Reamintim că Mitr. Longhin este tras într-un proces nedrept cel mai probabil pentru a i se închide gura. De altfel, nu este singurul, alți episcopi deja se află în arest. Deși dosarul care i s-a fabricat nu respectă minimal rigorile juridice, el a fost acceptat de judecători pentru a i se face un proces. După ce acest episod părea o înfrângere, mulțimea foarte mare de oameni, clerici și episcopi care au participat la ziua onomastică de duminică, 30 octombrie, a bucurat inimile tuturor și a dat un impuls și curaj bun. A urmat zilele trecute tentativa de percheziționare a Mănăstirii de către forțe armate ale statului, însă acestea s-au restras și au fost făcute de rușine pentru că nu aveau mandat de percheziție. Acum avocații sunt crunt loviți și Mitropolitul Longhin lăsat fără apărare.
Nu rămâne decât mărturisirea fără frică de oameni și cu teamă de Dumnezeu pentru că nu ai cu cine vorbi. Bineînțeles că mereu este nevoie de a avea capacitatea să fie dat răspuns oricui cere socoteală de credința și poziția noastră, însă au sosit vremuri ca în primele veacuri creștine, când e trebuință și de fapte, de răbdarea prigoanelor, nu doar de vorbe.
E de înțeles până la un punct atitudinea rezervată și diplomatică a Patriarhiei Române față de chestiunea autocefaliei ucrainene, însă de ceva vreme a fost trecută granița oricăror rezerve. De acum, lipsa de reacție înseamnă vânzare fățișă a credinței ortodoxe, o adâncire a trădărilor de la Sinodul din Creta și a celorlalte concesii din vremea pandemiei și altele din răstimp.
Mulți preoți și enoriași din zonă au venit la porțile Mănăstirii când s-a auzit că este înconjurată de militari înarmați cu mitraliere. Se poate vedea acest lucru din filmările de la fața locului:
Însă, înainte de aceasta, Mitropolitul Longhin a fost cel care întâmpinat pe invadatori cu curaj și cu durerea că tocmai oficialitățile țării nu veghează la respectarea ordinii în aceste momente grele de război în care se găsește Ucraina, ci urmăresc să provoace mai multă dezbinare și instabilitate:
Pe lângă reacția poporului, a existat și o relatare în direct în România la Televiziunea RealitateaTV. Moment anunțat insistent în avans ca fiind un scandal într-o mănăstire românească, invazia trupelor înarmate a fost relatată și filmată în direct.
În mod curios, pentru că nu au mai relatat nimic în ultimul timp despre situația grea a românilor din Bucovina din partea ucraineană, chiar și Antena3 a inclus în programul de știri informații despre evenimentele de acum:
Cum-necum, ofițerii au ddat ordin să fie părăsită Mănăstirea după ce începuseră să percheziționeze mai multe locașuri mănăstirești, nu doar centrul de călugări din Bănceni. Este vorba de Mănăstirea Sf. Xenia, centrul pentru copii de la Molnița din apropiere și restul clădirilor anexe, spital, hotel pentru pelerini și gospodării. Dintr-o dată, însă, au părăsit planurile inițiale și au plecat, spunând că nu vor decât să apere Mănăstirea și să se asigure că nu există elemente care ar putea-o pune în pericol. Bineînțeles, cu astfel de minciuni nu-și pot ascunde intențiile reale rău-voitoare.
Ca să fie învederat faptul că această incursiune a forțelor ucrainene este una de intimidare și necinstită, conducătorul lor nu s-a legitimat și nici nu a putut să arate un mandat de percheziție. Totul a fost orchestrat noaptea ca hoții în sfidarea legii și ordinii. Ei, care ar trebui să asigure ordinea, dau dovada că statul prigonește pe nedrept credința și Biserica Ortodoxă. Nu se încurcă în hârtii și justificări când nedreptatea trebuie să-și facă norma.
Bineînțeles că această acțiune vine pe fondul procesului intentat Mitropolitului Longhin, întemeietorul și capul acestor așezăminte monahale și sociale, care este o scamatorie copiată după procesele Tribunalului Poporului din comunism.
Desigur că o Biserică ce-și are o istorie de mai bine de un mileniu nu poate fi dărâmată atât de ușor, dar guvernul asta se silește. Ceea ce s-a petrecut ieri la Bănceni este doar un episod din filmul acaparării locașurilor de cult de către schismaticii ucraineni. În Bucovina nu le-a mers, cum nu le-a mers în mai multe locuri. S-au împiedicat de solidaritatea oamenilor și românilor din zonă și din țară.
Este mare lucru că s-au adunat atâția oameni în contextul în care foarte mulți stau ascunși pentru a nu fi luați pe front, când mulți sunt speriați, când patrulele de recrutarea umblă pe ulițe și prin sate. Pe de altă parte, este firesc să-și apere Mitropolitul care-și pune sufletul pentru comunitate.
Nu legea îi poate ocroti pe cei din Bănceni, ci credința lor și unitatea, cât mai sunt și acestea, care ar trebuie să crească în aceste vremuri de prigoană.
Nu în ultimul rând, ar trebui să tragem un semnal de alarmă la Patriarhie și la guvernul nostru român: Nici măcar suferințele co-naționalilor noștri din Ucraina nu ne deschid ochii asupra fărădelegilor, persecuțiilor și abaterilor bisericești pe care le îndură Biserica Ucraineană canonică? Vânzarea credinței și a neamului va avea la noi vreo limită? Există un punct în care să putem spune: Stop!? Interesele noastre sunt mai presus de ale Occidentului apostat și secularizat și lipsit de identitate. Sufletul nostru nu poate fi ținut numai cu promisiuni mincinoase și secătuit de Dumnezeu și de unitatea națională.
În final, rămâne mesajul îndurerat de mai jos al Mitr. Longhin pentru situația în care se găsește el alături de atâtea suflete și mare parte din comunitatea românească de pe plaiurile bucovinene:
Şi pentru America anul 2024 va fi unul al alegerilor, motiv pentru care principalii candidaţi au început să se poziţioneze în perspectiva dezbaterilor ce vor face obiectul campaniei electorale. În acest context, săptămâna ce a trecut America a fost martora a două interviuri care au pus în discuţie subiectul războiului din Ucraina dintr-o perspectivă care este înfierată în România ca fiind “putinistă” şi “lipsită de discernământ“, iar combaterea “propagandei ruse” se cere a fi intensificată.
Deşi firesc ar fi fost ca ideile şi convingerile despre războiul din Ucraina ale principalilor candidaţi la funcţia de Preşedinte al Statelor Unite ale Americii să preocupe presa românească, dată fiind influenţa covârşitoare a “partenerului” asupra politicii externe a României, despre aceste chestiuni altădată de importanţă centrală s-a păstrat o tăcere deplină. Nu e greu de înţeles de ce, având în vedere că ambii interlocutori ai lui Tucker Carlson s-au pronunţat împotriva susţinerii în continuare a statului ucrainean, iar directiva de comunicare la noi este că “Războiul din Ucraina ne vizează în mod direct!”. Acasă la noi însă, a compensat Klaus Yohannis(sic) care, în discursul ţinut cu ocazia Zilelor Marinei Române, a afirmat că va continua “să susţină Ucraina” cât va fi necesar. Nimic mai mult de comentat acum, dar reafirm necesitatea organizării unui referendum cu privire la opţiunea sprijinirii Ucrainei în război, chestiune asupra căreia voi reveni.
Până la acel moment, se cuvine să observăm că scena publică americană este mult mai realistă şi mai pragmatică decât se arată unanimitatea opţiunilor politice din România, aici unde chiar şi partidele de opoziţie precum AUR s-au aliniat discursului dominant “Slava Ucrainei!”. Însă în SUA se dezbate din ce în ce mai deschis şi mai ofensiv despre viabilitatea războiului pe care America îl poartă împotriva Rusiei.
Faptul că dezbaterile electorale preliminare din SUA tratează subiectul din unghiuri care nouă ne sunt total interzise, că politicienii români se ţin departe chiar şi de insinuarea argumentelor care sunt deschis vehiculate de politicienii americani, toate acestea ar trebui să ne pună pe gânduri. Devine evident că societatea românească şi actorii politici de la noi se află într-o situaţie de captivitate mediatică, fiind obligaţi să discute despre războiul din Ucraina exclusiv într-o cheie pe care Cozmin Guşă o numeşte inspirat “soroşistă”, esenţială fiind încadrarea subiectului în cercul strâmt al unei agresiuni ruseşti neprovocate asupra unui stat vecin, cu excluderea din orice plan de analiză a acţiunilor prealabile ale SUA .
Prin urmare, am considerat oportun să traduc şi să transcriu pasajele esenţiale din cele două interviuri, în speranţa că vom găsi curajul să discutăm despre Ucraina aşa cum o fac “partenerii”, cu atât mai mult cu cât riscul extinderii conflictului este unul de natură existenţială pentru ţara noastră, interesele noastre strategice (asigurarea păcii) fiind total diferite de interesul Americii de a epuiza militar Federaţia Rusă.
RFK Jr: Când vine vorba despre războiul din Ucraina suntem cu toţii minţiţi. Tucker Carlson: Cum anume?
RFK Jr: Ei bine, suntem minţiţi încă de la început. Avem parte de o descriere ca din desene animate: avem de-a face cu un individ plin de răutate, dar unul de o cruzime de nedescris, de felul celui care plănuieşte să cucerească întreaga lume sau care plănuieşte un atac terorist asupra Statelor Unite ale Americii (S.U.A). Iar noi trebuie să fim eroii cei buni care trebuie să-l oprească. Însă contextul războiului din Ucraina este mult mai complicat decât atât: SUA au fost implicate încă din 2001, mai ales prin acţiunile celor cunoscuţi ca fiind neo-conservatorii (neoconii) de la Casa Albă, în demersurile care au urmărit intrarea NATO în Ucraina. Şi vă ofer câteva informaţii de fond: în anul 1992 zidurile au căzut iar Uniunea Sovietică s-a prăbuşit. Gorbaciov i-a abordat pe Tony Blair şi pe George Bush Sr., conducătorii de atunci ai Marii Britanii şi ai SUA, şi le-a zis că are de gând să facă ceva cu totul extraordinar, ceva care o să-l transforme în trădător în ochii ruşilor lui: O să dispun retragerea a 400000 de trupe militare sovietice din Germania de Est şi o să încuviinţez reunificarea Germaniei în cadrul NATO. Aşadar, voi urmează să aduceţi trupe NATO, pe care noi le vedem ca trupe ostile, la infrastructura de apărare, în bazele noastre militare de acolo. La schimb, vreau să primesc un singur angajament: odată ce Germania va fi reunificată în cadrul NATO şi Germania va fi membru NATO, nu va mai exista niciun fel de extindere spre est, pentru că dorim să liberăm şi celelalte state componente ale Uniunii Sovietice. Acestea urmează să devină state independente iar noi nu dorim ca NATO să intre în fostele state sovietice. La aceasta, James Baker care era Secretarul de Stat al SUA a afirmat renumitul său angajament: “Promitem să nu mutăm NATO nici măcar un inch către est!“. Ei bine, Gorbaciov a făcut ce a spus, iar acum este o figură dispreţuită în Rusia.
Dar în 1996 şi 1997, Zbigniew Brzezinski, primul între neo-conservatori şi o figură paternă pentru aceştia, pentru grupul care îi mai includea pe Donald Rumsfeld, Paul Wolfowitz, Robert Kagan, Victoria Nuland care acum este la Departamentul de Stat, convingerea lor era că SUA a câştigat Războiul Rece iar această victorie i-a conferit privilegiul de a domina întreaga lume datorită statutului de unică superputere militară pentru următorul secol. Principalul lor document programatic este intitulat: Proiectul pentru un Secol 21 American, cu alte cuvinte, un secol 21 stăpânit de America. Iar Brzezinski a considerat că procesul trebuie demarat prin mutarea trupelor în fostele state satelit ale Uniunii Sovietice şi în statele aliate ale URSS.
Asta se întâmpla în anul 1997, iar pe atunci George Kennan încă era în activitate. George Kennan a fost principalul arhitect al politicii de îngrădire a URSS, ceeea ce l-a făcut să fie considerat probabil cel mai important şi respectat diplomat din istoria Americii. El a obiectat că dacă America va face aşa ceva, va provoca un răspuns violent din partea Rusiei. Le-a spus că Rusia nu poate exista cu trupe NATO la graniţă, nu pot accepta aşa ceva, după cum nici America nu poate accepta să coexistăm cu trupe sovietice la graniţă, în Mexic sau în Canada. Tot atunci, Bill Perry, care era secretarul de stat al preşedintelui Bil Clinton, a avertizat că dacă se va acţiona potrivit acestui plan nesăbuit atunci îşi va prezenta demisia, pentru că îi vom forţa pe ruşi să răspundă prin violenţă armată. De asemenea, ambasadorul american la Moscova de atunci, care acum conduce CIA, a spus acelaşi lucru: cea mai gravă greşeală pe care America o poate face este să mute trupele NATO către est.
Dar America a mers mai departe şi le-a mutat. A extins NATO nu doar un inch, ci 1000 de mile, 14 ţări, iar apoi am băgat acolo lansatoare de rachete nucleare, sisteme AEGIS fabricate de Lockheed care pot folosi rachete Tomahawk, care pot ajunge la Moscova în 12 minute. Putem acum decapita toată conducerea Rusiei în doar 12 minute, am pus aceste sisteme în Polonia şi în România şi am încercat acum să le băgăm şi în Ucraina. Asta este.
Îţi aminteşti când unchiul meu (preşedintele R.F.Kennedy) ar fi fost nevoit să invadeze Cuba din cauza rachetelor pe care sovieticii le-au adus acolo? Putea să facă asta, dar motivul pentru care sovieticii le-au adus în Cuba este pentru că America adus rachete cu focos nuclear în Turcia şi în Italia. Unchiul meu, dar şi tatăl meu, au făcut o înţelegere cu ambasadorul sovietic Dobrynin în care au recunoscut: Înţelegem că sunteţi mânioşi şi că nu puteţi trăi cu rachete nucleare americane în Turcia, motiv pentru care aţi adus rachetele voastre în Cuba. Dar dacă vă retrageţi rachetele din Cuba în termen de şase luni, le vom scoate şi noi pe ale noastre din Turcia şi nimeni nu trebuie să vorbească despre această promisiune. Şi promisiunea a fost respectată.
Dar iată că am revenit asupra ei şi am aplasat iar sisteme de rachete nucleare la graniţele Rusiei. Iar acum vrem să mergem mai departe şi vrem să trecem ceea ce Rusia şi Putin au spus din nou şi din nou că pentru ei reprezintă o linie roşie. De fapt, şi înainte de Putin, cei din conducerea Rusiei au avertizat că se depăşeşte o linie roşie: nu aveţi voie să intraţi în Ucraina. Ruşii au fost invadaţi de trei ori prin Ucraina. Ţara noastră nu a fost invadată niciodată, dar ruşii au fost invadaţi de trei ori prin Ucraina. Ultima oară când s-a întâmplat, Hitler a ucis între 20-40 de milioane de ruşi. Hitler a omorât un rus din şapte.
În renumitul discurs ţinut în iulie 1963 de unchiul meu într-o universitate americană, a spus direct: noi suntem plini de vorbe că am câştigat al doilea război mondial, dar nu noi am făcut-o. Ruşii au câştigat al doilea război mondial, iar sacrificiul pe care ruşii l-au făcut l-a distrus pe Hitler dincolo de orice îşi pot imagina americanii. Ceea ce încerca să le spună americanilor era că trebuie să ne punem în papucii lor, trebuie să îi înţelegem pe ruşi de ce procedează aşa, şi a continuat: o treime din ţară le-a fost nimicită, fiecare oraş ocupat a fost dărâmat, fiecare pădure şi ogor incendiate, totul nivelat. Imaginaţi-vă că s-ar fi întâmplat asta la noi, de pe Coasta de est până la Chicago, totul nimicit, fiecare oraş, pădure şi ogor. Asta au suferit ruşii. Prin asta trebuie să înţelegem de ce Ucraina este o linie roşie, pentru că acea invazie a venit prin Ucraina iar ruşii nu pot trăi cu acest risc. Pentru ei este o problemă de securitate care este peste, aproape peste puterea noastră de înţelegere. Asta este.
Tucker Carlson: Asta înseamnă că intenţia a fost să ajungem la război cu Rusia.
RFK Jr: Da, scopul extinderii a fost războiul cu ruşii şi, de fapt, neoconii (grupul neoconservatorilor) au spus iar şi iar asta, dar şi Biden. Şi trebuie să fac o paranteză aici pentru că este absolut adevărat: În 2014, în Ucraina au fost revolte, revoluţia Maidan din Ucraina, iar ceea ce nu ni se spune este că noi am finanţat acele revolte. Ziarele noastre nu ne-au spus asta, Guvernul nostru nu ne-a spus asta. USAID, care e o faţadă operativă a CIA, a cheltuit 5 miliarde de dolari pentru organizarea acelor revolte care au condus la producerea unei lovituri de stat împotriva conducerii ucrainene alese democratic. Este vorba despre un Guvern ucrainean care refuzase să aleagă una dintre tabere şi să declare că trece în barca occidentului. Aşa că i-am vrut alungaţi. Cu o lună înainte de revolta care i-a alungat de la putere, Victoria Nuland, care cum bine ştii este o piesă centrală a mişcării neocon şi care este în continuare oficial de rang înalt în Departamentul de Stat, a avut o convorbire telefonică secretizată cu ambasadorul nostru din Ucraina, care a fost interceptată şi publicată, pe care o poate acum asculta oricine, convorbire în care îi alege pe viitorii miniştri ai guvernului ucrainian, aşadar guvern ucrainean american, occidental. Deci ei îi aleg pe viitorii miniştri cu o lună înainte ca Guvernul ucrainean să fie alungat.
Tucker Carlson: Să înţeleg că vorbim despre democraţie când Victoria Nuland îţi indică nominal membrii Guvernului tău? RFK Jr: Da, cam aşa stă treaba. Vezi tu, CIA nu prea lucrează cu democraţia. CIA a răsturnat 83 de Guverne din 1947 până în 1997, o treime din Guvernele de pe planetă, iar cele mai multe dintre acestea erau democratice. CIA nu produce democraţie, CIA produce lovituri de stat. Ei, şi ca să revenim la această istorie, atunci când am pus în funcţie un Guvern occidental, noi toţi am spus că Rusia a atacat şi a ocupat Crimeea. Dar hai să ne punem în papucii lui Putin, iar eu nu sunt un apărător a lui Putin. Putin a invadat Ucraina, a fost ilegal şi deloc necesar, iar fiul meu chiar a fost acolo şi a luptat, şi-a pus viaţa în mare pericol în timpul rebeliunii din Harkov. Aşadar, nu îi caut scuze lui Putin, a acţionat în mod brutal, nelegal şi deloc necesar. Dar, în acelaşi timp, trebuie să înţelegem şi rolul nostru în provocarea războiului.
Deci dacă ne punem în papucii lui Putin şi privim la Ucraiana: Ucraina este condusă de un guvern proamerican. La ce se poate gândi Putin mai întâi? Americanii ne vor lua portul Vladivostok (corect Sevastopol) de la Marea Neagră, singurul port de mare caldă al Rusiei din ultimii 347 de ani. Acolo le este baza navală, baza de submarine, iar ei vor crede că americanii vor veni şi le vor ocupa baza navală. Trebuie să mergem să o ocupăm! Şi Putin face asta, merge şi ocupă Crimeea fără să tragă un singur foc de armă, fără să moară nimeni. Populaţia din Crimeea este majoritar etnic rusă şi primesc benevol “invazia”. Repet, nu fac apărări pentru ruşi, dar aşa cum a spus şi unchiul meu, trebuie să înţelegem foarte bine poziţia adversarilor noştri şi cu ce forţe avem de-a face.
De îndată ce ne-am pus în funcţie noul Guvern ucrainean, prima lege pe care au adoptat-o a fost să declare practic ilegală folosirea limbii ruse, chiar şi în Donbas şi Lungank, unde locuia 90% populaţie rusească. Oamenii s-au revoltat, mai întâi paşnic, dar apoi au apărut violenţe şi oamenii au început să moară. Rămâne de discutat cine a început violenţele, dar nu e nimic de dezbătut în privinţa faptului că ruşii au început să fie trataţi ca nişte orfani nedoriţi de nimeni. Sunt bătuţi, sunt abuzaţi, şi li se interzice să îşi practice cultura şi să-şi vorbească limba. Se organizează acolo o votare prin care 90% din ei cer anexarea la Rusia, dar Rusia spune nu, Putin spune nu, dar voi semna un acord prin care veţi fi protejaţi. Şi se redactează o înţelegerea cu Germania, Franţa şi Rusia, denumită acordul Minsk. Acordul Mink prevede păstrarea regiunilor Donbas şi Lugansk ca parte a Ucrainei, cu statut semi-autonom, care să protejeze de violenţele Guvernului pe ruşii care trăiesc acolo şi vorbesc ruseşte. Parlamentul Rus sau cel Ucrainean nu a ratificat acordul de la Minsk, însă Franţa, Germania şi cu Putin s-au înţeles în această privinţă.
În 2019 apare Zelenski, un actor şi un comediant. Nu spun asta ca să jignesc, pentru că şi soţia mea este actriţă şi comediantă. O spun pentru a sublinia că nu are experienţă politică şi că a câştigat alegerile cu 90% din voturi. De ce? A câştigat pentru că a candidat cu un program pentru pace, a candidat promiţând că va semna acordurile Minsk. Ajunge preşedinte şi în clipa în care intră în funcţie spunând tuturor că va semna acordurile Minsk şi că va face pace cu Rusia, se răzgândeşte şi, fără să ştim sigur ce s-a întâmplat, o presupunere rezonabilă este că guvernul SUA i-a interzis să facă pace. Deci, că Victoria Nuland, Anthony Blinken şi Avril Haines, Directorul Comunităţii de Inteligence a SUA, i-au spus că nu are voie să facă pace cu Rusia. De asemenea oamenii din Ucraina, ultranaţionaliştii i-au spus că dacă semnează o să îl omoare. L-au ameninţat să nu cumva să semneze, iar asta este bine dovedit cu documente.
După asta, Rusia invadează, dar o face cu doar 40 000 de trupe. Noi spunem că Putin vrea să cucerească Europa, dar trimit doar 40 000 de soldaţi, iar Kievul singur numără 3,5 milioane de locuitori. Este limpede că Putin nu a vrut să ocupe toată ţara ci că a vrut să-i aducă pe toţi la masa de negociere. Nu a trimis suficient de mulţi soldaţi să ocupe Ucraina. Iar Zelenski acceptă şi vine la masa negocierilor şi am aflat asta recent pentru că în martie 2022, Zelenski şi Putin convin asupra unui acord, bazat pe acordurile Minsk. Zelenski acceptă, Putin acceptă, iar ruşii încep să-şi retragă trupele din Ucraina.
Şi ce urmează? Preşedintele Biden îl trimite pe Boris Johnson acolo ca să torpileze înţelegerea şi să îl convingă pe Zelenski să rupă acordul. După asta, mergem la război şi 350 000 de băieţi ucrainieni au murit şi 40 000 sau 50 000 de ruşi. Deci în luna aprilie, după ce au semnat în martie, a venit Boris Johnson şi a stricat înţelegerea. În aceeaşi lună Lloyd Austin, care este secretarul apărării lui Biden, a fost întrebat pentru ce ne luptăm noi în Ucraina, şi răspunde: obiectivul nostru în acest război este să epuizăm armata rusă şi capacitatea ei de a lupta în oricare altă parte pe glob. Dar nu asta este ceea ce ni se spune nouă. La fel Biden a fost întrebat o dată despre războiul din Ucraina şi a spus că obiectivul nostru este o schimbare de regim în Rusia. Dar asta nu are nicio legătură cu Ucraina şi ceea ce asta înseamnă e că, în esenţă, vorbim despre un conflict între două superputeri, între Rusia şi SUA.
Până în acest moment am avansat 130 de miliarde de dolari pentru acest război, în condiţiile în care tot bugetul EPA este de 12 miliarde, tot bugetul CDC este de 12 miliarde. Noi trimitem în Ucraina încă 100 de miliarde pe deasupra. Când Mitch McConnell a fost întrebat: Cum putem face asta în condiţiile în care aţi anulat tichetele de masă, în care aţi anulat Medicare, deci tichetele de masă pentru 30 de milioane de americani, Medicare pentru 15 milioane de americani fără asigurare medicală? Înţelegi, dacă nu trimiteam 130 de miliarde acolo, nu trebuia să anulăm plata nici măcar pentru un singur tichet de masă.
Răspunsul a fost: nu-ţi face griji, banii nu stau în Ucraina, toţi banii se întorc în conturile contractorilor militari ai SUA. Deci e interesant. Dacă te uiţi să vezi cui aparţin companiile de armament contractoare înţelegi şi de ce militează CNN pentru războiul din Ucraina. Vezi un grup de foşti generali şi colonei şi de oameni ai Pentagonului, dar dacă i-am verifica pe aceşti indivizi, ceea ce CNN şi MNBC nu fac niciodată, descoperi că toţi lucrează pentru Raytheon şi General Dynamics şi Boeing şi Lockheed. Deci sunt generali, dar nu sunt identificaţi şi ca agenţi ai industriei militare care câştigă de pe urma acestui război şi care la rândul ei, toată industria miliatră, este deţinută de alte trei companii: BlackRock, State Street şi Vanguard. Inflaţia produsă de tipărirea banilor pentru finanţarea războiului, pentru finanţarea lockdown-ului din perioada pandemiei Covid, în total de 8 trilioane (opt mii de miliarde de dolari) cheltuiţi din 2020, toate astea au adus înfrângeri în războaie şi toate au făcut ca ţara noastră să fie mai puţin sigură.
Iar acum uită-te ce facem cu acest război. Am împins Rusia în braţele Chinei, care e cel mai rău rezultat posibil pentru securitatea noastră naţională. Nu e deloc bine pentru ţara noastră, iar acum l-am împins pe Putin cu spatele la perete. Dar Putin reprezintă cea mai mare puterea nucleară, ei sunt, nu noi, ei au 1000 de rachete mai mult, ei au rachete mai bune, ei pot doborî rachetele noastre dar noi nu putem să le doborâm rachetele lor. Noi am provocat o confruntare care poate ajunge la război nuclear.
Tucker Carlson: Te întrerup o clipă. Tot ce ai spus este verificabil şi este rezonabil şi faci o extrapolare către un viitor uşor de intuit. Eu nu pot înţelege de ce conducătorii noştri nu trag aceleaşi concluzii. Ce cred ei, poate că vom câştiga războiul cu Rusia? RFK Jr: Noi nu putem câştiga acest război.
Tucker Carlson: Bineînţeles că nu putem, dar ce încercăm să facem? RFK Jr: E ca şi cum am accepta să ne învingă Mexic într-un război. Ruşii nu vor renunţa la Ucraina şi nu pot să piardă acest război. Oricine dintre noi care crede că Rusia nu e pregătită să lupte până la capăt ar face bine să caute pe Netflix documentarul despre Stalingrad şi să vadă acolo de ce sacrificii sunt capabili ruşii pentru a învinge. Iar Putin astăzi, deşi noi am crezut că războiul o să-l slăbească, Putin este acum mai popular în Rusia decât a fost vreodată, spre 90% popularitate, conform sondajelor făcute de americani. Toţi ruşii îl sprijină. La fel, noi am crezut că îl putem zdrobi cu sancţiuni economice dar asta l-a făcut şi mai puternic, s-a insularizat de comerţul mondial şi de reţeaua bancară mondială, a încheiat un acord comercial grozav cu China, lucrează la crearea alianţei BRICS împreună cu vreo 40 de state care se întorc împotriva politicii monetare a SUA şi a statutului de monedă internaţională de rezervă a dolarului, adoptând petro-moneda, valuta chinezească. Asta este cu adevărat cea mai mare ameninţare pentru America. Dacă dolarul pierde statutul de monedă internaţională de rezervă, Marea Depresiune Economică o să ne pară floare la ureche.
Tucker Carlson: Sunt de acord cu tot ce ne-ai spus iar opiniile tale îmi par moderate şi evidente. Nu înţeleg de ce conducătorii noştri, consilierii lor, nu ajung la aceste concluzii? La ce se gândesc ei? RFK Jr: Îţi împărtăşesc deplin nelămurirea şi deşi nu-mi place să speculez despre ce gândesc alţii, cred că preşedintele Biden a fost mereu în tabăra pro-război, el a fost acel senator al partidului democrat care a susţinut războiul din Iraq, împreună cu unchiul meu (corect tatăl), cu Obama şi Hilary. Biden a fost mereu genul previzibil de tip (entuziast): “Gung ho, să mergem la război!” şi cred că în măsura în care s-a gândit la asta, pur şi simplu îşi urmează instinctele politice dintotdeauna. Mai mult, s-a şi înconjurat că aceiaşi oameni care au susţinut războiul din Iraq şi uite ce s-a întâmplat acolo.
Lasă-mă pentru un singur minut să fac un rezumat al războiului din Iraq: Noi am fost păcăliţi să atacăm Iraqul de aceeaşi neoconi care ne-au spus că Saddam a avut ceva de-a face cu turnurile World Trade Center, ceea ce a fost o minciună, că tot el a planificat atacurile cu antrax care avuseseră loc la cinci zile după. S-a dovedit că de fapt fuseseră serviciile secrete americane, FBI a descoperit că antraxul provenea de la Fort Detrick. (…)
Ep. 17 Vivek Ramaswamy is the youngest Republican presidential candidate ever. He's worth listening to. pic.twitter.com/9wGqptHdto
Partea cealaltă este că eu nu sunt constrâns cu privire la ceea ce pot spune. Și asta îmi permite să spun adevărul pe care mulți oameni din această țară îl recunosc a fi adevărul, și anume că nu avem niciun interes național perceptibil în discuție în Ucraina.
Adevărul este că, pe cât de mult vom fetișiza și vom dezbate memorandumul de la Budapesta din 1994, pe care l-au scris SUA, știți, Marea Britanie și Rusia au fost și ele părți la el cu Ucraina, memorandum despre care cred că ne-am îndeplinit chiar mai mult decât obligațiile scrise.
Dar nu auzim nimic despre angajamentul lui James Baker din 1990. Angajamentul său „nici un inch” față de faptul că NATO nu s-ar extinde cu nici măcar câţiva centimetri dincolo de Germania. Nu avem nicio discuție despre asta pe fundalul realităților cu care ne confruntăm, și anume că împingem Rusia și mai mult în brațele Chinei în timp ce înarmăm Ucraina, întărind și mai mult ceea ce mulţi văd ca fiind cea mai mare amenințare militară cu care s-a confruntat cu siguranță Statele Unite de la al Doilea Război Mondial. Chiar am putea spune că e cea mai mare cu care Statele Unite s-au confruntat vreodată, asta dacă ne uităm cu adevărat la unde s-ar putea ajunge. Și totuși, noi suntem de fapt cei responsabili pentru stimularea acelei alianțe militare Rusia-China.
Prigoana statului asupra Bisericii Ucrainene ca metodă de ruinare a țării (Imagine: UJO)
Pe lângă războiul armat care se desfășoară pe teritoriul Ucrainei, mai există unul împotriva Ortodoxiei, care a început înainte de ofensiva Rusiei. Autoritățile persecută Biserica Ortodoxă canonică îndeosebi la nivel local prin acapararea bisericilor și violența asupra credincioșilor.
Furia demonică și nedreptatea care caracterizează aceste atacuri asupra Bisericii sunt reliefate de două intervenții ale lui Dumnezeu în cazuri concrete. Despre acestea vorbește Mitropolitul Longhin într-o predică de acum câteva săptămâni:
Doi oameni au murit după ce au fost atinși de mânia lui Dumnezeu. Un activist înfocat și-a dat sufletul chiar în momentul atacării unei biserici și a preotului de acolo, iar un bătrân a murit a doua zi după ce și-a permis să-și bată joc dansând în fața unei femei care se ruga în apărarea Lavrei Pecerska.
La începutul lunii aprilie, Volodimir Ivanovici Natikaci, un activist al BOaU, a murit în timpul unui raid asupra unei biserici ortodoxe din satul Lipoveț din regiunea Kiev. Organizat de deputatul Ivan Mihailovici Semtsov alături de cel ce a ajuns să moară, atacul bisericii s-a sfârșit în mod tragic prin acest incident. Conform martorilor oculari și declarațiilor preotului paroh, împricinatul s-a năpustit asupra unui preot și a încercat să-l tragă de-o parte de crucea pe care o ținea în mână, strigând amenințări cu moartea la adresa clericilor, dar a murit subit de atac de inimă. Filmarea scurtă de mai jos ne dă o imagine despre cele petrecute. A existat și una puțin mai lungă ce surprindea momentul în care se chinuia și și-a dat sufletul:
Celălalt bătrân menționat se poate vedea din filmarea de mai jos cum dansa sfidător față de credința oamenilor și se știe doar că a murit a doua zi, din păcate:
Deși aceste evenimente sunt semne în ajutorul Bisericii, ele nu constituie o bucurie și un triumf, ci o atenționare să nu ne ucăm cu lucrurile serioase ale credinței.
Tragediile acestea trebuie încadrate în contextul mai larg al prigonirii crunte a Bisericii din țara vecină.
După cum se poate întrevedea dintr-un articol recent despre persecuția din Ucraina, deși schismaticii formați cu ajutorul Patriarhiei Ecumenice recent, în 2018, sunt foarte puțini și interesați mai mult de aspectele politice conflictuale cu rușii decât de credință, aceștia se organizează foarte bine și violent. Nu există o pondere mai mare de creștini care doresc să-și schimbe afilierea de la Biserica Ortodoxă canonică, ci doar grupuri de schismatici sau politruci care dau năvală peste lăcașurile de cult și le iau în posesie, după care organizează un vot de trecere de la BOU la BOaU. Fiind mai numeroși decât credincioșii care se pot aduna aproape în orice parohie, ei îi domină pe localnici și se mută de la o parohie la alta.
Din nefericire, influența lor nu este doar una locală, ci ajunge până la autoritățile guvernamentale. De altfel, acesta este și motivul pentru care a fost înființată structura bisericească schismatică, pentru că statul a cerut aceasta. Cel mai probabil și dovedit, există o presiune consistentă a SUA prin interpușii săi de a sprijini aceste inițiative care au aderență mai mult pe plan local. Altfel spus, deși populația sprijină în marea ei majoritate Biserica Mitropolitului Onufrie, există o minoritate care beneficiază de un sprijin imens politic ce dorește persecutarea Ortodoxiei. Motivele și interesele sunt diferite de la diferiții actori implicați, dar concură în aceeași direcție a prigonirii.
Ceea ce-i împiedică deocamdată să dea o lege de interzicere a Bisericii este faptul că nu au suficiente voturi în Rada Supremă, Parlamentul ucrainean, după cum dă mărturie un deputat. Nici măcar în partidul de guvernământ nu există suficientă adeziune la un asemenea proiect de represiune. Mai mult, legea este de partea credincioșilor și aceștia au toată îndreptățirea să creadă că-și vor recăpăta bisericile mai târziu, când vor putea avea loc procese echitabile.
Însă deocamdată legea nu este respectată, ci răstălmăcită pentru a fi împlinite interesele unora. Numai mărturisirea oamenilor care stau la fața locului împiedică autoritățile să nu acapareze Lavra Peșterilor, deși nu pot invoca nici un motiv real pentru a fi luată din administrarea Bisericii. Deocamdată funcționează și legile martirajului pentru credință.
Deși soarta întregii Biserici Ucrainene este amenințată de autoritățile ucrainene, este luat aminte și la suferința românilor etnici din țara vecină, din regiunea Bucovina.
După valul de știri din primele luni ale anului despre vitregiile prin care trec românii, iată că există și materiale în mass-media românească prin care se pune la îndoială veridicitatea suferințelor povestite. Un reportaj realizat de PrimaTV în Săptămâna Mare neagă cele relatate de IPS Longhin și-l acuză că face jocul rușilor, de la care ar fi primit bani până la începutul războiului. Bineînțeles, din păcate, doar vorbe aruncate în vânt.
Vlădica Longhin a mustrat pe acel jurnalist român chiar într-o predică și a respins toate minciunile din reportaj. Episcopii din Ucraina sunt prigoniți cu adevărat, închiși, alungați din țară, bătuți. Bisericile sunt acaparate și chiar arse. Clădirile din cuprinsul Mănăstirii nu sunt hoteluri, cum fals s-a spus, ci un arhondaric mare pentru a primi gratuit pe închinători, un spital și un orfelinat pentru copii cu handicap grav, toate întreținute pe cheltuiala proprie. În mod categoric nu sunt dovadă a traiului bun neafectat de persecuția statului ucrainean.
În ce privește afirmațiile din reportaj că etnicii români nu sunt împiedicați să vorbească în limba lor la biserici și la școală, acest lucru este contrazis de situația din teren. S-a tot vorbit în trecut cu dovezi clare că Ucraina vrea să interzică limbile minoritare pe teritoriul său, că sunt afectate drepturile minorității române.
Din păcate, situația actuală este tot mai gravă și din cauza faptului că România nu a știut să apere interesele minorității sale din țara vecină. Semnalăm două apeluri ale fraților noștri de peste graniță:
Unul dintre cei mai importanţi lideri ai comunităţii româneşti din Ucraina, fostul primar al comunei Mahala, Elena Nandriş, cere autorităţilor române să se implice mai mult în apărarea intereselor populaţiei de etnie română din regiunea Cernăuţi, notează Agerpres.
Nandriş şi-a manifestat îngrijorarea faţă de aplicarea noii Legi a învăţământului, care prevede restrângerea drepturilor minorităţilor în şcoli. Actul normativ impune şcolilor cu predare în limba minorităţilor, inclusiv în limba română, să introducă, treptat, ore în limba ucraineană.
„Eu cred că Guvernul României ar trebui să se implice mai insistent în apărarea limbii noastre române, pentru că noi o pierdem şi nouă ne pare foarte rău. Noi iubim limba noastră, noi ne zbatem pentru limba noastră, noi o preţuim mai mult decât voi acolo. Noi am spus totdeauna: vrem să vorbim, vrem să cântăm şi să ne rugăm în limba noastră. Noi vorbim în limba strămoşilor noştri de ani de zile. Astăzi sunt 551 de ani de când suntem români. Şi acum, în câţiva ani, distrugem totul. Ne doare foarte mult. Mulţi din România nu înţeleg asta. E durere când îţi pierzi limba. Noi aici nu avem putere să facem ceva. Legea merge mai departe. Nu au cedat nicio literă din lege”, a afirmat Nandriş.
(…)
Legea învățământului a fost modificată în 2017, determinând, în primă etapă, ca şcolile cu predare în limba rusă să treacă la studierea tuturor disciplinelor de învățământ în limba ucraineană începând cu 1 septembrie 2020.
Ulterior, la finalul lui 2022, președintele Zelenski a promulgat o lege a minorităților naționale. Legea a fost criticată de guvernele României și Ungariei. MAE de la București a declarat că este „regretabil” modul în care a fost adoptată legea și a cerut Ucrainei consultări cu Comisia de la Veneția și reprezentanții minorității române din această țară.
Până și în Parlamentul României a fost citit un apel al unui preot român din Ucraina:
Pe lângă prigonirea minorităților, se intensifică zilele acestea și atacul la adresa Bisericii majoritară din zona Cernăuți. Fiind regiunea care nu are nici o biserică cedată schismaticilor, a fost luată în vizor de autorități și de radicalii naționaliști. Aceștia urmăresc desproprietărirea parohiilor pentru a le fi luate terenurile și clădirile în care-și desfășoară viața religioasă. Astfel, Consiliul Local a votat ridicarea dreptului de a folosi permanent lotul de pământ alocat pentru 24 de parohii și mănăstiri. Aceasta în ciuda faptului că instituția în cauză nu are aceste atribuții, ci doar un tribunal poate decide această desproprietărire în anumite circumstanțe.
Un exemplu de violență la adresa comunității ortodoxe canonice din regiunea Cernăuți este incendierea unei biserici din satul Milieve cu hramul Sf. Iov de Poceaev. La acest gest Mitropolia a răspuns cu o întrebare retorică: „Ce fel de binecuvântare căutăm de la Dumnezeu pentru pământul nostru?”.
Filmulețul de mai jos face o prezentare succintă a situației actuale a Ortodoxiei în Ucraina, îndeosebi în partea de Vest. În timp ce Estul este predominant rusofon și măcinat de război, partea opusă a țării se remarcă prin prigonirea Bisericii Ortodoxe de sub Mitropolitul Onufrie. Textul articolului este o traducere a narațiunii din fundal.
Pentru a fi mai clar, activitatea de distrugere a Bisericii canonice este dusă de stat în colaborare cu schismaticii conduși de Epifanie Dumenko și de naționaliștii radicali din zonă. Fiind o regiune marcată de prozelitismul sălbatic catolic de-a lungul istoriei, cu formarea greco-catolicilor încă din 1695 și aflată mult timp sub dominația poloneză, aici populația are tendințe anti-rusești, dar și anti-ortodoxe. Chiar și așa, majoritatea este formată din oameni credincioși ortodocși, care nu vor să renunțe la credința străbună și bună. Dar ajutorul și puterea politică sunt un factor decisiv, bineînțeles cu metode necinstite, similare cu ale sovieticilor. De aceea Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, prin a cărui intruziune necanonică s-a format noua „Biserică” schismatică în 2018, poartă o mare responsabilitate pentru această prigoană a ortodocșilor, care are caracter mai mult inter-naționalist.
Primăvara anului 2023 este legată de înfrângerea eparhiilor BOU în Vest. Autoritățile BOaU și radicalii au zdrobit BOU în regiunile Ivano-Frankovsk și Lvov. Urmează Hmelnițki.
Ceea ce veți vedea în acest video era inimaginabil până mai ieri. Astăzi, în primăvara anului 2023, se poate spune cu convingere că autoritățile Ucrainei noastre, în alianță cu reprezentanții BOaU și cu radicalii, distrug Biserica Ortodoxă Ucraineană înadins. Cum se petrece asta? Să începem!
Pe 10 martie autoritățile au anunțat încheierea Acordului cu BOU pentru arendarea Lavrei de jos. Pe 29 martie obștea se presupunea că va părăsi mănăstirea, dar nu au făcut asta. Credincioșii au organizat o rugăciune stând în fața ușii de intrare. Oamenii pur și simplu nu au lăsat comisia să inventarieze și să sigileze bisericile. Toți s-au așteptat la un asalt în forță, dar nu a venit. În orice caz, s-au desfășurat evenimente tragice în Vestul Ucrainei.
Pe 28 martie, autoritățile au organizat un raid al ultimei biserici a BOU din Ivano-Frankovsk. O bandă de radicali a spart ușile laterale, a dat cu gaz lacrimogen în interior și a scos afară pe credincioși. primarul orașului, Ruslan Marținkiv, a anunțat cu emfază că regiunea Ivano-Frankovsk a devenit prima regiune din Ucraina fără Biserica Ortodoxă Ucraineană, pe care o numește Patriarhia Moscovei: „Acesta este un eveniment măreț pentru noi. Regiunea Ivano-Frankovsk este prima regiune care astăzi este fără Patriarhia Moscovei”.
Curând primarul a spus că orașul a sărbătorit Paștile pentru prima dată fără BOU: „Acesta este cu adevărat primul Paște fără Patriarhia Moscovei”.
Autoritățile s-au ocupat și în Lvov de Biserica Ortodoxă Ucraineană. Pe 5 aprilie, 50 de oameni necunoscuți, conduși de șeful Consiliului Regional din Lvov, Iuri Kholod, au dat buzna în Catedrala Sf. Gheorghe chiar în timpul Liturghiei. Au oprit slujba și au organizat un vot fals pentru trecerea către BOaU. Apoi, împreună cu poliția, i-au scos afară pe credincioși. biserica a fost acaparată. În aceeași zi, autoritățile au oprit acordul de arendare și au sigilat biserica Sfintei Treimi ce aparținea parohiei BOU.
Următoarea zi, autoritățile au făcut ceva de neimaginat. Au demolat ultima biserică a BOU din Lvov cu un excavator. Reiterăm că nu e vorba de vreo clădire abandonată, ci de o biserică funcțională, în care se rugau sute de parohieni.
Ca în Ivano-Frankovsk, primarul de Lvov, Andriy Sadovyi, a declarat deschis că s-au ocupat de comunități pentru că aparțin de BOU. Citat: „Mulțumiri tuturor care s-au alăturat și au ajutat să fie închisă istoria Patriarhiei Moscovei în orașul nostru în aceste două zile fără provocări”.
Andriy Sadovyi: „Astăzi nu avem nici o comunitate oficială în Lvov care să țină slujbe sfinte sub auspiciile Patriarhiei Moscovei. Vă place sau nu, decizia a fost luată și trebuie respectată. Punct”.
Aceeași poveste și în regiunea Lvov. În Boryslav, autoritățile au sigilat Biserica Acoperământului după ce comunitatea a refuzat să se transfere către BOaU. Guvernul a închis biserica BOU în satul din Vidniv.
Prin urmare, autoritățile distrug în mod deschis parohiile BOU tocmai pentru că sunt parohii ale BOU.
Exemplul din Ivano-Frankovsk și Lvov a inspirat autoritățile din Hmelnițki. Dar problema este că sunt multe sute de comunități bisericești acolo și zeci de mii de parohieni în ele. Ce e de făcut? S-a decis să fie folosită metoda provocării, propusă de șeful C14, Yevhen Karas, pentru Lavra Pecerska din Kiev. Acolo el instruit pe luptătorii săi să se împartă în grupuri de doi sau trei, unde unul să provoace pe un monah sau credincios spre agresiune și restul să filmeze cu telefonul: „Misiunea este să acționați ca un catalizator, să exacerbați totul și (să arătați, n.ed.) că se comportă ca agresori și ca o turmă. Astfel, acest comportament agresiv al lor va fi de mare autor ca toți, inclusiv europenii, să spună că este un grup agresor terorist, nu monahi”.
În Lavră, această tehnică nu a funcționat pentru că instrucțiunile lui Karas au ajuns pe internet. Dar în Hmelnițki totul a ieșit strălucit. Pe 2 aprilie, toată mass-media ucraineană a explodat cu indignare – preoții moscoviți din Hmelnițki au bătut un militar. Canalele TV au arătat filmări unde un ipodiacon cu parohienii trăgea afară un soldat, în timp ce o femeie cu camera striga față de scena baterii soldatului.
Acest fapt a fost publicat de deputatul din Hmelnițki Viktor Burlyk. Și apoi el a chemat pe locuitorii orașului prin rețelele de socializare la catedrala BOU. Și acum mulțimea, deja indignată de „baterea soldatului”, a dat buzna la fața locului și a început dintr-o dată să voteze pentru transferul catedralei către BOaU. Catedrala a fost acaparată în final. Primarul de Hmelnițki a convocat imediat o ședință în care a „interzis” BOU în oraș și regiune. Bisericile sunt acaparate atât în Hmelnițki, cât și în regiune potrivit schemei bine erodate. În orice caz, să ne întoarcem la „bătaia soldatului” Artur Ananyev.
Video-ul postat de deputat începe din momentul când Ananyev este tras deoparte. Ce s-a întâmplat înainte de aceasta nu se arată în video. Iată ce spune însuși ipodiaconul, Igor Slobodyan: „Ananyev a alergat spre solee, care este în mijlocul bisericii și a turnat apă pe Părintele Protodiacon Rostyslav. După aceea, a sărit pe solee, l-a aruncat pe protodiacon, i-a rupt veșmintele bisericești. Drept urmare, Sfânta Evanghelie a căzut la podea”.
Faptul că Ananyev l-a atacat pe diacon este confirmat și de câteva secvențe postate pe net și care ar fi trebuit să arate că clericul însuși a scăpat Evanghelia pe podea. Acolo se poate vedea că haina preotului este ruptă. Adică Ananyev a întrerupt Liturghia, a atacat pe diacon și era periculos pentru parohieni, femei și copii. De aceea a fost prins atât de dur.
Dar cel mai interesant lucru este că aceste secvențe au fost publicate de Yevhen Karas, același care a dat instrucțiuni pentru provocările din Lavră. Cum a obținut înștiințare de la femeia din catedrala din Hmelnițki? Răspunsul este în această fotografie. Karas, Ananyev și deputatul Burlyk sunt o echipă. Ei au organizat împreună provocarea din Hmelnițki ce a cauzat indignarea societății și a dus la acaparări în masă în oraș și în regiune.
Așa a avut loc raidul în catedrala din Șepetivka. Mulțimea incitată a fost condusă la biserică, atunci când parohienii se rugau înăuntru. Ușile laterale au fost sparte. Credincioșii au început să construiască baricade, dar forțele erau inegale. Prădătorii au deschis ușile centrale. Mulțimea a năvălit în biserică atunci când o parte din parohieni cu preotul lor se rugau în genunchi. Noii stăpâni ai vieții se bucurau și aplaudau. Parohienii BOU care nu au vrut să plece singuri au fost trași afară cu forța. Catedrala a fost luată.
În timpul acaparării altor biserici din Hmelnițki și din regiune, autoritățile au blocat accesul la ele pentru parohieni.
Un parohian din Biserica Sf. Gheorghe a BOU din Hmelnițki: „Toți suntem locuitori din Hmelnițki, parohieni ai acestei biserici, ai altor biserici. Ce se întâmplă în biserică acum? De ce nu sunt lăsați în biserică oamenii care vin la slujbă? De ce?! Ce-i cu oamenii aceia care fac zarvă acolo? Ce se întâmplă în biserică, oricum?”.
Mai departe, în locul parohienilor, autoritățile au adunat oameni complet dinafară să voteze trecerea la BOaU.
„Suspilne Hmelnițki” despre participanții la votul pentru transferarea Bisericii BOU a Maicii Domnului din Kazan către BOaU: „Valentyna Hesal spune că locuiește într-un cartier mic din cealaltă parte a orașului, dar a venit să sprijine comunitatea”.
V. Hesal: „Am considerat datoria mea directă să iau parte la acest eveniment”.
„Suspilne Hmelnițki” despre participanții la votul pentru transferarea Bisericii BOU a Maicii Domnului din Kazan către BOaU: „Antonina, o locuitoare a acestui cartier, spune că locuiește aproape de biserică, dar merge la altă biserică, ‘ucraineană’”. Antonina: „Am venit aici să sprijinim. Foarte bine.”
Acaparatorii sunt organizați și conduși de oficiali. De exemplu, în timpul ocupării Bisericii Sf. Gheorghe din Hmelnițki, omul care era prezentat ca șeful unei noi comunități religioase este de fapt directorul companiei de electricitate din Hmelnițki.
În această situație, credincioșii nu pot spera la putere. Pot să-și apere bisericile doare pe cont propriu, cum a fost cazul în Kamyanets-Podilsky. Și aici oficialii au condus mulțimea la catedrală cu intenția clară de a o ocupa. Dar au eșuat. Parohienii au devenit un zid la biserica lor.
În trezirea urii de ansamblu față de BOU, autoritățile locale pun mâna pe pământul pe care sunt construite bisericile. Schema este simplă: fără pământ – fără drept de existență pentru biserică.
În timpul săptămânii, consiliile municipale din Hmelnițki, Kamyanets-Podilsky, Rovno, Zdolbuniv, Ternopol, Luțk, Berezan și multe altele iau decizii pentru acapararea pământului. Această simultaneitate sugerează că autoritățile locale au primit un ordin de sus.
Taras Batenko, parlamentar al Ucrainei: „Aceasta poate fi numită o ‘revoluție spirituală’, un purgatoriu. Ucraina este faimoasă pentru maidanurile ei. Procesul de transferare a bisericilor de la BOU a Patriarhiei Moscovei către BOaU sau, în final, către o altă confesiune nu poate fi oprit”.
În același timp, o lege de interzicere a BOU este în pregătire. Pentru ce?
Parlamentarul Poturaev răspunde acestei întrebări: „Scopul nostru ca agenți ai statului este să promovăm stabilirea unei singure Biserici Ortodoxe în Ucraina. Ea deja există – este BOaU”. Mai mult, Poturaev spune că, atunci când acest proces se încheie, autoritățile se vor adresa Fanarului pentru un alt Tomos pentru BOaU, de data aceasta pentru Patriarhie. Citat: „Acestea sunt scopuri strategice ale statului ucrainean și ale Ortodoxiei ucrainene”.
Legea de bază a statului – Constituția Ucrainei definește în articolul 35 următoarele principii ale libertății religioase și credințelor ideologice ale ucrainenilor: „Oricine are dreptul la libertatea filosofiei și religiei proprii. Acest drept include libertatea de a avea sau nu orice religie, să organizeze singur sau în colectiv și fără constrângeri religioase ritualuri și ceremonii și să ducă activitate religioasă… Biserica și organizațiile religioase sunt separate de stat și școala – de Biserică. Nici o religie nu va fi recunoscută de stat drept obligatorie”.
Ceea ce se întâmplă în Ucraina față de Biserică este un lanț de delicte atât de flagrante, încât pot fi comparate cu delictele bolșevicilor.
În același timp, autoritățile actuale, ca și bolșevicii, spun că Ucraina este o țară cu o libertate religioasă fără precedent. Șeful Departamentului de politici etnice ale Statului, Yelensky, a declarat foarte serios că „Ucraina este un spațiu al celei mai mari libertăți religioase din Europa”.
Adică demolarea bisericilor, acapararea în masă a bisericilor cu participarea autorităților, distrugerea deliberată a unei confesiuni în regiuni întregi, incitarea la ură împotriva unei denominațiuni anume – sunt acestea semnele „libertății religioase”?
Într-o zi, toate acțiunile autorităților noastre împotriva Bisericii vor primi o evaluare, cum s-a făcut cu acțiunile regimului sovietic. Acei agenți statali implicați în prădarea bisericilor locale sau eliminarea prin lege a Bisericii vor fi responsabili de aceasta, în timp ce războiul va servi doar ca o circumstanță agravantă.
Faptul că războiul din Ucraina nu este unul între ortodocși este tot mai vădit în ultima vreme în urma acțiunilor tot mai violente ale autorităților împotriva Bisericii Ortodoxe Locale canonice. Cu toate că miercuri nu au acaparat Lavra Peșterilor, după cum dăduseră ultimatum, presiunile fizice continuă îndeosebi asupra starețului. Cei care vor să ia în stăpânire mănăstirea sunt anti-creștini și chiar sataniști declarați, nu urmăresc să se roage în biserică.
În data de 30 martie, a doua zi după preconizata predare a Lavrei Pecerska autorităților, comisia trimisă în inspecție a plecat fără să sigileze bisericile vizate. Credincioșii prezenți au fost avertizați în privința provocărilor la care vor fi supuși de către oameni special pregătiți pentru asta și să nu le dea curs în nici un chip.
Este important de semnalat faptul că ambasadele occidentale au presat autoritățile ucrainene să evite violența în urma vizionării modului cum a fost acaparată ultima biserică din regiunea Ivano-Frankovsk. Fără intervenția în forță a poliției, deocamdată Lavra Peșterilor nu poate fi luată de la ortodocși.
Deocamdată toată presiunea s-a mutat asupra starețului Lavrei, Mitropolitul Pavel, care a fost supus la un proces rapid intentat și extenuant. El a fost condamnat să fie pus sub arest la domiciliu 60 de zile și să poarte o brățară electronică, cu interdicția de a difuza apeluri video către public. Acuzația adusă este aceea că a justificat agresiunea Rusiei în diferite discuții telefonice de la începutul invaziei din 24 februarie anul trecut.
Patriarhul Catolicos Ilia II al Georgiei a trimis o scrisoare Patriarhului Ecumenic cu privire la situația care domnește în Ucraina pe subiectul Lavrei Peșterilor din Kiev.
Între altele, el menționează că „guvernul Ucrainei, care se află în stare de război, are propria lui poziție și ia în considerare problemele religioase la un nivel mai mic”. Cu prilejul acestei situații, Patriarhul Ilia II cere de la Patriarhul Ecumenic să ajute spre dezamorsare.
De asemenea, Întâistătătorul Bisericii Georgiei subliniază faptul că „Biserica Ortodoxă Ucraineană s-a aflat într-o situație foarte dificilă din multe privințe”, spunând că una din ele este Lavra Peșterilor, precum și acapararea sfintelor biserici.
„Este îndeosebi important faptul că Mitropolitul Onufrie, prin hotărâre sinodală, a ieșit din Biserica Rusiei și a făcut unii pași spre negocieri. Din păcate, lumea ortodoxă se confruntă astăzi cu o serie de provocări serioase și orice pas pozitiv la acest nivel va fi evaluat în particular…” – încheie Patriarhul Georgiei.
În încheiere, Patriarhul accentuează: „am dori să ne exprimăm încă o dată marea noastră durere pentru războoul ruso-ucrainean, care ridică vieți ale aoldaților și a mii de oameni nevinovați care-și apără patria. Am trecut prin astfel de încercări și cunoaștem foarte bine seriozitatea situației. Pentru cele de mai sus, ne doare pentru situația actuală din Biserica Ortosoxă Ucraineană”.
“Cu bucurie combinată cu tristețea, vă îmbrățișăm în Hristos în aceste zile ale Postului Mare, când ne pregătim pentru moartea și Învierea Domnului și Mântuitorului nostru. Vă scriem în această perioadă grea pentru istoria respectatei Biserici Ortodoxe Ucrainene, timp în care ne amintim de cuvintele Sfântului Apostol Pavel: “În toate pătimind necaz, dar nefiind striviţi; lipsiţi fiind, dar nu deznădăjduiţi, prigoniţi fiind, dar nu părăsiţi; doborâţi, dar nu nimiciţi” (2 Cor. 4:8-9) se spune în mesaj.
Patriarhul Ioan notează că deși Biserica Antiohiei este departe în plan geografic, toți credincioșii întind o mână de ajutor Bisericii Ortodoxe Ucrainene în această perioadă dificilă.
“Ne rugăm neîncetat pentru Dumneavoastră și pentruai păstorii voștri, ne rugăm lui Dumnezeu să oprească în curând acest război teribil și să distrugă toate amenințările cu care se confruntă sfânta voastră Biserică. Dumnezeu să vă dea înțelepciune, putere și capacitatea de a îndura, căci “cine va răbda până la sfârșit acela se va mântui”, a scris Întâistătătorul Bisericii Antiohiei.
Patriarhul Ioan al Antiohiei a scris o epistolă și Patriarhului Chiril, în care deplânge „cu veșincă durere” situația din Ucraina, de unde vin vești proaste despre persecuția Bisericii. Acesta notează: „auzim astăzi de persecuția Bisericii Ortodoxe Ucrainene și despre acele monumente istorice care formează inima Patriarhiei Moscovei și a restului Rusiei istorice”.
Biserica Bulgară și-a exprimat îngrijorarea cu privire la decizia conducerii Rezervației Naționale “Lavra Peșterilor de la Kiev” conform căreia călugării trebuie să părăsească sfânta mănăstire înainte de 29 martie 2023.
“Lavra Peșterilor de la Kiev este prima mănăstire a Rusiei Kievene, întemeiată în secolul al XI-lea de primii asceți ai monahismului vechi rusesc, Preacuvioșii Antonie și Teodosie ai Peșterilor. A fost amenajată de călugării ortodocși și de poporul Rusiei Kievene, iar apoi al Imperiului Rus, sute de sfinți au strălucit în mănăstire, sfinți care sunt cinstiți pretutindeni în Biserica Ortodoxă”, se menționează în adresare.
“În ultimii treizeci de ani, cu prețul unor eforturi incredibile, clerul mănăstirii, cu ajutorul poporului ortodox din Ucraina, precum și pelerinii din toată lumea ortodoxă au ridicat sfânta mănăstire literalmente din ruină și pustiire”, au adăugat în Biserica Ortodoxă Bulgară.
Potrivit ierarhului bulgar, această lovitură adusă Lavrei este o lovitură împotriva celei mai mari confesiuni din Ucraina, “o lovitură împotriva poporului ortodox ucrainean și întreagii Biserici Ortodoxe, o lovitură în Trupul viu al lui Hristos”.
Biserica Bulgară și-a exprimat sprijinul deplin pentru călugării din Lavra Peșterilor de la Kiev și a făcut apel către autoritățile Ucrainei, îndemnându-le să nu se amestece în treburile bisericești. “Facem apel către autoritățile de stat din Ucraina să nu se amestece în treburile bisericești, să respecte principiul separării statului de Biserică. Îndemnăm la păstrarea Lavrei Peșterilor de la Kiev cu singura și unica destinație – ca loc de închinare și de viețuire a nevoitorilor din Biserica canonică”, se arată în apel.
“Astăzi peste 200 de călugări și novici trăiesc în Lavra Peșterilor de la Kiev. În ultimii treizeci de ani, ei au ridicat din ruine sfântă mănăstire moștenită de la regimul ateist, și au înălțat multe biserici în ea, prin muncă dezinteresată și cu sprijinul poporului evlavios. Ei nu trebuie să fie lipsiți de un loc de pocăință și rugăciune. Rugăciunile lor sunt un sprijin pentru noi toți în aceste încercări grele. În Lavră se află Academia Teologică și Seminarul din Kiev, unde studiază mulți studenți și seminariști. Aceștia sunt viitori clerici și slujitori ai Bisericii”, se notează în încheierea adresării.
Apelul a fost semnat de: Episcopul Mihail al Konstantiei, starețul mănăstirii Cekotinsky împreună cu călugării;
Arhimandritul Ioan, starețul mănăstirii Sfântul Teodor Tiron din Praveș împreună cu obștea;
Arhimandritul Nazariie starețul mănăstirii Sfânta Treime din Aprilți, împreună cu obștea;
Arhimandritul Ioan, starețul mănăstirii Ciprovsk în cinstea Sfântului Ioan de Râlsk;
Arhimandritul Nifon, starețul mănăstirii Lopușansk în cinstea Sfântului Ioan Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului.
Ieromonahul Emil Yakimov, starețul mănăstirii Sfânta Treime din Etropol;
Maica Cassiana, stareța mănăstirii Vracensk în cinstea celor Patruzeci de Mucenici, împreună cu maicile din mănăstire.
Nu în ultimul rând, s-au strâns foarte mulți astăzi la Pecerska mulți credincioși pentru a-și apăra Biserica și credința persecutată, după cum relatează Orthochristian, dar și diverse filmări în direct.
Așadar doar două Biserici au luat poziție față de persecuția din Ucraina, Georgiană și Antiohiană. Mai există și alți ierarhi și clerici din Bulgaria și Serbia care s-au exprimat public. Din nefericire, Patriarhia Română rămăne surdă la durerea de dincolo de graniță, deși ar fi cea mai îndreptățită să reacționeze pentru că avem o comunitate substanțială de români minoritari acolo.
Nu rămâne decât să ne rugăm noi, credincioșii, și să cerem ajutorul lui Dumnezeu pentru frații noștri de credință, dar și pentru a nu ajunge în aceeași situație ca ei dacă nu luăm poziție acum.
Sfârșitul anului trecut și începutul anului acesta au marcat, după cum am mai scris, și debutul persecuției fățișe a Bisericii Ucrainene de către stat. La începutul lui finalul lui decembrie și începutul lui ianuarie două mari catedrale din Lavra Pecerska au fost luate de la BOU canonică și chiar date spre slujire schismaticilor. În plus, au fost expluzați din țară mai mulți ierarhi și clerici și percheziționate diferite mănăstiri. Acum se trece la o nouă etapă intermediară spre scoaterea definitivă în afara legii a Bisericii canonice; este vorba de expulzarea definitivă din Lavra Peșterilor, sediul Mitropolitului Onufrie.
Persecuția statului ucrainean asupra Bisericii Ortodoxe Ucrainene canonice de sub Preafericitul Mitropolit Onufrie al Kievului și a toată Ucraina continuă cu toată puterea.
Guvernul ucrainean a moștenit proprietatea Lavrei Peșterilor din Kiev de la Uniunea Sovietică și „Rezervația Națională”, după cum o numește statul, este împărțită în Lavra de sus și cea de jos. Biserica a fost deja aruncată afară din Lavra de sus, care include catedrala Adormirea Maicii Domnului și biserica trapezei Sf. Antonie și Teodosie la sfârșitul anului trecut. (…)
Nota de expulzare menționează: ‘Rezervația Națională „Lavra Peșterilor din Kiev” și Lavra Peșterilor din Kiev-Adormirea Maicii Domnului din cadrul Bisericii Ortodoxe Ucrainene au semnat acordul nr. 2 din 19 iulie 2013 pentru folosirea liberă de către o organizație religioasă a clădirilor religioase și a celorlalte proprietăți care sunt proprietate a statului.
Potrivit decretului președintelui Ucrainei , rezoluția Cabinetului de Miniștri al Ucrainei din 23 decembrie 2022 a stabilit un grup de lucru interdepartamental pentru a pregăti propuneri și recomandări pentru organizarea implementării unor sarcini cu privire la activitățile organizațiilor religioase din Ucraina, care, pe durata lucrului, au descoperit că mănăstirea a încălcat termenii contractului de utilizare a proprietății de stat…’
În ziua de 12 martie 2023, mii de credincioși ai Bisericii Ortodoxe Ucrainene s-au adunat la Sfânta Liturghie în Lavra Peșterilor de la Kiev, de sărbătoarea Soborului Cuvioșilor Părinți ai Lavrei Peșterilor din Kiev, transmite canalul Telegram al Bisericii Ortodoxe Ucrainene .
“Mii de oameni s-au adunat la Liturghie în ziua pomenirii Soborului Cuvioșilor Părinți ai Lavrei Peșterilor din Kiev, și cu o inimă și un cuget au cântat Simbolul Credinței”, se arată în comunicat.
“Toți acești oameni sunt amenințați cu izgonirea din Lavră. Nu sunt ei poporul ucrainean? Nu se duce nimeni la o fântână secată după apă!”, a scris pe Facebook Victor Kușnir, un enoriaș al Lavrei Peșterilor din Kiev.
Un îndemn de a rămâne demni în credință a fost adresat ortodocșilor ucraineni și de Mitropolitul Teodosie de Cerkasy și Kaniv: „Depinde doar de noi cum vom rezista acestei perioade. În genunchi, sau vom accepta minciunile care ni se impun. Ei ne spun: “Fie vă uniți cu BOaU, fie mergeți la locuințele voastre, în cerdacuri, mansarde, subsoluri și vă rugați acolo, ca în perioada sovietică”. Nu ne dau posibilitatea de a alege. Totul depinde de noi înșine, dacă ne vom frânge sau vom trece cu demnitate prin această perioadă”.
În orice caz, credincioșii din Ucraina, dintre care face parte și minoritatea română din Cernăuți, se pregătesc pentru vremurile grele de persecuție și mărturisire care se profilează, după cum dă mărturie și Mitropolitul Longhin:
Ca şi în cazul precedentului articol, ne aliniem integral la opiniile autorului, cu menţiunea necesară că textul inferă şi pe baza unor elemente istorice doar amintite sau sugerate, deosebit de sensibile pentru orgoliul nostru naţional, fiind o lectură care conversează cu cititori din mai multe categorii, mai ales din rândul celor cu o cultură istorică rezonabilă.
Însă chiar şi în absenţa cheii secundare de lectură, destinată celor pasionaţi de istorie, articolul formulează concluzii deosebit de necesare în raport de înstăpânirea tot mai apăsătoare a gândirii şi naraţiunii unice (euro-atlantice) asupra societăţii româneşti.
Este anul Cantemir, personaj copleșitor în universul românesc. A fost nu doar un cercetător al civilizațiilor, ci și un vizionar în geopolitică. Este rar amintit în discursul intelectual, se vorbește puțin despre el pentru că, probabil, le alimentează altora complexele. Niciun alt român nu a fost co-făuritor de știință și geopolitică precum el. Nu-și găsește locul în discursul atât de bine poleit de astăzi, este ceea ce transmite domnitorul-savant de la înălțimea statuii de pe fosta sa moșie din Moscova, ignorată la București. De la el încoace conducătorii români n-au făcut altceva decât să privească la evenimentele din jur prin gaura cheii, convinși că sunt eroi ai marelui spectacol.
Am copilărit pe malul Dunării, nu departe de locul unde în timpul războiului nostru pentru independență fusese torpilată o navă de război otomană, pe brațul Măcinului. A fost consemnat prin articole de istorie, în jurnalele vremii. Memoria locului, încă vie, își avea propria versiune. Pe Dunăre epava era marcată cu o geamandură, pe mal exista o mică stelă care amintea episodul. A fost interesantă evoluția inscripției de pe monument. De fiecare dată când am citit-o spunea altceva: când rușii scufundaseră nava, când românii, când era o acțiune comună. Epava a fost scoasă la tăiat, geamandura a dispărut, Ziua Independenței a devenit Ziua Europei, nu știu dacă mai există stela. Târziu am înțeles că ea mi-a predat prima lecție despre raporturile dintre istorie și geopolitică, un singur secol nu îi este suficient istoriei pentru a descrie un eveniment, chiar dacă are totul la îndemână, iar cercetarea istorică trebuie să răspundă exigențelor politicii curente, altfel încurcă lucrurile. De aceea în propaganda istorică de la noi, când e vorba de evenimente legate de relațiile româno-ruse a existat întotdeauna un anumit dualism, într-un fel au fost considerate atunci când s-au petrecut, altfel, post-factum.
În conștiința politică românească imaginea rușilor ca inamic și rusofobia au fost influențate întotdeauna de natura relațiilor dintre Rusia și Occident. Chiar și episoadele confruntării ruso-otomane desfășurate pe meleagurile noastre și care au contribuit, la urma urmei, la succesul proceselor geopoliticii în definirea statalității românești au fost folosite pentru cultivarea acestei imagini, deși acele episoade reflectau relații între imperii rivale, în spiritul vremurilor în care se derulau. Brăila turistică, de exemplu, nu amintește nicăieri în prospectele sale, că cetatea otomană de acolo a fost distrusă de armata rusă, ca și celelalte cetăți de pe malul stâng, românesc, al Dunării. Orașul împreună cu întreaga raia și cu alte raiale au redevenit românești printr-o decizie a țarului. Turistul, chiar și mulți brăileni află doar dacă se apleacă asupra literaturii istorice. Istoricii nu ne-au spus dacă împăratul rus a urmărit înlăturarea unei nedreptăți, dar geopolitica ne demonstrează că a fost o rațiune de strategie între mari puteri, iar calculul a fost favorabil Valahiei ortodoxe.
A te apleca asupra relațiilor dintre ruși și români pare un gest de inconștiență, iar în atmosfera cvasidominată de afirmația că rușii sunt acum și inamicii europenilor, este autoaprinderea unui rug. Pentru propagandă, ceea ce se întâmplă la granița noastră pare să fie argumentul căzut din ceruri. Cei care nu obosesc să scrie despre istorie luând din geopolitică doar ce le convine au primit o gură de aer proaspăt. Schimbările din geografia politică a zonei păreau că au neutralizat muniția din depozite, dar ele au recondiționat-o, doar. Războiul informațional camuflează că acum, ca și altădată, noi suntem în ofensivă alături de alții , pornind de la premisa tabu că rușii sunt oricum o amenințare. Ca și altădată, ne afundăm în jocuri ale marilor actori, pe care nu le putem controla. Oricum, se poate repeta obsesiv că rușii sunt dușmanii românilor, deși ei nu au întreprins până acum nimic special împotriva noastră, ne listează doar printre cei aparținând inamicului colectiv.
Secolul al XIX-lea a fost secolul unor confruntări geopolitice decisive la Marea Neagră între Imperiile Rus și Otoman. Ele au afectat teritorii românești, dar au creat și condiții favorabile transformării statului român în actor politic european deplin. În conștiința politică românească imaginea rușilor a fost cultivată și a depins de geopolitica europeană, în funcție de ea se modela și opinia dominantă. La fel este și astăzi, doar determinările sunt mai largi, euroatlantice. Probleme apăreau doar atunci când puterile occidentale aveau strategii diferite pentru relațiile lor cu puterea din Est și când pentru unii ea era aliat, pentru alții inamic. A fost circumstanța care a influențat mediul politic românesc chiar și atunci când Moscova și Bucureștiul erau aliați. Când Moscova postbelică a lui Stalin avea încă un cuvânt greu, iar Europa ținea seamă de el, în România lozincile proclamau prietenia veșnică. Pe măsură ce a intrat în criză, lozincile au dispărut, apoi încet-încet aliatului i s-au atribuit toate relele din România. Perestroika a blurat puțin imaginea, apoi totul a reintrat în formula inițială. Despre Rusia se poate afirma astăzi orice public, nimeni nu va pretinde aparat științific.
Războiul Crimeii (1853-1856) a fost prilejul care a dezvăluit puterilor europene locul teritoriilor românești în strategiile lor din sud-estul continentului. Rezultatele acelui conflict au marcat sfârșitul echilibrelor strategice din Europa post-napoleoneană și al mecanismelor continentale de pace ale Sfintei Alianțe, au inițiat reculul Rusiei în gestionarea problemelor păcii. Congresul de la Paris din 1856 a confirmat statutul de putere europeană pentru Imperiul Otoman, dar a imprimat și o nouă fizionomie relațiilor dintre imperiile europene după obișnuite târguieli între marile puteri tradiționale. Câștigătoare imediată a părut Franța, care și-a dorit acel război, numai că s-a dovedit curând că adevăratul învingător a fost Germania. Nu a tras niciun foc, dar, prin Realpolitik-ul bismarckian, era prezentă oriunde se întâmpla ceva. După doar puține decenii, Înalta Poartă se afla în sfera de influență a Germaniei, unele state balcanice, inclusiv România, aveau regi cu origini germanice, iar Berlinul își începea încălzirea pentru marea geopolitică. După ce Napoleon al III-lea a ajuns prizonierul cancelarului de fier, Franța și-a amintit de Rusia. Tradiționala conflictualitate ruso-otomană a transformat geopolitica întregii Europe. Câteva decenii periferia europeană a Balcanilor a devenit teatru central al rivalităților dintre imperiile europene. Pentru acestea nu elementul național era decisiv, ci rațiunile de apărare, ca și astăzi, de altfel.
Bătăliile din Peninsula Crimeea au scos în evidență rolul căilor de comunicație în marile confruntări continentale. Rusia a pierdut războiul, printre altele, și pentru că nu a putut deplasa rapid întăriri, erau departe și nu dispunea de infrastructură terestră, în timp ce inamicii săi dominau căile maritime, mult mai rapide. Învingătorii nu și-au dezvoltat succesul în partea continentală tot din lipsa căilor de comunicație. Așa s-a relevat rolul teritoriilor românești în scenariile de război ale europenilor împotriva Rusiei și atunci a început ceea ce astăzi se numește cultivarea motivului amenințării ruse. Deși ne place să subliniem, tot mai rar, e adevărat, că în acea perioadă societatea românească avea afinități franceze, în realitate erau franco-germane, iar în Transilvania și Bucovina influența germanică domina. Dinicu Golescu a descoperit Europa pe Dunăre prin universul germanic, Mihai Eminescu și multe alte personalități intelectuale ale României s-au format mai curând în spiritul lui Schopenhauer decât al lui Voltaire. Ca urmare, relațiile dintre Germania și Franța au divizat mediul politic din România, dar și pe cel informațional. Pentru cele două puteri, Rusia a fost când aliat, când inamic, și această realitate geopolitică s-a reflectat în propaganda de la noi. Mai mult, a asigurat continuitate imaginii de adversar pentru ruși, deoarece întotdeauna în mediul informațional românesc existau vectori care o promovau indiferent de poziția oficială a statului.
Cele două războaie mondiale din secolul trecut au oferit și acea ocazie unică, prin dramatismul ei, când propaganda a fost nevoită să transforme factorul rus din aliat în inamic și invers pe durata aceluiași conflict, dar s-a descurcat, nu au existat șocuri psihice de adaptare. Ne amintim încă lozincile puse în circulație imediat după întoarcerea armelor din 23 august 1944, care chemau să trăiască și să înflorească nu numai prietenia, ci și frăția, veșnică. S-au rostit cam până pe la începuturile anilor ’60. Astăzi trăim momentul unic când Vladimir Putin pare adversarul tuturor, pare sursa tuturor neliniștilor, iar propaganda este, în sfârșit, liberă. Basarabia a fost narativul inepuizabil pentru propaganda României moderne în dezvoltarea imaginii rușilor ca inamic. Dreptul istoric a filtrat realitățile politice, deși dreptul internațional este cel care fixează realitățile geopolitice, nu cel istoric. Este ceea ce amintesc Statele Unite Rusiei, când e vorba de Ucraina, și Rusia Statelor Unite, când e vorba de Afganistan, Irak, Siria. După Războiul Crimeii, Rusia a rămas fără flotă militară la Marea Neagră, a fost scoasă de la gurile Dunării, fluviul a devenit cale paneuropeană de comunicație. Așa a mai fost doar pe timpul Germaniei naziste. Imperiul Otoman a fost repus în drepturile sale formale. Județele din sudul Basarabiei i-au fost luate țarului și reatribuite sultanului, pentru că el reprezenta puterea militară din zonă capabilă să asigure protecția imediată a noului statut al Dunării, Rusia era la doi pași, Franța și Marea Britanie departe. Totul făcea parte din noua ordine decisă prin tratat internațional. Tot din același motiv, Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Principatelor Unite, a mers la Istanbul pentru hatișeriful de confirmare. Este adevărat, nu s-a dus la Palatul Topkapî, precum fanarioții, ci la Dolmabahce. Realitatea otomană era alta, europeană.
Două decenii mai târziu, când politicul din România a intuit momentul favorabil obținerii independenței, a acționat exact împotriva acelei ordini și a negociat cu rușii condițiile, adică cu învinșii de ieri, nu cu învingătorii care garantau ordinea. Condițiile includeau și renunțarea la acele teritorii basarabene la schimb cu Dobrogea. Delegația română a acceptat. Astăzi vedem cât înseamnă Dobrogea pentru România. A fost nu doar un schimb avantajos, ci și o armonizare de interese. Rușii au negociat cu românii schimbul de teritorii, le-au recunoscut, indirect, dreptul istoric, românii au arătat că teritoriile nu sunt atât de sacre cum spune propaganda, ci monedă pentru situații mai avantajoase, ca peste tot în lume.
Relațiile normale cu vecinul din Est au durat decenii, deși imediat după Congresul de Pace de la Berlin, România a încheiat alianța secretă cu Imperiul Austro-Ungar apropiat de Germania. Imaginea rușilor de adversar implacabil a rămas în propagandă, s-au găsit motive ori s-au inventat. Nu a fost greu. Mai mult, s-a menținut și pe timpul campaniilor din 1916 și 1917 când am fost aliați, deși înalților militari de la Sankt-Petersburg le-ar fi convenit să rămânem neutri. Nicolae Iorga saluta venirea aliatului rus în România, alții înjurau. De altfel, dacă socotim bine, România independentă a fost aliata Rusiei mult mai mulți ani decât i-a fost inamic. În 1941, oficial, ea a declarat război Moscovei, nu invers. Succese importante ale statului român, într-o perioadă relativ scurtă, au fost posibile când România nu i-a fost inamică vecinului din Est, ci aliată: independența, războiul balcanic, reîntregirea Transilvaniei, industrializarea postbelică. Geopolitica ne arată că promovarea intereselor este deasupra motivelor propagandei.
La urma urmei, tot geopolitica ne demonstrează că Marea Unire au inițiat-o bolșevicii, noi am desăvârșit-o. Vladimir I. Lenin a declarat dreptul la libertate pentru popoarele din Imperiu, a răsturnat ordinea internă provocând haos, a susținut ideea revoluției mondiale, a speriat de moarte capitalismul învingător, care a constatat brusc că e nevoie de o barieră în calea amenințării statului proletarilor bolșevici. O Românie Mare și puternică o oferea. Politicul din România a pierdut atunci ocazia să convingă liderul rus de noua realitate la care și el contribuise. Logica ne spune că, în condițiile războiului civil din Rusia, s-ar fi putut discuta, existau precedente. Apoi, situația s-a modificat rapid, Stalin a început industrializarea, înarmarea și întărirea puterii noului stat, geopolitica europeană a intrat rapid în jocurile revanșei, ea a generat a doua conflagrație mondială a secolului, ideologiile au oferit motivele. România nu a putut rezista.
Momentul România Mare și perioada interbelică au atins punctul maxim în justificarea și extinderea narativului rusofob, deși statul român reușise să transforme un dezastru în triumf și cu ajutorul aliatului rus. Lumea germanică a fost învinsă nu doar în Franța, ci pentru că a fost obligată să lupte patru ani, până la epuizare, pe două fronturi, în Alpii italieni și în Est. Armata României a luptat ceva mai mult de un an. Pe timpul tratativelor de la Paris politicienii români au adus cele mai cumplite acuze fostului aliat, punând sub preș dezastrul campaniei din 1916 și realitatea că cea din 1917 s-a desfășurat nu doar în Poarta Focșaniului, ci pe un aliniament de la Vatra Dornei la Dunăre, unde majoritare au fost efectivele ruse. Propaganda a susținut intens că acestea, bolșevizate, nu au luptat, susține și acum. Dar, cu adevărat, după Mărășești, nimeni nu a mai desfășurat operații majore, nici inamicul. Frontul Românesc, marea unitate multinațională comandată de regele României, nu a fost supus acelorași efecte distructive ale propagandei bolșevice ca în alte părți. Într-un fel, situația a fost confirmată și de regele Ferdinand I al României. După război el a oferit pensii unor înalți ofițeri ruși, recunoscându-le astfel serviciile, pe alții i-a integrat în Armata României. Anonimului soldat rus, însă, nu i-a ridicat un monument, ar fi distrus narativul propagandei.
Cel care a reușit să identifice definitiv rusofobia și amenințarea din Est cu Basarabia a fost Mareșalul Ion Antonescu în momente tragice pentru România. Este fierul înroșit de care știu toți, dar se feresc să-l atingă. A invocat Basarabia pentru a porni războiul său personal în Est. A știut că provincia fusese cedată în urma unui ultimatum aprobat prin vot în Consiliul de Coroană al României. Era militar și a știut argumentele militarilor membri ai Consiliului. Se dovedise încă o dată că teritoriile nu sunt atât de sacre cum sunau lozincile. Pusă într-o situație asemănătoare, Finlanda, cu aproximativ patru milioane de locuitori, alesese rezistența și a luptat. La noi s-a decis altfel. Fascinat, la fel ca aproape întreaga Europă continentală, de strălucirea lui Hitler, generalul Ion Antonescu a știut că nimeni nu va rămâne indiferent la chemările către neam și țară după decenii de cultivare a amenințării ruse. În realitate, el a expus statul loviturii. Pe cei care i-au amintit că Armata nu este pregătită pentru fizionomia unei lupte armate ce tocmai se profila, i-a înlăturat. Tot Mareșalul Ion Antonescu a îngropat în realitate pentru România și motivul numit Basarabia. Pierderea acestui motiv a fost oficializată prin tratatele internaționale ale învingătorilor. El mai este amintit doar când propaganda vrea să-și arate mușchii. Astăzi o parte a Basarabiei constituie Republica Moldova, stat membru al ONU, cu politici și geopolitici proprii, altă parte aparține Ucrainei și ea o consideră tot sacră. Geopolitic, România suverană și independentă nu are socoteli neîncheiate cu Rusia.
Războiul de la granițele noastre și ale Republicii Moldova escaladează după un scenariu specific ajungerii la confruntarea directă, inclusiv nucleară, între două superputeri. Probabil că planificatorii militari au convenit asupra pierderilor asumate într-un conflict nuclear și au decis pentru întreaga lume că sunt acceptabile. SUA oferă aliatului lor ucrainean arme din ce în ce mai sofisticate și puternice, toate informațiile, îi asigură comunicațiile, conducerea în rețea a trupelor și focului, indicarea și dirijarea la ținte etc. Evenimentele apropie momentul în care infrastructura americană care oferă avantaje în teren armatei ucrainene va fi lovită. Occidentul vinde Ucrainei speranțe, ignorând tot ceea ce se știe despre potențiale de război, resurse și arme, îi cultivă orgoliile doar pentru a-i evidenția vulnerabilitățile, faliile interne, deci capcana fără ieșire în care a intrat. Occidentul decimează astăzi populație albă pentru a se elibera de povara psihică a crimelor istorice împotriva populațiilor non-albe. Profită acum de o clasă politică ucraineană lipsită de tradiția gestionării statalității, convinsă că un stat poate fi construit pe oportunități efemere, voluntarism, violență, fobii, corupție și, mai nou, spectacol. Ni se dezvăluie toate fețele cinismului civilizat din spatele întregului conflict european în care am intrat și noi. Susținând că un eșec în Ucraina va fi o înfrângere pentru el, Occidentul nu oferă decât soluția războiului pentru Frontul de Est. Cu o uriașă tradiție în proiectarea ordinii mondiale, nu știe cum trebuie să arate victoria. Rusia nu și-a schimbat scopurile politice declarate la începutul operației militare speciale: denazificarea, demilitarizarea statului ucrainean și protecția etnicilor ruși. În acest ultim motiv se află cheia pentru pace. Consideră că tot ceea ce se întâmplă acum este doar un episod dintr-o decisivă confruntare a civilizațiilor și își mobilizează intens întregul potențial de război.
În cadrul operației militare speciale, forțele ruse și-au întărit dispozitivul de apărare pe aliniamentele atinse și la adăpostul lui își continuă ofensiva, lentă, dar semnificativă, folosesc procedee care să le permită economisirea propriilor resurse și obligarea adversarului la consumuri exagerate și pierderi umane mari, chiar liderul ucrainean afirmă că pierderile în oameni sunt groaznice. Continuă distrugerea potențialului de apărare al inamicului.
Aliații Occidentali încep să condiționeze furnizarea ajutoarelor de succesul unei viitoare ofensive ucrainene și cer aplicarea de raționalizări în consumul muniției, îngrijorați că armata ucraineană folosește într-o zi muniția pe care Slovacia o produce într-un an, de exemplu. Pierderile umane vor fi și mai mari, deoarece misiuni care se îndeplineau cu artileria vor fi executate cu oameni. Armele tot mai performante nu fac altceva decât să lărgească lista cu obiectivele de infrastructură critică ce vor fi lovite. Se apropie și momentul în care se va oficializa participarea efectivelor NATO la operații, cele ucrainene devin insuficiente. Citând surse din Israel, presa turcă a publicat că NATO a pierdut până acum acolo cca 8.000 de oameni: mercenari, luptători și instructori. Până astăzi cel mai strict secret din teatru îl constituie pierderile umane. Fiecare nouă categorie de arme oferite Ucrainei a mărit datoria publică și distrugerile pe întreg teritoriul ei. Eficiența armelor nu depinde doar de performanțele lor tehnico-tactice, ci, în primul rând, de modul în care inamicul își organizează lupta armată.
Statele europene sunt supuse la eforturi progresive și îndelungate. Adevăratele probleme pentru politicienii lor sunt abia la început, se înmulțesc pe măsură ce se apropie momentul implicării neintermediate a efectivelor lor militare în război. Sondajele arată că în multe țări europene majoritatea populației se opune acestei implicări, dar liderii politici au alte opinii. Cât timp va mai dispune de luptători pregătiți, statul ucrainean va primi, probabil, tot ce-i trebuie, aliații săi nu-i oferă decât o soluție, continuarea războiului până când ei vor decide că s-a obținut victoria.
Operaționalizarea altor actori intermediari europeni este doar o problemă de timp. Nimeni nu știe care sunt scopurile stabilite în planurile de operații ale armatei ruse, nici care sunt soluțiile realiste pentru pace și nici cum vede Rusia victoria, se speculează, doar. Dacă ne amintim, înainte de a se autodeclara independente, regiunile separatiste și-au dorit doar un statut special, cu mecanisme de protecție, dar în cadrul statului ucrainean. În acest spirit fuseseră proiectate tratativele de la Minsk. Au urmat represaliile sprijinite de occidentali împotriva a tot ceea ce era legat de universul rus, spectacolul negocierilor s-a dovedit a fi o mare înșelătorie. Acum acele regiuni cărora li s-au alăturat și altele sunt treptat integrate în statul rus. Media de la noi află, în sfârșit, că nici universul românesc din Ucraina nu este scutit de probleme. Dincolo de optimismul și solidaritatea euroatlantică atât de generos trâmbițate încep să apară nuanțe, rezerve și chiar idei noi. Trebuie doar să reînvățăm cititul printre rânduri.
Propaganda românească este liberă acum să susțină pe toate vocile că rușii ne sunt inamici dintotdeauna, deși nu mai avem granițe comune. Nu mai poate folosi vechile motive decât în retrospective istorice, doar repetă șabloanele euroatlantice și pe cele valabile pentru toată lumea și pentru toate războaiele. Nimeni nu este convins că sunt suficiente argumente pentru a motiva autodistrugerea continentului. Cel puțin așa pare. Dacă scoatem ambalajul, ies la iveală o mulțime de realități și interese contradictorii, pentru a căror armonizare cultivarea rusofobiei nu mai este suficientă. România nu are acum niciun scop politic concret, niciun interes național pe care să-l promoveze pornind la un război cu Rusia. În afara raționamentelor sale legate de confruntarea cu SUA, nici Rusia nu are motive să atace România, iar propaganda ei nu se referă la țara noastră decât în contextul acțiunilor NATO în regiune.
Scopurile urmărite la granițele noastre împotriva Rusiei sunt ale SUA, ele le promovează de mulți ani, investesc, obligă aliații să investească și ei. Ceea ce ceruse președintele Donald Trump, dacă vreți să fiți apărați, plătiți, se realizează sub actualul președinte. Ele au cultivat amenințarea, au pregătit acest proxi-război, au obținut avantaje în competiția economică și politică cu UE, au eliminat Moscova din economia acesteia și par a fi unicul câștigător. Dar până la înfruntarea decisivă directă între cei doi, pentru SUA războiul va rămâne oricum unul purtat prin intermediari, după ucraineni va veni rândul europenilor aliați. De peste ocean vor sosi arme și forțe expediționare atent cântărite pentru acțiuni departe de teritoriul lor, economia americană va înflori, cum s-a mai întâmplat în cel de-Al Doilea Război Mondial. Efortul principal va aparține europenilor. După lovitura de stat din 2014, politicienii ucraineni au avut numeroase ocazii să discute cu Rusia evitarea confruntării armate, dar nu au făcut nimic, au participat doar la generarea războiului.
Confruntarea între superputeri este abia la început, nu apar semnale că escaladarea ar putea fi supusă vreunui control, iar Europa și-a acceptat statutul de pagubă colaterală. În declarații recente, secretarul general al NATO a chemat aliații să se pregătească pentru acțiuni și în zone geografice din afara responsabilităților Alianței. E doar un funcționar pe picior de plecare, e adevărat. Dar un om cu greutate, șeful Pentagonului, merge mai departe și nu exclude folosirea armei nucleare pentru apărarea unui aliat. Se pare că liderii politici vor să se elibereze de complexe prin război, pe care îl văd desfășurându-se după scenariile filmelor din seria Rambo, eroul care a fost cel mai eficient vector propagandistic după înfrângerea din Vietnam, armata colectivă a fost învinsă, dar individul-erou și-a nimicit toți adversarii.
A oferi un răspuns clar întrebării din titlu este imposibil, cred că nici azi, nici altădată. Nu se poate disloca narativul peren, nu se poate încerca nici măcar o atitudine elastică față de analiza evenimentelor. De altfel, atât de draga invenție a propagandei – adevărul istoric – nu este altceva decât o modalitate de a propaga ceea ce momentul dorește, o fereastră care să permită fiecăruia să-și prezinte propriile narative, surd la celălalt. Adevărul nu este decât unul singur, nu poate fi tăiat în felii din care să alegi ce-ți place și nu se aplică numai relațiilor dintre români și ruși. Doar așa putem înțelege de ce în România nu s-au elaborat istorii exhaustive ale vecinilor, ar fi însemnat, într-un fel sau altul, citarea ori consultarea ipotezelor lor, deci șubrezirea betonului. Nici măcar nu s-au tradus în limba română lucrări editate în capitalele din jur. Cred că și invers situația este asemănătoare. În acest fel, propaganda va domina întotdeauna informația, așa se cultivă războiul. La începutul studenției mele, ministrul Învățământului, o personalitate a științei și diplomației românești, își exprima admirația față de studenții de la filologia turcă pentru că vor avea posibilitatea să studieze direct surse din arhivele otomane și vor descoperi realități ale unei bune părți a lumii din care făceam parte. Era optimist, nu știu câți dintre ei au ajuns acolo.
Deși încă mai credem că nu suntem în război, propaganda ne contrazice. Ea este în război și-l pregătește pe cel mare. În spațiul UE au fost interziși vectori informaționali de limba rusă. Cică sunt singurii care manipulează, în timp toți ceilalți se adapă de la izvoarele sfântului adevăr. Cea mai mare minoritate lingvistică din UE este cea vorbitoare de limbă rusă. Este mai numeroasă decât populația statelor baltice, de exemplu. Cum rămâne cu dreptul la informare liberă al milioanelor de rusofoni, cetățeni europeni? Să fie oare pasul spre un regim asemănător aplicat în România lui Antonescu rușilor-lipoveni ori, și mai rău, spre practici ale SUA folosite cam tot atunci împotriva cetățenilor lor cu origini japoneze?
