau precum este nebotezat și oricare s-ar
boteza fără de apă sau fără de chemarea Sfintei Treimi. Pentru aceasta hotărât
a zis Domnul: „De nu vă veți pocăi, toți veți pieri la fel” (Lc. 13:5). Adică de
nu vă veți pocăi cu acest fel de durere lucrătoare, desăvârșită și mai presus
de fire a inimii voastre, toți vă veți munci. Pentru aceasta și Duhul Sfânt, vrând
a arăta cât de nevoie este această durere a inimii la pocăință, zicând prin
proorocul Ioil (2:13): „Rupeți-vă inimile voastre, și nu hainele voastre”. Și
pe urmă cere pocăința lor, pentru că zice: „Și vă întoarceți către Dumnezeul
vostru”. […]
Acum crezi că Dumnezeu are a-ți da ție îndată și totdeauna când voiești
această atât de scumpă dăruire a zdrobirii, această dăruire pe care nu o dă la
atâția alții pe care îi lasă întru împietrirea lor – că zice: „pe care voiește
îi împietrește” (Rom. 9:18) –, această dăruire pe care, ca să o ia, Sfinții au
făcut atâtea aspre petreceri (fapte), au vărsat atâtea sudori și s-au gătit ca
să o ia prin atâtea cugetări? Dacă crezi aceasta, rău crezi și scoate socoteala
aceasta din închipuirea ta. Pentru aceasta și Marele Vasile zice că de multe
ori sufletul se silește pe sine a se umili și nu poate; și că, pentru a câștiga
cineva umilința, îi trebuie multă cugetare și deasă nevoință. „Iar a se sili și
a nu putea, una este vădire a lenevirii noastre întru cealaltă vreme, că nu
este cu putință fără de cugetare și împreună-nevoință mai multă și mai deasă, îndată
spre ceva mergând, să nu o iei pe aceea, iară alta arată că sufletul de alte
patimi se stăpânește și nu se lasă de acelea a se slobozi nici către lucrurile
pe care le voiește” (Regulile pe scurt,
16). […]
Deci să știi, frate, că pe urmă, după o bună și umilicioasă mărturisire ce
ai a o face, se cade întâi a împlini
canonul și pedeapsa ce ți-ar fi dat-o ție duhovnicul pentru păcatele tale,
măcar post de ar fi, măcar plecări de genunchi, măcar rugăciune măcar altceva.
Al doilea, se cade a împlini cu
mulțumită și cu răbdare, fără de cârtire și canonul și pedeapsa ce ți-ar fi dat
ție Dumnezeu, ca să tămăduiască păcatele tale, ori boli de ar fi, ori
nedreptăți, ori lipsire de averile tale, ori moarte fără de vreme a ta sau a
rudeniilor și iubiților tăi, ori ocări și necinstiri, ori alte ispite
făcându-se sau de la draci, sau de la oameni, sau de la firea cea stricată. Că toate
acestea, mai ales necinstirile și ocările, durere și umilință nasc în inimă. Și
pentru aceasta sloboade Dumnezeu a-ți veni ție acestea. Pentru care a zis un
Părinte: „Când pentru ocărâre sau necinstire foarte vei pătimi durere,
cunoaște-te pe tine că mult te-ai folosit” (Scoliile
la Cuv. 25 al Scării). […]
Al treilea, știind că, precum celui
ce caută a face livadă într-un loc sălbatic îi trebuie patru lucruri: întâi, a
tăia odraslele și ramurile pomilor sălbatici; al doilea, a scoate și toate
rădăcinile acelor pomi sălbatici, căci, de vor rămânea rădăcinile, iarăși scot
odrasle; al treilea, a sădi în locul acelor pomi sălbatici alții domestici și
aducători de roade; și al patrulea, trebuiește a păzi pomii aceștia de fiece
vietate și de toată împotrivirea până ce ar apuca rădăcini, a se face copaci
mari și a aduce rod. Așa și tu, frate, ca să câștigi adevărata pocăință, patru
lucruri trebuie:
Întâi, a tăia vlăstarele și ramurile păcatului, adică a face o întărită hotărâre, cu toată voirea și inima ta, a nu mai face păcatul altă dată, ci a te depărta de orice faptă și lucrare a păcatului cum te depărtezi și de moarte, și de însăși chinul, căci ramuri și lăstari sunt lucrările cele noi ale păcatului. Iară această depărtare de lucrarea păcatului ți-o vor pricinui a ruga totdeauna pe Dumnezeu de a te păzi pe tine cu darul Său, a-ți aduce aminte de moarte, de judecata lui Dumnezeu și de muncă, a-ți mărturisi adeseori păcatele tale, a te împărtăși des cu dumnezeieștile Taine (de nu ai avea vreo împiedicare). Dar mai ales îți va ajuta ție la aceasta a fugi de toate pricinile păcatului; și mai vârtos a fugi de relele vederi și împreună-vorbiri și prietenii ale fețelor acelora cu care ai păcătuit. Sau și cu totul a fugi de împreună-petrecerile care vatămă sufletul tău.
2. A tăia nu numai ramurile păcatului, cu depărtarea de faptă, ci a scoate
și rădăcinile păcatului. Iară rădăcinile păcatului sunt relele aplecări și
împătimirile și deprinderile și patimile și obișnuințele și poftele păcatului,
ce rămân înrădăcinate întru adâncul inimii tale și după aceea, după ce faci
depărtare de fapta răului și nu păcătuiești cu lucrul. […] Pentru aceasta vedem pe
mulți care se pocăiesc, care, măcar că au hotărât a nu mai lucra păcatul cu
fapta, măcar că au tăiat ramurile păcatului și au făcut desăvârșită depărtare
de răutate, însă rădăcinile le-au lăsat și cu inima se pleacă iarăși și poftesc
păcatul și cu mintea lor adesea îl cugetă. […]
Dar cum poți a scoate aceste rădăcini și rele aplecări și patimi ale
păcatului ce au rămas în inima ta, frate? Ascultă: aceia ce vor a scoate
rădăcina unui copac mare folosesc sape, săpălige, securi și alte unelte, ca să
scoți aceste rele rădăcini ale păcatului. Adică a unelti înfrânare de bucate,
înfrânare de somn, plecări de genunchi, culcări pe jos și toată cealaltă rea
pătimire a trupului din afară. Căci acestea toate nu numai scot pământul ce
este împrejurul rădăcinilor și mișcă rădăcinile și le clatină, ci și lovesc și
taie rădăcinile acestea, căci zdrobesc inima întru care sunt sădite aceste
rădăcini, precum zice Sfântul Marcu Ascetul: „Fără de zdrobirea inimi cu
neputință este a se izbăvi de răutate. Iar înfrânarea a trei părți zdrobește
inima, adică a somnului, a pântecelui și a odihnei trupești”. Însă securea cea
mai tăioasă decât toate și unealtă ce poate tăia și a scoate aceste rele
rădăcini ale păcatului este durerea inimii ce am zis-o mai sus, și zdrobirea și
mâhnirea sufletului. […] Însă durerea aceasta și scârba inimii se cade a fi de-a pururea, precum este
de-a pururea și pocăința. […]
Acum învață-te și a treia: cum se cade a sădi în inima ta în loc de pomii
cei mai dinainte sălbatici pomi domestici și aducători de roade. Adică în loc
de răutăți faptele bune; în loc de mândrie smerenia; în loc de lăcomia
pântecelui înfrânarea; în loc de iubirea de argint slobozenia și milostenia; în
loc de asprime blândețea; în loc de patimile cele trupești fecioria și
întreaga-înțelepciune; în loc de nedreptate și de răpire dreptatea și a da cel
ale tale; în loc de zavistie și de ură dragostea și iubirea de frați și în loc
de călcarea cea dintâi a poruncilor lui Dumnezeu lucrarea și păzirea acestora. Căci
nu este de ajuns spre mântuire numai a scoate rădăcinile păcatului din inima ta
și apoi a lăsa deșert locul inimii tale și a nu sădi într-însul din sadurile și
din pomii faptelor bune; fiindcă, de vei lăsa deșartă inima ta, iarăși răsar din
ea mărăcini și pomi sălbatici, adică patimi și păcate. Pentru aceasta te și
sfătuiește pe tine Duhul Sfânt prin scriitorul de Psalmi David să fugi de cele
rele și să faci cele bune: „Abate-te de la rău și fă binele” (Ps. 33:13).
Iară a patra și mai de pe urmă, după ce vei sădi faptele bune acestea în inima ta, se cade a le păzi cât poți până ce ar prinde rădăcini, adică până ce s-ar face cu obișnuința deprindere întru tine, precum sau făcut mai-nainte deprindere întru tine patimile și păcatele și până ce ar înflori și ar face rod de mântuire și de adevărată pocăință și de iertarea păcatelor tale. Căci, de nu le-ai păzi și nu le-ai îngriji, semănătorul neghinelor, diavolul, vine în vremea când tu dormi și ești fără grijă și le dezrădăcinează și sădește iarăși neghinele și răutățile sale, după pilda Evangheliei, ce zice: „Iar dormind oamenii, a venit vrăjmașul lui și a semănat neghine în grâu și s-a dus” (Mt. 13:24-25). Și, pentru că de nu ai păzi faptele acestea cu sârguință, se întorc iarăși patimile în inima ta, pentru aceasta Părinții au numit patimile „iubitoare de întoarcere”. Iară întorcându-se și aflând locul inimii bine împodobit și lucrat, se înrădăcinează mai adânc decât mai înainte în el și așa se fac cele mai de pe urmă ale tale mai rele decât cele dintâi, precum a zis Domnul. Care, iubite frate, să nu se facă ție cândva!
(din cartea Sf. Nicodim Aghioritul, Cuvânt pentru pocăință, Editura Sophia)
În pericopa evanghelică ce se citește în Duminica Tomei, prima de după Paști, se relatează faptul că Hristos cel înviat a dăruit ucenicilor Săi prin suflare asupra lor puterea de a lega și dezlega păcatele. Este vorba despre Taina Spovedaniei. Pentru că este un har, acesta trebuie înțeles cum se cuvine, în chip ortodox, nu catolic-legist, judecătoresc. O bună prezentare a acestui aspect se găsește în Epistolele despre spovedanie ale Sf. Simeon Noul Teolog. În ele este descrisă lucrarea pe care sunt însărcinați duhovnicii să o facă în sufletele celor ce se mărturisesc. Epistola a 2-a, pe care o redăm aici, prezintă ce este dator să facă cel care se pocăiește, cum trebuie să-și ducă epitimia primită eventual la spovedanie pentru păcatele sale pentru a ajunge la dezlegarea lor, care constă în dobândirea părerii de rău pentru ele cu zdrobire de inimă, adică tocmai contrariul împietririi produse de fărădelegi.
Un aspect important: Această scrisoare punctează un lucru esențial în viața duhovnicească, anume că dezlegarea de păcate nu se produce în momentul rugăciunii formale pe care o rostește duhovnicul la finalul spovedaniei, ci abia când dobândim cugetul smerit, simțământul lăuntric de pocăință, zdrobire și străpungere. Spovedania, legarea și dezlegarea păcatelor tocmai aceasta urmăresc, sunt mijloace prin care este lucrată curățirea duhului, a cugetului.
Pocăința fiului risipitor
Despre pocăinţă şi care sunt cele ce trebuie să le facă cel ce mai întâi a căzut în păcat şi s-a obişnuit cu el, iar mai apoi s-a mărturisit şi pune început pocăinţei
Suntem învăţaţi de
dumnezeieşti le Scripturi, frate al meu duhovnicesc, că nu trebuie nici să
deznădăjduim vreodată din pricina mulţimii păcatelor noastre, nici să ne
încredem cu îndrăznire în păzirea epitimiilor (canonisirii, n.n.) pe care ni
le-a dat duhovnicul nostru din pricina păcatelor noastre, aşa încât nici cel ce
s-a oprit sau a încetat păcatul nu trebuie să se încreadă cu îndrăznire, nici
cel ce a căzut nu trebuie să deznădăjduiască; ci şi cel ce a păcătuit mult să
se încreadă cu îndrăznire în pocăinţă, şi cel ce a greşit cu măsură să nu
socotească că primeşte iertarea greşelilor lui numai de la faptele bune, ci să
arate şi pocăinţă; dar nu pocăinţa arătată numai prin cuvinte, post, băut de
apă, culcare pe pământ şi celelalte chinuri ale trupului, ci pe cea care se
face prin întreaga zdrobire şi străpungere a sufletului şi inimii lui, pe care
a arătat-o şi Prorocul David, deşi se găsea cu totul în lume şi în grijile
lumii. Fiindcă, socotindu-se în el însuşi că L-a mâniat pe Stăpânul Cel Bun şi
Milostiv prin aceea că s-a făcut călcător al poruncilor Lui şi s-a arătat
nerecunoscător şi a uitat darurile atât de multe şi de nenumărate şi
binefacerile Lui, acela se găsea întotdeauna în toată viaţa lui plângând şi
mâhnindu-se [Ps 34, 14; 37, 7; 41,
10; 42, 2], cum spune el însuşi, şi era nenorocit nu din pricina altuia, ci a
lui însuşi; căci se zdrobea pe sine însuşi şi se smerea mult şi se îngropa în
suspinul inimii lui şi celelalte asemenea, pe care ne învaţă în fiecare zi
psalmii lui. Şi aceste înjosiri David şi le făcea lui însuşi când se pocăia,
deşi era împărat şi avea grijă de atâta popor, de femei şi copii, de casă şi de
împărăţie. Dar ce a făcut Manase şi ceilalţi care s-au pocăit după acestea, pe
care îi ştii şi tu? Adică Petru, căpetenia Apostolilor, vameşul, tâlharul şi
desfrânata. Şi ce să mai spun multe? Ce a arătat fiul destrăbălat [risipitor]
care a cheltuit moştenirea sa părintească cu desfrânatele şi cu vameşii? Din ce
fapte au primit toţi aceştia iertarea păcatelor lor? Oare de la postirile lor?
Oare de la privegherile lor? Oare de la culcările pe jos? Oare de la
milosteniile pe care le-au făcut săracilor? Oare de la vreo altă osteneală trupească
făcută cu trupul? Nu! Să nu fie! Ci au primit iertarea numai de la pocăinţa, zdrobirea
şi străpungerea [inimii] lor şi de la lacrimile pe care le-au vărsat din
adâncul sufletului lor şi de la osândirea conştiinţei lor; fiindcă venind la
simţirea păcatelor lor, fiecare din ei s-a învinuit şi s-a osândit pe sine
însuşi şi a plâns din suflet, de aceea a primit iertarea păcatelor lui. Acest
lucru se face şi acum cu toţi aceia care aleargă la Hristos cu lacrimi fierbinţi
şi pocăinţă adevărată. Şi Domnul Cel Preabun şi Iubitor de oameni nu închide şi
nu va închide nimănui îndurările iubitoare de oameni ale bunătăţii Lui; fiindcă
iertarea păcatelor fiecăruia nu se face din faptele lui, ca să nu se laude cineva
[Ef. 2, 9], ci din iubirea lui
Dumnezeu şi din har.
Trebuie să spunem
însă că, pentru ca să luăm iertarea păcatelor noastre, nu trebuie numai să ne
pocăim din tot sufletul nostru, ci şi să nu mai cădem altă dată în aceleaşi
păcate, nici să ne întoarcem iarăşi precum câinele la vărsătura lui [2 Ptr. 2, 22]. Dar a ne păzi noi să nu
cădem în aceleaşi păcate e lucru foarte anevoios pentru noi dacă nu punem
strajă şi pază mare asupra noastră înşine în tot felul şi cu toată grija şi,
dacă nu avem ajutoare şi arme duhovniceşti ca să ne împotrivim vrăjmaşilor noştri
gândiţi cu mintea [inteligibili] demoni. Căci, pentru că am fost prinşi mai
înainte de vrăjmaşul prin păcate şi ne-am făcut robi plăcerilor şi ne-am făcut
supuşi şi sclavi diavolului, trebuia să fim târâţi şi de asemenea pofte şi
plăceri şi să fim traşi cu silă mare, ca nişte sclavi fără cinste, în chip
vrednic de milă şi ticălos pentru ca să slujim şi să fim robi vrăjmaşului
nostru diavol şi să fugim departe de robia pe care o datorăm Stăpânului nostru
Hristos, iar aşa să ne facem călcători ai poruncilor Lui şi ai făgăduinţelor pe
care I le-am făcut. De aceea, ca să nu ni se întâmple şi să nu păţim un asemenea
rău, trebuie să luăm din Sfânta Scriptură ajutor şi armă potrivnică pentru
fiecare vrăjmaş care vine asupra noastră, precum ne spune dumnezeiescul David:
„Drept aceea spre toate poruncile Tale m-am îndreptat, toată calea nedreaptă am
urât” [Ps. 118, 128]; şi
împotriva poftei gândurilor de ruşine să punem amintirea morţii, a
înfricoşătoarei Judecăţi şi a chinurilor de nesuportat ale iadului; împotriva
trândăviei să punem râvna şi purtarea de grijă; împotriva lăcomiei pântecului postul;
împotriva iubirii de plăcere înfrânarea, împotriva băuturii multe băutura
puţină; împotriva aprinderii trupului să punem amintirea focului veşnic şi
atenţia continuă şi din tot sufletul la Dumnezeu unită cu privegherea şi setea.
Căci, dacă vom face în acest fel cu fiecare patimă care ne războieşte ca să nu
le spun pe toate şi să lungesc cuvântul – şi vom dobândi virtutea opusă acelei
patimi, cu siguranţă vom fi păziţi nevătămaţi şi nerăniţi de vrăjmaşul, pentru
că suntem păziţi de aceste virtuţi ca de nişte soldaţi puternici. Căci dacă iertarea
obişnuinţei rele şi abţinerea de la faptele nelalocul lor s-ar putea realiza
fără sudori şi osteneli, atunci numai abţinerea ar fi de-ajuns celor ce se
pocăiesc pentru mântuirea lor.
Pe lângă cele pe care
ţi le-am scris până acum, îţi scriu, iată, spre aducere-aminte şi cele ce
trebuie să le faci şi să le păzeşti pe lângă acestea, şi care sunt următoarele:
Când se săvârşeşte dumnezeiasca Liturghie şi preotul sau diaconul spune: „Cei
chemaţi ieşiţi!”, trebuie să ieşi afară din biserică şi să stai în pridvor
şi să nu vorbeşti cu nimeni în vremea aceea, ci să-ţi aduci aminte de păcatele
tale şi să plângi. Apoi după ce se încheie Dumnezeiasca Liturghie, iarăşi să
intri în biserică, şi când vine seara, după pavecerniţă, să mergi în acelaşi loc
şi să spui “Sfinte Dumnezeule” şi Psalmul 50: ,,Miluieşte-mă, Dumnezeule,
după mare mila Ta!” şi “Doamne miluieşte!” de cincizeci de ori
şi “Doamne, iartă-mă pe mine păcătosul!” tot de cincizeci de ori,
după care să spui Psalmul 6: „Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici
cu urgia Ta să mă cerţi!” şi “Doamne, câte am păcătuit cu lucrul, cu cuvântul
şi cu gândul, iartă-mă!” pe care să o spui de cincizeci de ori şi să faci
douăzeci şi cinci de metanii; miercurea şi vinerea să te abţii de la carne,
brânză, ouă, peşte, vin și lapte, după canonul Sfinţilor Apostoli. În postul
Sfinţilor Apostoli, al Maicii Domnului şi Naşterii Domnului să nu mănânci carne,
nici brânză, nici ouă, dar din celelalte să mănânci cu măsură şi înfrânare, iar
rugăciunile tale, adică psalmii pe care i-am spus şi metaniile, să le dublezi.
Iar în Postul Mare să nu guşti lapte (probabil ulei, n.n.) şi vin toată
săptămâna, afară de sâmbăta şi duminica, ci să-ţi chinui trupul pe cât e cu
putinţă, precum e potrivit unor creştini care vor să se mântuiască, iar rugăciunea
ta să o dublezi şi în aceste patruzeci de zile, ca şi în celelalte posturi, cum
am spus mai înainte. Mai trebuie să te abţii şi de la dumnezeieştile şi
înfricoşătoarele Taine, adică să nu te cumineci cu preacuratul Trup şi scumpul
Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos; iar eu te sfătuiesc să te abţii şi de
la pâinea binecuvântată, adică de la anafură, cât timp gândul și socotinţa ta
se vor găsi nemutate de la lucrurile cele rele ale păcatului şi până ce vei
dobândi socotință tare ca să nu mai laşi vreodată faptele bune şi virtuţile şi
nu vei urî păcatul în chip desăvârşit. Iar când te vezi pe tine însuţi că ai ajuns
la această stare bună, că ai urât păcatul în chip desăvârşit şi socotinţa ta
s-a întărit în cele bune şi te-ai făcut tare în încercări, că hotărârea să te
abţii de la păcat e nestrămutată, atunci să te apropii, frate, de Taine cu
credinţă neşovăielnică că nu te împărtăşeşti cu o simplă pâine şi un simplu vin,
ci cu Trupul şi Sângele lui Dumnezeu. Şi, făcând aşa, te vei face părtaş al
slavei Lui şi prin Tainele Lui vei lua iertarea desăvârşită a păcatelor tale şi
vei dobândi în tine însuţi viaţa veşnică şi te vei face fiu al luminii şi al
zilei [1 Tes.5, 5]. Vezi
ca înainte să faci cele pe care ţi le-am spus şi înainte să arăţi cuvenita
pocăinţă, să nu îndrăzneşti să te împărtăşeşti cu Trupul şi Sângele lui
Hristos, căci atunci când te vor vedea demonii că ai dispreţuit pe Dumnezeu şi
te cumineci cu nevrednicie, vor năvăli toţi asupra ta şi aşa, împiedicându-te fără
milă şi fără omenie, te vor arunca iarăşi în noroiul neînfrânării tale dintâi;
şi atunci te vei face cu adevărat, în loc de creştin, ucigaş de Hristos şi vei
fi osândit împreună cu cei ce L-au răstignit pe Hristos cum zice Pavel: „Oricine
va mânca şi va bea cu nevrednicie Trupul şi Sângele Domnului, vinovat va fi
faţă de Trupul şi Sângele Domnului” [1Cor. 11, 27], adică va primi aceeaşi osândă cu aceia care L-au
răstignit.
Nu-ţi scriu mai multe decât cele pe care ţi le-am scris, temându-mă să nu te plictisesc. Tu însă, frate, dacă vei face şi mai multe decât acestea, te vei folosi şi-ţi vei da sufletului tău bunătăţile cele veşnice. Căci cele pe care ţi le-am spus nu ţi le-am scris să le faci pentru că-ţi dau curăţirea sufletului şi iertarea păcatelor, ci ţi le-am scris pentru că îţi aduc aminte de păcatele tale, fiindcă dacă aş şti că te vei întrista pentru ele nici acestea puţine nu le-aş fi scris iubirii tale. Vreau de la tine numai să te rupi de obişnuinţa păcatului şi de faptele cele nelalocul lor, ruptură şi abţinere pe care te rog mult să o păzeşti. Şi, dacă îţi e cu putinţă să faci aceasta fără alte sudori şi osteneli, voi fi mulţumit şi numai cu aceasta. Şi scrie-mi încontinuu despre sănătatea ta, ca să văd credinţa şi iubirea pe care le ai faţă de mine şi să-mi aduc aminte de tine încă şi mai fierbinte şi cu mai multă râvnă atunci când îmi întind mâinile mele spre Dumnezeu eu, nevrednicul. Harul lui Dumnezeu să fie cu duhul tău. Amin.
(Din cartea Sf. Simeon
Noul Teolog, Scrieri III, Imne, Epistole,
Capitole, Ed. Deisis, Sibiu, 2001)
Așa cum am scris în prima săptămână a Postului, s-au statornicit prin tradiție unele rânduieli aparte cu postire mai severă și participare mai intensă la slujbele bisericești la începutul și încheierea Postului Mare. Îndeosebi în împrejurările de astăzi de izolare forțată, încercăm să facem unele recomandări duhovnicești de nevoință.
În primul rând, Săptămâna aceasta a Patimilor este o perioadă de luptă mai încordată cu patimile noastre, pentru vindecarea cărora S-a răstignit Însuși Hristos, după cum se cântă: „Cu patima Ta din patimi ne-ai liberat”. Aceasta presupune înfrânare de la lucruri deșarte, dar în mod deosebit de la păcate și bineînțeles că post, rugăciune, lectură din Sfânta Scriptură și alți Părinți duhovnicești și tăcere.
În ce privește postirea, tipicul prevede o rânduială asemănătoare cu prima săptămână de Post: mâncare miercuri (luni și marți cei care nu pot ține atâtea zile fără hrană, dar mai spre seară și alimente simple, uscate, fără ulei, după puterea și sănătatea fiecăruia), joi două mese cu ulei, Vinerea Mare se ajunează total (cine poate), iar sâmbătă se mănâncă atât cât să poată rezista fiecare la slujba Învierii.
Deniile ar putea fi suplinite nu atât prin ascultarea lor la televizor, cât prin citirea Acatistului Sfintei Cruci sau al Patimilor sau al Maicii Domnului. Poate că deniile de joi și vineri (a celor 12 Evanghelii și a Prohodului) sunt mai greu de înlocuit. Este mai greu să tragi un folos din rugăciuni transmise în direct, dar fiecare are măsuri duhovnicești diferite.
Este important ca în aceste zile să fie rememorate faptele și mai ales Patimile lui Hristos citind Sfintele Evanghelii. În fiecare familie este folositor să fie citite cu voce tare pasaje din Evanghelii. Spre exemplu, luni ar fi potrivit cap. 5 din Evanghelia după Matei (cu fericirile), marți cap. 7 din aceeași Evanghelie (o serie de pilde despre împărăția cerurilor), miercuri cap. 24 (despre semnele celei de a doua Veniri), joi cap. 13-19 (Patimile, Răstignirea și învățăturile de final date apostolilor) sau toate cele 12 Evanghelii care se citesc în mod normal la denii. Pe lângă acestea, sunt bine-venite și alte texte patristice despre Crucea purtată de Mântuitorul pentru păcatele noastre, dar și despre alte învățături folositoare.
Această situație de alungare din biserici ne poate face să simțim mai bine pe propria piele atât prigonirea lui Hristos, cât și minunea și puterea Învierii Lui. Nu lumânările, ouăle, carnea și odihna ne dau gustul Paștilor, cât a fi alături de suferința Domnului nostru, luptând și noi cu patimile dinăuntru și cu ispitele care vin din partea lumii.
