Tema ridicării Arhiepiscopiei Tomisului la rang de mitropolie depășește cadrele și interesele credincioșilor de rând pentru că implicațiile sunt administrative, birocratice și nu-i privesc direct. Însă refuzul scris al Sfântului Sinod al BOR și al Patriarhiei (prin semnătura vicarului ei administrativ) scoate la iveală poziționări și conflicte de interes comun.
Refuzul Patriarhiei la cererea Arhiepiscopiei a fost adus în atenția publică de un ziar local din Constanța, Dobrogea Live, și apoi preluat de presa centrală.
Dorința IPS Teodosie de a transforma în mitropolie scaunul tomitan este una care necesită o discuție mai extinsă și destul de complexă, este greu de pus în aplicare în scurt timp. În contextul în care pe teritoriul țării există 6 Mitropolii, formate din cel puțin 3 Episcopii, înființarea uneia noi la Constanța ar presupune arondarea cel puțin a încă unei eparhii la teritoriul dobrogean (Constanța și Tulcea) din componența Mitropoliei Munteniei. Ar putea fi vorba de Arhiepiscopia Dunării de Jos (Galați) sau Episcopia Sloboziei și Călărașilor. Ambele sunt păstorite de ierarhi care nu ar dori să ajungă sub umbrela IPS Teodosie, după cum sugerează răspunsul oficial („nu există eparhii vecine care doresc să fie sufragane scaunului de Tomis”).
În cadrul acesta strict administrativ, ar trebui precizat că, deși în trecut pe teritoriul țării noastre episcopii au avut în grijă teritorii extinse, adică a existat un număr mic de episcopii, totuși nu acesta ar trebui să fie normalul. În Grecia, spre exemplu, care se apropie mai mult de intenția apostolilor, există 81 de eparhii pe o suprafață incomparabil mai mică față de doar 29 în România. O situație similară este ilustrată chiar de scrisoarea-răspuns patriarhală, care menționează că în Mitropolia de odinioară a Tomisului existau 14 episcopii. Altfel spus, la noi arhiereii păstoresc astăzi teritorii întinse, ce implică cerințe pastorale de amploare, care nu pot primi atenția cuvenită în atare condiții mod normal. În acest fel, este hrănită dorința de stăpânire, nu de păstorire. Un contraexemplu, deși nu foarte elocvent, este Ucraina, unde s-a ajuns ca Sinodul să fie compus din peste 100 de episcopi la ora actuală față de 17 în 1991, cu toate că și acolo sunt foarte extinse teritoriile canonice.
Așadar înființarea unui scaun mitropolitan la Constanța presupune o luptă grozavă de interese, fie în direcția concurenței dintre stăpâni (vlădici=episcopi), fie în sensul fărâmițării actualelor teritorii, ceea ce ar însemna să fie iarăși lovite ambițiile hrănite de starea de fapt actuală. Interesul credincioșilor ar trebui să meargă spre a doua variantă, dar chiar și așa este o dezbatere mult prea amplă și aproape refuzată din start, nu e un subiect ușor accesibil.
Nota discordantă a IPS Teodosie deranjează
În schimb, ceea ce a atras atenția este înjosirea Arhiepiscopului Tomisului, care este acuzat că ar avea o „ambiție personală”. Din păcate, aceasta nu este suficient dovedită, ci este mai mult o constatare care nu face cinste Patriarhiei fără argumentele de rigoare. Ar fi fost suficientă expunerea obiectivă de motive de la punctele I-III și V. Mai mult, este sugerată posibilitatea înființării unei astfel de Mitropolii, dar cu alegeri în Sinod, pe care ar încerca să le eludeze IPS Teodosie („Oare pentru a se evita alegerea statutară de mitropolit?”). Aceste remarci vădesc o dispoziție pătimașă, posibil provocată de ambiții la fel de mici de partea cealaltă.
Dar acuzația cea mai clară este adusă chiar din rândul sinodalilor, care au pus în discuție „unele dintre iniţiativele şi acţiunile asumate şi desfăşurate în Arhiepiscopia Tomisului în perioada pandemiei”, consemnate în hotărârea sinodală 1617/2021. Despre acestea se spune că „au creat discuţii aprinse în media şi au adus deservicii de imagine Bisericii Ortodoxe Române, mai ales că ele au fost însoţite de o atitudine provocatoare, de lipsă de tact pastoral şi de comunicarea deficitară cu autoritatea bisericească superioară, fapt care exprimă un duh de indisciplină şi de răzvrătire”.
Fără să fie cunoscută direct argumentația Arhiepiscopiei Tomisului pentru înființarea unei mitropolii, este de presupus că ea s-a concentrat pe statutul său de odinioară, după cum reiese din declarațiile IPS Teodosie. În acest caz, pare cam lipsită de susținere solicitarea înaintată, cel puțin fără a aduce motive noi față de una mai veche similară, din 2003.
Conflictul dintre sinodali și ierarhul din Constanța este o problemă a lor personală și există prea puține informații publice pentru a alege o parte sau alta. Presupusele interese personale pot fi doar bănuite, nu sunt un fapt indubitabil.
Însă grav este că în această dispută sunt atrase și teme sensibile, cum sunt atitudinile curajoase ale IPS Teodosie legate de restricțiile impuse de pandemia covid-19. După cum se știe, IPS Sa a contestat și pus în discuție interdicțiile de a participa la slujbe anul trecut, purtarea măștii și mai ales vaccinarea contra virusului. Una dintre cele mai controversate și comentate în public acțiuni a fost cea a săvârșirii cu solemnitate anul trecut a slujbei de odovanie a Praznicului Învierii în ziua dinainte de Înălțare. A fost un gest de reparare față de închiderea credincioșilor de Paști în case, care doar în Constanța a avut loc, neacceptat de Patriarhie, deși în toată Biserica Greciei s-a ținut această slujbă cu aceeași semnificație compensatorie. Un alt moment important a fost organizarea hramului Sf. Ap. Andrei la peștera lui din localitatea Ion Corvin, înfruntând restricțiile autorităților. Bineînțeles, exprimarea rezervelor cu privire la vaccinare a stârnit multe nemulțumiri și antipatia autorităților și a presei aservite.
Până la urmă, mărturisire sau ambiții personale?
În ultima perioadă, odată cu închiderea în case din cauza pandemiei, IPS Teodosie a devenit mai activ în mediul online și mai cunoscut prin atitudinile tradiționaliste ale IPS Sale. Nu doar în ce privește oprimarea Bisericii prin restricțiile „sanitare”, ci și intervențiile sale pe teme de credință au produs reacții adverse. Un exemplu este subiectul participării ortodocșilor la slujbele ereticilor în diaspora. Atunci chiar și Patriarhia, nu doar presa, a avut o atitudine de distanțare și dezicere.
Răspunsuri în spiritul tradițional al Ortodoxiei a oferit la diverse emisiuni locale la întrebările ascultătorilor. Un fapt lăudabil, căsătoriile mixte și participarea la slujbele săvârșite de eretici au fost criticate și o sumedenie de abateri și superstiții din popor. Totuși nu și-a asumat respingerea legalizării ecumenismului la Sinodul din Creta din 2016 probabil pentru a nu intra într-un conflict frontal cu linia Sinodului BOR și cu ierarhii și Patriarhii ecumeniști din alte țări și cu interesele geo-politice și religioase mondialiste.
În mod evident se poate constata o schimbare de atitudine în prezent față de trecut, o mai mare fidelitate față de tradiția Bisericii. Este aproape singurul ierarh cu poziționări vizibile, asumate și mărturisitoare. Cel puțin, ocupă un loc în linia întâi și se expune periculos la critici și atacuri din tabăra progresită. Nicidecum nu reprezintă un deserviciu imaginii Bisericii atitudinea IPS Sale, ci poate doar o pată și o provocare la adresa lașității majorității episcopilor români și de peste hotare. Nu e vorba de lipsă de tact pastoral, ci de asumarea unei răspunderi într-un moment crucial, când la nivel oficial Biserica Ortodoxă s-a mulțumit cu cedările și compromisurile în fața presiunii progresist-ateiste a statului.
Chiar dacă vor fi fost lipsuri și slăbiciuni pătimașe în trecut, atitudinea mărturisitoare din prezent a IPS Teodosie poate fi o reabilitare lăudabilă și merită toată susținerea în rugăciune și în orice alt mod onorabil. Avem mare nevoie de verticalitate și fidelitate față de credința ortodoxă, fără dublă măsură, izvorâtă din credința în Dumnezeu sinceră, curată și curajoasă.
În sensul celor spuse, dezicerea de hotărârile Sinodului din Creta ar fi o garanție că adevărul și dragostea de Dumnezeu sunt cele care contează pentru IPS Sa, nu urmărește doar o notorietate efemeră. Nu lupta cu restul ierarhiei este miza, nici frica de ea, ci dragostea pentru Hristos, pentru Evanghelia Lui și pentru mântuirea prin adevărul pe care ni l-a lăsat în Biserica Ortodoxă.
Ne-am obișnuit să nu avem ierarhi, să fie absenți, funcționari distanți și neimplicați autentic în viața Bisericii, preocupați doar de administrație și de imaginea publică. Iar când un arhiereu are atitudinea corectă și cinstită, el pare și este prezentat ca ceva ieșit din comun, extremist sau cu scopuri străine; este atacat de restul sinodalilor. Va fi până la capăt un conflict care să merite, de dragul lui Dumnezeu? Mai găsește Hristos oameni credincioși Lui pe pământ care să susțină Biserica Sa? Nu sunt întrebări retorice, ci provocări la adresa conștiinței fiecăruia, a IPS Teodosie în primul rând, a sinodalilor și a fiecăruia în parte, de la mic la mare. Nu doar în fața societății progresiste, ci și în fața Domnului, Care judecă și va judeca inimile tuturor.
ΙΣΚΕ (Asociația Sfântă a Clericilor din Grecia) a făcut publică astăzi o scrisoare trimisă către Arhiepiscopul Ieronim (pe 11 noiembrie) și către ceilalți sinodali (pe 12 noiembrie), prin care protestează față de măsurile restrictive impuse în ultima vreme în Grecia. În acest așa-zis al doilea val al pandemiei, slujbele religioase nu sunt permise să fie oficiate în prezența credincioșilor, ci doar a clericilor, ca în perioada martie-aprilie.
Dacă Biserica nu este o simplă adunare unde se înghesuie oameni religioși ca să realizeze anumite nevoi religioase, ci este sufletul lumii, care dă viață și continuă societatea, precum ne spune Epistola către Diognet, atunci decizia KYA (Decizia comună ministerială) care stabilește modul funcționării sfintelor biserici unde sunt permise sfintele slujbe totuși fără prezența fizică a credincioșilor pe perioada 7 – 30 noiembrie 2020.
Un lucru de dorit ar fi să aibă acea simțire conducătorii excelenți care reglează cele ce țin de politică și emit deciziile, astfel încât să înțeleagă rolul însemnat pe care-l ocupă viața bisericească pentru structura sufletească a cetățeanului grec care trăiește acum și cu multe luni în urmă într-o frică de pandemie, dar și sub povara altor probleme, precum cele economice, familiale ș.a. și care sunt perene și pentru care, ca păstori, suntem înștiințați. Deci, atâta timp cât nu există această simțire din partea statului, avem așteptarea de la fiecare episcop, care este chemat să învețe drept cuvântul adevărului și îndeosebi de la Preafericirea Voastră, ca președinte al Sfântului Sinod al Bisericii Greciei și cap al Bisericii grecești, să propuneți în schimb, să combateți, să semnalați, să vă opuneți și să spuneți expresia: «Nu-ți este îngăduit» ca Sf. Ioan Înainte-Mergătorul către stăpânirea politică nelegiuită a epocii lui (Mc. 6, 18), ca Sf. Ambrozie al Mediolanului către împăratul Teodosie și Sf. Ioan Hrisostom către împărăteasa Eudoxia.
Dacă nu cutezăm și noi, slujitorii poporului lui Dumnezeu, să spunem acest «nu-ți este îngăduit» stăpânirii politice care pune Biserica pe planul unei organizații religioase într-un anumit caz, deși ea constituie aici și de veacuri chivotul neamului, care dă poporului nostru puterea și răbdarea să depășească toate dificultățile, atunci slujim inevitabil o Biserică secularizată, a cărei singură perspectivă pur și simplu este să satisfacă nevoi religioase și care pot să vie suspendate când intervin motive care impun îngrădirea libertății religioase, precum s-a întâmplat atât în primul, cât și în al doilea val al pandemiei.
Desigur că unii ne vor acuza că nu suntem realiști ca să ne încredințăm de mărimea pandemiei care amenință mii de vieți. Dimpotrivă, totdeauna Biserica, în tot cursul ei istoric se mișcă în limitele realismului, de aceea a și salvat neamul nostru de felurite primejdii. Acest realism l-am demonstrat practic pe parcursul primului val al pandemiei cu virusul Covid-19, care s-a ivit. Am trăit un mod original de exilare când, din martie 2020 până în mai, sfintele noastre biserici au fost închise și pecetluite. A fost interzisă prezența credincioșilor la cult. Ne-am înstrăinat de cultul bisericesc comun și îndeosebi de adunarea euharistică, de săvârșirea dumnezeieștii Euharistii. Am fost lipsiți de izvorul vieții noastre, de Sfânta Împărtășanie. Ne-am tânguit pentru această evacuare și pustiire a bisericilor precum proorocul Ieremia s-a tânguit pentru pustiirea Ierusalimului după dărâmarea lui (Plângeri 1,1).
Totuși, cu tot necazul nostru, am dat «examenele» noastre în fața societății și a stăpânirii statale și am demonstrat că avem puterea, încredințarea și dispoziția să păzim toți regulile sanitare chiar și când exista relaxare din partea altor foruri, chiar și când majoritatea cetățenilor s-au comportat pe parcursul verii trecute ca și cum n-ar fi exista niciodată pandemie și interdicții. Dimpotrivă, Biserica, clerul și poporul au continuat să țină linia legii în adunările liturgice.
Ceea ce trebuie să revendicați din partea statului, Preafericite, nu este o întrebuințare de la sine înțeleasă, ci egalitatea în fața legii și apărarea drepturilor credincioșilor pentru că măsurile extraordinare prin care sunt suspendată validitatea drepturilor fundamentale, precum libertatea de mișcare, de adunare, de slujire religioasă, trebuie să fie necesare și gratuite, adică să nu depășească măsura necesară care este cerută de evitarea pericolului și pericolul să nu poată să evitat prin altă măsură mai domoală, să fie fără discriminări, să fie păzit mereu principiul proporționalității și să fie de valoare limitată.
Suntem de părere că măsurile restrictive extraordinare care au fost impuse prin recenta decizie (ΚΥΑ) nu îndeplinesc condițiile de mai sus și a existat o depășire a măsurii necesare. Prin interzicerea totală a prezenței credincioșilor la adunările de cult este atacat principiul proporționalității, conform căruia administrația statală, pentru îndeplinirea scopurilor sale, este datoare să aleagă cele mai puțin apăsătoare măsuri pentru cetățean și, în același timp, trebuie să existe o relație rezonabilă între măsura administrativă concretă și scopul urmărit și să nu fie exagerată. În cazul concret, deși în primul val al pandemiei am demonstrat că ținem cu rigoare măsurile propuse în biserici și ar trebui ca statul să ne acorde încrederea că vom continua acest comportament, permițând prezența unui anumit număr de credincioși la slujbele de cult, cu toate acestea, decizia în cauză arată o lipsă de credință față de reprezentanții Bisericii și față de credincioși, care au demonstrat atât pe parcursul, cât și după primul val al pandemiei că au dispoziția conștiincioasă și interesată să se îngrijească să protejeze sănătatea concetățenilor lor și a lor înșiși.
În același timp, prin decizia în cauză sunt aplicate discriminări și este atacat principiul egalității pentru că administrația statală este obligată să abordeze în același mod și să țină un echilibru de drept pentru îngrădirea dreptului la adunare. De ex., pe de o parte este dată posibilitatea cetățeanului să trimită prin mesaj codul 6 la 13033 ca să primească voie pentru antrenament trupesc și bine face, dar este posibil să apară abuzuri și să existe fenomene îmbulzeală în parcuri și piețe și, pe de altă parte, nu este dată posibilitatea la satisfacerea unor nevoi spirituale și la o întărire sufletească pe care poate să o ofere participarea la Sfânta Liturghie. În afară de exercițiul trupesc, omul are nevoie și de exercițiul spiritual/duhovnicesc, în afară de problemele corporale de sănătate precum Covid-19, există și problemele sufletești de orice natură, care sunt perene/perpetue și care au existat înainte de apariția Covid-19 și, din păcate, vor continua să existe și după pandemie.
Preafericite, vă rugăm pe Sfinția Voastră, precum și cinstita ierarhie a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei să faceți apel la stăpânirea statală să respecte principiul proporționalității și al echilibrului de drept în îngrădirea dreptului la adunare și să acorde încredere Bisericii, care a aplicat cu rigoare minuțioasă măsurile în primul val al pandemiei, permițând prezența fizică a unui anumit număr de credincioși la adunările liturgice, unde sunt ținute toate măsurile sanitare.
Nota noastră: Situația din Grecia, unde nu este permisă prezența credincioșilor la slujbe, foarte probabil va interveni și la noi, în România, după alegeri. Preoții de la noi ar trebui să facă măcar același gest, de altfel destul de timid. Problemele sunt mult mai grave, iar cerințele expuse în această scrisoare sub nivelul așteptărilor, dar rezonabile.
Mai este de notat că IPS Atanasie de Limassol a declarat: „Nu vreau să mă gândesc că sărbătorile legate de Nașterea Domnului ne vor găsi închiși în casele noastre”. El s-a referit la măsurile actuale că trebuie respectate pentru că sunt un subiect de știință și nu contravin legii lui Dumnezeu. Cât despre praznicele de la finalul anului, a afirmat că „vom avea dificultăți ca zilele acestea și de Nașterea Domnului să fie bisericile deschise, să meargă lumea, să prăznuim Nașterea lui Hristos. … Ar fi foarte greu și de plâns și-mi doresc să nu se întâmple”.
Sfinți Părinți, suntem credincioși creștini ortodocși care își doresc să facă tocmai asta, să fie mereu conștienți de mustrarea Domnului: „Deoarece ești căldicel și nu ești nici fierbinte, nici rece, te voi scuipa din gura Mea” (Apoc. 3:16). Astfel, ne simțim obligați să răspundem la schimbările propuse care sunt pe cale să intervină în directivele voastre pentru Taina Sfintei Împărtășanii, precum și la informațiile teologic inexacte care sunt răspândite, din păcate, de preoți și teologi ortodocși în Biserica noastră.
În mod regretabil, în aceste zile, creștinii ortodocși care stau în apărarea credinței lor sunt etichetați drept „fundamentaliști” și „tradiționaliști” sau chiar radicali pur și simplu pentru că doresc să-și păstreze credința neamestecată și nestricată de capriciile imperativelor seculare și sociale. Doctrinele credinței ortodoxe ar trebui să nu fie la cheremul nimănui; ci mai degrabă Biserica Sfântă Ortodoxă ar trebui să rămână adevărată față de învățăturile lui Hristos, Sfinților Părinți ai Bisericii și celor șapte Sinoade Ecumenice.
Sfinți Părinți, vă cerem respectuos să ne explicați cum se poate ca Dumnezeu să întineze sau să dăuneze omului în vreun fel prin primirea Sfintei Împărtășanii dintr-o linguriță comună, când acea linguriță a venit în contact chiar cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, Care este un foc a-toate-mistuitor, potrivit Rugăciunilor noastre de la Sfânta Împărtășanie? Biserica a folosit lingurița comună pentru darea Sfintei Împărtășanii în decursul a mii de molime și boli cu grad ridicat de transmitere de-a lungul a sute de ani și nu a fost NICIODATĂ sursă de contaminare. Totuși acum, dintr-o dată, pretindem că „oamenii sunt impacientați și înspăimântați pe drept”. După cum declară Pr. Calivas în discursul său, „coronavirusul pune pe mulți oameni pe gânduri și în dubii cu privire la uzul continuu a unei lingurițe comune pentru Sfânta Împărtășanie”. Cine pune această întrebare mai exact și de ce clerul și ierarhii noștri nu răspund la aceste frici și îndoieli cu învățături corecte despre credința noastră ortodoxă, care vor împrăștia fără tăgadă orice impacientare pe care ar putea să o aibă credincioșii? Părintele Calivas merge mai departe și scrie următoarele: „Fricile, rezervele și impacientările reale ale oamenilor ar trebui să nu fie expediate… ca și cum actul împărtășirii este gol de aprecieri omenești și de limitările ordinii create”. Dimpotrivă, tocmai contrariul este adevărat! Toate fricile pe care le-ar putea avea cineva AR TREBUI să fie respinse cu dragoste prin învățăturile corecte ale credinței noastre. Creștinii noștri ortodocși ar trebui învățați adevărurile Bisericii noastre și minunile nenumărate făcute de-a lungul istoriei bisericești, care servesc drept dovadă pentru a demonstra că actul împărtășirii AR TREBUI să fie lipsit de orice cugetări lipsite de credință. Dacă noi CREDEM cu adevărat în Taină, nu poate și nu ar trebui să fie nici o limitare fizică pusă asupra Tainei dumnezeiești a Sfintei Împărtășanii.
Nu zdruncină Părintele Calivas înțelegerea ortodoxă despre îndumnezeire prin următoarea supoziție raționalistă – anume: „Lingurița comună este un obiect material imperfect. Nu participă la nestricăciunea Trupului înviat și îndumnezeit al lui Hristos, care este prezent real pentru noi prin elementele euharistice. În sine, lingurița este o simplă linguriță, o ustensilă”? Ce argument nefericit din partea unui teolog reputat, ca să vorbim pe departe!!! Lemnul pe care a fost răstignit Hristos a fost o simplă cruce de lemn… cuiele bătute în mâinile și picioarele Sale au fost pur și simplu făcute din fier… Brâul Fecioarei Maria a fost o simplă haină… moaștele Sfinților sunt simple oase… totuși Sfântul Duh al lui Dumnezeu a țâșnit și țâșnește mereu prin aceste materiale, obiecte sfinte pentru că ele servesc drept dovadă a vindecării a numeroși oameni cu credință.
Sf. Simeon Noul Teolog, spre sfârșitul Rugăciunii sale pentru Sfânta Împărtășanie, se simte nedeplin ca o iarbă, dar „după ce ia parte la Focul Domnului [Sfânta Împărtășanie], devine ca rugul (tufișul) pe care l-a văzut Moise”, care, deși aprins, nu ardea. Slava dumnezeiască a lui Hristos de la Schimbarea la Față a slăvit și desăvârșit totul în jurul Lui. Da, chiar și obiectele participă la slava lui Dumnezeu! Potrivit Arhimandritului Zaharia Zaharou, „Unde intervine Sfântul Duh al lui Dumnezeu, orice stricăciune încetează”. După cum vedem în nenumărate exemple din Sfânta Scriptură, unde voiește Dumnezeu, cursul firesc al lucrurilor este biruit. Dacă banala umbră a Apostolului Petru putea vindeca deficiențele trupurilor omenești, ar putea fi vreo îndoială că Preacuratul Trup și Scumpul Sânge ale Fiului și Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu pot sfinți și desăvârși sfânta Linguriță în timpul împărtășirii din Sfintele Taine? Părintele Calivas nu ar fi rămas viu și sănătos până astăzi, după ce a consumat restul din Sfântul Potir care a venit în contact cu saliva a sute de mii de guri în decursul a de ani de preoție activă, dacă nu ar fi fost la mijloc tocmai faptul că Taina Sfântă a Sfintei Împărtășanii a fost și este absolut, categoric și ontologic leacul nemuririi și NICIODATĂ nu va fi sursă de transmitere patogenică.
Repetăm respectuos că această formă de catehism ar trebui să fie una din principalele sarcini ale clerului și ierarhilor noștri. Li s-a spus creștinilor ortodocși dimpreună cu noi despre preotul din Creta care a vizitat și împărtășit colonia de leproși care locuia în Insula Spinalonga cel puțin zece ani? Lepra a fost o boală foarte contagioasă; totuși, acest preot credincios a fost singurul preot care a dorit să oficieze Sfânta Liturghie zilnic și să împărtășească pe acești sărmani leproși. Spre uimirea multora, el a consumat cu credință restul din Sfântul Potir după fiecare Sfântă Împărtășanie. A adormit în Domnul de bătrânețe fără să fi luat vreodată boala foarte contagioasă a leprei (boala Hansen). Am folosit exemplul Sf. Ioan Maximovici, care a împărtășit o femeie care avea turbare? După primirea Sfintei Împărtășanii de la Sfântul Ioan, femeia a început să spumege la gură și apoi a scuipat Sfintele Daruri. Sfântul Ioan a cules și a pus în gură Sfintele Daruri care fuseseră vomate de femeia bolnavă! Cei care erau cu el au fost îngroziți și au exclamat: „Vlădica, ce faci? Turbarea este îngrozitor de contagioasă!”. Dar Vlădica a răspuns cu liniște: „Nu se va întâmpla nimic; acestea sunt Sfintele Daruri”. Și, slavă lui Dumnezeu, nu s-a întâmplat nimic!
După cum vine știți, Sfinți Părinți, acestea nu sunt basme; totuși am ajuns să ne întrebăm și să deplângem de ce, în loc să povestească credincioșilor aceste minuni și alte adevăruri cu privire la Taina Sfintei Împărtășanii, recurgem la prelungirea fricilor și îndoielilor lor prin modificarea modului de primire a Sfintei Împărtășanii și prin implementarea unor măsuri care nu fac nimic altceva decât să falsifice și să întineze învățăturile și doctrinele credinței noastre. De ce este preocupat un teolog reputat ca Părintele Calivas de temperarea „transmiterii microbilor paraziți periculoși” sugerând eliminarea și/sau curățarea linguriței comune, când acest „obiect material imperfect” este afundat în Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos după împărtășirea fiecărui creștin ortodox? Este alcoolul sau oțetul mai tămăduitor decât Vindecătorul tuturor bolilor? Nu are puterea de a curăța un obiect creat „Curățitorul tuturor” când El Însuși curăță pe credincioși de toate păcatele și fărădelegile?
Pentru motivele pe care le-am enunțat mai înainte și pentru adevărurile necontenite ale sfintei noastre credințe ortodoxe, nu poate fi adus pur și simplu nici un argument convingător pentru eliminarea linguriței comune ca o modalitate prin care credincioșii creștini ortodocși să primească Sfânta Împărtășanie. Vom afirma mai departe că, în aceste circumstanțe, o asemenea schimbare este hulitoare. Sfânta Împărtășanie este Sfânta Taină care ne este dată liber de Hristos pentru curățirea trupurilor și sufletelor și pentru unirea noastră cu El. Nu este absolut NICI O breșă pentru știință sau pentru rațiunea umană să intre necuviincios pe tărâmul sfânt al lui Dumnezeu, în Sfintele sfinților (pentru cei sfinți) ale lui Dumnezeu, în Sfintele Taine și minuni ale credinței noastre scumpe ortodoxe. Biserica noastră ar trebui să fie în afara limitelor „științei” sau oricărei ale organizații care s-ar putea strădui să înlocuiască minunile inexprimabile ale credinței noastre cu limitele empirice ale științei. Pentru un creștin ortodox, nu este loc pentru frică. Oricum, pentru a interveni această lipsă binecuvântată de frică, creștinul trebuie să înțeleagă ce a învățat și a făgăduit Hristos celui care este dispus să-„și ia crucea și să-I urmeze”. Suntem dispuși să ne luăm crucea și să-I urmăm sau este mai ușor și mai convenabil să cedăm în fața îndoielii și să urmăm orice noțiune distorsionată și eronată care ne domolește fricile?
În aceste luni din urmă, lumea a fost copleșită de frică și guvernanții noștri și mass-media au făcut o treabă ultra în a controla și pune limitări maselor prin folosirea fricii. De ce sunt bisericile noastre transformate în bastioane iluzorii ale retoricii politice seculare, când ar trebui să fie sporească în a fi locuri în care sălășluiește Trupul lui Hristos, ai Cărui reprezentanți ierarhici ar trebui să alunge fricile oamenilor prin dogmele și învățăturile dumnezeiești emise de credința în Hristos, pentru că Biserica este un loc tocmai „din afara acestei lumi”! De ce eșuează atât de mulți dintre preoții și ierarhii noștri să catehizeze pe credincioși și să-i ajute să înțeleagă Tainele dumnezeiești ale Sfintei Biserici Ortodoxe, așa încât credincioșii să se apropie liber și cu încredere să primească Sfintele Taine fără frică și ezitare? Numai când credincioșii noștri înțeleg credința lor sfântă și dezvoltă o relație cu Domnul nostru Iisus Hristos, se poate ca fricile lor să fie îndepărtate și înlocuite cu pacea care vine din cunoașterea Lui!
Noi, fiii voștri, facem apel la voi, Sfinți Părinți, să împrăștiați acest virus al fricii, idolul Thanatophobiei (fricii de moarte), prin a-i învăța pe credincioși adevărurile pe care le ținem drept sfinte (sacre) și adevărate. Adevărurile care au fost pecetluite cu sângele Sfinților și Mucenicilor Bisericii noastre. Adevărurile care trebuie să rămână neschimbate și nefalsificate acum și pururea și în vecii vecilor.
Rămânem
cu respect,
Ai
voștri profesori de școala de duminică, cântăreți, dirijori de cor, membri ai
corului, membri ai fundațiilor de ajutorare a săracilor, membri ai Consiliilor
parohiale și toți fiii voștri credincioși în Hristos.
Nota noastră: La noi slavă Domnului că nu au fost încă implementate schimbări precum cele sugerate în această scrisoare, dar situația nu este nici pe departe diferită. Există un duh anti-ortodox al schimbării care folosește orice prilej pentru a scoate capul și a mușca și învenina tot ce avem noi sfânt. Nu este greu de reperat.
Sunt știute discuțiile care tocmai din România au pornit cu privire la lingurițele de unică folosință pentru cei „mai slabi în credință”, idee pe care Patriarhia nu a abandonat-o nici o clipă. Poate chiar referințele din comunicatele oficiale ale BOR la acordul comun pan-ortodox tocmai la aceste schimbări fac referire. Această bănuială nu este neîntemeiată pentru că o normă generală există deja, nu mai este nevoie de alte dezbateri. De când a fost introdusă lingurița în uzul liturgic, au existat mai multe epidemii grozave și nu s-a schimbat nimic; deci este o datină verificată de secole. Mai degrabă avem de-a face cu un atac ocult asupra credinței dat prin elementele slabe ale Bisericii, care de cele mai multe ori sunt tocmai cei ce ar fi trebuit să fie apărătorii ei (ierarhii și clerul inferior). Din păcate, trăim vremuri în care Biserica este răsturnată cu susul în jos, credincioșii de rând fac apel (ca în această scrisoare de mai sus) la ierarhii lor să apere credința, în loc să se petreacă invers.
Merită subliniat că poziționări de genul acesta ar trebui dublate de acțiuni concrete. Petițiile și apelurile fac parte din arsenalul prin care ateii pun presiune cu ideile lor repetate până la implementare. Creștinii au ripostat mereu la același nivel, adică tot cu aceleași arme (cântece, manifestații și contracarări pe măsură), dar și prin ceva în plus, de care este nevoie în special astăzi, mărturisire. Iar acum este nevoie de așa ceva îndeosebi în fața propriilor ierarhi, culmea.
Presiunea care se pune asupra credinței nu lasă loc la inacțiune. Progresismul nu este un curent care încearcă să scoată capul, ci unul care acaparează dacă nu este contracarat. Am ajuns ca cel care îndeamnă la opoziție pasivă este frate cu hoțul. Dimpotrivă, cred cu tărie că este nevoie de cunoaștere a ortodoxiei și mărturisire a ei, fără a neglija cumpătarea și păzirea păcii în Hristos, din partea celor credincioși autentici, atâția câți sunt (și se vădesc a fi).
Ministerul Sănătății a prezentat un set de îndrumări, care este împărțit în 9 puncte principale, ale căror explicații aici doar le-am rezumat (am citat acele pasaje care mi s-au părut mai importante). În preambul se menționează că venirea verii nu va fi suficientă pentru dispariția virusului și cetățenii trebuie să înțeleagă faptul că totul depinde de comportamentul lor. Deoarece bătrânii constituie un număr important dintre credincioșii care frecventează bisericile, aceștia sunt mai predispuși spre îmbolnăvire. Măsurile sunt acestea:
1. Păstrarea distanței sociale în biserici și în spațiile din curte.
Fiecare persoană trebuie să aibă un spațiu de 8m.p. și o distanță dintre persoane de 2 m în sfintele biserici. Credincioșii pot sta și afară, ascultând la boxe slujbele, care vor fi deschise doar în orele de slujire. Se recomandă evitarea sărutărilor, îmbrățișărilor, datul mâinii și sărutarea mâinii preotului, care poate fi înlocuită cu înclinarea în semn de respect.
2. Aplicarea regulilor de igienă și prevenție personală.
Acest punct se referă
la spălatul pe mâini, purtarea măștii și strănutul în cot.
3. Curățarea
și spălarea suprafețelor și spațiilor.
Mânerele și
balustradele trebuie curățate adesea, iar „sărutarea sfintelor icoane și a
altor odoare va putea să se facă fără atingerea fizică, ci prin înclinare”.
4. Aerisirea
spațiilor închise ale sfintelor biserici.
Ușile și ferestrele
să fie deschise adeseori pentru aerisirea spațiilor circulate.
5. Protejarea
pe cât posibil a grupurilor sensibile din rândul populației.
Persoanele
vulnerabile se recomandă să stea acasă sau să vină la biserici când este
absolut necesar și în zilele cu afluență redusă. La fel și cei sensibili din
cler.
6. Asigurarea
spațiului pentru izolarea temporară a persoanelor.
Persoanele care
prezintă eventual simptome să trebui să fie îndepărtate din spațiul bisericii
și să fie izolate temporar, până la îndepărtarea lor în siguranță, fără a
atinge alte persoane.
7. Continuarea
activităților prin internet sau alte mijloace de comunicare.
Pot fi folosite la
scară largă internetul, mijloacele de comunicare și postările pentru a
transmite predici, cuvântări, tâlcuiri ale Scripturii și slujbe.
8. Agapele –
Lucrarea socială a Bisericii și oferirea de mâncare populației cu lipsuri
economice.
Pentru evitarea
înghesuielii, mâncarea trebui să fie dată în pachete, care vor fi pregătite
prin păstrarea distanței și a măsurilor de igienă.
9. Primirea
anaforei.
„Vor fi date îndrumări tuturor paraclisierilor de biserici să se spele întâi pe mâini, să toarne antiseptic și mănuși de unică folosință și să pună anafora în pungi transparente. În acest timp vor fi primi binecuvântare de la preot să stea la un punct de ieșire din biserică, unde nu se va produce îmbulzeală și fiecare credincios va lua singur, păstrând distanța corespunzătoare.”
Nota noastră: Parcă ingeniozitatea corului de sanitari mondiali nu are limite. În Cipru există alte particularități față de Grecia și România. Dacă în Grecia este limitat accesul persoanelor în biserici la cel mult 50 și se recomandă slujirea de două ori pe zi, iar la noi este sugerată amânarea împărtășirii credincioșilor, în Cipru nu se regăsesc aceste restricții, dar apar alte particularități deranjante.
În primul rând, aceste îndrumări au fost emise de Ministerul Sănătății, nu de Biserică, așa cum ar fi fost normal și cum s-a procedat în alte părți. Probabil pentru că Arhiepiscopul despotic Anastasie nu le-ar fi putut impune în fața unor sinodali verticali precum Mitropoliții Atanasie de Limassol și Neofit de Morfu.
Este odioasă interferența în cultul ortodox prin interzicerea sărutării icoanelor și a mâinii preotului. Ba chiar este curioasă recomandarea ca icoanele să fie dezinfectate adesea, în condițiile în care nu sunt atinse decât prin înclinare.
Grija pentru aerisirea spațiilor, spălatul pe mâini, evacuarea celor care prezintă simptome, împărțirea anaforei cu mănuși de către paraclisier, dacă ar fi să fie luată în serios, ar stârni o panică serioasă și o atmosferă de spital, chiar în dauna rugăciunii.
Circulă pe internet o scrisoare de circulație internă a Patriarhului către ceilalți ierarhi sinodali români, cărora le adresează o întrebare cu două variante: slujbe cu credincioși fără Împărtășanie sau amânarea deschiderii bisericilor. Se subînțelege că aceste condiționări vin din partea statului. Este un subiect delicat, care amintește de regele înțelept Solomon, care avea de făcut o judecată grea: două mame, care aveau copii mici, dintre care unul a murit, pretindeau că cel în viață este al lor. Regele, în înțelepciunea sa, a decis să taie copilul în două pentru a-l împărți lor. Reacția mamei adevărate a fost să-l cedeze celeilalte numai să rămână viu, pe când cea mincinoasă a acceptat această hotărâre, vădindu-se a nu fi mama reală. Cam în aceeași situație este și BOR astăzi, când trebuie să hotărască între a-și tăia cultul și credincioșii sau a păstra totul intact.
De fapt, ar trebui să ieșim din situația ridicolă în care suntem împinși. Pentru asta este nevoie de o minimă tărie de caracter și verticalitate.
Foarte bine a făcut Patriarhia că a lămurit într-un articol mai extins cadrul juridic al funcționării Bisericii în limitele respectării libertății religioase în contextul unor situații de urgență, cum este starea de urgență sau de alertă. Practic, statul nu poate interfera în probleme de ritual, ci doar să dea unele instrucțiuni generale, iar Biserica, în autonomia sa, dispune cum anume să fie aplicate în practică. Așadar provocarea a trecut cu totul pe teren ecleziastic.
Contextul pandemic actual (în special religios)
Contextul larg este următorul: avem o boală molipsitoare (coronavirus), care nu e chiar mortală într-un mod vizibil la scară largă pentru că foarte mulți sunt asimptomatici. Reacția autorităților este nu doar disproporționată, ci intruzivă, totalitară la nivelul țării, dar și în întreaga lume. Se impun măsuri care pot produce pagube mult mai mari economice, culturale și chiar medicale. În ce privește viața religioasă, s-au impus măsuri restrictive serioase, asumate chiar de Biserică pe motiv de boală. De data aceasta sunt lipsiți credincioșii de o sursă a vieții veșnice, nu doar de nevoi materiale. Cât se justifică acest lucru și cât de credincioși suntem noi, credincioșii?
În primul rând, foarte mulți contestă măsurile la nivel material. Nu e rezonabil să fie închisă toată populația, ci protejați cei vulnerabili prin politici și abordări serioase (care lipsesc). Asta o spun medici reputați, pe când oficialii vin cu perspective fanteziste, simulări pe calculator care nu au avut legătură cu realitatea.
În al doilea rând, la nivel religios, al credinței ortodoxe, suntem puși serios la încercare: în Cine și în ce credem? De ce mergem la biserică și de ce ne împărtășim? Doar ca ritual, doar ca emoție și ca să ne meargă bine? Sau cumva ca să dobândim ceva vital, fără de care viața pământească nu are sens, pentru care putem și chiar ni se cere să renunțăm la lume? Dacă cineva nu crede în viața pe care o primește prin Sfânta Împărtășanie, prin rugăciuni și cultul Bisericii, ci mai mult în sănătate, are rost să lupte pentru redeschiderea slujbelor? Din păcate, cred că în această situație de îndoială cruntă se află mulți dintre clerici, nu doar dintre credincioși. De aceea vin cu discursuri șocante pentru o conștiință ortodoxă.
Dau un exemplu:
Sfânta Împărtășanie: între har și molipsire
Pe lângă faptul că Biserica ar trebui să funcționeze în ciuda pericolelor, chiar și Taina Împărtășaniei oferă suficiente garanții. Practica Bisericii de până acum demonstrează că nu au existat contaminări prin intermediul împărtășirii. Avem și situațiile recente de la Cluj și a Arhiepiscopului Pimen. Nu s-au contaminat cei ce s-au împărtășit din același Potir cu cei infectați. Pur și simplu. De ce? Pentru că acolo este Trupul lui Hristos, este o taină a vieții, nu un simbol, nu un ritual teatral.
Teologic, știm că Hristos este prezent prin har în Sfintele Taine. Nu e vorba că mâncăm carnea Lui, care s-ar consuma, ci că primim Trupul Lui întreg fiecare. De aceea se și numește în grecește σωμα (corp), nu σάρξ (cu sensul de carne). Cum? Prin har, prin puterea lui Dumnezeu. Iar acest lucru nu putem să-L negăm. Prin Împărtășanie participăm la puterea Învierii lui Hristos, la viața veșnică, nu pur și simplu la trupul Lui. De aceea se și scrie cu majusculă Trupul când e vorba de Împărtășanie, pentru că e Însuși Hristos, nu doar ceva din El.
Trebuie luat în considerare și faptul că Sfânta Liturghie urmărește apropierea, alipirea credincioșilor de Dumnezeu. Rugăciunile și ritualul ne pun în legătură cu Hristos și, în final, ne aduc la primirea Tainelor. Nu se poate apropia cineva nepregătit. Chiar credința copiilor este cel mai bun teren pentru lucrarea Domnului, dar și maturitatea celor ce au trecut prin pocăința necesară. Există și minuni, cum este cazul (nu am la îndemână cartea) unui anume Toma, un ucigaș fioros din Rusia secolului trecut, care s-a căit de toate faptele sale și a ajutat pe cei bolnavi în perioadă de epidemie cumplită. El nu s-a îmbolnăvit, deși era gata să primească orice suferință și moarte ca răsplată pentru fărădelegile lui. Nu toți suntem ca el, dar rămâne un model și o perspectivă asupra vieții.
În această lumină, este rezonabil să credem că, deoarece prin Taine primim har, nu hrană materială, deși sunt adevărată mâncare, puterea lui Dumnezeu înconjoară întregul ritual de împărtășire, adică inclusiv lingurița și procovățul utilizate. Deci nu este normală folosirea unor materiale de unică folosință, igienizate, care ar atenta tocmai la Taină și la credința noastră. Vinul și anafora de după aceea mie personal mi se pare firesc să fie administrate în pahare de unică folosință și cu alte mijloace de protecție sanitară.
Desigur că nu putem ști în ce măsură lucrează Dumnezeu, cât ne păzește și cât trebuie să ne păzim noi. Totuși acestea sunt premizele de la care se poate porni. În caz că se observă îmbolnăviri, se pot ajusta regulile (dar nu în urma unor eventuale isterii și cazuri instrumentate). Este firesc să fie protejați oamenii; sănătatea nu este de disprețuit doar pentru că ține de trupul acesta trecător. Însă deocamdată nu există motive suficiente.
„În secolul al III-lea a existat o pandemie care a cuprins Italia, Africa și imperiul roman de vest. Unii cercetători cred că a fost virusul Ebola. La vârful plăgii, mureau mai mult de 5000 de oameni în fiecare zi în Roma. Unele orașe și-au pierdut populația cu mai mult de 60 la sută.
În timpul pandemiei, oamenii au intrat în panică. Mulți oameni și-au abandonat bolnavii în crăpături sau șanțuri și i-au lăsat pe morți neîngropați. Oamenii au fugit din zonele unde era boală și au abandonat persoanele în vârstă, bolnavii și persoanele cu dizabilități.
Dar a existat o clasă de oameni care a refuzat să intre în panică. Ultimul împărat necreștin a fost un bărbat pe nume Iulian. El a scris: „creșterea creștină recentă a fost cauzată de caracterul lor moral, chiar dacă, poate, este prefăcut și de bunăvoința lor față de străini și grija pentru mormintele morților”.
Într-o scrisoare către un preot idolatru (păgân), el a scris: „Galileenii nepioși (creștinii) îi sprijină nu doar pe săracii lor, ci și pe ai noștri, toată lumea poate vedea că poporul nostru nu are ajutor de la noi”.
Creștinii în timp de pandemie, în loc să părăsească orașul, au rămas acolo cu un mare risc pentru ei înșiși. Au îngrijit săracii, bolnavii și bătrânii.
Unii istorici au spus că putem urmări ascensiunea creștinismului la cele trei mari pandemii din secolele II, III și VI. Istoricii au spus că creștinismul a crescut pentru că oamenii au privit la incredibila mărturisire a creștinilor în perioadele de criză. În loc să se panicheze, au demonstrat credință și compasiune imensă.”
Astăzi creștinii autentici se
confruntă cu aceeași provocare, dar mai presantă, care vine și din partea
conducătorilor bisericești: aleg compasiunea sau salvarea lor? În plus, există
și presiunea socială. Dacă în vechime creștinii erau apreciați pentru curajul
și jertfa lor, astăzi sunt blamați ca fiind inconștienți și pericol social.
Deja nu mai e vorba de dragoste față de oameni, ci conștiință și credință.
Exemple contemporane
Poate am fi tentați să credem că nu mai există azi acea unitate și manifestare umană. Dar ne înșelăm. Spre exemplu, în Rusia există multe infestări. Chiar și în jurul marilor mănăstiri. Lavra Sf. Seghie se confruntă cu un val de îmbolnăviri. Au murit până acum trei părinți: Protosinghelul Tihon pe 6 mai, Ierodiaconul Calist pe 8 mai și Arhimandritul Elian pe 11 mai. Toți au fost înmormântați cum se cuvine, fără distanțări fricoase.
Protos. Tihon la Înviere
Acum s-au impus restricții severe de către autorități. Însă Părinții au spovedit și au primit oamenii la slujbe și sunt gata să facă acest lucru mai departe. Starețul și Rectorul Universității și-au revenit din boală. Este o realitate tragică, însă înfruntată cu credință și realism. Cei mai mulți monahi nu au suferit, au trecut cu bine peste îmbolnăvire. Dar cei în vârstă și cu sănătatea șubredă au nevoie de îngrijiri deosebite și sunt în pericol real. Totuși viața trebuie să meargă înainte cu toate precauțiile necesare, însă nu învinsă și împotmolită de boală. Cu atât mai mult viața cea adevărată.
Avem parte de îndemnuri pacifiste sub pretextul că „faptul că duhul tulburării şi al dezbinării şi al tragerii la răspundere nu este duhul Bisericii. Orice poziționare cum că eu înțeleg mai bine decât ceilalți mă expune. Orice duh polemic şi de judecare a aproapelui lasă urme şi răni”. Dar oare abaterea de la credință nu lasă urme și răni? Oare Părinții din vechime doar s-au rugat și au manifestat indiferență față de deciziile greșite luate de cei din Biserică la nivel moral și dogmatic? Această tendință de a ni se induce un spirit fals de Pateric cred că este adevărata problemă teologică.
Sunt ferm împotriva datului cu părerea din zel greșit, dintr-o dispoziție de a critica cu dispreț chiar și pe ierarhi, fără argumente serioase, fără respectul cuvenit. De altfel, prefer să evit tot felul de acuzații mai mărunte, deși poate nu neimportante. Totuși nu putem ascunde abaterile grave ale episcopilor, ale oficialilor Bisericii. Chiar și în probleme atât de sensibile și clare, cum este Împărtășania.
Când am acuzat greșelile dogmatice din Creta, ni s-a răspuns că nu s-a schimbat nimic în cult și în dogme. Se pare că nu e bine să provocăm pe Dumnezeu, încât să se ajungă să fie dată în spectacol toată necredința arhiereilor care încearcă din răsputeri să mascheze putregaiul dinăuntru. Iată că se modifică și cultul și Biserica validează, apostazia merge înainte. Nu presăm pe nimeni de la spate să se trezească, ci doar îndemnăm, atragem spre un bine care nu poate fi făcut cu forța.
Tocmai pentru a nu ne cantona doar în discuții și dispute pe hârtie, cred că e nevoie să ieșim, să ne expunem, să ne apărăm credința. Poate în stradă, dar mai sigur în biserici, în rugăciuni și acțiuni curajoase. Poate se va cristaliza ceva în acest sens.
Clarificare: Miza reală este aceea că statul nu mai acționează legal, prin pârghiile firești, ci la șantaj. Practic, acum a ieșit la iveală că guvernanții nu pot impune Bisericii nimic datorită libertății religioase. Însă se folosesc de slăbiciunea ei pentru a o compromite mai departe, dând ea singură hotărâri cu abateri de la principiile ei. În felul acesta trebuie validat discursul oficial al pericolului virusului, care prevalează chiar și în fața credinței. Biserica ar fi avut toată independența să-și facă slujbele după ritualul îndătinat, doar asumându-și responsabilitatea în caz de contaminări. Dar a ales un compromis, cel mai mic, adică Liturghii fără împărtășire, ceea ce este un non-sens. Chiar dacă nu s-ar împărtăși nimeni, dar ar fi fost din cauza nevredniciei sau lipsei de pregătire și ar fi fost o conștientizare a măsurii la care trebuie să se ridice fiecare. Așa, totul devine teatru. În ce privește compromisul acesta mai mic, fără încălcări evidente ale rânduielii liturgice, este asemănător cu cel propus unor mucenici de a mânca nu carne jertfită idolilor, ci o carne simplă, dar care era prezentată ca fiind jertfită. Ar fi mimat închinarea la idoli, dar ar fi rămas „fără pată”. Ori ei nu au acceptat acest truc prin care să-și piardă sufletul. La fel a fost cu creștinii care își cumpărau libeluri (documente că au jertfit) fără să se fi închinat în realitate zeilor. Aceștia erau canonisiți ca apostați în Biserica din vechime, adică să nu se mai împărtășească o perioadă de vreme. Ceea ce înseamnă că cei care acceptă astăzi aceste măsuri sunt despărțiți în duh de Hristos, sunt apostați și pot să-și revină doar prin pocăință și depărtare de la Sfintele Taine o perioadă sau printr-o mărturisire care să compenseze trădarea. Deci cine o vrea să-și păstreze cugetul curat în fața lui Dumnezeu va trebui să se ferească să se facă părtaș la această hulă și să participe doar la slujbe unde este garantată împărtășirea.
În situația în care întrunirile sunt îngreunate din cauza regimului de epidemie, Arhiepiscopul Atenei a trimis o scrisoare către Primul Ministru al Greciei pe tema deschiderii bisericilor. Despre aceasta purtătorul de cuvânt al Sinodului grec, Mitropolitul Ierotheos, a dat unele detalii: „Preafericitul a trimis scrisoarea miercurea trecută, adică pe 22 aprilie, și nu are legătură cu faptele care s-au ivit între timp. A fost trimisă această scrisoare către Primul Ministru și a fost comunicată către șase destinatari. Această scrisoare a fost trimisă prin mandatare și autorizare sinodală. Așteaptă răspuns de la Primul Ministru și spun aceasta pentru că s-a scurs informația că scrisoarea a fost trimisă Ministrului Educației. Da, a fost și Ministrul Educației printre destinatari, dar scrisoarea a fost trimisă către Primul Ministru”. De asemenea, Preasfințitul, cu privire la cuprinsul scrisorii, a accentuat că scrisoarea nu este aspră, ci realistă, prin ea Preafericitul este de acord cu Primul Ministru pentru lucrul pe care l-a împlinit până acum și în continuare se referă la eforturile pe care le-a făcut Biserica pentru a contribui la truda aceasta titanică a statului pe tema coronavirusului, pe lângă faptul că Biserica a înfruntat dificultăți interne și externe, chiar și presiuni. Și, la final, încheie că trebuie să fie deschise bisericile în scopul întoarcerii treptate la normalitate.
Pe 24 aprilie a
trimis o scrisoare către guvern și Sinodul Bisericii din Creta, care este o
Mitropolie organizată în cadrul Bisericii Greciei. Episcopii cretani au cerut
repunerea în funcțiune a bisericilor cu stabilirea unor măsuri de prevenție
contra coronavirusului.
Urmarea acestor evenimente a fost că Primul Ministru al Greciei, Kyriakos Mitsotakis, a anunțat ieri (28 aprilie) deschiderea treptată în curând a lăcașurilor de cult: „Din 4 mai bisericile vor fi deschise pentru închinare individuală și de duminică, 17 mai, credincioșii vor putea să participe și la Sfânta Liturghie și la celelalte slujbe, totuși mereu cu reguli stricte care vor fi convenite cu Sfântul Sinod și cu comunitatea științifică”.
Este de notat că există mai multe cazuri
raportate de îmbolnăviri ale clerului din această țară. Chiar și situații în
care unii Episcopi au decedat de coronavirus, cum este cazul Episcopului
Veniamin de Zeleznogorsk și Logofsk. Acesta a murit sâmbătă, 25 aprilie, după o
pneumonie acută. A fost tratat într-o clinică din Kursk după ce fusese testat
pozitiv de covid-19. Culmea este că el este cel care se poziționase negativ pe
tema coronavirusului și declarase anterior că virusul este o lucrare a diavolului
și, dacă nu vrea Dumnezeu, nu va muri nimeni.
„Scopul nostru,
busola și etalonul acțiunilor noastre sunt interesul înțeles bine al turmei
noastre.
Biserica Ciprului are
o conducere, care păstrează raporturi foarte bune cu Președintele și Guvernul
și conlucrarea lor este normală.
A făcut apel ca
medicii care au cerut Președintelui să deschidă imediat bisericile cu măsuri de
precauție „să-și facă meseria lor”, punctând că nu este nevoie să se amestece
în treburile Bisericii. „Ar fi trebuit să abordeze întâi și-întâi conducerea
Bisericii, pe Arhiepiscop și să asculte intențiile lui. Și, dacă nu ar fi fost
de acord cu cele ce le-ar fi spus, atunci să se ridice”. El a apreciat că
Biserica are conducerea ei care vorbește cu Președintele și Guvernul, care nu se
vor luat după diferite sentimente înflăcărate ale unora, nici nu va urma reguli
laice.
Guvernul are
consilierii săi și va decide și Biserica Ciprului, la rândul ei, va aborda pe
Președinte și-și va exprima ideile ei.
Biserica nu va fi
influențată de «binevoitori» care au ca scop autopromovarea, exploatând
subiectele Bisericii. Scopul său este interesul înțeles bine al turmei sale și
al lumii pe care o slujește Biserica.
Arhiepiscopul a
transmis un mesaj clar că nu vom merge să facem orice și să fie readus
coronavirusul și mâine să fie acuzată Biserica de faptul că ea a dat
încredințare de reluarea activității bisericilor cu consecința că începe să
apară încă o dată din nou virusul. „Și, în loc să se întoarcă poporul la
lucrurile sale și la ritmul corect, să facem înmormântări în popor”, subliniind
că Biserica nu dorește așa ceva.
De asemenea, a transmis
mesajul că nu trebuie să fie forțat nimeni, accentuând faptul că va veni ceasul
când va vizita pe Președinte și va vorbi cu el. Vom face ceea ce este în interesul
poporului și Biserica nu se va comporta ca o gloată. „Ne vom comporta ca oameni
responsabili pentru binele poporului nostru, care ne-a rânduit să-l slujim.”
Este de amintit că Arhiepiscopul se va întoarce mâine la Nicosia.
Deși nu ne privesc direct pe noi, totuși declarațiile de mai sus pot fi considerate o mostră de ipocrizie și aroganță prin care este disprețuită opinia credincioșilor și impusă una oficială, fără fundament real în practica Bisericii.
Chiar și așa, într-un alt interviu către Cyprus Times, Arhiepiscopul Hrisostom s-a referit și la deschiderea treptată a bisericilor. Acesta a declarat: „Gândul nostru este să poată veni un număr de credincioși pentru slujbe la biserici, avânt totuși o distanță de 10 metri păstrați unul de altul. … Într-o zi să meargă unii și în altă zi alții”.
Există intenția atât din partea Arhiepiscopului, cât și a Președintelui să aibă loc un comunicat pe tema deschiderii bisericilor.
