Update: Aceste reacții și evoluția lucrurilor ne determină să reamintim tuturor că problema ucraineană vizează unitatea întregii Biserici, nu doar a celei din Ucraina, Rusia sau Fanar sau Grecia. De aceea aducem din nou în atenție demersurile făcute și la noi când Sinodul nostru era pe punctul de a decide asupra recunoașterii așa-zisei autocefalii. Atunci a fost lansată o petiție care este la fel de actuală și acum: Memoriu catre Sinodul BOR cu privire la problemele create prin aparitia unei structuri „autocefale” in Ucraina.
Introducerea inițială: Acutizarea problemei ucrainene în Grecia printr-o iminentă recunoaștere de către Sinodul Ierarhiei a autocefaliei acordată necanonic de Patriarhia Ecumenică stârnește neliniști majore în rândul clericilor și credincioșilor. O seamă dintre ei au ales să-și exprime îngrijorarea printr-o scrisoare deschisă datată septembrie 2019. Lista de semnături este destul de lungă, 101 persoane, dintre care 28 de clerici și 5 monahi. 16 Arhimandriți, 11 Protoierei și un preot nu sunt chiar de neglijat. Dintre aceștia, mulți sunt membri sau foști membri ai Sinaxei Clericilor și Monahilor Ortodocși. Lista în grecește a semnatarilor, care este deschisă unor noi aderenți, precum și textul integral al Scrisorii deschise pot fi consultate pe site-ul Ακτίνες.
Redăm aici un rezumat din care am tradus efectiv doar unele pesaje (marcate prin ghilimele) din textul Scrisorii în cauză, împărțită în 18 subpuncte:
Preafericitului al Atenei și a toată Grecia, Ieronim, Cinstiților Mitropoliți ai Bisericii Greciei
„Ca membri ai
Bisericii Ortodoxe și fii după duh ai responsabilității Voastre episcopale și
părintești, simțim nevoia să ne adresăm Vouă ca Părinți ai noștri duhovnicești
și bisericești și să ne exprimăm neliniștea și îngrijorarea noastră despre
acordarea necanonică a autocefaliei ucrainene.”
1. Luăm parte la rezervele Voastre exprimate vocal sau pe tăcute și resimțim și presiunile exercitate asupra Bisericii Greciei de factori bisericești sau nu. Dorim să credem că anticorpii duhovnicești ai Episcopilor noștri vor face față la atacurile străine.
2. Cinstim și respectăm Tronul Ecumenic al
Constantinopolului ca având întâietate onorifică.
3. Primatul onorific al Constantinopolului este
exercitat exclusiv în mediul sinodal-ierarhic al comuniunii Bisericilor Locale,
nu și în afara acestuia.
4. Intervenția și încălcarea unei jurisdicții
străine pe probleme serioase fără acordul celorlalte Biserici, ba chiar prin
opoziția lor nu pot fi întemeiate pe o explicație ortodoxă a primatului
onorific. Ele constituie o schimbare și răstălmăcire a întâietății onorifice. Tentativa
de a ataca o astfel de explicație va avea ca rezultat, din păcate, pierderea
prezidării onorifice. Transformarea primatului onorific în unul de putere
conduce la schimbarea ecleziologiei ortodoxe spre papism cu consecințe
pierzătoare.
5. Ca greci, prețuim rolul Patriarhiei
neamului, dar atunci când ea lucrează în adevăr și iubire. Astăzi vedem că ea
poate ajunge într-o izolare care va conduce la pierderea drepturilor ei de
întâietate.
6. Patriarhia Ecumenică are dreptul de a acorda
autocefalie și Bisericile Locale au dreptul de a fi ridicate la rang de
autocefalie, dar numai atunci când sunt îndeplinite unele condiții, care nu au
fost respectate în situația de față.
7. Nu stă în picioare ideea că o contestare a
autocefaliei ucrainene ar pune la îndoială legitimitatea autocefaliilor
acordate în sec. XIX și XX. Nu există nici cea mai mică înrudire între
autocefalia ucraineană și a celorlalte Biserici deoarece:
a. Nu a cerut autocefalia Biserica Ucraineană
canonică autonomă ce aparține de Patriarhia Moscovei, recunoscută de toate
Bisericile Locale. Nu i se poate impune autocefalia cu forța sau să fie
pedepsită pentru că nu o acceptă.
b. Deși toți, chiar și Patriarhia Ecumenică,
acceptă existența Mitropolitului Onufrie și a celor 90 de episcopi, este creată
o structură paralelă pe lângă cea canonică. Cum să condamnăm situația din
diaspora și totuși acum să o exprimăm chiar în interiorul granițelor
Bisericilor?
c. Toate autocefaliile acordate până acum de
Constantinopol au fost pentru teritorii din jurisdicția sa, pe când Biserica
din Ucraina aparține de Patriarhia Rusiei.
d. Aproape toate Bisericile Locale au exprimat
rezerve cu privire la hirotonia și canonicitatea arhieriei episcopilor noii
structuri, mai ales a celor 15 care provin de la cei autohirotoniți.
e. Este un fapt nemaiîntâlnit ca nici o
Biserică să nu recunoască autocefalia acordată.
8. Deși până acum Patriarhia Ecumenică a ajutat
popoarele ruse să-și mențină unitatea bisericească, astăzi dă loc unor
intervenții și presiuni din partea unor factor politici și geopolitici în
Biserică. O eventuală recunoaștere a autocefaliei din partea Bisericii Greciei
ar presupune implicarea ei în jocuri geopolitice trans-atlantice.
9. Teritoriul Ucrainei (cunoscut în izvoarele
bisericești drept Mica Rusie) a aparținut de Patriarhia Ecumenică din 988 până
în 1686. Toate documentele oficiale relevă faptul că după această din urmă
dată, ea a fost încorporată în Patriarhia Moscovei. Mărturie stau Sintagmatele din 1797, 1829, 1855, 1896,
1902, dar și Calendarele emise tot de Patriarhia Ecumenică până în 2018, în
care acest teritoriu este menționat ca fiind parte a Bisericii Ruse timp de 332
de ani.
10. Chiar și documentele oficiale ale altor
Biserici, începând cu Sintagmata Patriarhului Hrisant Notara al Ierusalimului
(1715) și terminând cu toate calendarele și alte tipice până în 2019.
11. Constantinopolul nu poate iconomisi singur validarea
hirotoniilor schismaticilor. Mai ales fără o recunoaștere sinodală a tuturor
celorlalte Biserici.
12. Cum poate Biserica Greciei să se laude cu
continuitatea apostolică și să recunoască hirotoniile întru episcop săvârșite
de un autohirotonit, Victor Cekalin? Acesta a fost doar diacon. Până de curând
anatemele asupra schismaticilor au fost recunoscute chiar și de Patriarhia
Ecumenică.
13. Nu a fost vindecată preoția
autohirotoniților prin decizia individuală și izolată a Patriarhiei Ecumenice. Nu
este vorba de o problemă morală, ci de una ontologică, a inexistenței
hirotoniilor. Se ajunge astfel la o «contaminare» a întregului corp episcopal.
14. Nu putem înțelege cum au putut fi
restabiliți o gloată de schismatici, anatematizați și autohirotoniți fără
decizie din partea tuturor Bisericilor Locale, fără pocăință, doar prin decizia
Constantinopolului, și să alcătuiască un «sinod al unificării». În acest timp,
episcopii canonici au fost trecuți cu vederea cu totul.
15. Comportamentul conducerii noii biserici nu
denotă seriozitate și etos bisericesc (declarații politice ale lui Epifanie
despre SUA, drepturile LGBT, conlucrarea cu uniații, separarea «Patriarhului
onorific» Filaret și altele). Toate pentru că nu a existat pocăință, ci
respingere a ei.
16. Nu este acceptabilă explicația că prin
acordarea autocefaliei a fost pedepsită Patriarhia Rusă pentru «trufia» ei și
pentru «acțiuni nebisericești», «neorânduieli», «secularizare» etc. Nu puteți,
ca ierarhi care ați slujit împreună cu cei din Ucraina, să-i desconsiderați
acum și să-i ștergeți din listă.
17. Suntem alături de membrii prigoniți ai
Bisericii canonice Ucrainene. Metodele folosite de acaparare a clădirilor
bisericilor dovedesc că nu a fost decizia poporului de a primi autocefalie. Cum
poate Biserica Greciei să susțină astfel de acțiuni prin recunoașterea
schismaticilor în loc să fie alături de cei aflați în necazuri pentru credință?
18. „În final, ne
mai neliniștește faptul că problema bisericească din Ucraina evoluează dintr-o
problemă de conformație canonică într-o problemă ecleziologică mai mare, cu un
efort insistent de transformare a întâietății onorifice a Patriarhiei Ecumenice
într-un primat de autoritate de tip papist:
a) Din
păcate, Patriarhul Ecumenic se dezice, în cazul autocefaliei ucrainene, de
rolul său recunoscut de tradiție de coordonare, exprimare și materializare a
deciziilor sinodale ale Bisericilor Locale, de aceea se dezice și de a convoca
un Sinod Panortodox sau Sinodul Întâistătătorilor.
b) Dimpotrivă,
precum Papa:
I) acționează
dincolo de granițele sale în jurisdicție străină, care aparține Bisericii Ruse,
după cum a recunoscut el însuși până de curând;
II) decide
în principal și independent sau și contrar cu opinia nu doar a Bisericii înseși
din Ucraina, ci și a Bisericilor Ortodoxe Locale;
III) susține
că restul episcopilor ortodocși din lume sunt obligați să orice decizie a sa;
IV) consideră
că decizia lui nu are trebuință de validare din partea celorlalte Biserici, ci
nici nu este atacată, nici nu este anulată;
V) cere
să se amestece peste hotare în Biserica Ortodoxă Ecumenică până și «din oficiu
și ca și cum i s-ar cuveni» «nu numai în
cele ce privesc dogmele și sfintele predanii și rânduieli canonice bisericești
sau care privesc chestiuni generale referitoare la întregul trup al Bisericii,
ci și în toate și problemele importante în parte care o interesează pe ea sau
pe acea Biserică Locală» (Epistola Patriarhului Ecumenic Bartolomeu către
Arhiepiscopul Anastasie al Albaniei, 20.2.2019). Această sentință patriarhală
amintește de renumitul Dictatus Papae
(1075) al Papei Grigorie al VII-lea, care avea pretenția să fie referite Papei spre
rezolvare toate “causae majores” (cauzele mai mari) ale Bisericilor din lume!”
Preafericite,
Dificultatea Sinodului
permanent de curând de a «închide» repede-repede o astfel de autocefalie
problematică, precum și declarația Voastră că «nu puteți» să vă asumați o
astfel de greutate a deciziei arată înțelegerea și smerenia conducătorilor
noștri duhovnicești. În plus dovedesc că sunt încă proaspete făgăduințele date
la hirotonia întru arhiereu de a păzi sfintele canoane și rânduiala
bisericească, precum și unitatea Bisericii Ortodoxe din lume.
Credem că maltratarea instituției autocefaliei, care tinde să spulbere în aer unitatea Bisericii Ortodoxe în loc să lucreze spre unitatea și bună-starea sfintelor lui Dumnezeu Biserici, făcându-o de râs în fața dușmanilor ei. De ce să-și asume prima Biserica Greciei o astfel de răspundere și să recunoască prima autocefalia ucraineană în contrast cu toate celelalte Biserici Locale? De ce să smintim sufletele credincioșilor ortodocși ucraineni prigoniți, dar și ale tuturor ortodocșilor de pretutindeni? O eventuală recunoaștere considerăm că nu ar face bine nici ei însăși, nici Tronului Ecumenic, nici Ortodoxiei Ecumenice.
„Suntem
încredințați că Părinții noștri duhovnicești nu ne vor decepționa și vor pune
în evidență ecleziologia ortodoxă și rânduiala canonică drept criterii unice
pentru rezolvarea problemei ucrainene.”
Într-un
interviu recent, Mitropolitul Onufrie al Bisericii canonice din Ucraina a afirmat
că „noi (BOU) suntem un fragment din lupta globală împotriva lui Hristos”. Nu doar
atât, ci mai declară: „Nu vrem să plătim cu acuratețea credinței pentru locul
nostru cuvenit în acest nou stat mare”. Aceasta ar trebui să fie atitudinea
corectă a tuturor ierarhilor ortodocși din lume la ora actuală, dar și a
credincioșilor de rând.
Însă, în același timp, există și multe alte declarații și poziții smintitoare din partea a foarte mulți ierarhi din alte părți, chiar Patriarhi și Întâistătători de Biserici. Mai ales în jurul problemei autocefaliei acordate schismaticilor din Ucraina, ierarhii și credincioșii ortodocși formează două fronturi diferite. Și asta în cadrul aceleiași Biserici Ortodoxe Universale! Patriarhia Ecumenică acordă autocefalie și intră în comuniune cu niște schismatici caterisiți anterior. Același lucru l-au făcut și unii delegați din Sfântul Munte, dar tot membri ai Constantinopolului. Dar acum și ierarhi din Biserica Greciei intră în comuniune cu „autocefalii” ucraineni. Ieri, duminică, Mitropolitul Ioan de Lagada a slujit împreună cu Epifanie și soborul său. Iar acest lucru nu este pentru prima dată; cu ceva zile în urmă, a slujit în Lagada cu „Episcopul” Gherman din BOaU, dar și împreună cu alți 3 Mitropoliți greci. Iar acestea nu au rămas doar acțiuni izolate, nici nu aveau cum; Epifanie, conducătorul „autocefalilor” din Ucraina a declarat imediat: „participarea de astăzi a unui Ierarh din Grecia (la sărbătoarea de la Kiev) arată că există recunoaștere de facto”. Nu e de mirare această declarație în contextul în care chiar un Arhimandrit grec a fost hirotonit episcop în cadrul noii structuri ucrainene în luna mai. Se confirmă că se depune un efort imens pentru ca Biserica Greciei să recunoască noua structură, după cum a previzionat Patriarhul Bartolomeu, care a afirmat că aceasta va fi prima Biserică Locală ce va face acest pas în viitorul apropiat.
Așadar, oricum am da-o, Epifanie este îndreptățit
să pretindă o recunoaștere de facto în urma conslujirii ierarhului grec. Chiar
dacă Mitropolia
de Lagada încearcă să nege aceasta prin argumentul că Mitropolitul a fost
prezent în calitate de Profesor la o Facultate din Ucraina, nu ca membru al
Sinodului grecesc. Doar nu a predat cursuri la slujba de duminică, ci a slujit
ca arhiereu. Orice conslujire cu un cleric caterisit înseamnă negarea
condamnării și recunoașterea lui drept episcop canonic. Nu este suficient acest
comunicat, ci este necesară o poziționare urgentă din partea Sinodului grec. Orice
amânare nu face decât să aducă un motiv în plus înspre forțarea recunoașterii
la Sinodul anual din toamnă. Deja
apar întrebări adresate Ierarhiei.
Dar toate acestea nu sunt evenimente de moment, ci
se înscriu în atmosfera tot mai ecumenistă, sincretistă și fără limite
canonice. Deja credincioșii s-au obișnuit să accepte toate derapajele bisericești
despre care aud că se întâmplă. Se tocește simțul critic și reacția, dar și
legătura cu Dumnezeu. Căci mai putem spune că toate erodările trec ca apa, fără
să lase urme? Biserica devine tot mai vulnerabilă, dar nu doar instituțional,
ci și la nivel de creștini simpli, care sunt tot mai apatici și tot mai puțin
practicanți și tot mai mulți manifestă adversitate față de valorile ortodoxe.
Atmosfera aceasta de subordonare a Bisericii față
de interese străine a mai existat în istorie. Pe vremea iconoclastă împărații
bizantini eretici și-au impus punctul de vedere cu forța perioade lungi de
timp. La fel, monotelismul a fost susținut de puterea imperială și Sf. Maxim a
fost exilat și prigonit crunt, până la moarte. Nu mai vorbim de perioada de
după unirea de la Ferrara-Florența, când lumea ortodoxă era împărțită între
unioniști și anti-unioniști. Însă anvergura de acum depășește cu mult tot ce a
fost în trecut.
Încălcarea canoanelor a devenit acum obișnuință și
chiar lege de multă vreme. Se acumulează foarte multe cazuri când cei ce fac gesturi
smintitoare rămân nepedepsiți. Ridicarea anatemelor de către Patriarhul Atenagora
nu a fost sancționată de nimeni; nici persoana, nici acțiunea în sine nu au
fost respinse. Participarea la acțiuni ecumeniste se face în cadru reglementat
de Consiliul Mondial al Bisericilor și acceptat de majoritatea Bisericilor
Ortodoxe Locale. În țară la noi, Mitropolitul Nicolae Corneanu a rămas
nepedepsit pentru împărtășirea cu greco-catolicii și chiar fără a renega ceea
ce a făcut. Diferite ritualuri oculte săvârșite în biserici din Timișoara și
Iași nu s-au soldat cu caterisirea preoților participanți. Cea mai gravă acțiune,
Sinodul din Creta, rămâne consemnată ca un eveniment important, nicidecum ca o
trădare impardonabilă. Toate acestea și foarte multe altele, care revin cu o
frecvență mare, nu sunt evenimente disparate, ci acțiuni concertate prin care se urmărește schimbarea cugetului
Bisericii. De aceea fenomenul este fără precedent, este un fel de „urâciunea
pustiirii în locul cel sfânt” (Mt. 24: 35) pe care aproape nimeni nu o mai
înțelege ca atare.
Revenind la schisma din Ucraina, ea ne privește și
pe noi, românii, direct. Gruparea „autocefală” se străduiește să ne facă aliați,
oferind
Patriarhiei noastre posibilitatea de a organiza un Vicariat român pe teritoriul
ucrainean. Bineînțeles că acesta este un măr otrăvit pentru că nu face
decât deservicii atât la nivel bisericesc, cât și etnic. Românii din zonă nu
vor intra în această formațiune și se vor simți trădați. Dar oare sinodalii
noștri vor fi capabili să cântărească bine lucrurile și să nu se lase
influențați de alte interese?
Partea cea mai rea este că nu acționează asupra
Bisericii doar forțe externe, cum erau împărații bizantini de odinioară sau
prigonitorii păgâni, ci ierarhi și Patriarhii din interior. Se ajunge la o
dihotomie atât la nivel instituțional, cât și de mentalități. Trădarea
credinței și valorilor ortodoxe devine un virus intern care afectează
conștiințe și identități. Atinge, în ultimă instanță, mântuirea fiecăruia
pentru că rușinarea de Hristos nu este o greșeală mică, ci apostazie clară.
La nivel structural, este afectată însăși ființa cerească
a Bisericii, încât să nu mai fie valabile cuvintele Mântuitorului: „Voi nu sunteți din lume” (In. 15: 19). Desigur că toate păcatele și
certurile ne fac trupești și nevrednici de Hristos, dar numai la nivel personal;
pe când ereziile și schismele și, mai rău decât toate, compromisul cu ele ating
însăși natura Bisericii. Când nu mai există principii, când sunt încălcate
flagrant și constant canoanele, este subminată însăși existența și menirea
Bisericii. O Biserică exclusiv instituțională este un non-sens. Ea are valoare
doar în măsura în care lucrează la mântuirea sufletelor, ca legătură cu Dumnezeu.
Dacă se transformă într-o instituție strict pământească, cu interese
trecătoare, își pierde rațiunea de a exista și credibilitatea în fața
oamenilor.
Situația nu a ajuns încă la un apogeu, încă ne
putem mântui în Biserică; cu greu, dar se poate. Dar nici nu este departe ziua
când se vor înrăutăți și mai tare, poate chiar iremediabil, lucrurile. Toate ereziile
din trecut au fost condamnate în mai puțin de un secol. Ecumenismul deja
durează de mai mult timp și nu dă semne că va fi soluționat curând, ci,
dimpotrivă, că va acapara toată Ortodoxia. În foarte scurt timp este posibil să
asistăm la unirea bisericească efectivă cu greco-catolicii. Până atunci capacitatea
de reacție a Bisericii este slăbită tot mai mult de schisma ucraineană și de erezia
neopapistă constantinopolitană.
Acțiunile de destabilizare forțează litera canoanelor atât cât să producă o tocire a conștiințelor. Este un joc al nervilor. Prin intimidări, replieri și tatonări, se urmărește devalorizarea dogmelor și rânduielilor bisericești. Spre exemplu, dacă inițial formațiunea nouă bisericească ucraineană anunța o unire și apropiere de greco-catolici, acum a fost abandonată ideea, dar nu părăsită de tot. Probabil pentru că încă nu a sosit vremea ei.
Un aspect foarte important este disimularea. Schisma din Ucraina se prezintă ca un conflict etnic între ucraineni și ruși. Primii vor independență și acuză Biserica Ortodoxă Ucraineană-Patriarhia Moscovei că este un vehicul prin care Putin își exercită controlul asupra populației. Apare ca fiind firească dorința de a scăpa de o instituție controlată din afară. Deci fostul Președinte ucrainean, Petro Poroșenko, a acționat în interesul țării sale când a militat pentru obținerea autocefaliei, după acest scenariu. Atunci cum se explică faptul că nu a câștigat alegerile? Cum se explică numărul foarte mic al participanților la marea sărbătoare a creștinării rușilor la BOaU, condusă de Epifanie (prezență raportată de 20.000, dar mai aproape de realitate ar fi cifra de 3.000 de oameni)? Aceasta pe când Mitropolitul canonic Onufrie a avut lângă el cel puțin 300.000 de participanți (IPS Longhin apreciază că au fost cam un milion). Ambele serbări au avut loc în Kiev, în capitală. Este evident că ucrainenii nu au o problemă cu Biserica Ortodoxă canonică tocmai pentru că nu-și are centrul de conducere la Moscova și este autonomă. Atunci ce l-a împins pe Patriarhul Bartolomeu să întreprindă acțiuni necanonice de asemenea amploare, pe care le duce mai departe în ciuda opoziției majorității Bisericilor Locale? Desigur că nu motive bisericești și nici întemeiate. Și, mai mult, ce-i împiedică pe ierarhii ortodocși să reacționeze cum se cuvine față de validarea schismei, față de introducerea doctrinei ecumeniste la Sinodul din Creta prin modificarea ecleziologiei? Dar ce-i ține pe credincioși să nu vadă corect lucrurile?
Consider că răspunsul se găsește în titlu: avem
parte de două mentalități, două ortodoxii în Biserică. Una progresistă, care o
sabotează subtil și orchestrat pe cealaltă, și una tradiționalistă, care este
ca o feștilă fumegândă, fără putere și incapabilă să vadă pericolul din jur,
real, arzător și devastator ca o molimă.
Dacă am fi fost în vremea persecuțiilor, ce am fi făcut? Dacă trăim aceste vremuri, cum reacționăm? Cred că trebuie să cultivăm mai mult spiritul de sacrificiu, care vine din faptul de a avea un ideal. Răul e necesar să fie contracarat din timp, prevăzut și acționat în consecință, măcar când deja e mare și amenințător. Nu putem deveni sclavii momentului și ai lipsei de perspectivă, pentru a nu pieri striviți de vrăjmași. În primul rând la nivel sufletesc, dar problema se pune chiar și la nivel trupesc, al existenței în această lume și în cea de dincolo. Este nevoie să fie cultivat un duh sănătos.
Într-un interviu acordat Marinei Zioziu pentru ziarul grecesc Ethnos, Patriarhul-Papă al Alexandriei, Teodor al II-lea, și-a exprimat părerea despre situația din Ucraina și a dat detalii, printre altele, despre acțiunile care sunt întreprinse pentru rezolvarea conflictului. Iată ce a afirmat pe această temă:
„Pe 18 aprilie v-ați întâlnit în Cipru cu Întâistătătorii Bisericilor Antiohiei, Ierusalimului și Ciprului la convocarea Arhiepiscopului Ciprului, Hrisostom. Una din temele pe care le-ați discutat a fost și autocefalia în Biserica Ortodoxă a Ucrainei. Puteți să împărtășiți cu noi gândurile și poziția pe care o va ține Arhiepiscopia Alexandriei pe această chestiune?
M-am născut în Grecia, în Creta, respect și iubesc pe Sanctitatea Sa, Patriarhul nostru Ecumenic Bartolomeu pentru că mi-a făcut cunoștință cu Criticopulos (fotbalist grec, n.n.) în Spili în 1978 și în principal marele dar pe care mi l-a făcut la Marele Sinod din Creta a fost să vină să vadă în Micrasiatissa pe mama mea acasă.
Am trăit în Ucraina, am trăit durerea și schisma Bisericii din Ucraina. Totuși știu foarte bine și Biserica Rusă pentru că am trăit în sânul ei zece ani întregi și Patriarhia Alexandriei legături emoționante cu ea.
Dacă există mănăstirile noastre, bisericile noastre, este prin rublele pe care le-au dat țarii Rusiei în epoca aceea.
Toate au fost înnoite cu banii marilor boieri din pământul rusesc. Legăturile Patriarhiei Alexandriei cu Biserica Rusă sunt mari și nu pot fi stinse.
Totuși avem aproape de noi această uriașă problemă a autocefaliei, care a fost cedată și avea dreptul să o cedeze Patriarhul Ecumenic Bartolomeu.
Desigur, nu avem nici o obiecție să ia autocefalie orice Biserică. Cu toate acestea, ceea ce a scindat Bisericile sunt oamenii care au luat autocefalia și vedem acum că deja Filaret (Patriarhul onorific de Kiev) convoacă Sinod pentru ca să anuleze deciziile Consiliului Unirii.
Deci astfel am zis cei trei Întâistătători cu pricepere și rugăciune către fratele nostru, Arhiepiscopul de Cipru, care a făcut deja o călătorie în Ungaria, Serbia, România și a vorbit cu Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe despre situația bisericească din Ucraina să se întâlnească cu Patriarhul Ecumenic. Arhiepiscopul de Cipru este un ierarh înțelept, are bunătate și iubește Biserica.
Există soluții pentru toate problemele. Patriarhul nostru Ecumenic Bartolomeu este Patriarhul romeității, pe care îl cinstim toți și-l iubim. Nu uităm că subiectul acesta nu este dogmatic. În chestiunea autocefaliei există soluție.
Arhiepiscopul Ciprului va stărui să ceară din partea Sanctității Sale să întâi o întâlnire între Patriarhul Ecumenic și Patriarhul Moscovei, pentru că pe cei doi Întâistătători îi leagă o prietenie adâncă și după aceea vom face o întâlnire neoficială toți Întâistătătorii ca fie acceptat de toți ceea ce va reieși. Epoca noastră are atâtea probleme și nu ne permitem luxul să fim scindați.
Arhiepiscopul Ciprului va stărui să ceară din partea Sanctității Sale să întâi o întâlnire între Patriarhul Ecumenic și Patriarhul Moscovei, pentru că pe cei doi Întâistătători îi leagă o prietenie adâncă și după aceea vom face o întâlnire neoficială toți Întâistătătorii ca fie acceptat de toți ceea ce va reieși. Epoca noastră are atâtea probleme și nu ne permitem luxul să fim scindați.
Arhiepiscopul Ciprului va face acest efort, în timp ce ne vom găsi din nou în scurt timp la Nicosia împreună cu Întâistătătorii Bisericilor Antiohiei și Ierusalimului. Pentru noi, Patriarhiile străvechi de Alexandria, Antiohia și Ierusalim, Biserica Ciprului a fost un punct de referință.
Arhiepiscopul Hrisostom de Cipru ne-a dat metoace, biserici și locuri ca să avem fiecare o delegație și să putem să ne întâlnim. Cred că se poate găsi soluție. Pur și simplu să lase fiecare cele personale de-o parte și să vedem dincolo de toate interesul Bisericii.
Nota noastră: Declarațiile din acest interviu sunt foarte interesante și descoperă o perspectivă neașteptată. Deși există o străduință în sensul rezolvării schismei din Ucraina, Întâistătătorii implicați (din Cipru, Alexandria, Antiohia și Ierusalim) par să aibă un rol de arbitri pe criteriul unei păci lumești, nu duhovnicești. Se observă un stil de negociere, nu de rezolvare după voia lui Dumnezeu și după normele canonice ale Bisericii.
O importanță foarte mare, de altfel chiar subliniată, o joacă apartenența etnică, nu bisericească. Patriarhii greci se vor susține între ei. Desigur, asta rămâne de văzut până la capăt, pentru că măcar este invocată greșeala de a fi acordată autocefalia unor schismatici.
Dacă se va ajunge la un compromis în care Constantinpolul să iasă basma curată și recunoscut ca primat al Ortodoxiei, este posibil ca problema ucraineană să ducă la o problemă majoră, similară cu cea din Creta, adică acceptarea papismului de nuanță orientală.
Deși popoarele slave (rușii, sârbii și bulgarii) este posibil să se coalizeze tot pe criterii etnice, totuși au argumente canonice solide. Unul dintre ele este acela că Georgiei i-a fost acordat statutul de Patriarhie de către Antiohia, după cum menționează canonistul Balsamon (sec. XI). Acest fapt anulează efectiv primatul pretins al Constantinopolului în Ortodoxie și dreptul exclusiv de a recunoaște drept autocefale Bisericile Locale.
Din păcate, credința ortodoxă ajunge tot mai mult o religie pământească, la discreția influenței puternicilor pământului. Mai există și teologi care țin mai mult la Hristos decât la naționalitate, cum ar fi Protopr. Prof. Teodor Zisis și Protopr. Nicoale Manolis, care vor organiza o manifestare cu tema: Autocefalia ucraineană și noua ecleziologie a Fanarului. În afara celor care au întrerupt pomenirea ierarhilor semnatari în Creta, ar fi de remarcat poziția a 12 Chilii din Sfântul Munte în apărarea Bisericii de intruziunea Constantinopolului. În rest, tot mai puține voci care au curajul mărturisirii și care să favorizeze prin pozițiile lor luarea unor decizii corecte.
Biserica Rusă devine tot mai izolată și atacată de puterile politice din cauza apărării dreptei credințe. Probabil nu atât conducătorii ei oficiali, sinodalii, au acest merit, cât evlavia poporului de rând. Ierarhii ruși sunt la fel de implicați în manifestări ecumeniste și în ambiții de putere ca și ceilalți. În schimb, credința oamenilor de rând este cea care nu îngăduie trădări mari. Din acest exemplu ar trebui să învățăm toți că este importantă atitudinea fiecăruia dintre noi, oricât de neînsemnați am fi sau ni s-ar părea că suntem.
Într-un articol recent, intitulat Bisericile autocefale
și regimul «Pentarhiei», IPS Ierotheos se ocupă din nou de partea teologică
a schismei din Ucraina. De altfel, chiar este o chestiune importantă, care
provoacă uimire. Însă mirarea și mai mare este că Mitropolitul face apologia
acțiunilor întreprinse de Patriarhia Ecumenică și afirmă că aceasta are un rol
central în raport cu celelalte Biserici Locale, având un statut de primat și
Biserică mamă, rol preluat după căderea Romei.
Partea interesantă este că poziția sa este una veche de cel puțin 17 ani, nu una de moment. Dovada constă în republicarea unui capitol, al cărui titlu este tocmai cel al articolului său, dintr-o carte din 2002 în care trata acest subiect. Așadar viziunea IPS Sale a fost exprimată chiar într-o perioadă grea a relațiilor dintre Patriarhia de Constantinopol și Biserica Greciei (după cum afirmă), când a scris și cartea Patriarhia Ecumenică și Biserica Greciei.
Ca un rezumat la textul acela vechi, la final
exprimă o serie de concluzii pe care le redăm în românește aici:
„Prima concluzie. Părinții Bisericii au reunit la Sinoadele Ecumenice, prin sfintele canoane, unitatea văzută a Bisericii, așa încât ea să fie una, sfântă, apostolică și catolică/sobornicească.
Astfel, a existat o dezvoltare și evoluție de la primele Biserici apostolice a organizării sistemului bisericesc, încât Părinții să treacă de la sistemul mitropolitan șa «prerogativele supra-mitropolitane», în continuare la sistemul patriarhal și în final la regimul Pentarhiei (cinci conduceri) Tronurilor.
A doua. Regimul sacru al Pentarhiei nu a funcționat în primul mileniu ca cinci capete independente, ca niște «căpitănii sau stăpâniri bisericești străine între ele» (Panaghiotis Trembelas), nici ca niște «kefalarhii (capi-conducători)» (Olivier Clement), ci «ca cele cinci simțuri ale unui cap numerotate, dar nu separate» (Balsamon), de vreme ce unul este capul Bisericii, Hristos. Termenul de Biserici Autocefale trebuie să fie înțeles ca Biserici auto administrate, și nu ca Biserici independente de toată Biserica. Primul tron era al vechii Rome și privilegii egale de cinste avea tronul Noii Rome – Constantinopolul.
A treia. Din sec. al XI-lea (1009), când Biserica Vechii Rome s-a îndepărtat de «Pentarhie», Biserica a funcționat ca tetrarhie (patru conduceri), când Biserica Noii Rome – Constantinopolul a devenit Biserică primă și a avut toate competențele Vechii Rome.
Episcopul Noii Rome și Patriarh Ecumenic a câștigat o vrednicie și o cinste deosebită pe parcursul împărăției romeice, dar și în perioada turcească, în sistemul etnarhiei (conducerii de nație) pe care a stabilit-o Mahomed Cuceritorul. Aceasta a influențat și modul în care a funcționat tetrarhia Tronurilor din Răsărit împreună cu Biserica Autocefală din Cipru.
A patra. Patriarhul Ecumenic a dat în sec. al XVI-lea (1589) vrednicia de Patriarhie Mitropoliei Moscovei și acest fapt a fost recunoscut de restul Patriarhilor din Răsărit (1590 și 1593). De asemenea, Patriarhul Ecumenic a acordat el singur mai apoi vrednicia și cinstea de Autocefalie și Patriarhie diferitor Biserici Locale și au fost recunoscute firește în practică de toate Bisericile pentru că toți Întâistătătorii participă la dumnezeieștile Liturghii și Sinoade, cu unele excepții.
A cincea. Biserica Moscovei, prin teoria «celei de a treia Rome», pe care a cultivat-o și a dezvoltat-o din sec. al XV-lea până astăzi, nu numai că subminează poziția Patriarhiei Ecumenice ca Prima în sistemul canonic al organizării Bisericii Ortodoxe, ci se auto propune în practică drept prima Biserică în putere și tărie, după cum se vede clar pe tema Ucrainei.
Dacă adaugă cineva că din sec. al XIX-lea încoace a fost dezvoltată o teologie deosebită, conform căreia teologia rusă este mai înaltă decât teologia patristică de până în sec. al XVIII-lea și decât teologia scolastică din secolele XI-XIII, atunci va pricepe bine că tema despre «a treia Romă» nu are substrat doar geopolitic, ci și bază teologică post-patristică.”
Desigur că textul său este mai elaborat decât
aceste concluzii, dar nu și cu argumente puternice. În fapt, nu sunt aduse
dovezi patristice aproape deloc, ci sunt citate teorii ale unor teologi
moderni, fără documentare istorică măcar. Unii dintre acești teoreticieni luați
de buni de către Mitr. Ierotheos, cum ar fi Mitr. Maxim al Sardelor, au primit o
critică solidă din partea unor teologi neutri. Iar alte teorii cu privire la sistemul mitropolitan și patriarhal, care ar
fi evoluat în timp, nu au acoperire istorică evidentă. În acest context, este greu
de evitat acuzația de bază post-patristică a teoriei pe care o susține chiar
IPS Sa.
Poate fi dat și un exemplu elocvent că viziunea
propusă de Mitr. Ierotheos este contrazisă de teologia patristică. Astfel,
înțelesul de Biserici independente a existat în Ortodoxie, după cum apare chiar
în Enciclica Patriarhilor din 1848,
în care se vorbește despre independența (ἀνεξαρτησία) Bisericilor: „Sinodul al IV-lea Ecumenic, pentru
a menţine independenţa Bisericilor cea hotărâtă de Sinodul al III-lea Ecumenic
(can. 8)…” (cap. 13). Așadar viziunea actuală a Patriarhiei Ecumenice nu este
mai veche de un secol și jumătate, când susținea tocmai contrariul.
Mai trebuie menționat că, într-adevăr, viziunea
Mitropolitului de Nafpaktos nu a fost ascunsă publicului românesc. Ea a
fost promovată încă din anul 2014 pe portalul Mănăstirii Vatopedi în limba
română în articolul Primatul
Patriarhiei Ecumenice, unde poate fi consultată mai pe larg.
Se pare că teologia ortodoxă este foarte încercată
în aceste vremuri, cu multe conflicte nerezolvate, chiar și cu implicații
politice, cum este situația din Ucraina, ca să nu mai pomenim de hotărârile
neelucidate nici până acum ale Sinodului din Creta.
Profesor emerit al Facultății de
Teologie din Tesalonic
Unitatea Bisericii sobornicești este
amenințată serios în această perioadă de acordarea necanonică a autocefaliei de
către Patriarhia Ecumenică părților schismatice ale ortodocșilor ucraineni prin
ignorarea Bisericii autonome a Ucrainei de sub Mitropolitul Onufrie al Kievului,
care se supune istoric și canonic Bisericii Rusiei.
Kievul este maica, cristelnița rușilor ortodocși din
epoca în care Țarul (Cneazul) Vladimir, în 988, a fost botezat el însuși și
poporul rușilor în credința creștină prin acțiunile Bisericii de
Constantinopol. Timp de cinci veacuri Mitropolia de Kiev și a toată Rusia a
ținut nemijlocit de jurisdicția Constantinopolului. Cuceririle străine și influențele creștine apusene au
încercat de multe ori să spargă Mitropolia unitară, unitatea bisericească a
rușilor ortodocși și să creeze o a doua Mitropolie în ținutul Rusiei Mici,
Ucraina de astăzi, însă mereu a reacționat corect la această dezbinare Patriarhia
Ecumenică pentru că a întrezărit că desprinderea ținutului de trunchiul Ortodoxiei rusești, pe care o vizau
Roma papistașă și conducătorii papistași ai Poloniei și Lituaniei, ar fi
întărit uniația între ortodocși, adică unirea lor cu Roma și dependența lor de
jurisdicția Papei.
Concret, pentru
o perioadă de timp și în timp ce capitala rușilor s-a mutat în Nord, la început
la Vladimir și apoi definitiv la Moscova, Kievul nu a mai fost încadrat, din
motive politice și militare, în Biserica autocefală a Rusiei din 1448, ci a
rămas sub jurisdicția Constantinopolului și sub influențele catastrofale și
înrâuririle uniației și ale puterilor politice occidentale, care urmăreau
atunci, ca și astăzi, să-i taie pe locuitori de Rusia, cultivând sistematic simțământul
rusofobiei. Această despărțire a ortodocșilor ruși a fost tămăduită când
Mitropolia de Kiev a revenit în administrația bisericească unitară a
ortodocșilor ruși în 1686 prin actul patriarhal și sinodal al Patriarhiei
Ecumenice, care a trecut Mitropolia de Kiev în jurisdicția Bisericii Rusiei, de
care aparține de trei secole și jumătate (333 de ani), fără să se fi gândit
cineva până acum să se pună la îndoială această trecere și această jurisdicție.
Nu ne vom lungi
aici în alte analize istorice și canonice, care nu îndreptățesc intruziunea
Bisericii de Constantinopol într-un teritoriu al unei jurisdicții străine prin intervenția
dincolo de granițele sale în hotarele canonice ale altei Biserici autocefale. Acestea
devin de la sine înțeles prin citirea cărții noastre, «Autocefalia
ucraineană. Intruziune anticanonică și dezbinătoare a Constantinopolului», în
care sunt publicate trei articole ale noastre: a) Ucraina este teritoriu canonic
al Bisericii Rusiei, b) Autocefalia ucraineană. Ascunderea și răstălmăcirea
documentelor și c) Constantinopolul creează schisme. După cea calendaristică
vine cea ucraineană. Studiile acestea,
în afară de faptul că demonstrează răstălmăcirea documentelor pe care
întemeiază unii cercetători neatenți și înregimentați acțiunile Constantinopolului,
arată, de asemenea, că, de-a lungul timpului, Constantinopolul a fost pentru
jurisdicția unitară bisericească a rușilor și că separarea au urmărit-o Patriarhii
răi și interesați, care slujeau interese străine. Mai ales al treilea studiu sună
clopotul de alarmă prin aprecierea că, în final, Constantinopolul, în loc să
tămăduiască schisma pe care a creat-o în 1924 prin reforma calendaristică, a
creat acum o altă schismă prin acordarea anticanonică a autocefaliei
schismaticilor din Ucraina.
Schismaticii rămân
schismatici, cât timp nu s-au pocăit de schismă și cât timp continuă să-i
considere schismatici administrația bisericească care i-a tăiat din Biserică. Numai
aceasta, după sfintele canoane, poate să-i restabilească. Înainte de această
restabilire canonică, este în vigoare în continuare canonul 2 al Sinodului
Local din Antiohia, care impune scoaterea din comuniune a celor care au
comuniune cu cei scoși din comuniune. «Nu este îngăduit să aibă comuniune cu
cei neîmpărtășiți (scoși din comuniune), nici să fie primiți în altă Biserică
cei care nu se adună în altă Biserică. Iar dacă s-ar arăta cineva dintre
episcopi sau preoți sau diaconi sau cineva care are comuniune cu cei scoși din
comuniune de canon, să fie și acesta scos din comuniune ca unul care
bulversează canonul Bisericii».
Este un favor și un lucru vrednic de toată lauda că toate Bisericile autocefale refuză până acum să primească în comuniune pe schismaticii din Ucraina, pe care i-a restabilit anticanonic Constantinopolul și cărora le-a fost acordată autocefalia prin intruziune în jurisdicție străină. Deja am exprimat neliniștea noastră că etnofiletismul, adică patriotismul prost înțeles, va conduce unele conduceri grecești ale câtorva Biserici autocefale (Alexandria, Ierusalimul, Ciprul, Grecia și Albania)la susținerea acțiunilor anticanonice ale Patriarhului de Constantinopol. Lucrul acesta, deși nu s-a întâmplat până acum, urmează să fie promovat de puterile politice și bisericești care urmăresc slăbirea Ortodoxiei prin «dezbină și stăpânește». Cea mai slabă verigă se pare că este Biserica Greciei, al cărei Întâistătător tace și nu se manifestă, nici nu există până astăzi o decizie sinodală în afară că unii arhierei resping pseudo-autocefalia schismaticilor din Ucraina, precum și Sfânta Chinotită a Sfântului Munte. Totuși există alții care deschid drumul recunoașterii, fie prin decizii, fie prin acțiuni. Este deja cunoscut că cele două Comisii Sinodale, cărora le-a încredințat Sfântul Sinod Permanent studierea subiectului, și-au dat acordul pentru recunoașterea autocefaliei, iar Mitropolitul de Nafpaktos susține prin scrisoarea sa către Arhiepiscop că nu există altă soluție canonică decât recunoașterea autocefaliei, poziție pe care am combătut-o prin publicația noastră pe internet, care a găsit o audiență mare, cu titlul: «Arhiepiscopul Ieronim fără ieșire pe tema ucraineană. Îi sare în ajutor Mitropolitul de Nafpaktos».
În pregătirea
recunoașterii se înscrie și hirotonia de către schismaticii din Ucraina a unui
cleric grec din Mitropolia de Dimitriada ca episcop de Olvia, precum și primirea
cu felicitări și acordarea cinstei «episcopului» de Olvia nou hirotonit scos
din comuniune după sfintele canoane de către Mitropolitul de Ftiotida.
Această acțiune
preliminară anticanonică și ascunsă a atins culmea prin prezența comună a
Arhiepiscopului Ieronim și a Mitropolitului schismatic Epifanie de Kiev la
Fanar pentru sărbătorirea Patriarhului Bartolomeu la vecernia patriarhală care
s-a săvârșit în Sfânta Mănăstire a Izvorului Tămăduirii din Balukli din
Constantinopol pe 10 iunie anul curent, unde s-au arătat așezați alături, în
împreună-rugăciune și salutându-se în biserică. Când a fost întrebat
Arhiepiscopul Ieronim despre scopul prezenței sale în Cetate, a spus: «Am
venit să urmăm Patriarhului nostru ca Dumnezeu să-i dea putere să continue
lucrarea sa binecuvântată». Totuși este lucrare binecuvântată susținerea
ereziilor în Colimbari și a schismaticilor în Ucraina?
Noi ne exprimăm
bucuria că va circula acum și în limba rusă cartea noastră despre autocefalia
ucraineană, nu numai ca să nu fim considerați toți grecii vinovați împreună de
poziția și starea etnofiletistă care se întrezărește, ci și ca să exprimăm pe
baza adevărului istoric și canonic tradiția noastră, starea noastră alături de
marele neam al rușilor, care a luat de a greci Ortodoxia, totuși a oferit în
continuare multe pentru păzirea, răspândirea, adâncirea și slava ei prin
mulțimea de Sfinți Cuvioși, Mărturisitori, Propovăduitori, Noi Mucenici,
Teologi și Dascăli, dar și nenumărați credincioși ortodocși evlavioși și bine
cinstitori.
Occidentul se
descreștinează, Rusia se reîncreștinează ortodox după vijelia comunistă. Grecia
urmează Occidentul descreștinat al Papismului și al Protestantismului.
Vizita Patriarhului Bartolomeu la Atena de zilele acestea a vizat și subiectul recunoașterii autocefaliei acordate de Constantinopol schismaticilor din Ucraina. De altfel, multe evenimente se desfășoară în această săptămână în jurul acestei probleme, atât în Grecia, cât și în Ucraina.
La întâlnirea dintre Arhiepiscopul Ieronim al Greciei și Patriarhul Bartolomeu de miercuri, 22 mai, a fost atins și subiectul Ucraina. Patriarhul a declarat, printre altele: „Am avut o comunicare bună și utilă cu Preafericitul frate Arhiepiscopul Ieronim. Este prima noastră întâlnire după unele supărări care au intervenit între noi. Acestea sunt omenești. Trebuie să avem puterea să le depășim și să continuăm spre binele Bisericii. Preafericitul a avut inițiativa frumoasă și frățească să mă invite la inaugurarea din Dilesi și aceasta este un prilej pentru revigorarea relațiilor noastre, după cum am scris și în scrisoarea de mlțumire când am primit invitația sa. Este omenește în viața persoanelor și a Bisericilor să intervină momente neplăcute, dar, pentru Biserica Greciei și pentru Patriarhia Ecumenică este în vigoare ceea ce spune poporul nostru, că sângele apă nu se face. Astfel, vom merge într-un gând și ca frați. Suntem responsabili în fața Bisericilor noastre și a poporului lui Dumnezeu. Am dezbătut toate subiectele, printre altele Preafericitul a avut bunătatea să mă informeze despre discuția de ieri seară cu Arhiepiscopul Ciprului. Am atins și subiectul bisericesc din Ucraina și alte subiecte care se referă la Bisericile noastre…”. Nu sunt precizate motivele și necazurile la care face referire, dar foarte posibil să fie cu privire la situația ucraineană. Din declarațiile Patriarhului rezultă că depune toate eforturile pentru a merge mai departe pe linia pe care a pornit și nu are în intenție să renunțe la proiectul demarat al autocefaliei kievene. Este interesat de demersurile pe care le are Arhiepiscopul Ciprului pe acest subiect pentru a-l putea contracara.
Întâlnirea de astăzi cu ambasadorul SUA în Grecia, Geoffrey Pyatt, confirmă planurile Fanarului de a căuta să impună mai departe ceea ce a început. Declarațiile ambasadorului sunt elocvente: „Am vorbit și despre rolul decisiv și important pe care îl joacă Patriarhul Ecumenic din postura de conducător religios într-o serie de alte chestiuni, în Orientul Mijlociu, bineînțeles, în Ucraina, unde vocea Sanctității Sale este atât de importantă și în toată lumea ortodoxă la scară mai largă”.
Între timp, în Ucraina, Sinodul noii structuri bisericești s-a întrunit astăzi și a fost semnată o declarație de fidelitate față de statutul BOdU, de la care s-a abținut „Patriarhul onorific” Filaret. Cu toate că Mitropolitul Franței, Emanuel, a avut o întrevedere cu el, nu a reușit să-l convingă să renunțe la criticile lui. Filaret denunță trei puncte din statutul adoptat în decembrie și dorește să revigoreze vechea Patriarhie a Kievului. Cele trei puncte sunt: diaspora ucraineană să treacă în subordinea Constantinopolului, mirul să fie primit de la Istanbul și Patriarhul Ecumenic să aibă dreptul să judece conflictele bisericești din Ucraina. Toate acestea îl fac să creadă că în fapt există o subordonare față de Fanar, și nu o autocefalie autentică. De aceea declară că nu ar fi acceptat Tomosul dacă ar fi cunoscut ce prevede el dinainte. Aceasta cu toate că până și în spațiul public au tot fost vehiculate informații despre implicațiile reale ale condițiilor autocefaliei.
De remarcat este că nici o Biserică Locală nu a recunoscut încă situația din Ucraina și nici nu sunt semne că se va întâmpla lucrul acesta. Cu toată stăruința Patriarhului Bartolomeu, Sinodul Bisericii Greciei a lăsat neatins subiectul Ucraina astăzi. Se pare că există încă o opoziție puternică printre sinodalii greci.
Se pare că există o împărțire în tabere diferite tot mai evidentă și mai disproporționată, Constantinopolul fiind tot mai izolat bisericește, dar ajutat de cercurile politice. Cei patru Întâistătători și întâlnirile inter-ortodoxe care se desfășoară arată o separare care se accentuează și afectează lumea ortodoxă la nivel major.
La trei ani după preluarea conducerii misiunii diplomatice americane în Ucraina, ambasadorul Marie Yovanovitch a fost rechemată intempestiv la Washington, cu două luni înainte încheierea mandatului, după ce diplomatul a devenit ţinta atacurilor politice ale unor politicieni americani de dreapta și ale procurorului general al Ucrainei, Yuri Lutsenko, un personaj foarte controversat.
Rechemarea prematură va lăsa Ambasada SUA la Kiev fără un diplomat de rang înalt în perioada de tranziție, când președintele nou ales Volodymyr Zelensky îşi va începe mandatul.
Yovanovitch, o veterană a posturilor diplomatice din fosta Uniune Sovietică, s-a arătat categorică în favoarea combaterii corupției care continuă să împiedice dezvoltarea Ucrainei. Cu toate acestea, a avut o relaţie oarecum controversată la Kiev, atât cu guvernul ucrainean, cât și cu comunitatea americanilor și a ucrainenilor implicați în construirea unor legături mai strânse între cele două țări. Spre deosebire de predecesorul ei, Geoffrey Pyatt, acum ambasadorul SUA în Grecia, Yovanovitch a fost un ambasador relativ rezervat, cu rare apariţii publice.
În luna martie, procurorul general Lutsenko – un loialist al președintelui Petro Poroșenko, pe care l-a protejat de un număr semnificativ de acuzaţii de corupție și abuz de putere – a susţinut fără a prezenta dovezi în acest sens, că ambasadorul SUA i-ar fi prezentat o listă de persoane pe care parchetul special nu ar fi trebuit să le cerceteze.
Afirmațiile lui Lutsenko despre ambasadoarea Yovanovitch au survenit la două săptămâni după ce aceasta a făcut comentarii surprinzătoare despre eforturile insuficiente ale Ucrainei pentru combaterea corupției și a cerut demiterea unui procuror special anticorupție, pe nume Nazar Kholodnytsky. Acesta din urmă a susținut ulterior că deschisese o anchetă vizând mai mulţi oficiali ucraineni, despre care pretindea că ar fi făcut plăţi către fostul președinte de campanie al lui Trump, Paul Manafort, în numele candidaților opoziției din parlamentul Ucrainei, Radei Supreme.
Această acuzație ar fi declanșat o furtună la Casa Albă, în urma căreia avocatul președintelui Donald Trump, Rudy Giuliani a susținut, fără a prezenta dovezi, că implicarea în alegerile prezidențiale din 2016 nu ar fi provenit din Rusia, ci din Ucraina, şi că ar fi urmărit să întoarcă rezultatele alegerilor în favoarea lui Hillary Clinton.
După lansarea acuzațiilor lui Giuliani, mai mulți loialiști ai preşedintelui Trump au cerut revocarea ambasadoarei, susținând că aceasta determinat denigrarea președintelui SUA în urma dezvăluirilor potrivit cărora Manafort ar fi obţinut milioane de dolari în calitate de consultant al fostului preşedinte ucrainean Viktor Ianukovici.
