Probabil cea mai importantă evoluţie a anului 2022, mai semnificativă decât războiul din Ucraina, este reprezentantă de maturizarea motoarelor de inteligenţă artificială.
Lansarea ChatGPT la 30 noiembrie 2022 va marca, cel mai probabil, un moment istoric de natura descoperirii fisiunii nucleare. În mai puţin de o lună au fost lansate numeroase aplicaţii construite pe API-ul GPT3, care modifică exponenţial productivitatea umană şi capacitatea de a genera cunoaştere. Exponenţial, în sens matematic!
În acelaşi timp, trebuie avut în vedere că în cursul acestui an se va lansa GPT4, un pas semnificativ mai aproape de obiectivul principal al cercetătorilor de a obţine AGI – Inteligenţa Artificială Generală (sau Puternică). Preşedintele Sam Altman, şeful firmei OpenAI care se preconizează a deveni mai importantă decât colosul Google, descrie capacitatea ChatGPT ca fiind o jucărie plictisitoare faţă de ceea ce urmează în perioada imediat următoare.
Întrucât o descriere textuală a subiectului nu ar avea capacitatea de lămurire şi de sugestivitate necesară cititorilor acestui blog pentru a înţelege cutremurul care s-a produs odată cu lansarea ChatGPT, voi posta în cele ce urmează trei înregistrări video cu dialogul pe care l-am purtat cu acest produs software în care am căutat să ilustrez capacităţile minime ale ChatGPT de a produce răspunsuri teoretice şi de a furniza soluţii practice precum şi produse intelectuale finite (cod HTML pentru o ilustraţie).
Subliniez că dialogul a fost spontan, purtat în limba română în termeni generali, însă o abordare specializată poate conduce la generarea în intervalul câtorva secunde a unor idei şi soluţii care ar fi luat unui om obişnuit chiar şi ani de studiu.
Mai întâi i-am cerut inteligenţei artificiale să-mi genereze un Imn de proslăvire a Maicii Domnului şi un tropar al Învierii.
ChatGPT a generat instant următorul imn:
Maica Domnului, Fecioara Sfântă,
Tu eşti sălaşul nostru de pace,
Tu eşti lumina care ne luminează drumul,
Tu eşti călăuza noastră spre mântuire.
Maica Domnului, Mireasa lui Dumnezeu,
Tu eşti icoana iubirii divine,
Tu eşti semnul speranţei pentru noi toţi,
Tu eşti modelul de rugăciune şi credinţă.
Maica Domnului, Marea Noastră Doamnă,
Tu eşti cea care ne învăţă dragostea faţă de Dumnezeu,
Tu eşti cea care ne arată adevărata înţelepciune,
Tu eşti cea care ne îndrumă spre calea cea bună.
Maica Domnului, Regina Cerurilor,
Tu eşti scăldată în lumina harului divin,
Tu eşti imbrăcată în splendoarea gloriei,
Tu eşti împărăteasa noastră spirituală.
Maica Domnului, noi te proslăvim,
Noi te adorăm cu toată inima noastră,
Noi te rugăm să ne fii protectoare,
Noi te rugăm să ne fii mângâiere în clipele de întuneric.
Maica Domnului, noi te cerem ajutorul,
Noi te rugăm să ne fii ghid în viaţa noastră,
Noi te rugăm să ne îndrumi spre lumina adevărului,
Noi te rugăm să ne înveţi să iubim pe Dumnezeu.
Maica Domnului, noi te lăudăm şi te cinstim,
Noi te slăvim pentru măreţia ta divină,
Noi te iubim pentru bunătatea şi dragostea ta,
Noi te venerăm pentru jertfa ta pentru noi.
Maica Domnului, Fecioara Sfântă,
Tu eşti mângâierea noastră în clipele de îndoială,
Tu eşti scăldată în harul divin,
Tu eşti imbrăcată în splendoarea gloriei,
Tu eşti modelul de credinţă şi rugăciune pentru noi toţi.
***
Ulterior, i-am adresat câteva întrebări prin care să testez capacitatea de a genera răspunsuri teoretice, de a oferi soluţii şi îndrumări de ordin practic şi chiar de a-mi pune la dispoziţie un produs intelectual finit.
Iar dacă este cineva curios să vadă cam cât de greu se poate produce o ilustraţie precum cea din începutul articolului, atunci vă îndemn să vedeţi cum operează un alt motor AI, DALL – E 2, dedicat strict producerii de imagini din text:
Este evident că ceea ce a scris Daniela despre artiştii roboţi este mai concludent ca niciodată:
Oricine este interesat să afle mai multe despre instrumentele de Inteligenţă Artificială existente la acest moment, poate consulta situl futurepedia.io.
***
Dacă internetul a apărut multora ca fiind creierul, Inteligenţa Artificială (A.I.) tocmai a devenit mintea!
Din punct de vedere spiritual şi al învăţăturii de credinţă ortodoxă, această evoluţie nu ne poate lăsa indiferenţi, după cum nu trebuie privită în mod izolat de celelalte trenduri politice şi tehnologice ale momentului.
Închinarea la icoane când intrăm în biserică, pe cât este de banală, pe atât de mult o poate complica neștiința fiecăruia. E un subiect simplu, dar puțin abordat.
Nedumerirea prezentă „liturgică” nu ține de cadrul teologiei școlastice, deși pare că se mișcă într-acolo. Totuși produce o impresie nu prea plăcută să observi întipăririle multicolore ale buzelor unor doamne pe sfintele icoane sau, chiar mai rău, în timpul Sfintei Liturghii sau a sfintelor slujbe, să se perinde creștinii „închinători” și să sărute icoanele de la catapeteasma sfintei biserici tocmai în momentul când preotul slujitor tămâiază în fața lor sau, Doamne, miluiește!, citește Sfânta Evanghelie.
Este adevărat ca noi, masa credincioșilor, suntem necatehizați/neînvățați. Oricine se mișcă după cum îi place și, de multe ori, chiar din „evlavie” prisositoare, creăm probleme în plus sau aducem o încruntare celor care doresc să se roage și să se dăruiască în întregime Sfintei Liturghii.
Noi, credincioșii, nu ne perindăm prin sfânta biserică. Și mai ales când se săvârșește o slujbă sau Sfânta Liturghie. Ne închinăm cu respect (fără vociferări și înghionteli) la icoanele care există în pronaos (prima parte a bisericii), adică ne închinăm la icoanele de pe iconostase pe care le întâlnim când intrăm în biserică. Atenție! Nu sărutăm pe față pe Sfântul pictat. Niciodată! Totdeauna cu respect, sărutăm mâna sau piciorul Sfântului. Iar ordinea pe care trebuie și se cuvine să o urmăm este mai întâi icoana Domnului Iisus Hristos, apoi a Doamnei Născătoare de Dumnezeu și, în continuare, a Sfântului ocrotitor al bisericii și a Sfântului care este prăznuit în ziua în care mergem la sfânta biserică. Toate aceste icoane pe care le-am menționat, mereu și în toate sfintele biserici, se găsesc la început, în pronaos, adică le întâlnim abia ce intrăm în sfânta biserică.
Obiceiul de a se închina mirenii la icoanele de pe catepeteasmă, adică acolo unde se desparte în principal biserica sau soleea de sfântul altar, este greșit. Mirenii nu se închină la icoanele de pe catapeteasmă. Acest lucru îl face doar Episcopul care conduce slujba în timpul Utreniei și preoții care se pregătesc de slujbă (iau „vremea”) și spun ruhăciuni speciale la începutul slujbei Utreniei. De altfel, există icoane mai mici pe solee ca dubluri depline cu acelea ale catapetesmei, la care pot să se închine credincioșii, totuși niciodată în timpul sfintelor slujbe pentru că atunci se provoacă vânzoleală și este dată în spate coerența liturgică a masei credincioșilor. În alt caz, credincioșii pot să se închine și la icoanele de pe catapeteasmă, dar nu în timpul sfintelor slujbe.
Mai rog dragostea oricărui cititor, a cititoarelor: nu vă închinați prin sărutare cu buzele rujate la icoanele din biserică! Ține de respect pentru Sfânt/Sfântă, mai întâi, și apoi e chestiune de bun simț pentru oricine se închină la aceeași icoană după noi…!
Să ne gândim la sfințenia și calitatea specială a locului în care intrăm. Nu este întâmplător că Părinții noștri și multe exemple de sfinți bătrâni pe care sfânta noastră tradiție i-a moștenit intrau în sfânta biserică pășind pe vârfurile degetelor lor, temându-se nu cumva să tulbure chiar și cea mai mică zarvă a lor continuitatea liturgică binecuvântată și liniștită! Să-i imităm pe ei!
Autor: P. Licudis, teolog
Completarea noastră: Tipicul bisericesc prevede o rânduială simplă de închinare pentru monahii care trăiesc în mănăstiri de obște, care nu poate fi urmată întocmai de mireni. Însă îndrumările din articol sunt o aplicare pentru ei.
Mult mai folositor este ca cei care ajung în timpul Sfintei Liturghii să nu se mai închine la icoanele din fața, ba nici la cele din spate pentru a nu deranja slujba. Cel târziu până la căntarea fericirilor (antifonul 3) se pot lăsa pomelnice la preot la altar, dar nicidecum când se citește Evanghelia sau după cântarea heruvimică (vohodul mare). Cine ajunge mai târziu poate lăsa pomelnicele la pangar sau să înțeleagă să vină mai din timp sau să le dea la sfârșitul slujbei.
Un alt lucru important este a nu ieși din biserică, mai ales după Evanghelie și heruvic, când începe Liturghia credincioșilor. Acest lucru îl interzice și Pravila de la Govora pe baza canonului 9 apostolic.
Închinarea la icoane este un semn de respect și cinstire față de Dumnezeu când ne apropiem de El în biserică. Prin aceasta prima dată intrăm cum se cuvine în atmosfera slujbei, apoi participăm la rugăciunea din biserică.
Slavă Ţie, Doamne! Încă ne-am mai învrednicit să trăim până la Sfântul Post; încă ni se mai dă vreme pentru a ne veni în fire; Dumnezeu încă Se mai arată gata să ne primească în braţele părinteşti ale miluirii. Trei săptămâni am strigat rugându-ne: „Uşile pocăinţei deschide-ne nouă, Dătătorule de viaţă!” Iată, s-a apropiat această vreme mântuitoare a pocăinţei! Stăm la intrarea în Sfântul Post – arena pocăinţei şi a milostivirii lui Dumnezeu faţă de noi. Să purcedem, aşadar, cu îndrăznire şi să intrăm cu dor. Nimeni să nu se dea în lături. Nimeni să nu se abată aiurea.
Postul pare întunecat până ce intrăm în arena lui; însă începe numai, şi vei vedea că el e lumină după noapte, libertate după lanţuri, uşurare după trai greu. Aţi auzit că în Apostolul de astăzi s-a spus: „Noaptea a trecut, iar ziua s-a apropiat (Romani 13, 12)”? Noaptea e vremea dinaintea Postului, iar ziua este Postul. Apostolul vrea ca noi să întâmpinăm Postul cu acelaşi dor cu care întâmpinăm ziua după o noapte lungă. Doar să primiţi în inimă ceea ce cere, ce dă şi ce făgăduieşte Postul – şi veţi vedea că altfel nici nu poate fi. Fiindcă ce cere Postul? Pocăinţă şi îndreptarea vieţii. Ce dă? Iertare desăvârşită şi înapoiere a tuturor milelor lui Dumnezeu. Ce făgăduieşte? Bucurie în Duhul Sfânt aici şi veşnica fericire dincolo. Primeşte toate acestea cu inima, şi nu vei avea cum să nu doreşti Postul.
Împotriva postului se răzvrăteşte numai trupul, şi cei ce nu binevoiesc spre postire trupeşti sunt, cu toate că ei nu vor să pară trupeşti şi dau o explicaţie întrucâtva mai arătoasă pentru înstrăinarea lor de post: ei bine, nu vor să renunţe la viaţa plăcută trupului şi de asta înalţă plângeri împotriva postului. Iar latura noastră duhovnicească iubeşte postul, însetează după post, se simte în voie în el. Ar trebui spus: să iubeşti şi să dezvolţi în tine latura duhovnicească si să fii prieten cu postul – dar tocmai pentru dezvoltarea acestei laturi a şi legiuit Domnul postul. Iată, la început este neapărat trebuincioasă silirea de sine; este neapărat trebuincioasă osteneala lipsită de dulceaţă, ca mai apoi să gustăm roadele cele dulci. Cugetarea trupească n-are decât să se înstrăineze de post; tu supune-te sub jugul credinţei şi ia aminte la învăţătura apostolească: „Cugetarea trupească moarte este, iar cugetarea duhovnicească – viaţă şi pace: căci cugetarea trupească este vrăjmaşă lui Dumnezeu, că legii lui Dumnezeu nu se supune, că nici nu poate (Romani 8, 6-8)”.
Iată cu ce se învecinează înstrăinarea de post izvorâtă din răsfăţarea trupului şi supunerea înaintea cugetării trupeşti: cu pierderea putinţei de a plăcea lui Dumnezeu şi chiar cu vrăjmăşia împotriva lui Dumnezeu! Aşadar, dacă cineva are fie şi o mică scânteie a temerii de Dumnezeu, acela nu se va înstrăina de post şi, în lumina acestei temeri, va respinge toate pretextele mincinoase de a-l strica. S-ar putea spune: dă viaţă în tine fricii de Dumnezeu, şi cu plăcere vei intra în arena Postului, străbătând-o fără osteneală pe toată, de la început până la sfârşit. Dar, pe de altă parte, cum să dai viaţă fricii de Dumnezeu fără osteneală? Deşertăciunea, grijile, distracţiile vane, plăcerile, aplecările păcătoase, presiunea legăturilor lumeşti statornicite nu îl lasă pe om să intre în sine însuşi, să îşi vină în fire şi să capete conştiinţa vie a legăturilor cu Dumnezeu la care e îndatorat! De aceea, trebuie să ne silim a intra în arena postului şi a îndeplini toate cerinţele lui. Atunci se potolesc dorinţele, gândurile şi patimile deşarte, se aude limpede glasul conştiinţei şi învie conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu şi a răspunderii faţă de El. Iar după aceasta, ostenelile obişnuite ale postului ţi se vor părea, poate, chiar neîndestulătoare: fiindcă temerea de Dumnezeu, care a înviat pe această cale, devine o putere nebiruită, ce nu cunoaşte nici un fel de îngrădiri, a cărei lucrare este îndreptată de-a dreptul împotriva oricărui răsfăţ al trupului, răsfăţ pe care îl sprijină cruţarea de sine.
Atunci când intri în starea aceasta, toate drepturile trupului la comoditatea pe care i-o oferim în viaţa obişnuită ni se vor părea de la sine ciudate şi caraghioase; iar până ce vei intra, degeaba dai în vileag cât de mincinoase sunt pretextele de răsfăţare a trupului care abat de la post. Pot da un singur sfat: lasă în urmă întreaga ta viaţă, oricât de lungă ţi-ai fi făgăduit-o; stai la patul tău de moarte şi cugetă: oare poate conştiinţa ta să îţi făgăduiască ieşire bună din trup dacă aceasta te va afla aşa cum eşti acum? Dacă nu poate, să ştii dinainte că în acea clipă vei fi gata să ridici dintr-o dată greutatea a zeci, sute, mii de posturi, numai să primeşti milă – şi mila nu îţi va fi dată. Astfel, în loc să cunoşti atunci refuzul acesta amar, iată că ţi se dă postul, unul singur fiindu-ţi de ajuns pentru a fi miluit: intră în el cu bărbăţie şi străbate-l după voia lui Dumnezeu. Cine ştie, poate că este ultimul tău post şi ultima ta miluire! Dacă-l vei irosi, altul să nu aştepţi.
Şi de ce să îl iroseşti? Destul am trăit făcând voia trupului şi a gândurilor: e vremea ca, părăsind păcatele, să trăim în dreptate. „Destul este vouă vremea cea trecută”, spune Apostolul, „celor ce în vremea trecută a vieţii am făcut voia păgânească, umblând întru necuraţii, întru pofte, întru beţii, întru ospeţe, întru băuturi şi întru urâte slujiri idoleşti (l Petru 4, 3)”. Este vremea să lepădăm faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm în armele luminii. E vremea să începem a umbla cuviincios, ca ziua, şi a înceta să mai facem grija de trup spre poftă (Romani 13, 12-14). Căci dacă vom începe să trăim după trup, vom muri; iar dacă vom începe să omoram cu duhul faptele trupeşti, vii vom fi (Romani 8, 13). Acum e pomenită căderea protopărinţilor, şi în ei este căderea cea de obşte a noastră, a tuturor. Ce a mijlocit această cădere? Îngăduinţa faţă de trup şi încălcarea postului şi a înfrânării. Căderea este moarte; scularea este viaţă. Vrei să intri în viaţă? Intră în nevoinţa postului, şi asta cu atât mai mult cu cât nu poţi să nu-ţi dai seama că şi propriile tale căderi au ieşit din acelaşi izvor.
S-ar părea că sunt destule imbolduri care să ne hotărască la chinuirea trupului în postul de faţă prin nevoinţele omorârii de sine. Ceva ciudat se săvârşeşte, însă, în noi: cel mai mult se chinuie pe sine în posturi cei care ar putea să îşi facă înlesniri; iar cei cărora li s-ar cădea cel mai mult să se chinuie cu postirea îşi fac înlesnirile cele mai mari. Drepţii îşi adaugă osteneală peste osteneală, iar păcătoşii îşi îngăduie înlesnire peste înlesnire. Oare asta nu se întâmplă fiindcă dreptul se simte păcătos, iar păcătoşii se pun pe sine în rândurile drepţilor? Iar dacă aşa stau lucrurile, nu este semn mai limpede al orbirii de sine în care ne ţine iubirea de trup şi nici temei mai logic ca să n-o ascultăm şi să facem în ciuda ei.
Deci să intrăm cu bărbăţie în arena postului. Să nu fie între noi slujitori ai trupului fricoşi, ce tremură pentru viaţa lor dacă se lipsesc de vreun fel la masă ori îndepărtează vreo plăcere! Să nu fie între noi nici slujitori ai trupului cu gând deşert, care au prefăcut corcolirea trupului într-o lege, în virtutea unor învăţături ale lor, aparte. Pe unii ca aceştia încă dintru început i-a făcut de ruşine Apostolul, numindu-i vrăjmaşi ai crucii, „al căror sfârşit este pierzarea, al căror dumnezeu este pântecele şi a căror slavă este spre ruşinea lor, care cele pământeşti cugetă (Filipeni 3, 18-19)”. Acum se aud multe învăţături care lărgesc căile vieţii şi deja s-au încetăţenit multe obiceiuri în care trupul nostru se simte în largul lui. Dar să ne amintim nemincinosul cuvânt al Domnului: „Intraţi prin uşa cea strâmtă, că largă este uşa şi lată calea ceea ce duce în pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră printr-însa; că strâmtă este uşa şi îngustă calea ce duce în viaţă, şi puţini sunt cei ce o află pe ea (Matei 7, 13-14)”.
Deci să ne alipim şi noi la acei puţini, şi să intrăm cu bărbăţie prin uşa ce ni se deschide a postului aducător de strâmtorare, neîngăduindu-ne răstălmăciri deşarte şi abateri după socotinţa proprie de la ceea ce a fost legiuit în chip atât de înţelept, de la ceea ce a fost şi este împlinit în chip atât de mântuitor de către toţi cei ce au înţeles şi înţeleg scopul şi preţul vieţii în trup, dar nu pentru trup (Romani 8, 12). Amin.
(Predică din cartea Sf. Teofan Zăvorâtul, Pregătire pentru Spovedanie și Sfânta Împărtășanie. Predici la Triod, Ed. Sofia, 2007)
Într-un text critic, profesorul de drept canonic bisericesc Kiriakos Kiriazopulos enunță anumite probleme ale deciziei Sinodului Permanent al Bisericii Greciei din 1/4/20. El acuză subjugarea Bisericii față de factorii politici, o constantă a ultimelor două veacuri. Pe lângă aceasta, denunță folosirea inadecvată a unor citate din Părinții bisericești, încălcarea Constituției elene cu privire la libera exprimare și amânarea împărtășirii până la 26 mai, ziua odovaniei Paștelui. Ce-i drept, Sinodul nu a stabilit că Paștile va fi sărbătorit atunci, ci că-și dorește să poată fi măcar atunci prăznuit, la sfârșitul perioadei dedicate lui, după cum a precizat într-o emisiune IPS Ierotheos, cel desemnat a fi purtătorul de cuvânt oficial. Pe lângă acestea, cel mai important este că hotărârea aceasta sinodală nu pare a fi în acord cu tradiția ortodoxă cu privire la abordarea bolilor contagioase. Am extras mai jos în traducere unele observații prețioase cu privire la această problemă. Este o chestiune spinoasă, care merită tratată cu mai mult interes mai ales în aceste zile. Deocamdată este de menționat că în spațiul online circulă o referință la ciuma din 1829, când întregul oraș București a fost pus în carantină, inclusiv bisericile, și nu au fost ținute slujbe în lunile mai și iunie. Boala apăruse din ianuarie. Din descrierea respectivă nu este clar dacă această măsură a fost impusă de stat sau chiar de Biserică. Pe aceeași temă a avut loc o contradicție și în spațiul grecesc, unde s-a concluzionat că în 1828 autoritățile elene de atunci au avut intenția să închidă bisericile, dar nu au făcut-o.
Vom cerceta dacă este armonizată cu tradiția Bisericii Ortodoxe în situații de boli molipsitoare (sau epidemii) constrângerea fals-teologică din decizia Sinodului Permanent, a arhiereilor, a restului clericilor, monahilor, mirenilor, mireni care depind funcționărește de organele administrative ale Bisericii Greciei, de a sili la tăcere și ascultare necritică pe tema interzicerii depline a cultului și din noua decizie publică ministerială a Miniștrilor Educației-Religiilor și Sănătății.
Potrivit tradiției autentice a Bisericii Ortodoxe, credința, dragostea și nădejdea în a doua Persoană a Sfintei Treimi, în Hristos Dumnezeu-Omul și dragostea față de aproapele prevăd folosirea, în cultul laolaltă și public al Bisericii, deci cu prezența credincioșilor – se înțelege că a celor a celor care nu au fost atacați de boala molipsitoare și țin măsurile de sănătate prescrise care se potrivesc acestui caz – după Molitfelnicul Mare (editat de publicația «Αστήρ»):
1 – Canonului către Sfânta Treime și către toți Sfinții la amenințarea cu boala ciumei (pe glasul 4, după «Carul lui faraon»), care este formulată la numărul plural pentru că se cântă de psalți ca delegați a toată Biserica în prezența membrilor Bisericii (p. 543-547),
2 – a Rugăciunii la boala ciumei, care este tipărită, de asemenea, la numărul plural pentru că se pronunță de preot ca delegat a toată Biserica, în prezența membrilor ei (p. 548-553). Este o rugăciune de mărturisire publică și pocăință a conducătorilor și a supușilor. Nu se înțelege rugăciune de pocăință chiar și personală fără prezența fizică a celui care se pocăiește, care îngenunchează sub epitrahilul duhovnicului,
3 – a Omiliei 39 semnificative a Sfântului Grigorie Palama (PG 151, 485496, ΕΠΕ, vol. 10, p. 490-509), care a fost rostită la procesiunea care s-a făcut pentru plaga de atunci de moarte neobișnuită și generală (în epidemie). Sfântul Grigorie Palama, ca Arhiepiscop al Tesalonicului, nu i-a povățuit pe credincioșii din Tesalonic să închidă casele pentru ca să nu se molipsească de epidemie, ci i-a chemat la procesiunea la care a mers în frunte cu prilejul epidemiei care a izbucnit atunci și cu care prilej a rostit Omilia în cauză.
Și Canonul, și Rugăciunea consideră cauza de fiecare dată a bolii molipsitoare păcatele generalizate, nemărturisite ale membrilor Bisericii – fiind subînțelese și păcatele celor care nu sunt membri ai ei, pe care le-au săvârșit prin călcarea legii și a conștiinței – și-i cheamă la pocăință sinceră, ca să nu se molipsească de boală, să se tămăduiască și să nu moară dacă s-au molipsit deja.
Anumite imne ale Canonului de mai sus ne dau o simțire poetică a bolii molipsitoare și a scăpării neapărate de ea sau a tămăduirii de ea, precum mai jos:
«Se aprinde cuptorul durerilor celor nemăsurate și mă arde neîncetat văpaia cea neîndurătoare a febrei ciumei. Ci, cu roua milei Tale, Mântuitorule, răcoreşte-mă, ca să cânt: Bine eşti cuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri» (prima strofă din cântarea a 7-a).
«Cu durere gemem în patul durerii noastre şi din boala cea pierzătoare (ciumată) strigăm către Tine, Iubitorule de oameni. Şi, ridicând acum ochii inimii, cerem sănătate. Cercetează-ne pe noi, Mântuitorule, şi ne scoală ca să-Ţi cântăm: popoare, preaînălţaţi-L întru toţi vecii» (prima strofă din cântarea a 8-a).
Anumite fragmente din Rugăciunea de mai sus sunt specifice cauzelor bolii contagioase și a condițiilor teologice de a scăpa de ea, precum mai jos:
«… călcând poruncile Tale dumnezeiești și făcându-ne următori poftelor și voilor noastre, tot păcatul cu stăruinţă îl lucrăm în fiecare zi: clevetire, hulă, ţinere în minte a răului, călcare de jurământ, minţire, vorbire de ruşine, vicleșug, ceartă, pizmă şi toată fapta de ruşine necuviincioasă, firească şi peste fire, ce nu se află nici la dobitoacele necuvântătoare, aceasta păgâneşte o născocim».
«Stinsu-s-au în deșertăciune zilele noastre, ne-am golit de ajutorul Tău, … învechindu-ne în răutate… toți ne-am abătut, împreună ne-am netrebnicit, nu este cel ce pricepe, nu este nici unul, preoți și popor ne-am abătut laolaltă». Atenție! Rugăciunea se referă la păcatele preoților și ale poporului ca pricini ale bolii molipsitoare și preotul o citește în numele și în prezența celorlalți preoți și a poporului.
«Astăzi stă în jurul părinţilor şi a mamelor ceata copiilor, ceata fiilor, ceata altor rude şi cunoscuţi, încât casele sânt strâmtorate de mulţimea celor ce se adună în familii şi rudenii. Iar mâine sunt fără fii, lipsiţi, vrednici de milă, pustiiţi și ca nişte mutilați de [organele] vitale şi ca şi cum şi-ar fi pierdut toată nădejdea de viaţă şi de bătrâneţe şi de moștenirea în generația de după aceea și lipsiți de toate cele firești și de cei mai iubiţi şi de cele mai trebuitoare».
«Deci am fost loviți, Iubitorule de oameni Stăpâne, prin mărimea acestei nesuportate nefericiri și biciuiri. Şi puţin de nu ne-am ieşit din noi înșine și ne-a cuprins pe noi nedumerirea şi descumpănirea; şi a venit asupră-ne frică şi cutremur nepovestite și ne-a acoperit umbra morţii, ne-am uimit şi deznădăjduit cu totul».
«Şi, ce este mai rău, noi, ticăloşii, nu cutezăm nici a ridica la cer ochii noştri, nici a deschide gura noastră şi a ne ruga înaintea Ta, fiind împunşi de boldul conştiinţei. Şi, având înaintea ochilor faptele noastre cele rele şi pline de toată necurăţia, acoperite fiind feţele de rușine, ne judecăm nevrednici de ajutorul Tău şi de sprijinul Tău. Striviţi fiind, umiliţi şi ruşinaţi, numai aceasta strigăm către Tine, Dumnezeule Cel Bun: Drept eşti, Doamne, şi dreaptă este judecata Ta în toate cele ce le-ai adus asupra noastră!… Dar și biciuirea aceasta adusă asupra noastră mărturisim că este mai mult iubitoare de oameni decât dreaptă… Pune asupra mulţimii răutăţilor noastre adâncul îndurărilor Tale! Numai Ţie păcătuim, Doamne, dar şi numai Ţie Unuia slujim… Primeşte, Iubitorule de oameni, această zdrobire a noastră şi durere de inimă precum ai primit…». Atenție! Preotul, în numele credincioșilor care trebuie să fie de față cere fără înconjur ca Dumnezeu cel treimic să primească zdrobirea comună și durerea inimii comună pentru păcatele noastre ale tuturor, adică pocăința comună a tuturor membrilor Bisericii.
În Omilia 39 a Sf. Grigorie Palama menționează, printre altele, următoarele:
«Deci să simțim, fraților, și din această mulțime mărimea păcatelor noastre, să se întoarcă fiecare de la cugetele trupești și să revină la Domnul. Să ne pocăim din suflet, să ne depărtăm de obiceiul cel rău și de cugetul păcătos pentru ca să oprim mânia dumnezeiască și să o întoarcem în milă. Să vindecăm răutățile noastre ca să nu fim distruși de răutate».
«Deci este lucru înfricoșător moartea, fie că vine, fie că zăbovește, dar este mult mai înfricoșător să nu ne întoarcem de la păcatele noastre. Pentru că acest fapt crește aici chinul și apoi de aici trimite în muncile fără de sfârșit, care fie să nu aibă nimeni dintre noi experiența lor. Adică, dacă cele cumplite de aici par a fi de nesuportat, în timp ce trec și se apropie numai de trup, ce sunt acelea care pedepsesc împreună cu trupul și sufletul și nu prezintă niciodată o așteptare de izbăvire? Dar să ne pocăim noi, fraților, și să ne întoarcem, arătând pocăință cu fapte și cuvinte și să cădem la Dumnezeu cu inimi zdrobite, spunându-I: «Doamne, să nu ne mustri cu iuțime, nici să ne pedepsești cu mânia Ta » (Ps. 37:1), ci fii față de noi după mila Ta și nu după cum merităm».
«Pentru că ‘v-ați întors la Mine și Eu Mă voi întoarce la voi, spune Domnul, și nu e vorba să-Mi mai amintesc de păcatele voastre’ (Zah. 1:3), dacă noi cu adevărat fie ne depărtăm de acestea fără rest, fie Îl înduplecăm pe Dumnezeu prin mărturisire și pocăință cu fapte care cumpănesc greșelile noastre, îmblânzind-L pentru noi prin smerenie lucrătoare. Astfel, vom putea, cu îngăduința iubirii de oameni a lui Dumnezeu, care împlinește lipsurile noastre, să scăpăm acum de această mânie dumnezeiască și de această moarte prematură și generală și de dezastrul cel prin ea, iar în veacul viitor să dobândim viața cea nemuritoare…».
Așadar în Biserică primează pocăința și dragostea față de aproapele, solidaritatea, pe lângă măsurile sanitare. Iar remediul duhovnicesc al bolilor este tocmai pocăința particulară, dar și comună, rugăciunile preoților și întoarcerea către Dumnezeu prin fapte care să ateste sinceritatea căinței.
Este știut faptul că există prescripții în Vechiul Testament cu privire la boala contagioasă a leprei. Cei cuprinși de boală erau ținuți în izolare în afara societății. Chiar și Mântuitorul a vindecat 10 leproși, pe care i-a trimis să se arate preoților, care erau însărcinați să certifice pe cei bolnavi sau vindecați. Unii au speculat că a făcut aceasta pentru a-i păzi pe ceilalți de boală, deși unul dintre ei s-a întors de pe cale și I s-a închinat și I-a mulțumit înainte să fi ajuns la preoții Legii Vechi și a fost lăudat pentru acest gest de Hristos. Mai degrabă se poate spune că i-a trimis pentru a fi certificată minunea săvârșită, nu doar ca să fie integrați.
Ce se poate spune cert este că măsura carantinei este de sorginte divină, dar se aplică doar celor bolnavi, nu întregii societăți. Ba chiar aceștia nu trebuie doar izolați, ci îngrijiți cumva, tratați uman, după cum și Domnul i-a vindecat pe unii. Cu atât mai mult în cazul unor boli mai puțin grave ca lepra, cum este virusul de astăzi, nu este o măsură duhovnicească depărtarea unii de alții și de biserici.
Credința noastră ortodoxă este o taină după înțelepciunea lui Dumnezeu. Noi trebuie să o primim cu încredințare, cu gând curat și cu cercetare atentă, după cum se vede și din câteva întâmplări sugestive din Pateric, pe care le redăm mai jos:
„A povestit Avva Daniil faranitul că a zis părintele nostru avva Arsenie pentru un schitiot că era mare cu faptele, dar prost la credință și greșea pentru prostimea lui și zicea că nu este cu adevărat Trupul lui Hristos pâinea pe care o luăm, ci închipuire. Și au auzit doi bătrâni că zisese acest cuvânt și, știindu-l că este mare la viețuire, au socotit că din nerăutate și prostime zice. Și au venit la el și i-au zis: Avvo, cuvânt de necrezut am auzit pentru oarecare cum că zice că pâinea din care ne împărtășim nu este cu adevărat Trupul lui Hristos, ci este închipuire. Zis-a bătrânul: eu sunt cel ce am zis aceasta. Iar ei îl rugau, zicând: Nu ține așa, avvo, ci precum a învățat Biserica cea sobornicească. Pentru că noi credem că pâinea aceasta este Trupul lui Hristos cu adevărat și paharul este însuși Sângele lui Hristos cu adevărat, și nu închipuire. Ci precum întru început, țărână luând din pământ, a zidit pe om după chipul Său și nimeni nu poate zice că nu este chip al lui Dumnezeu, deși este neînțeles chipul, așa și pâine despre care a zis că este Trupul Meu așa credem că este cu adevărat Trupul lui Hristos. Iar bătrânul a zis: De nu mă voi încredința din lucru, nu am vestire în chip desăvârșit. Iar ei au răspuns: Să ne rugăm lui Dumnezeu toată săptămâna pentru taina aceasta și credem că Dumnezeu ne va descoperi nouă. Iar bătrânul cu bucurie a primit cuvântul și se ruga lui Dumnezeu și el, zicând: Doamne, Tu știi că nu din răutate sunt necredincios, ci ca să nu mă înșel întru neștiință. Descoperă-mi, Doamne Iisuse Hristoase! Mergând încă și bătrânii la chiliile lor, se rugau lui Dumnezeu și ei, zicând: Doamne Iisuse Hristoase, descoperă bătrânului taina aceasta ca să creadă și să nu-și piardă osteneala sa! Și Dumnezeu a ascultat amândouă părțile. Și, împlinindu-se săptămâna, au venit ei duminică la biserică și au stat împreună numai ei câteștrei pe o rogojină, iar în mijloc era bătrânul. Și li s-au deschis lor ochii cei înțelegători. Iar când s-a pus pâinea pe Sfânta Masă, se arăta numai la câteștrei ca un prunc și, când întindea preotul să frângă pâinea, iată, îngerul Domnului s-a pogorât din cer având cuțit și a jertfit pe Prunc și a turnat sângele Lui în pahar. Iar când a frânt preotul pâinea în bucăți mici, și îngerul tăia din Prunc bucățele mici. Și, când s-a apropiat să ia din cele sfinte, i s-a dat bătrânului carne și sânge. Și, văzând, s-a înfricoșat și a strigat, zicând: Cred, Doamne, că pâinea este Trupul Tău și paharul este Sângele Tău! Și îndată s-a făcut carnea din mâna lui pâine după taină. Și s-a împărtășit, mulțumind lui Dumnezeu. Și i-au zis lui bătrânii: Dumnezeu știe că firea omenească nu poate să mănânce carne crudă și pentru aceasta a prefăcut Trupul Său în pâine și Sângele Său în vin la cei ce primesc cu credință. Și au mulțumit lui Dumnezeu pentru bătrânul că nu a lăsat să se piardă ostenelile lui. Și s-au dus câteștrei cu bucurie la chiliile lor.” (Avva Daniil, 7)
„Încă și alt frate cu aceleași gânduri luptându-se așa pentru Sfintele Taine ca și cel mai sus zis bătrân, îndoindu-se și necrezând, a fost luat de ceilalți frați la slujbă și povestea că a văzut unele ca acestea fiindcă frații cei ce îl luaseră pe el se rugau cu deadinsul ca să i se arate lui de la Dumnezeu adevărul lucrurilor, să lepede gândurile necredinței. Deci, după ce s-a sfârșit slujba, le-a povestit lor fratele zicând: După ce s-a citit Apostolul, îndată ce s-a suit diaconul să citească Sfânta Evanghelie, am văzut acoperământul bisericii deschis și cerul văzându-se, iar pe diacon înconjurat de foc din toate părțile. Apoi, după ce s-au adus Darurile și s-au pus înainte, am văzut cerurile deschizându-se și peste dumnezeieștile Daruri foc pogorându-se și, după foc, mulțime de îngeri și în mijlocul lor un Prunc și alte două fețe a căror frumusețe nu este cu putință a o spune, căci era strălucirea lor ca fulgerul. Și îngerii aceia stăteau împrejurul mesei, iar Pruncul ședea pe masă. Și, după ce s-au apropiat preoții să frângă pâinile punerii înainte, am văzut cele două minunate fețe că s-au apropiat și au ținut mâinile și picioarele Pruncului și cu cuțitul pe care îl țineau au junghiat pe Prunc și Sângele Lui l-au turnat în pahar, apoi au tăiat bucățele Trupul Lui și L-au pus pe pâini. Și îndată s-au făcut pâinile Trup. Și, când s-au apropiat frații să se împărtășească, mi s-a dat mie trup curat și, neputând să mă împărtășesc cu el, plângeam. Și am auzit glas grăindu-mi în urechile mele: Omule, pentru ce nu te împărtășești? Nu este aceasta ceea ce ai cerut? Și eu am zis: Milostiv fii mie, Doamne, nu pot să mănânc trup. Și iarăși glasul a zis: Cunoaște, dar, că, de putea omul să se împărtășească cu trup, trup ai fi aflat, precum și tu ai aflat, dar nu poate să mănânce trup și, pentru aceasta, Domnul Dumnezeul nostru a rânduit pâini ale punerii înainte. Deci, de ai crezut, împărtășește-te și tu! Iar eu am zis: Cred, Doamne! Și, aceasta zicând eu, s-a făcut îndată Trupul pe care îl aveam în mâna mea pâine. Și, mulțumind lui Dumnezeu, m-am împărtășit. Iar după ce s-a sfârșit sfânta slujbă cea de taină, am văzut de asemenea acoperământul bisericii deschis și dumnezeieștile și cereștile puteri iarăși înălțând-se la ceruri. Acestea auzindu-le frații de la fratele cel ce povestea și umilindu-se pentru atâta dar al lui Hristos, s-au dus mulțumindu-I și slăvindu-L pe El.” (Avva Daniil, 8)
* * *
De menționat că practica liturgică s-a schimbat puțin față de vremurile primare în Biserică. Astăzi Sfânta Împărtășanie se dă de către preot cu lingurița Trupul îmbibat în Sânge. Pe vremea Sinodului VI Ecumenic (691) Pânea și Vinul se dădeau separat și era interzis prin canon să fie primite în vase de aur sau scumpe aduse de fiecare de acasă, ci în mână trebuia luată Pâinea (canonul 101). Introducerea linguriței este tocmai în spiritul canonului, ca să nu poată veni oricine cu vase făcute de el, ci totul să fie comun și simplu. Folosirea ei în Bizanț, mai puțin la Roma, este atestată de foarte multă vreme, la cel mult 150 de ani după canonul menționat.
