Să dezvolți în tine duhul prin pocăință și să fii prieten cu Postul (Sf. Teofan Zăvorâtul)

Slavă Ţie, Doamne! Încă ne-am mai învrednicit să trăim până la Sfântul Post; încă ni se mai dă vreme pentru a ne veni în fire; Dumnezeu încă Se mai arată gata să ne primească în braţele părinteşti ale miluirii. Trei săptămâni am strigat rugându-ne: „Uşile pocăinţei deschide-ne nouă, Dătătorule de viaţă!” Iată, s-a apropiat această vreme mântuitoare a pocăinţei! Stăm la intrarea în Sfântul Post – arena pocăinţei şi a milostivirii lui Dumnezeu faţă de noi. Să purcedem, aşadar, cu îndrăznire şi să intrăm cu dor. Nimeni să nu se dea în lături. Nimeni să nu se abată aiurea.

Postul pare întunecat până ce intrăm în arena lui; însă începe numai, şi vei vedea că el e lumină după noapte, libertate după lanţuri, uşurare după trai greu. Aţi auzit că în Apostolul de astăzi s-a spus: „Noaptea a trecut, iar ziua s-a apropiat (Romani 13, 12)”? Noaptea e vremea dinaintea Postului, iar ziua este Postul. Apostolul vrea ca noi să întâmpinăm Postul cu acelaşi dor cu care întâmpinăm ziua după o noapte lungă. Doar să primiţi în inimă ceea ce cere, ce dă şi ce făgăduieşte Postul – şi veţi vedea că altfel nici nu poate fi. Fiindcă ce cere Postul? Pocăinţă şi îndreptarea vieţii. Ce dă? Iertare desăvârşită şi înapoiere a tuturor milelor lui Dumnezeu. Ce făgăduieşte? Bucurie în Duhul Sfânt aici şi veşnica fericire dincolo. Primeşte toate acestea cu inima, şi nu vei avea cum să nu doreşti Postul.

Împotriva postului se răzvrăteşte numai trupul, şi cei ce nu binevoiesc spre postire trupeşti sunt, cu toate că ei nu vor să pară trupeşti şi dau o explicaţie întrucâtva mai arătoasă pentru înstrăinarea lor de post: ei bine, nu vor să renunţe la viaţa plăcută trupului şi de asta înalţă plângeri împotriva postului. Iar latura noastră duhovnicească iubeşte postul, însetează după post, se simte în voie în el. Ar trebui spus: să iubeşti şi să dezvolţi în tine latura duhovnicească si să fii prieten cu postul – dar tocmai pentru dezvoltarea acestei laturi a şi legiuit Domnul postul. Iată, la început este neapărat trebuincioasă silirea de sine; este neapărat trebuincioasă osteneala lipsită de dulceaţă, ca mai apoi să gustăm roadele cele dulci. Cugetarea trupească n-are decât să se înstrăineze de post; tu supune-te sub jugul credinţei şi ia aminte la învăţătura apostolească: „Cugetarea trupească moarte este, iar cugetarea duhovnicească – viaţă şi pace: căci cugetarea trupească este vrăjmaşă lui Dumnezeu, că legii lui Dumnezeu nu se supune, că nici nu poate (Romani 8, 6-8)”.

Iată cu ce se învecinează înstrăinarea de post izvorâtă din răsfăţarea trupului şi supunerea înaintea cugetării trupeşti: cu pierderea putinţei de a plăcea lui Dumnezeu şi chiar cu vrăjmăşia împotriva lui Dumnezeu! Aşadar, dacă cineva are fie şi o mică scânteie a temerii de Dumnezeu, acela nu se va înstrăina de post şi, în lumina acestei temeri, va respinge toate pretextele mincinoase de a-l strica. S-ar putea spune: dă viaţă în tine fricii de Dumnezeu, şi cu plăcere vei intra în arena Postului, străbătând-o fără osteneală pe toată, de la început până la sfârşit. Dar, pe de altă parte, cum să dai viaţă fricii de Dumnezeu fără osteneală? Deşertăciunea, grijile, distracţiile vane, plăcerile, aplecările păcătoase, presiunea legăturilor lumeşti statornicite nu îl lasă pe om să intre în sine însuşi, să îşi vină în fire şi să capete conştiinţa vie a legăturilor cu Dumnezeu la care e îndatorat! De aceea, trebuie să ne silim a intra în arena postului şi a îndeplini toate cerinţele lui. Atunci se potolesc dorinţele, gândurile şi patimile deşarte, se aude limpede glasul conştiinţei şi învie conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu şi a răspunderii faţă de El. Iar după aceasta, ostenelile obişnuite ale postului ţi se vor părea, poate, chiar neîndestulătoare: fiindcă temerea de Dumnezeu, care a înviat pe această cale, devine o putere nebiruită, ce nu cunoaşte nici un fel de îngrădiri, a cărei lucrare este îndreptată de-a dreptul împotriva oricărui răsfăţ al trupului, răsfăţ pe care îl sprijină cruţarea de sine.

Atunci când intri în starea aceasta, toate drepturile trupului la comoditatea pe care i-o oferim în viaţa obişnuită ni se vor părea de la sine ciudate şi caraghioase; iar până ce vei intra, degeaba dai în vileag cât de mincinoase sunt pretextele de răsfăţare a trupului care abat de la post. Pot da un singur sfat: lasă în urmă întreaga ta viaţă, oricât de lungă ţi-ai fi făgăduit-o; stai la patul tău de moarte şi cugetă: oare poate conştiinţa ta să îţi făgăduiască ieşire bună din trup dacă aceasta te va afla aşa cum eşti acum? Dacă nu poate, să ştii dinainte că în acea clipă vei fi gata să ridici dintr-o dată greutatea a zeci, sute, mii de posturi, numai să primeşti milă – şi mila nu îţi va fi dată. Astfel, în loc să cunoşti atunci refuzul acesta amar, iată că ţi se dă postul, unul singur fiindu-ţi de ajuns pentru a fi miluit: intră în el cu bărbăţie şi străbate-l după voia lui Dumnezeu. Cine ştie, poate că este ultimul tău post şi ultima ta miluire! Dacă-l vei irosi, altul să nu aştepţi.

Şi de ce să îl iroseşti? Destul am trăit făcând voia trupului şi a gândurilor: e vremea ca, părăsind păcatele, să trăim în dreptate. „Destul este vouă vremea cea trecută”, spune Apostolul, „celor ce în vremea trecută a vieţii am făcut voia păgânească, umblând întru necuraţii, întru pofte, întru beţii, întru ospeţe, întru băuturi şi întru urâte slujiri idoleşti (l Petru 4, 3)”. Este vremea să lepădăm faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm în armele luminii. E vremea să începem a umbla cuviincios, ca ziua, şi a înceta să mai facem grija de trup spre poftă (Romani 13, 12-14). Căci dacă vom începe să trăim după trup, vom muri; iar dacă vom începe să omoram cu duhul faptele trupeşti, vii vom fi (Romani 8, 13). Acum e pomenită căderea protopărinţilor, şi în ei este căderea cea de obşte a noastră, a tuturor. Ce a mijlocit această cădere? Îngăduinţa faţă de trup şi încălcarea postului şi a înfrânării. Căderea este moarte; scularea este viaţă. Vrei să intri în viaţă? Intră în nevoinţa postului, şi asta cu atât mai mult cu cât nu poţi să nu-ţi dai seama că şi propriile tale căderi au ieşit din acelaşi izvor.

S-ar părea că sunt destule imbolduri care să ne hotărască la chinuirea trupului în postul de faţă prin nevoinţele omorârii de sine. Ceva ciudat se săvârşeşte, însă, în noi: cel mai mult se chinuie pe sine în posturi cei care ar putea să îşi facă înlesniri; iar cei cărora li s-ar cădea cel mai mult să se chinuie cu postirea îşi fac înlesnirile cele mai mari. Drepţii îşi adaugă osteneală peste osteneală, iar păcătoşii îşi îngăduie înlesnire peste înlesnire. Oare asta nu se întâmplă fiindcă dreptul se simte păcătos, iar păcătoşii se pun pe sine în rândurile drepţilor? Iar dacă aşa stau lucrurile, nu este semn mai limpede al orbirii de sine în care ne ţine iubirea de trup şi nici temei mai logic ca să n-o ascultăm şi să facem în ciuda ei.

Deci să intrăm cu bărbăţie în arena postului. Să nu fie între noi slujitori ai trupului fricoşi, ce tremură pentru viaţa lor dacă se lipsesc de vreun fel la masă ori îndepărtează vreo plăcere! Să nu fie între noi nici slujitori ai trupului cu gând deşert, care au prefăcut corcolirea trupului într-o lege, în virtutea unor învăţături ale lor, aparte. Pe unii ca aceştia încă dintru început i-a făcut de ruşine Apostolul, numindu-i vrăjmaşi ai crucii, „al căror sfârşit este pierzarea, al căror dumnezeu este pântecele şi a căror slavă este spre ruşinea lor, care cele pământeşti cugetă (Filipeni 3, 18-19)”. Acum se aud multe învăţături care lărgesc căile vieţii şi deja s-au încetăţenit multe obiceiuri în care trupul nostru se simte în largul lui. Dar să ne amintim nemincinosul cuvânt al Domnului: „Intraţi prin uşa cea strâmtă, că largă este uşa şi lată calea ceea ce duce în pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră printr-însa; că strâmtă este uşa şi îngustă calea ce duce în viaţă, şi puţini sunt cei ce o află pe ea (Matei 7, 13-14)”.

Deci să ne alipim şi noi la acei puţini, şi să intrăm cu bărbăţie prin uşa ce ni se deschide a postului aducător de strâmtorare, neîngăduindu-ne răstălmăciri deşarte şi abateri după socotinţa proprie de la ceea ce a fost legiuit în chip atât de înţelept, de la ceea ce a fost şi este împlinit în chip atât de mântuitor de către toţi cei ce au înţeles şi înţeleg scopul şi preţul vieţii în trup, dar nu pentru trup (Romani 8, 12). Amin.

(Predică din cartea Sf. Teofan Zăvorâtul, Pregătire pentru Spovedanie și Sfânta Împărtășanie. Predici la Triod, Ed. Sofia, 2007)

Curățirea de păcate prin spovedanie. (3) Diferența dintre dezlegarea formală și vindecare

Continuare de la partea 1 și partea 2.

Multe sunt pagubele celor ce păcătuiesc cu nădejdea de pocăință, fiindcă ei, având lesnire să-și mărturisească păcatele lor cu oarecare puțină umilință și punând în minte că întru aceasta stă toată pocăința lor, pentru această lesnire și nădejde mincinoasă, cad apoi, ticăloșii, în patimi. Iară după ce vor cădea o dată, ei lasă de aici frâul părții cuvântătoare și al luării-aminte și aleargă ca niște dobitoace necuvântătoare pe calea pierzării. […]

Aceștia trebuie să bată război cu rădăcina acestei mincinoase nădejdi, care se naște din două necunoștințe: 1. Din aceea că nu știu cei ce păcătuiesc cu nădejde de pocăință ce este mărturisirea și pocăința. Și a 2-a: Din aceea că nu știu ce feluri de fapte și roade are adevărata pocăință și mărturisire. Pentru aceea, când va cunoaște cineva pe amândouă acestea, cu adevărat se va vindeca.

Cei ce păcătuiesc cu nădejdea mărturisirii nu știu ce este în general mărturisirea. Ei gândesc că mărturisirea nu este altceva decât numai a-și spune cu de-amănuntul păcatele lor duhovnicului. Și că, după ce le vor arăta cu luare-aminte, au făcut desăvârșit totul. Pentru aceasta, toată silința lor ca să se pregătească pentru mărturisire este a-și aduce aminte de păcatele ce le-au făcut; și, după mărturisire, grija lor nu este alta decât a socoti bine: nu cumva s-a întâmplat de au uitat vreun păcat? Însă, dacă ar fi de-ajuns numai această sârguință și grijă ca să-i împace cu Dumnezeu, calea cerului nu ar mai fi strâmtă, după cum ne spune Evanghelia: „Strâmtă și îngustă este calea care duce la viață” (Mt. 7:14), ci va fi mai lată decât ulița cetății. Și ce osteneală mare este a spune păcatele noastre la un duhovnic după ce noi ne-am obișnuit încă de când eram copii a le spune? Și, dacă întru aceasta ar fi stat desăvârșit totul, acei mai fără de rușine păcătoși ce se laudă cu păcatele lor și le povestesc ca pe o jucărie în adunări cu tovarășii lor, aceia, zic, ar fi fost mai bine gătiți ca să se mărturisească curat, căci ei își mărturisesc toate păcatele lor fără de sfială. Pentru aceea, mărturisirea ar fi fost o neguțătorie ce s-ar săvârși toată doar cu gura; și ar fi fost o descărcare mai mult a gândirii decât a inimii. Dar nu este așa adevărul. Fiindcă mărturisirea, în specificul ei, vrea să zică a se întoarce păcătosul de la păcat și a se abate de la el și a alerga la Dumnezeu.

Pentru aceea, chiar dacă este nevoie de această arătare exterioară a păcatului cu gura păcătosului, ca să-l audă duhovnicul și să-l îndrepteze și să-l ierte, cu toate acestea, acest singur lucru nu este de ajuns, ci trebuie încă și o durere dinlăuntru a inimii pentru păcate, care durere se cade a avea aceste trei lucruri întăritoare: întâi, a fi lucrătoare; al doilea, a fi desăvârșită; și al treilea, a fi mai presus de fire. Pentru aceea și la mărturisirea ta, frate, dacă numai una ar lipsi dintre aceste trei întăritoare ale durerii, mărturisirea ta va fi ca aceea a lui Saul (care a zis către Samuel: „Am păcătuit că am călcat cuvântul Domnului și cuvântul tău” (1Rg. 15:24)), ca aceea a lui Antioh (care, fiind chinuit de rana venită de la Dumnezeu a viermilor și a putrezirii trupului, zicea: „Cu dreptate este a se supune lui Dumnezeu și cel care este pământean să nu se asemene Lui cu mândrie. Și se ruga nelegiuitul acesta către Stăpânul, Care nu voia a-l mai milui” (2Mac. 9:12-13)) și ca a aceea a lui Iuda (care a zis cu deznădejde: „Am greșit de am vândut sânge nevinovat” (Mt. 27:4)). Căci și pocăința acestora era numai cu gura, și nu cu inima.

Deci întâi durerea pocăinței se cade a fi lucrătoare, care va să zică, a nu fi fără putere și slabă, încât a nu face vreo faptă lucrătoare și vrednică de cuvânt; ci atât de puternică, încât să stăpânească inima și să nu o lase a fi biruită (ca să nu zic și a nu simți deloc) de pofta trupului și de dulceața păcatului, care intră înlăuntru prin năvălirile vrăjmașului. Și, pe lângă acestea, a fi atât de hotărâtă, încât să facă pe cel ce se pocăiește a nu se mai întoarce să vatăme pe Dumnezeu cu păcate, nici în vreo vreme, nici pentru dragostea vreunui lucru zidit, nici pentru frica vreunui rău. Precum face o femeie cinstită ce este hotărâtă a păzi cinstea bărbatului său și a nu se face infidelă lui cândva, măcar de nenumărate rele i-ar fi urmat ei.

În al doilea rând, această durere se cade a nu fi mincinoasă, nici puțină și foarte mică, ci mare și desăvârșită. Căci atât durerea aceea ce ne îndeamnă pe noi a ne întoarce și a urî păcatele pentru dragostea lui Dumnezeu și pentru că am scârbit pe Dumnezeu prin ele – care se și numește zdrobire –, cât și durerea aceea ce ne îndeamnă a ne întoarce de la păcate pentru dragostea noastră și pentru că pentru ele ne lipsim de rai și ne osândim la iad – care durere se numește sfărâmare de tot[1] – și amândouă aceste dureri, zic, se cade a fi atât de desăvârșite și fără de lipsă, încât să facă pe cel ce se pocăiește a se întoarce și a urî păcatele mai mult decât fiece alt rău din tot sufletul său; adică atât de tare, încât sufletul, prin puterea aceasta, să aleagă bine fiece alt rău ce poate a-i urma lui, ori lipsire de bunuri, ori lipsire de cinste, ori lipsire chiar de viața sa, decât a lucra păcatul. Pentru aceea este nevoie ca acela ce se pocăiește cu adevărat să arate lui Dumnezeu, Cel ce vede adâncul inimii, că inima lui pătimește atâta durere, încât, punând alături dragostea lui Dumnezeu cu dragostea zidirilor, alege și cinstește mai mult dragostea lui Dumnezeu decât orice zidire. Și, pe lângă acestea, atât de desăvârșite se cade să fie durerile acestea, încât nu numai să rămână totdeauna la cel ce se pocăiește și să-i zdrobească inima lui, nu numai să o facă să scoată suspinuri și lacrimi, precum este scris pentru păcătoși: „Iară voi ați strigat pentru durerea inimii voastre și din zdrobirea duhului v-ați tânguit”; ci și a face încă inima să urască dinlăuntru și să se întoarcă de la păcat și să voiască a nu mai face cândva păcatul.

În al treilea rând, durerea aceasta a inimii se cade a fi mai presus de fire, atât la început, din care iese, cât și la sfârșit, pentru care se face. Fiindcă începutul și pricina acestei dureri la propriu nu este firea sau vreo altă pricină firească, ci darul lui Dumnezeu cel mai presus de fire, care zdrobește și umilește inima cu acest fel de durere a pocăinței. Pentru aceasta a zis Marele Vasile: (Reguli pe scurt, 16): „Că umilința care de la sine se face este darul lui Dumnezeu; ca, gustând sufletul din dulceața unei dureri ca aceasta, să se sârguiască a o împlini”. Iară unii au înțeles-o în loc de „îl miluiește” din spusa Apostolului: „Pe care voiește, Dumnezeu îi miluiește”, Rom. 9:18), pentru că adaugă pe urmă: „iar pe care voiește îl împietrește”; însă împietrirea și umilirea sunt contrare de-a dreptul. Asemenea și sfârșitul unei dureri ca aceasta se cade a fi nu pentru vreun sfârșit firesc sau pentru bunătățile cele firești și vremelnice ce le-am pierdut (fiindcă, de se scârbește pentru acestea cineva și pătimește durere, scârba și durerea acestea nu i se socotesc spre pocăință, ci sunt nefolositoare), ci pentru bunătățile cele mai presus de fire de care ne-am lipsit prin păcat și pentru răutățile cele mai presus de fire ce le-am lucrat, pe care ni le-a arătat și pe ele credința cea mai presus de fire. Iară pricina cea mai de seamă pentru care se cade ca durerea aceasta să fie mai presus de fire este aceasta: că prin durerea aceasta mai presus de fire avem a dobândi împăcarea și unirea cea cu Dumnezeu și pe urmă fericirea, care depășește hotarele firii.

Deci acela ce se mărturisește, de nu ar avea în inima sa o durere ca aceasta lucrătoare, desăvârșită și mai presus de fire, pe urmă, după mărturisire, se întoarce iarăși la locuința sa împreună cu toate păcatele lui.

Pentru aceea, bună și folositoare este cercetarea conștiinței ce o face cineva ca să poată afla cu aceasta toate păcatele ce le-a făcut cu lucrul, cu cuvântul și cu învoirea gândurilor; bine este a-și mărturisi cineva la duhovnic toate păcatele sale fără de a lăsa vreunul nemărturisit, căci își pricinuiește sufletului său mare ușurare. Însă, împreună cu acest fel de cercetare și mărturisire, se cade a fi însoțită și zdrobirea, și durerea cea dinlăuntru a inimii, pentru care vorbim aici. Căci restul canonului ce l-ar lua de la duhovnic cel ce se pocăiește zdrobește și chinuiește numai trupul, omul din afară, […] iar durerea zdrobește și rănește omul dinăuntru și chiar inima, unde este rădăcina tuturor păcatelor. Și, zdrobind inima, zdrobește deodată și rănește și păcatele sau, mai bine zis, zdrobește și rănește chiar pe diavolul și balaurul începător al răutăților, care, încuibându-se în inimă, de acolo, dinăuntru, vorbește și aruncă toate gândurile cele urâte și rele și hulitoare și păcatele.

(din cartea Sf. Nicodim Aghioritul, Cuvânt pentru pocăință, Editura Sophia)


[1] Oarecare dascăli despart scârba și durerea ce le are păcătosul pentru păcatele sale în trei: în durerea ce o ia mai-nainte de mărturisire, pe care o numesc usturime; în durerea ce o ia când se mărturisește, pe care o numesc zdrobire, și în durerea cea după mărturisire, pe care o numesc sfărâmare de tot.

Curățirea de păcate prin spovedanie. (1) Înlocuirea patimilor cu virtuți

Sf. Nicodim Aghioritul

Este dogmă a Bisericii noastre Ortodoxe , după cum teologhisește Gheorghe Koressie în cuvântul pentru Taine, că durerea aceasta este una din cele de nevoie și întăritoare și înființate ale Taine Mărturisirii și Pocăinței. pentru aceea, precum sunt de nevoie și întăritoare pentru Taina Pocăinței mărturisirea prin gură a păcatelor celui ce se pocăiește și dezlegarea și legarea cea de la duhovnic și precum sunt întăritoare pentru Taina Botezului materia apei și glăsuirea Sfintei Treimi prin cele trei afundări și ridicări, așa este de nevoie și întăritoare pentru Taina Pocăinței și această durere dinlăuntru a inimii. Și, dacă durerea aceasta ar lipsi din inima celui ce se pocăiește, arătat este că acesta este nepocăit și nemărturisit, măcar de s-ar pocăi și s-ar mărturisi, precum este nepocăit și acela care nu și-ar mărturisi păcatele sale și nu s-ar dezlega de duhovnic; sau precum este nebotezat și oricare s-ar boteza fără de apă sau fără de chemarea Sfintei Treimi. Pentru aceasta hotărât a zis Domnul: „De nu vă veți pocăi, toți veți pieri la fel” (Lc. 13:5). Adică de nu vă veți pocăi cu acest fel de durere lucrătoare, desăvârșită și mai presus de fire a inimii voastre, toți vă veți munci. Pentru aceasta și Duhul Sfânt, vrând a arăta cât de nevoie este această durere a inimii la pocăință, zicând prin proorocul Ioil (2:13): „Rupeți-vă inimile voastre, și nu hainele voastre”. Și pe urmă cere pocăința lor, pentru că zice: „Și vă întoarceți către Dumnezeul vostru”. […]

Acum crezi că Dumnezeu are a-ți da ție îndată și totdeauna când voiești această atât de scumpă dăruire a zdrobirii, această dăruire pe care nu o dă la atâția alții pe care îi lasă întru împietrirea lor – că zice: „pe care voiește îi împietrește” (Rom. 9:18) –, această dăruire pe care, ca să o ia, Sfinții au făcut atâtea aspre petreceri (fapte), au vărsat atâtea sudori și s-au gătit ca să o ia prin atâtea cugetări? Dacă crezi aceasta, rău crezi și scoate socoteala aceasta din închipuirea ta. Pentru aceasta și Marele Vasile zice că de multe ori sufletul se silește pe sine a se umili și nu poate; și că, pentru a câștiga cineva umilința, îi trebuie multă cugetare și deasă nevoință. „Iar a se sili și a nu putea, una este vădire a lenevirii noastre întru cealaltă vreme, că nu este cu putință fără de cugetare și împreună-nevoință mai multă și mai deasă, îndată spre ceva mergând, să nu o iei pe aceea, iară alta arată că sufletul de alte patimi se stăpânește și nu se lasă de acelea a se slobozi nici către lucrurile pe care le voiește” (Regulile pe scurt, 16). […]

Deci să știi, frate, că pe urmă, după o bună și umilicioasă mărturisire ce ai a o face, se cade întâi a împlini canonul și pedeapsa ce ți-ar fi dat-o ție duhovnicul pentru păcatele tale, măcar post de ar fi, măcar plecări de genunchi, măcar rugăciune măcar altceva.

Al doilea, se cade a împlini cu mulțumită și cu răbdare, fără de cârtire și canonul și pedeapsa ce ți-ar fi dat ție Dumnezeu, ca să tămăduiască păcatele tale, ori boli de ar fi, ori nedreptăți, ori lipsire de averile tale, ori moarte fără de vreme a ta sau a rudeniilor și iubiților tăi, ori ocări și necinstiri, ori alte ispite făcându-se sau de la draci, sau de la oameni, sau de la firea cea stricată. Că toate acestea, mai ales necinstirile și ocările, durere și umilință nasc în inimă. Și pentru aceasta sloboade Dumnezeu a-ți veni ție acestea. Pentru care a zis un Părinte: „Când pentru ocărâre sau necinstire foarte vei pătimi durere, cunoaște-te pe tine că mult te-ai folosit” (Scoliile la Cuv. 25 al Scării). […]

Al treilea, știind că, precum celui ce caută a face livadă într-un loc sălbatic îi trebuie patru lucruri: întâi, a tăia odraslele și ramurile pomilor sălbatici; al doilea, a scoate și toate rădăcinile acelor pomi sălbatici, căci, de vor rămânea rădăcinile, iarăși scot odrasle; al treilea, a sădi în locul acelor pomi sălbatici alții domestici și aducători de roade; și al patrulea, trebuiește a păzi pomii aceștia de fiece vietate și de toată împotrivirea până ce ar apuca rădăcini, a se face copaci mari și a aduce rod. Așa și tu, frate, ca să câștigi adevărata pocăință, patru lucruri trebuie:

Întâi, a tăia vlăstarele și ramurile păcatului, adică a face o întărită hotărâre, cu toată voirea și inima ta, a nu mai face păcatul altă dată, ci a te depărta de orice faptă și lucrare a păcatului cum te depărtezi și de moarte, și de însăși chinul, căci ramuri și lăstari sunt lucrările cele noi ale păcatului. Iară această depărtare de lucrarea păcatului ți-o vor pricinui a ruga totdeauna pe Dumnezeu de a te păzi pe tine cu darul Său, a-ți aduce aminte de moarte, de judecata lui Dumnezeu și de muncă, a-ți mărturisi adeseori păcatele tale, a te împărtăși des cu dumnezeieștile Taine (de nu ai avea vreo împiedicare). Dar mai ales îți va ajuta ție la aceasta a fugi de toate pricinile păcatului; și mai vârtos a fugi de relele vederi și împreună-vorbiri și prietenii ale fețelor acelora cu care ai păcătuit. Sau și cu totul a fugi de împreună-petrecerile care vatămă sufletul tău.

2. A tăia nu numai ramurile păcatului, cu depărtarea de faptă, ci a scoate și rădăcinile păcatului. Iară rădăcinile păcatului sunt relele aplecări și împătimirile și deprinderile și patimile și obișnuințele și poftele păcatului, ce rămân înrădăcinate întru adâncul inimii tale și după aceea, după ce faci depărtare de fapta răului și nu păcătuiești cu lucrul. […] Pentru aceasta vedem pe mulți care se pocăiesc, care, măcar că au hotărât a nu mai lucra păcatul cu fapta, măcar că au tăiat ramurile păcatului și au făcut desăvârșită depărtare de răutate, însă rădăcinile le-au lăsat și cu inima se pleacă iarăși și poftesc păcatul și cu mintea lor adesea îl cugetă. […]

Dar cum poți a scoate aceste rădăcini și rele aplecări și patimi ale păcatului ce au rămas în inima ta, frate? Ascultă: aceia ce vor a scoate rădăcina unui copac mare folosesc sape, săpălige, securi și alte unelte, ca să scoți aceste rele rădăcini ale păcatului. Adică a unelti înfrânare de bucate, înfrânare de somn, plecări de genunchi, culcări pe jos și toată cealaltă rea pătimire a trupului din afară. Căci acestea toate nu numai scot pământul ce este împrejurul rădăcinilor și mișcă rădăcinile și le clatină, ci și lovesc și taie rădăcinile acestea, căci zdrobesc inima întru care sunt sădite aceste rădăcini, precum zice Sfântul Marcu Ascetul: „Fără de zdrobirea inimi cu neputință este a se izbăvi de răutate. Iar înfrânarea a trei părți zdrobește inima, adică a somnului, a pântecelui și a odihnei trupești”. Însă securea cea mai tăioasă decât toate și unealtă ce poate tăia și a scoate aceste rele rădăcini ale păcatului este durerea inimii ce am zis-o mai sus, și zdrobirea și mâhnirea sufletului. […] Însă durerea aceasta și scârba inimii se cade a fi de-a pururea, precum este de-a pururea și pocăința. […]

Acum învață-te și a treia: cum se cade a sădi în inima ta în loc de pomii cei mai dinainte sălbatici pomi domestici și aducători de roade. Adică în loc de răutăți faptele bune; în loc de mândrie smerenia; în loc de lăcomia pântecelui înfrânarea; în loc de iubirea de argint slobozenia și milostenia; în loc de asprime blândețea; în loc de patimile cele trupești fecioria și întreaga-înțelepciune; în loc de nedreptate și de răpire dreptatea și a da cel ale tale; în loc de zavistie și de ură dragostea și iubirea de frați și în loc de călcarea cea dintâi a poruncilor lui Dumnezeu lucrarea și păzirea acestora. Căci nu este de ajuns spre mântuire numai a scoate rădăcinile păcatului din inima ta și apoi a lăsa deșert locul inimii tale și a nu sădi într-însul din sadurile și din pomii faptelor bune; fiindcă, de vei lăsa deșartă inima ta, iarăși răsar din ea mărăcini și pomi sălbatici, adică patimi și păcate. Pentru aceasta te și sfătuiește pe tine Duhul Sfânt prin scriitorul de Psalmi David să fugi de cele rele și să faci cele bune: „Abate-te de la rău și fă binele” (Ps. 33:13).

Iară a patra și mai de pe urmă, după ce vei sădi faptele bune acestea în inima ta, se cade a le păzi cât poți până ce ar prinde rădăcini, adică până ce s-ar face cu obișnuința deprindere întru tine, precum sau făcut mai-nainte deprindere întru tine patimile și păcatele și până ce ar înflori și ar face rod de mântuire și de adevărată pocăință și de iertarea păcatelor tale. Căci, de nu le-ai păzi și nu le-ai îngriji, semănătorul neghinelor, diavolul, vine în vremea când tu dormi și ești fără grijă și le dezrădăcinează și sădește iarăși neghinele și răutățile sale, după pilda Evangheliei, ce zice: „Iar dormind oamenii, a venit vrăjmașul lui și a semănat neghine în grâu și s-a dus” (Mt. 13:24-25). Și, pentru că de nu ai păzi faptele acestea cu sârguință, se întorc iarăși patimile în inima ta, pentru aceasta Părinții au numit patimile „iubitoare de întoarcere”. Iară întorcându-se și aflând locul inimii bine împodobit și lucrat, se înrădăcinează mai adânc decât mai înainte în el și așa se fac cele mai de pe urmă ale tale mai rele decât cele dintâi, precum a zis Domnul. Care, iubite frate, să nu se facă ție cândva!

(din cartea Sf. Nicodim Aghioritul, Cuvânt pentru pocăință, Editura Sophia)

Continuare în partea a doua, despre semnele iertării păcatelor și modul în care trebuie pusă în faptă depărtarea de rău și în partea a treia, despre diferența dintre dezlegarea formală și vindecarea de patimi.

Cum se dobândește dezlegarea de păcate

În pericopa evanghelică ce se citește în Duminica Tomei, prima de după Paști, se relatează faptul că Hristos cel înviat a dăruit ucenicilor Săi prin suflare asupra lor puterea de a lega și dezlega păcatele. Este vorba despre Taina Spovedaniei. Pentru că este un har, acesta trebuie înțeles cum se cuvine, în chip ortodox, nu catolic-legist, judecătoresc. O bună prezentare a acestui aspect se găsește în Epistolele despre spovedanie ale Sf. Simeon Noul Teolog. În ele este descrisă lucrarea pe care sunt însărcinați duhovnicii să o facă în sufletele celor ce se mărturisesc. Epistola a 2-a, pe care o redăm aici, prezintă ce este dator să facă cel care se pocăiește, cum trebuie să-și ducă epitimia primită eventual la spovedanie pentru păcatele sale pentru a ajunge la dezlegarea lor, care constă în dobândirea părerii de rău pentru ele cu zdrobire de inimă, adică tocmai contrariul împietririi produse de fărădelegi.

Un aspect important: Această scrisoare punctează un lucru esențial în viața duhovnicească, anume că dezlegarea de păcate nu se produce în momentul rugăciunii formale pe care o rostește duhovnicul la finalul spovedaniei, ci abia când dobândim cugetul smerit, simțământul lăuntric de pocăință, zdrobire și străpungere. Spovedania, legarea și dezlegarea păcatelor tocmai aceasta urmăresc, sunt mijloace prin care este lucrată curățirea duhului, a cugetului.

Pocăința fiului risipitor

Despre pocăinţă şi care sunt cele ce trebuie să le facă cel ce mai întâi a căzut în păcat şi s-a obişnuit cu el, iar mai apoi s-a mărturisit şi pune început pocăinţei

Suntem învăţaţi de dumnezeieşti le Scripturi, frate al meu duhovnicesc, că nu trebuie nici să deznădăjduim vreodată din pricina mulţimii păcatelor noastre, nici să ne încredem cu îndrăznire în păzirea epitimiilor (canonisirii, n.n.) pe care ni le-a dat duhovnicul nostru din pricina păcatelor noastre, aşa încât nici cel ce s-a oprit sau a încetat păcatul nu trebuie să se încreadă cu îndrăznire, nici cel ce a căzut nu trebuie să deznădăjduiască; ci şi cel ce a păcătuit mult să se încreadă cu îndrăznire în pocăinţă, şi cel ce a greşit cu măsură să nu socotească că primeşte iertarea greşelilor lui numai de la faptele bune, ci să arate şi pocăinţă; dar nu pocăinţa arătată numai prin cuvinte, post, băut de apă, culcare pe pământ şi celelalte chinuri ale trupului, ci pe cea care se face prin întreaga zdrobire şi străpungere a sufletului şi inimii lui, pe care a arătat-o şi Prorocul David, deşi se găsea cu totul în lume şi în grijile lumii. Fiindcă, socotindu-se în el însuşi că L-a mâniat pe Stăpânul Cel Bun şi Milostiv prin aceea că s-a făcut călcător al poruncilor Lui şi s-a arătat nerecunoscător şi a uitat darurile atât de multe şi de nenumărate şi binefacerile Lui, acela se găsea întotdeauna în toată viaţa lui plângând şi mâhnindu-se [Ps 34, 14; 37, 7; 41, 10; 42, 2], cum spune el însuşi, şi era nenorocit nu din pricina altuia, ci a lui însuşi; căci se zdrobea pe sine însuşi şi se smerea mult şi se îngropa în suspinul inimii lui şi celelalte asemenea, pe care ne învaţă în fiecare zi psalmii lui. Şi aceste înjosiri David şi le făcea lui însuşi când se pocăia, deşi era împărat şi avea grijă de atâta popor, de femei şi copii, de casă şi de împărăţie. Dar ce a făcut Manase şi ceilalţi care s-au pocăit după acestea, pe care îi ştii şi tu? Adică Petru, căpetenia Apostolilor, vameşul, tâlharul şi desfrânata. Şi ce să mai spun multe? Ce a arătat fiul destrăbălat [risipitor] care a cheltuit moştenirea sa părintească cu desfrânatele şi cu vameşii? Din ce fapte au primit toţi aceştia iertarea păcatelor lor? Oare de la postirile lor? Oare de la privegherile lor? Oare de la culcările pe jos? Oare de la milosteniile pe care le-au făcut săracilor? Oare de la vreo altă osteneală trupească făcută cu trupul? Nu! Să nu fie! Ci au primit iertarea numai de la pocăinţa, zdrobirea şi străpungerea [inimii] lor şi de la lacrimile pe care le-au vărsat din adâncul sufletului lor şi de la osândirea conştiinţei lor; fiindcă venind la simţirea păcatelor lor, fiecare din ei s-a învinuit şi s-a osândit pe sine însuşi şi a plâns din suflet, de aceea a primit iertarea păcatelor lui. Acest lucru se face şi acum cu toţi aceia care aleargă la Hristos cu lacrimi fierbinţi şi pocăinţă adevărată. Şi Domnul Cel Preabun şi Iubitor de oameni nu închide şi nu va închide nimănui îndurările iubitoare de oameni ale bunătăţii Lui; fiindcă iertarea păcatelor fiecăruia nu se face din faptele lui, ca să nu se laude cineva [Ef. 2, 9], ci din iubirea lui Dumnezeu şi din har.

Trebuie să spunem însă că, pentru ca să luăm iertarea păcatelor noastre, nu trebuie numai să ne pocăim din tot sufletul nostru, ci şi să nu mai cădem altă dată în aceleaşi păcate, nici să ne întoarcem iarăşi precum câinele la vărsătura lui [2 Ptr. 2, 22]. Dar a ne păzi noi să nu cădem în aceleaşi păcate e lucru foarte anevoios pentru noi dacă nu punem strajă şi pază mare asupra noastră înşine în tot felul şi cu toată grija şi, dacă nu avem ajutoare şi arme duhovniceşti ca să ne împotrivim vrăjmaşilor noştri gândiţi cu mintea [inteligibili] demoni. Căci, pentru că am fost prinşi mai înainte de vrăjmaşul prin păcate şi ne-am făcut robi plăcerilor şi ne-am făcut supuşi şi sclavi diavolului, trebuia să fim târâţi şi de asemenea pofte şi plăceri şi să fim traşi cu silă mare, ca nişte sclavi fără cinste, în chip vrednic de milă şi ticălos pentru ca să slujim şi să fim robi vrăjmaşului nostru diavol şi să fugim departe de robia pe care o datorăm Stăpânului nostru Hristos, iar aşa să ne facem călcători ai poruncilor Lui şi ai făgăduinţelor pe care I le-am făcut. De aceea, ca să nu ni se întâmple şi să nu păţim un asemenea rău, trebuie să luăm din Sfânta Scriptură ajutor şi armă potrivnică pentru fiecare vrăjmaş care vine asupra noastră, precum ne spune dumnezeiescul David: „Drept aceea spre toate poruncile Tale m-am îndreptat, toată calea nedreaptă am urât” [Ps. 118, 128]; şi împotriva poftei gândurilor de ruşine să punem amintirea morţii, a înfricoşătoarei Judecăţi şi a chinurilor de nesuportat ale iadului; împotriva trândăviei să punem râvna şi purtarea de grijă; împotriva lăcomiei pântecului postul; împotriva iubirii de plăcere înfrânarea, împotriva băuturii multe băutura puţină; împotriva aprinderii trupului să punem amintirea focului veşnic şi atenţia continuă şi din tot sufletul la Dumnezeu unită cu privegherea şi setea. Căci, dacă vom face în acest fel cu fiecare patimă care ne războieşte ca să nu le spun pe toate şi să lungesc cuvântul – şi vom dobândi virtutea opusă acelei patimi, cu siguranţă vom fi păziţi nevătămaţi şi nerăniţi de vrăjmaşul, pentru că suntem păziţi de aceste virtuţi ca de nişte soldaţi puternici. Căci dacă iertarea obişnuinţei rele şi abţinerea de la faptele nelalocul lor s-ar putea realiza fără sudori şi osteneli, atunci numai abţinerea ar fi de-ajuns celor ce se pocăiesc pentru mântuirea lor.

Pe lângă cele pe care ţi le-am scris până acum, îţi scriu, iată, spre aducere-aminte şi cele ce trebuie să le faci şi să le păzeşti pe lângă acestea, şi care sunt următoarele: Când se săvârşeşte dumnezeiasca Liturghie şi preotul sau diaconul spune: „Cei chemaţi ieşiţi!”, trebuie să ieşi afară din biserică şi să stai în pridvor şi să nu vorbeşti cu nimeni în vremea aceea, ci să-ţi aduci aminte de păcatele tale şi să plângi. Apoi după ce se încheie Dumnezeiasca Liturghie, iarăşi să intri în biserică, şi când vine seara, după pavecerniţă, să mergi în acelaşi loc şi să spui „Sfinte Dumnezeule” şi Psalmul 50: ,,Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta!” şi „Doamne miluieşte!” de cincizeci de ori şi „Doamne, iartă-mă pe mine păcătosul!” tot de cincizeci de ori, după care să spui Psalmul 6: „Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici cu urgia Ta să mă cerţi!” şi „Doamne, câte am păcătuit cu lucrul, cu cuvântul şi cu gândul, iartă-mă!” pe care să o spui de cincizeci de ori şi să faci douăzeci şi cinci de metanii; miercurea şi vinerea să te abţii de la carne, brânză, ouă, peşte, vin și lapte, după canonul Sfinţilor Apostoli. În postul Sfinţilor Apostoli, al Maicii Domnului şi Naşterii Domnului să nu mănânci carne, nici brânză, nici ouă, dar din celelalte să mănânci cu măsură şi înfrânare, iar rugăciunile tale, adică psalmii pe care i-am spus şi metaniile, să le dublezi. Iar în Postul Mare să nu guşti lapte (probabil ulei, n.n.) şi vin toată săptămâna, afară de sâmbăta şi duminica, ci să-ţi chinui trupul pe cât e cu putinţă, precum e potrivit unor creştini care vor să se mântuiască, iar rugăciunea ta să o dublezi şi în aceste patruzeci de zile, ca şi în celelalte posturi, cum am spus mai înainte. Mai trebuie să te abţii şi de la dumnezeieştile şi înfricoşătoarele Taine, adică să nu te cumineci cu preacuratul Trup şi scumpul Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos; iar eu te sfătuiesc să te abţii şi de la pâinea binecuvântată, adică de la anafură, cât timp gândul și socotinţa ta se vor găsi nemutate de la lucrurile cele rele ale păcatului şi până ce vei dobândi socotință tare ca să nu mai laşi vreodată faptele bune şi virtuţile şi nu vei urî păcatul în chip desăvârşit. Iar când te vezi pe tine însuţi că ai ajuns la această stare bună, că ai urât păcatul în chip desăvârşit şi socotinţa ta s-a întărit în cele bune şi te-ai făcut tare în încercări, că hotărârea să te abţii de la păcat e nestrămutată, atunci să te apropii, frate, de Taine cu credinţă neşovăielnică că nu te împărtăşeşti cu o simplă pâine şi un simplu vin, ci cu Trupul şi Sângele lui Dumnezeu. Şi, făcând aşa, te vei face părtaş al slavei Lui şi prin Tainele Lui vei lua iertarea desăvârşită a păcatelor tale şi vei dobândi în tine însuţi viaţa veşnică şi te vei face fiu al luminii şi al zilei [1 Tes.5, 5]. Vezi ca înainte să faci cele pe care ţi le-am spus şi înainte să arăţi cuvenita pocăinţă, să nu îndrăzneşti să te împărtăşeşti cu Trupul şi Sângele lui Hristos, căci atunci când te vor vedea demonii că ai dispreţuit pe Dumnezeu şi te cumineci cu nevrednicie, vor năvăli toţi asupra ta şi aşa, împiedicându-te fără milă şi fără omenie, te vor arunca iarăşi în noroiul neînfrânării tale dintâi; şi atunci te vei face cu adevărat, în loc de creştin, ucigaş de Hristos şi vei fi osândit împreună cu cei ce L-au răstignit pe Hristos cum zice Pavel: „Oricine va mânca şi va bea cu nevrednicie Trupul şi Sângele Domnului, vinovat va fi faţă de Trupul şi Sângele Domnului” [1Cor. 11, 27], adică va primi aceeaşi osândă cu aceia care L-au răstignit.

Nu-ţi scriu mai multe decât cele pe care ţi le-am scris, temându-mă să nu te plictisesc. Tu însă, frate, dacă vei face şi mai multe decât acestea, te vei folosi şi-ţi vei da sufletului tău bunătăţile cele veşnice. Căci cele pe care ţi le-am spus nu ţi le-am scris să le faci pentru că-ţi dau curăţirea sufletului şi iertarea păcatelor, ci ţi le-am scris pentru că îţi aduc aminte  de păcatele tale, fiindcă dacă aş şti că te vei întrista pentru ele nici acestea puţine nu le-aş fi scris iubirii tale. Vreau de la tine numai să te rupi de obişnuinţa păcatului şi de faptele cele nelalocul lor, ruptură şi abţinere pe care te rog mult să o păzeşti. Şi, dacă îţi e cu putinţă să faci aceasta fără alte sudori şi osteneli, voi fi mulţumit şi numai cu aceasta. Şi scrie-mi încontinuu despre sănătatea ta, ca să văd credinţa şi iubirea pe care le ai faţă de mine şi să-mi aduc aminte de tine încă şi mai fierbinte şi cu mai multă râvnă atunci când îmi întind mâinile mele spre Dumnezeu eu, nevrednicul. Harul lui Dumnezeu să fie cu duhul tău. Amin.

(Din cartea Sf. Simeon Noul Teolog, Scrieri III, Imne, Epistole, Capitole, Ed. Deisis, Sibiu, 2001)

Săptămâna Mare: rânduieli și adaptări la pandemie

Așa cum am scris în prima săptămână a Postului, s-au statornicit prin tradiție unele rânduieli aparte cu postire mai severă și participare mai intensă la slujbele bisericești la începutul și încheierea Postului Mare. Îndeosebi în împrejurările de astăzi de izolare forțată, încercăm să facem unele recomandări duhovnicești de nevoință.

În primul rând, Săptămâna aceasta a Patimilor este o perioadă de luptă mai încordată cu patimile noastre, pentru vindecarea cărora S-a răstignit Însuși Hristos, după cum se cântă: „Cu patima Ta din patimi ne-ai liberat”. Aceasta presupune înfrânare de la lucruri deșarte, dar în mod deosebit de la păcate și bineînțeles că post, rugăciune, lectură din Sfânta Scriptură și alți Părinți duhovnicești și tăcere.

În ce privește postirea, tipicul prevede o rânduială asemănătoare cu prima săptămână de Post: mâncare miercuri (luni și marți cei care nu pot ține atâtea zile fără hrană, dar mai spre seară și alimente simple, uscate, fără ulei, după puterea și sănătatea fiecăruia), joi două mese cu ulei, Vinerea Mare se ajunează total (cine poate), iar sâmbătă se mănâncă atât cât să poată rezista fiecare la slujba Învierii.

Deniile ar putea fi suplinite nu atât prin ascultarea lor la televizor, cât prin citirea Acatistului Sfintei Cruci sau al Patimilor sau al Maicii Domnului. Poate că deniile de joi și vineri (a celor 12 Evanghelii și a Prohodului) sunt mai greu de înlocuit. Este mai greu să tragi un folos din rugăciuni transmise în direct, dar fiecare are măsuri duhovnicești diferite.

Este important ca în aceste zile să fie rememorate faptele și mai ales Patimile lui Hristos citind Sfintele Evanghelii. În fiecare familie este folositor să fie citite cu voce tare pasaje din Evanghelii. Spre exemplu, luni ar fi potrivit cap. 5 din Evanghelia după Matei (cu fericirile), marți cap. 7 din aceeași Evanghelie (o serie de pilde despre împărăția cerurilor), miercuri cap. 24 (despre semnele celei de a doua Veniri), joi cap. 13-19 (Patimile, Răstignirea și învățăturile de final date apostolilor) sau toate cele 12 Evanghelii care se citesc în mod normal la denii.
Pe lângă acestea, sunt bine-venite și alte texte patristice despre Crucea purtată de Mântuitorul pentru păcatele noastre, dar și despre alte învățături folositoare.

Această situație de alungare din biserici ne poate face să simțim mai bine pe propria piele atât prigonirea lui Hristos, cât și minunea și puterea Învierii Lui. Nu lumânările, ouăle, carnea și odihna ne dau gustul Paștilor, cât a fi alături de suferința Domnului nostru, luptând și noi cu patimile dinăuntru și cu ispitele care vin din partea lumii.

Translate page >>