Ministerul Sănătăţii a emis un comunicat de presă în care statuează în termeni categorici că „vaccinarea nu este şi nu va deveni obligatorie”. Ministerul Sănătăţii nu vorbeşte însă despre adoptarea iminentă a unor măsuri birocratice prin care cetăţenii români vor fi în mod obligatoriu „încurajaţi” să se lase vaccinaţi. „Încurajările” urmează să fie într-atât de convingătoare încât să poată produce un prag minim de 95% şeptel înţepat.
Cum arată „încurajările” statului?
Planul de acţiuni propus spre adoptare conţine o sumă de demersuri administrative obligatorii, cu costuri de timp şi energie variabile, funcţie de îndărătnicia subiecţilor: participarea la activităţi de informare, explicare şi intervievare individuală cu privire la subiectul vaccinării.
Poate urma sancţionarea neparticipării fie prin amendă contravenţională, fie prin extinderea obligaţiilor de informare pentru părintele care „este neglijent” în privinţa exercitării de către minori a dreptului la protejarea sănătăţii prin vaccinare. Devine logic că acest tip de neglijenţă poate fi înlăturat prin parcurgerea unor demersuri suplimentare de informare (cursuri de educaţie parentală) privitor la drepturile copiilor şi, mai ales, cu privire la prevenirea riscului de separare a familiei.
În măsura în care părinţii nu sunt receptivi la demersurile autorităţilor, instanţa poate desemna temporar un curator care să exercite în locul părinţilor dreptul minorului de a „beneficia” de protejarea sănătăţii prin vaccinare. Dacă atitudinea părinţilor denotă un risc apreciabil cu privire la dezvoltarea fizică şi psihică ulterioară a minorului ori un risc faţă de eficienta sa integrare socială şi participare la viaţa economică sau culturală, instanţa poate dispune luarea unor măsuri suplimentare de protecţie a minorilor aflaţi în grija şi creşterea părinţilor necooperanţi.
Totodată, declararea birocratică a riscului de epidemie locală sau naţională conduce la activarea unui set de măsuri punctuale şi diferenţiate în funcţie de statutul vaccinal în scopul „protejării sănătăţii” minorilor. Astfel de măsuri pot include împiedicarea participării la cursuri şcolare, la activităţi sportive sau culturale, la activităţi extracuriculare sau de socializare.
Totodată, pot fi adoptate măsuri de limitare a serviciilor publice sau ale celor economice de care pot beneficia cetăţenii nevaccinaţi sau poate fi restrânsă aria interacţiunilor sociale în funcţie de pericolul pe care statul îl prezumă a exista pentru sănătatea minorilor sau adulţilor nevaccinaţi.
Ce sunt costurile de abraziune socială?
Conceptele de „Friction costs” şi de „nudging” se referă la introducerea concretă sau la sugerarea unui risc de suportare a unor costuri materiale sau emoţionale, precum şi costuri de timp şi de energie, pentru a favoriza o conduită socială în raport de o alta pe care statul o consideră legală dar indezirabilă. Cu alte cuvinte, statul este interesat să crească procentul celor care adoptă o decizie, în opoziţie cu alta alternativă, prin ataşarea în rândul consecinţelor directe sau indirecte a unor costuri care să cântărească suficient de mult încât procentul să tindă spre unanimitate (~95%).
Termenul de costuri este unul înşelător deoarece de cele mai multe ori intervenţia statului vizează mai mult crearea de angoase bazate pe aversiunea faţă de pierdere (eng.FOMO). De pildă, numeroase studii sociologice au demonstrat că producerea de pierderi materiale directe ancorează şi fidelizează populaţia faţă de opţiunea deja exprimată. De pildă, plata unei amenzi contravenţionale (o singură dată) pentru neparticiparea la „informarea obligatorie despre beneficiile vaccinării” poate reprezenta pentru o categorie largă de cetăţeni un cost acceptabil şi asumat, care devine definitoriu pentru conduita socială viitoare. Din acest motiv, regula este că se evită impunerea unor obligaţii directe şi explicite care să atragă sancţiuni directe, se evită producerea de martiri politici şi de legitimarea conduitei contrariene prin persecutare nejustificată.
Opţiunea de bază este reglementarea unui statut de inferioritate sau de discriminare de facto, speculând limitele capacităţii administrative sau limitele de asigurare a serviciului public. Spre exemplificare, toţi cei care am refuzat primirea cardului electronic de sănătate am fost nevoiţi să ne deplasăm la fiecare trei luni în municipiul centru de judeţ pentru a sta la coadă la CJAS în vederea depunerii cererilor pentru eliberarea adeverinţei de asigurat, în vreme ce pentru cei care au acceptat cardul de sănătate nu au existat costuri corespondente. De asemenea, în timpul pandemiei cei vaccinaţi au avut dreptul de a merge la restaurant, la spectacole sau competiţii sportive, spre deosebire de persoanele nevaccinate care au avut dreptul de a intra doar în magazinele alimentare.
Prin edificarea unui statut de inferioritate, aparent justificat de penuria/deficitul de resurse şi de politica de prioritizare a resurselor publice existente, se pot obţine procentaje de conformare mult mai ridicate decât prin impunerea unor obligaţii directe.
Dreptul de a spune nu
Când este legitim refuzul de a mă lăsa vaccinat? Statul poate reglementa o recunoaştere calificată a dreptului de a refuza vaccinarea, recunoaştere calificată ce operează doar la momentul îndeplinirii unor condiţii.
De pildă, statul spune că vaccinarea nu va deveni obligatorie şi că recunoaşte dreptul de a refuza suportarea unei proceduri medicale. Însă refuzarea procedurii medicale este legală şi valabilă doar după îndeplinirea condiţiilor prealabile: participare la procedura birocratică „de încurajare” care implică suportarea statutului de inferioritate, acceptarea costurilor emoţionale (frustrări, umilinţe, temeri, nesiguranţă), acceptarea costurilor materiale, costurilor de timp şi de energie. Până la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, statul consideră că refuzul este neconform şi că nu produce efect.
De altfel, principalul obiectiv al statului este să înlăture situaţiile în care cetăţenii pot să spună „NU”. Activitatea de reglementare vizează cu prioritate identificarea situaţiilor în care cetăţenii pot opune cu costuri reduse răspunsul NU faţă de iniţiativele şi intenţiile statului. Statul nu este interesat să excludă cu totul posibilitatea opoziţiei, ci să îi ataşeze acesteia costuri de exercitare şi asumare care sunt nesustenabile.
În esenţă, Strategia Naţională de Vaccinare urmăreşte restrângerea substanţială (~95%) a dreptului de a spune nu, fără a-l elimina cu totul. Că este o problemă de restrângere a libertăţii de expresie o dovedeşte şi cenzura vădită a disidenţilor, pe toate platformele de socializare (inclusiv TikTok).
Costul acceptării
Costul acceptării necondiţionate a politicilor statului român a devenit nejustificat de mare. Pandemia a adus cu sine o optică anti-umană a statului, una care nu mai recunoaşte drepturile naturale ale omului, una care relativizează toate drepturile fundamentale şi inalienabile ale individului şi colectivităţilor. Practica politică şi a instanţelor de judecată s-a reorientat în sensul interpretării şi justificării situaţiilor excepţionale de restrângere a drepturilor şi în sensul înstăpânirii statului asupra cetăţenilor.
Costul acceptării Strategiei Naţionale de Vaccinare se prefigurează a fi unul excesiv de mare. Un indiciu relevant este minciuna cinică vehiculată de autorităţi care nu exclud reglementarea unor constrângeri deosebit de oneroase şi de degradante (vezi Plx.nr.399/2017) atunci când asigură publicul că vaccinarea nu va fi obligatorie. Nu direct, dar va fi inevitabilă, indispensabilă şi morţiş „benefică” şi „responsabilă”.
Cei care refuză acest cost, o pot face mâine, 17.08.2023, participând la protestul din faţa Ministerului Sănătăţii, de la ora 11:00.
Deşi Strategia nu face vorbire în mod direct despre obligativitate, în fapt, principalul element al strategiei vizează adoptarea Legii vaccinării obligatorii (Plx nr. 399/2017), cu aviz favorabil din partea Comisiei pentru drepturile omului, aflată la doar o zi distanţă de vot şi trimitere spre promulgare.
În acest moment, nu există alt proiect legislativ în dezbatere parlamentară, altul decât cel care prevede vaccinarea obligatorie a minorilor şi adulţilor (cu rapel la maxim 10 ani), sub sancţiune contravenţională deosebit de oneroasă, precum şi cu consecinţe de ordin administrativ ce vizează implicarea instituţiilor şcolare, protecţiei copilului şi limitarea dreptului la muncă sau la liberă circulaţie.
De ce e importantă ştirea?
Legea vaccinării obligatorii reprezintă o ameninţare constantă asupra societăţii româneşti, una care a fost păstrată la sertar şi periodic readusă în discuţie pentru a testa vigilenţa publicului. Nimic nu împiedică vaccinarea voluntară în acest moment iar adoptarea unei „strategii naţionale” cuprinzătoare reprezintă un demers disproporţionat faţă de scopul declarat.
Prin HG-ul pus în dezbatere, Guvernul României doreşte îndeplinirea formală a unei condiţii pentru stabilirea şi fixarea direcţiei de reglementare astfel încât programele ce vor fi finanţate să facă inevitabilă adoptarea legii în varianta care este acum în prag de vot final şi promulgare.
Nu doar România ia în calcul adoptarea unei Strategii Naţionale de Vaccinare ci şi multe alte state europene, precum şi S.U.A., semn că vorbim despre un efort global de a împinge subiectul vaccinării către varianta obligativităţii pentru întreaga populaţie, în varianta rapelului permanent.
Vaccinarea e doar pretextul, controlul este motivul
Se observă că ataşat statutului vaccinal se reglementează un întreg eşafodaj birocratic care ajunge să reprezinte un cadru juridic distinct, cu inerente limitări şi restrângeri ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale, cu activarea condiţionată a unor drepturi şi întinderi specifice ale exercitării libertăţilor cetăţeneşti.
Chiar şi componenta de comunicare-informare a publicului prevăzută de strategie prezintă elemente deosebit de discutabile, precum, printre altele, instrumentul „interviului motivaţional”, respectiv obligaţia persoanei reticente la vaccinare de a participa la o sesiune de informare-interviu în care cetăţeanul să dea seama de poziţia pe care a adoptat-o şi în care să îşi justifice alegerea în raport de argumentele aduse de stat.
Presiune publică, cenzură şi un „om de paie”
Per ansamblu, componenta de comunicare de stat vizează crearea unui climat de presiune publică şi de marginalizare/discriminare a contingentului populaţional care este reticent la vaccinare şi, în acelaşi timp, eliminarea din spaţiul public a vocilor disidente. Pentru autorităţi este esenţială menţinerea cu orice preţ a cadrajului mediatic care proclamă entuziast vaccinarea drept cel mai important instrument de combatere a îmbolnăvirilor, afirmaţie care nu suportă niciun fel de scrutin sau discuţie, împotrivirea fiind considerată o culpă morală sancţionabilă.
De altfel, strategia deja operează cu un „om de paie”, desemnând drept adversar fictiv „mişcarea anti-vaccinistă din România”, curent social inexistent. Ceea ce există cu adevărat în România este o mişcare anti-obligativitate a vaccinării, există organizaţii civice care văd pericolul reglementării unui cadru juridic discriminator împotriva celor care nu doresc să se lase vaccinaţi în baza unei obligaţii legale permanente.
Nu există o „mişcare antivaccinistă” care să conteste actul medical al vaccinării în sine pe atât cât există un torent pro-libertate care observă că sub pretextul sănătăţii publice se legitimează un regim vădit totalitar, pe care l-am putut observa la lucru în ultimii ani. Or, statul se foloseşte de poziţia minoritară a celor care se pronunţă privitor la actul medical (argumentat sau nu) pentru a ignora şi denatura argumentele de ordin politic şi juridic ale celor care văd limpede intenţia dictatorială ascunsă în spatele bunelor intenţii.
Iarăşi protest? Da, iarăşi
Da; întrucât statul român nu acţionează (vreodată) în interesul libertăţii cetăţenilor nu se poate fără. De aceea, mai multe organizaţii civice au anunţat desfăşurarea unui protest în faţa Ministerului Sănătăţii, joi 17 august 2023, la data organizării sesiunii de dezbatere publică. Deocamdată, Ministerul Sănătăţii a anunţat desfăşurarea unei simple sesiuni online de consultare a publicului, fiind aparent că decizia adoptării strategiei a fost deja luată.
În acest context, implicarea cetăţenilor este cu atât mai necesară, fiind evident că Guvernul mizează pe lipsa de mobilizare care este specifică lunii august, când cei mai mulţi dintre români sunt în concedii sau sunt deconectaţi de grija politicului.
Consider că este necesar ca subiectul vaccinării să nu rămână marginal şi încadrat mediatic ca fiind de importanţă secundară, sub rezerva unor dezbateri specializate adresabile exclusiv personalului medical.
Să-i lăsăm doar pe medici să dezbată?
Nu. Este nevoie de participare publică largă. Vaccinarea este un subiect politic în primul rând, indiferent că este obligatorie sau nu, indiferent dacă obligaţia este una explicită sau dacă este doar indirectă (dacă se sancţionează neparticiparea la mecanismul de convingere insitituit de stat, nu nevaccinarea propriu-zisă). Este un subiect politic pentru că implică deposedarea de dreptul la integritate fizică şi psihică, drept fundamental prevăzut de Constituţie şi de Convenţia EDO. Abia ulterior intervin argumentele de ordin medical, vizând eficacitatea vaccinurilor, siguranţa acestora, efecte colaterale sau adverse etc.
Prin urmare, tema politică a vaccinării trebuie să devină una centrală în atenţia publică, trebuie să fie un subiect – hârtie de turnesol pentru partidele care vor participa la campania electorală, o temă îndeajuns de imperioasă încât să justifice inclusiv organizarea unui referendum în acest scop, dacă va fi cazul.
Noi tipuri de obligaţii legale
Deposedarea cetăţenilor de suveranitate asupra propriului corp şi spaţiului mental nu reprezintă un subiect oarecare. Obligativitatea de informare şi de participare la „interviuri motivaţionale” deschide un câmp deosebit de discutabil de noi obligaţii cetăţeneşti, prin care apare obligaţia legală de a lua la cunoştinţă de opinii şi argumente oficiale privind subiecte pe care statul le consideră de interes public.
Obligaţia de a fi la zi cu rapelurile vaccinale determină un statut cetăţenesc diferenţiat, aşa cum a fost implementat pe parcursul pandemiei când persoanele vaccinate aveau drepturi suplimentare, majoritatea activităţilor sociale fiind deschise şi accesibile exclusiv acestora.
Obligaţia de a respecta regula limitării interacţiunilor sociale cu persoane cu stratut vaccinal neconform reprezintă un fapt curent în state care au adoptat deja strategii corespondente.
Obiecţiuni de conştiinţă şi poziţia Patriarhiei Române
Sub aspect religios, „binele făcut cu forţa” reprezintă o siluire despre care am fost avertizaţi în mod repetat de către Sfinţii Părinţi. Totuşi, trebuie să luăm act că Patriarhia Română, prin vocea purtătorului său de cuvânt, a adoptat o poziţie pro-vaccinistă declarată pe care nu a dezavuat-o încă. Patriarhia Română a susţinut deschis măsurile de restrângere a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti în timpul pandemiei (chiar dacă acestea au fost ulterior declarate nelegale în justiţie) şi este previzibil că va rămâne în continuare de partea statului şi pe această temă.
De asemenea, credicioşii ortodocşi sunt circumspecţi privitor la caracterul salvator al vaccinului, astfel cum este acesta promovat ca o componentă scientistă fundamentală a progresului umanităţii, îndreptăţit să conducă chiar şi la reconfigurarea întinderii drepturilor cetăţeneşti. Este de reţinut aici un citat intens vehiculat în mediile transumaniste, atribuit lui Samuel Butler care menţiona că „vaccinarea reprezintă corespondentul medical al sacramentului botezului„, interpretare în raport de care rezerva credincioşilor ortodocşi apare cu atât mai îndreptăţită.
În acest context, în calitate de credincios şi de cetăţean român care a refuzat primirea cardului electronic de sănătate şi înregistrarea în dosarul electronic de sănătate, în calitate de justiţiabil care a obţinut în justiţie dreptul de a nu fi supus evidenţierii electronice şi care a invocat motive religioase şi de conştiinţă, intenţionez să particip la dezbaterea online a strategiei unde voi solicita respingerea hotărârii guvernului.
De ce este anulabilă strategia de vaccinare?
Dincolo de numeroasele argumente de ordin politic, juridic şi medical care au fost deja invocate de societatea civilă, voi motiva că strategia nu analizează situaţia celor câteva zeci de mii de credincioşi care au formulat rezerve de conştiinţă cu privire la caracterul obligatoriu al politicilor de sănătate publică (cei care au refuzat cardul electronic de sănătate, dosarul electronic de sănătate, registrul naţional al persoanelor vaccinate, identitate digitală etc) nota de fundamentare fiind formal viciată sub aspectul analizării impactului asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale, din această perspectivă.
În acest sens voi formula şi plângere prealabilă în scopul solicitării suspedării executării actului normativ şi anulării sale ulterioare în instanţa de contencios administrativ, întrucât există riscul ca instrumentele de persuasiune birocratică ce vor fi instituite de stat să reprezinte o ingerinţă nepermisă asupra libertăţii de conştiinţă. De pildă, obligaţia de a da seama, de a explica şi justifica argumentele religioase în cadrul unor proceduri de intervievare motivaţională este una extrem de discutabilă sub aspect juridic.
Vă cer ajutorul
Îndemn cititorii să ia parte la acţiunile civice anunţate de ja de Starea de Libertate şi să sesizeze membrii parohiilor din care fac parte cu privire la stringenţa subiectului obligativităţii şi a implementării măsurilor de eliminare a reticenţei la vaccinare ce sunt prevăzute de Strategia Naţională de Vaccinare propusă spre adoptare.
Totodată, este necesar ca blogosfera ortodoxă să ia în discuţie acest subiect într-un mod responsabil, mobilizator şi util pentru protejarea libertăţilor noastre. Nu este firesc ca un subiect cu implicaţii atât de ample să rămână a fi tratat marginal de către cei credincioşi sau să fie discutat exclusiv în cheia dezarmantă propusă de autorităţi.
Cu toate că realitatea de acum este mai sumbră decât previziunile inițiale pe care le-am făcut în legătură cu vaccinarea, este de preferat pe mai departe o atitudine ponderată și chibzuită, fără a aluneca în teorii conspiraționiste hazardate. Chiar și așa, introducerea certificatului verde constituie evident ușa spre o societate a fărădelegii și nonsensului, în care va fi greu de trăit ca și creștini.
Principalul motiv de îngrijorare nu este vaccinul în sine, ci obligativitatea lui prin certificate online cu coduri QR. Este libertatea oricui să decidă dacă se vaccinează sau nu, să își asume riscurile și beneficiile. Însă impunerea prin constrângere, în condițiile în care nu există justificări plauzibile, este în contradicție cu orice normă umană, este semnul unei ideologii inumane, tiranice și necruțătoare. La mijloc este o mare minciună, pe care nu o putem accepta pentru a nu valida un sistem nelegiuit.
Motivele pentru care vaccinarea nu poate fi obligatorie și nu este corect să producă discriminare sunt simple. Cei vaccinați se pot îmbolnăvi, pot face forme grave, chiar mor mulți dintre ei și, în plus, există efecte adverse și chiar decese sub altă formă decât infectarea cu coronavirus. Atâta vreme cât nu este o medicație sigură și nici eficientă, înseamnă că nu vorbim despre măsuri sanitare, ci politice, de control și inginerie socială. Dacă la toate acestea adăugăm informații confirmate că în țările cu rate mari de vaccinare cei mai afectați au fost tocmai cei injectați, perspectiva este chiar și mai sumbră, căci implică impunerea unei măsuri nocive de-a dreptul. În orice caz, o ruletă rusească mai grozavă decât vaccinurile normale de până acum nu poate fi folosită decât de conducători fără scrupule și o conștiință limpede nu are de ales decât să o evite. Mai rău de atât nu poate fi, nu mai este loc nici măcar pentru compromisuri acceptabile care ar putea fi făcute.
Discuția pe marginea subiectului vaccinării s-a purtat în mare măsură în emisiunea de la TVR1 de curând:
Cu toate că menirea acestei emisiuni este de a face acceptabil subiectul, concluzia logică a votului majoritar reflectă realitatea: majoritatea românilor (80%) resping vaccinarea și îndeosebi obligativitatea ei.
Frica de vaccin nu este justificată de teorii bizare despre conținutul lui, în care ar fi nanoparticule de grafen sau de nanoboți sau alte particule prin care să fim controlați mental, ci de anularea libertății umane. Chiar dacă tehnica vaccinurilor cu ARNm sau cu ADN ar fi una bună și revoluționară, tot nu ar fi acceptabilă dacă ar fi instrumentată pentru a se introduce un control și o discriminare a populației. Idolatrizarea sănătății în defavoarea sufletului și a oricăror altor valori spirituale și materiale nu are sens pentru un creștin autentic.
În momentul de față practic nu mai sunt respectate nici măcar legile civile, ci doar bunul simț și frica de boală. Dar, din păcate e vorba de o frică indusă artificial și de un bun simț imaginar, de pe urma căruia să profite cei lipsiți de scrupule. Deci nu avem de-a face doar cu măsuri greșite, ci cu o ideologie strâmbă, nu doar cu ilegalități, ci cu o reeducare în derulare.
Așa cum au rezistat martirii temnițelor comuniste, la fel va trebui să facem și noi. Unii de atunci s-au împotrivit până la capăt, alții au făcut compromisuri și s-au ridicat, iar alții au stat împotrivă cu îndârjire omenească, apoi au căzut definitiv, când le-a fost înfrântă rezistența. Aceste tipologii le prezintă I. Ianolide în subcapitolul Portrete din „reeducare” (p. 99 din cartea Întoarcerea la Hristos). Ceea ce a dat verticalitate a fost credința sinceră, puternică, nu râvna omenească. Iar aceasta constă în a fugi de păcat, a nu accepta părtășia cu fărădelegea pentru că vom da seama chiar și de faptele mărunte, cu atât mai mult de cele mari și grave. Iar cedarea în fața răului duce la căderi mari, tot mai adânci și nebănuite.
Atacurile perfide și presiunea asupra Bisericii sunt grăitoare. Spre exemplu, acuzele la adresa IPS Teodosie sunt meschine. Cel puțin probele din care să reiasă că el îndeamnă doar la refuzul vaccinării sunt neconcludente. Afirmațiile sale: „Aveți tot dreptul să alegeți. Nu trebuie să fiți obligați” sunt elocvente că se referă la cei care nu doresc vaccinul. Peste tot se vorbește despre vaccinare ca singura soluție în fața infectărilor și se încearcă închiderea gurii celor care se opun. În acest context, poziția IPS Sale de a fi prevăzători este cel puțin corectă și lăudabilă.
Provocarea care ne stă în față este minciuna generalizată, păcatul sistematizat, lipsa de principii clare. De acestea trebuie să fugim, nu de lipsurile și atacurile asupra trupului. Sufletul trebuie să-l ferim de păcate, nu trupul de prigoane sau de înlănțuiri închipuite prin nanoparticule, 5G, grafen sau alte amenințări neprobate. De aceea nu vaccinul este răul, ci certificatul verde. Iar atitudinea cea mai bună este de a-l refuza pe primul. Probabil că acesta este protestul nostru cel mai eficient față de țările unde s-au vaccinat majoritatea și acum sunt nevoiți să iasă în stradă cu succes în Franța, dar nu la fel în Italia deocamdată.
Franţa adoptă paşaportul sanitar şi vaccinarea obligatorie iar efectul este unul direct asupra întregii Europe şi, implict, al României. În ultimul timp ne-am obişnuit cu actele de jurisdicţie care sunt străine de dreptul nostru intern dar care au efect imediat asupra noastră, dar totuşi, decizia de ieri 05.08.2021 a Consiliului constituţional al Franţei este una cu totul deosebită, date fiind circumstanţele.
Ce prevede noua reglementare?
Cafenele, restaurante, terase, mari centre comerciale, trenuri de mare viteză, avioane – inclusiv pentru curse interne: în toate aceste locuri, începând de luni 9 august va fi nevoie de un paşaport – sau certificat – sanitar. Cu alte cuvinte, clienţii sau pasagerii vor trebui să fie sau vaccinaţi, fie să aibă un test Covid negativ, fie să arate că s-au vindecat de coronavirus în ultimele 6 luni. Măsuri similare, chiar mai dure, au fost adoptate şi în Italia.
Legea adoptată de parlamentul francez în 25 iulie, a fost confirmată de Consiliul constituţional şi descrisă din punct de vedere propagandistic ca reprezentând rezultatul unei „concilieri echilibrate între libertăţile publice şi protecţia sănătăţii”. De asemenea, Consiliul a confirmat obligativitatea vaccinală pentru „personalul medico-sanitar”, descris ca fiind o categorie extinsă de angajaţi ai sistemului public care funcţionează în legătură cu serviciile medicale şi de îngrijire. Legea va fi aplicată tuturor începând de lunea viitoare, cu excepţia tinerilor între 12 şi 17 ani, care au răgaz până pe 30 septembriesă se conformeze noilor dispoziţii.
Consiliul constituţional a cenzurat parţial doar dispoziţia care prevedea izolarea obligatorie timp de zece zile a persoanelor diagnosticate cu Covid, întrucât măsura „nu este necesară, adaptată şi proporţională”. De asemenea, a fost infirmată prevederea prin care se puteau desface contractele de muncă încheiate pe durată determinată ale angajaţilor care lucrează în sectoare unde paşaportul este obligatoriu, angajaţi care nu prezintă acest document. Nu este însă clar dacă decizia împiedică suspendarea fără plată a contractului de muncă, situaţie care ar exclude pe cei care nu prezintă paşaportul sanitar de la posibilitatea de a beneficia de asistenţă socială sau de şomaj.
De ce ne afectează decizia Consiliului constituţional francez pe noi?
Din pricina caracteristicilor societăţii franceze şi a prestigiului său civilizaţional. Sistemul de drept continental este inspirat de cel francez iar doctrina constituţională franceză are o foarte mare influenţă asupra doctrinelor juridice ale statelor naţionale europene. Argumentele din decizia constituţională franceză vor fi preluate prioritar în toate dezbaterile juridice continentale.
Din acest motiv, consider că decizia Consiliului constituţional francez validează, dincolo de graniţele statului francez, o „soluţie” legislativă ce urmează a fi transpusă şi la noi, fără prea multe discuţii. De altfel, discuţiile aşezate au lipsit chiar şi în Franţa, acolo unde procedurile parlamentare au fost cumplit pervertite şi au reprezentat rezultatul unui evident abuz de drept.
În acest sens, aduc în atenţia cunoscătorilor de limbă franceză avertismentul tras de corespondentul „Avocatului Poporului” din Franţa, care a invocat o serie de carenţe de neconceput (până ieri!) pentru un stat de drept. Acestea nu au fost înlăturate prin decizia jurisdicţiei constituţionale, însă este cert că au fost temperate unele dispoziţii care ar fi putut conduce la o reacţie socială extrem de virulentă.
Vor fi proteste?
Cu siguranţă că vor fi, dar cel mai probabil nu vor schimba starea de fapt şi de drept proaspăt validată. Măsurile luate se aplică de luni, dar vor produce efecte în mod etapizat, în funcţie de specificul domeniului vizat; acestea contrapun diferite segmente ale societăţii franceze una împotriva celeilalte iar anumite categorii de cetăţeni (de pildă, forţe de ordine, angajaţii din sistemul judiciar sau cei care deservesc sisteme critice) sunt exceptate de la aplicarea măsurilor totalitare.
Este evident că scopul autorităţilor franceze este acela de a evita solidarizarea cetăţenilor sau sincronizarea angajaţilor sistemului public în acţiuni de grevă generală (utilă!). Trebuie subliniat în acest punct faptul că protestele şi grevele devin suficiente nu în raport de gradul de participare ci în raport de adecvarea lor strategică. Sunt multe acţiuni de protest şi de împotrivire generalizate care, în practică, ajung să confirme (prin neputinţă) chiar situaţia reclamată, care astfel rămâne bătută în cuie.
Prin modalitatea de configurare a măsurilor adoptate în Franţa este evident că s-a urmărit conservarea autorităţii şi puterii de stat faţă de o societate franceză aflată în stare de şoc.
Ce se mai poate pierde?
Se pierde ascendentul moral al (vechii?) normalităţi atunci când se va ajunge la violenţe şi tulburări sociale semnificative. Speculez că normalitatea va fi repudiată ca producătoare de haos, suferinţă şi boală, prin ea însăşi şi va fi abandonată, aparent, pe bună dreptate.
Cultura franceză recunoaşte dreptul şi obligaţia la insurecţie (La déclaration des droits de l’homme et du citoyen de 1793 énonce en son article 35 : «Quand le gouvernement viole les droits du peuple, l’insurrection est, pour le peuple et pour chaque portion du peuple, le plus sacré des droits et le plus indispensable des devoirs.»), însă aceasta este utilă doar dacă este susţinută de o infrastructură intelectuală validată social.
Insurecţia reprezintă o formă a loviturii de stat, iar dreptul la insurecţie este ceea ce ţine de specificul societăţii franceze, aşa cum portul liber al armelor ţine de specificul civilizaţiei americane.
Forme fără fond?
Însă, obligaţia cetăţenilor de a organiza o insurecţie împotriva dictaturii şi cultura marilor proteste civice care sunt specifice societăţii franceze au fost constant reinterpretate în sensul non-violent al dreptului de participare zgomotoasă la viaţa publică, iar nu ca instrument de luptă efectivă împotriva dictaturii.
Lipseşte deci infrastructura intelectuală absolut necesară pentru ca protestele de masă să reprezinte un risc real pentru puternicii zilei, iar ideile „tari” au fost golite de conţinut, sunt marginalizate sau abuzate de voci nereprezentative sau demult compromise.
Ce e de reţinut?
Căderea Franţei sub dictatură sanitară nemijlocită este una dintre marile înfrângeri ale omenirii şi un nou „moment al adevărului”, care ilustrează fără dubiu resorturile reale ale înrobirii noastre. Cataclism care, paradoxal, nu schimbă absolut nimic esenţial pentru noi ortodocşii şi care, în mod ciudat, nu ştirbeşte nimic din optimismul şi nădejdea noastră.
Un nou test civic este iniţiat de Alianţa Părinţilor din România, care propune pentru data de 07 martie 2021, ora 15:00, o acţiune de protest ce va avea locul de întâlnire în Bucureşti, Parcul Izvor (probabil pentru a fi evitată limitarea adusă libertăţii întrunirilor pe perioada stării de alertă) în imediata apropiere fiind Piaţa Constituţiei, în faţa Palatului Parlamentului.
Iniţiativa este sprijinită deschis de majoritatea actorilor civici şi massmedia care au fost activi pe tema contestării măsurilor de restrângere a libertăţii cetăţeneşti, fiind asumată deschis şi de partidul AUR care, prin cei doi co-preşedinţi, îndeamnă la o participare cât mai largă, fără afiliere politică.
Obiectul protestului este reprezentat de adoptarea iminentă a proiectului de Lege a vaccinării forţate, cu denumirea oficială de PL-x nr. 399/2017 – Proiect de Lege privind vaccinarea persoanelor în România, proiect care va legifera un sistem birocratic de constrângere a cetăţenilor români să se lase vaccinaţi, lista inoculărilor obligatorii urmând a fi stabilită prin ordin de ministru.
Împreună cu diferitele variante de „paşaport de vaccinare” care se prefigurează a fi adoptat în viitorul foarte apropiat, această lege a vaccinării forţate normalizează decăderea noastră din dreptul inalienabil de a dispune de propriul corp, „garanţiile” procedurale în spatele cărora se ascund autorităţile fiind extrem de străvezii, acest lucru fiind probabil un efect intenţionat.
De altfel, întreaga linie de comunicare publică adoptată de statul român, prin instituţiile sale de resort, face uz de un ton autoritar, cu rol de ameninţare implicită, folosindu-se o naraţiune „a faptului împlinit”, fără alternativă şi fără cale de întors, impunând repere procentuale fantasmagorice pentru rata de vaccinare anti-covid (minim 70%!) care, în mod cert, nu pot fi atinse decât pe calea diferitelor forme de constrângere şi abuz pe care „noua normalitate” le impune.
Faţă de acest mod de comunicare şi legiferare, sigla reimaginată a simbolului partidului comunist (secera şi vaccinul) care a fost aleasă de iniţiatorii acţiunii de protest ca vector de comunicare vizuală este una cum nu se putea mai nimerită, din toate punctele de vedere!
Aşa cum au arătat cei care au ales să popularizeze protestul în mediul online, nimeni nu neagă dreptul celor care doresc să se lase vaccinaţi de a „beneficia” de acest procedeu medical, dar, ceea ce refuzăm şi elementul faţă de care se organizează protestul este caracterul forţat al vaccinării!
Opinia noastră este că participarea la acţiunea de protest reprezintă o datorie morală, chiar dacă, pragmatic privind lucrurile, statul român urmăreşte să descurajeze participarea la acţiuni care ţintesc să limiteze din marja sa de abuz prin intervenţie legislativă şi probabil că va adopta proiectul orişicum.
Sub acest aspect, participarea la protestul de duminică reprezintă mai degrabă o afiliere şi un angajament de împotrivire, pe termen lung, faţă de noul climat social-civic şi politic, faţă de anularea drepturilor cetăţeneşti. Aşa cum cunoaştem din timpul regimului comunist, simpla proclamare a unor principii sau instituţii juridice democratice, formalismele parlamentare şi viaţa civică controlată, împreună, nu reprezintă absenţa regimului totalitar, ilegitim şi criminal, dimpotrivă. Acestea sunt însă discuţii separate.
Îndrăznesc o notă complementară faţă de demersul iniţiatorilor de la Alianţa Părinţilor şi arăt că voi trimite invitaţii, în nume propriu, parlamentarilor români de a lua parte, fără însemne politice, la această acţiune de protest, dat fiind că efortul necesar pentru respingerea acestui proiect de lege este unul de mare importanţă şi impune o adeziune parlamentară clară la cadrul libertăţilor cetăţeneşti consacrate constituţional.
Cred că acest proiect legislativ are o mare însemnătate simbolică în privinţa separării apelor şi a conştiinţelor, între totalitarism cinic şi demnitate umană. Prin urmare, îndemn pe cititorii acestui text să procedeze similar şi să trimită mesaje, cu caracter personal/personalizat, parlamentarilor români pe care îi simt/consideră sensibili la ideea de demnitate, autonomie personală şi libertate sufletească.
Închei prin a adăuga că m-ar bucura să întâlnesc şi faţă(1) către faţă(2) pe cât mai mulţi dintre cititorii acestui blog, aşa încât vă îndemn să ne sincronizăm cumva, să ne vedem duminică în Parcul Izvor.
