Papa Francisc și Patriarhul Bartolomeu, doi frați în rătăcire (Imagine: UJO)
Printr-un recent Comunicat oficial despre repunerea în treaptă a cinci clerici caterisiți de Biserica Lituaniană, Patriarhia Ecumenică revendică în mod clar dreptul de primat de putere în întreaga lume ortodoxă. Dacă în cazul autocefaliei ucrainene ar mai fi existat dubii asupra pretențiilor ei papiste, puse în umbră de celelalte probleme legate de validitatea hirotoniilor și apartenența jurisdicțională a Ucrainei, acestea sunt spulberate în momentul de față. În mod limpede avem de-a face cu o răsturnare a ordinii canonice prin anularea sobornicității și înlocuirea ei cu o dominație de tip papist.
Cu câteva luni în urmă, s-au adresat prin scrisori SS Arhiepiscopului Bartolomeu al Constantinopolului – Noua Romă și Patriarh Ecumenic Preacucernicii Protoprezbiteri din Lituania Vladimiras Seliavko și Vitalijus Mockus și prezbiterii Vitalis Dauparas, Gintaras Sungaila și Georgy Ananiev, supuși pedepsei de caterisire de la preoție de către Patriarhia Moscovei și au pus în aplicare, după cum au dreptul, apelul în recurs înaintea Sa.
Patriarhul nostru, având în mod exclusiv și responsabilitatea apelului din dumnezeieștile și sfintele canoane (9 și 17 ale Sinodului IV Ecumenic) și din practica consfințită a Bisericii, a primit cererile depuse.
După studierea îndelungată a cazurilor în judecare, s-a încredințat pe de o parte că acestea au fost judecate în ultimă instanță în fața conducerii lor bisericești care se impunea, pe de altă parte că motivele pentru care au fost impuse pedepsele nu provin nicidecum din criterii bisericești, ci din împotrivirea dreaptă a clericilor menționați față de războiul din Ucraina.
Drept aceea și Sanctitatea Sa, judecând irevocabil apelurile acestea în recurs, a prezentat Sfântului Sinod din jurul său ridicarea caterisirii din preoție impusă asupra lor și restabilirea lor în rangul bisericesc pe care-l dețineau, ceea ce s-a și decis în unanimitate.
Față de acestea și după restabilirea făcută astfel, Patriarhul Ecumenic a primit, în urma cererii lor sub cinstitul său omofor pe clericii receptați, având în vedere cele predanisite despre Tronul său, după cum sunt consemnate de altfel relevant și în explicația lui Teodor Balsamon al Antiohiei la canoanele 17 și 18 ale Sinodului trulan, dar și la al 10-lea al Sinodului VII Ecumenic («Din prezentul canon să fie semnalat expres că numai Patriarhului de Constantinopol i se permite să primească clerici străini și fără scrisoare de eliberare a celui care i-a hirotonit»).
Reședința Patriarhală, 17 februarie 2023
Din partea Secretarului General al Sfântului Sinod
Temeiurile canonice ale așa-zisului primat al Constantinopolului
Sunt arhi-cunoscute de acum pretențiile bazate pe invocarea canoanelor 9 și 17 de la Sinodul IV Ecumenic. Există deja multe dezbateri și studii pe tema lor. Prima dată au fost aduse în discuție la începutul anilor ’20 de Patriarhul Meletie Metaxakis pentru a-și subordona diaspora. A reușit să ocupe doar pe cea grecească din America și Europa, deși este vizat orice alt teritoriu de la toate celelalte nații.
Canoanele sună astfel în traducere românească revizuită:
Canonul 9 IV Ecumenic:
Dacă vreun cleric are un lucru cu alt cleric, să nu lase pe episcopul propriu şi să nu alerge la tribunale lumeşti, ci mai întâi să se investigheze chestiunea de către episcopul propriu sau, cu știrea episcopului său, de către aceia pe care i-ar voi amândouă părţile să se instituie cele ale dreptăţii; iar dacă cineva ar face împotriva acestora, să se supună certărilor canonice.
Iar dacă vreun cleric are un lucru cu episcopul propriu sau chiar cu un altul, să se judece de către sinodul provinciei (eparhiei). Iar dacă un episcop sau cleric ar avea neînţelegere cu mitropolitul acelei provincii (eparhii), să fie luat exarhul diecezei sau scaunul împărăteştii cetăţi a Constantinopolului şi să se judece de către acesta.
Canonul 17 IV Ecumenic:
Parohiile cele de la ţară sau de prin sate să rămână neclintite la episcopii care le deţin şi mai ales dacă au iconomisit să le dețină fără silă timp de treizeci de ani. Iar dacă în cei treizeci de ani s-a întâmplat sau s-ar întâmpla vreo dispută asupra lor, să fie îngăduit celor ce spun că sunt nedreptăţiți să meargă pentru acestea la sinodul eparhiei/regiunii. Iar dacă cineva s-ar nedreptăţi de către mitropolitul său propriu, să se judece de către exarhul diecezei sau de către scaunul Constantinopolului, după cum s-a zis mai înainte (can. 9 IV). Iar dacă vreo cetate s-ar fi înnoit prin puterea împărătească sau dacă s-ar înnoi iarăși, atunci rânduiala/ordinea parohiilor/teritoriilor bisericeşti să urmeze și ea modelelor/tipurilor politice şi sociale.
După cum se poate observa, aceste două canoane pun pe plan de egalitate pe Patriarhul de Constantinopol cu exarhul diecezei, nu deasupra lui.
Dacă e să examinăm mai cu atenție canoanele Sinodului IV, în special cele două de mai sus, se poate observa că ierarhia bisericească era următoarea: episcopii erau sub mitropoliții de provincie (eparhie), iar deasupra lor erau mitropoliții de dioceze, peste care era Patriarhul de Constantinopol. Dar acesta nu era superiorul tuturor diecezelor, ci al Pontului, Asiei și Traciei, potrivit canonului 28 al acestui Sinod. Practic, se subînțelege din contextul mai larg al tuturor canoanelor de la Sinodul IV Ecumenic că Patriarhul de Constantinopol era egal cu exarhii celor trei dieceze și coordonator al lor, după cum Patriarhii de astăzi au în subordine o Mitropolie, dar și întreaga Patriarhie.
Mult mai de încredere în interpretarea acestor canoane este Sf. Nicodim Aghioritul, care, într-o notă explicativă din Pidalion, arată că Patriarhul de Constantinopol nu este judecător absolut asupra altor Patriarhii, cum vor unii să spună. Acest lucru ar fi împotriva celorlalte canoane de la toate Sinoadele Ecumenice, care stabilesc clar jurisdicțiile Patriarhiilor, dar și contrar legilor împărătești din acea vreme, care erau conforme cu realitatea bisericească și nu stabileau astfel de privilegii absolute pentru episcopul din capitala bizantină.
Ca o paranteză, cele trei dioceze menționate de canonul 28 aveau teritorii bisericești care aparținuseră cândva imperiului, dar acum erau stăpânite de barbari. Episcopii din acele regiuni era direct subordonați Patriarhului, nu din orice loc, cum este cazul diasporei de astăzi.
Cazul preoților lituanieni
În ce privește pe cei cinci preoți lituanieni, Biserica Ortodoxă Lituaniană a publicat deja un răspuns prin care respinge acțiunea Constantinopolului pe teritoriul său canonic. În comunicatul lor oficial se precizează că aceștia nu aveau cum să fie caterisiți pe motiv că s-ar fi opus războiului dus de Rusia în Ucraina pentru că aceasta este poziția publică exprimată de însuși Mitropolitul primat de Vilnius. Dimpotrivă, ei au fost depuși din treaptă pentru că au încercat să lucreze la formarea unei structuri bisericești desprinse de Moscova și supusă Fanarului, adică pentru activitate schismatică prin care era tulburată ordinea canonică a Bisericii Locale.
Era de așteptat cumva ca Patriarhul Bartolomeu să-și apere uneltele sale, dar modul cum o face produce o rană mare în Ortodoxie și îl arată a fi un factor de subminare a Bisericii, nu de stabilitate.
În urma deciziei de a recunoaște autocefalia Bisericii din Macedonia de Nord, Patriarhia noastră a simțit nevoia să aducă unele precizări, probabil pentru a mai îmbuna orgoliile rănite ale Fanarului și în general ale grecilor. Deși nu este semnată Precizarea-Comunicat de mai jos, care ar trebui să fie a Sinodului și care a apărut pe portalul oficial Basilica, aceasta ar trebui să liniștească pe moment îngrijorările că în Biserica Română s-ar putea strecura o nouă erezie, cea a primatului papist fanariot:
În data de 9 februarie 2023, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat recunoașterea autocefaliei acordată Bisericii Ortodoxe din Republica Macedonia de Nord de către Patriarhia Serbiei prin tomosul sinodal emis în data de 5 iunie 2022.
În cadrul ședinței sinodale, a fost luată în considerare decizia Patriarhiei Ecumenice din data de 9 mai 2022 de restabilire a comuniunii canonice și euharistice cu Biserica Ortodoxă din Republica Macedonia de Nord, condusă de Arhiepiscopul Ștefan. De asemenea, Patriarhia Ecumenică a încredințat Bisericii Serbiei reglementarea aspectelor administrative care privesc organizarea noii Biserici din Macedonia de Nord.
Un alt subiect luat în considerare de ierarhii români a fost tema autocefaliei și a modului său de acordare și recunoaștere, care a fost analizată pe parcursul a mai multor întâlniri de lucru ale Comisiei interortodoxe de pregătire a Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe.
Punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Române privitor la autocefalie, care a fost prezentat și la Întâlnirea Comisiei de pregătire a Sfântului și Marelui Sinod de la Chambesy (2011), este următorul:
„Sfântul Sinod al Bisericii-mamă este autoritatea canonică ce poate acorda autocefalia unei Biserici-fiică printr-un tomos sinodal semnat de Întâistătătorul Bisericii-mamă împreună cu toți episcopii acelui Sfânt Sinod. Recunoașterea noii autocefalii aparține întregii Biserici Ortodoxe, realizată printr-un tomos de recunoaștere al autocefaliei semnat, fără nicio distincție, de toți Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe autocefale, în ordinea Dipticelor, în cadrul Sinaxei Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe”.
Date fiind aceste informații, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a respectat hotărârile Patriarhiei Ecumenice de a primi în comuniune euharistică ierarhii, clericii, monahii și credincioșii păstoriți de Arhiepiscopul Ștefan și de a lăsa în seama Patriarhiei Serbiei să reglementeze aspectele administrative dintre cele două Biserici.
După ce a recunoscut tomosul sinodal inițial, emis în data de 5 iunie 2022 de Patriarhia Serbiei, privind acordarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe din Republica Macedonia de Nord, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române așteaptă ca Patriarhia Ecumenică să inițieze (consultări) și să emită un Tomos final de autocefalie pentru a exprima un consens panortodox pe această temă a recunoașterii autocefaliei.
Propunerea părții române cu privire la acordarea autocefaliei la Comisia de la Chambesy
Pentru a înțelege și mai bine contextul, este util de știut că, potrivit unor relatări indirecte ale IPS Ierotheos Vlachos, la Comisia de la Chambesy din 2009 (înainte de cea din 2011, care este invocată în precizarea de pe Basilica), PS Ciprian Câmpineanul, reprezentantul de atunci al Bisericii Române, a avut o propunere distinctă despre modul acordării autocefaliei. Ea a fost a treia după cea a Constantinopolului și a rușilor. Aceasta a fost similară în mare parte cu cea a Moscovei, dar a stârnit și dezbateri ample.
Fanarul, prin Mitropolitul Ioannis Ziziulas, a susținut că Patriarhia Ecumenică este cea care emite un Tomos de autocefalie, pe care îl semnează singură după ce s-a asigurat de consensul celorlalte Biserici Locale. Biserica Rusă, prin Mitropolitul Ilarion de Volokalamsk, s-a opus, cerând ca Tomosul să fie semnat de toate Bisericile. Iar românii au cerut „să fie adăugat un paragraf care să prevadă posibilitatea ca o Biserică să facă apel la o organizație pan-ortodoxă în cazul unui ‘refuz nejustificat’ din partea Bisericii-mamă de a consimți la acordarea autocefaliei”.
Dezbaterile care au urmat au fost ample pe ambele chestiuni. Rușii au fost dispuși să dea înapoi și să nu ceară să fie semnat Tomosul de toate Bisericile, ci măcar de Biserica-mamă pe lângă Patriarhia Ecumenică. Pe de altă parte, tot ei s-au opus prin veto propunerii românești ca o viitoare Biserică să-și poată dobândi autocefalia fără acordul celei din care se desprinde. Discuțiile nu au fost finalizate și, drept urmare, tema a fost retrasă chiar și de pe lista subiectelor abordate la Sinodul din Creta de mai târziu.
Ca o observație personală, propunerea reprezentantului român mi se pare cea mai corectă. Bineînțeles că interesele fiecărei Biserici influențează și se reflectă în propunerile lor, dar realitatea ne arată că trebuie luate în calcul mai multe situații și variabile. Spre exemplu, rușii nu doresc să permită ucrainenilor să se desprindă de ei, dar în situația de astăzi aceștia ar trebui să aibă această posibilitate reală nu în mod arbitrar, ci prin acordul tuturor celorlalte Biserici. În felul acesta, sobornicitatea ar fi exprimată în modul cel mai deplin. Dacă stăpânirea unei Biserici (Constantinopolul) duce la erezia primatului de tip papal, dominația samavolnică asupra celor din subordine (cum ar fi a Moscovei asupra Kievului sau Chișinăului sau în orice altă situație) erodează duhul ecumenic/sobornicesc/catolic autentic.
a) Tomosul să fie semnat de Patriarhul Ecumenic, care să adauge cu mâna lui cuvântul „declară” și apoi de Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe, care adaugă cuvântul „declară de asemenea”; b) Tomosul să fie semnat ca mai sus cu adaosul care are un sens identic cu termenul „declară de asemenea” sau fără adaos; c) Tomosul să fie semnat ca mai sus, dar adăugând o declarație în document cu privire la egala considerație a tuturor Întâistătătorilor; d) Tomosul să fie semnat de Patriarhul Ecumenic, care să adauge la ea c propria mână cuvintele „declară cu toți Întâistătătorii Preasfintelor Biserici Ortodoxe”.
Reacția publicațiilor grecești la precizările Patriarhiei Române
Revenind la Comunicatul oficial al Patriarhiei noastre de zilele trecute, el a fost luat în discuție de presa greacă. După ce au criticat decizia de recunoaștere a autocefaliei Bisericii din Macedonia de Nord, cei de la OrthodoxTimes se arată mulțumiți, de data aceasta, și declară că noua informare de la București schimbă clima din jurul discuțiilor despre autocefalie. Ei trag concluzia că Biserica Română „așteaptă de la Patriarhia Ecumenică să emită Tomosul de autocefalie Arhiepiscopiei de Ahrida”. Totodată consideră că ea „este singura – din cele care au recunoscut până acum ‘autocefalia’ Arhiepiscopiei de Ahrida – care recunoaște că ultimul cuvânt pentru începerea consultărilor îl are Patriarhia Ecumenică”. Adică „Patriarhia Ecumenică are competența să cerceteze în ce măsură cererea de acordare a autocefaliei unei Biserici îndeplinește condițiile (dacă această Biserică poate să fie autarhică/autosuficientă, să aibă Sfânt Sinod cu cel puțin 12 membri, să aibă nevoi pastorale ca să justifice autocefalia șamd) și în continuare să cheme pe Întâistătători și să declare că acordă Tomosul autocefaliei”.
Aceeași poziție de apărare a pretențiilor fanariote a fost exprimată și de revista tipărită „Chivotul Ortodoxiei”, în care este criticată în plus Biserica Cehiei și Slovaciei că desconsideră deciziile Patriarhiei Ecumenice și folosește termenul «Macedonia de Nord» în denumirea noii Biserici.
Înțelegerea corectă a comunicatului românesc și contextualizarea lui
O mult mai bună înțelegere a precizărilor Patriarhiei Române a arătat-o portalul Uniunea Jurnaliștilor Ortodocși din Ucraina, în stilul deja consacrat.
Mai întâi este descrisă pe scurt istoria bisericească a teritoriului macedonean, care a existat din sec. al XI-lea până în al XVIII-lea în cadrul Arhiepiscopiei de Ohrida, iar în secolul trecut a făcut parte alternativ din Patriarhiile Sârbă și Bulgară. Apoi este subliniată diferența importantă dintre schisma provocată de ierarhia macedoneană în 1967, când s-a declarat unilateral autocefală, și cea ucraineană, anume canonicitatea hirotoniilor. Mai precis, înainte de a primi de la sârbi acordul pentru autocefalie, s-au împăcat cu ei și au fost reintegrați oficial în sânul Ortodoxiei canonice.
Patriarhia Română, deși vorbește despre un Tomos final emis la inițiativa Constantinopolului, nu anulează pe cel emis de sârbi deja, ci îl consideră primul pas în procesul de acordare a autocefaliei. El ar trebui urmat de alți doi, anume de inițiativa Fanarului de a consulta toate Bisericile Locale și a ajunge la un consens pan-ortodox, încheiată cu semnarea finală „fără nicio distincție” a autocefaliei.
Un punct important este rolul Constantinopolului. Este unul de primat al puterii, decizional, sau doar onorific și coordonator? Sugestia românească tinde spre a doua variantă. În această situație, notează UJO, Fanarul poate fi eludat și procesul de acordare a autocefaliei să meargă înainte fără implicarea sa. practic, Tomosul final va fi constituit de adeziunea în parte a Bisericilor Locale la decizia sârbilor de a ridica la nivel de autocefalie Biserica Macedoneană.
Demn de remarcat este faptul că jurnaliștii ucraineni tratează expres subiectul autocefaliei drept unul secundar față de pericolul unirii cu catolicii prognozată în 2025. Cei care vor rămâne în dreapta credință vor rezolva mult mai ușor toate celelalte disensiuni.
Patriarhia Georgiei intră în comuniune cu macedonenii, iar Biserica Cehiei și Slovaciei le recunoaște și autocefalia
În ședințele sinodale periodice de primăvară, și alte Biserici au luat poziție față de noua structură din Macedonia de Nord.
Sinodul georgian a decis că „Biserica Georgiei ar trebui să intre în unitate euharistică cu Biserica Ortodoxă din Macedonia de Nord, condusă de Preafericirea Sa, Arhiepiscopul Ștefan”. Aceasta după ce a fost dezbătută comunicarea din partea Bisericii Sârbe despre încetarea schismei de decenii cu BOM și despre ridicarea ei la statutul de autocefalie.
Biserica Cehiei și Slovaciei a hotărât sinodal să ia act de scrisorile primite de la Patriarhia Ecumenică și de la cea a Serbiei prin care sunt informați de către prima despre restabilirea comuniunii euharistice și de a doua despre reintegrarea „Bisericii Ortodoxe din Macedonia de Nord” și acordarea autocefaliei. „Aceste decizii canonice ale Bisericilor Ortodoxe surori au fost adoptate cu mulțumiri către Dumnezeu pentru înlăturarea schismei îndelungate.”
Autocefalia macedonenilor – un exercițiu al sobornicității
Dintre toate poziționările de până acum, cea mai corectă pare a fi decizia din toamna anului trecut a Bisericii Antiohiei, care a intrat în comuniune cu macedonenii și și-a exprimat așteptarea ca statutul și denumirea lor să întrunească un consens general ortodox cât de curând posibil.
Celelalte Biserici Locale care au recunoscut statutul de autonomie și au trecut în diptice deja pe Arhiepiscopul Ștefan (Rusia, Ucraina, Polonia, Bulgaria, România și Cehia-Slovacia, pe lângă Serbia) au acționat forțând puțin nota înainte de un consens pan-ortodox. Această acțiune este justificată dacă se are în vedere opoziția neîntemeiată a „ecumenicilor din Istanbul” și devine, din păcate, o obișnuință, pentru că tot la fel s-a procedat și în cazul altor autocefalii recente (poloneză, ceho-slovacă, albaneză).
Pretenția Fanarului de a dicta singur termenii autocefaliei, sprijinit de greci, nu consider că se înscrie în tradiția ortodoxă.
Mai sunt așteptate deciziile sinodale ale Ierusalimului, care a intrat neoficial cu macedonenii în comuniune euharistică, și ale Alexandriei, Ciprului și Albaniei, care nu s-au pronunțat încă în nici un fel.
Desigur că problema denumirii, ridicată de greci și bulgari, este una justă, numai să fie însoțită de disponibilitatea sinceră spre o dezbatere și o soluție acceptabilă.
Noi o ducem bine. Să vedem, totuși, cum o duc creștinii ortodocși din Ucraina cu responsabilitatea și a episcopilor noștri! Și, după ce vedem, să mergem să mulțumim „ierarhilor voinici” și pentru această realizare a lor!
«Și am zisrusului că îmi pare rău, dar suntem o familie cu Patriarhul. Cum voi lăsa familia ca să merg cu altcineva? Mă înrolez împreună cu Patriarhul.» [Ieronim al Atenei în ziarul Καθημερινή]
Iarăși, noi, creștinii ortodocși, ne înrolăm împreună cu frații ortodocși prigoniți, și nu cu Patriarhul persecutor Bartolomeu. FAMILIA noastră este TRUPUL LUI HRISTOS și MĂDULARELE/MEMBRII sunt FRAȚII noștri. Nu sunt familia noastră cluburile secrete și saloanele politicienilor, nici nu sunt frații noștri maimuțele lor, care se dau drept clerici!
…………………………………………………..
Credincioșii Bisericii Ortodoxe Ucrainene prigonite cântă Hristos a înviat! în ajunul Anului Nou 2022-2023 la ultima Sfântă Liturghie din Lavra Peșterilor din Kiev în Biserica Sfinților Antonie și Teodosie. Este pentru ei ceva ca un Acatist:
Nota noastră: Ierarhia Bisericii Greciei, prin recunoașterea formală a schismaticilor ucraineni, poartă o mare răspundere pentru persecutarea credincioșilor din Ucraina. La fel și sinodalii din Alexandria și mai ales din Cipru. Înainte de a fi un război armat, conflictul din țara vecină este unul religios și cultural. Ceea ce ne interesează cel mai mult, credincioșii ortodocși sunt prigoniți pentru credința lor fix ca în vremea comuniștilor ca „dușmani ai poporului” fără să atenteze cu ceva la siguranța statului, ba chiar luptând pe front mulți dintre ei. Vina lor este că țin credința dreaptă pe care o are și Moscova și nu recunosc pretențiile papiste ale Constantinopolului, nici acțiunile schismaticilor din Ucraina.
Putem înțelege motivațiile politice ale acestei prigoane, dar nu le putem accepta. În alte țări a fost aleasă conviețuirea pașnică a celor majoritari cu minoritățile etnice, nu eliminarea lor. Cu atât mai puțin poate fi primită excluderea din societate pe criterii religioase, nici măcar etnice. Biserica Ucraineană nu este dependentă de Rusia, așa cum este acuzată, ci doar are ca moștenire comună credința drept slăvitoare atât cu Moscova, cât și cu celelalte Biserici Locale. Singura ei „vină” este că nu acceptă intruziunea Fanarului și invențiile lui de primat papist.
Desigur că ierarhii români nu au aceeași răspundere ca cei din Bisericile care au intrat în comuniune cu gruparea lui Epifanie Dumenko, totuși au obligația morală să denunțe aceste persecuții nejustificate asupra Bisericii. Drept aceea, ca niște credincioși cu inimă sinceră așteptăm și cerem din partea ierarhiei române să fie alături și să sprijine pe frații ortodocși de peste graniță, mai ales că este afectată comunitatea noastră de români de acolo. Nu există poziție neutră: ori de partea credincioșilor, ori cu dictatele politice.
În ultima vreme ridicarea unei Biserici la rang de autocefală a devenit o problemă acută în Ortodoxie. Nu doar rușii sunt afectați, ci situația s-a întors și împotriva grecilor, care nu acceptă denumirea noii Biserici a Macedoniei de Nord îndeosebi din motive naționaliste. Publicația Presa Ortodoxă din Grecia a redactat un articol care portretizează situația în ansamblul ei:
Adesea auzim acum că se face vorbire despre „autocefaliile” Bisericilor Locale.
• Începutul s-a făcut cu „autocefalia” ( a fost caracterizată drept „kakocefalie”) Ucrainei pe care a dat-o – în ciuda obiecțiilor serioase exprimate și continue – Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, făcând o intruziune în jurisdicția Patriarhiei Rusiei, de care voia să rupă Biserica a acestui stat mai nou.
• Punând la încercare în continuare îngăduința Bisericilor Ortodoxe din lume, după Ucraina și în timp ce a lăsat să se înțeleagă puțin în declarații anterioare intențiile sale, Patriarhul Bartolomeu se pregătea să ofere autocefalie celor din Skopje (macedonenilor). Acolo i-a luat-o înainte și probabil l-a surprins – și nu numai – Patriarhia Serbiei, care a oferit autocefalie celor din Skopje.
• A constituit o mirare în final autocefalia care a fost făcută cunoscută în această vreme, este autocefalia pe care a revendicat-o din proprie inițiativă Biserica Ortodoxă a Ucrainei, cea de sub Arhiepiscopul (Mitropolitul) canonic Onufrie.
• Conform principiului enunțat din timpul Marelui Fotie și acceptat panortodox, că „există obiceiul ca cele bisericești să se preschimbe odată cu cele politice”, crearea unui nou stat îndreptățește și constituirea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Locale din el. Când Constantin cel Mare a inaugurat împărăția Constantinopolului, Biserica Bizanțului a constituit centrul ortodox puternic prin sine ca noua Romă și a primit același statut onorific ca vechea Romă.
Deci, cu aceste date s-a început și în zilele noastre să fie dezbătută proclamarea ca autocefale a Bisericilor statelor care s-au ivit prin ruperea din Iugoslavia și Uniunea Sovietică: Estonia, Letonia, Belarus, Ucraina, Skopje, Muntenegru.
Procedura prin care să fie acordată bisericește autocefalia, înainte de Colimbari, a constituit un subiect de lungi dezbateri în Conferințele presinodale, când a fost discutat subiectul autocefaliei. Toți au fost de acord că Biserica Ortodoxă Locală care dorește independența ei va depune o cerere Bisericii mamă de care aparținea până atunci. Biserica mamă, după ce o validează, transmite cererea și acordul ei Patriarhiei Ecumenice, care își asumă în mod coordonator să asigure consimțirea și a celorlalte Biserici. Dacă Biserica mamă refuză sau nu consimt toate Bisericile, procedura acordării autocefaliei se întrerupe. Proclamarea autocefaliei prin consimțirea tuturor o realizează Patriarhia Ecumenică pentru că este prima Biserică prin rang. Nu acordă singură autocefalia, ci sinodal, consimțit.
Totuși la cele trei „autocefalii” de mai sus modul acesta nu a avut loc. cererea este dreaptă, dar procedura convenită a fost eludată. Cei ce au acționat s-au mișcat anticanonic. Iar cea mai mare responsabilitate o poartă cel care a început, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, care a deviat sau a încurajat și pe ceilalți să-l imite. Rădăcina răului este înțelegerea greșită cu totul a „prerogativelor” drept „primat” și încălcarea adevăratei sinodalități.
Sunt încălcate cele convenite unanim; dar Patr. Bartolomeu anulează după Colimbari și încalcă chiar și propriile lui obligații recente; se mișcă samavolnic, imită pe Papa.
S-a făcut un început rău. Aude cineva? Va pune cineva frână acestui coborâș?
Observații: Tabloul complet al autocefaliilor revendicate la ora actuală este unul destul de complex, presiunea factorilor externi politici fiind una importantă. Războiul din Ucraina îndeosebi, dar și tensiunile anterioare lui joacă un rol determinant.
Cea mai controversată situație o reprezintă formarea de către Constantinopol a unei structuri bisericești în Ucraina prin intervenția într-un teritoriu străin, al Patriarhiei Moscovei. Pe lângă conotațiile schismatice ce țin de primirea fără pocăință a unor clerici caterisiți și revendicarea unei jurisdicții ce nu-i aparține, pretențiile de primat de putere agravează situația prin concepții eretice papistașe anti-sobornicești despre structura și organizarea Bisericii.
În privința macedonenilor, așa cum se remarcă în articol, procedura este sau pare a fi forțată. Aceștia au fost primiți în comuniune în mod canonic de către sârbi, dar recunoscuți drept autocefali fără un acord pan-ortodox prealabil. Pomenirea lor deja în diptice de unele Biserici Locale, cum ar fi sârbii și rușii, poate fi considerată o atitudine provizorie, prin care este manifestată comuniunea bisericească. De altfel, cam așa s-a întâmplat și cu alte Biserici devenite autocefale recent (cum ar fi Cehia și Slovacia, Polonia, Albania), a căror recunoaștere deplină s-a realizat în timp și prin forțarea notei, după negocieri și discuții tensionate.
O situație aparte o reprezintă Biserica Ucraineană de sub Mitr. Onufrie. Sinodul lor nu se declară autocefal, ci independent, un concept inovativ. Pe de altă parte, se comportă ca fiind autocefali, fapt dovedit prin recunoașterea macedonenilor, un atribut ce ține doar de Bisericile autocefale. Însă pe durata războiului din această țară nu ne putem aștepta la o rezolvare clară a situației, existând o presiune tot mai mare a autorităților de a scoate în afara legii Biserica aceasta canonică pentru legătura cu Patriarhia Rusă. Chiar zilele acestea Președintele Zelensky a semnat un decret de scoatere în afara legii, care urmează să fie dezbătut în Rada ucraineană. Greu de crezut că va fi pus în practică, dar presiuni reale există.
În general, se poate spune că toată această criză pornește de la atitudinea sfidătoare a Fanarului, care a blocat orice discuție pe subiect și insistă asupra pretențiilor sale papiste. Întreruperea comuniunii de către ruși cu cei care au recunoscut pe schismaticii ucraineni (Fanar, Alexandria, Grecia și Cipru) face ca situația actuală de ansamblu a Bisericii Ortodoxe să fie una de schismă internă oficială. În plus, după formarea unui Exarhat rusesc în Africa, s-a ajuns ca recent (22 nov. 2022) și Alexandria să întrerupă pomenirea rușilor. Acest fapt este cu atât mai grav cu cât nu e vorba de o ruptură a unor formațiuni minore separate și nici de greșeli reparabile, ci de un impas prelungit și extins între multe Biserici Locale, fără o procedură stabilită de urmat și fără a se întrezări posibilitatea unor discuții pe subiect măcar cum s-au început la Amman chiar înainte de „pandemie”.
Așadar avem o schismă gravă, marcată de ruperea comuniunii între diferite Biserici Locale și intrarea în comuniune cu schismatici condamnați, dar și de erezie de natură papistă susținută de Constantinopol și criticată de ruși în special.
Și diavolul există, și toate câte cum le spune Scriptura există. Și diavolul, și chinul, și toate. Omul a creat mulți dumnezei, și există foarte mulți dumnezei.
Chiar și destrăbălații înșiși, ateii cred în Dumnezeu, nu în cel adevărat, ci în trup, în patimi, în materie…, toți venerează ceva…
Ceea ce venerează cineva, aceluia slujește. Adică ești desfrânat, ești om al trupului, lucrezi pentru trup, pentru materie… Adevărul este în Ortodoxie… Există multe lumini, pe care le vede cineva și este impresionat, dar una efste lumina cea adevărată…. este de valoare să venereze cineva pe Singurul Dumnezeu adevărat, pe Domnul nostru Iisus Hristos…
Adevărurile lui Dumnezeu, după cum a spus cineva, sunt aceleași de la început. Nu există alte adevăruri, noi, deoarece lumea ar fi progresat și știința, iar oamenii au mers pe lună…
Numai religia lui Hristos unește și toți trebuie să ne rugăm să venim la ea. Astfel se va face unirea, nu prin a crede că toți suntem la fel și toate religiile sunt același lucru. Nu sunt același lucru… Mă rog ca Dumnezeu să vă dea luminare să înțelegeți că nu are legătură religia, Ortodoxia noastră, cu celelalte religii.
[Extras din cartea ΚΟΝΤΑ ΣΤΟ ΓΕΡΟΝΤΑ ΠΟΡΦΥΡΙΟ του πνευματικού του τέκνου Κων/νου Γιαννιτσιώτη (ALĂTURI DE BĂTRÂNUL PORFIRIE, scrisă de fiul său duhovnicesc, C-tin Iannitsiotis), εκδόσεως Ιερού Ησυχαστηρίου Η ΜΕΤΑΜΟΡΦΩΣΙΣ ΤΟΥ ΣΩΤΗΡΟΣ, Αθήναι 1995.]
Subiectul responsabilității mirenilor, monahilor și păstoriților în general este unul de actualitate. Este adevărat că nu e ușor de găsit ierarhi și preoți de încredere, totuși această situație nu face să nu mai fie stricătoare de suflet căile pierzării și nici de urmat cei ce conduc pe ele. Este nevoie de mai mult interes și căutare mai sârguincioasă pentru a găsit răspunsuri, sfaturi și îndrumători potriviți. Pe lângă marea răspundere a povățuitorilor, dau socoteală și cei povățuiți pe cine ascultă pentru că sunt ființe cuvântătoare și se angajează în mod înțelegător să urmeze pe un duhovnic sau altul, o învățătură sau alta în marea de rătăciri și primejdii duhovnicești ce ne înconjoară. Acest lucru este valabil atât la nivel moral, cât și doctrinar.
Există o sumedenie texte scripturistice care ne avertizează să nu urmăm pe orice învățător, dintre care redăm câteva:
„Lăsaţi-i pe ei; sunt călăuze oarbe, orbilor; şi dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă.” (Mt. 15: 14)
„Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. După roadele lor îi veți cunoaște.” (Mt. 7: 15)
„Au fost în popor şi prooroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire; și mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită” (2Pt. 2:1-2)
„Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filozofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos.” (Col. 2: 8)
„Eu (Pavel) ştiu aceasta, că, după plecarea mea, vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma.” (Fapte 20: 29)
„Sluga aceea care a ştiut voia stăpânului şi nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui va fi bătută mult. Şi cea care n-a ştiut, dar a făcut lucruri vrednice de bătaie, va fi bătută puţin. Şi oricui i s-a dat mult mult i se va cere şi cui i s-a încredinţat mult mai mult i se va cere.” (Lc. 12: 47-48)
Constituțiile Apostolilor (cartea II, cap. XIX):
„Ascultaţi, episcopi, şi ascultaţi, laici, ce spune Dumnezeu: “Voi judeca între berbec şi berbec şi între oaie şi oaie” [Iz. 34, 17], iar păstorilor le spune: “Veţi fi judecaţi pentru neiscusinţa voastră şi pentru stricăciunea adusă oilor”, adică: “Voi judeca între episcop şi episcop, între laic şi laic, între stăpânitor şi stăpânitor.” Căci oile sunt cuvântătoare/raţionale şi berbecii la fel, nu necuvântătoare/neraţionale, ca laicul să nu spună niciodată: “Eu sunt oaie şi nu păstor.” Aşa cum oaia care nu urmează păstorului bun se expune lupilor spre stricăciune, tot aşa cea care urmează păstorului rău are evident drept consecinţă moartea, pentru că va fi mâncată. De aceea trebuie să fugim de păstorii care fac stricăciune.”
Sf. Ignatie Teoforul, Epistola către Efeseni, XVI (după PSB 1):
„Dacă sunt dați morții cei care cu trupul strică casa cuiva (1Cor. 6: 9-10, Lev. 20, 10, In. 8, 5), cu cât mai mult cel care strică, printr-o rea învățătură, credința lui Dumnezeu, pentru care Iisus Hristos a fost răstignit? Unul ca acesta, fiind întinat, va merge în focul cel nestins, la fel și cel care-l ascultă.” (Precizare: o altă versiune a textului original, redată de Patrologia Graeca (vol. 5), este mai explicită, deși nu neapărat mai de încredere: „Dacă cei care strică casele omenești sunt osândiți la moarte, cu cât mai mult vor plăti la veșnica judecată cei care se apucă să corupă Biserica lui Hristos, pentru care a răbdat cruce și moarte Domnul Iisus, Fiul cel Unul-Născut al lui Dumnezeu? Cel care desconsideră învățătura Lui, după ce se îngrașă și se îngroașă, va încăpea în gheenă. La fel va fi chinuit și orice om care a luat discernământ de la Dumnezeu dacă a urmat unui păstor neexperimentat și a primit o slavă mincinoasă drept adevăr. Ce părtășie are lumina cu întunericul?”)
Din bogata comoară duhovnicească a Sf. Nectarie de Eghina, avem multe perle de preț să le oferim cititorilor evlavioși. Teologia sa ortodoxă, experiența duhovnicească, învățăturile folositoare de suflet și povățuirile ascetice, toate acestea sunt prezente din belșug în lucrările sale minunate, pe care le-a scris urmând Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodoxe în toate. Dar există ceva nou în lucrările sale, pe care cititorul ortodox de astăzi îl va afla folositor și necesar de știut, așa că noi doar îl vom menționa aici. Este vorba despre părerea și aprecierea Sf. Nectarie, ca un Părinte contemporan al Bisericii și ca istoric bisericesc (deoarece a fost și un teolog învățat), despre despărțirea Bisericii Latine de Apus de Biserica Ortodoxă de Răsărit.
Sfântul Nectarie vede principalul motiv al despărțirii, adică al separării creștinismului apusean de creștinismul răsăritean, în dorința mândră și iubitoare de stăpânire a Papei de la Roma după putere și dominație asupra Bisericii lui Dumnezeu. Nici un Apostol nu a avut o astfel de autoritate după cum pretinde Papa pentru sine asupra întregii Biserici, nici măcar Sf. Apostol Petru însuși pe care îl invocă Papa în zadar. „Deoarece, dacă proprietățile și autoritatea Apostolului Petru”, scrie Sf. Nectarie, „erau așa cum le râvnește Biserica Romană, atunci duhul Evangheliei ar fi de neînțeles și foarte problematic, pentru că, în acest caz, ar fi o confuzie de concepte și un conflict de principii: pe de o parte, principiul egalității și al inegalității (tuturor Apostolilor) ar fi de neînțeles, mai precis egalitatea până la a sluji unul pe altul (cf. Mc. 42-45) și, pe de altă parte, principiul inegalității, mai precis până la aroganța și stăpânirea unuia asupra altuia”. Oricum, Sfântul adaugă în continuare: „Unitatea Bisericii nu a fost întemeiată și fondată pe unul dintre Apostoli, ci a fost și este fondată pe o Persoană, cea a Mântuitorului Iisus Hristos, Care este capul Bisericii și pe Unul Duhul Sfânt, într-o singură credință, nădejde, dragoste și slujire față de Dumnezeu” (Cartea I, p. 68-69). „Unitatea Bisericii constă în unitatea membrilor ei cu Domnul. Toți care au crezut în Hristos prin Apostoli au fost uniți cu Domnul Iisus și au fost sfințiți de adevărul lui Dumnezeu Tatăl” (In. 17: 17-22). De aceea Apostolul Pavel, în Epistolele sale, „scrie adesea despre unitatea Bisericii, despre acea unitate, despre Capul Bisericii, despre ierarhia Bisericii, însă nicăieri nu menționează pe Apostolul Petru drept legătura conectoare a acelei unități a Bisericii” (Cartea I, 70-73). „Legătura unificatoare a tuturor credincioșilor în Biserică și a tuturor Bisericilor Locale între ele”, scrie Sfântul Nectarie mai departe, „era conexiunea și unirea sfinte și tainice a tuturor credincioșilor în Hristos prin credința comună, nădejde și dragoste pentru Hristos, Mirele Bisericii, și prin ierarhia comună și cultul comun”. Această unitate s-a manifestat și se manifestă în slujba comună a dumnezeieștii Liturghii și în Împărtășanie și în alte Sfinte Taine comune și sfinte slujbe, bazate pe mărturisirea uneia și aceleiași credințe drepte-slăvitoare și, de asemenea, în Sfintele Sinoade comune ale Bisericii. De aceea Biserica nu a recunoscut niciodată orice altă autoritate peste Sfintele sale Sinoade Locale și Ecumenice” (Cartea I, p. 48-51 și 84-85).
„Sinoadele Ecumenice”, scrie Sfântul Nectarie, „sunt trăsătura cea mai caracteristică a aranjării și organizării Bisericii și duhul care domnește în Biserică și ele sunt o expresie a cinstei egale și a valorii egale și a importanței tuturor Bisericilor Locale”. Și mai mult: „Ele sunt cea mai clară mărturie a întregii Biserici despre infailibilitate, care se găsește numai în Biserica una, sfântă, catolică/sobornicească și apostolească (și nu la Papă)” (Cartea I p. 93-94). Ca un bun cunoscător al istoriei Bisericii, Sfântul Nectarie știe că Papii romani au greșit de multe ori în decursul istoriei în materie de credință și morală și de aceea în studiul său enumeră zece Papi romani care au greșit direct în credință, pentru care unii dintre ei au fost condamnați și anatematizați de Sinoade Ecumenice și Locale ale Bisericii întregi (ca, spre exemplu, Papa Onorius, care a fost condamnat de Sinoadele Ecumenice VI și VII) (Cartea I, p. 159-172). De aceea Sfântul spune: „Orice ar spune aderenții infailibilității papale pentru a-și satisface patima lor, istoria ne arată clar că anumiți Papi s-au arătat a fi greșelnici în credință și chiar trădători ai adevăratei credințe” (Cartea I, p. 173).
Sfântul din Eghina declară mai departe că episcopii romani și-au bazat autoritatea lor pretențioasă și mândră asupra Bisericii în decursul istoriei pe documente și decrete false, pe care teologii latini și chiar Papii înșiși le-au falsificat și au amăgit, astfel, pe alții. Acestea au fost documente false, așa-numita „Donația lui Constantin”, „Decretalele lui Pseudo-Isidor” și „Decretele lui Grațian”, toate timpuri ulterioare (din secolele 8-9 și 12). „Cine nu știe”, scrie Sfântul, „că acestea au fost cauzele separării? Cu asta, unitatea a fost ruptă intern deja, legătura morală a fost tăiată, prăpastia separării a fost deja deschisă și o mare distanță deja tăia Apusul, sau mai degrabă Biserica Romană, de Răsărit, adică de Biserica cea una, sfântă, catolică/sobornicească și apostolească. Papii au devenit astfel împărați romani și Biserica Romană o Biserică mai presus de Biserici și episcopul roman episcopul întregii lumi! Papa a devenit un om-zeu! deoarece, potrivit dreptului divin și omenesc, el stăpânește potrivit celor două puteri: puterea divină (adică autoritatea) care îi vine de la moștenirea lui Petru și puterea omenească ce-i vine de la darurile și privilegiile date lui de împărat!” (Cartea I, p. 199-200). „Dar nefericirea a fost”, adaugă Sfântul, „că toate acestea s-au bazat pe minciuni și neadevăruri, pe falsificări” (Cartea II, p. 92). Drept urmare, Sfântul concluzionează pe drept: „Cauza principală a schismei, adică separarea Bisericii Latine, este problema primatului papal” (Cartea II, 8). Pentru că primatul de putere „sucește duhul Evangheliei și neagă principiile de bază ale Evangheliei”. „Toate celelalte motive pentru separare, chiar și cele dogmatice, deși sunt importante, au răsărit de fapt din prima cauză” (Cartea I, 69).
În final, iată ce spune Sf. Nectarie de Eghina despre teoria Bisericii Romane despre Papă și supremația și infailibilitatea papale: „Potrivit acelei teorii (romano-catolice), Domnul nostru Iisus Hristos, după ce S-a suit la cer, a lăsat Biserica Sa Apostolului Petru și Petru a lăsat-o succesorilor săi – Papii. De atunci, Hristos de pe tronul slavei Sale doar supervizează Biserica Sa sfântă și ei o administrează mereu bine și o conduc infailibil spre scopul capului său infailibil (adică Papa), de aceea Hristos nu intervine prin participarea Lui personală în administrarea Bisericii, pentru că asta ar fi contrar înțelepciunii Sale divine. În orice caz, această teorie romană îmi pare că nu este diferită de acea teorie filozofică ce acceptă creația lumii, dar nu recunoaște purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru lume pentru că, potrivit acelei teorii, providența ar diminua măreția înțelepciunii lui Dumnezeu, de vreme ce acea reflecție ar da mărturie că legile naturii (date de Dumnezeu la creație) nu sunt desăvârșite! Personalitatea divină a Papilor romani, infailibilitatea lor și învățătura că unitatea Bisericii este în persoana Papei, nu în Persoana lui Hristos, cum învață Biserica Ortodoxă de Răsărit, derivă din această teorie deistă papală. Din această teorie, Biserica Romană este considerată singura Biserică a lui Hristos și, din această cauză, toate Bisericile Ortodoxe sunt condamnate pentru că nu recunosc primatul Papei și infailibilitatea lui și Biserica străvechii Rome este văzută ca Biserica celor întâi-născuți!” (Cartea II, p. 8). „Din această teorie romană a răsărit toată violența teribilă, unificarea violentă a creștinilor ortodocși nevinovați de-a lungul secolelor de către Biserica Romană.” Pentru Biserica Ortodoxă, spune Sfântul Nectarie, „centrul unității și piatra din capul unghiului Bisericii și Capul Bisericii este Domnul Iisus Hristos răstignit pentru noi. El este Singurul Cap al Bisericii, oricine altcineva ar trebui respins și scuipat pe el, după cum a spus și Sf. Grigorie Teologul”. De aceea Sfântul Nectarie adaugă la sfârșit: „Fie ca Dumnezeu să fie Judecător între noi și ei!” (Cartea II, 224).
Din Viețile Sfinților pe noiembrie. Traducere în engleză de John Sanidopoulos.
Nu a trecut mult timp de la restricțiile din pandemie, și consecințele încep să iasă la iveală. Condamnarea Pr. Gotsopoulos în Grecia pentru că a slujit de Buna Vestire lovește evident într-un cleric care a avut îndrăzneala să urmeze conștiința sa în Hristos și să nu se conformeze cu deciziile guvernamentale, care sunt discutabile. Chiar și acum, după atâta timp, statul dorește să-și păstreze discursul, deși pentru mulți este tot mai clar că acele măsuri au fost ilegale, mai ales în domeniul religios. Practic, e un conflict de orgolii din care are de suferit clericul tradițional, credincios, al cărui curaj trebuie înfrânt. În acest fel, Părintele devine un model de urmat și un stindard al păstrării și trăirii credinței.
În timpul pandemiei și în ciuda deciziilor guvernamentale de interzicere chiar și a Sfintei Liturghii de aniversarea națională din 25 martie, părintele Anastasie Gotsopoulos a decis să săvârșească Liturghia pe 25 martie 2020 în biserica Sf. Nicolae din Patra, având drept rezultat că este tras în tribunale.
În final, a fost condamnat la 8 luni de închisoare cu suspendare de către Judecătoria de primă instanță din Patra, în timp ce în afara sălii de judecată se adunaseră de dimineața devreme zeci de susținători ai săi, care strigau: «Vrednic! Vrednic!».
Părintele a declarat ulterior: «Această decizie nu-mi modifică defel poziția mea. Ca cleric ortodox și ca cetățean grec, am fost obligat să slujesc și voi continua să slujesc. Sunt încredințat că această decizie va cădea la instanțele superioare».
După cum a menționat el însuși într-un text, „suferirea persecuției pentru o astfel de «culpă» constituie o deosebită cinste pentru un preot și încă ceva mai mult: cea mai înaltă cinste – cea mai înaltă funcție potrivit terminologiei bisericești – după preoție o recomandă condamnarea lui deoarece și-a împlinit îndatorirea preoțească. Totuși există o umbră care planează asupra acestei cinstiri particulare acordate mie: faptul că în patria noastră Puterea Legislativă a împuternicit organele competente ale Executivului să interzică deplin săvârșirea Sfintei Liturghii și Puterea competentă Judecătorească (Procuratura) consideră drept delict săvârșirea Sfintei Euharistii, iar pe clericii vinovați, care au cutezat să slujească, drept delicvenți, iar Conducerea Bisericească urmează, în cel mai bun caz, tăcută și descumpănită”!
Astăzi, justiția greacă mi-a acordat cea mai înaltă onoare, cea mai înaltă funcție, care poate fi atribuită unui preot: m-a condamnat la 8 luni de închisoare cu suspendare pentru că am oficiat Sfânta Liturghie de sărbătoarea Bunei Vestiri, pe 25 martie 2020, adică pentru că am îndeplinit datoria preoțească și pastorală și am încercat să fiu fundamental consecvent față de conștiința mea, de enoriașii mei, de tradiția noastră bisericească și de Dumnezeu.
Potrivit Apostolului Pavel, nouă, creștinilor , „ni s-a dăruit pentru Hristos nu numai să credem în El, ci să și pătimim pentru El”, adică ne-a fost „dăruit”, este o harismă, un dar, nu numai să credem în El, ci și să suferim pentru El. Nu că o astfel de condamnare din partea primei instanțe ar fi ceva atât de grav, dar cel puțin este o mică, minusculă pacoste, care tulbură puțin apele proiecției noastre sociale, ale aprecierii noastre sociale de dragul lui Hristos cel răstignit…
Prin urmare, slavă lui Dumnezeu pentru onoarea condamnării!
În același timp, totuși, Justiția Greacă, prin decizia sa, a făcut din Republica Elenă al doilea stat din Europa în ultimele 17 secole, după Albania lui Enver Hoxha, unde numai săvârșirea Sfintei Liturghii la Sărbătoarea Bunei Vestiri constituie o infracțiune și preotul care îndrăznește să slujească – indiferent de numărul credincioșilor – trebuie închis. Nici măcar sultanii nu acționaseră în acest fel…
Guvernul elen și cei care, în orice fel, au respectat prevederea (ordonanța nr. 2867/Y1/16.3.20) ar trebui să se simtă mândri de realizarea lor… Le confer această hotărâre judecătorească!
Este evident că această decizie nu îmi schimbă câtuși de puțin părerile și atitudinea în această chestiune și cu siguranță va cădea în instanțele superioare grecești și europene.
Ca credincios ortodox , nu aș putea accepta interdicția autorității de stat de a săvârși Sfânta Liturghie,
Ca duhovnic ortodox, am fost obligat, prin harul și mila lui Dumnezeu, să slujesc în ascultare de Capul Bisericii care poruncește: „aceasta să faceţi spre pomenirea Mea ”, devreme ce nu a existat nici o certare canonică din partea Episcopului meu sau a Sinodului.
În sfârșit, ca cetățean grec, am fost și sunt obligat, în măsura posibilităților și responsabilităților mele, să apăr Constituția Greciei și nu numai să nu permit nimănui să o încalce, ci nici să sufăr asta.
Interdicția săvârșirii Sfintei Liturghii constituie o abrogare a articolelor fundamentale 3 (Relațiile Biserică-Stat) și 13 (libertatea religioasă) din Constituția Greciei, precum și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului (articolul 9 din Protocolul adițional) care protejează dreptul la cult religios. Ca cetățean grec, sunt obligat să lupt pentru a restabili respectul.
Le datorez mulțumiri avocaților mei, domnului Georgios Iatrou și domnului Ioannis Hatziantoniou, deoarece, cu o argumentare legală neînduplecată, ei au demontat rechizitoriul și au demonstrat că ordonanța care interzicea Sfânta Liturghie nu putea fi aplicată de clerul ortodox.
Mulțumiri speciale și recunoștința mea se îndreaptă spre onorabilul domn C-tin Poulas, profesor la Universitatea din Patras (Secția Farmaceutică). Nu l-am cunoscut înainte pe domnul Poulas, dar, de îndată ce i-am spus cazul, a fost dispus să vină. Cu mărturia sa documentată științific, a demonstrat că din săvârșirea Sfintei Liturghii și a Dumnezeieștii Împărtășanii a credincioșilor nu a apărut nici cel mai mic risc pentru sănătatea publică și nici nu este posibil să apară.
O mențiune specială datorez prezenței în calitate de martor de apărare a respectatului părinte protoprezbiter Theodoros Zisis , profesor emerit al Facultății Teologice din Salonic. Este o onoare deosebită pentru mine că un om ecleziastic de un asemenea nivel și un mare teolog care primește respect și recunoaștere panortodoxă și-a dat osteneala să vină de la Salonic să mă apere ca martor. Îi mulțumesc din nou pentru efortul la care a fost supus, dar și mai general pentru contribuția sa teologică patristică consecventă în Biserica Ortodoxă. Consecvența cu care apără teologia ortodoxă este demnă de imitat de noi toți.
Multe mulțumiri clerului și mirenilor care s-au aflat astăzi la Tribunal (chiar și din Corint, Volos, Ioannina, Salonic, Kavala) sau, mai bine zis, din toată lumea, pentru a-mi fi alături: episcopi, preoți, călugări și credincioși.
În fine, trebuie să-mi exprim mulțumirile și singurului meu acuzator, jurnalistul K. Flamis, folosind cuvintele lui Lysias: „ Îi datorez multă grație, o,audiență, acuzatorului meu, care mi-a pregătit această luptă ”. Totuși ceea ce pentru mine, ca preot, este cea mai mare onoare, nu știu cum poate fi apreciat pentru un jurnalist… Dar asta e problema ziaristului și a jurnalismului elen…
Pr. Anastasios Gotsopoulos
PS: În explicațiile mele inițiale din 15.9.2020 către procurorul din Patras, am notat: „Potrivit Apostolului Pavel, creștinilor „ a fost dăruit pentru Hristos nu numai să creadă în El, ci și să pătimească pentru El”. Dacă acest lucru se aplică credincioșilor obișnuiți, cu cât mai mult se aplică nouă, clericilor, care am fost cinstiți cu preoția! În această lumină, permiteți-mi să vă spun cu absolută sinceritate că este o mare onoare pentru un preot să fie persecutat pentru că, în ciuda imperfecțiunilor și slăbiciunilor sale, el se străduiește să fie consecvent în slujirea sa preoțească , în „sfânta moștenire” pe care a primit-o în momentul hirotoniei sale. Cu siguranță, valoarea maximă va fi orice condamnare din același motiv. Dar ceea ce este o onoare și slavă pentru preot va fi o provocare directă la adresa conștiinței ecleziastice a credincioșilor și o rușine pentru Republica Elenă, care vrea să-și revendice un loc în republicile contemporane care respectă dreptul la libertatea de cult religios pentru cetățenii lor!”
Interesul adevărat pentru unitatea Bisericii preocupă și pe unii mireni. Este cazul unui text scris cu năduf de cineva din Grecia despre situația specială și amăgitoare în care se găsește Biserica astăzi, îndeosebi ierarhia din țara sa, dar nu numai de acolo.
În ultimul timp, îndeosebi în ultima perioadă a așa-zisei „crize sanitare”, unii, în principal episcopi la început, și părinți-duhovnici de un cuget și imitatori ai lor în continuare, referă totul la unitatea corpului bisericesc. În clipa în care sfâșie prin faptele lor această unitate precisă, vorbesc continuu și „se neliniștesc” de unitate.
Unitatea corpului bisericesc firește că nu este o „reglementare administrativă, o realizare omenească”, deoarece nici Biserica nu este o grupare de oameni care conlucrează și sunt de un cuget pur și simplu de dragul unui scop pământesc bun. Biserica nu este religie (ritual), dar cu mult mai mult nu este organism, adunare, partid, pentru ca unitatea ei să depindă pur și simplu de înrolare, acceptarea pozițiilor, ascultare de superiori și aplicarea celor convenite. (Acestea sunt cunoscute tuturor și îmi cer iertare că le menționez, dar amintesc unele elemente ca să continuăm cu cele ce se petrec). Unitatea Bisericii este o taină înfricoșătoare care depășește și mintea, și rațiunea noastră („Taina aceea înfricoșătoare se împlinește mai presus de minte și de rațiune”Sf. MAXIM MĂRTURISITORUL, MISTAGOGIA, PG 91, 681 ) Din această perspectivă, nu are sens să ne spunem propriile noastre gânduri și opinii despre unitatea bisericească. Vom puncta puține de la Sfinții noștri (de asemenea cunoscute tuturor, după cum am spus mai sus) ca să putem înțelege cumva cam ce urmăresc urmașii de astăzi ai scaunelor bisericești și ai preoției lui Hristos când vorbesc despre unitate.
Nu poate exista cunoaștere a lui Dumnezeu și unitatea credinței fără ortodoxia în dogme și dragoste practică.
„Căci atunci este adevărata unitate a credinței, atunci cunoaștem pe Fiul lui Dumnezeu, când suntem ortodocși și în dogme și ținem legătura dragostei. Căci Hristos este dragoste”. SF. TEOFILACT AL BULGARIEI, PG124, 1088
Este un lucru misterios și cum duc acum lucrurile la bun sfârșit conducătorii Bisericii noastre (înțeleg pe ecumeniștii care controlează deja administrația Bisericii) în timp ce de mai bine de 100 de ani desconsideră și răstălmăcesc dogmele credinței și arată o lipsă totală de dragoste față de ortodocși și eretici – în timp ce vorbesc și invocă în continuu dragostea și spun că lucrează pentru unitatea tuturor.
Oriunde se găsesc și stau, îi auzi că invocă vorba „ca să fie una” și înțeleg o sudură între ortodocși, eretici și orice altă credință, mod, alegere și deosebire (mă gândesc la diferențele religioase, nu că lipsesc și în celelalte și sexuale, după cum ne amintesc în continuu prin fapte și cuvinte) care va restabili unirea și unitatea tuturor, după cum spun ei.
Spun că astfel împlinesc porunca Domnului despre unitate. Numai că se pare că uită că aceasta nu este o poruncă pentru oameni. Este o rugăciune a lui Hristos către Dumnezeu Tatăl. Și cel mai important este faptul că această grijă nu se referă la lume, nici la modul, „cum”-ul, lumii, pentru că cele ale lui Dumnezeu nu se compară cu cele ale lumii. „Pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu” (In. 14, 27). Acest „cum” este esențial și „înfricoșător” și „mai presus de minte și de rațiune”. „Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, în Mine și Eu în Tine” (In. 17, 21). Aici este esențialul. Nu este pur și simplu unitate, o unitate vădită exterior, un acord, o supunere și ascultare frumoase, absolute și netulburate față de un centru văzut al deciziilor. Are importanță „cum”, care depășește orice minte și rațiune pentru că este un cum al Treimii. Pentru noi acesta nu poate fi țintă, plan, valoare, realizare exclusiv din lucrările noastre și din metodele noastre, din cauza firii lui. Deoarece este o condiție ca să propășim în dragoste, dar și sete a oricărui suflet, neaccesibil omenește, de aceea este un subiect de rugăciune și ajutor dumnezeiesc. Nu spune continuu preotul: „Unitatea credinței și împărtășirea Sfântului Duh cerând, pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”? Cerem unitatea credinței. Nu o restabilim când impunem o supunere de tip stalinist față de un centru administrativ independent de ce spune și face acest centru. Fie preotul de parohie, fie episcopul, fie Sinodul unei Biserici, fie Patriarhul, fie chiar și Sinodul pragmatic al episcopilor (în contrapondere cu Pseudo-Sinodul Întâistătătorilor care a fost în Colimbari), dacă nu există cum-ul rugăciunii lui Iisus, fie și ca sete și luptă, din cauza nevredniciei noastre, toate sunt zadarnice, pe jumătate și extrem de primejdioase.
Aceleași lucruri și mai rele le constatăm când auzim că vorbesc despre unitatea pan-creștină și pregătesc cu tehnici iubiriste o monstruozitate ca un puzzle și colaj unde fiecare nucă din nucul (religios) este amestecată în sac cu Biserica una și singură a lui Hristos, sfânta ortodoxie a Părinților noștri și toate acestea constituie, pentru ei, unitate…
Propriul lor „cum” îl vedem toți ce calitate are. Vedeți „unitatea” pe care au adus-o în Ucraina și nu va trebui să vă gândiți mult la calitatea ei și la relația care poate să o aibă cu „cum”-ul unității lui Dumnezeu. Violența, măcelurile, dezbinările, scopurile și metodele politice, confuzia, schismele și desconsiderarea tuturor cu indiferență patriarhală. Vedeți „unitatea” care au provocat-o în corpul bisericesc prin abordările lor în criza de coronavirus și prin utilizarea lui de către creatorii ei.
Unitatea nu se impune stalinist și cu sila, nici nu se dobândește magic. Fac ce-mi spun, spun da la toate, fac toți asta și – bravo nouă! – am realizat unitatea. Ei spun asta, vor să impună asta. Mergi spre unitate pe cât mergi în sfințenia lui Hristos și în cunoașterea slavei neapropiate a lui Dumnezeu, dacă te lupți pentru ea cum trebuie și condiția indispensabilă pentru asta este conștiința protecției, ocrotirii și călăuzirii lui Dumnezeu prin sfinții Săi îngeri, nu simplu ascultarea față de ordinele oricărei papare (una spunem, alta facem; una învață Sfinții, alta învățăm noi) fără legătură dacă a fost cinstit cu vrednicia preoțească de Biserică. Dar nu spunem acestea în fiecare zi la Pavecerniță?
„Ocrotește-ne pe noi cu sfinții Tăi îngeri ca prin mijlocirea lor fiind păziți, să ajungem la unitatea credinței și la cunoașterea slavei Tale neapropiate.”
Aceleași lucruri le spune toți Sfinții Bisericii noastre. (Nu vreau să devin obositor, dar nu văd alt mod de a ne trezi puțin din moleșeala și pervertirea la care ne-au condus păstorii noștri și propria noastră lâncezeală (akedie). De aceea citez unele cuvinte patristice ca să vedem că cele pe care le spunem nu sunt opinii samavolnice ale unor neascultători pulverizați. Dimpotrivă, cele pe care le spun și le fac ei sunt opinii samavolnice ale religiozității după voia lor, pe care vor să o impună în Biserică).
Spune Sf. Grigorie de Nissa: „Unitatea credinței condiționează lupta și efortul omului de a se desăvârși în Hristos ca să ajungă la unitatea credinței și să nu rămână ca un prunc bătut de vântul oricărei învățături care se face prin vicleșugul și prin uneltirile amăgirii”.
«Trebuie pururea să te aduci la măsura bărbatului desăvârșit, după Apostol: Până vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la bărbatul desăvârșit, la măsura vârstei plinătății lui Hristos, ca să nu mai fim prunci, înviforați și purtați de orice vânt al învățăturii prin vicleșug spre uneltirea amăgirii” (PG 46 289 și TLG 8,1, 45).
Adică nu este o simplă așezare bună exterioară și conformare cu deciziile înainte-stătătorilor sau organelor ca să se arate o unitate exterioară, după cum se întâmplă în grupările de oameni pe care îi leagă o ideologie sau un scop comun. Este o creștere în Hristos, nu o înfășare și îngrijire de prunci religioși care refuză să confrunte realitatea și responsabilitățile lor, după cum spune Sfântul Paisie. La fel, este o regulă indispensabilă ca să nu fim bătuți de orice învățătură mincinoasă care se face prin răutate și suntem călăuziți spre amăgire, după cum se întâmplă astăzi, când mergem oriunde suflă (învață) cutare vlădică sau cutare propagandist new-age-ist neo-patristic…
Dar și unitatea este un subiect de alegere a omului, nu impunere de către alții sau de supunere față de alții.
„Om cu om devin una când se desăvârșesc în una prin alegere, după cum a zis Domnul, legătura firească cuprinzând unitatea cea din alegere” (Sf. Grigorie de Nyssa PG 45, 405).
Nu se face cu zorire și cu amenințări și pedepse și persecuții. Pentru că elementul de legătură care unește pe oameni este Însuși Sfântul Duh și numai Sfântul Duh.
„Ca toți să fie una, precum Tu, Părinte, în Mine și Eu în tine; ca și ei să fie una. Legătura acestei unități este slava; iar slavă este numit Duhul Sfânt” (Sf. Grigorie de Nyssa, PG 44, 1117). Fără El nu există unitate, nici nu sunt creștini (ai lui Hristos) cei care consideră astfel, chiar dacă sunt Patriarhi sau vlădici sau orice altceva.
„Căci nu se pot uni altfel cei separați unii de alții dacă nu sunt altoiți prin unitatea Duhului; căci, dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, nu este al Lui” (Sf. Grigorie de Nyssa, PG 44, 1320).
Și, deși spun asta Sfinții – nu o spune numai Sf. Grigorie de Nyssa, o spun toți, însă pe acestea le-am avut la îndemână și le-am prezentat – am ajuns astăzi în punctul ca vlădicii să spună public că „piatra de încercare a unității” este o persoană, un Patriarh sau Arhiepiscop. Și că cel care nu este plăcut lor și faptelor lor este în afara Bisericii și să se ridice să plece pentru că tulbură unitatea celorlalți!!!
Pot părea de necrezut toate acestea, dar ele sunt spuse public întocmai. Există o astfel de conștiință, o astfel de trăire a Bisericii, o astfel de relație cu Sfinții și cu învățătura lor. Desigur, și noi nu suntem deloc oameni și creștini buni, dar să nu facem și această discreditare și mizerie a noastră – ca să nu spun altceva – drapel și ideologie și să vrem să o impunem tuturor. Acest lucru l-a început diavolul și continuă temerar, fără schimbare și nepocăit și urmează cei ai lui. Cu adevărat, aici există unitate, dar demonică.
Să nu continuăm pentru această rușine și decădere se va spăla greu de pe noi, mădularele de astăzi ale Bisericii noastre. Din nefericire.
Să aterizăm în realitatea nenorocită în care trăim. Deci să ne silim să dibuim unitatea despre care vorbesc păstorii noștri și să vedem unde duce.
Ca să nu pierdem timpul, să sesizăm de la început că unitatea despre care vorbesc și se interesează nu are nici o legătură cu unitatea credinței, după cum este definită de Scripturi și de Părinți. Foarte simplu, conform cu locul de mai sus de la Sf. Teofilact al Bulgariei, oamenii care nu sunt ortodocși nici în dogme, nici nu au dragostea elementară pentru credincioși sau necredincioși nu au legătură cu adevărata unitate a credinței. Ei îi consideră pe ereticii cunoscuți de orice natură (papistași, protestanți, monofiziți șamd) de ani buni drept Biserici cu preoția lui Hristos, cu Taine și posibilitatea împărtășirii (după caz, desigur, îndeosebi cu infinitele „confesiuni” protestante). În ultimul timp au făcut și Pseudo-Sinodul din Colimbari ca să dea și validare sinodală acțiunilor și amăgirilor lor. Se roagă împreună, au legături, zidesc biserici de rugăciune comună cu orice eretic (Sf. Nicolae în New York) și orice nu corespunde cu credința Părinților și cu tradiția bisericească. Consider că latura „suntem ortodocși în dogme” este ușor de sesizat că nu există. Există cealaltă latură, „să ținem legătura dragostei”? Dragoste? Dragoste în Hristos? „După cum Tu, Părinte, în Mine și Eu în Tine”? Când nu numai că nu stau alături de frații episcopi, preoți și mireni prigoniți de statul satanist, ci și ei înșiși îi prigonesc. Când îi silesc pe oameni și în afara vieții lor să-și piardă sufletul. Când nu numai sunt indiferenți față de persecuție și pedepsele ilegale și iraționale la care sunt supuși grupuri de oameni, după cum fac sanitarii, ba îi și înjură de sus (declarații ale unor arhierei impozanți de tipul celui de Dodoni), trebuie să mai căutăm dacă există dragoste precum cea pe care o menționează Hristos și Sfinții?
Când sunt interesați de altceva și folosesc cuvântul „unitate”.
Vă amintiți că, în timp ce au trecut la demolarea credinței prin acțiunile lor un an, au început brusc să vorbească despre unitate. Cu cât a trecut vremea, s-a mărit presiunea din partea statului și cedarea din partea ierarhiei, problemele care totul promitea că se vor termina în scurt s-au mărit, atunci au început să se neliniștească de unitate. Spuneau că se temeau de schisme. Sunau logic pentru mulți. Era adevărat acest lucru? Este un lucru dat că nu-i interesează nici unitatea, nici vreo schismă. Faptele din Ucraina și poziția pe care au luat-o demonstrează asta. Chestiunea vechi-calendaristă și schisma din final, pe care ei înșiși au creat-o cu corespondență în acțiunile lor de astăzi și de care nu au fost niciodată interesați să o tămăduiască arată același lucru. Totuși o reacție generalizată a poporului credincios,, care probabil îi va trezi într-un anumit grad pe cei indiferenți sau confuzi ar fi fost o problemă nu pentru unitate, ci pentru imaginea lor, pentru autoritatea lor, pentru ceea ce vând patronilor lor. Deci au utilizat termenul „unitate” (să rămânem uniți, să nu primejduim unitatea) ca să înfricoșeze și să amăgească pe oamenii deja înfricoșați și amăgiți. Să-i învinuiască și de aceasta. Că sunt responsabili și de scindarea unității bisericești. Ei, care deja au dizolvat unitatea bisericească și conduc corpul credincioșilor spre apostazie indică primejdia scindării ca să țină poporul supus și fără reacție în planurile de astăzi și de mâine – și ele vor fi mai rele – pe care slujesc.
Greutatea pe care o dau termenului unitate este absoluta supunere și ascultare față de orice face și spune ierarhia. Oricine în orice mod nu ascultă de ceea ce stabilesc ei, chiar dacă este contrar cu ochiul liber față de fundamentele credinței pune în pericol „unitatea”, după ei. Nu o pun cei care lucrează cele străine și noi și interzise. Astfel ajungem la paranoia de a considera că unitatea credinței nu o rup cei care aduc în țară pe pseudo-episcopul Epifanie Dumenko și conslujesc și au legături cu el, ci cei care protestează pe drept.
Deoarece oricine poate să considere că toate acestea sunt teorii și idei și păreri neîntemeiate, în următorul articol (pentru că multa vorbire a făcut dezordonat acest text), cu Dumnezeu pe primul loc, voi prezenta exemple concrete din cele multe care se petrec în jurul nostru și sunt publicate de înșiși cei care le fac și le spun.
Gheorghios Tzanakis, Akrotiri Xania, 28 septembrie 2022
În ziua de prăznuire a icoanei făcătoare de minuni din Boian a Maicii Domnului, Mitropolitul Longhin a decis să treacă peste restricțiile impuse de Administrația Militară Regională din Cernăuți și a organizat procesiunea religioasă îndătinată cu această ocazie. Au participat numeroși credincioși care au răspuns la apelul său în ciuda piedicilor din partea oficialilor.
Filmarea procesiunii și încercarea autorităților de a o opri (min. 4):
Din fericire, au apărut și susținători ai Mitropolitului, printre care Victoria Kohanovska, avocat și președinta unei Organizații de surori ucrainene din Kiev. Aceasta a promis sprijinul ei în instanțe și în orice alte situații.
Sfânta Liturghie și predica (prima parte în românește de la min. 2:42:00):
Președintelui Zelensky i s-a amintit că, în vreme ce țara este în război, năvălitorii din BOaU schismatică „ne iau bisericile, taie ușile bisericilor cu flexurile, le sfărâmă cu baroasele și îi umilesc pe preoți”. Dar „nu oprim pe nimeni să se roage. Poporul nostru ortodox nu ia de la nimeni biserica, nu-i bat pe oameni și pe preoți”. În schimb, cei care acaparează bisericile sunt urmașii comuniștilor și ateiștilor, „nu sunt patrioți ai Ucrainei… au omorât tot ce e sfânt în această țară”.
Despre faptul că este tras în proces pentru că a organizat o procesiune cu o zi înainte, a spus cu ironie: „Acum câteva zile era o așa de mare teroare în casa mea – autoritățile noastre veneau să-mi ‘atragă atenția’ puțin. Ieri am devenit dușmanul statului, au deschis un proces împotriva mea ca infractor”. A mai zis că mamele ai căror copii apără Ucraina pe front acum mergeau în procesiune de rugăciune pentru a se îndrepta spre Domnul și credincioșii nu pot fi persecutați pentru asta. „Domnule Președinte, am avut ieri dreptul să fiu cu toți oamenii sau nu?”
„Noi ajutăm cât putem mai bine (în spitale, în case de îngrijire, orfelinate, primirea refugiaților, care sunt peste 15.000 de la începerea războiului din 2014). Așa că de ce am devenit dușmani ai acestui stat? Ajutați-ne ca un garant al Constituției statului nostru, vă cer ca un om, vă rog! Știu că sunteți o persoană foarte bună; aveți multă bunătate în suflet… Ajutați-ne ca mamele noastre și preoții noștri să nu mai fie bătuți și bisericile noastre acaparate”, a mai îndemnat Mitropolitul.
Situația Bisericii canonice din Ucraina
Pentru a contura mai bine tabloul situației bisericești din Ucraina, sunt de ajutor chiar și unele declarații recente ale oficialilor, care ar putea marca o schimbare de raportare. Acestea au fost făcute la conferință organizată de Universitatea Catolică Ucraineană Uniată și Academia Movilă din Kiev, care nu sunt nicidecum prietene cu Biserica Ortodoxă canonică.
La întrebarea: „Unde să fie scoși preoții Moscovei?”, prima dată fostul preot al BOU George Kovalenko a punctat involuntar: „Cum vă imaginați asta? Se va evapora ca roua în soare? Ce ar trebui să se întâmple cu ea (BOU)?”. Adică e greu de rezolvat problema BOU din perspectiva Constituției ucrainene.
Dar declarațiile surprinzătoare au venit de la Olena Bogdan, șefa Serviciului de Stat pentru Etnopolitică și Libertatea de Conștiință. Acestea au fost rostite nu ca opinie personală, ci ca reprezentând Ministerul Culturii, din care face parte compartimentul pe care-l conduce ea. Cel mai probabil realitatea din teren îi forțează să aibă o abordare foarte nuanțată și să accepte că nu pot înlocui ușor o Biserică Ucraineană cu o tradiție de mai bine de un mileniu cu o structură artificială schismatică.
Ideile principale pe care le-a punctat au fost că:
1. Realitatea nu este reflectată corect în mass media, anume nu se spune că credincioșii BOU luptă pe front, Biserica este angajată în acțiuni caritabile și bisericile ei sunt pline de oameni. Dar totul rămâne „în spatele scenei”. Bineînțeles că, de fapt, există și multe minciuni despre „banii Moscovei”, „arme în biserici” și „colaboratori în rasă”. Olena Bogdan a mai punctat și faptul că nu există nici o mențiune în statutul bisericesc despre subordonarea față de Rusia, îndeosebi după Sinodul recent de la Kiev.
2. BOU este cea mai mare comunitate religioasă din Ucraina. Deși ea vorbește de doar 2 milioane de credincioși, această cifră probabil este mult mai mare dacă sunt luate în vedere aprecierile ei că bisericile sunt pline, sunt mai multe, la fel și numărul clericilor este cel puțin dublu față de schismatici.
3. Marile Lavre nu pot fi transferat către BOaU pentru aceasta nu are nici monahi, nici parohieni. În Kiev aceasta are cel mult 50 de călugări față de 200 numai în Lavra Pecerska ai BOU. Pe lângă asta, participanții mireni la slujbele Bisericii canonice sunt foarte numeroși pe când la cele ale BOaU sunt infimi.
4. Bisericile acaparate de BOaU rămân goale. După preluarea lor, credincioșii sunt alungați și nu vine nimeni dintre adepții schismaticilor la slujbe. Bogdan a confirmat că cele mai bine de 100 de biserici acaparate stau goale.
5. Încercările de redenumire a BOU destabilizează Ucraina pe plan internațional, dar și în inima propriilor cetățeni. În această situație, s-ar valida acuzațiile Moscovei cu privire la opresiunea asupra credincioșilor.
Așadar încercările statului de bloca procesiunile organizate de Biserica Ortodoxă canonică urmăresc să o aducă în situația schismaticilor, care nu au credincioși pentru a face ceva similar, ba nici care să vină la slujbe. Dar există ortodocși ai BOU care au înfruntat toate vitregiile celor care doreau să-i împiedice pentru a duce până la capăt procesiunea de 250 km. Au fost nevoiți să meargă și pe câmpuri și căi ocolite pentru a ajunge la final 7.000 de oameni la bastionul Ortodoxiei din inima Ucrainei, care este M-rea Poceaiv.
