Prigoana statului asupra Bisericii Ucrainene ca metodă de ruinare a țării (Imagine: UJO)
Pe lângă războiul armat care se desfășoară pe teritoriul Ucrainei, mai există unul împotriva Ortodoxiei, care a început înainte de ofensiva Rusiei. Autoritățile persecută Biserica Ortodoxă canonică îndeosebi la nivel local prin acapararea bisericilor și violența asupra credincioșilor.
Furia demonică și nedreptatea care caracterizează aceste atacuri asupra Bisericii sunt reliefate de două intervenții ale lui Dumnezeu în cazuri concrete. Despre acestea vorbește Mitropolitul Longhin într-o predică de acum câteva săptămâni:
Doi oameni au murit după ce au fost atinși de mânia lui Dumnezeu. Un activist înfocat și-a dat sufletul chiar în momentul atacării unei biserici și a preotului de acolo, iar un bătrân a murit a doua zi după ce și-a permis să-și bată joc dansând în fața unei femei care se ruga în apărarea Lavrei Pecerska.
La începutul lunii aprilie, Volodimir Ivanovici Natikaci, un activist al BOaU, a murit în timpul unui raid asupra unei biserici ortodoxe din satul Lipoveț din regiunea Kiev. Organizat de deputatul Ivan Mihailovici Semtsov alături de cel ce a ajuns să moară, atacul bisericii s-a sfârșit în mod tragic prin acest incident. Conform martorilor oculari și declarațiilor preotului paroh, împricinatul s-a năpustit asupra unui preot și a încercat să-l tragă de-o parte de crucea pe care o ținea în mână, strigând amenințări cu moartea la adresa clericilor, dar a murit subit de atac de inimă. Filmarea scurtă de mai jos ne dă o imagine despre cele petrecute. A existat și una puțin mai lungă ce surprindea momentul în care se chinuia și și-a dat sufletul:
Celălalt bătrân menționat se poate vedea din filmarea de mai jos cum dansa sfidător față de credința oamenilor și se știe doar că a murit a doua zi, din păcate:
Deși aceste evenimente sunt semne în ajutorul Bisericii, ele nu constituie o bucurie și un triumf, ci o atenționare să nu ne ucăm cu lucrurile serioase ale credinței.
Tragediile acestea trebuie încadrate în contextul mai larg al prigonirii crunte a Bisericii din țara vecină.
După cum se poate întrevedea dintr-un articol recent despre persecuția din Ucraina, deși schismaticii formați cu ajutorul Patriarhiei Ecumenice recent, în 2018, sunt foarte puțini și interesați mai mult de aspectele politice conflictuale cu rușii decât de credință, aceștia se organizează foarte bine și violent. Nu există o pondere mai mare de creștini care doresc să-și schimbe afilierea de la Biserica Ortodoxă canonică, ci doar grupuri de schismatici sau politruci care dau năvală peste lăcașurile de cult și le iau în posesie, după care organizează un vot de trecere de la BOU la BOaU. Fiind mai numeroși decât credincioșii care se pot aduna aproape în orice parohie, ei îi domină pe localnici și se mută de la o parohie la alta.
Din nefericire, influența lor nu este doar una locală, ci ajunge până la autoritățile guvernamentale. De altfel, acesta este și motivul pentru care a fost înființată structura bisericească schismatică, pentru că statul a cerut aceasta. Cel mai probabil și dovedit, există o presiune consistentă a SUA prin interpușii săi de a sprijini aceste inițiative care au aderență mai mult pe plan local. Altfel spus, deși populația sprijină în marea ei majoritate Biserica Mitropolitului Onufrie, există o minoritate care beneficiază de un sprijin imens politic ce dorește persecutarea Ortodoxiei. Motivele și interesele sunt diferite de la diferiții actori implicați, dar concură în aceeași direcție a prigonirii.
Ceea ce-i împiedică deocamdată să dea o lege de interzicere a Bisericii este faptul că nu au suficiente voturi în Rada Supremă, Parlamentul ucrainean, după cum dă mărturie un deputat. Nici măcar în partidul de guvernământ nu există suficientă adeziune la un asemenea proiect de represiune. Mai mult, legea este de partea credincioșilor și aceștia au toată îndreptățirea să creadă că-și vor recăpăta bisericile mai târziu, când vor putea avea loc procese echitabile.
Însă deocamdată legea nu este respectată, ci răstălmăcită pentru a fi împlinite interesele unora. Numai mărturisirea oamenilor care stau la fața locului împiedică autoritățile să nu acapareze Lavra Peșterilor, deși nu pot invoca nici un motiv real pentru a fi luată din administrarea Bisericii. Deocamdată funcționează și legile martirajului pentru credință.
Deși soarta întregii Biserici Ucrainene este amenințată de autoritățile ucrainene, este luat aminte și la suferința românilor etnici din țara vecină, din regiunea Bucovina.
După valul de știri din primele luni ale anului despre vitregiile prin care trec românii, iată că există și materiale în mass-media românească prin care se pune la îndoială veridicitatea suferințelor povestite. Un reportaj realizat de PrimaTV în Săptămâna Mare neagă cele relatate de IPS Longhin și-l acuză că face jocul rușilor, de la care ar fi primit bani până la începutul războiului. Bineînțeles, din păcate, doar vorbe aruncate în vânt.
Vlădica Longhin a mustrat pe acel jurnalist român chiar într-o predică și a respins toate minciunile din reportaj. Episcopii din Ucraina sunt prigoniți cu adevărat, închiși, alungați din țară, bătuți. Bisericile sunt acaparate și chiar arse. Clădirile din cuprinsul Mănăstirii nu sunt hoteluri, cum fals s-a spus, ci un arhondaric mare pentru a primi gratuit pe închinători, un spital și un orfelinat pentru copii cu handicap grav, toate întreținute pe cheltuiala proprie. În mod categoric nu sunt dovadă a traiului bun neafectat de persecuția statului ucrainean.
În ce privește afirmațiile din reportaj că etnicii români nu sunt împiedicați să vorbească în limba lor la biserici și la școală, acest lucru este contrazis de situația din teren. S-a tot vorbit în trecut cu dovezi clare că Ucraina vrea să interzică limbile minoritare pe teritoriul său, că sunt afectate drepturile minorității române.
Din păcate, situația actuală este tot mai gravă și din cauza faptului că România nu a știut să apere interesele minorității sale din țara vecină. Semnalăm două apeluri ale fraților noștri de peste graniță:
Unul dintre cei mai importanţi lideri ai comunităţii româneşti din Ucraina, fostul primar al comunei Mahala, Elena Nandriş, cere autorităţilor române să se implice mai mult în apărarea intereselor populaţiei de etnie română din regiunea Cernăuţi, notează Agerpres.
Nandriş şi-a manifestat îngrijorarea faţă de aplicarea noii Legi a învăţământului, care prevede restrângerea drepturilor minorităţilor în şcoli. Actul normativ impune şcolilor cu predare în limba minorităţilor, inclusiv în limba română, să introducă, treptat, ore în limba ucraineană.
„Eu cred că Guvernul României ar trebui să se implice mai insistent în apărarea limbii noastre române, pentru că noi o pierdem şi nouă ne pare foarte rău. Noi iubim limba noastră, noi ne zbatem pentru limba noastră, noi o preţuim mai mult decât voi acolo. Noi am spus totdeauna: vrem să vorbim, vrem să cântăm şi să ne rugăm în limba noastră. Noi vorbim în limba strămoşilor noştri de ani de zile. Astăzi sunt 551 de ani de când suntem români. Şi acum, în câţiva ani, distrugem totul. Ne doare foarte mult. Mulţi din România nu înţeleg asta. E durere când îţi pierzi limba. Noi aici nu avem putere să facem ceva. Legea merge mai departe. Nu au cedat nicio literă din lege”, a afirmat Nandriş.
(…)
Legea învățământului a fost modificată în 2017, determinând, în primă etapă, ca şcolile cu predare în limba rusă să treacă la studierea tuturor disciplinelor de învățământ în limba ucraineană începând cu 1 septembrie 2020.
Ulterior, la finalul lui 2022, președintele Zelenski a promulgat o lege a minorităților naționale. Legea a fost criticată de guvernele României și Ungariei. MAE de la București a declarat că este „regretabil” modul în care a fost adoptată legea și a cerut Ucrainei consultări cu Comisia de la Veneția și reprezentanții minorității române din această țară.
Până și în Parlamentul României a fost citit un apel al unui preot român din Ucraina:
Pe lângă prigonirea minorităților, se intensifică zilele acestea și atacul la adresa Bisericii majoritară din zona Cernăuți. Fiind regiunea care nu are nici o biserică cedată schismaticilor, a fost luată în vizor de autorități și de radicalii naționaliști. Aceștia urmăresc desproprietărirea parohiilor pentru a le fi luate terenurile și clădirile în care-și desfășoară viața religioasă. Astfel, Consiliul Local a votat ridicarea dreptului de a folosi permanent lotul de pământ alocat pentru 24 de parohii și mănăstiri. Aceasta în ciuda faptului că instituția în cauză nu are aceste atribuții, ci doar un tribunal poate decide această desproprietărire în anumite circumstanțe.
Un exemplu de violență la adresa comunității ortodoxe canonice din regiunea Cernăuți este incendierea unei biserici din satul Milieve cu hramul Sf. Iov de Poceaev. La acest gest Mitropolia a răspuns cu o întrebare retorică: „Ce fel de binecuvântare căutăm de la Dumnezeu pentru pământul nostru?”.
Filmulețul de mai jos face o prezentare succintă a situației actuale a Ortodoxiei în Ucraina, îndeosebi în partea de Vest. În timp ce Estul este predominant rusofon și măcinat de război, partea opusă a țării se remarcă prin prigonirea Bisericii Ortodoxe de sub Mitropolitul Onufrie. Textul articolului este o traducere a narațiunii din fundal.
Pentru a fi mai clar, activitatea de distrugere a Bisericii canonice este dusă de stat în colaborare cu schismaticii conduși de Epifanie Dumenko și de naționaliștii radicali din zonă. Fiind o regiune marcată de prozelitismul sălbatic catolic de-a lungul istoriei, cu formarea greco-catolicilor încă din 1695 și aflată mult timp sub dominația poloneză, aici populația are tendințe anti-rusești, dar și anti-ortodoxe. Chiar și așa, majoritatea este formată din oameni credincioși ortodocși, care nu vor să renunțe la credința străbună și bună. Dar ajutorul și puterea politică sunt un factor decisiv, bineînțeles cu metode necinstite, similare cu ale sovieticilor. De aceea Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, prin a cărui intruziune necanonică s-a format noua „Biserică” schismatică în 2018, poartă o mare responsabilitate pentru această prigoană a ortodocșilor, care are caracter mai mult inter-naționalist.
Primăvara anului 2023 este legată de înfrângerea eparhiilor BOU în Vest. Autoritățile BOaU și radicalii au zdrobit BOU în regiunile Ivano-Frankovsk și Lvov. Urmează Hmelnițki.
Ceea ce veți vedea în acest video era inimaginabil până mai ieri. Astăzi, în primăvara anului 2023, se poate spune cu convingere că autoritățile Ucrainei noastre, în alianță cu reprezentanții BOaU și cu radicalii, distrug Biserica Ortodoxă Ucraineană înadins. Cum se petrece asta? Să începem!
Pe 10 martie autoritățile au anunțat încheierea Acordului cu BOU pentru arendarea Lavrei de jos. Pe 29 martie obștea se presupunea că va părăsi mănăstirea, dar nu au făcut asta. Credincioșii au organizat o rugăciune stând în fața ușii de intrare. Oamenii pur și simplu nu au lăsat comisia să inventarieze și să sigileze bisericile. Toți s-au așteptat la un asalt în forță, dar nu a venit. În orice caz, s-au desfășurat evenimente tragice în Vestul Ucrainei.
Pe 28 martie, autoritățile au organizat un raid al ultimei biserici a BOU din Ivano-Frankovsk. O bandă de radicali a spart ușile laterale, a dat cu gaz lacrimogen în interior și a scos afară pe credincioși. primarul orașului, Ruslan Marținkiv, a anunțat cu emfază că regiunea Ivano-Frankovsk a devenit prima regiune din Ucraina fără Biserica Ortodoxă Ucraineană, pe care o numește Patriarhia Moscovei: „Acesta este un eveniment măreț pentru noi. Regiunea Ivano-Frankovsk este prima regiune care astăzi este fără Patriarhia Moscovei”.
Curând primarul a spus că orașul a sărbătorit Paștile pentru prima dată fără BOU: „Acesta este cu adevărat primul Paște fără Patriarhia Moscovei”.
Autoritățile s-au ocupat și în Lvov de Biserica Ortodoxă Ucraineană. Pe 5 aprilie, 50 de oameni necunoscuți, conduși de șeful Consiliului Regional din Lvov, Iuri Kholod, au dat buzna în Catedrala Sf. Gheorghe chiar în timpul Liturghiei. Au oprit slujba și au organizat un vot fals pentru trecerea către BOaU. Apoi, împreună cu poliția, i-au scos afară pe credincioși. biserica a fost acaparată. În aceeași zi, autoritățile au oprit acordul de arendare și au sigilat biserica Sfintei Treimi ce aparținea parohiei BOU.
Următoarea zi, autoritățile au făcut ceva de neimaginat. Au demolat ultima biserică a BOU din Lvov cu un excavator. Reiterăm că nu e vorba de vreo clădire abandonată, ci de o biserică funcțională, în care se rugau sute de parohieni.
Ca în Ivano-Frankovsk, primarul de Lvov, Andriy Sadovyi, a declarat deschis că s-au ocupat de comunități pentru că aparțin de BOU. Citat: „Mulțumiri tuturor care s-au alăturat și au ajutat să fie închisă istoria Patriarhiei Moscovei în orașul nostru în aceste două zile fără provocări”.
Andriy Sadovyi: „Astăzi nu avem nici o comunitate oficială în Lvov care să țină slujbe sfinte sub auspiciile Patriarhiei Moscovei. Vă place sau nu, decizia a fost luată și trebuie respectată. Punct”.
Aceeași poveste și în regiunea Lvov. În Boryslav, autoritățile au sigilat Biserica Acoperământului după ce comunitatea a refuzat să se transfere către BOaU. Guvernul a închis biserica BOU în satul din Vidniv.
Prin urmare, autoritățile distrug în mod deschis parohiile BOU tocmai pentru că sunt parohii ale BOU.
Exemplul din Ivano-Frankovsk și Lvov a inspirat autoritățile din Hmelnițki. Dar problema este că sunt multe sute de comunități bisericești acolo și zeci de mii de parohieni în ele. Ce e de făcut? S-a decis să fie folosită metoda provocării, propusă de șeful C14, Yevhen Karas, pentru Lavra Pecerska din Kiev. Acolo el instruit pe luptătorii săi să se împartă în grupuri de doi sau trei, unde unul să provoace pe un monah sau credincios spre agresiune și restul să filmeze cu telefonul: „Misiunea este să acționați ca un catalizator, să exacerbați totul și (să arătați, n.ed.) că se comportă ca agresori și ca o turmă. Astfel, acest comportament agresiv al lor va fi de mare autor ca toți, inclusiv europenii, să spună că este un grup agresor terorist, nu monahi”.
În Lavră, această tehnică nu a funcționat pentru că instrucțiunile lui Karas au ajuns pe internet. Dar în Hmelnițki totul a ieșit strălucit. Pe 2 aprilie, toată mass-media ucraineană a explodat cu indignare – preoții moscoviți din Hmelnițki au bătut un militar. Canalele TV au arătat filmări unde un ipodiacon cu parohienii trăgea afară un soldat, în timp ce o femeie cu camera striga față de scena baterii soldatului.
Acest fapt a fost publicat de deputatul din Hmelnițki Viktor Burlyk. Și apoi el a chemat pe locuitorii orașului prin rețelele de socializare la catedrala BOU. Și acum mulțimea, deja indignată de „baterea soldatului”, a dat buzna la fața locului și a început dintr-o dată să voteze pentru transferul catedralei către BOaU. Catedrala a fost acaparată în final. Primarul de Hmelnițki a convocat imediat o ședință în care a „interzis” BOU în oraș și regiune. Bisericile sunt acaparate atât în Hmelnițki, cât și în regiune potrivit schemei bine erodate. În orice caz, să ne întoarcem la „bătaia soldatului” Artur Ananyev.
Video-ul postat de deputat începe din momentul când Ananyev este tras deoparte. Ce s-a întâmplat înainte de aceasta nu se arată în video. Iată ce spune însuși ipodiaconul, Igor Slobodyan: „Ananyev a alergat spre solee, care este în mijlocul bisericii și a turnat apă pe Părintele Protodiacon Rostyslav. După aceea, a sărit pe solee, l-a aruncat pe protodiacon, i-a rupt veșmintele bisericești. Drept urmare, Sfânta Evanghelie a căzut la podea”.
Faptul că Ananyev l-a atacat pe diacon este confirmat și de câteva secvențe postate pe net și care ar fi trebuit să arate că clericul însuși a scăpat Evanghelia pe podea. Acolo se poate vedea că haina preotului este ruptă. Adică Ananyev a întrerupt Liturghia, a atacat pe diacon și era periculos pentru parohieni, femei și copii. De aceea a fost prins atât de dur.
Dar cel mai interesant lucru este că aceste secvențe au fost publicate de Yevhen Karas, același care a dat instrucțiuni pentru provocările din Lavră. Cum a obținut înștiințare de la femeia din catedrala din Hmelnițki? Răspunsul este în această fotografie. Karas, Ananyev și deputatul Burlyk sunt o echipă. Ei au organizat împreună provocarea din Hmelnițki ce a cauzat indignarea societății și a dus la acaparări în masă în oraș și în regiune.
Așa a avut loc raidul în catedrala din Șepetivka. Mulțimea incitată a fost condusă la biserică, atunci când parohienii se rugau înăuntru. Ușile laterale au fost sparte. Credincioșii au început să construiască baricade, dar forțele erau inegale. Prădătorii au deschis ușile centrale. Mulțimea a năvălit în biserică atunci când o parte din parohieni cu preotul lor se rugau în genunchi. Noii stăpâni ai vieții se bucurau și aplaudau. Parohienii BOU care nu au vrut să plece singuri au fost trași afară cu forța. Catedrala a fost luată.
În timpul acaparării altor biserici din Hmelnițki și din regiune, autoritățile au blocat accesul la ele pentru parohieni.
Un parohian din Biserica Sf. Gheorghe a BOU din Hmelnițki: „Toți suntem locuitori din Hmelnițki, parohieni ai acestei biserici, ai altor biserici. Ce se întâmplă în biserică acum? De ce nu sunt lăsați în biserică oamenii care vin la slujbă? De ce?! Ce-i cu oamenii aceia care fac zarvă acolo? Ce se întâmplă în biserică, oricum?”.
Mai departe, în locul parohienilor, autoritățile au adunat oameni complet dinafară să voteze trecerea la BOaU.
„Suspilne Hmelnițki” despre participanții la votul pentru transferarea Bisericii BOU a Maicii Domnului din Kazan către BOaU: „Valentyna Hesal spune că locuiește într-un cartier mic din cealaltă parte a orașului, dar a venit să sprijine comunitatea”.
V. Hesal: „Am considerat datoria mea directă să iau parte la acest eveniment”.
„Suspilne Hmelnițki” despre participanții la votul pentru transferarea Bisericii BOU a Maicii Domnului din Kazan către BOaU: „Antonina, o locuitoare a acestui cartier, spune că locuiește aproape de biserică, dar merge la altă biserică, ‘ucraineană’”. Antonina: „Am venit aici să sprijinim. Foarte bine.”
Acaparatorii sunt organizați și conduși de oficiali. De exemplu, în timpul ocupării Bisericii Sf. Gheorghe din Hmelnițki, omul care era prezentat ca șeful unei noi comunități religioase este de fapt directorul companiei de electricitate din Hmelnițki.
În această situație, credincioșii nu pot spera la putere. Pot să-și apere bisericile doare pe cont propriu, cum a fost cazul în Kamyanets-Podilsky. Și aici oficialii au condus mulțimea la catedrală cu intenția clară de a o ocupa. Dar au eșuat. Parohienii au devenit un zid la biserica lor.
În trezirea urii de ansamblu față de BOU, autoritățile locale pun mâna pe pământul pe care sunt construite bisericile. Schema este simplă: fără pământ – fără drept de existență pentru biserică.
În timpul săptămânii, consiliile municipale din Hmelnițki, Kamyanets-Podilsky, Rovno, Zdolbuniv, Ternopol, Luțk, Berezan și multe altele iau decizii pentru acapararea pământului. Această simultaneitate sugerează că autoritățile locale au primit un ordin de sus.
Taras Batenko, parlamentar al Ucrainei: „Aceasta poate fi numită o ‘revoluție spirituală’, un purgatoriu. Ucraina este faimoasă pentru maidanurile ei. Procesul de transferare a bisericilor de la BOU a Patriarhiei Moscovei către BOaU sau, în final, către o altă confesiune nu poate fi oprit”.
În același timp, o lege de interzicere a BOU este în pregătire. Pentru ce?
Parlamentarul Poturaev răspunde acestei întrebări: „Scopul nostru ca agenți ai statului este să promovăm stabilirea unei singure Biserici Ortodoxe în Ucraina. Ea deja există – este BOaU”. Mai mult, Poturaev spune că, atunci când acest proces se încheie, autoritățile se vor adresa Fanarului pentru un alt Tomos pentru BOaU, de data aceasta pentru Patriarhie. Citat: „Acestea sunt scopuri strategice ale statului ucrainean și ale Ortodoxiei ucrainene”.
Legea de bază a statului – Constituția Ucrainei definește în articolul 35 următoarele principii ale libertății religioase și credințelor ideologice ale ucrainenilor: „Oricine are dreptul la libertatea filosofiei și religiei proprii. Acest drept include libertatea de a avea sau nu orice religie, să organizeze singur sau în colectiv și fără constrângeri religioase ritualuri și ceremonii și să ducă activitate religioasă… Biserica și organizațiile religioase sunt separate de stat și școala – de Biserică. Nici o religie nu va fi recunoscută de stat drept obligatorie”.
Ceea ce se întâmplă în Ucraina față de Biserică este un lanț de delicte atât de flagrante, încât pot fi comparate cu delictele bolșevicilor.
În același timp, autoritățile actuale, ca și bolșevicii, spun că Ucraina este o țară cu o libertate religioasă fără precedent. Șeful Departamentului de politici etnice ale Statului, Yelensky, a declarat foarte serios că „Ucraina este un spațiu al celei mai mari libertăți religioase din Europa”.
Adică demolarea bisericilor, acapararea în masă a bisericilor cu participarea autorităților, distrugerea deliberată a unei confesiuni în regiuni întregi, incitarea la ură împotriva unei denominațiuni anume – sunt acestea semnele „libertății religioase”?
Într-o zi, toate acțiunile autorităților noastre împotriva Bisericii vor primi o evaluare, cum s-a făcut cu acțiunile regimului sovietic. Acei agenți statali implicați în prădarea bisericilor locale sau eliminarea prin lege a Bisericii vor fi responsabili de aceasta, în timp ce războiul va servi doar ca o circumstanță agravantă.
Faptul că războiul din Ucraina nu este unul între ortodocși este tot mai vădit în ultima vreme în urma acțiunilor tot mai violente ale autorităților împotriva Bisericii Ortodoxe Locale canonice. Cu toate că miercuri nu au acaparat Lavra Peșterilor, după cum dăduseră ultimatum, presiunile fizice continuă îndeosebi asupra starețului. Cei care vor să ia în stăpânire mănăstirea sunt anti-creștini și chiar sataniști declarați, nu urmăresc să se roage în biserică.
În data de 30 martie, a doua zi după preconizata predare a Lavrei Pecerska autorităților, comisia trimisă în inspecție a plecat fără să sigileze bisericile vizate. Credincioșii prezenți au fost avertizați în privința provocărilor la care vor fi supuși de către oameni special pregătiți pentru asta și să nu le dea curs în nici un chip.
Este important de semnalat faptul că ambasadele occidentale au presat autoritățile ucrainene să evite violența în urma vizionării modului cum a fost acaparată ultima biserică din regiunea Ivano-Frankovsk. Fără intervenția în forță a poliției, deocamdată Lavra Peșterilor nu poate fi luată de la ortodocși.
Deocamdată toată presiunea s-a mutat asupra starețului Lavrei, Mitropolitul Pavel, care a fost supus la un proces rapid intentat și extenuant. El a fost condamnat să fie pus sub arest la domiciliu 60 de zile și să poarte o brățară electronică, cu interdicția de a difuza apeluri video către public. Acuzația adusă este aceea că a justificat agresiunea Rusiei în diferite discuții telefonice de la începutul invaziei din 24 februarie anul trecut.
Patriarhul Catolicos Ilia II al Georgiei a trimis o scrisoare Patriarhului Ecumenic cu privire la situația care domnește în Ucraina pe subiectul Lavrei Peșterilor din Kiev.
Între altele, el menționează că „guvernul Ucrainei, care se află în stare de război, are propria lui poziție și ia în considerare problemele religioase la un nivel mai mic”. Cu prilejul acestei situații, Patriarhul Ilia II cere de la Patriarhul Ecumenic să ajute spre dezamorsare.
De asemenea, Întâistătătorul Bisericii Georgiei subliniază faptul că „Biserica Ortodoxă Ucraineană s-a aflat într-o situație foarte dificilă din multe privințe”, spunând că una din ele este Lavra Peșterilor, precum și acapararea sfintelor biserici.
„Este îndeosebi important faptul că Mitropolitul Onufrie, prin hotărâre sinodală, a ieșit din Biserica Rusiei și a făcut unii pași spre negocieri. Din păcate, lumea ortodoxă se confruntă astăzi cu o serie de provocări serioase și orice pas pozitiv la acest nivel va fi evaluat în particular…” – încheie Patriarhul Georgiei.
În încheiere, Patriarhul accentuează: „am dori să ne exprimăm încă o dată marea noastră durere pentru războoul ruso-ucrainean, care ridică vieți ale aoldaților și a mii de oameni nevinovați care-și apără patria. Am trecut prin astfel de încercări și cunoaștem foarte bine seriozitatea situației. Pentru cele de mai sus, ne doare pentru situația actuală din Biserica Ortosoxă Ucraineană”.
“Cu bucurie combinată cu tristețea, vă îmbrățișăm în Hristos în aceste zile ale Postului Mare, când ne pregătim pentru moartea și Învierea Domnului și Mântuitorului nostru. Vă scriem în această perioadă grea pentru istoria respectatei Biserici Ortodoxe Ucrainene, timp în care ne amintim de cuvintele Sfântului Apostol Pavel: “În toate pătimind necaz, dar nefiind striviţi; lipsiţi fiind, dar nu deznădăjduiţi, prigoniţi fiind, dar nu părăsiţi; doborâţi, dar nu nimiciţi” (2 Cor. 4:8-9) se spune în mesaj.
Patriarhul Ioan notează că deși Biserica Antiohiei este departe în plan geografic, toți credincioșii întind o mână de ajutor Bisericii Ortodoxe Ucrainene în această perioadă dificilă.
“Ne rugăm neîncetat pentru Dumneavoastră și pentruai păstorii voștri, ne rugăm lui Dumnezeu să oprească în curând acest război teribil și să distrugă toate amenințările cu care se confruntă sfânta voastră Biserică. Dumnezeu să vă dea înțelepciune, putere și capacitatea de a îndura, căci “cine va răbda până la sfârșit acela se va mântui”, a scris Întâistătătorul Bisericii Antiohiei.
Patriarhul Ioan al Antiohiei a scris o epistolă și Patriarhului Chiril, în care deplânge „cu veșincă durere” situația din Ucraina, de unde vin vești proaste despre persecuția Bisericii. Acesta notează: „auzim astăzi de persecuția Bisericii Ortodoxe Ucrainene și despre acele monumente istorice care formează inima Patriarhiei Moscovei și a restului Rusiei istorice”.
Biserica Bulgară și-a exprimat îngrijorarea cu privire la decizia conducerii Rezervației Naționale “Lavra Peșterilor de la Kiev” conform căreia călugării trebuie să părăsească sfânta mănăstire înainte de 29 martie 2023.
“Lavra Peșterilor de la Kiev este prima mănăstire a Rusiei Kievene, întemeiată în secolul al XI-lea de primii asceți ai monahismului vechi rusesc, Preacuvioșii Antonie și Teodosie ai Peșterilor. A fost amenajată de călugării ortodocși și de poporul Rusiei Kievene, iar apoi al Imperiului Rus, sute de sfinți au strălucit în mănăstire, sfinți care sunt cinstiți pretutindeni în Biserica Ortodoxă”, se menționează în adresare.
“În ultimii treizeci de ani, cu prețul unor eforturi incredibile, clerul mănăstirii, cu ajutorul poporului ortodox din Ucraina, precum și pelerinii din toată lumea ortodoxă au ridicat sfânta mănăstire literalmente din ruină și pustiire”, au adăugat în Biserica Ortodoxă Bulgară.
Potrivit ierarhului bulgar, această lovitură adusă Lavrei este o lovitură împotriva celei mai mari confesiuni din Ucraina, “o lovitură împotriva poporului ortodox ucrainean și întreagii Biserici Ortodoxe, o lovitură în Trupul viu al lui Hristos”.
Biserica Bulgară și-a exprimat sprijinul deplin pentru călugării din Lavra Peșterilor de la Kiev și a făcut apel către autoritățile Ucrainei, îndemnându-le să nu se amestece în treburile bisericești. “Facem apel către autoritățile de stat din Ucraina să nu se amestece în treburile bisericești, să respecte principiul separării statului de Biserică. Îndemnăm la păstrarea Lavrei Peșterilor de la Kiev cu singura și unica destinație – ca loc de închinare și de viețuire a nevoitorilor din Biserica canonică”, se arată în apel.
“Astăzi peste 200 de călugări și novici trăiesc în Lavra Peșterilor de la Kiev. În ultimii treizeci de ani, ei au ridicat din ruine sfântă mănăstire moștenită de la regimul ateist, și au înălțat multe biserici în ea, prin muncă dezinteresată și cu sprijinul poporului evlavios. Ei nu trebuie să fie lipsiți de un loc de pocăință și rugăciune. Rugăciunile lor sunt un sprijin pentru noi toți în aceste încercări grele. În Lavră se află Academia Teologică și Seminarul din Kiev, unde studiază mulți studenți și seminariști. Aceștia sunt viitori clerici și slujitori ai Bisericii”, se notează în încheierea adresării.
Apelul a fost semnat de: Episcopul Mihail al Konstantiei, starețul mănăstirii Cekotinsky împreună cu călugării;
Arhimandritul Ioan, starețul mănăstirii Sfântul Teodor Tiron din Praveș împreună cu obștea;
Arhimandritul Nazariie starețul mănăstirii Sfânta Treime din Aprilți, împreună cu obștea;
Arhimandritul Ioan, starețul mănăstirii Ciprovsk în cinstea Sfântului Ioan de Râlsk;
Arhimandritul Nifon, starețul mănăstirii Lopușansk în cinstea Sfântului Ioan Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului.
Ieromonahul Emil Yakimov, starețul mănăstirii Sfânta Treime din Etropol;
Maica Cassiana, stareța mănăstirii Vracensk în cinstea celor Patruzeci de Mucenici, împreună cu maicile din mănăstire.
Nu în ultimul rând, s-au strâns foarte mulți astăzi la Pecerska mulți credincioși pentru a-și apăra Biserica și credința persecutată, după cum relatează Orthochristian, dar și diverse filmări în direct.
Așadar doar două Biserici au luat poziție față de persecuția din Ucraina, Georgiană și Antiohiană. Mai există și alți ierarhi și clerici din Bulgaria și Serbia care s-au exprimat public. Din nefericire, Patriarhia Română rămăne surdă la durerea de dincolo de graniță, deși ar fi cea mai îndreptățită să reacționeze pentru că avem o comunitate substanțială de români minoritari acolo.
Nu rămâne decât să ne rugăm noi, credincioșii, și să cerem ajutorul lui Dumnezeu pentru frații noștri de credință, dar și pentru a nu ajunge în aceeași situație ca ei dacă nu luăm poziție acum.
Sfârșitul anului trecut și începutul anului acesta au marcat, după cum am mai scris, și debutul persecuției fățișe a Bisericii Ucrainene de către stat. La începutul lui finalul lui decembrie și începutul lui ianuarie două mari catedrale din Lavra Pecerska au fost luate de la BOU canonică și chiar date spre slujire schismaticilor. În plus, au fost expluzați din țară mai mulți ierarhi și clerici și percheziționate diferite mănăstiri. Acum se trece la o nouă etapă intermediară spre scoaterea definitivă în afara legii a Bisericii canonice; este vorba de expulzarea definitivă din Lavra Peșterilor, sediul Mitropolitului Onufrie.
Persecuția statului ucrainean asupra Bisericii Ortodoxe Ucrainene canonice de sub Preafericitul Mitropolit Onufrie al Kievului și a toată Ucraina continuă cu toată puterea.
Guvernul ucrainean a moștenit proprietatea Lavrei Peșterilor din Kiev de la Uniunea Sovietică și „Rezervația Națională”, după cum o numește statul, este împărțită în Lavra de sus și cea de jos. Biserica a fost deja aruncată afară din Lavra de sus, care include catedrala Adormirea Maicii Domnului și biserica trapezei Sf. Antonie și Teodosie la sfârșitul anului trecut. (…)
Nota de expulzare menționează: ‘Rezervația Națională „Lavra Peșterilor din Kiev” și Lavra Peșterilor din Kiev-Adormirea Maicii Domnului din cadrul Bisericii Ortodoxe Ucrainene au semnat acordul nr. 2 din 19 iulie 2013 pentru folosirea liberă de către o organizație religioasă a clădirilor religioase și a celorlalte proprietăți care sunt proprietate a statului.
Potrivit decretului președintelui Ucrainei , rezoluția Cabinetului de Miniștri al Ucrainei din 23 decembrie 2022 a stabilit un grup de lucru interdepartamental pentru a pregăti propuneri și recomandări pentru organizarea implementării unor sarcini cu privire la activitățile organizațiilor religioase din Ucraina, care, pe durata lucrului, au descoperit că mănăstirea a încălcat termenii contractului de utilizare a proprietății de stat…’
În ziua de 12 martie 2023, mii de credincioși ai Bisericii Ortodoxe Ucrainene s-au adunat la Sfânta Liturghie în Lavra Peșterilor de la Kiev, de sărbătoarea Soborului Cuvioșilor Părinți ai Lavrei Peșterilor din Kiev, transmite canalul Telegram al Bisericii Ortodoxe Ucrainene .
“Mii de oameni s-au adunat la Liturghie în ziua pomenirii Soborului Cuvioșilor Părinți ai Lavrei Peșterilor din Kiev, și cu o inimă și un cuget au cântat Simbolul Credinței”, se arată în comunicat.
“Toți acești oameni sunt amenințați cu izgonirea din Lavră. Nu sunt ei poporul ucrainean? Nu se duce nimeni la o fântână secată după apă!”, a scris pe Facebook Victor Kușnir, un enoriaș al Lavrei Peșterilor din Kiev.
Un îndemn de a rămâne demni în credință a fost adresat ortodocșilor ucraineni și de Mitropolitul Teodosie de Cerkasy și Kaniv: „Depinde doar de noi cum vom rezista acestei perioade. În genunchi, sau vom accepta minciunile care ni se impun. Ei ne spun: “Fie vă uniți cu BOaU, fie mergeți la locuințele voastre, în cerdacuri, mansarde, subsoluri și vă rugați acolo, ca în perioada sovietică”. Nu ne dau posibilitatea de a alege. Totul depinde de noi înșine, dacă ne vom frânge sau vom trece cu demnitate prin această perioadă”.
În orice caz, credincioșii din Ucraina, dintre care face parte și minoritatea română din Cernăuți, se pregătesc pentru vremurile grele de persecuție și mărturisire care se profilează, după cum dă mărturie și Mitropolitul Longhin:
Ca şi în cazul precedentului articol, ne aliniem integral la opiniile autorului, cu menţiunea necesară că textul inferă şi pe baza unor elemente istorice doar amintite sau sugerate, deosebit de sensibile pentru orgoliul nostru naţional, fiind o lectură care conversează cu cititori din mai multe categorii, mai ales din rândul celor cu o cultură istorică rezonabilă.
Însă chiar şi în absenţa cheii secundare de lectură, destinată celor pasionaţi de istorie, articolul formulează concluzii deosebit de necesare în raport de înstăpânirea tot mai apăsătoare a gândirii şi naraţiunii unice (euro-atlantice) asupra societăţii româneşti.
Este anul Cantemir, personaj copleșitor în universul românesc. A fost nu doar un cercetător al civilizațiilor, ci și un vizionar în geopolitică. Este rar amintit în discursul intelectual, se vorbește puțin despre el pentru că, probabil, le alimentează altora complexele. Niciun alt român nu a fost co-făuritor de știință și geopolitică precum el. Nu-și găsește locul în discursul atât de bine poleit de astăzi, este ceea ce transmite domnitorul-savant de la înălțimea statuii de pe fosta sa moșie din Moscova, ignorată la București. De la el încoace conducătorii români n-au făcut altceva decât să privească la evenimentele din jur prin gaura cheii, convinși că sunt eroi ai marelui spectacol.
Am copilărit pe malul Dunării, nu departe de locul unde în timpul războiului nostru pentru independență fusese torpilată o navă de război otomană, pe brațul Măcinului. A fost consemnat prin articole de istorie, în jurnalele vremii. Memoria locului, încă vie, își avea propria versiune. Pe Dunăre epava era marcată cu o geamandură, pe mal exista o mică stelă care amintea episodul. A fost interesantă evoluția inscripției de pe monument. De fiecare dată când am citit-o spunea altceva: când rușii scufundaseră nava, când românii, când era o acțiune comună. Epava a fost scoasă la tăiat, geamandura a dispărut, Ziua Independenței a devenit Ziua Europei, nu știu dacă mai există stela. Târziu am înțeles că ea mi-a predat prima lecție despre raporturile dintre istorie și geopolitică, un singur secol nu îi este suficient istoriei pentru a descrie un eveniment, chiar dacă are totul la îndemână, iar cercetarea istorică trebuie să răspundă exigențelor politicii curente, altfel încurcă lucrurile. De aceea în propaganda istorică de la noi, când e vorba de evenimente legate de relațiile româno-ruse a existat întotdeauna un anumit dualism, într-un fel au fost considerate atunci când s-au petrecut, altfel, post-factum.
În conștiința politică românească imaginea rușilor ca inamic și rusofobia au fost influențate întotdeauna de natura relațiilor dintre Rusia și Occident. Chiar și episoadele confruntării ruso-otomane desfășurate pe meleagurile noastre și care au contribuit, la urma urmei, la succesul proceselor geopoliticii în definirea statalității românești au fost folosite pentru cultivarea acestei imagini, deși acele episoade reflectau relații între imperii rivale, în spiritul vremurilor în care se derulau. Brăila turistică, de exemplu, nu amintește nicăieri în prospectele sale, că cetatea otomană de acolo a fost distrusă de armata rusă, ca și celelalte cetăți de pe malul stâng, românesc, al Dunării. Orașul împreună cu întreaga raia și cu alte raiale au redevenit românești printr-o decizie a țarului. Turistul, chiar și mulți brăileni află doar dacă se apleacă asupra literaturii istorice. Istoricii nu ne-au spus dacă împăratul rus a urmărit înlăturarea unei nedreptăți, dar geopolitica ne demonstrează că a fost o rațiune de strategie între mari puteri, iar calculul a fost favorabil Valahiei ortodoxe.
A te apleca asupra relațiilor dintre ruși și români pare un gest de inconștiență, iar în atmosfera cvasidominată de afirmația că rușii sunt acum și inamicii europenilor, este autoaprinderea unui rug. Pentru propagandă, ceea ce se întâmplă la granița noastră pare să fie argumentul căzut din ceruri. Cei care nu obosesc să scrie despre istorie luând din geopolitică doar ce le convine au primit o gură de aer proaspăt. Schimbările din geografia politică a zonei păreau că au neutralizat muniția din depozite, dar ele au recondiționat-o, doar. Războiul informațional camuflează că acum, ca și altădată, noi suntem în ofensivă alături de alții , pornind de la premisa tabu că rușii sunt oricum o amenințare. Ca și altădată, ne afundăm în jocuri ale marilor actori, pe care nu le putem controla. Oricum, se poate repeta obsesiv că rușii sunt dușmanii românilor, deși ei nu au întreprins până acum nimic special împotriva noastră, ne listează doar printre cei aparținând inamicului colectiv.
Secolul al XIX-lea a fost secolul unor confruntări geopolitice decisive la Marea Neagră între Imperiile Rus și Otoman. Ele au afectat teritorii românești, dar au creat și condiții favorabile transformării statului român în actor politic european deplin. În conștiința politică românească imaginea rușilor a fost cultivată și a depins de geopolitica europeană, în funcție de ea se modela și opinia dominantă. La fel este și astăzi, doar determinările sunt mai largi, euroatlantice. Probleme apăreau doar atunci când puterile occidentale aveau strategii diferite pentru relațiile lor cu puterea din Est și când pentru unii ea era aliat, pentru alții inamic. A fost circumstanța care a influențat mediul politic românesc chiar și atunci când Moscova și Bucureștiul erau aliați. Când Moscova postbelică a lui Stalin avea încă un cuvânt greu, iar Europa ținea seamă de el, în România lozincile proclamau prietenia veșnică. Pe măsură ce a intrat în criză, lozincile au dispărut, apoi încet-încet aliatului i s-au atribuit toate relele din România. Perestroika a blurat puțin imaginea, apoi totul a reintrat în formula inițială. Despre Rusia se poate afirma astăzi orice public, nimeni nu va pretinde aparat științific.
Războiul Crimeii (1853-1856) a fost prilejul care a dezvăluit puterilor europene locul teritoriilor românești în strategiile lor din sud-estul continentului. Rezultatele acelui conflict au marcat sfârșitul echilibrelor strategice din Europa post-napoleoneană și al mecanismelor continentale de pace ale Sfintei Alianțe, au inițiat reculul Rusiei în gestionarea problemelor păcii. Congresul de la Paris din 1856 a confirmat statutul de putere europeană pentru Imperiul Otoman, dar a imprimat și o nouă fizionomie relațiilor dintre imperiile europene după obișnuite târguieli între marile puteri tradiționale. Câștigătoare imediată a părut Franța, care și-a dorit acel război, numai că s-a dovedit curând că adevăratul învingător a fost Germania. Nu a tras niciun foc, dar, prin Realpolitik-ul bismarckian, era prezentă oriunde se întâmpla ceva. După doar puține decenii, Înalta Poartă se afla în sfera de influență a Germaniei, unele state balcanice, inclusiv România, aveau regi cu origini germanice, iar Berlinul își începea încălzirea pentru marea geopolitică. După ce Napoleon al III-lea a ajuns prizonierul cancelarului de fier, Franța și-a amintit de Rusia. Tradiționala conflictualitate ruso-otomană a transformat geopolitica întregii Europe. Câteva decenii periferia europeană a Balcanilor a devenit teatru central al rivalităților dintre imperiile europene. Pentru acestea nu elementul național era decisiv, ci rațiunile de apărare, ca și astăzi, de altfel.
Bătăliile din Peninsula Crimeea au scos în evidență rolul căilor de comunicație în marile confruntări continentale. Rusia a pierdut războiul, printre altele, și pentru că nu a putut deplasa rapid întăriri, erau departe și nu dispunea de infrastructură terestră, în timp ce inamicii săi dominau căile maritime, mult mai rapide. Învingătorii nu și-au dezvoltat succesul în partea continentală tot din lipsa căilor de comunicație. Așa s-a relevat rolul teritoriilor românești în scenariile de război ale europenilor împotriva Rusiei și atunci a început ceea ce astăzi se numește cultivarea motivului amenințării ruse. Deși ne place să subliniem, tot mai rar, e adevărat, că în acea perioadă societatea românească avea afinități franceze, în realitate erau franco-germane, iar în Transilvania și Bucovina influența germanică domina. Dinicu Golescu a descoperit Europa pe Dunăre prin universul germanic, Mihai Eminescu și multe alte personalități intelectuale ale României s-au format mai curând în spiritul lui Schopenhauer decât al lui Voltaire. Ca urmare, relațiile dintre Germania și Franța au divizat mediul politic din România, dar și pe cel informațional. Pentru cele două puteri, Rusia a fost când aliat, când inamic, și această realitate geopolitică s-a reflectat în propaganda de la noi. Mai mult, a asigurat continuitate imaginii de adversar pentru ruși, deoarece întotdeauna în mediul informațional românesc existau vectori care o promovau indiferent de poziția oficială a statului.
Cele două războaie mondiale din secolul trecut au oferit și acea ocazie unică, prin dramatismul ei, când propaganda a fost nevoită să transforme factorul rus din aliat în inamic și invers pe durata aceluiași conflict, dar s-a descurcat, nu au existat șocuri psihice de adaptare. Ne amintim încă lozincile puse în circulație imediat după întoarcerea armelor din 23 august 1944, care chemau să trăiască și să înflorească nu numai prietenia, ci și frăția, veșnică. S-au rostit cam până pe la începuturile anilor ’60. Astăzi trăim momentul unic când Vladimir Putin pare adversarul tuturor, pare sursa tuturor neliniștilor, iar propaganda este, în sfârșit, liberă. Basarabia a fost narativul inepuizabil pentru propaganda României moderne în dezvoltarea imaginii rușilor ca inamic. Dreptul istoric a filtrat realitățile politice, deși dreptul internațional este cel care fixează realitățile geopolitice, nu cel istoric. Este ceea ce amintesc Statele Unite Rusiei, când e vorba de Ucraina, și Rusia Statelor Unite, când e vorba de Afganistan, Irak, Siria. După Războiul Crimeii, Rusia a rămas fără flotă militară la Marea Neagră, a fost scoasă de la gurile Dunării, fluviul a devenit cale paneuropeană de comunicație. Așa a mai fost doar pe timpul Germaniei naziste. Imperiul Otoman a fost repus în drepturile sale formale. Județele din sudul Basarabiei i-au fost luate țarului și reatribuite sultanului, pentru că el reprezenta puterea militară din zonă capabilă să asigure protecția imediată a noului statut al Dunării, Rusia era la doi pași, Franța și Marea Britanie departe. Totul făcea parte din noua ordine decisă prin tratat internațional. Tot din același motiv, Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Principatelor Unite, a mers la Istanbul pentru hatișeriful de confirmare. Este adevărat, nu s-a dus la Palatul Topkapî, precum fanarioții, ci la Dolmabahce. Realitatea otomană era alta, europeană.
Două decenii mai târziu, când politicul din România a intuit momentul favorabil obținerii independenței, a acționat exact împotriva acelei ordini și a negociat cu rușii condițiile, adică cu învinșii de ieri, nu cu învingătorii care garantau ordinea. Condițiile includeau și renunțarea la acele teritorii basarabene la schimb cu Dobrogea. Delegația română a acceptat. Astăzi vedem cât înseamnă Dobrogea pentru România. A fost nu doar un schimb avantajos, ci și o armonizare de interese. Rușii au negociat cu românii schimbul de teritorii, le-au recunoscut, indirect, dreptul istoric, românii au arătat că teritoriile nu sunt atât de sacre cum spune propaganda, ci monedă pentru situații mai avantajoase, ca peste tot în lume.
Relațiile normale cu vecinul din Est au durat decenii, deși imediat după Congresul de Pace de la Berlin, România a încheiat alianța secretă cu Imperiul Austro-Ungar apropiat de Germania. Imaginea rușilor de adversar implacabil a rămas în propagandă, s-au găsit motive ori s-au inventat. Nu a fost greu. Mai mult, s-a menținut și pe timpul campaniilor din 1916 și 1917 când am fost aliați, deși înalților militari de la Sankt-Petersburg le-ar fi convenit să rămânem neutri. Nicolae Iorga saluta venirea aliatului rus în România, alții înjurau. De altfel, dacă socotim bine, România independentă a fost aliata Rusiei mult mai mulți ani decât i-a fost inamic. În 1941, oficial, ea a declarat război Moscovei, nu invers. Succese importante ale statului român, într-o perioadă relativ scurtă, au fost posibile când România nu i-a fost inamică vecinului din Est, ci aliată: independența, războiul balcanic, reîntregirea Transilvaniei, industrializarea postbelică. Geopolitica ne arată că promovarea intereselor este deasupra motivelor propagandei.
La urma urmei, tot geopolitica ne demonstrează că Marea Unire au inițiat-o bolșevicii, noi am desăvârșit-o. Vladimir I. Lenin a declarat dreptul la libertate pentru popoarele din Imperiu, a răsturnat ordinea internă provocând haos, a susținut ideea revoluției mondiale, a speriat de moarte capitalismul învingător, care a constatat brusc că e nevoie de o barieră în calea amenințării statului proletarilor bolșevici. O Românie Mare și puternică o oferea. Politicul din România a pierdut atunci ocazia să convingă liderul rus de noua realitate la care și el contribuise. Logica ne spune că, în condițiile războiului civil din Rusia, s-ar fi putut discuta, existau precedente. Apoi, situația s-a modificat rapid, Stalin a început industrializarea, înarmarea și întărirea puterii noului stat, geopolitica europeană a intrat rapid în jocurile revanșei, ea a generat a doua conflagrație mondială a secolului, ideologiile au oferit motivele. România nu a putut rezista.
Momentul România Mare și perioada interbelică au atins punctul maxim în justificarea și extinderea narativului rusofob, deși statul român reușise să transforme un dezastru în triumf și cu ajutorul aliatului rus. Lumea germanică a fost învinsă nu doar în Franța, ci pentru că a fost obligată să lupte patru ani, până la epuizare, pe două fronturi, în Alpii italieni și în Est. Armata României a luptat ceva mai mult de un an. Pe timpul tratativelor de la Paris politicienii români au adus cele mai cumplite acuze fostului aliat, punând sub preș dezastrul campaniei din 1916 și realitatea că cea din 1917 s-a desfășurat nu doar în Poarta Focșaniului, ci pe un aliniament de la Vatra Dornei la Dunăre, unde majoritare au fost efectivele ruse. Propaganda a susținut intens că acestea, bolșevizate, nu au luptat, susține și acum. Dar, cu adevărat, după Mărășești, nimeni nu a mai desfășurat operații majore, nici inamicul. Frontul Românesc, marea unitate multinațională comandată de regele României, nu a fost supus acelorași efecte distructive ale propagandei bolșevice ca în alte părți. Într-un fel, situația a fost confirmată și de regele Ferdinand I al României. După război el a oferit pensii unor înalți ofițeri ruși, recunoscându-le astfel serviciile, pe alții i-a integrat în Armata României. Anonimului soldat rus, însă, nu i-a ridicat un monument, ar fi distrus narativul propagandei.
Cel care a reușit să identifice definitiv rusofobia și amenințarea din Est cu Basarabia a fost Mareșalul Ion Antonescu în momente tragice pentru România. Este fierul înroșit de care știu toți, dar se feresc să-l atingă. A invocat Basarabia pentru a porni războiul său personal în Est. A știut că provincia fusese cedată în urma unui ultimatum aprobat prin vot în Consiliul de Coroană al României. Era militar și a știut argumentele militarilor membri ai Consiliului. Se dovedise încă o dată că teritoriile nu sunt atât de sacre cum sunau lozincile. Pusă într-o situație asemănătoare, Finlanda, cu aproximativ patru milioane de locuitori, alesese rezistența și a luptat. La noi s-a decis altfel. Fascinat, la fel ca aproape întreaga Europă continentală, de strălucirea lui Hitler, generalul Ion Antonescu a știut că nimeni nu va rămâne indiferent la chemările către neam și țară după decenii de cultivare a amenințării ruse. În realitate, el a expus statul loviturii. Pe cei care i-au amintit că Armata nu este pregătită pentru fizionomia unei lupte armate ce tocmai se profila, i-a înlăturat. Tot Mareșalul Ion Antonescu a îngropat în realitate pentru România și motivul numit Basarabia. Pierderea acestui motiv a fost oficializată prin tratatele internaționale ale învingătorilor. El mai este amintit doar când propaganda vrea să-și arate mușchii. Astăzi o parte a Basarabiei constituie Republica Moldova, stat membru al ONU, cu politici și geopolitici proprii, altă parte aparține Ucrainei și ea o consideră tot sacră. Geopolitic, România suverană și independentă nu are socoteli neîncheiate cu Rusia.
Războiul de la granițele noastre și ale Republicii Moldova escaladează după un scenariu specific ajungerii la confruntarea directă, inclusiv nucleară, între două superputeri. Probabil că planificatorii militari au convenit asupra pierderilor asumate într-un conflict nuclear și au decis pentru întreaga lume că sunt acceptabile. SUA oferă aliatului lor ucrainean arme din ce în ce mai sofisticate și puternice, toate informațiile, îi asigură comunicațiile, conducerea în rețea a trupelor și focului, indicarea și dirijarea la ținte etc. Evenimentele apropie momentul în care infrastructura americană care oferă avantaje în teren armatei ucrainene va fi lovită. Occidentul vinde Ucrainei speranțe, ignorând tot ceea ce se știe despre potențiale de război, resurse și arme, îi cultivă orgoliile doar pentru a-i evidenția vulnerabilitățile, faliile interne, deci capcana fără ieșire în care a intrat. Occidentul decimează astăzi populație albă pentru a se elibera de povara psihică a crimelor istorice împotriva populațiilor non-albe. Profită acum de o clasă politică ucraineană lipsită de tradiția gestionării statalității, convinsă că un stat poate fi construit pe oportunități efemere, voluntarism, violență, fobii, corupție și, mai nou, spectacol. Ni se dezvăluie toate fețele cinismului civilizat din spatele întregului conflict european în care am intrat și noi. Susținând că un eșec în Ucraina va fi o înfrângere pentru el, Occidentul nu oferă decât soluția războiului pentru Frontul de Est. Cu o uriașă tradiție în proiectarea ordinii mondiale, nu știe cum trebuie să arate victoria. Rusia nu și-a schimbat scopurile politice declarate la începutul operației militare speciale: denazificarea, demilitarizarea statului ucrainean și protecția etnicilor ruși. În acest ultim motiv se află cheia pentru pace. Consideră că tot ceea ce se întâmplă acum este doar un episod dintr-o decisivă confruntare a civilizațiilor și își mobilizează intens întregul potențial de război.
În cadrul operației militare speciale, forțele ruse și-au întărit dispozitivul de apărare pe aliniamentele atinse și la adăpostul lui își continuă ofensiva, lentă, dar semnificativă, folosesc procedee care să le permită economisirea propriilor resurse și obligarea adversarului la consumuri exagerate și pierderi umane mari, chiar liderul ucrainean afirmă că pierderile în oameni sunt groaznice. Continuă distrugerea potențialului de apărare al inamicului.
Aliații Occidentali încep să condiționeze furnizarea ajutoarelor de succesul unei viitoare ofensive ucrainene și cer aplicarea de raționalizări în consumul muniției, îngrijorați că armata ucraineană folosește într-o zi muniția pe care Slovacia o produce într-un an, de exemplu. Pierderile umane vor fi și mai mari, deoarece misiuni care se îndeplineau cu artileria vor fi executate cu oameni. Armele tot mai performante nu fac altceva decât să lărgească lista cu obiectivele de infrastructură critică ce vor fi lovite. Se apropie și momentul în care se va oficializa participarea efectivelor NATO la operații, cele ucrainene devin insuficiente. Citând surse din Israel, presa turcă a publicat că NATO a pierdut până acum acolo cca 8.000 de oameni: mercenari, luptători și instructori. Până astăzi cel mai strict secret din teatru îl constituie pierderile umane. Fiecare nouă categorie de arme oferite Ucrainei a mărit datoria publică și distrugerile pe întreg teritoriul ei. Eficiența armelor nu depinde doar de performanțele lor tehnico-tactice, ci, în primul rând, de modul în care inamicul își organizează lupta armată.
Statele europene sunt supuse la eforturi progresive și îndelungate. Adevăratele probleme pentru politicienii lor sunt abia la început, se înmulțesc pe măsură ce se apropie momentul implicării neintermediate a efectivelor lor militare în război. Sondajele arată că în multe țări europene majoritatea populației se opune acestei implicări, dar liderii politici au alte opinii. Cât timp va mai dispune de luptători pregătiți, statul ucrainean va primi, probabil, tot ce-i trebuie, aliații săi nu-i oferă decât o soluție, continuarea războiului până când ei vor decide că s-a obținut victoria.
Operaționalizarea altor actori intermediari europeni este doar o problemă de timp. Nimeni nu știe care sunt scopurile stabilite în planurile de operații ale armatei ruse, nici care sunt soluțiile realiste pentru pace și nici cum vede Rusia victoria, se speculează, doar. Dacă ne amintim, înainte de a se autodeclara independente, regiunile separatiste și-au dorit doar un statut special, cu mecanisme de protecție, dar în cadrul statului ucrainean. În acest spirit fuseseră proiectate tratativele de la Minsk. Au urmat represaliile sprijinite de occidentali împotriva a tot ceea ce era legat de universul rus, spectacolul negocierilor s-a dovedit a fi o mare înșelătorie. Acum acele regiuni cărora li s-au alăturat și altele sunt treptat integrate în statul rus. Media de la noi află, în sfârșit, că nici universul românesc din Ucraina nu este scutit de probleme. Dincolo de optimismul și solidaritatea euroatlantică atât de generos trâmbițate încep să apară nuanțe, rezerve și chiar idei noi. Trebuie doar să reînvățăm cititul printre rânduri.
Propaganda românească este liberă acum să susțină pe toate vocile că rușii ne sunt inamici dintotdeauna, deși nu mai avem granițe comune. Nu mai poate folosi vechile motive decât în retrospective istorice, doar repetă șabloanele euroatlantice și pe cele valabile pentru toată lumea și pentru toate războaiele. Nimeni nu este convins că sunt suficiente argumente pentru a motiva autodistrugerea continentului. Cel puțin așa pare. Dacă scoatem ambalajul, ies la iveală o mulțime de realități și interese contradictorii, pentru a căror armonizare cultivarea rusofobiei nu mai este suficientă. România nu are acum niciun scop politic concret, niciun interes național pe care să-l promoveze pornind la un război cu Rusia. În afara raționamentelor sale legate de confruntarea cu SUA, nici Rusia nu are motive să atace România, iar propaganda ei nu se referă la țara noastră decât în contextul acțiunilor NATO în regiune.
Scopurile urmărite la granițele noastre împotriva Rusiei sunt ale SUA, ele le promovează de mulți ani, investesc, obligă aliații să investească și ei. Ceea ce ceruse președintele Donald Trump, dacă vreți să fiți apărați, plătiți, se realizează sub actualul președinte. Ele au cultivat amenințarea, au pregătit acest proxi-război, au obținut avantaje în competiția economică și politică cu UE, au eliminat Moscova din economia acesteia și par a fi unicul câștigător. Dar până la înfruntarea decisivă directă între cei doi, pentru SUA războiul va rămâne oricum unul purtat prin intermediari, după ucraineni va veni rândul europenilor aliați. De peste ocean vor sosi arme și forțe expediționare atent cântărite pentru acțiuni departe de teritoriul lor, economia americană va înflori, cum s-a mai întâmplat în cel de-Al Doilea Război Mondial. Efortul principal va aparține europenilor. După lovitura de stat din 2014, politicienii ucraineni au avut numeroase ocazii să discute cu Rusia evitarea confruntării armate, dar nu au făcut nimic, au participat doar la generarea războiului.
Confruntarea între superputeri este abia la început, nu apar semnale că escaladarea ar putea fi supusă vreunui control, iar Europa și-a acceptat statutul de pagubă colaterală. În declarații recente, secretarul general al NATO a chemat aliații să se pregătească pentru acțiuni și în zone geografice din afara responsabilităților Alianței. E doar un funcționar pe picior de plecare, e adevărat. Dar un om cu greutate, șeful Pentagonului, merge mai departe și nu exclude folosirea armei nucleare pentru apărarea unui aliat. Se pare că liderii politici vor să se elibereze de complexe prin război, pe care îl văd desfășurându-se după scenariile filmelor din seria Rambo, eroul care a fost cel mai eficient vector propagandistic după înfrângerea din Vietnam, armata colectivă a fost învinsă, dar individul-erou și-a nimicit toți adversarii.
A oferi un răspuns clar întrebării din titlu este imposibil, cred că nici azi, nici altădată. Nu se poate disloca narativul peren, nu se poate încerca nici măcar o atitudine elastică față de analiza evenimentelor. De altfel, atât de draga invenție a propagandei – adevărul istoric – nu este altceva decât o modalitate de a propaga ceea ce momentul dorește, o fereastră care să permită fiecăruia să-și prezinte propriile narative, surd la celălalt. Adevărul nu este decât unul singur, nu poate fi tăiat în felii din care să alegi ce-ți place și nu se aplică numai relațiilor dintre români și ruși. Doar așa putem înțelege de ce în România nu s-au elaborat istorii exhaustive ale vecinilor, ar fi însemnat, într-un fel sau altul, citarea ori consultarea ipotezelor lor, deci șubrezirea betonului. Nici măcar nu s-au tradus în limba română lucrări editate în capitalele din jur. Cred că și invers situația este asemănătoare. În acest fel, propaganda va domina întotdeauna informația, așa se cultivă războiul. La începutul studenției mele, ministrul Învățământului, o personalitate a științei și diplomației românești, își exprima admirația față de studenții de la filologia turcă pentru că vor avea posibilitatea să studieze direct surse din arhivele otomane și vor descoperi realități ale unei bune părți a lumii din care făceam parte. Era optimist, nu știu câți dintre ei au ajuns acolo.
Deși încă mai credem că nu suntem în război, propaganda ne contrazice. Ea este în război și-l pregătește pe cel mare. În spațiul UE au fost interziși vectori informaționali de limba rusă. Cică sunt singurii care manipulează, în timp toți ceilalți se adapă de la izvoarele sfântului adevăr. Cea mai mare minoritate lingvistică din UE este cea vorbitoare de limbă rusă. Este mai numeroasă decât populația statelor baltice, de exemplu. Cum rămâne cu dreptul la informare liberă al milioanelor de rusofoni, cetățeni europeni? Să fie oare pasul spre un regim asemănător aplicat în România lui Antonescu rușilor-lipoveni ori, și mai rău, spre practici ale SUA folosite cam tot atunci împotriva cetățenilor lor cu origini japoneze?
La întrunirea Sinodului BOR din această primăvară, pe lângă deciziile strict administrative, două subiecte mai importante au fost atinse, anume recunoașterea autocefaliei macedonenilor și afirmarea susținerii față de românii ortodocși persecutați în Ucraina. Primul are un impact internațional, pe când al doilea mai mult local, deși ar fi trebuit să fie de anvergură mult mai mare.
Textul sinodal punctează următoarele cu referire la temele menționate:
„5. Aprobarea recunoașterii autocefaliei acordată Bisericii din Republica Macedonia de Nord cu numele de „Arhiepiscopia de Ohrida și a Macedoniei de Nord, cu sediul la Skopje”, de către Patriarhia Serbiei prin Tomosul sinodal emis în data de 5 iunie 2022. Întâistătătorul ei va fi pomenit cu titulatura „Preafericitul Părinte Ștefan, Arhiepiscopul Ohridei, Skopjei și Macedoniei de Nord”; . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În legătură cu situația parohiilor ortodoxe românești din zona Bucovinei de Nord, aflate în jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ucrainene, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române își menține ferm poziția favorabilă respectării drepturilor și libertăților comunităților românești din toată Ucraina, după cum sunt respectați ucrainenii din toată România.”
Sprijinirea comunităților românești din Ucraina
După cum promisese IPS Teodosie anterior, a fost luată în discuție situația românilor din Ucraina, care sunt persecutați sub diverse forme, printre care și sub aspect religios. Hotărârea finală este mult prea rece față de situația fierbinte de peste graniță în care se găsesc conaționali de-ai noștri, dar și alți frați de credință, chiar dacă de etnii diferite, localnici care sunt majoritatea ucraineni și ruși ortodocși.
Totuși este lăudabil faptul că a fost menționată problema și a fost exprimată o poziționare în favoarea respectării drepturilor, se înțelege că religioase, minorității românești din Ucraina. Recomandarea din 21.02.2019 este reluată acum, după 4 ani, făcându-se apel la „respectarea libertății administrativ-pastorale a clerului şi credincioșilor din această țară (inclusiv dreptul la autocefalie)”.
Din păcate, această luare de poziție nu a avut ecou nici măcar în presa bisericească din străinătate, care s-a concentrat mai mult pe recunoașterea autocefaliei macedonenilor. Însă cel mai important este ca autoritățile ucrainene să înceteze persecuția și, în caz că nu se va întâmpla asta, să apară reacții de susținere mai hotărâte din partea Bisericilor Locale și ale forurilor politice competente.
Autocefalia macedoneană
Autocefalia acordată de curând (5 iunie 2022) de către sârbi macedonenilor după vindecarea unei schisme prelungite a fost recunoscută și de Sinodul român. Hotărârea vine să confirme actul Patriarhiei Sârbe după ce alte 4-5 Biserici Locale au făcut aceasta până acum, după cum face o trecere în revistă portalul Orthochristian. Deja Rusia, Polonia, Ucraina și Bulgaria au recunoscut autocefalia, iar Antiohia este foarte deschisă spre aceasta. În plus, majoritatea celorlalte Biserici autocefale au intrat în comuniune cu macedonenii, dar există și neînțelegeri legate de acordarea autocefaliei. Astfel, doar Alexandria, Cipru, Georgia și Albania nu au conslujit și nici nu și-au exprimat încă un punct de vedere.
Biserica Greciei respinge autocefalia macenoneană pe motiv că nu ar putea fi dată decât de Constantinopol. Pe lângă aceasta, ca și Fanarul, refuză existența termenului de „Macedonia” sau derivate în titulatura noii Biserici. Din acest considerent, au apărut unele comentarii incisive în preaa greacă. Ortthodox Times scrie că prin această decizie Bucureștiul părăsește poziția de neutralitate în chestiunea schismei ucrainene și chiar produce mai multă confuzie. Aceasta din cauza faptului că este pus la îndoială așa-zisul drept exclusiv al Patriarhiei Ecumenice de a acorda autocefalii și pentru că include în titulatura Arhiepiscopului macedonean Ștefan și denumirea de Macedonia de Nord. Formula de pomenire adoptată de români este altfel decât a tuturor celorlalți, care la rândul lor sunt diferite între ele.
Finalizarea procesului de acordare a autocefaliei este în desfășurare și practic fiecare Biserică Locală își face cunoscută poziția până la un consens pan-ortodox. Acesta va fi atins când se va rezolva chestiunea cu privire la cine are dreptul de a da autocefalie, Constantinopolul (cu pretenția la primat de putere) sau orice Biserică mamă (din care se desprinde cea nouă), și când va fi depășită problematica denumirii. Grecii nu acceptă termenul de Macedonia, iar bulgarii pe cel de Ohrida (sau Ahrida).
Credincioși bucovineni care-și apără biserica să nu fie acaparată de schismatici (Imagine: Gândeste.org)
„Nu-L cunosc pe omul Acesta” pare a zice încă din prima propoziție Comunicatul Patriarhiei noastre despre românii din Ucraina enunțat prin gura d-lui Bănescu: „Preoții comunităților de etnie română din Ucraina nu aparțin de Patriarhia Română”. Întregul text, preluat fragmentar de mai toate portalurile, este acesta:
„Preoții comunităților de etnie română din Ucraina nu aparțin de Patriarhia Română / BOR, ci în mod majoritar de Biserica Ortodoxă Ucraineană rămasă în comuniune cu BO Rusă. Există și o structură ecleziastică ortodoxă care și-a declarat independența în relație cu Patriarhia Moscovei și care se manifestă ca autocefală. Patriarhia Moscovei nu a recunoscut ieșirea de sub jurisdicția ei a Bisericii din Ucraina, deci persistă încă la nivel local o ambiguitate care se va limpezi odată cu sfârșitul războiului. Sperăm ca acesta să devină posibil cât mai curând în condițiile împlinirii dreptății, întrucât pacea presupune dreptatea.
BOR a pledat și pledează firesc pentru respectarea drepturilor minorității românești din toate țările, nu doar din Ucraina (păstrarea identității lingvistice, religioase și culturale). Realitatea din diaspora și din comunitățile românești din jurul granițelor este însă pretutindeni una care evoluează în funcție de mulți factori locali și socio-culturali. Esențială este păstrarea și cultivarea conștiinței creștine, fidelitatea față de adevărul de credință și de valorile morale rodite de acesta.
Situația gravisimă în care se află acum Ucraina invadată și agresată militar de aproape un an, a creat o realitate tragică, inclusiv în plan local bisericesc, o realitate socială la care românii de acolo, inclusiv preoții, au datoria de conștiință să se adecveze în mod înțelept creștin, onest și realist. Păstrându-și curată conștiința morală, patriotică și religioasă.
Rațiunea supremă a acestei adecvări o constituie adevărul obiectiv probat de crunta realitate imediată, neideologizată, nemanipulată de propaganda celor ce încearcă să justifice, inclusiv religios, războiul și crimele în masă. Această rațiune este cea autentic creștină, nu cea care contrazice Evanghelia lui Hristos în litera și în spiritul ei. Culmea cea mai înaltă a răului fiind crima”.
Mesajul transmis, dacă ar fi să fie descifrat din formulările contorsionate și corecte politic, ar fi că Patriarhia Română se delimitează de credincioșii etnici români din Ucraina pentru că ei „rămân” în comuniune cu rușii năvălitori. De fapt, ar trebui să se adecveze la „situația gravisimă în care se află acum Ucraina invadată” și să nu fie de partea celor care justifică războiul inclusiv prin argumente religioase, adică de partea rușilor.
În realitate, d-l Bănescu comite o serie de confuzii:
1. Biserica Ortodoxă Ucraineană nu este singura rămasă în comuniune cu BO Rusă, ci chiar și schismaticii din „structură ecleziastică ortodoxă care și-a declarat independența în relație cu Patriarhia Moscovei și care se manifestă ca autocefală” îl pomenesc în diptice, adică sunt în comuniune cu Patriarhul Chiril al Moscovei.
2. Nu doar structura condusă de Epifanie s-a delimitat de Biserica Rusă, ci și Mitropolia autonomă de sub PF Onufrie. Primii au făcut-o în mod schismatic, iar ceilalți și-au declarat independența în mod legitim în vara anului trecut, așteptând limpezirea tensiunilor pentru a fi puse toate aspectele în ordine.
3. Evanghelia nu se opune războiului din principiu și nu-l condamnă la modul absolut. Intrarea și motivațiile războiului țin de factorii politici și Biserica nu binecuvintează crimele, dar nici nu interzice înrolarea în armată. Amintim că există o pleiadă de Sfinți Mucenici care au făcut parte chiar din armata romană păgână, cum ar fi Sf. Gheorghe, Sfinții 40 de Mucenici, Sf. Teodor Stratilat și Teodor Tiron și mulți, mulți alții. Este adevărat că Patriarhul Chiril al Moscovei a făcut o serie de îndemnuri „jihadiste” incompatibile cu duhul ortodox, dar acestea nu pot fi puse pe seama întregii Biserici Ruse (pentru că nu sunt hotărâri sinodale, ci predici personale), cu atât mai puțin în cârca românilor noștri bucovineni.
Așadar îndemnul adresat românilor de acolo de a se „adecva” la realitatea războiului din Ucraina prin dezicerea de ruși este, de fapt, un reproș umilitor și nedrept. Aluzia ar fi că ei sunt în greșeală, fiind parte dintr-o structură care pactizează (este în comuniune) cu rușii, și ar trebui să îndrepte acest partizanat. Însă realitatea este că Biserica Ucraineană canonică nu-i susține pe ruși în nici un fel, ci cultivă simțul național de apărare a țării lor. Cu adevărat, putem spune că d-l Bănescu nu-i cunoaște la propriu pe românii noștri ortodocși din Ucraina, dar e grabnic să dea lecții și să se distanțeze de durerile și greutățile lor. Bineînțeles, condamnând sentențios războiul, dar nefiind alături de cei care suferă de pe urma lui.
Rămân și alte aluzii bulversante strecurate în comunicatul d-lui Bănescu. În primul paragraf, acesta își afirmă speranța că ambiguitatea jurisdicțională bisericească din Ucraina se va limpezi „cât mai curând în condițiile împlinirii dreptății”, adică prin recunoașterea celor care s-au desprins de ruși. În fapt, el justifică prin aceasta schisma pe care Patriarhia noastră încă nu a recunoscut-o. E de notat că nici portalul Basilica nu a păstrat în textul comunicatului această propoziție.
În aceste condiții, afirmarea seacă a faptului că „BOR a pledat și pledează firesc pentru respectarea drepturilor minorității românești din toate țările, nu doar din Ucraina” trece neobservată și nu produce nici un efect. De altfel, în condițiile presiunilor la care sunt supuși românii din Bucovina, este de neînțeles cum poate susține Patriarhia „firesc”, iar nu vehement și cu durere și compătimire creștine pe frații de dincolo de granița noastră politică. Este adevărat că Patriarhia precizează separat, la finalul articolul dedicat pe temă, că „este necesară obținerea de garanții scrise din partea autorităților bisericești şi ale statului ucrainean că identitatea etnică şi lingvistică a românilor va fi respectată, precum şi că acești ortodocși români vor avea posibilitatea de a se organiza într-un Vicariat Ortodox Român”, însă aceste deziderate sunt neclare în contextul bisericesc confuz din Ucraina, nepractice.
Unii, cum ar fi partidul AUR, vin cu un îndemn pompos: „Veniți, fraților, acasă! România este și casă voastră! Patriarhia Română trebuie să vă fie pavăză și voi trebuie să va înscrieți și să țineți de Patriarhia Română, dacă slujiți în ritul creștin ortodox!”. Oricât de frumos sună această chemare, ea este goală de conținut și vădește ignorarea normelor bisericești. Această „venire” nu poate interveni de la sine din inițiativa minorității române în momentul de față. Este adevărat că Patriarhia noastră are tot dreptul să revendice teritoriile bisericești din Basarabia și Cernăuți, dar pretențiile acestea trebuie susținute și promovate în mod înțelept, demn și calculat, nu provocator și samavolnic. Deocamdată, după cum se vede și din Comunicatul discutat, nici statul român, nici Biserica noastră nu-și manifestă atenția și interesul real față de aceste comunități.
De fapt, Patriarhia se spală pe mâini și se dezice de românii din Bucovina din cauza criticilor pe care le-a primit de la vlădica Longhin, Mitropolitul din Bănceni și stareț al Mănăstirii de acolo, care este vocea comunității noastre de pe acele meleaguri. Orgoliul rănit de mustrările față de trădările făcute la Sinodul din Creta îndeosebi nu sună bine în urechile fine ale BOR-ului care se aliniază altei politici decât a Stăpânului real al Bisericii, Care este Hristos. În logica lor, echilibristica politică este preferabilă mărturisirii drepte și curajoase a Evangheliei. Chiar dacă ar fi să fie strâmbat cuvântul Domnului, nu se va da înapoi nici de la aceasta purtătorul de cuvânt al Patriarhiei noastre. Ba chiar va lansa în culise și acuze false la adresa Mitr. Longhin că ar fi rus și omul rușilor, deși este român și apărătorul cel mai de seamă al comunității românești din zonă.
Dar, cu toate că tonul Patriarhiei este unul politic, discordant cu Evanghelia pentru a nu se pune rău cu puternicii pământului, consider că adevărații credincioși, pătrunși de adevărul sfânt de credință, vor susține în rugăciune și cu orice le stă lor în putere și din suflete curate pe frații noștri români din Bucovina ucraineană. Situația lor este surprinsă bine de cuvintele înțelepte alte Mitropolitului Longhin din interviul de mai jos, deși foarte probabil durerile lor sunt mai multe decât poate cineva să le exprime în câteva minute:
Rusia a cerut prin reprezentantul ei permanent la NU, Vasili Nebenzia, o întâlnire specială a Consiliului de Securitate a NU pentru a discuta persecuția Bisericii Ortodoxe Ucrainene canonice.
„În această țară, prin concursul Occidentului colectiv, regimul Zelensky s-a transformat într-o dictatură autoritară, care este un obstacol important în sine pentru pace. Recent, persecuția dizidenților și a liderilor din opoziție a fost suplimentată cu dorința de distrugere a singurei Biserici canonice din Ucraina – Biserica Ortodoxă Ucraineană” relatează RIA-Novosti că a spus Nebeznia.
„Credem că această situație merită atenția deosebită a membrilor Consiliului de Securitate”, a spus reprexentantul Rusiei, avertizând asupra consecințelor serioase pentru pacea și securitatea regionale.
Nebenzia a mai spus despre Consiliul de Securitate că plănuiește să vorbească despre cum au supraviețuit civilii din Donbas sub bombardament din 2014 și care sunt speranțele și țelurile lor.
În orice caz, Biserica Ortodoxă Ucraineană, care s-a separat de Patriarhia Moscovei în mai, este nemulțumită de un asemenea apel care vine din partea Rusiei.
Departmentul pentru Relații Externe Bisericești al BOU a declarat ieri:
„A ajuns cunoscut din mass-media că reprezentantul permanent al Federației Ruse la NU, V. A. Nebenzia, a făcut un apel la o întâlnire separată a Consiliului de Securitate al NU pentru 17 ianuarie 2023 pentru aituația din jurul Bisericii Ortodoxe Ucrainene.
În această privință, vă informăm că Biserica Ortodoxă Ucraineană nu a trimis nici unui stat vreo cerere de asistență pentru protejarea drepturilor ei și, mai mult, unui stat care a comis un atac armat perfid asupra țării noastre. De asemenea, nu am autorizat pe nimeni din BORu-PM să vorbească din partea noastră la NU. Suntem îngrijorați că subiectul Bisericii Ortodoxe Ucrainene este ridicat de structuri care nu au nimic de-a face cu noi. Facem apel la autoritățile rusești să nu vorbească pe seama Bisericii noastre pe platforme internaționale și să nu folosească factorul religios pentru scopurile lor politice.
În același timp, cerem autoritătilor noastre ucrainene să ducă o politică religioasă echilibrată, să asigure drepturi egale penteu toate organizațiile religioase, așa încât să nu dea statului agresor vreun motiv să folosească politica religioasă a statului nostru în propriile lor interese.
Instituțiile sinodale ale Bisericii Ortodoxe Ucrainene, în limita competenței și capacităților lor disponibile, desfășoară activități în mod sistematic care urmăresc protejarea drepturilor și libertăților credincioșilor și organizațiilor religioase ale BOU, atât la nivel național, cât și internațional.”
Nota noastră: Biserica Ortodoxă Ucraineană are nevoie de atenția și protecția forurilor internaționale pentru că, la nivel intern, este discriminată și persecutată de autoritățile naționale. Dar ajutorul trebuie să fie în termenii respectării libertății religioase, fără conotații politice. Cu atât mai mult conotațiile pro-rusești, ale țării agresoare față de Ucraina, sunt străine de intențiile sale. Litigiul este de natura religioasă, nu politică, și așa trebuie asumat.
Credincioșii sunt ucraineni, chiar dacă fac parte din Patriarhia Rusă prin istoria comună bisericească. Pacea urmărită nu este una de factură politică, ci de bună rânduială duhovnicească. În acest sens, se pare că, cel puțin la momentul acesta, BOU se desprinde tot mai tare de Biserica Rusă și se afirmă tot mai mult ca fiind autocefală sau cu o autonomie lărgită, mai mare decât cea acordată de principiile actuale bisericești. Un exemplu de depășire a acestor delimitări este faptul că Mitropolitul Onufrie nu-l mai pomenește doar pe Patriarhul rus, ci pe toți ceilalți Întâistătători de Biserici. S-ar putea adăuga și alte aspecte, cum ar fi acela că Mitr. Onufrie cel mai probabil nu va mai participa la Sinodul patriarhal.
Foarte probabil atitudinea Patriarhului Rusiei a contribuit mult la această distanțare a Bisericii Ucrainene de o Moscovă care își vede doar interesele sale politice și pe front, nu și suferințele fraților lor din Ucraina. Greșeala implicării Întâistătătorului rus în politică nu trebuie repetată și de ucraineni.
Mare lucru este să fie dusă și păstrată mărturisirea de credință la nivel bisericesc, ferită de influența lumească a politicului de orice fel.
