Important de remarcat este că însăși structura Bisericii se schimbă, sufletele și conștiințele credincioșilor nu se mai formează prin raportare la adevărul intransigent revelat de Hristos, ci la compromisuri felurite. Și bineînțeles că aceste concesii nu se opresc aici.
Cartea „Ortodoxia rănită sinodal. O analiză a deciziilor luate în Creta” cuprinde o analiză teologică documentată a textelor semnate acolo, inclusiv a pregătirilor premergătoare, a reacțiilor ulterioare și a mizelor puse în joc. Este o încercare de a pune în discuție controversele lăsate fără rezolvare oficială, dar cu implicații nefaste asupra situației Bisericii.
În primul rând ecumeniștii convinși de astăzi, dar și cei care doar acceptă Sinodul din Creta, țin mai mult și îndeamnă și pe alții să prețuiască îndeosebi rânduielile exterioare decuplate de la puterea sfințitoare a credinței curate. Chiar se laudă că nu au lepădat credința pentru că săvârșesc Liturghia și tot ritualul neschimbate. Dar, din păcate, cel mai greu lucru din lumea aceasta este să punem credință în faptele noastre.
Așa cum Tolstoi și-a alcătuit Evanghelia proprie, la fel există capcana ca o minte cu râvnă greșită să-și facă lege și canoane proprii. Ecumeniștii vin cu „legea” iubirii, prin care reinterpretează toate hotarele pe care le-au pus Părinții Bisericii între Ortodoxie și erezie. Dar mai grav este că opoziția față de ei, prin care ar trebui să fie păstrat adevărul, este compromisă și ea adesea tot după legi proprii, după interpretări personale.
Mai toți care au întrerupt pomenirea ierarhului au invocat drept temei canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol (861) ca dovadă că nu au acționat incorect. Pe bună dreptate au făcut aceasta, însă faptele unora dovedesc că ei depășesc limitele acestui canon și, bineînțeles, normele bisericești. Chiar dacă situația este destul de complicată și greu de descâlcit, este nevoie de atenție și discernământ pentru a avea o poziție corectă față de această modalitate de reacție.
Acțiunile Sfântului Fotie (810-893) sunt relevante asupra modului cum a apărut scindarea Apus-Răsărit, de aceea este instructivă o incursiune în evenimentele acelei vremi. Diferențele principale scoase atunci în față au fost dogma eretică Filioque și primatul papal, dar și unele practici necanonice, cum ar fi postirea de sâmbăta, slujirea cu azime și celibatul preoților.
Cu această ocazie spune o vorbă foarte frumoasă, care merită să fie reţinută: O inimă ortodoxă înţelege totul. După concepţia lui Dostoievski, Ortodoxia care nu e raţionalistă, cum îi reproşează el catolicismului, se întemeiază în primul rând pe instinctul religios nealterat care creşte în acea iubire puternică şi atât de înţelegătoare a tainelor religioase.
Dacă există o formă de viaţă în care nu se poate concepe izolarea, această formă de viaţă e tocmai forma monahală. Vi se poate părea paradoxal ceea ce vă spun eu, dar totuşi aşa e în realitate, căci e inadmisibil ca un călugăr să trăiască pentru el însuşi. Din moment ce el trăieşte pentru Hristos, în mod logic, natural, trăieşte pentru toată lumea, şi atunci din această situaţie a lui, care e cu atât mai clară, cu cât este pe o scară mai înaltă de desăvârşire morală, decurge rolul moral pe care îl are în societate.
Într-unul dintre cele mai celebre pasaje ale lui Dostoievski, el acuză de-a dreptul Biserica romano-catolică de faptul că prin structura ei în mod natural a născut atât protestantismul, cât şi socialismul revoluţionar, şi că aceste erori ale lumii modeme occidentale nu s-ar fi putut naşte în nici un caz decât dintr-o instituţie cu structura Bisericii romano-catolice. Acestea sunt motivele principale ale cugetării lui Dostoievski, care îl determină pe el la o atitudine atât de critică, atât de neîndurată faţă de catolicism.