După ce participarea ortodoxă la „octava de rugăciune pentru unitate” din ianuarie a cunoscut un regres interesant, anul acesta agenția Basilica nu doar că face articole despre cum s-au rugat ierarhii din București cu ereticii, dar oferă și explicații teologice. Această schimbare dă de gândit.
Rugăciunea ecumenistă de anul acesta de la biserica ortodoxă (Imagine Basilica)
Dacă în anii de după Sinodul din Creta nu au mai fost organizate la Patriarhie rugăciunile cu ereticii cu prezența Patriarhului și nu au existat relatări oficiale cel puțin de la București, anul acesta începe să bată un vânt al schimbării. Trei ierarhi au participat la rugăciuni organizate în cadrul săptămânii de rugăciune ecumenistă și este oferită și o încercare de justificare teologică a acestei implicări de către pr. Viorel Ioniță. Probabil ne apropiem de unirea preconizată în 2025 cu catolicii sau a trebuit ca până acum să fie adormite conștiințele lovite de hotărârile trădătoare din Creta printr-o temperare a acțiunilor ecumeniste și, ușor-ușor, se revine la zelul anterior.
Explicațiile ecumeniste ale pr. Viorel Ioniță
În articolul Să înțelegem Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creștinilor, pr. Viorel Ioniță, participant la Sinodul din Creta printre cei 6 consultanți oferă o istorie și o explicație a rugăciunilor în comun cu ereticii în cadrul octavei din ianuarie. E de la sine înțeles că acestea se vor a fi o justificare ortodoxă, deși nu este nicăieri vreo mențiune dacă sunt acceptabile sau nu aceste manifestări din punct de vedere canonic, doctrinar și liturgic.
Aflăm că începuturile provin de la inițiativele unor catolici și anglicani din 1857 și că prima dată această idee a avut-o în 1838 un „preot” catolic convertit de la anglicani. După ce a fost interzisă această acțiune de catolici, octava a fost lansată definitiv în 1908 de doi clerici anglicani care propuneau ca unitatea urmărită să se realizeze în jurul „Bisericii” Catolice. Din 1935 aceasta s-a lărgit pentru toate denominațiunile și nu mai are în centru pe papistași, ci o unitate a Bisericii „pe care o vrea Hristos, cum o vrea și când o vrea”.
Din 1948, de la înființare, CEB (Consliul Ecumenic al Bisericilor sau CMB – Consiliul Mondial al Bisericilor) a răspândit această practică în colaborare cu catolicii.
Ortodocșii au negociat modul lor de participare, formându-se o Comisie Specială la Tesalonic în 1998. Decizia finală a fost luată în 2002 și adoptată în 2003. În aceasta au fost atinse mai multe teme teologice foarte importante, una dintre ele fiind rugăciunile în comun.
Ce nu ne spune sau maschează pr. Ioniță este că această Comisie a fost constituită în urma ieșirii Bisericii Georgiei din CMB, urmată de cea Bulgară și de o intenție similară din partea sârbilor. În fața acestei crize, au fost discutate punctele sensibile pentru a împiedica acest exod și a liniști pe ortodocșii care-și făceau probleme de conștiință. Sârbii au revenit, chiar dacă nu este deloc acceptabil cadrul final care a fost convenit pentru mișcarea ecumenică în cadrul Consiliului.
Ecleziologia adoptată de această comisie este bazată pe „teoria ramurilor” sau pe ideea că Biserica este ruptă în interiorul ei și dezbinată și denominațiunile creștine ar trebui să refacă unitatea pierdută. Această concepție este contrară Crezului ortodox și confirmă justețea deciziei georgienilor și bulgarilor de a ieși din această mișcare.
Mai trebuie spus că este inacceptabilă rugăciunea în comun cu ereticii chiar și în termenii prezentați de pr. Viorel Ioniță, chiar dacă în realitate lucrurile nu stau așa nici teoretic, nici practic. Chiar dacă reprezentanții eterodocșilor nu s-ar ruga la slujbele ortodoxe, ci ar asista pur și simplu și dacă ortodocșii ar proceda la fel la cultul ereticilor, scopul acestei participări este unul inacceptabil, anume refacerea unității pierdute a Bisericii. Noi credem cu tărie că am păstrat această unitate tocmai prin condamnarea ereticilor, nu este pierdută, ci apărată cu greu de-a lungul istoriei creștine și negarea acestui fapt ar constitui apostazie și lepădare de comorile și de tradiția sfântă ortodoxă.
Prevederile Raportului final al Comisiei de la Tesalonic
Încă din documentul program alcătuit în mai 1998 era specificată necesitatea continuării participării la diferitele forme de activitate inter-creștină (pct. 6). Cu alte cuvinte, problemele dezbătute nu puteau fi soluționate decât în logica ecumenistă.
Deși chiar Sinodul din Creta face referire la această Comisie, cercetarea hotărârilor finale ne lasă siderați ce au putut să semneze ortodocșii ca baze ale participării pe mai departe în CMB. Este de menționat că printre semnatari se numără și doi români, Mitropolitul Nifon și Prof. Ioan Ică jr.
Așadar, în ce privește rugăciunea, Raportul recunoaște implicațiile eclesiologice și teologice, dar și de cult, care nasc probleme și ating sensibilitățile unora. Aceste disonanțe ar trebui trăite de participanți chiar cu durere că nu ne putem împărtăși împreună (Appendix A, 36).
Rugăciunea împreună cu ereticii, deși nu vine din partea unei „Biserici” unitare, ea totuși este mărturia credinței comune și a bizuirii pe Dumnezeu. Însuși Hristos este printre cei care se roagă astfel împreună, după cum a promis să fie în mijlocul a doi sau trei care se adună în numele Lui (Appendix A, 12).
Conținutul teologic al rugăciunilor ar putea neînțelegeri și probleme unora care au credințe diferite (Appendix A, 13), dar sunt oferite recomandări să fie evitate astfel de situații. Trebuie ales și făcut programul dinainte pentru a nu fi create animozități sau neplăceri. Foarte probabil ortodocșii nu vor organiza slujba în zilele în care sunt prăznuiți mari Sfinți precum Atanasie și Chiril ai Alexandriei, Marcu Eugenicul, Grigorie Teologul sau Maxim Mărturisitorul în timpul octavei din ianuarie pentru a nu-i leza pe participanții eterodocși.
Diferențierea între rugăciune confesională și interconfesională nu are nici o însemnătate pentru disciplina ortodoxă. Dacă prima ar însemna oficierea slujbei după tipicul unei Confesiuni, iar cealaltă prin combinarea tradițiilor a mai multor Confesiuni, tot rugăciuni în comun sunt. Iar aici trebuie avut în vedere două aspecte: Raportul nu scrie că ortodocșii sunt exceptați de la rugăciunile numite interconfesionale și nici că cele confesionale sunt făcute în prezența altor culte, dar fără participarea lor, ci dimpotrivă, că toți participanții sunt invitați să intre în duhul rugăciunii (Appendix A, 17).
Ca o cireașă pe tort, Raportul face referire la Liturghia comună de la Lima, deși nu o impune ca obligatorie.
Per ansamblu, sunt date recomandări să fie ocrotite sensibilitățile confesionale în cadrul rugăciunilor în comun, dar nu este dată o directivă clară și distinctă pentru ortodocși. Toată această discuție este doar o farsă prin care să fie păcălită vigilența noastră și vădește neseriozitatea mișcării ecumenice.
Nu trebuie uitat că ortodocșii au participat chiar de curând la Karlsruhe la rugăciuni așa-zise interconfesionale, după cum am scris atunci.
Au mai existat astfel de rugăciuni în țară, la Cluj, Timișoara, Caraș Severin, dar nu merită insistat asupra lor, ci doar atunci când situația o va cere.
Când va alege grâl să nu mai conviețuiască laolaltă cu neghina?
Update: Parcă tocmai pentru a confirma cele scrise la început, interviul cu Mitr. Nifon pe tema ecumenismului ține să sublinieze avântul patriarhal spre unitatea cu ereticii în dezbinare cu Dumnezeu. Probabil va continua și în restul anului.
IPS Nifon la Adunarea Generală a CMB de la Karlsruhe (Imagine: Basilica)
Adunarea Generală, care se întrunește de regulă la un interval de 7-8 ani, este organismul cel mai important de conducere al „Consiliului Mondial al Bisericilor” (CMB). Aici sunt stabilite regulamentele și este trasat parcursul de urmat în viitor. Manifestările exterioare, mai ales rugăciunile în comun, despre care am scris, sar prima dată în ochi. Dar toate acestea se bazează pe semnarea unor acorduri și documente programatice, care dezvăluie natura acestui Consiliu și pe care le analizăm în rândurile ce urmează.
Anul acesta, la a 11-a Adunare de la Karlsruhe, participanții au emis mai multe documente. Atenția a fost atrasă în mare parte spre subiectul de moment al atacului armat al Rusiei asupra Ucrainei. Discuțiile au fost aprinse pe această temă și au stârnit criticile Patriarhiei Ruse că documentul elaborat ar avea la bază un substrat politic. Dintre reproșurile aduse de Moscova, dincolo de contrele diplomatice profane, reținem îndeosebi faptul că nu a fost primită propunerea delegaților Bisericii Ucrainene canonice de a fi condamnate acaparările de biserici de către schismatica „Biserică a Ucrainei”.
Dar tonul general al mișcării ecumenice, care ar trebui să fie în centrul atenției, este dat de documentul intitulat:Declarația de unitate. „Ecumenismul inimii”, promovat în acesta, ne dă radiografia momentului. Ecologia și împroprierea însuflețită a doctrinei unității sincretiste sunt semnele distinctive ale caracterului pământesc, secularizat și profan al etosului religios din cadrul CMB.
Ecologismul
Ecologia promovată de CMB nu este o simplă preocupare de natură, ci are un caracter religios, este pusă în legătură cu dreptatea și echitatea. Protejarea mediului înconjurător are conotații politice, sociale și morale.
Pe lângă documentele oficiale emise pe marginea conflictelor din Coreea, Nagorno-Karabah, Ucraina, Papua de Vest, Orientul Mijlociu, există și unul general dedicat temei ecologiei. Pocăința este pusă în corelație cu timpul care devine tot mai scurt pentru a îndrepta păcatele egoismului și lăcomiei, care „amenință viața întregii creații”. Drept urmare, este adresat un apel întregii lumi să treacă la surse de energie regenerabile, dar cu respectarea și protejarea celor săraci, bineînțeles. „Bisericile” membre sunt chemate să se implice teologic și financiar în implementarea acestui plan măreț. Mai mult, sunt create diferite Comisii speciale care să coordoneze acest program.
Chiar Declarația de unitate abordează subiectul ecologiei din primul paragraf, definind CMB ca fiind o asociație care „trăiește și dă mărturie într-o lume care este în același timp creația frumoasă a lui Dumnezeu, dar și sfâșiată de criza ecologică, război, pandemie, sărăcia sistemică, rasism, violența bazată pe gen…”. Este de observat că lumea nu este privită ca fiind răvășită de păcat, căderea ei nu este una duhovnicească, ci una ecologistă. Crucea lui Hristos și dragostea lui Dumnezeu sunt cele care depășesc diviziunile și rupturile din lume. Deși inepuizabile, ele urmăresc un scop pământesc, sunt mai puternice așa-zicând și contrabalansează greutățile materiale. Bineînțeles că această viziune contrastează puternic cu Evanghelia și învățătura ortodoxă a Bisericii despre degradarea spirituală, nu materială a pământului după căderea din rai, cu toate că sunt redate citate scoase din context de la Apostolul Pavel pentru a-și sprijini punctele de vedere.
Doctrina unității stabilită la Adunările Generale ale CMB
În ce privește unitatea spre care tind „Bisericile” membre CMB, este făcută o trecere în revistă a modului cum a evoluat acest concept de-a lungul celor 10 Adunări anterioare, încununate cu cea de anul acesta. Practic, sunt asumate deciziile anterioare, revigorate și dus procesul mai departe, fără vreo revizuire.
Astfel, la Amsterdam (1948) și la Evanston (1954) „a fost afirmată unitatea (unimea) în loialitate față de Hristos, a fost abordat păcatul diviziunilor bisericești persistente și a fost exprimată speranța că Bisericile ar putea «sta laolaltă» în asocierea lor imperfectă”. La New Delhi (1961) s-a spus că unitatea Bisericii ar fi făcută vizibilă când toți vor găsi împăcarea în credința apostolică, în viața sacramentală și în misiune. După șapte ani, la Uppsala (1968), catolicitatea/sobornicitatea a fost scoasă în evidență ca opusă egoismului și particularității și s-a făcut apel la crearea condițiilor pentru un Sinod universal autentic care să aibă rol conducător pe viitor. În Nairobi (1975) a fost dusă mai departe viziunea sobornicească spre o asociație sinodală a bisericilor locale. Apoi în Vancouver (1983) a fost reamintit faptul că unitatea se realizează în trei puncte: credința apostolică, recunoașterea reciprocă a Botezului, Euharistiei și preoției și luarea în comun a deciziilor. Potrivit Adunării din Canberra (1991), unitatea Bisericii va fi posibilă când toate bisericile vor recunoaște una în alta Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolească în așa fel încât diversitatea tradițiilor teologice, etnice și istorice sunt integrate în comuniune. Aniversarea a 50 de ani de activitate la Harare (1998) a însemnat un apel către biserici „să se întoarcă spre Dumnezeu și să se bucure cu nădejde”. Doctrina baptismală a fost adoptată la Porto Alegre (2006) cu sensul că toți cei botezați în Hristos sunt uniți cu El într-un trup, care este chemat să se manifeste într-o diversitate bogată. La Busan (2013) s-a pus accentul pe unitatea Bisericii ca slujitoare a reconcilierii de la Dumnezeu a întregii lumi și a toată creația.
Ecumenismul inimii
La a 11-a Adunare de la Karlsruhe, s-a pus accentul pe „ecumenismul inimii” ca o încununare a tuturor eforturilor de unitate de până acum. Așadar planul doctrinar, care a constituit prima etapă, este dus spre cea mai înaltă culme a dragostei. Din nefericire, cum era de așteptat, nu prin mijloace potrivite, ci prin năzuințe specifice râvnei înșelate după daruri, harisme și virtuți înalte, pe care le insuflă demonii celor predispuși spre amăgire pentru a atrage pe cât mai mulți entuziaști.
„Lucrarea de unitate are nevoie să fie insuflată din nou de dragostea pe care am văzut-o în Iisus Hristos.” Deși pentru ochiul neavizat al lumii această declarație este una nobilă, duhovnicește ea ascunde un duh de înșelare. Pe de o parte, unitatea Bisericii este dată de Hristos, nu se pierde, o avem și nu este ceva ce căutăm pentru că nici porțile iadului nu vor birui credința adevărată. Pe de altă parte, năzuința de a trece din start la formele cele mai înalte de spiritualitate este caracteristică înșelării demonice. Sf. Ignatie Briancianinov accentuează în mod deosebit ideea că învățătura ortodoxă insistă pe faptul de a nu căuta dragostea, ci frica de Dumnezeu, căci din ea răsar firesc toate celelalte virtuți prin păzirea poruncilor evanghelice.
Unitatea diplomatică nu e calea spre unitatea în Hristos
Limbajul corect politic ascunde probleme și disensiuni serioase. Pe acestea CMB nu poate sau chiar nu dorește, dar oricum nu are o abordare corectă pentru a le depăși. Acest fapt reiese din fraze ca aceasta: „Acum noi suntem mai mult în acord decât în dezacord asupra multor aspecte ale credinței apostolice, în mare parte despre înțelegerea noastră asupra Tainelor și a imperativului de a sluji pe poporul lui Dumnezeu din lume. Există o implicare profundă în direcția unității văzute, o concentrare înnoită asupra spiritualității ecumenice și asupra ecleziologiei care începe cu botezul”. Perspectiva aceasta de a fi mereu pe cale și într-o înțelegere tot mai bună, dar fără să fie atinsă vreodată unitatea adevărată este un circ ieftin contrar naturii adevărate a Bisericii și jertfei Mântuitorului nostru. Desigur că funcționează în sens negativ și foarte mulți ortodocși sunt amăgiți și mulți eretici sunt ținuți în amăgire, dar acesta este un lucru de plâns.
Concluzie: ereticii nu pot conduce la unitate
Din nefericire, participarea ortodoxă la astfel de evenimente și mișcări ecumeniste nu este justificată și ascunde o mare trădare a dreptei credințe și a spiritualității autentice. Nu doar că nu există o mărturie a adevărului în fața ereticilor, ci se alunecă spre o înșelare tot mai accentuată și mai profundă. Doctrina ecumenistă înghite orice zbatere de conștiință.
Reamintim că au existat problematizări ale ortodocșilor cu privire la implicarea în CMB. În 1997 și ΄98 Bisericile Georgiei și Bulgariei au părăsit Consiliul, ba chiar și sârbii au luat această decizie în Sinodul lor local, dar s-au răzgândit după un an. În acest context, au fost puse în discuție principiile de bază ale participării la mișcarea ecumenică în CMB.
Una din cele patru teme serioase a fost rugăciunea în comun. Raportul final din 2002 al Comisiei speciale, care a fost constituită în 1998, a fost unul uluitor. Rugăciunile „ecumenice” nu sunt privite ca o părtășie deplină, ci ca o comuniune parțială a celor ce merg împreună spre unitate. Este adevărat că ne putem ruga laolaltă cu neortodocșii în anumite condiții cum sunt catehumenii sau ereticii interesați de credința drept-slăvitoare, dar auspiciile oferite de CMB nu sunt de așa natură, ci au un caracter și țel eretic. Unitatea urmărită de mișcarea ecumenică este de factură protestantă și neconformă cu învățătura dreaptă. Prin urmare, rugăciunile în comun nu pot fi justificate decât în mod mincinos și trădarea Ortodoxiei este fățișă, numai să fim preocupați să o observăm, nu indiferenți.
Toată zbaterea ecumenistă nu poate decât să stârnească uimirea unui ortodox sincer: Cum am putea crede că unitatea Bisericii poate fi căutată de eretici, care prin definiție sunt cei care au rupt-o? Este evident că e vorba doar de o cruntă mișcare de despărțire de Dumnezeu sub pretextul căutării unității Bisericii.
Dacă ținem cont că ierarhul român Nifon al Târgoviștei a fost ales în forurile de conducere ale CMB, devine și mai presantă nedumerirea: Ce îi face pe ierarhii ortodocși români și din alte Biserici Locale să lepede adevărul de credință și să stăruie să implice Ortodoxia tot mai mult în acest cancer numit ecumenism?
Cu o decalare de doi ani cauzată de restricțiile din pandemia de covid, zilele trecute s-a ținut la Karlsruhe, Germania, a XI-a Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor. Presărat cu rugăciuni în comun dimineața și seara și dezbateri tematice, evenimentul a stat sub deviza: „Dragostea lui Hristos mișcă lumea spre împăcare și unitate”. De asemenea, logo-ul a fost format din patru elemente: crucea, porumbelul, cercul (lumea) și calea.
În plus față de elementele principale (sigla și motto-ul), caracterul pământesc este și mai clar scos în evidență de ritualurile de rugăciune și dezbaterile organizate.
Chiar și la celelalte Adunări din anii precedenți a fost stridentă și greu de digerat pentru un ortodox prezența elementelor păgâne, nici măcar creștine, dar și a diferitelor ritualuri de rugăciune în comun cu eretici protestanți și anticalcedonieni. O scurtă istorie realizată oficial chiar de CMB subliniază protestul participanților ortodocși față de ritualurile religiilor africane și japoneze:
Din păcate, aceste manifestări ritualice nu au dispărut cu totul, chiar dacă s-au diminuat, și reprezentanții ortodocși participă la ele. Filmulețul oficial care prezintă o secvență din rugăciunea de deschidere este elocvent pentru un creștin ortodox serios că totul este străin de învățătura apostolilor. Elementele păgâne, voia bună, exaltarea și atmosfera de spectacol artistic sunt puternic contrastante cu interiorizarea, seriozitatea, pocăința, umilința și credința în Dumnezeu cel în Treime, în Hristos și în Evanghelia Lui. Crucea și bucuria duhovnicească nu au nici o legătură cu ceea ce se poate vedea în exemplul de „rugăciune” de mai jos, la care au participat și ortodocși, printre care IPS Nifon al Târgoviștei:
La această sesiune de rugăciune de deschidere a participat cu un discurs și Patriarhul Ioan al XI-lea al Biserici Antiohiei. De asemenea, s-a rostit Crezul, rugăciunea Tatăl nostru și a fost intonată și o cântare psaltică în arabă printre celelalte cântecele cu tromboane, dansuri, tobe, mișcări scenice și citiri din texte scripturistice:
O temă importantă, bineînțeles, pentru „pacea lumii” este războiul din Ucraina. Delegați ai ortodocșilor (un mirean) și schismaticilor (un episcop) din această țară și-au prezentat punctele de vedere pe acest subiect.
La rândul ei, Biserica Rusă și-a exprimat dezacordul față de proiectul unei Declarații a CMB despre războiul din Ucraina deoarece condamna invazia rusă fără să menționeze celelalte părți implicate în conflict. El a ironizat documentul spunând că este mai bun decât se aștepta. De asemenea, l-a comparat ca importanță cu documentele de la McDonald΄s și Starbucks și cu declarațiile președintelui german care a semnat un document pentru transferul pașnic al puterii către opoziție acum trei ani, dar apoi s-a spălat pe mâini.
Atmosfera profană a acestor adunări este suficientă pentru a înțelege că scopul ei nu este nicidecum unitatea Bisericii, ci o reconciliere strict politică lumească și, mai corect spus, păgână în sensul unei credințe fetișiste și a unei venerări a pământului, naturii și lumii. Practic, țelul declarat nu este cerul, raiul și împărăția lui Dumnezeu, ci viața de aici. Sufletul, Biserica, Dumnezeu, credința, rugăciunea devin tot atâtea noțiuni pervertite și coborâte la un nivel înapoiat și idolatru.
Grija pentru ecologie a Patriarhului Ecumenic, spre exemplu, se vede că nu numai că nu are la bază principii ortodoxe, ci este una mai degrabă de inspirație din religiile primitive. Este doar un pretext pentru a induce o gândire străină despre lumea aceasta. Dar chiar și Pr. Ioan Sauca, Secretar General interimar la CMB promovează pe site-ul Patriarhiei grija față de „planeta noastră comună, Pământul”.
De altfel, agenția Basilica a prezentat evenimentul din Karlsruhe concentrat în jurul „marilor probleme ale lumii la care creștinii nu pot rămâne impasibili: pandemie, războaie, diverse forme de discriminare, criza de mediu ș.a.”, făcând abstracție de toate derapajele canonice și dogmatice care afectează și degradează nepermis participarea ortodoxă. Pentru că totul nu se reduce la alegerea de noi comitete de conducere și nici la abordarea unor probleme care nici măcar nu țin de sfera religioasă și care evident că nu pot fi rezolvate de Biserică. Indiferența față de suferințele și crizele oamenilor din lume nu trebuie contracarată cu alinierea la programele și strategiile politicii mondiale.
Este normal ca Ortodoxia să aibă legături și să accepte nivelul rudimentar religios al celorlalte erezii și religii, dar fără să-și piardă identitatea proprie și fără să ia parte, coborându-se în această mocirlă. Argumentele unora dintre ortodocși că în mișcarea ecumenică se dă o mărturie despre dreapta credință celorlalți pălesc în fața realității și nu sunt decât o luare în derâdere a Evangheliei lui Hristos.
Orice credincios care se roagă după practica Bisericii își dă seama, chiar și numai la nivel intuitiv, că nu este acceptabilă conslujirea sau chiar rugăciunea particulară în comun cu ereticii. Pocăința, trezvia, smerenia, credința și sinceritatea, care alcătuiesc duhul adevărat de rugăciune, sunt cu totul contrare ereziilor. Dacă până și risipirea gândurilor separă mintea și inima de Dumnezeu, cu atât mai mult acceptarea voită de a te ruga cu cei rătăciți. Identitatea noastră duhovnicească în fața Domnului nu permite nimic străin, care să întineze și să rupă legătura noastră vie cu El.
Linia ortodoxă pentru rugăciunile în comun
Există mai multe trepte de separare liturgică față de eretici. În primul rând, nu avem comuniune, adică nu ne împărtășim din aceleași Taine. În al doilea rând, nu participăm laolaltă la cultul din biserică și apoi nici în particular nu facem rugăciuni împreună.
Este evident că Euharistia nu poate fi dată ereticilor și nici să participe vreun ortodox la „Tainele” lor. Hristos este prezent tainic în Împărtășanie și credința dreaptă este o condiție indispensabilă pentru a o săvârși și a o primi. Nici măcar nu pot fi pomeniți la proscomidie; chiar dacă au existat Sfinți care au trecut peste această regulă, dar ele rămân excepții.
În plus, nici la ritualul Liturghiei sau la celelalte slujbe nu sunt primiți ereticii din cauza abaterilor de credință care le domină sufletul. Evident că nici noi nu putem merge la cultul lor în nici un caz. Este acceptabilă prezența ereticilor la slujbele ortodoxe atunci când manifestă interes față de credința dreaptă cam așa cum participau și cei nebotezați în vechime, catehumenii de odinioară.
În ce privește rugăciunea particulară, nici aici nu putem avea comuniune cu ereticii decât dacă aceștia manifestă întoarcere și interes real pentru Dumnezeul nostru.
Altceva este faptul că ne rugăm împreună cu unii ortodocși care nu au credință sau este foarte slabă. Putem purta sarcinile unii altora în rugăciune, cu osteneală. Aceasta ne trage în jos, dar nu reprezintă o trădare a lui Dumnezeu, a credinței noastre. De aceea, pentru o bună sporire și rânduială, Biserica a rânduit din începuturi ca nu toți păcătoșii să participe la Liturghie și nici să ne împărtășim oricum tocmai pentru a exista o ordine, nu un haos dăunător duhovnicește. Trebuie să-și cunoască fiecare locul și să poată avea parte de mediul cel mai favorabil pentru creștere duhovnicească. Astăzi, din păcate, nu mai sunt respectate și nici măcar cunoscute aceste reguli și există o străduință fără discernământ de a-i aduce pe oameni la biserică, fără chiar să fie pregătiți minimal pentru asta.
Desacralizarea prin rugăciunile ecumeniste
Din capul locului trebuie știut că rugăciunile în comun sunt promovate de ecumeniști pe baza doctrinelor protestante. Biserica este înțeleasă de ei ca fiind difuză, fără limite clare, stabilită arbitrar printr-o legătură „specială” personală a fiecăruia cu Dumnezeu. De aceea este disprețuită ierarhia, ba chiar și botezul și Euharistia sunt reduse la ritualuri simbolice și relativizate sau chiar ignorate. Doctrina reformei, care a justificat ruperea de catolici, vorbește de latura vizibilă și invizibilă a Bisericii, că ea se poate regăsi în suflete credincioase chiar și în ciuda lipsei unei legături văzute cu clerul sau restul credincioșilor. Din această concepție rezultă necesitatea descoperirii „unității vizibile”, a depășirii contradicțiilor dogmatice, care sunt văzute ca fiind certuri interne, frățești.
Așadar rugăciunea în comun este expresia convingerii că toți facem parte din aceeași Biserică. Nu ne împărtășim împreună pentru că există diferențe și separări confesionale, dar în esență este bine și necesar să manifestăm „unitatea de bază” dintre noi în Hristos.
Catolicii, din cauza slăbirii lor prin secularism, au pierdut nu doar credința vie ca legătură cu Dumnezeu, ci poporul s-a depărtat chiar și de tradițiile formale. Așa se face că, începând de la Conciliul II Vatican, prin efortul unor teologi moderni (Carl Rahner, Yves Congar și alții), au fost inventate tot felul de teorii ecleziologice care să justifice aderarea la mișcarea ecumenică. A fost combinată autoritatea absolută a papei cu recunoașterea „celorlalți creștini”. Pentru ei, catolicii constituie Biserica, dar și ceilalți sunt la periferie și primiți de Dumnezeu într-o oarecare măsură.
O reducție similară, dar de data aceasta a tradiției ortodoxe la teoriile protestante, s-a încercat prin formulele adoptate la Sinodul din Creta,care seamănă foarte mult cu cele catolice, deși păstrează ceva din specificul ortodox.
În concluzie, erezia ecumenistă este o învățătură de natură protestantă, ține de gândirea lor despre esența Bisericii și este incompatibilă cu dogmele drepte. Ereticii sunt, de fapt, niște potrivnici ai adevărului și ai Bisericii, nu apropiați ai ei; subminează, nu apără credința. Schimbarea aceasta de paradigmă, să ajungem să-i privim cu tot felul de concesii pe cei aflați în erezii și chiar să ne facem rugăciuni împreună cu ei, subminează total Ortodoxia și îi duce în amăgire pe credincioși.
Exemplul Sfinților
Interzicerea comuniunii în rugăciune cu ereticii este exprimată clar în canoane, a fost pusă în practică de nenumărați Sfinți și Mucenici/Martiri, mulți dintre ei uciși de catolicii unioniști, spre exemplu. Refuzul împărtășirii pentru a nu trăda credința a fost o caracteristică a Părinților din vremea apostolilor, a arianismului și până în zilele noastre, când există puzderie de secte.
Dar exemplul poate cel mai sugestiv este cel al Cuviosului Paisie Aghioritul, care s-a comportat astfel față de niște catolici probabil cu funcții la Vatican:
„La părintele Paisie Aghioritul, cunoscut ca având mare dragoste față de semeni, au venit un grup de preoți romano-catolici. Părintele i-a primit cu multă dragoste și le-a vorbit, împărtășindu-le harul său. Uimiți de harul și dragostea ce o emana, unul dinte preoți îi spune: „Haideți să ne rugăm împreună, să spunem rugăciunea Tatăl nostru!” La care părintele Paisie le răspunde: „Acest lucru nu se poate”. Atunci preoții catolici, mâhniți, l-au întrebat: „De ce nu se poate, părinte, să ne rugăm împreună, nu suntem și noi copiii lui Dumnezeu?”. Părintele le răspunde: „Da, sunteți copiii lui Dumnezeu, dar nu sunteți în casa părintească, sunteți afară din casă, rătăciți. Întoarceți-vă în casă și vom putea spune Tatăl nostru împreună.”
S-a încheiat săptămâna numită de rugăciune pentru unitatea creștinilor, care este de fapt opusul a ceea ce se declară, adică un prilej de zdruncinare a credinței în loc de consolidare. Adevărata unitate izvorăște din statornicia păzirii învățăturii curate de la apostoli, este de natură spirituală, interioară, se dobândește prin adunarea minții și eliberarea ei de păcate și de minciună. Din nefericire, acest concept este diluat și denaturat într-o înțelegere pur formală și superficială, străină de Duhul lui Hristos și de trezvia ortodoxă.
Un fapt pozitiv este acela că nu există relatări prin mijloacele oficiale și asumate de informare ale Bisericii Ortodoxe. Însă lipsa aceasta de popularizare nu echivalează, din păcate, cu lipsa de implicare, pentru că a existat participare la rugăciunile în comun organizate cu diferite culte eretice, acțiuni interzise și condamnate de diferite canoane, dintre care amintim: 45 și 65 apostolice, 6, 32, 33 Laodiceea, 9 Timotei.
A doua Mitropolie ca importanță este cea de la Iași. Aici nu au avut loc rugăciuni în comun în biserici ortodoxe ci doar la romano-catolici, însă un preot, Cătălin Vatamanu, profesor al Facultății de Teologie din oraș și delegat al IPS Teofan, a fost prezent în ultima zi la catedrala romano-catolică, unde a rostit un cuvânt scurt și formal, lipsit de entuziasm, în care se sugerează că fiecare creștin contribuie prin viețuirea sa la strălucirea Bisericii lui Hristos. Nu sunt invocate citate biblice în mod răstălmăcit, nici teorii ecumeniste de înfrățire între „Biserici”, dar totuși este plătită o datorie de compromitere prin această participare care pătează credința curată. Discursul scurt poate fi urmărit în înregistrarea de mai jos (min. 58:50):
Explicația faptului că nu s-au organizat slujbe comune și în biserici ortodoxe la Iași este dată chiar de către catolici într-o anumită măsură. Ei invocă pe de o parte deciziile din 2008 luate la nivel sinodal în România de a nu mai participa la asemenea manifestări, după cazul Mitropolitului Corneanu, care s-a împărtășit la o slujbă greco-catolică, iar pe de altă parte sensibilitățile unor credincioși acutizate după Sinodul din Creta din 2016. Ambele aceste motive sunt adevărate și ar fi trebuit să ducă la o ieșire totală din mișcarea ecumenică prin respectarea măcar a deciziilor sinodale recente invocate. Însă cel mai important argument este trecut sub tăcere, anume că este interzisă de canoane, de Scriptură și de conștiința creștină participarea la cultul oficiat de eretici.
Peste toate, situația mai presantă este în diaspora, unde comunitățile parohiale slujesc adesea în clădiri oferite de catolici sau protestanți și intervine o obligație prost înțeleasă de a organiza în această perioadă manifestări și rugăciuni în comun.
Acestea sunt doar câteva exemple care au putut fi documentate prin relatări din presa online, dar cu siguranță implicarea ortodocșilor a fost mai mare spre rușinea noastră. În ciuda dispozițiilor canonice, învățăturii Sfinților Părinți și Scripturii, constatăm că ierarhia ortodoxă ia parte la evenimente prin care este călcată în picioare sfințenia dreptei credințe, apărată cu atâta jertfă și dăruire de-a lungul veacurilor. Bagatelizarea aceasta și ferirea de mustrările credincioșilor statornici sunt total opuse mărturisirii cerute de Mântuitorul Hristos.
Încă trebuie să mai lucrăm și să așteptăm ca arhiereii și clericii noștri să aibă mai multă rușine de Hristos decât față de rătăciții acestei lumi. Ei ar fi trebuit să fie modele, nu sminteală și piatră de poticnire pentru cugetele celor de jos.
Unul dintre cei mai vocali susținători ai Sinodului din Creta (2016) a fost și rămâne Părintele Patriciu Vlaicu, mai ales că a fost participant ca unul din cei 6 însoțitori ai delegației BOR. Acesta este profesor de Drept canonic la Universitatea de Teologie Ortodoxă din Cluj, paroh al bisericii „Sf. Nicolae” din Bruxelles, Belgia. Este una din cele mai autorizate voci să vorbească pe acest subiect. Mai ales în contextul în care tema aceasta este acoperită cu tăcere la nivel înalt, este bine că mai există încă dispoziția de a o aborda.
Într-o conferință on-line recentă, a făcut o prezentare de popularizare a lucrărilor și „beneficiilor” Sinodului din Creta. Din nefericire, argumentele pe care le folosește sunt neconcludente și inconsistente, dublate de o eschivă permanentă și deviere de la subiect în secțiunea de întrebări și răspunsuri. Cu toate că pare a fi vorba de o dezbatere surdă pe acest subiect, consider că trebuie să-i fie adresată o critică ce ar putea fi folositoare și lămuritoare măcar altora interesați pe subiect. Sfinția sa este convins de cele pe care le susține și poate își va pune probleme, după cum singur declară că este dispus să răspundă celor interesați.
Ceea ce voi încerca să arăt este că argumentele pro-Creta au mai mare trecere nu pentru că ar fi valide și serioase, ci pentru că pur și simplu sunt exprimate și susținute de la nivel oficial și cei mai mulți oameni preferă să nu facă notă discordantă. Există o supunere oarbă, care nu vine din credință, ci din lipsa de asumare autentică a învățăturii lui Hristos. Foarte puțini realizează că Evanghelia cere o credință nebună, care doar ea este mântuitoare, nu conformistă, căldicică, de fațadă și neimplicată.
Pentru o ușurare a lecturii și o sistematizare a subiectului, am împărțit materialul pe mai multe teme.
Ecumenismul/Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine
Cel mai disputat document semnat în Creta a fost cel legat de relația dintre Biserica Ortodoxă și „restul lumii creștine” sau despre ecumenism. Acesta prevede asumarea dialogului ecumenic pentru a ajunge la unitate cu ereticii. Cea mai dezbătută expresie a fost cea în care este acceptată „denumirea istorică” a celorlalte „Biserici și Confesiuni” eterodoxe, însă există și alte formule cel puțin la fel de eronate. Iar discutarea pasajului în cauză s-a axat mai mult pe folosirea termenului de „biserică” pentru eretici, deși ar fi trebuit atacat îndeosebi faptul că acolo se induce ideea unei Biserici compusă din diferite denominațiuni, printre care sunt și ortodocșii. Per ansamblu, ecumenismul a fost validat în Creta, deși el constituie o concepție străină și eretică atât în plan doctrinar, cât și practic (prin rugăciunile în comun).
– min. 27:35: „Cum ne raportă la celelalte culte”; „A afirmat foarte clar că are conștiința că este singura Biserică una, sfântă, sobornicească și apostolică, Biserică în deplinătatea ei.” „Acceptă denumirea celorlalte culte creștine, pe care ei și-au asumat-o.”
La secțiunea Întrebări și răspunsuri:
– min. 14:00 „Părintele Teodor Zisis a fost membru în delegația Patriarhiei Ecumenice în Comisiile de pregătire a documentelor sinodale… a fost retras.” „Amendamentele pe care dânsul le-a propus sunt mult mai defavorabile poziției sale actuale decât este textul de la Sinodul din Creta.”
– min. 29:00: „Nu există un dialog cu celelalte culte dintr-o poziție de negociere a credinței” (imagine cu paragraful 18 din doc. Despre relațiile Bisericii cu restul lumii creștine).
– min. 31:00: „La Chieti delegația romano-catolicilor a recunoscut și a acceptat într-un document oficial semnat că Biserica Romei și Episcopul Romei n-a avut niciodată autoritate canonică asupra Răsăritului… Acesta este un progres mare.”
– min. 31:45: „Cum să avem astfel de rezultate bune dacă nu dialogăm împreună? În 1993 „Biserica” Romano-Catolică a arătat că tot ceea ce a decis Biserica Ortodoxă în Sinoadele Ecumenice asumă și ei recunosc ca fiind autentic. Și anume pentru prima dată după 1993 „Biserica” Romano-Catolică a recunoscut că forma autentică a Crezului este cea fără Filioque.”
– min. 36:00: „Întrebare: Cum desăvârșește Sfântul Duh taina cununiei dintre un ortodox și unul care este sub anatema Bisericii? Răspuns: Să știți că nu este sub anatema Bisericii, dimpotrivă, anatemele au fost ridicate în momentul în care s-a început dialogul. Ce înseamnă anatema? Anatema înseamnă refuzarea oricărei discuții. Singurul document care a dat anatema față de latini a fost documentul Sinodului din Constantinopol din 1484, care a refuzat Sinodul de la Ferrara-Florența. Acest Sinod a aruncat anatema față de latini și consecința acestei anateme a fost stabilirea primei rânduieli de primire a latinilor în Biserica Ortodoxă prin mirungere, atenție!, nu prin botez. … Că anatema înseamnă că nu mai stăm de vorbă. Când dai anatema cuiva, nu mai stai de vorbă cu el. în momentul în care Bisericile Ortodoxe, toate, inclusiv Biserica Georgiei, au acceptat dialogul oficial cu „Biserica” Romano-Catolică, înseamnă că au ridicat anatema. Nu poți să fii sub anatema și să fii în dialog. Deci faptul că Biserica Georgiei este parte din dialogul mixt cu ortodox–romano-catolic este dovada că nu mai sunt sub anatema.”
– min. 39:30: „Nu cred că există o afirmație de acest gen (filmată și publică), în care Patriarhul (Teoctist) să spună că rostește cineva Crezul cu Filioque vreodată (în cadrul rugăciunilor ecumeniste organizate de catolici).”
– min. 40:20: „IPS Iosif a fost în vizită la Vatican în anul 2000 împreună cu Patriarhul Teoctist și IPS vă poate mărturisi că, cu acea ocazie, papa de la Roma a rostit Crezul fără Filioque. Există înregistrări…”
– min. 40:50: „Noi nu participăm la Liturghia lor, ci asistăm. E o diferență între a participa și a asista. Din păcate, mulți dintre ortodocși nu mai participă la Liturghia ortodoxă, ci asistă pentru că nu se împărtășesc.”
– min. 42:30: „Orice cuvânt care se termină cu –ism în limba română înseamnă ideologie. Naționalism, ecumenism, chiar și creștinism, când e cu –ism, e ideologie. Noi, în Biserica Ortodoxă, nu propovăduim ecumenismul ca ideologie, ci dialogul. Biserica Ortodoxă e în dialog cu celelalte comunități creștine.”
– min. 45:30: „Sf. Ioan Damaschinul ce dialog are cu islamul! Pentru că la acea vreme islamul era considerat ca o sectă creștină. Sf. Ioan Damaschin vorbește despre islam ca despre o sectă creștină.”
– min. 47:25: „Nu poate fi acceptat dialogul ca ideologie. Ecumenismul despre care vorbește Sf. Iustin Popovici ca fiind nerânduială, și se exprimă un pic mai altfel, nu că e erezia ereziilor, ci spune că acest ecumenism poate să fie o erezie când el este o ideologie. E nepotrivit și nu poate fi asumat de Biserică. Dar nu era împotriva dialogului. Cei doi reprezentanți ai Patriarhiei Serbiei în dialogul ecumenic și cu romano-catolicii sunt ucenici ai Sf. Iustin Popovici. … Acum 2 ani Biserica Serbiei a găzduit Conferința Bisericilor Creștine împreună cu Patriarhul la Novi Sad.”
– min. 50:00: „Eu personal consider că, în clipa în care o anumită învățătură devine ideologie împotriva învățăturii Bisericii Ortodoxe, e erezie. Adică e învățătură greșită. Eresul este această depărtare de învățătura Bisericii. Dar să știți că în Biserica Ortodoxă întotdeauna a existat dialog cu ereticii. De exemplu, arienii. Arienii au propovăduit o învățătură străină de învățătura Bisericii. Până la întâlnirea Sinodului I Ecumenic, Biserica a încercat să-i cheme, să-i trezească la învățătura adevărată și să-i primească în Biserică după pocăință… Și numai după Sinod Biserica a condamnat învățătura lor ca eretică. Este o mare diferență între o învățătură care este erezie și o persoană care a fost condamnată ca fiind eretică. Pentru că doar o hotărâre sinodală poate să condamne pe cineva ca fiind eretic. O învățătură poate să fie străină de învățătura Bisericii, dar, până când acea persoană nu este chemată la îndreptare și refuză îndreptarea în mod ferm și categoric, până atunci persoana respectivă nu este condamnată ca fiind eretică. Având în vedere că noi suntem în dialog cu „Biserica” Romano-Catolică, noi nu-i putem considera pe catolici ca fiind eretici. Pentru că nu sunt condamnați ca fiind eretici. Pentru că învățătura lor este pusă în fața Bisericii Ortodoxe și ea are ocazia să sublinieze care aspecte sunt rânduite și care sunt nerânduite acolo. De aceea Biserica Ortodoxă dialoghează inclusiv cu ereticii. Romano-catolicii nu sunt considerați ca eretici din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe pentru că nu există un Sinod al Bisericii Ortodoxe care să-i fi condamnat după deschiderea dialogului.”
– min. 52:50: „Sinodul fotian a dus la respingerea adaosului Filioque de către catolici. Pentru moment, s-a ajuns la refacerea unității Bisericii prin acea respingere și afișarea Crezului fără adaosul Filioque. Marcu Evghenicul a făcut parte din delegația ortodoxă de la Sinodul de la Ferrara-Florența și… nu a fost împotriva dialogului cu latinii, ci împotriva modificării Crezului. Și chiar are o scrisoare în care îl imploră pe papa de la Roma și îl numește „Sfânt Părinte” pe episcopul de la Roma înainte să fi fost făcută unirea cu ei, deci era eretic după cum spuneți dvs. (interlocutorul), și spune că-l roagă din toată inima să nu modifice Crezul. … Marcu Eugenicul nu a fost împotriva unii cu catolicii, ci a fost împotriva unei uniri care avea conotații politice.”
– min. 54:30: întrebare cu referire la condamnarea la Moscova în 1948 a participării la dialogul ecumenic.
– min. 56:00: „Până la Conciliul Vatican II, „Biserica” Romano-Catolică nu era de acord să scoată Filioque din Crez și considera că noi greșim că nu avem Filioque. Dar în 1993 „Biserica” Romano-Catolică a dat o decizie în privința Crezului și Filioque și a arătat că varianta oficială și originală a Crezului este cea pe care o folosește Biserica Ortodoxă. Deci „Biserica” Catolică din 1948 nu este aceeași cu cea din 1970, ’68, de când a început demersul pentru dialogul dintre cele două „Biserici”. Deci „Biserica” Romano-Catolică după 1983 chiar a afirmat foarte clar că orice dialog cu Biserica Ortodoxă înțelege să-l facă pe baza mărturisirii de credință din primul mileniu. Papa Ioan Paul al II-lea a afirmat foarte clar că bază a dialogului altceva decât primul mileniu și că nu poate pretinde de la Biserica Ortodoxă să dialogheze pe alte baze decât pe cele din primul mileniu.”
– min. 1:01:00: „Deci noi, în clipa în care arunci anatema asupra cuiva, nu te mai împărtășești cu ei, nu te mai rogi în aceeași comuniune cu ei, nu mai ești cu ei în rugăciune deplină. În momentul în care s-a dat anatema în 1484. Între 1054, după ce s-a dat anatema între Roma și Constantinopol, și 1484 a existat dialog între ei. În 1484 a fost aruncată anatema asupra latinilor ca o consecință a respingerii unirii de la Ferrara-Florența. Și Biserica Ortodoxă a spus: Nu mai stăm de vorbă cu voi. Iar în 1978, în clipa în care s-a decis redeschiderea dialogului, înseamnă că anatema a fost retrasă. Din moment ce acceptați să dialogați cu mine… Nu există o procedură canonică a anatemei, în sensul că anatema ar avea o consecință canonică dincolo de refuzarea dialogului. Singura consecință a anatemei este refuzarea dialogului. Dar refuz dialogul în momentul în care persoana respectivă nu mai are capacitatea de a înțelege dogmele Bisericii. Când arienii, nestorienii doreau să discute cu Biserica, ea discuta cu ei. A discuta cu cineva care este sub anatemă înseamnă a ridica anatema. E pur și simplu. Nu poți vorbi despre anatemă atunci când discut cu cineva. Anatema întrerupe sonorul; în clipa în care am întrerupt sonorul nu mai dialoghez cu el. Anatema asta face, pronunță faptul că nu mai avem ce discuta împreună câtă vreme persoana respectivă e încăpățânată și nu vrea să asculte de învățătura Bisericii.”
– min. 1:03:50: Anatema nu înseamnă excluderea din Biserică pe baza ereziei, ci când nici „nu mai discuți cu un eretic ca să stai de vorbă cu el să-l chemi la Ortodoxie. … Anatema este după erezie. În clipa când condamni o persoană ca eretică, persoana respectivă, dacă vrea să se întoarcă în Biserică, se poate întoarce, Biserica îl poate chema tot timpul la întoarcere, încearcă să-l cheme ca o mamă care-și cheamă copiii care nu-i ascultă glasul. În clipa în care, deși a fost chemat, nu se întoarce, deci nu stă de vorbă, nu vrea să înțeleagă învățătura Bisericii și propovăduiește propria învățătură ca adevăr absolut și nu are această capacitate de a înțelege învățătura Bisericii, se dă anatemei.”
– min. 1:05:20: „Biserica Ortodoxă și „Biserica” Romano-Catolică discută împreună cu celelalte „Biserici”. Se discută pe probleme ecleziologice și doctrinare. Câtă vreme ei sunt dispuși să asculte învățătura Bisericii, noi nu rupem dialogul. În clipa în care ei ar spune că nu mai vor să asculte învățătura Bisericii, rupem dialogul. De aceea Sinodul din Creta este singurul Sinod din istoria recentă care a cerut evaluarea dialogului. … Repet, anatema este după erezie. … Anatema înseamnă că nu mai am nimic de vorbit cu tine. Atât înseamnă anatema.”
– min. 1:07:10: „Sf. Vasile cel Mare, în canonul 1 al său, vorbește despre diferitele tipuri de îndepărtare de Biserică și spune că eretici în sensul absolut al termenului sunt cei care se închină la un cu totul alt Dumnezeu și dă exemple de erezii antitrinitare, după aceea vorbește despre schisme, și la schisme spune: cei care sunt îndepărtați de Biserică din motive bisericești unde există nădejde de îndreptare. Și schisma, după Sf. Vasile, nu este îndepărtarea administrativă de Biserică, ci pentru o problemă bisericească, unde este nădejde de îndreptare. Și îi pune pe catari acolo. Ori catarii erau „eretici” în sens general, pentru că învățau că nu lucrează Duhul Sfânt pentru iertarea păcatelor. Iar a treia categorie sunt parasinagoghi, adunările ilicite, care sunt cele pe care unii le numesc astăzi schisme. Canonul 95 trulan inclusiv pe nestorienii condamnați ca eretici îi primește în Biserică prin spovedanie, nu prin botezare. … Sf. Vasile cel Mare îi numește pe cei în schismă, în care îi pune pe catari, îi numește ca fiind „încă din Biserică”. După aceea, Sinodul din 1484…, în cadrul rânduielii de primire a latinilor, la lepădări, este folosit termenul: te lepezi de credința acelei Biserici (τῆς Ἐκκλισίας ἐκείνων)? Deci în formula de lepădare de credința latină Sinodul de la 1484 folosește termenul de Biserică. Enciclica de la 1848 folosește termenul de Biserică latină. Comisia Sfintei Chinotite din Sfântul Munte, când a făcut un memoriu și a cerut ieșirea Bisericii Ortodoxe din dialogul ecumenic, spune așa:„ Și putem spune că bisericile protestante, consecvente eclesiologiei lor…” deci folosește termenul de biserică, exact ce a spus Sinodul din Creta. Mai mult, Mitropolitul Ierotheos Vlachos a publicat o carte la Iași și folosește noțiunea de Biserică pentru latini cu b mic. Niciodată în istoria Bisericii, Biserica Ortodoxă nu a refuzat să-i numească pe latini biserică.”
– min. 1:14:00: „Părintele Teodor Zisis a propus… în documentul sinodal să scrie că Biserica Ortodoxă recunoaște denumirea istorică. Părintele Zisis a formulat această expresie. Documentul din Creta e mai rigorist decât Părintele Zisis, nu spune că recunoaște, ci că acceptă denumirea istorică, nu altceva. Între a accepta și a recunoaște e o diferență. A recunoaște înseamnă a asuma, iar a accepta înseamnă a tolera. Deci documentul din Creta spune că nu poate să-i numească pe alții decât cum se numesc ei. Acceptă denumirea istorică.”
– min. 1:16:50: „Niciodată nu ne rugăm împreună cu „Biserica” Romano-Catolică sau cu alte „Biserici”, se roagă alături de ei. E o diferență mare.”
– min. 1:17:10: „De exemplu, Comatianus, care era canonist bizantin, Arhiepiscop de Ohrida, care vorbește în sec. al XIII-lea de rugăciunile împreună cu, nu alături de catolici la înmormântare. Deci până în sec. al XV-lea erau rugăciuni făcute de către ortodocși și latini împreună pentru că încă mai vorbeau aceeași limbă, pentru că erau încă în faza în care dialogau. Când face Biserica Ortodoxă vecernia, ei nu slujesc la Vecernie, ci asistă doar la vecernie. Când ei fac rugăciunea lor, noi nu slujim împreună cu ei, ci doar asistăm din politețe, nimic altceva.”
– min. 1:18:50: „Știu de PS Ieronim Crețu (că a împărtășit pe catolici). Și-a cerut scuze în fața Sinodului, și-a cerut iertare. Inclusiv Mitropolitul Nicolae Corneanu.”
– min. 1:22:40: „Documentul privind dialogul cu celelalte comunități creștine prevede foarte clar că Biserica Ortodoxă este Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolică și o afirmă foarte clar. Și că dialogul nu este un alt dialog decât unul de mărturisire și că Biserica nu face compromisuri de natură doctrinară în cadrul acestui dialog. Și că dialogul trebuie să fie evaluat. Dacă nu se ajunge la nici o avansare, este un dialog steril și trebuie întrerupt.”
– min. 1:25:50: „Între Bisericile Ortodoxe și cele Orientale a avut loc un dialog care s-a concluzionat într-un mod foarte pozitiv în sensul că monofiziții au recunoscut existența celor două firi (ale Mântuitorului) neamestecate, neschimbate, neîmpărțite, nedespărțite. Au ajuns la concluzia ortodoxă, au acceptat doctrina Sinodului de la Calcedon. Cu toate acestea, pentru că nu sunt suficient de pregătiți, pentru că nu există încă pregătirea mentală a oamenilor să accepte apropierea dintre cele două „Biserici”, nu suntem împreună, nu avem comuniune împreună. Dialogul nu e el însuși realizarea comuniunii, ci o premisă pentru avansarea spre aceeași credință.… De exemplu, cei din Sfântul Munte îi numesc biserici.”
– min. 1:30:20: „Arie a învățat o erezie din momentul în care a propovăduit-o. A devenit eretic în clipa în care a fost condamnat de un Sinod. Câtă vreme a propovăduit erezia, Arie era ereziarh, adică propovăduia erezia. În clipa când a fost condamnat, a devenit eretic. Distincția asta e absolută. Biserica a purtat întotdeauna dialog cu cei care învățau o învățătură greșită.”
– min. 1:34:30: „Când vă faceți rugăciunea, câți demoni sunt în cameră? Ce faceți? Opriți rugăciunea? Dacă vă rugați și alții se roagă lui Baal, nu vă mai rugați? Rugăciunea în comun înseamnă împărtășanie, înseamnă asumarea celuilalt ca parte din eclezialitate. … La nici o întâlnire de dialog ecumenic noi nu purtăm veșminte. … Biserica Ortodoxă a fost mai strictă după Sinodul din Creta la aceste aspecte. … Biserica la Sinodul din Creta nu a acceptat astfel de lucruri.”
– min. 1:56:20: „Fără Sinodul din Creta nu am fi înțeles care e diferența între dialogul ecumenic și celelalte excese. Sinodul pune control asupra dialogului ecumenic. Nu am fi avut o afirmație clară împotriva căsătoriilor persoanelor de același sex, față de dreptul copiilor de a se naște, față de situația din diaspora. Nu există un argument clar prin care noi să ne trezim dezbinați după Sinodul din Creta. Cei care s-au tulburat după aceea erau la fel de tulburați și înainte.”
– min. 2:10:45: „Nu există o erezie a bisericilor nedepline. Eclezialitatea nu e ceva care să o tai cu bisturiul. Am arătat că Sf. Vasile cel Mare vorbește despre schismaticii care erau într-o erezie, nu erau schismatici pe motive administrative, că sunt încă din Biserică.”
Deși am redat aici toate pasajele importante, dintre care unele se repetă, viziunea de ansamblu poate fi verificată prin urmărirea discursului întreg. În rezumat, sunt afirmate următoarele idei:
1. În Creta a fost specificat clar faptul că Biserica Ortodoxă este singura Biserică una, sfântă.
2. Amendamentele pr. Teodor Zisis din consultările pre-sinodale au fost mai concesive, iar decizia finală este mai categorică.
3. Dialogul ecumenic nu se face în sensul de negociere, e fără compromisuri. Au existat progrese, cum ar fi faptul că romano-catolicii au recunoscut că nu a existat primat în primul mileniu și forma corectă a Crezului este fără Filioque. Un alt exemplu este că ortodocși i-au adus pe orientalii monofiziți prin dialog la concluzia de la Calcedon, dar nu s-a concretizat unirea din cauză că oamenii nu sunt pregătiți pentru ea.
4. Anatema înseamnă a nu mai avea nici dialog cu ereticii, nu doar condamnarea abaterii doctrinare. E ceva mai mult decât excomunicarea pentru erezie. Spre exemplu, cu arienii a existat dialog până la condamnarea lor sinodală.
5. Nu există comuniune în rugăciune cu ereticii, ci doar asistare la slujbele lor. Nu sunt folosite veșmintele liturgice. Smintelile ierarhilor în dialogurile ecumeniste sunt exagerate sau și-au cerut iertare pentru ele.
6. Chiar și Sf. Ioan Damaschin a dialogat cu islamul, care era o sectă creștină.
7. Ecumenismul este rău doar ca ideologie. Atunci devine erezie.
8. În Colimbari a fost decisă evaluarea dialogului ecumenic. În caz că e steril, trebuie întrerupt.
9. Este negată teoria ramurilor (biserici nedepline), dar este reformulată, de fapt, sub o altă definiție, a unei eclezialități confuze, care nu poate fi tăiată cu bisturiul.
Este concludent pentru un credincios acest fel abordare a ereziilor?
Un punct foarte important care trebuie subliniat pe fond este acela că erezia nu este o simplă eroare doctrinară, formală, ci o atitudine de îndărătnicie. Erezia este lipsa cugetului bun în fața lui Dumnezeu, o lipsă de sinceritate și de căutare a adevărului. Desigur că dreapta sau buna credință reprezintă o legătură vie cu Dumnezeu, nu un set abstract de învățături pe care le jonglăm după propria pricepere. Apostolul Pavel înfățișează foarte expresiv acest lucru: „Ţinta poruncii este dragostea din inimă curată, din cuget bun şi din credinţă nefăţarnică, de la care unii rătăcind s-au întors spre deşartă vorbire, voind să fie învăţători ai Legii, dar neînţelegând nici cele ce spun, nici cele pentru care dau adeverire” (1Tim. 1:5-7). Așadar condamnarea ereziilor și a ereticilor nu este o simplă delimitare de învățători răi, ci o acțiune prin care se păstrează sănătatea credinței din Biserică. Așadar nu putem vorbi cu dezinvoltură despre eventuala unire cu Confesiunile anatematizate, ci cu mare îngrijorare și precauție. Nu cumva să ajungem și noi la aceeași stare mentală ca și aceia.
2. Antipatia față de Pr. Teodor Zisis este nejustificată pentru că el nu a pus în discuție recunoașterea sau acceptarea denumirii istorice a celorlalte „biserici și confesiuni”. Ci a combătut faptul de a caracteriza existența lor drept ontologică și a susținut înlocuirea cu expresia „de facto”. Adică Pr. Teodor contesta legătura legitimă a ereticilor cu Biserica. Pe lângă asta, ar trebuie ținut cont și de faptul că documentele în forma dezbătută la Conferințele la care a participat Pr. Teodor Zisis conțineau cu totul alte expresii și idei. Deci este vorba de o blamare răutăcioasă din partea Pr. Patriciu, care nu are deloc legătură cu faptele în sine. Refuzul Pr. Teodor de a mai participa la dialogurile ecumeniste pentru că s-a convins de minciuna lor este lăudabil, e o mărturisire, nu o rușine.
Abaterea din Creta nu a constat în faptul simplu că a fost folosit termenul de „biserică” pentru neortodocși, ci într-un context în care chiar are înțelesul real de Biserică. E posibil să fi fost utilizat acest cuvânt și în documente ortodoxe, cum ar fi condamnarea sinodală a unirii de la Ferrara-Florența din 1484, când se vorbește de „Biserica acelora” despre latini, însă considerându-i în afara lui Hristos. Este inacceptabil ca Ortodoxia să fie privită drept o Confesiune alături de altele din cadrul Bisericii.
3. Declarațiile comune teologice semnate în cadrul mișcării ecumenice au fost „evaluate pozitiv” în Creta, deși au existat în ele formulări smintitoare și contestate. Deși Pr. Patriciu spune că nu există negocieri, ci dezbateri teologice fără compromisuri, au fost semnate multe texte cu greșeli deja.
În dialogul cu catolicii, Declarațiile de la Balamand (1993), Ravenna (2007) nu sunt conforme cu credința ortodoxă și totuși au fost adoptate. Chiar dacă există încă discuții și dezbateri, acestea iau forma unei negocieri atâta vreme cât există acorduri parțiale. Iar până acum produc cel puțin o erodare a conștiinței ortodoxe.
Aici mai trebuie menționat faptul că hotărârea Conferinței de la Moscova (1948) nu a fost una de condamnare a ecumenismului, ci a criticat și refuzat participarea la mișcarea ecumenică la momentul respectiv („în planul lui actual”). Ulterior, în 1950, a fost redactată de către „Consiliul Mondial al Bisericilor” (CMB) Declarația de la Toronto (1950), care probabil că urmărea să evite obiecțiile aduse de ortodocși la Moscova. În orice caz, după 1961 mai toate Bisericile Locale au început să se înscrie în CMB. Acest fapt arată nu doar contradicțiile dintre acestea, ci și propria lor inconsecvență. dacă inițial unele Biserici au fost chiar membre fondatoare ale CMB, iar cele participante la Conferința din Rusia au respins participarea, acestea din urmă s-au răzgândit apoi, deși Declarația de la Toronto nu a adus dovada că nu se urmărește formarea unei Biserici ecumenice.
Cât privește argumentele Pr. Patriciu că au recunoscut catolicii în 1983 că forma corectă a Crezului este fără Filioque, nu are rost să fie luat în discuție atâta vreme cât nu aduce o dovadă palpabilă. Pe lângă faptul că nu este cu totul relevant acest lucru.
4. Faptul că anatema ar însemna un refuz al dialogului cu ereticii, nu condamnarea lor este o găselniță. Tocmai condamnările, definițiile, horos-urile Sinoadelor Ecumenice și nu numai ale lor conțin cuvântul anatema asupra unei erezii și asupra celor ce o susțin. Deci în mod limpede ea se pronunță de la început, nu după vreo rupere a comuniunii. Și nu înseamnă că nu mai consideră pe eretici demni de dialog, ci că sunt într-o greșeală pentru care sunt despărțiți de Biserică. Asta și înseamnă anatema, scoaterea din Biserică pentru înțelepțire și pentru a păzi turma credincioșilor în credința sănătoasă, cu cuget bun. De aceea se și rostește din nou anatematizarea tuturor ereziilor la Duminica Ortodoxiei.
Bineînțeles că există dialog cu ereticii condamnați; Biserica întotdeauna a făcut asta. Dar nu pentru a se uni cu ei, ci pentru a-i aduce înapoi, pentru a le pune în față adevărul spre pocăință. Pe când dialogul ecumenic este din start o semi-unire și recunoaștere a lor. Ca să rămân la exemplul Pr. Patriciu cu arienii, aceștia au fost condamnați în Alexandria, dar totuși a existat o deschidere față de ei și grijă să fie stârpit răul prin dezbaterea urmată de condamnare la Sinodul I Ecumenic de la Niceea câțiva ani mai târziu (325). Dimpotrivă, este o dovadă că există dialog cu ereticii și după anatematizarea lor, dar fără să fie pus în discuție statutul lor.
Tot de aceea și Sf. Marcu Evghenicul a purtat dialog cu latinii papistași. Dar nu a făcut concesii de credință. Aceștia erau anatematizați deja din 1054, act recunoscut de toate Patriarhiile din Răsărit încă de atunci. Acest fapt este recunoscut chiar și înainte de Sinodul unionist de la Lyon (1274). Patriarhul Ecumenic de atunci, Sf. Iosif, era conștient de natura dogmatică a rupturii și de anatema asupra latinilor, deși aceia nu erau numiți eretici, ci în mod impropriu schismatici pentru a nu adânci criza.
5. Există multe rugăciuni săvârșite în comun cu ereticii și alte manifestări de acest gen, care neliniștesc pe credincioși. Cum poate Pr. Patriciu să ignore aceste realități?
Spre exemplu, el spune că PS Ieronim și-a cerut iertare pentru gestul său de a împărtăși pe catolici, la fel ca și IPS Corneanu. Cel puțin despre cel din urmă se știe că nu doar că nu și-a renegat fapta de a se fi împărtășit la greco-catolici, ci și-a susținut-o chiar și după cercetarea sinodală din 2008 fără a fi caterisit.
Chiar și după Sinodul din Creta persistă obiceiul de a se face „octava de rugăciune” ecumenistă în luna ianuarie, chiar dacă mai restrâns. În toate aceste manifestări au fost purtate veșminte liturgice. Pretenția de a face diferența între rugăciune împreună și asistare la rugăciune este doar de natură să deruteze, nu să clarifice lucrurile. Desigur, au existat probabil și în trecut rugăciuni în comun, dar acelea au fost excepții, nu norme primite de cugetul Sfinților Părinți.
6. În mod limpede islamul nu a fost niciodată o sectă creștină, ci o religie cu totul diferită. Musulmanii se închină lui Alah, nu Sfintei Treimi, deci clar au alt Dumnezeu. Sf. Ioan Damaschin a intrat în dezbateri cu mahomedanii pentru că este firesc. Nu doar el a făcut acest lucru, ci și mulți alți Sfinți și Mucenici. Dar între polemica pe care au avut-o ei la dialogul frățesc ce este indus astăzi este diferență mare și esențială.
7. Ceea ce face ecumenismul să fie rău nu e faptul că e un –ism sau o ideologie, ci fundamentele sale eretice. Sf. Iustin Popovici nu l-a condamnat ca ideologie, ci ca „panerezie” sau erezia tuturor ereziilor. Discuția dacă naționalismul sau creștinismul sunt ideologii și sunt rele e de altă natură. Pe lângă aceasta, eu personal nu văd ce ar fi rău în ele. Deci Pr. Patriciu doar deviază de la subiect și denaturează lucrurile când vorbește de ecumenism greșit ca ideologie.
8. În continuarea ideii anterioare, subliniez că nu există ecumenism bun și nici vreo corectare a lui. În Creta nu a fost decisă evaluarea dialogului ecumenic în sensul întreruperii discuțiilor sterile, ajunse în fundătură. Dimpotrivă, acolo s-a afirmat că „dialogul teologic poate să continue după ces-a înregistrat dezacordul constatat” (art. 11 din documentul Relațiile…). Deși nu este spus în termeni hotărâtori, dar implicația este tocmai opusul a ceea ce a declarat Pr. Patriciu. Deci este vorba mai mult de o evaluare pentru a putea merge mai departe în ciuda evidenței că este neroditor și greșit.
9. Formula ecumenistă eretică parafată în Creta este cea a „Bisericilor nedepline”, o altă față teoriei ramurilor. Pr. Patriciu spune că nu poate fi vorba de acceptarea acestei concepții, dar el însuși vorbește de o eclezialitate pe care nu poți „să o tai cu bisturiul”. De fapt, tocmai în aceasta constă dogma ortodoxă despre Biserică, anume că ea este foarte limpede delimitată în mod vizibil. Există o ierarhie și o apartenență clară prin Botez și prin asumarea credinței. Nu putem vorbi de creștini cu jumătate de măsură sau eretici și schismatici parțiali.
Distincția pe care o face Sf. Vasile în al său canon 1 între eretici, schismatici și adunări ilicite (parasinagoguri) este cu referire la recunoașterea botezului și la modul primirii lor înapoi. Nu se pune problema nici o clipă dacă unii din aceștia fac sau nu parte din corpul Bisericii. Despre toți spune că s-au depărtat și s-au rupt. E drept că el afirmă într-un punct că schismaticii „sunt încă din Biserică”, dar în același timp spune că nu au continuitate (apostolică). El recunoaște practica Sf. Ciprian de a boteza chiar și pe schismatici, dar are îngăduință față de obiceiul unor a de a-i primi fără botez pe schismatici pe motiv că diferența nu ține de credință. Mai precis, schismaticii care „sunt încă din Biserică” sunt cei care s-au rupt, nu și cei botezați sau hirotoniți de aceștia. Altfel spus, nu e ca în cazul ereziei, când harul sacramental îi părăsește cu totul pe adepții ei după condamnare.
În fine, ca un amănunt, pe catari Sf. Vasile îi considera schismatici, nu eretici.
Din păcate, explicitările legate raporturile cu ereticii nu doar că nu aduc lumină și claritate în credința și legătura credincioșilor cu Dumnezeu, ci relativizează lucrurile și produc multă confuzie. Chiar ar fi nevoie de răspunsuri clare. Cauționarea smintelilor produse cu ocazia rugăciunilor și manifestărilor în comun cu eterodocșii sunt iertate foarte ușor fără ca măcar să fi existat părere de rău și retractare. Ba chiar există dovezi filmate că a existat participare la cultul săvârșit de Papa Ioan Paul II sau că Patriarhul Teoctist susține rostirea Crezului cu sau fără Filioque.
Există detalii dogmatice legate de ecleziologie, dar există și multe fapte strident greșite. Participarea IPS Teofan la cultul iudaic nu cu mult timp în urmă a trecut nesancționată cu totul, spre exemplu. Măcar de-ar fi fost renegat public acel gest, dacă și-ar fi primit certarea și îndreptarea potrivită!
Prea mulți se lasă adormiți de discursuri ca ale Pr. Patriciu, care amestecă adevărul cu minciuna, fapt ce este în sine reprobabil. Rămâne această întrebare extrem de serioasă, pe care o adresez chiar și Sfinției Sale: Prin ce ne definim noi ortodocși? Prin ce ne deosebim de secte și erezii dacă suntem gata să acceptăm tot felul de amăgiri?
Nu am urmărit îndeaproape etapele vizitei Papei Francisc, dar este evident că a avut un ecou în rândul populației prin mediatizarea excesivă și foarte bine calculată, chiar înainte de sosirea în România. Exprim aici câteva impresii pentru moment, care probabil vor trebui dezvoltate ulterior.
Faptul că autoritățile statului simt nevoia să aibă legături bune cu Vaticanul arată locul important pe care îl ocupă religia în ochii liderilor politici. Bineînțeles, o religiozitate privită și redusă la un simțământ naiv și vag, de emoție și simpatie populară, un opiu al poporului, prin care să fie indusă o mai mare toleranță, confuzie și obediență în rândul populației. Trebuie acceptate orice valori care promovează pacea, una cu care ne obișnuim tot mai mult, dar care maschează un război ascuns împotriva sufletelor, conștiințelor și chiar averilor noastre. Vizita „apostolică” a Papei într-un stat majoritar ortodox ca România nu poate avea decât scopul disoluției, spargerii unității care mai există la firul ierbii între oameni. Biserica națională trebuie marginalizată, arătată inferioară, supusă exteriorului. Pentru că valorile de afară trebuie să înlocuiască pe cele autohtone, ca să fim cuceriți tot mai temeinic, nu doar la nivel economic. Deja există un război de cucerire a sufletelor, a adeziunii la niște crezuri dezrădăcinate, nu doar de asuprire externă. Cum altfel poate fi explicată invitația Papei adresată de către autoritățile statului nostru în peisajul politic actual, când se încearcă din răsputeri supunerea totală a țării față de interese cu totul străine, chiar și culturale și religioase?
Despre prestația papei și zgomotul din jurul ei:
– a folosit în București Dacia Logan, dar forțele de ordine mobilizate au fost impresionante. În Iași a folosit papa-mobilul probabil din precauție față de „recalcitranții” din Moldova. Una peste alta, nu este chiar atât de smerit și apropiat de oameni pe cât ar dori să dea impresia, ci totul ține mai mult de imagine;
– deși inițial, prin februarie, s-a făcut vorbire de circa 300.000 de pelerini așteptați la slujbele oficiate de Papă, au fost prezenți mult mai puțini, nici pe departe jumătate. Cei mai mulți au fost ungurii la Șumuleu. Ba chiar în zilele imediat premergătoare nu a fost anunțat un număr la fel de mare, ci în jur de 50.000. Aceasta arată un interes manifestat într-o strategie de imagine pentru a umfla importanța și impactul. Cifra mare inițială trebuia să justifice pregătirile și emoția, apoi reducerea viza o revenire la realitate pentru a nu cădea în derizoriu și de mincinoși. În final, prezența oamenilor nu a arătat valul de simpatie așteptat, ca să fim sinceri. Dar va recunoaște presa oficială acest lucru? Evident că nu;
– slujba de la Blaj s-a ținut după ritualul bizantin, oficiată de greco-catolici, iar Crezul a fost rostit cu adaosul Filioque (Duhul Sfânt purcede și de la Fiul);
– Papa s-a străduit să transmită mesajul de unitate cu ortodocșii în puținele prilejuri pe care le-a avut, dar a mai spus că se află în România în calitate de pelerin. S-a reconciliat chiar și cu romii, cărora le-a cerut iertare. În lipsa unui mesaj de împăcare reală, a făcut uz de unul diplomatic, care să dea bine;
– bineînțeles, partea cea mai importantă a fost beatificarea celor 7 episcopi greco-catolici, un afront grosolan la adresa țării gazdă și cultului majoritar ortodox. După ce Papa Ioan-Paul II a adus cinstire „martirilor” greco-catolici la cimitir cu ocazia vizitei din 1999, acum s-a trecut la un alt nivel, mult mai evident. Se dorește o împăcare cu ortodocșii, dar în termeni catolici, poate chiar să devenim uniați.
Reacțiile și primirea oficialilor BOR, între corectitudine și slăbiciune:
– contrar așteptărilor pesimiste, Patriarhul a arătat că se poate să nu fie ecumenist. L-a primit pe Papa ca pe un pelerin, accentuând lucrul acesta și în discursul din catedrală, fără declarații împăciuitoare, ci chiar de detașare și delimitare;
– deși nu este chiar corect să fi fost primit papa în catedrală, lucrul acesta s-a întâmplat și la bulgari. Probabil că după aceea și catolicii au căutat o altă formulă, prin care să evite umilința de acolo. Iarăși, nu cred că a fost vorba de rugăciune în comun în catedrală, cel puțin nu explicită. Patriarhul chiar a făcut distincția: „Am acceptat propunerea părţii catolice să oferim Sanctității Voastre şi creştinilor catolici prezenţi aici în această Catedrală posibilitatea să rostească rugăciunea Tatăl nostru în limba latină şi să intoneze câteva cântări pascale catolice”. Cu alte cuvinte, e vorba de o curtoazie și atât. Prin asta a arătat că se poate să respecte linia ortodoxă. Desigur că ar fi putut evita cu totul întâlnirea, însă acest lucru nu cred că este posibil realmente, mai ales că nici alte Patriarhii (georgiană și bulgară) nu l-au făcut;
– față de comunicatul inițial al Patriarhiei, întâlnirea efectivă a fost mult mai cuminte. Rostirea rugăciunii „Tatăl nostru” de către catolici nu a fost prezentată ca fiind conformă cu practica din diaspora română (dialog sau cooperare de ordin cultural sau de altă natură), ci ca o gratitudine pentru lăcașurile oferite în Italia și alte țări din Occident. Diferența de la o zi la alta, de la comunicatul anterior și până la primirea oficială, este evidentă, ceea ce arată grija pentru detalii, dar și conștientizarea acestora. Mai mult, site-ul Basilica nu s-a axat zilele acestea pe vizita Papei, ci strict pe întâlnirea cu ierarhii ortodocși;
– totuși, după cum relatează alte site-uri, discuția din studioul Trinitas TV a avut un caracter eminamente ecumenist. Nu am urmărit și nici nu este disponibilă acea emisiune, dar impactul ei a fost maxim, la momentul transmisiunii în direct. Lucrul acesta nu poate fi trecut cu vederea dacă luăm în calcul faptul că nimic nu se mișcă fără știrea Patriarhului. Altfel spus, există o grijă de a nu da apă la moară „extremiștilor” și „răzvrătiților”, dar apropierea ecumenistă trebuie promovată în continuare. Rezerva afișată la primirea Papei nu pare a fi una spre normalizare, spre ieșirea din ecumenism, ci mai mult o fentă care nu dă încredere.
Cu ce rămânem?
Manifestările oficiale, ale papei, dar și ale ierarhilor noștri, nu reprezintă credința autentică, apostolică. Manierismul, iubirismul și entuziasmul nu sunt trăsături ale Evangheliei și crucii, nu țin de Duhul pe care Hristos a venit să-L arunce pe pământ. Ne mulțumim cu atitudinea formală care ni se prezintă, dar ar trebui să ne căutăm de suflet și ar trebui să urmărim ca Biserica Ortodoxă să fie o exponentă reală a dreptei credințe. Altfel, totul este ca o trădare dozată a ierrarhiei superioare față de credincioși, care pune o presiune ilogică pe fiecare dintre noi. În loc să genereze apropiere de Dumnezeu și repere de încredere, așa cum ar fi menirea ei, ierarhia induce confuzie sau ne determină la vigilență și precauție față de acțiunile ei pe cei care ne mai cunoaștem crezul. Arată că poate și ia aminte la acțiunile retractorilor și la potențialele reacții, dar încă nu a făcut nici un gest care să dovedească buna ei credință. Nu se poate doar cu jumătăți de măsură, care eventual să acopere trădările din spate, cea mai evidentă fiind cea de la Sinodul din Creta. După un derapaj de o asemena anvergură este datoare măcar cu o mărturisire și o poziție care să compenseze.
Poate va replica cineva că și pe vremea Bizanțului au existat limitări, că se impunea o conduită oficială, nu chiar „pescărească”. Totuși diferența evidentă, care este scăpată din vedere, este că atunci trădările erau trădări și mărturisirea credinței era lege. Și, cel mai important, au existat mereu ierarhi mărturisitori, de la Sf. Fotie la Sf. Iosif, care s-a opus unirii de la Lyon, până la Sf. Marcu Evghenicul, pentru a exemplifica doar pe cei din perioada târzie bizantină.
Este necesară o atitudine curată și mărturisitoare din partea fiecărui credincios și mai ales din partea preoților (care sunt foarte trădători și fricoși vis-a-vis de ecumenismul semnat în Creta). Victimizarea și înjurarea episcopilor nu cred că folosește la nimic, pentru că am fost preveniți chiar de Hristos că vor fi trădări de credință și sminteli la care va trebui să facem față, nu să fugim de ele și să ne temem. Dar, evident, Biserica are nevoie cel mai mult de episcopi sănătoși în credință, care încă nu se lasă văzuți în România. Eu personal apreciez atitudinea bună a Patriarhului, dar ca gest de etapă ce ar trebui confirmat pe viitor. Altfel, nu rămâne decât o păcăleală ieftină.
Nu în ultimul rând pasivitatea BOR este evidentă față de parcursul religios al Papei în România, deși a fost invitat doar ca șef de stat.
