Într-un interviu acordat jurnalistei Miranda Lisandru pentru Πολίτης, în ultima parte a lui, Arhiepiscopul Hrisostom al Ciprului a făcut și unele declarații cu privire la problema ucraineană, lansând un atac la adresa a trei Episcopi Sinodul cipriot și chiar la adresa Patriarhului Chiril al Moscovei. Afirmațiile sale sunt curioase și „neutre” mai mult față de Patriarhia Rusă.
Pune la zid
pe Nichifor, Isaia și Atanasie
Atmosfera înconjurătoare
este că Ciprul a capitulat în fața Rusiei. Veți lua poziție în problema
ucraineană?
Nu. Eu am spus în
sinod că nu vom lua poziție nici pentru Moscova, nici pentru Constantinopol. Vreau
să rămânem neutri ca să putem să ajutăm. Ei amândoi vor ajutor. Sunt egoiști și
este exclus să-l găsească. Și, dacă facem o greșeală între Întâistătători,
deoarece suntem muritori, odată cu moartea noastră moare și greșeala. Totuși, dacă
facem o greșeală în Biserică, Biserica nu moare, trăiește veșnic și nu moare
nici greșeala. De aceea am zis tuturor clericilor să nu facă declarații. Stați
jos cuminți pentru că declarațiile care privesc Biserica, deoarece este
nemuritoare, dacă facem o greșeală, va rămâne… Ca să nu se facă vreo schismă
pentru că este ceva mai rău pentru Biserică. Și, din păcate, deși am luat
această decizie ca Sinod, se ridică și fac declarații. Rău, foarte rău fac.
I-ați certat?
Din nefericire, nu
aud. Fac rău Episcopii de Kikkos, de Tamasos și de Limassol. Stați jos, bre
fraților, cuminți! De vreme ce Sinodul a luat o decizie, respectați-o! Vezi,
acum au făcut un Simpozion monahal cu ruși, deși a fost întrunit Sinodul și a
luat o decizie despre problema ucraineană să rămânem neutri. Și se ridică la
Simpozion și iau poziții împotriva Patriarhiei Ecumenice. Nu au nici un dumnezeu.
Bre, Sinodul a luat o decizie! Respectați decizia pe care am luat-o toți
împreună! Nu vă rușinați! Cel mai ușor este să-i cerți sau să-i pedepsești. Dar,
dacă nu se îndreaptă, ești pe
picior de egalitate. Pentru că se vor agăța și mai mult…
Mesajele Moscovei
Ce mesaje vă
trimite Patriarhul Moscovei?
Mi-a trimis destule
și vrea să mă țină chipurile aproape de el. Și i-am răspuns: «Ceea ce faceți nu
mă exprimă». Tăiem pomenirea unuia care se depărtează de credință și te întreb:
Este eretic Patriarhul Ecumenic, Arhiepiscopul Atenei și Patriarhul
Alexandriei, pe care ai încetat să-i pomenești? Nu se face. Să se dea mărturie
că nu trebuia să faceți acest lucru este îndreptățit. Să nu fii de acord, să
spui că nu mergeți corect este îndreptățit să spui. Să tai pomenirea, să nu
slujești împreună cu cineva? Numai cu ereticii nu slujești. Ești inadmisibil.
Merge spre
schismă situația?
Merge spre schismă.
Și este cel mai mare păcat schisma. Nu înțeleg. Vrea să fie primul. Și i-am
zis: Nu vei fi primul niciodată.
Cele 17 secole care
au trecut au cimentat Constantinopolul ca primul din Ortodoxie. Sfârșitul
poveștii. Nu te fă că nu vezi. Pricepe! Dar egoismul nu-l lasă.
Deși este vorba
despre un interviu și sunt spuse cuvinte puține, totuși se desprind câteva idei
importante:
1. Neutralitatea Arhiepiscopului
nu mai pare să fie atât de imparțială în contextul în care cel puțin trei Mitropoliți,
dacă nu și Neofit de Morfu, sunt împotriva acțiunilor Fanarului. Într-un Sinod
de 17 arhierei cu cel puțin patru Mitropoliți importanți de partea Bisericii
canonice din Ucraina, o poziție de neutralitate pare a fi mai degrabă o
victorie de partea Constantinopolului (schismaticilor).
2. Modul cum este
prezentată reticența de a lua o poziție stârnește cel puțin nedumeriri, dacă nu
chiar indignare: „dacă facem o greșeală între
Întâistătători, deoarece suntem muritori, odată cu moartea noastră moare și
greșeala. Totuși, dacă facem o greșeală în Biserică, Biserica nu moare,
trăiește veșnic și nu moare nici greșeala”. Oare greșeala unui episcop sau
chiar Patriarh nu este a Bisericii. Sau Arhiereii pot greși fără să afecteze
Biserica? Sau pot să-și permită să facă declarații greșite și să creadă că nu
implică Ortodoxia? Sau, în fine, nu există o datorie de a clarifica lucrurile
în Biserică din postura de păstori și supraveghetori (episcopi) ai ei?
3.
Schisma ucraineană are tentă de erezie papistă (a primatului), prin care este
atinsă însăși definiția și structura Bisericii. De aceea este justificată
întreruperea pomenirii de către ruși a celor ce i-au recunoscut pe schismaticii
ucraineni. Acest lucru ar trebui clarificat și spus mai răspicat. Și da, cei
trei Întâistătători, de la Constantinopol, Atena și Alexandria, sunt eretici
(necondamnați). De aceea trebuie luate măsuri corespunzătoare pentru a preveni
o ruptură similară în sânul Bisericii cu cea de la 1054.
4.
Din păcate, orgoliile episcopilor, mascate sau fățișe, acuzate sau manifestate,
duc spre o ruptură, spre o schismă, conform declarațiilor din interviu ale
Arhiepiscopului. Există pericolul ca Biserica drept-slăvitoare să rămână chiar
o turmă mică.
i
Uniunea Ziariștilor Ortodocși: În data de 6 decembrie 2019, ultima sesiune a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene a avut loc la reședința Întâistătătorului BOU pe teritoriul Lavrei Pecerska – Adormirea Maicii Domnului. Discutând ultimele evoluții în sfera relațiilor inter-ortodoxe, Sinodul a făcut o declarație oficială, al cărei text a fost publicat pe site-ul UOC.
DECLARAȚIA SFÂNTULUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE UCRAINENE
6 decembrie 2019
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene,
după o deliberare atentă asupra evoluțiilor recente în sfera relațiilor
inter-ortodoxe, face următoarea declarație:
1. Suntem constrânși să declarăm
că, din cauza acțiunilor anti-canonice ale Patriarhiei de Constantinopol în
Ucraina și, de asemenea, în legătură cu acțiunile săvârșite de Întâistătătorii
Bisericilor Greacă și Alexandrină, adică intrarea lor în comuniune sacramentală
cu „Biserica Ortodoxă a Ucrainei” schismatică, situația creștinismului ortodox
s-a înrăutățit nu doar la nivel administrativ, ci și duhovnicesc – adică la
nivelul comuniunii bisericești în Sfintele Taine.
2. A devenit evident că această
criză nu este doar o problemă de relații bilaterale între Patriarhiile de
Constantinopol și de la Moscova, ci privește întregul lumii ortodoxe, toate
Bisericile Locale Ortodoxe, de vreme ce vatămă tocmai fundamentele vieții și
misiunii Bisericii lui Hristos. Această problemă nu este administrativă, ci
ecleziologică. Noua concepție a Patriarhului de Constantinopol ca „primul fără
egali” („Primus sine paribus”) și-a înălțat fruntea în lumea ortodoxă și este
ceva ce Biserica Ortodoxă nu a mai cunoscut anterior și care de fapt este o
încălcare clară a principiului catolicității/sobornicității Bisericii și este o
consecință a neînțelegerii naturii Bisericii în general și a rolului Bisericii
Locale în particular. În plus, Patriarhia de Constantinopol a început să
slujească împreună cu persoane care nu au fost hirotonite canonic, lucru care
este în sine o hulă și un sacrilegiu cu privire la Euharistie.
3. Din această perspectivă, întreruperea comuniunii euharistice de către Biserica Ortodoxă Ucraineană cu Patriarhia de Constantinopol și cu Bisericile și ierarhii care au recunoscut pe schismatici nu este un abuz al Euharistiei sau un șantaj al Euharistiei, după cum au pretins unii, ci, dimpotrivă, este o apărare a Euharistiei și o protecție a purității canonice și duhovnicești, precum și a integrității Bisericii. La urma urmelor, Domnul nostru Iisus Hristos, în cuvintele Sfântului Apostol Pavel, „a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea… ca să o înfățișeze Sieși Biserică slăvită, fără Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană” (Efeseni 5: 25-27).
4. Din aceste motive, este fals și manipulator să fie acuzată Biserica Ortodoxă Ucraineană că s-ar fi mișcat chipurile spre izolarea în sine, în special prin încetarea comuniunii euharistice cu cei care au intrat ei înșiși în comuniune cu schismatici nepocăiți. De fapt, noi susținem puritatea tradițiilor canonice ale Bisericii și apărăm Biserica de hulă. Altfel, dacă persoanele care nu au hirotonie canonică sunt admise în preoție și dacă schisma este recunoscută de Biserică, iar adevărata Biserică a lui Hristos este ignorată sau numită în mod mincinos schismatică, atunci există pericolul ca adevărata Biserică să fie substituită. Mai mult, astfel de acțiuni anti-bisericești fac să fie obscură linia dintre Biserică și schismă. Drept rezultat, este creată o așa-zisă nouă structură „bisericească”, ce este întemeiată de oameni în locul adevăratei Biserici, care a fost întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos, Care „a cumpărat-o cu propriul Său sânge” (Fapte 20:28).
5. Unul dintre principiile de bază ale legii canonice ale Bisericii Ortodoxe este de așa fel că oricine intră în comuniune sacramentală cu cei excomunicați vor fi excluși din comuniunea cu Biserica însăși. În această privință, intrarea în comuniune a unor Biserici Locale cu persoane care au căzut în schismă în alte Biserici Locale și care nu s-au pocăit cu adevărat și care nu sunt hirotoniți canonic ridică automat problema dacă îi face complice la acest păcat comuniunea continuă sacramentală cu acești schismatici și care, de fapt, îi face și pe ei să fie într-o stare de încălcare a principiului canonic menționat mai sus.
6. Credem că singura modalitate de ieșire din această criză este să avem o discuție la un Sinod Pan-Ortodox și să găsim o soluție la întreaga anvergură a acestor chestiuni problematice. Deși recunoaștem toate dificultățile inerente implicate în convocarea unei astfel de întruniri pan-ortodoxe, trebuie să căutăm o altă modalitate de ieșire din criză. Drept aceea, suntem binevoitori față de inițiativa Preafericitului Patriarh Teofil III al Sfintei Cetăți Ierusalim și a toată Palestina de a convoca un Sinod Pan-Ortodox în Regatul Hașemit al Iordanului. În timpul multor vremuri grele din istoria Bisericii noastre, a existat deja un caz când Patriarhia de Ierusalim a oferit sprijin. Aceasta a fost în anul 1620, când Sanctitatea Sa, Patriarhul Teofanes III al Ierusalimului a restabilit ierarhia din Kiev pentru a înlocui pe cei care se alăturaseră uniației la presiunea autorităților de atunci polono-lituaniene. Aplaudăm, mulțumim și așteptăm apeluri similare pentru o întrunire Pan-Ortodoxă din partea Întâistătătorilor și ierarhilor altor Biserici Ortodoxe Locale care, de fapt, au început deja să intervină tot mai frecvent în ultimul timp.
7. Trebuie să observăm că factorii geopolitici și politici au început, din păcate, să se implice strident în viața internă a lumii ortodoxe într-o manieră fără precedent. Drept rezultat, Bisericile Locale individuale au luat decizii bisericești sub influența acestor factori, contrare canoanelor bisericești și tradițiilor de veacuri ale Bisericii. Înțelegem că fiecare Biserică Ortodoxă Locală își duce activitatea într-un stat anume sau uneori în mai multe state. Adesea, o națiune ortodoxă sau alta este legată foarte îndeaproape atât cu propriul stat, cât și cu Biserica sa Locală. În orice caz, convingerea noastră profundă este că fiecare Biserică Locală în slujirea ei față de Dumnezeu trebuie să fie mai presus de limitele și interesele naționale, statale sau politice și să nu fie supusă presiunii externe, aducându-și aminte că împărăția lui Dumnezeu, pe care o propovăduim, nu este din lumea aceasta (cf. In. 18:36). Dacă fiecare Biserică Ortodoxă Locală se asociază doar cu interesele propriului stat, atunci lumea ortodoxă nu poate fi unită, de vreme ce este bine știut faptul că statele se angajează în conflicte sau în războaie unele cu altele, iar Biserica trebuie să păstreze mereu unitatea și împăcarea dintre oameni (popoare), fără să devină un partid sau un mijloc de confruntare. Ne exprimăm nădejdea că Sfânta Biserică Ortodoxă, cu ajutorul lui Dumnezeu, va găsi puterea să depășească aceste provocări și să-și mențină unitatea, ridicându-se deasupra granițelor și intereselor naționale deoarece în Hristos nu este „elin sau evreu, barbar, scit… ci Hristos este totul în toate” (Col. 3:11).
8. Facem apel la arhipăstori, păstori, monahi și mireni ai dragii noastre Biserici Ortodoxe Ucrainene. Dragi vlădici, părinți, frați și surori! Nu este în afara proniei dumnezeiești faptul că noi suntem aici în Ucraina și în interiorul Bisericii noastre și în limitele lumii ortodoxe, unde astăzi se trasează linia de demarcare între adevărata Biserică și schismă. În această situație, trebuie să păstrăm puritatea sistemului canonic și a învățăturii Bisericii. Adversarii încearcă să ne sperie cu perspectiva izolării noastre. Pomenirea binecuvântată a Preafericitului Mitropolit Vladimir al Kievului și a toată Ucraina ne amintește că „nu poate exista autoizolare cu Hristos”. De fapt, Biserica noastră Ortodoxă Ucraineană astăzi, prin diferitele sale încercări și necazuri, susține unitatea întregii lumi ortodoxe. Nu vă fie frică! Sunteți parte a Bisericii adevărate! Iubiți Biserica, păstrați-vă în ea deoarece Domnul ne mântuiește prin ea! Și lăsați restul la voia lui Dumnezeu! Aduceți-vă aminte, nu omul conduce Biserica, ci Însuși Tatăl nostru cel ceresc! Să ne rugăm ca Domnul să corecteze pe viitor prin Sfântul Său Duh toate erorile omenești, să ne curețe de lucrurile rele și să ne mântuiască sufletele!
Credem că această Declarație atinge și expune corect criza în care se află Biserica Ortodoxă astăzi. Nu în ultimul rând, sfaturile și îndemnurile adresate credincioșilor ucraineni se potrivesc în mare măsură tuturor, bineînțeles că și celor din România.
După cum am promis anterior, prezentăm traducerea Comunicatului stufos și elaborat prin care patru Mitropoliți greci cer întrunirea unui Sinod Panortodox/Ecumenic care să abordeze chestiunea conflictuală a schismei din Ucraina, care afectează toată Biserica.
COMUNICAT
Vineri, 29
noiembrie 2019
CERERE DE
CONVOCARE A UNUI SINOD PANORTODOX
Preasfințiții
Mitropoliți Andrei al Diinupolisului, Pogonianei și Coniței, Serafim al
Pireului, Serafim al Kitirelor și Antikitirelor, Cosma al Etoliei și
Akarnaniei, ca unii care păstoresc Mitropolii ale Bisericii
Autocefale a Greciei și, astfel, membri ai unui Sinod Panortodox (mai precis
Ecumenic) întrunit oricând, au trimis către Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic
BARTOLOMEU, și către Preafericiții Întâistătători ai Preasfintelor Biserici
Ortodoxe Autocefale o cerere canonică pentru convocarea imediată a unui Sinod
Panortodox pentru depășirea chestiunii ucrainene care s-a ivit.
DIN PARTEA
SFINTELOR MITROPOLII
+ Mitropolitul
ANDREI de Driinupolis, Pogoniani și Conița
+ Mitropolitul
SERAFIM de Pireu
+ Mitropolitul
SERAFIM de Kitire și Antikitire
+ Mitropolitul
COSMA de Etolia și Akarnania
Către
Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic
kir Bartoomeu și
către Preafericiții Întâistătători
ai Preasfintelor Biserici Autocefale
kir TEODOR al Alexandriei și a toată Africa
kir IOAN al Antiohiei și a tot Răsăritul
kir TEOFIL al Ierusalimului și a toată Palestina
kir CHIRIL al Moscovei și a toată Rusia
kir IRINEU al Belgradului și a toată Serbia
kir DANIEL al Bucureștiului și a toată România
kir NEOFIT al Sofiei și a toată Bulgaria
kir ILIA al Tbilisi și a toată Georgia
kir HRISOSTOM al Noii Iustiniane și a tot Ciprul
kir IERONIM al Atenei și a toată Grecia
kir SAVA al Varșoviei și a toată Polonia
kir ANASTASIE al Tiranei și a toată Albania
kir RASTISLAV al Pragăi și a toată Cehia și Slovacia
la reședințele lor
în 29 noiembrie 2019
Sanctitatea
Voastră și Preafericiți Sfințiți Întâistătători,
Ca unii care
păstorim Sfinte Mitropolii ale Preasfintei Biserici a Greciei și, prin urmare,
ca membri ai Sinodului Panortodox convocat oricând, venim cu multă cucernicie
și cu conștiința răspunderii noastre episcopale să ne adresăm Vouă,
Întâistătătorii vigilenți ai Preasfintelor Biserici Autocefale, pe care le
chivernisiți cu Sfintele Sinoade din jurul Vostru, menționând cu respect cele
de mai jos:
1. Răspunderea
absolută înaintea lui Dumnezeu a Episcopilor și Preoților Bisericii este
păzirea și neclintirea cu nimic a unității ei canonice, ecleziologice și
liturgice, de valoare supremă potrivit rugăciunii arhierești a Domnului,
Întemeietorul Bisericii, Care S-a rugat: «Părinte
Sfinte, păzește-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca toți să fie una
precum Noi» (In. 17, 11). Totuși această unitate este definită de
delimitarea clară a Domnului, «precum Noi»,
care înseamnă că prototipul acestei unități este Dumnezeu cel treimic. Cum sunt
unite și deoființă cele trei Persoane ale Preasfântului Dumnezeu în adevăr
absolut, dreptate și iubire nespusă, suntem datori să păzim unitatea de
credință «întru legătura păcii»(Ef.
4, 3).
Mărturisitorul
contemporan al credinței noastre ortodoxe, care s-a săvârșit în cuvioșie în
ținutul de aceeași credință al Serbiei în secolul trecut al XX-lea, Sfântul
Iustin (Popovici), în Memoriul său inspirat și amănunțit către Sinodul Bisericii
Ortodoxe Sârbe (Atena 1971), «despre viitorul „Mare Sinod” al Bisericii
Ortodoxe», scrie între altele și următoarele cu adâncă chibzuință și cu
deosebită atenție (p. 10-11, 19): «Este un fapt indubitabil istoric că Sfintele
Sinoade adunate dumnezeiește ale Sfinților și de Dumnezeu purtătorilor Părinți
au avut mereu înaintea lor o problemă concretă, cel mult două sau trei
probleme, puse înaintea Bisericii din partea marilor erezii și schisme și, în
general, a acelora care strâmbau dreapta credință, scindând și rupând unitatea
Bisericii și care puneau în pericol serios mântuirea credincioșilor, mântuirea
poporului bine-credincios și bogat al lui Dumnezeu și al întregii zidiri. De
aceea Sfintele Sinoade Ecumenice, după cum știm, au avut mereu caracter hristologic,
soteriologic (mântuitor), ecleziologic (bisericesc), iar faptul acesta înseamnă
că tema lor centrală și buna lor vestire principală a fost mereu: Dumnezeu-Omul
Iisus Hristos și mântuirea noastră întru El, îndumnezeirea noastră în El. Da,
mai ales: Însuși Fiul cel iubit Unul-Născut și deoființă cu Dumnezeu-Tatăl,
Care S-a întrupat și S-a înomenit pentru noi și pentru mântuirea noastră,
Însuși întreg în trupul Bisericii, Însuși veșnicul cap dumnezeiesc al trupului
Bisericii, Însuși prezent întreg în Biserica Lui prin harul Sfântului Duh și
prin dreapta-ortodoxa credință în El; El Însuși și, cu El, întreaga lucrare
dumnezeiesc-omenească a Lui, iconomia Lui dumnezeiesc-omenească, Biserica Lui
dumnezeiesc-omenească, pentru mântuirea și îndumnezeirea omului și a lumii…
Experiența istorică a faptele celor de demult ale Bisericii ne dau mărturie de
următoarele: ori de câte ori Biserica a fost pe cruce, a fost chemat fiecare
membru al ei să mărturisească – până la sânge, când a fost trebuință –Adevărul
ei întreg și sobornicesc/catolic/general și nu să cerceteze niște teme
inventate sau să soluționeze în mod mincinos problemele esențiale sau să vrea
să reușească realizarea intereselor lui în circumstanțe tulburi și pentru
obligațiile altora. Poate trebuie să ne amintim astăzi și să înțelegem,
împreună cu ceilalți, următorul fapt: în epoca prigoanelor Bisericii nu s-au
făcut Sinoade Ecumenice, fără ca aceasta să însemne, desigur, că Biserica lui
Dumnezeu nu a funcționat atunci și nu a respirat sinodal. Dimpotrivă, perioada
aceea a vieții și a activității ei a fost cea mai roditoare și puternică. Dar
de atunci, după aceea, a urmat o altă perioadă și s-a adunat primul Sinod
Ecumenic, atunci au putut să se adune și să se prezinte la el și episcopii
martiri, purtând încă rănile proaspete, urmele și vânătăile prigonirilor și
închisorilor, încercați fiind în focul muceniciei și acolo, înaintea a toată
lumea, să dea liber mărturie de cele cu privire la Hristos, mărturisind că El
este Dumnezeu și Domn și Mântuitor al lumii și al oamenilor…»
Prin urmare
unitatea care nu are ca prototip pe acel «precum
Noi» al Dumnezeului treimic și se întemeiază pe minciună, silnicie și pe
încălcarea poruncilor Preasfântului Duh și a dumnezeieștilor și sfintelor
canoane, după cum se argumentează astăzi, este o silnicie a adevărului și
obișnuire cu stricăciunea și cu moartea lumii. Este definitorie zicala
patristică a Sf. Ioan Gură de Aur, că până și mucenicia, cea mai înaltă dovadă
de dedicare și dragoste pentru Dumnezeu, nu poate să spele răutatea schismei și
a ereziei: «schisma nu o spală nici sângele muceniciei».
Vrednicul
Profesor emerit al Facultății din Tesalonic, învățatul Gheorghie Mantzaridis,
scrie foarte relevant în articolul important «Ecumenicitate și Ecumenism»
următoarele puncte cu greutate despre ecumenicitatea,
catolicitatea/sobornicitatea și diacronicitatea (evoluția în timp) a
Preasfintei noastre Biserici Ortodoxe sobornicești/catolice: «Biserica este locul arătării împărăției lui
Dumnezeu în lume. Ea se extinde «pretutindeni în lume» și «pretutindeni în
timp». Ecumenicitatea și diacronicitatea Bisericii se întemeiază pe Hristos,
Care Și-a asumat în Ipostasul Său întreaga omenitate. Prezența lui Hristos în
Biserică prin lucrarea necreată înnoitoare a Sfântului Duh clădește ecumenicitatea
ei.
Ecumenicitatea
Bisericii nu se epuizează în mondializare, ci include și diacronicitatea.
Astfel, pe de altă parte, se întregește și înțelesul de catolicitate, care
constituie indiciul de bază al Bisericii. Deconectarea ecumenicității Bisericii
de diacronicitate subminează catolicitatea ei.
Catolicitatea
Bisericii nu are rădăcini sociologice, ci teologice. Nu se reduce la
diferențieri civilizaționale, politice sau sociale între creștini, oricât ar fi
intervenit și ele în diferențierea credinței lor. Catolicitatea, care există ca
un dat ontologic în Biserica lui Hristos cea una, sfântă,
sobornicească/catolică și apostolească, este subminată ca obiect cercetat prin
diferențieri teologice, prin revendicări de stăpânire și prin contre etnice,
care au fost create între creștini.
Teologia în
înțelesul cel mai îngust și mai larg al ei este haina Bisericii. Este veșmântul
Mântuitorului Hristos. Și erezia este fapta ruperii hainei Lui și împărțirii
Bisericii. Totuși, cât timp Biserica este trupul lui Hristos, Care rămâne din
firea Lui Unul și neîmpărțit, erezia nu împarte Biserica, ci desparte membrii
ei de trupul ei. Este deviată de la diacronicitate și lipsită de catolicitatea
ei».
Unitatea
trupului bisericesc, care constituie Trupul lui Hristos, după definiția măreață
a Apostolului Pavel, cu Acela drept cap (Ef. 1,22-23), este o valoare de
nenegociat și, de aceea, erezia etnofiletismului și clătinarea unității
bisericești prin ea constituie o vinovăție canonică. Prin urmare orice mișcare
bisericească de către oricine, care atacă unitatea Trupului Bisericii,
constituie o decădere pentru care va da socoteală înaintea Întemeietorului și
Domnului Bisericii. În studiul bisericesc de vază al învățatului monah Serafim
Zisis, «Monarhia Tatălui din interiorul Treimii… a ecleziologiei» și în cap. II
«Ecleziologia ortodoxă, temelia ei și Sinoadele ortodoxe» (p. 8-10) sunt
conținute următoarele elemente foarte importante:
«II. Ecleziologia
ortodoxă, temelia ei și Sinoadele ortodoxe. În ecleziologia Sfinților Părinți,
Hristos, Dumnezeu-Omul, constituie Capul și Sfântul Duh sufletul Bisericii;
prin Hristos și Sfântul Duh este făcut cunoscut lumii și Dumnezeu-Tatăl prin
lucrarea comună nezidită a celor trei Persoane, care este lucrată în Biserică
prin Sfintele Taine. Dimpotrivă, în învățăturile noi despre Sinod ale
ecumenismului fanariot filo-papist se face efortul de a dezvolta o relație
triadologică și ecleziologică inovativă, dincolo de cea dovedită cu mărturii.
Pe baza chiar a
Noului Testament, Biserica este crezută ca «stâlp și temelie a adevărului» și
«Trupul Lui [al lui Hristos], plinirea Celui ce plinește toate în toți», a cărei
temelie și zidire nu poate fi Altul decât Dumnezeu-Omul Iisus Hristos. Este
deosebit de definitoriu faptul că termenul care este folosit în Simbolul
Credinței despre Biserică nu este nici «mărturisesc», care este utilizat despre
Botez, nici «aștept», care este utilizat pentru viitoarea înviere a morților,
ci este utilizat termenul «cred», exact ca despre Tatăl și Fiul și Sfântul Duh
în articolele corespunzătoare. Așadar Biserica participă la viața divină ca
Trup al lui Hristos, este extinderea Dumnezeu-Omului, este Hristos, «Care se
prelungește în veci» și nu este vorba despre un așezământ simplu lumesc, ci
despre o existență crezută, dumnezeiesc-omenească, văzută și în același timp
nevăzută, zidită și nezidită.
Ca instituție
fără de greșeală și supremă a Bisericii a fost crezută de la început și a fost
explicată ecleziologic de către Biserică Sinodul Ecumenic. Conform devizei
Cuviosului Teodosie Chinoviarhul din sec. VI, care constituie și opinia
teologică mai largă, «cel ce nu primește cele patru [de atunci] Sinoade, precum
cele patru Evanghelii, să fie anatema». Superioritatea și autoritatea supremă a
instituției Sinodului Ecumenic în Biserică a constituit un loc stabil și
nelipsit în teologia ortodoxă de-a lungul veacurilor. Este semnificativ faptul
că textul Enciclicei Patriarhale din anul 1895, care strică pe scurt toate
ereziile papiste răspunzând provocării papale cu privire la unirea mincinoasă
sub Papa Romei, scrie despre primatul Papei: «Dar suntem informați, alergând la
Părinții și la Sinoadele Ecumenice ale Bisericii din primele nouă veacuri, că
nu a fost considerat niciodată episcopul Romei drept principiul cel mai înalt
și capul infailibil al Bisericii și că fiecare episcop este cap și președinte
al propriei lui Biserici, supus numai rânduielilor sinodale și deciziilor
întregului Bisericii ca față de cele singure infailibile, fără să fie exceptat
nicidecum de la acest dreptar Episcopul Romei, precum arată Istoria
bisericească. Singura Căpetenie și cap nemuritor al Bisericii este Domnul
nostru Iisus Hristos […] Iar în chestiuni importante, care cer validarea
întregului Bisericii, s-a făcut apel la Sinodul Ecumenic, care a fost și este
singurul criteriu cel mai înalt pentru întreaga Biserică. Astfel a fost
străvechiul regim al Bisericii; iar episcopii erau independenți unul de altul
și liberi în hotarele lor, fiecare urmând numai rânduielile sinodale și ședeau
în Sinoade ca egali unii cu alții. Nici unul dintre ei nu revendica niciodată
drepturi de monarh asupra întregului Bisericii».
Însăși această
poziție ortodoxă a fost mărturisită și în textul comun recent al ortodocșilor
și vechilor catolici de către delegații lor, abia în 1981 (nota autorului:
vechii catolici s-au disociat de papism pe motivul infailibilității papale,
care a fost consacrată la Sinodul I Vatican în 1870). «Cel mai înalt organ al
Bisericii pentru proclamarea credinței ei este numai Sinodul Ecumenic (…) Acesta,
pronunțându-se sub protecția Sfântului Duh, are infailibilitatea lui ca din
acordul lui cu întregul Bisericii sobornicești/catolice. Fără acordul acesta,
nici o adunare nu este Sinod Ecumenic». Și în alt text asemănător al aceluiași
dialog: «Foruri distincte și organe ale autenticității în Biserică sunt
Episcopul și Sinoadele Bisericii și marcant Sinoadele Ecumenice».
Îndeosebi în
cazul «autocefaliei» ucrainene este cu totul nefondat să susțină cineva că
unitatea Bisericii este dobândită prin «restabilirea» și introducerea în ea a
unor persoane caterisite, anatematizate și nehirotonite, separate și
schismatice, care nu s-au pocăit, prin pretinse «adunări parohiale» și, în același timp,
acest fapt să conducă Biserica Ortodoxă Ucraineană canonică de sub Mitropolitul
Onufrie și Biserica Rusă, conform cu aplicarea corectă a sfintelor canoane 10
și 11 apostolice, conținutul lor fiind reluat de canonul 2 al Sinodului din
Antiohia, care a fost validat nominal de al 2-lea canon al Sinodului Ecumenic
cinci-șase (trulan), la întreruperea comuniunii bisericești cu cei care au
comuniune cu schismaticii după cum s-a spus, când a fost avut în vedere faptul
că acestea au 12.500 unități-parohii canonice bisericești și 90 de Mitropolii
canonice prima în Ucraina și în Federația Rusă Patriarhia Moscovei are 270 de
Mitropolii și Episcopi și multe milioane de credincioși. Și acest lucru se
întâmplă astăzi mai mult după timpul în care Monahul Filaret (Denișenko) a
re-organizat Pseudo-Patriarhia de Kiev prin decizia relevantă recentă a
Tribunalului Ucrainean, care a interzis dizolvarea ei în timp ce acesta avea ca
reclamanți pe «progeniturile» lui!!! (cf. Rομφεα.gr).
În această
privință, învățatul Profesor emerit în Drept Canonic dl. Panaghiotis Bumis, în
studiul său valoros «Ce vor împărtăși?» (așa-zișii schismatici restabiliți din
Ucraina), face referire, în fragmentul următor al său, la următoarele lucruri
demne de menționat: «…Β. 1) Conform acestor lucruri date și având în
vedere lucrurile pentru fiecare lucrare sacramentală, este nevoie de
continuitatea apostolică, dată clericilor prin taina canonică a preoției. 2) Firește
că trebuie ca acești clerici să fie înrolați în Biserică și să nu se fi separat
sau rupt de ea, fie formând de voie o schismă sau o erezie, fie dacă sunt
caterisiți de preoție fără de voie de către un organ bisericesc competent
pentru ei. 3) La fiecare lucrare sacramentală canonică există cu rigoare și
semne văzute, palpabile, în afară de (cuvintele/rațiunile) semnele pe care
le-am numi nevăzutepentru ca fiecare credincios (să vadă și) să primească harul
împărtășit cu încredințare. 4) Clericul care săvârșește o Taină trebuie să aibă
permisiune și poruncă de la un organ sau corp bisericesc mai înalt decât el,
după cum corpul apostolic din Ierusalim a dat cândva permisiune și autoritate
Apostolilor Petru și Ioan să meargă la samarineni ca să le dăruiască Duhul
Sfânt».
2. Pe subiectul
foarte critic ridicat cu privire la unitatea Preasfintei noastre Biserici
Ucrainene, Biserica a dat o soluționare prin Sfântul Sinod Ecumenic cinci-șase
din 691 d.H., în vremea lui Iustinian al II-lea Rinotmitul, convocat în sala
Trulo, care, prin canonul 2 al său, a validat canoanele stabilite la Sinodul
din Cartagina, care soluționează subiectul competenței bisericești din anul
424. La acest punct, trebuie să fie accentuat faptul că în Sfânta noastră
Biserică nu poate să existe motiv de drept de cutumă pentru că Dreptul Bisericii
decurge din descoperirea Dumnezeului cel viu, Care este Adevărul întrupat, după
propria Lui proclamare: «Eu sunt calea și
adevărul și viața» (In. 14,6), și din insuflarea Preasfântului și
desăvâșitorului Duh, Care a venit în Biserică în ziua Cincizecimii și rămâne în
ea, după nemincinoasa încredințare a Domnului: «Duhul adevărului vă va conduce la tot adevărul» (In. 16,13). Prin
urmare, Dreptul în Biserică nu este o legiuire omenească, ci izvorăște din
Legea evanghelică descoperită, din canoanele Sinoadelor Ecumenice și ale celor
Locale, pe care le-au validat acelea și din canoanele Sfinților Părinți
purtători de Dumnezeu. Să se spună în debut că, dacă primim încă faptul că în
Ucraina au dăinuit competența și jurisdicția canonică ajutătoare (asistantă) a venerabilei
Patriarhii Ecumenice și a Bisericii Ruse pentru că Ucraina ar fi fost cedată
Bisericii Ruse «într-un mod de protecție» în 1686, această competență și
jurisdicție ajutătoare a încetat când s-a mișcat prima Biserica Rusă și a fost dusă
mai departe procedura canonică, fapt pe care l-a recunoscut și venerabilul
Patriarh Ecumenic Bartolomeu prin Scrisoarea Patriarhală a sa nr. 1203/29.8.1999
către Preafericitul Patriarh Alexei al Moscovei, pe care o prezentăm mai jos.
3. Cu
siguranță, venerabila Patriarhie Ecumenică a Constantinopolului are, după
dumnezeieștile și sfintele canoane 3 al Sinodului al II-lea Ecumenic și 28 al
Sinodului al IV-lea Ecumenic, prerogativele cinstei între Tronurile
Patriarhale, după Tronul Romei Vechi în Biserica străveche. Iar după ruperea și
decăderea din ea a Tronului Vechii Rome, din care s-a ivit, din păcate,
papismul paneretic, distrugătorul creștinismului apusean (războaie religioase,
interogatorii sacre, Reforma, ateismul, nihilismul), este primul tron în
Biserica cea una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească și Patriarhul
Ecumenic are dreptul canonic și legiuit al prezidării onofirice a Bisericilor Ortodoxe
Autocefale ca primus inter pares,
prezidează Sinodul Ecumenic convocat oricând și coordonează, împreună cu
Sfântul Sinod din jurul său, reuniunile Preasfintelor Biserici Ortodoxe
Autocefale, cum se întâmplă istoric cu toate președințiile din lume, acordă
autocefalie și autonomie structurilor bisericești în limita validării
deciziilor corespunzătoare de către un Sinod Ecumenic convocat și în limitele
canonice (cerere a organismului bisericesc, acordul Bisericii Mamă și consensul
Preasfintelor Biserici Autocefale).
În conformitate
cu prerogativele cinstei, și nu cu «primatul de putere» sunt excluse și
accentuate clar următoarele în studiul monumental și foarte important al
Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie din Sfântul Munte, din octombrie 2019, «„Drepturile”
Bisericilor și unitatea Bisericii, partea I-a, „Primatul” și „Biserica” după
sfintele canoane», p. 27-30:
«1.3.1. Un «Întâistătător
mondial» (răstălmăcirea canonului 34 apostolic). Recent a ieșit la iveală o
răstălmăcire a canonului 34 și aceasta cu referire la relația între ei a
Întâistătătorilor (Patriarhi și Arhiepiscopi) ai Bisericilor autocefale de
astăzi. Conform cu această răstălmăcire, chipurile pe baza canonului 34, careva
dintre Întâistătători trebuie să fie considerat «primul» și «cap» al
celorlalți. Această răstălmăcire amestecă înțelesul primului loc al «primului
după rânduială» între Întâistătătorii de aceeași cinste cu înțelesul primului
loc al «primatului-capului» cutărui Sinod eparhial și este aplicat în
Documentul de la Ravena (2007). În acest text, înțelesul de «cap», care se
aplică în mod corect «protosului» Sinodului eparhial («la nivel marginal») se
transferă greșit și la așa-zisul «nivel mondial» ca să fie îndreptățit un «protos
mondial». Dar nu poate să existe un «protos mondial» ca și cap al «protoșilor»
Bisericii sobornicești. Competențele «protosului» Sinodului eparhial nu pot fi
atribuite «celui din fruntea mesei» între «protoși» de aceeași cinste ai Sinoadelor
eparhiale. Sfântul Nicodim Aghioritul lămurește cu multă claritate că
«protosul» la nivel mondial, dincolo de prezidarea ședinței (în ordinea
rânduielii) între întâistătătorii egali, nu există în Biserică. Întâistătătorii
Bisericilor Ortodoxe Locale sunt de cinste egală după «prerogativele cinstei»
și se deosebesc numai după «ordinea cinstei»: «Canonul de mai sus… deosebește
și spune că Patriarhul de Constantinopol să aibă prerogativele cinstei după
Papa și Patriarhul Romei deoarece și Constantinopolul este aceasta, adică este
și se numește Noua Romă. Iar prepoziția „după” nu arată aici posteritatea în
timp, după cum spun unii cu Aristin, dar nici degradare și micșorare, după cum
explică greșit Zonara (deoarece, prin faptul că Alexandria este după
Constantinopol, iar Antiohia după Alexandria și Ierusalimul după Antiohia, după
canonul 36 al Sinodului trulan, vor fi șase chipuri de degradare a cinstei și,
prin urmare, cinci cinstiri diferite una față de alta de mai sus, ceea ce este
contrar întregii Biserici sobornicești/catolice și un lucru primit numai de
latini și latinofroni), ci arată egalitatea de cinste și rânduiala după care
una este prima, alta a doua. [Arată] Egalitate de cinste pentru că și Părinții din Calcedon
spun, prin canonul 28, că acești 150 de episcopi au dat aceleași prerogative
episcopului din Vechea Romă cu cel din Noua Romă și cei de la trulan, prin
canonul 36, spun să se bucure de aceleași prerogative cel al Constantinopolului
cu cel al Romei. Și [arată]rânduiala pentru că și aceia, și aceștia spun în aceleași
canoane că cel al Constantinopolului este al doilea după al Romei, nu al doilea
cu cinstea, ci al doilea prin rânduiala cinstei». La fel scrie și mai limpede
despre aceasta Dositei al Ierusalimului: «Sunt multe parohii mai mari, multe
Biserici, mulți conducători și președinți și căpetenii în Biserică, dar nici
unul nu este între ei Conducător al Conducătorilor sau Președinte al
Președinților sau Căpetenie a Căpeteniilor. Așa încât cel al Romei este unul
dintre aceste căpetenii și conducători și președinți, egal în cinste și în
putere și nimic mai mult». Între Președinții Bisericilor autocefale nimeni nu
este mai mare, ci numai unul este în capul mesei, care este acum, după sfintele
canoane, (după schisma din 1054 și decăderea dogmatică a Romei) cel al
Constantinopolului».
Potrivit
acestora, venerabila Patriarhie Ecumenică putea să acorde autocefalie
structurii bisericești care o cere și care îndeplinește limitele canonice. Dar,
în cazul concret al Ucrainei, pe lângă faptul că unitatea statală de acum independentă
avea dreptul canonic ca Biserica ei canonică să ceară acordarea statutului de
autocefalie, după prescripțiile canonului 17 al Sfântului Sinod Ecumenic al
IV-lea, care declară: «Dacă vreo cetate
ar fi înnoită prin puterea imperială sau iarăși s-ar înnoi, să urmeze și
ordinea teritoriilor bisericești modelelor politice și publice», intervine
subiectul că singura structură canonică bisericească a țării, care este
administrată de Patriarhia Moscovei prin decizia Patriarhului Ecumenic Dionisie
în 1686 și astăzi are statut de autonomie acordat de Biserica Rusă nu dorește
și nu urmărește proclamarea ei ca Biserică Autocefală.
La acest punct
facem trimitere la studiul amănunțit al cinstitului Protoprezbiter Anastasie Gotsopulos, prezentând selectiv
concluziile lui:
«… Două
cronologii hotărâtoare: a) În anul 1593, prin decizia a patru Patriarhi de
Răsărit, este proclamată la rang de Patriarhie Biserica Rusiei și b) în anul
1686-1687 Patriarhul Dionisie IV al Constantinopolului, printr-o acțiune
patriarhală și sinodală, «ia decizia ca Preasfânta provincie a Kievului să fie
supusă Preasfântului Tron Patriarhal al marii cetăți salvate de Dumnezeu
Moscova». În epistola sa «către țarii Rusiei», Patriarhul Dionisie IV face
deosebire ca să nu existe răstălmăcire: «această Mitropolie a Kievului să fie
supusă Preasfântului Tron Patriarhal al Moscovei și arhiereii din ea, cel care
deja este și cel de după acesta, să cunoască drept Părinte (gheronda) și
proestos pe însuși Patriarhul Moscovei din diferite vremuri ca unii hirotoniți
de el»…
3. La
întrebarea dacă Biserica Ucrainei face parte din Patriarhia Rusiei s-a
pronunțat și conștiința bisericească panortodoxă, după cum s-a consemnat în
«Calendarele» editate peste an sau «Diptice» sau în «Anuarele» Bisericilor
Ortodoxe Locale. Toate Bisericile Ortodoxe Autocefale și Patriarhiile, fără
nici o excepție, recunosc că Biserica Ucrainei depinde de jurisdicția canonică
a Moscovei. Toate Bisericile, fără excepție, consideră singur Mitropolit
canonic de Kiev pe Onufrie, care depinde de Biserica Rusiei. Toate Bisericile
Ortodoxe au avut comuniune numai cu el și cu Sinodul din jurul său la
conslujirile inter-ortodoxe și panortodoxe și în toate Comisiile. Această
unanimitate exprimă conștiința bisericească panortodoxă-ecumenică, pe care
nimeni nu are dreptul să o desconsidere fără consecințe serioase».
De asemenea,
este interesantă cercetarea subordonării canonice a Mitropoliei de Kiev în studiul
de mai sus al P. Anastasie Gotsopulos:
«Deci ceea
ce se cere este ce se întâmplă din sec. 16-17 până în aprilie 2018, când se
comunică oficial că Patriarhul Ecumenic Bartolomeu se gândește să cedeze
autocefalia. Deci ce s-a întâmplat în ultimele trei veacuri și jumătate? De
cine depinde Mitropolia de Kiev și în general Ucraina conform conștiinței
bisericești, dar și conștiinței de sine a Patriarhiei Ecumenice?
1. Urmărind
argumentarea aceluiași Tron Ecumenic, să cercetăm răspunsurile la martorul
nemincinos al jurisdicției canonice a Tronurilor, adică în
«Sintagme/Constituții», de care jurisdicție depinde Biserica Ucrainei.
Consemnarea în ele este elementul indisputabil de cine depinde bisericește
Ucraina.
i) «RÂNDUIELILE/ΤΑΚΤΙΚΑ»
(NOTITIA EPISCOPATUUM): Deci, în timp ce toate rânduielile păstrate (Notitia
Episcopatuum 10 – 20) [17] din sec. XI-XV scriu că Eparhia Rusia-Ucraina (ca
Rusia Mare și Mică sau de Kiev) este eparhie bisericească a Patriarhiei
Ecumenice, Rânduiala 21 din sec. XVI nu menționează Rusia sau Ucraina între
eparhiile bisericești supuse Patriarhiei Ecumenice!
ii) SINTAGMA
lui HRISANT (1715): Patriarhul Hrisant al Ierusalimului (Notara) menționează în
vestita lui Sintagmă (p. 66-69) detaliat teritoriile bisericești de sub
Constantinopol, între care nu cuprinde Mitropolia de Kiev sau altă episcopie a
Ucrainei.
Mai mult, de la
pag. 83 și mai departe se face referire «despre Preasfântul Tron Patriarhal al
Moscovei». La început pomenește cum au fost date Moscovei vrednicia și cinstea
patriarhale (p. 83-84) și în continuare, la p. 84-85, se face referire la
granițele «Moscovei», în care se cuprinde și Ucraina. Următorul capitol
hotărâtor, care se intitulează «Despre Tronurile supuse Patriarhului Moscovei»
(p. 86 și în continuare) se referă la Kiev și Galiția, precum și la alte provincii
din Ucraina («Marele Novgorod», «Suzdal», «Cernigov», «Holmogor» ș.a.) ca
dependente bisericește de Patriarhul Moscovei! În sfârșit, la p. 87,
referindu-se la «prerogativele Arhimandriților din Moscova», enumeră între «Arhimandriții
mai importanți» ai Patriarhiei Moscovei și pe Arhimandriții ucraineni între
care cel dintâi este «cel de la Pecerska-Kiev» și urmează alții din Ucraina (d.ex.
«de Cernigov»).
Concluzionând:
Conștiința bisericească la începutul sec. XVIII, după cum este consemnată în
anul 1715 de Patriarhul Hrisant al Ierusalimului în Sintagma lui, vrea fără
vreo împotrivire sau fie o simplă rezervă, ca eparhia Kievului și a Ucrainei să
depindă bisericește de Patriarhia Moscovei, și nu de Patriarhia Ecumenică. Este
semnalat faptul că nu a existat niciodată vreo împotrivire față de Sintagma lui
Hristant din partea Patriarhiei Ecumenice.
iii) SINTAGMA
din 1855: Conform cu «Sintagma despre rânduiala Tronurilor Patriarhale și a
Sinoadelor Autocefale» din Atena, 1855, p. 3-12, Mitropolia Kievului și
provincia Ucrainei nu depinde de Patriarhia de Constantinopol. La p. 16-18 din
Sintagmă este menționat ca Mitropolit al «Eparhiei prima în ordine» «a
Bisericii Autocefale a Rusiei» «cel al Kievului și al Galiției», precum și alte
eparhii din Ucraina de astăzi!
iv) SINTAGMA
din 1896: În «SINTAGMA Mitropoliților și Episcopilor de sub Tronul Ecumenic»,
care a fost editată «în Constantinopol de Tipografia Patriarhală» în 1896, nu
se menționează Mitropolia Kievului sau altă provincie a Ucrainei ca eparhie
bisericească de sub Constantinopol. La fel, nici o Sfântă Mănăstire din Ucraina
nu este menționată în catalogul Sintagmei cu titlul «Mănăstirile stavropighiale
supuse Tronului Ecumenic» (p. 13-17).
v) SINTAGMA din
1902: «din
Tipografia Patriarhală»: în «SINTAGMA în uz a Mitropoliților și Episcopilor de
sub Tronul Ecumenic», care a fost editată «în Constantinopol de Tipografia
Patriarhală» în 1902, nu se menționează Mitropolia de Kiev sau altă provincie a
Ucrainei ca eparhie bisericească de sub Constantinopol. La fel, nici o Sfântă
Mănăstire din Ucraina nu este înscrisă în catalogul Sintagmei cu titlul:«Mănăstirile
stavropighiale supuse Tronului Ecumenic» (p. 13-17). Este inserat numai «Metocul
Patriarhal al Sf. Serghie» (p. 17).
vi) G.
Rallis-M. Potlis au publicat în faimoasa lor lucrare «Sintagma dumnezeieștilor
și sfintelor canoane» (prima ediție 1855) «Rânduiala Tronurilor Bisericii
Ortodoxe de Răsărit» și nu cuprind Ucraina între eparhiile Patriarhiei
Ecumenice, ci la «Biserica Autocefală a Rusiei». După cum declară, își extrag
elementele lor din Sintagme.
vii) «Calendarul
Patriarhiei Ecumenice» editat anual sau, din 2015 în continuare, «Anuarul
Patriarhiei Ecumenice» până în anul 2018 consemnează că Biserica Ucrainei
depinde canonic de Moscova. Nici o referire că ar depinde Kievul bisericește de
Constantinopol!
Concluzionând,
aceeași conștiință bisericească și canonică a Tronului Ecumenic până în 2018,
după cum este consemnată în modul cel mai oficial și mai neîndoielnic în
«Sintagmele» oficiale, în «Calendare» și «Anuare», pe care însăși Patriarhia Ecumenică
le-a editat chiar în «Tipografia Patriarhală din Constantinopol», reiese că nu
considera Ucraina până la mijlocul lui 2018 drept teritoriu canonic al său, pe
care o recunoaște în modul cel mai oficial și mai evident că depinde ca
jurisdicție canonică de Patriarhia Rusiei».
Nu încape nici
o comparație între autocefalia acordată schismaticilor și adunărilor separate
din Ucraina cu acordarea canonică de către venerabila Patriarhie Ecumenică a statutului
de autocefalie Bisericilor Canonice ale Greciei, Serbiei, Bulgariei, României,
Poloniei, Albaniei și Cehiei și Slovaciei. Autocefalia Bisericii Ortodoxe a
Ucrainei o urmărea Președintele de curând filooccidental al țării, Petro
Poroșenko, Parlamentul și cele două structuri schismatice: «Biserica Ortodoxă
Ucrainenă-Patriarhia de Kiev», care s-a separat în 1992 de Patriarhia Rusă prin
atacuri aspre și anateme împotriva Patriarhiei Moscovei, având drept cap pe
ex-Mitropolitul, Monahul Filaret (Denișenko) de Kiev, caterisit și
anatematizat, și «Biserica Ortodoxă Autocefală Ucraineană», care a fost
construită în 1921 de conducătorii sovietici prin pseudo-episcopul Vasile Lipkivski,
care a fost hirotonit de «preoți și mireni»!!! și, din cauza cooperării ei cu
naziștii cuceritori ai țării, a fost prigonită și s-a repliat în chipurile
«biserica din catacombe». După acestea a reînviat în 1980 și a fost condusă de
autodesemnatul «Mitropolit de Kiev și a toată Ucraina», Macarie Maletici, fost
preot caterisit al Bisericii Ruse, «hirotonit» pseudo-episcop de diaconul
caterisit al Bisericii Ruse, Vichentie-Victor Cekalin, personalitate tragică cu
un bogat «istoric» ca pseudo-episcop «ortodox», unit, pastor protestant,
pederast inculpat penal, pensionat cu demență în Australia. Venerabila
Patriarhie Ecumenică «a restabilit» ex tunc în rânduiala canonică cele două
structuri «bisericești» schismatice cu căpeteniile lor, a căror stare canonică
a recunoscut-o cu trei zile în urmă Biserica noastră fără votare.
La aceasta
cultivatul Profesor Emerit de Dogmatică al Facultății din Tesalonic, dl.
Dimitrie Tselenghidis, adaugă următoarele în epistola sa
curajoasă și mărturisitoare din septembrie trecut a.c. către Sfântul Sinod al
Bisericii Greciei: «Mai întâi, ar trebui să fie cercetat dacă acest «construct»
îndeplinește condițiile unei comunități bisericești. Dacă, dimpotrivă, este
recunoscută «autocefalia» lui, atunci este recunoscută automat «legalitatea»
ecleziastică a Bisericii schismatice.
După cum se
știe, pentru Biserica schismatică a Ucrainei a premers o condamnare panortodoxă
cu caterisiri și afurisiri. Această condamnare panortodoxă nu a fost revocată.
În final, prin Tomosul autocefaliei Patriarhiei Ecumenice (11-1-2019), a
intervenit o depășire instituțională cu caracter duhovnicesc și ecleziologic,
ce creează întrebări rezonabile despre legalitatea ei bisericească. Și aceasta
deoarece nu au fost respectate – cel puțin din câte știm – condițiile
fundamentale patristice și duhovnicești, lucru ce creează contestații
rezonabile despre canonicitatea regulilor-condițiilor Practicii patriarhale,
cât timp nu au exprimat o pocăință publică demonstrată și o dezavuare a
schismei. Prin cele ce le spunem în cazul cu pricina nu înseamnă că ne îndoim
de competența instituțională a Patriarhiei Ecumenice de a acorda autocefalie,
bineînțeles cu acordul întregului trup al Bisericii, care se exprimă sinodal.
Aici se pune chestiunea condițiilor valide pentru emiterea unui astfel de
Tomos. După mărturia biblică (Mt. 4, 17, 1Cor. 5, 1-5 și 2Cor. 2, 6-8), dar și
după tradiția patristică și duhovnicească a Bisericii, încadrarea sau
reîncadrarea în trupul cel unul și neîmpărțit al Bisericii presupune oricum
trăirea adâncă și exprimarea sinceră a pocăinței din partea membrului sau
comunității mai largi supuși încadrării sau reîncadrării. Condiția exprimării
pocăinței nu este surmontată de nici o persoană instituțională sau for
bisericesc instituțional. Nu există nici o iconomie a Bisericii care să poată
să se substituie sau să anuleze pocăința».
Îndeosebi
Monahul Filaret (Denișenko), cleric al Patriarhiei Moscovei ca Mitropolit de
Kiev, a fost caterisit în 1992, după cum s-a spus înainte, din cea mai înaltă funcție
a Arhieriei și, după acestea, a fost anatematizat pentru provocarea unei
schisme, însă și pentru alte fapte ale sale necanonice, iar celălalt, Macarie
Maletici, nu a dobândit nici o hirotonie canonică, după cum am arătat. În
continuare, s-a întrunit așa-zisul «Sinod al unității», care a ales drept
«Întâistătător» pe «Mitropolitul» Epifanie (Serghei Dumenko), care are «hirotonie»
inexistentă canonic de la Monahul caterisit și anatematizat Filaret și, prin
urmare, a fost acordat statutul de autocefalie noii structuri care a reieșit
din toate aceste acțiuni necanonice.
Prin urmare, subiectul critic, care se pune din punct de vedere canonic la chestiunea concretă este dacă deciziile Sinodului complet, prezidat de Patriarh, precum este Sinodul Patriarhiei Moscovei, sunt irevocabile sau pot fi apelate înaintea altui Sinod Patriarhal. Acest subiect a preocupat Biserica Ecumenică după Sinodul din Sardica și canoanele lui 3, 4 și 5, la care au participat episcopii apuseni și a prezidat Cuviosul de Cordoba, fiind convocat în acest timp și Sinodul Episcopilor răsăriteni în Filipupoli de astăzi. Întâi Episcopul Zosima al Romei, invocând canoanele din Sardica drept canoane chipurile ale Sinodului I Ecumenic din Niceea, a revendicat dreptul de judecător suprem asupra Bisericilor din Africa de N. și l-a învrednicit de restabilire pe preotul Apiarie, caterisit de Episcopul Urban de Sicca. Episcopii africani au respins vehement dreptul pretins de Episcopul Zosima al Vechii Rome și de urmașii săi, Bonifatie și Celestin I, de a fi judecător suprem al Bisericilor lor în 424. Anterior, Sinodul Local din Cartagina, prin canonul său 31 (după numărătoarea din Pidalion), care este reluat neschimbat și în canonul 129 al aceluiași Sinod, a legiuit: «În același mod a plăcut ca preoții și diaconii și restul clericilor inferiori, în cauzele pe care le au, dacă este dezaprobat tribunalul episcopilor lor, episcopii vecini să-i asculte și, cu acceptul episcopului propriu, episcopii chemați de ei să reglementeze cele dintre ei. De aceea, deși consideră că li s-a acordat dreptul de apel asupra lor, să nu se apeleze la tribunalele de peste mare, ci la cei dintâi dintre propriile eparhii, după cum a fost rânduit adesea cu privire la episcopi. Iar cei care vor apela la tribunalele de peste mare, să nu fie primit nimeni în comuniune în Africa». Și absolut semnificativ este faptul că aceste canoane ale Sinodului din Cartagina au fost validate precis și nominal de canonul 2 al Sfântului Sinod Ecumenic cinci-șase și general de canonul 1 al Sinodului IV Ecumenic și de canonul 1 al Sinodului VII Ecumenic. Așadar Biserica străveche a primit faptul că cele hotărâte de canoanele 3, 4 și 5 privesc o prerogativă aparte, care a fost atribuită Episcopului Ortodox de atunci al Vechii Rome numai față de Episcopii supuși lui, nu și de a-i oferi o jurisdicție bisericească supremă. Zonara spune în această privință: «Deci canonul nu este al Sinodului din Niceea, nici nu-i conferă lui toate apelurile, ci ale celor supuși lui» (Σ.Γ.241), iar Balsamon menționează: «căci acesta este special pentru problemele bisericești ale Papei și s-a pronunțat că este dator să le țină în interior» (Σ.Γ.239).
Prin urmare cererea Episcopului Ortodox de atunci al Vechii Rome de prerogativă a jurisdicției supreme bisericești a fost respinsă de Biserică pentru că au fost acceptate prescripțiile canonice ale Sinodului din Cartagina prin Sfântul Sinod Ecumenic cinci-șase că sunt avuți în vedere clericii din alt mediu bisericesc, care vor face apel în fața Episcopului Vechii Rome pentru pricinile lor. În Biserica Ortodoxă sobornicească/catolică, pe baza canoanelor 9 și 17 ale Sfântului Sinod Ecumenic al IV-lea, care poruncesc: «Dacă episcopul sau clericul se va îndoi de mitropolitul eparhiei, să se ocupe exarhul provinciei sau tronul capitalei Constantinopol și la el să se judece», nu este supusă atacului prin apelare, adică este inatacabilă decizia de condamnare emisă de Sinodul final Patriarhal care se întrunește potrivit competenței corecte a canonului 28 apostolic și a canonului 4 al Sinodului din Antiohia, după cum este Sinodul General al Mitropoliților de sub Exarhul Provinciei (de atunci) sau (astăzi) Sinodul complet al mediului patriarhal de sub președinția Patriarhului. Atât canonul 9, cât și 17 al Sinodului Ecumenic IV pun disjuncție la propria prevedere canonică pentru Exarhul Provinciei și Arhiepiscopul Constantinopolului și oferă posibilitatea unei scăpări de aceeași valoare. Așadar canoanele nu întemeiază pentru Arhiepiscopul de Constantinopol o competență judecătoreasă superioară și un alt grad de jurisdicție. Iar Exarhul (conducătorul) Provinciei astăzi este Președintele propriului mediu patriarhal. Balsamon menționează definitoriu: «Hotărârile Patriarhilor nu se supun apelului, 40 123, κβ, Β.Γ.α.λη: «Preafericitul Patriarh al acelei provincii să fie audiat între ei și să fie hotărâte acelea care sunt în acord cu legile și canoanele bisericeștile, fără să poată vreun membru să combată verdictul lui», iar în «Epanagogă» 11,6(J.G.R. vol. 2, 260): «Instanța patriarhului nu se supune recursului, nici nu este reexaminată de altcineva, ca un conducător al acestor instanțe bisericești». Sfântul și Marele Fotie scrie în «Nomocanonul» său 9, 1 (Σ.Α. 169): «nu sunt apelate verdictele Patriarhilor». Potrivit acestora, judecata de instanță a oricărui Sfânt Sinod Patriarhal, care constituie, conform dreptului nostru canonic, Sinodul final și reiese după instrumentarea chestiunii canonice, este irevocabilă, putând fi contestată numai în fața Sinodului Ecumenic (P. Panaghiotakou, «Sistemul Dreptului Bisericesc, Dreptul penal al Bisericii», p. 836, ATENΑ 1962).
De Dumnezeu luminatul Sfânt Nicodim Aghioritul, când comentează canonul 9 al Sinodului IV Ecumenic la pag. 192-193 din Pidalion, ed. V. Rigopulos, Tesalonic, 1998 și «în toate», se referă la chestiunea aceasta într-o deosebită analiză canonică față de renegatul și unitul Visarion și față de, cum îi numește, papistașii Vinion și Velarmin, spunând în mod definitoriu: «Este evident că Patriarhul de Constantinopol nu are autoritate să lucreze în episcopiile și ținuturile altor Patriarhii, nici nu i s-a dat dreptul de recurs de către acest canon în Biserica întreagă 1. pentru că în praxa (procesul verbal) a 4-a a acestui Sinod din Calcedon, după ce Anatolie a acționat în afara granițelor și a luat Tirul de la Episcopul lui, Fotie, și l-a dat lui Eusebie al Viritului și, după ce a dat jos și a excomunicat pe Fotie, a fost dezaprobat și de conducători, și de tot Sinodul pentru aceasta. Și, deși a pretextat multe, cu toate acestea, au fost anulate de Sinod cele ce le-a lucrat acolo și lui Fotie i s-a dat dreptate și a luat episcopiile Tirului. De aceea și Isaac al Efesului a spus lui Mihail, primul dintre Paleologi, că Patriarhul Constantinopolului nu-și întinde autoritatea peste Patriarhiile de Răsărit (după Pahimeris, cartea 6, cap. 1); 2. pentru că legile politice și imperiale nu stabilesc că numai judecata și decizia Constantinopolului nu suportă recurs, ci indefinit a oricărui Patriarh și ale Patriarhilor la plural. Căci spune Nearaua 123 a lui Iustinian, Patriarhul provinciei să stabilească acelea care sunt conforme cu legile și canoanele bisericești fără ca nimeni să nu poată contrazice verdictul lui. Și înțeleptul Leon spune în primul titlu al legii lui pe scurt că sentința Patriarhului nu este supusă recursului, nici nu este reanalizată de altul, pentru că este conducător/principiu al celor bisericești. Căci de la el sunt toate judecățile și la el sunt rezolvate. Și iarăși cartea 3 iustiniană, cap. 2: Patriarhul competent va cerceta verdictul adunării bisericești fără să se teamă de recurs și cartea 1, titlul 4 al dispoziției bisericești: nu sunt apelabile verdictele Patriarhilor și iarăși cartea 1, cap. 29: împotriva deciziilor Patriarhilor s-a pus lege de împărații dinainte de noi să nu se facă recurs. Deci, dacă de cumva, după acești împărați, care sunt în acord cu sfintele canoane, verdictele tuturor Patriarhilor nu primesc recurs, adică nu sunt ridicate la judecata altui Patriarh, cum poate cel al Constantinopolului să le judece din nou acestea? Și, dacă prezentul canon (9) și al 17-lea al Sinodului acesta IV au avut ca scop să aibă Patriarhul Constantinopolului dreptul la recurs din celelalte Patriarhii, cum de au vrut împărații să apere totul diametral opus în vremea când ei cunoșteau că legile politice care nu erau în acord cu canoanele rămâneau nevalabile? 3. pentru că, dacă am accepta, după papistașii de mai sus, că Patriarhul de Constantinopol judecă și rejudecă judecățile lor, deoarece canonul nu face deosebire între un Patriarh sau altul, prin urmare el judecă și rejudecă și pe cel al Romei și astfel va fi cel al Constantinopolului primul și ultimul și de obște judecător al tuturor Patriarhilor și pentru însuși Papa».
Așadar dreptul canonic al reexaminării chestiunilor Monahului Filaret (Denișenko) și ale preotului caterisit al aceleiași conduceri, Nicolae Maletici, așa-numitul «Mitropolit Macarie», după deciziile Sinodului Patriarhal final al Patriarhiei Moscovei, îl are numai Sinodul Ecumenic, după cum primește în scris acest fapt venerabilul Patriarh Ecumenic k.k. Bartolomeu prin Scrisoarea lui patriarhală nr. 1203/29.8.1999 către Preafericitul Patriarh Alexie, în care scrie: «În răspuns la telegrama și scrisoarea aferente ale Preafericirii Voastre iubite și mult dorite despre problema care s-a ivit în Preasfânta Voastră Biserică soră a Rusiei, care problemă a condus Sfântul Sinod al ei să treacă, pentru motive pe care le știe ea, la caterisirea lui Filaret, Mitropolitul Kievului, care până de curând era un membru dintre cei dintâi ai Sinodului ei, dorim să vă facem cunoscut frățește dragostei voastre că Biserica cea mare a lui Hristos de la noi, recunoscând în integralitate competența pe această temă a Preasfintei Biserici a Rusiei de sub Voi, primește cele decise sinodal despre cel în cauză, fără să dorească deloc să înfăptuiască vreo piedică Bisericii Voastre soră», recunoscând, ca și canonist, principiul identității sancțiunilor. Acest fapt l-a reluat și după aceea în scrisoarea sa pentru anatematizarea aceluiași Filaret (Denișenko), (1997) către Patriarhul Moscovei: «Primind înștiințare despre decizia de mai sus, am comunicat-o Ierarhiei noastre a Tronului Ecumenic și am încurajat-o ca să nu aibă nici o comuniune bisericească de acum înainte cu cei menționați».
4. Sfintele canoane 9 și 17 ale Sfântului Sinod al IV-lea Ecumenic au consacrat, după cum am spus mai înainte, același grad de competență pentru Exarhul administrației (astăzi Președintele Sinodului Patriarhal desăvârșit) și pentru Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic – Arhiepiscopul de Constantinopol, și prin această soluționare nu au întemeiat din nou o jurisdicție mai mare pentru nici un Tron Patriarhal. Prin urmare, cel condamnat de către Sinodul Patriarhal final nu are dreptul de a apela la alt Sinod Patriarhal în afară numai de Sinodul Ecumenic și exact acest principiu l-a legiuit mai vădit Sfântul Sinod cinci-șase Ecumenic prin validarea nominală a canoanelor Sinodului din Cartagina în canonul său al 2-lea, care Sinod, după cum se menționează, a respins cererea unei competențe generale a Episcopului Vechii Rome și, prin urmare, a oricărui alt Patriarh din toată Biserica. Pe de altă parte, canonul mai nou 2 al Sfântului Sinod cinci-șase Ecumenic, a validat în mod definitoriu canoanele din Cartagina și, ca o dispoziție procedurală canonică mai nouă, modifică pe oricare alta mai veche și o validează pe aceasta, după cum este valabil pentru orice sistem legislativ și precum se demonstrează din cuvântarea de pe munte a Domnului: «Iarăși ați auzit că s-a spus celor din vechime: să nu juri strâmb, să ții jurămintele tale Domnului. Dar Eu spun vouă să nu vă jurați nicidecum» (Mt. 5,33-34).
Concluzia care reiese din această reglare canonică în Biserică pentru cazul Ucrainei este că Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a admis un recurs în mod greșit și fără competență canonică și a judecat pe premize canonice de ultimă instanță pe foștii clerici ai altei conduceri bisericești, ai Bisericii Ruse, care deține în mod competent dosarele de judecată ale clericilor pedepsiți în discuție, cuprinsul cărora trebuia să fi fost avut în vedere de către Sfântul Sinod Patriarhal din Constantinopol, care a reluat subiectul canonic al lor fără competență, modificând și invalidând deciziile Sinodului Patriarhal final fără competența aferentă. Prin urmare deciziile restabilirii canonice a celor caterisiți, anatematizați și nehirotoniți din cele două structuri schismatice ale Ucrainei, care au premers acordării Tomosului de autocefalie sunt evident nevalide și, prin urmare, decizia acordării statutului de autocefalie unei Biserici inexistente canonic, care este compusă din laici aflați în schismă, rezultă că este și ea nulă.
Acestea trebuie cu siguranță să fie dispuse de un Sinod Panortodox, care trebuie să se întrunească rapid prin acțiunile Voastre, ale Preafericiților Întâistătători ai Preasfintelor Biserici Ortodoxe Autocefale, pe lângă Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, pentru ca să abordeze această chestiune greu de rezolvat, pe care nu o pune nimeni, din păcate, în baza ei canonică reală și în principal să fie abordată primejdia foarte mare a ruperii comuniunii bisericești a Bisericilor Ortodoxe autocefale cu consecințe imprevizibile pentru buna stare a Preasfintei Biserici Ortodoxe sobornicești/catolice, Biserica una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolică a lui Hristos.
Sanctitatea Voastră și Preafericiți sfinți Întâistătători,
Cerem cu smerenie, ca membri ai Sfântului Sinod Panortodox, ca toată Biserica Ortodoxă sobornicească/catolică, adunată prin Episcopii ei canonici în Sfântul Duh, să se ocupe într-un Sfânt Sinod Panortodox (mai drept, Ecumenic) de chestiunea arzătoare și complexă din perspectivă canonică și ecleziologică a autocefaliei ucrainene către cine și în care mod a fost acordată, fiind trecută cu vederea Biserica Ortodoxă canonică sobornicească/catolică din Ucraina și «fiind restabiliți», după cum nu se cuvenea și fără competență, «clericii» schismatici, caterisiți, anatematizați și nehirotoniți, după ce au constituit «Biserica Autocefală a Ucrainei», lucru care constituie «piatră de sminteală» și răvășește pliroma cu numele creștin a Sfintelor Biserici Ortodoxe Locale,
Iar cu acestea
semnăm, subscriind cu cucernicie,
Cu cel mai
adânc respect
Mitropoliții
+ Mitropolitul
ANDREI de Driinupolis, Pogoniani și Conița
Observațiile noastre: 1. Nu este atacată frontal pretenția Patriarhiei Ecumenice de a avea un primat de autoritate peste toată Biserica Ortodoxă, dar este rezolvată această problemă prin prezentarea reglementărilor canonice care conferă autoritate supremă fiecărui Sinod Patriarhal sau al unei Biserici Autocefale. Cu alte cuvinte, nici o Patriarhie, inclusiv cea Ecumenică, nu are competențe de a interveni în teritoriul altei Biserici Locale, ci toate sunt egale și supreme. Singura instanță mai înaltă este Sinodul Ecumenic (Panortodox), care poate decide asupra oricăror conflicte locale, în caz că apare necesitatea. Această abordare este lăudabilă și mai puțin conflictuală, de natură să permită rezolvarea corectă a problemei ucrainene.
2. Este curioasă diferențierea de adresare între Patriarhul Ecumenic și restul Întâistătătorilor de Biserici, primul fiind numit Sanctitate, iar ceilalți Preafericiți.
3. Probabil din dorința de a nu-l face pe Patriarhul Ecumenic să se simtă atacat în toate privințele, Comunicatul de față îi face o concesie. Prin două expresii îi recunoaște o competență care nu are baze clare canonice: „acordă autocefalie și autonomie structurilor bisericești” și „putea să acorde autocefalie structurii bisericești care o cere și care îndeplinește limitele canonice”. Această chestiune a fost nerezolvată în discuțiile anterioare cu privire la Sinodul din Creta și a rămas nesoluționată. Încă este o discuție aprinsă dacă prima Biserică din diptice are dreptul de a oferi autocefalie unei noi structuri bisericești canonice sau Biserica mamă din care se desprinde aceasta sau toate Bisericile Locale împreună unanim.
Mitropolitul Ierotheos devine un susținător înverșunat al cauzei schismaticilor ucraineni, nu doar un simplu partizan al lor. Din nefericire, alunecă tot mai departe de linia Bisericii. Într-un articol despre „Rusia și Ucraina”, face o prezentare a relației dintre cele două state bazându-se exclusiv pe o singură carte, scrisă de Anne Applebaum. Pe lângă faptul că autoarea este americană, căsătorită cu un polonez, care nu poate aduce informații istorice de încredere fie și numai din prisma simpatiilor sale personale, concluziile Mitropolitului de pe urma unor observații istorice politice sunt dezamăgitoare. Nimeni nu contestă dezastrul uman provocat de comuniștii ruși în Ucraina, îndeosebi în timpul foametei din anii ’30, totuși istoria nu se restrânge doar la atât nici ca timp, nici ca spațiu.
Câteva concluzii deplorabile teologic:
„Oricine pricepe de ce au urmat reacții din partea Bisericii Moscovei la fiecare proclamare a independenței bisericești în Ucraina.” Totuși trebuie precizat că Sfinți precum Lavrentie de Cernigov nu au validat acțiunile acestea nici pe plan bisericesc, nici politic. Și nu au fost agenți ruși, ci Părinți duhovnicești.
„Se mai explică de ce unii ucraineni au întrerupt orice dependență de Biserica Moscovei și au trecut la autohirotonii. După cum, la fel, pricepe astfel oricine că politica Moscovei a condus gruparrea creștinilor să caute protecție de la Papa și a format Uniația în Ucraina.” Oare chiar poate justifica situația politică formarea unei Biserici fără episcopi, prin așa-zisa hirotonie a unuia de către preoți? Însă cel mai grav este că justifică uniația, greco-catolicismul. În primul rând, acesta nu a apărut de curând, ci în sec. XVI la presiunea catolicilor polonezi, cam cum s-a petrecut în Transilvania. Pe lângă distorsionarea faptelor istorice la cel mai josnic nivel, este justficată orice trădare și trecere la catolici în ciuda trecutului martiric al Bisericii noastre.
Scopul vizitei la Moscova începând cu 19 noiembrie a.c. a Pariarhului Teofil este primirea premiului „Patriarhul Alexei al II-lea”. Acesta a avut o întrevedere cu Președintele Rusiei, în care a fost exprimat sprijinul din partea Rusiei pentru Ierusalim și mulțumirea din partea oaspetelui pentru implicare în problemele bisericești din Orientul Mijlociu.
Într-o altă Biserică Locală, cea din Ținuturile Cehe și Slovacia, sunt raportate tentative de subminare din partea Constantinopolului. Acestea nu sunt noi, ci doar stinse temporar, după cum se știe din istoria acestei Biserici Locale.
De data aceasta, a fost înființată o asociație bisericească în Cehia pe numele a trei persoane, dintre care una este episcop al Patriarhiei Ecumenice în Austria, alta este episcopul Isaia din Biserica Cehă și încă o persoană. Mirarea este că sediul acestei asociații este la adresa unei mănăstiri din Biserica Locală. Sunt bănuite planuri prin care Fanarul intenționează să acapareze puterea în această Biserică probabil pentru a avea un alt aliat în problema ucraineană. În orice caz, nu sunt justificate astfel de manevre.
În plus, Episcopul Isaia a slujit împreună cu Epifanie, în ciuda interdicțiilor Sinodului ceho-slovac, care se știe că este fidel Bisericii conduse de Mitropolitul Onufrie în Ucraina.
Într-un comunicat oficial al Mitropoliei de Limassol, este exprimată și individualizată poziția Mitropolitului local Atanasie în privința pomenirii recente a lui Epifanie în diptice de către Patriarhul Teodor al Alexandriei în acest oraș. Acestea confirmă deplin informațiile anterioare ale agenției Romfea.gr.
Mitropolitul Atanasie de Limassol separă poziția sa de pomenirea numelui
lui Epifanie ca Mitropolit de Kiev de către Preafericitul Patriarh Teodor al
II-lea al Alexandriei la dumnezeiasca Liturghie patriarhală din Limassol.
Preasfințitul Mitropolit Atanasie de Limassol, la o emisiune a sa în direct la Postul de Radio al Sfintei Mitropolii de Limassol, la întrebarea unei ascultătoare pe subiectul pomenirii lui Epifanie ca Mitropolit de Kiev de către Preafericitul Teodor al II-lea al Alexandriei, printre altele, a menționat cele de mai jos:
Din prima
clipă a sosirii Patriarhului Alexandriei în Cipru, Episcopul Sfintei
Arhiepiscopii în comunicarea pe care a avut-o cu el, l-a asigurat că într-o
convorbire pe care a avut-o cu Preafericitul Patriarh Teodor al II-lea al
Alexandriei, a primit angajamentul și asigurarea că Patriarhul Alexandriei nu
va pomeni pe Epifanie la dumnezeiasca Liturghie, ci va pomeni numai pe
Preafericitul Arhiepiscop de Cipru și pe Mitropolitul locului, ca să nu se
creeze vreo problemă pe motiv că Biserica Ciprului nu s-a poziționat încă pe
această temă.
De același
lucru l-au asigurat pe Mitropolitul Atanasie de Limassol și cei din suita
Patriarhului de Alexandria, că nu va fi pomenit Epifanie.
Pe lângă
acestea, fără să cunoască de la început el însuși și fără să aibă vreo
informare despre schimbarea poziției sale, Preafericitul Teodor al Alexandriei
a judecat în clipa aceea a dumnezeieștii Liturghii că trebuie să pomenească pe
Epifanie ca Mitropolit de Kiev.
Concluzionând,
Preasfințitul a menționat că pomenirea lui Epifanie ca Mitropolit de Kiev,
chiar dacă s-a făcut în Biserica Ciprului și în special în Sfânta Mitropolie de
Limassol, acest lucru nu exprimă nici Mitropolia de Limassol, nici pe el
însuși, ca Mitropolit de Limassol, nici Biserica Ciprului.
El însuși stăruie în cele pe care le-a arătat în scris și face public faptul că «acceptă și recunoaște drept Mitropolit canonic de Kiev și a toată Ucraina pe kir Onufrie și Sfântul Sinod din jurul lui».
Ascultați luarea de poziție a Mitropolitului de Limassol:
Nota noastră: Amintim că Mitropolitul Atanasie este unul dintre puținii Episcopi care nu a semnat documentele Sinodului din Creta, la care a participat, și a adus o critică decentă și o motivare a deciziei de atunci. Deci există o consecvență în mărturisirea sa de credință.
Cu toate că are o prietenie și o relație bună cu Mitropolitul Ierotheos Vlachos, care este unui dintre ideologii recunoașterii schismaticilor ucraineni, poziționarea aceasta a Mitropolitului Atanasie este cu atât mai valoroasă și o dovadă că vine din propriile sale convingeri teologice și din conștiința sa bisericească.
În interviul radiofonic s-a mai făcut, printre altele, precizarea că invitația adresată Patriarhului de Alexandria fusese făcută cu cel puțin jumătate de an în urmă. Mitropolitul exprimă adeseori respectul său față de Patriarhul Teodor și față de decizia lui, clarificând faptul că el, totuși, nu este de acord cu ea.
«Nu vor mai fi primiți în granițele Sfintei Mitropolii de Fokida clerici și laici ruși care nu recunosc autocefalia acordată Bisericii Ucrainene de sub Mitropolitul Epifanie.»
Nu, cuvintele acestea nu aparțin unui Ierarh aspru al Moscovei sau rușilor răi, ci unui Mitropolit al Bisericii Greciei. Cu aceste cuvinte a întâmpinat Mitropolitul Teoctist de Fokida în Mănăstirea Sf. Augustin și Sf. Serafim de Sarov din Tricorfo de Fokida pe arhierei ai Bisericii din Ucraina. La auzirea acestor declarații, ne-am nedumerit dacă Biserica Greciei a luat vreo decizie pentru interzicerea episcopilor și laicilor ruși, pe care nu o cunoaștem.
«Astfel de declarații măresc problema și răbufnesc ura» – a menționat un Ierarh al Bisericii Greciei pentru Romfea.gr, comentând declarațiile Mitr. Teoctist.
Este mai clar ca lumina zilei că această poziție „vitejească” a fost o diversiune, de vreme ce Preasfințitul cunoștea că, după slujirea împreună, va fi trecut automat pe lista Moscovei cu Episcopiile nedorite.
De asemenea, ar
fi fost mai înțelept să nu se facă un comentarii de acest fel într-o perioadă
când există contestare și Patriarhia Ecumenică lucrează la rezolvarea
problemei, ca moderator al temelor panortodoxe.
Pe de altă
parte, Patriarhul Ecumenic, Patriarhul Alexandriei și Arhiepiscopul Atenei nu
pomenesc canonic pe Patriarhul Moscovei și primesc cu căldură pe toți clericii
și laicii ruși?
Sunt condamnabile aceste declarații ale urii și scindării de clericii și mai ales ortodocșii din oricare Patriarhie proveni. Prin urmare astfel de declarații dizgrațioase dăunează autorității Bisericii Greciei și singurul lucru pe care-l creează sunt certurile și schismele.
Nota noastră: Voinicia la care face referire jurnalistul grec provine dintr-o declarație a unui Mitropolit grec în Sinodul local care a dezbătut problema recunoașterii ucrainenilor. Atunci el a afirmat: „Suntem o ierarhie vitează și nu trebuie să ne temem de nimeni și nimic”. Acele cuvinte au ajuns să fie parodiate practic în presa grecească.
Nu putem să nu remarcăm, totuși, că declarațiile acestea reprezintă duhul autentic al demersurilor ecumeniste și schismatice promovate în ultima vreme de către Patriarhia Ecumenică și acoliții ei, episcopii moderniști și libertini din oricare altă Biserică Locală. Dorința reală este una de delimitare față de tradițiile autentice ale Bisericii și față de tradiționaliști. Pe lângă faptul că este greșită primirea schismaticilor ucraineni, declarațiile acestea curajoase trădează o rupere în facere a Bisericii. Acceptarea ucrainenilor în general este doar o metodă de lovire în rușii care au refuzat să vină la Sinodul din Creta și care nu se aliniază fidel la politica mondială a toleranței (ecumeniste, LGBT etc.).
Nu este cazul să dăm o importanță prea mare acestor declarații câtă vreme ele nu sunt asumate oficial ca o măsură legiferată în cuprinsul Mitropoliei de Fokida. Sperăm să rămână măcar la acest nivel și să nu escaladeze spre o schismă mai urâtă decât este. Datoria credincioșilor și a clerului este să aplaneze conflictele, să nu le exacerbeze, dar să insiste să fie rezolvată și problema care le generează, adică să fie anulat Tomosul problematic al așa-zisei autocefalii ucrainene.
Deși slujba de
astăzi în cinstea Sf. Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei și ocrotitorul
orașului Limasol, nu a fost televizată sau transmisă la radio, cel puțin două
surse de informare bisericești atestă că a fost pomenit Epifanie în diptice ca
Înstâistătător al Bisericii Ucrainei.
Orthodoxia.info
anunță cu bucurie că a fost pomenit după rânduială, „fără modificări necanonice și variațiuni de comuniune” așa-zisul cap al structurii ucrainene formate
de Constantinopol în Ucraina.
Conform unor informații
ale agenției Romfea, inițial se stabilise să fie pomeniți doar Patriarhul
de Constantinopol și Arhiepiscopul Ciprului. Dar, cu toate că nu a fost
transmisă slujba la TV sau radio, potrivit unor „surse sigure”, la Sfânta
Liturghie de astăzi Patriarhul Teodor a pomenit „canonic” pe Epifanie.
În seara precedentă, ieri, 11.11.2019, a fost săvârșită Vecernia de către Patriarhul Teodor, la care au participat Mitropoliții Macarie de Kenia, Gheroghe de Guineea, Atanasie de Limasol și Episcopii Nicodim de Nitria și Nocale al Amatundei, exarh al Patriarhiei de Alexandria în Cipru. Slujba a fost urmată de o procesiune cu icoane în oraș în cinstea Sfântului Ioan cel Milostiv, la comemorarea a 1400 de ani de la trecerea sa la Domnul.
Dovada filmată că a fost pomenit la slujbă a fost oferită de jurnalistul Alexander Voznesensky, preluată de portalul rusesc Pravoslavie (varianta în limba engleză) dimpreună cu alte informații despre reacțiile celor prezenți. După momentul pomenirii, trei episcopi au început să votbească energic cu Mitropolitul Atanasie. Clericilor prezenți le-a fost înmânat câte un plic în care scria: “Onufrie: Mitropolit; Epifanie: schismatic; Teodor: Iuda”. Dintre cei care l-au primit, unii au reacționat negativ, alții pozitiv. Față de 50 de preoți, câți au fost la Vecernie, doar 10 au venit la Liturghie. Iar Mitropolitul Timotei de Bostra, Exarh al Patriarhiei Ierusalimului în Cipru, nu a slujit, așa cum era planificat.
O știre ce ar părea de bun augur a fost publicată de ΟρθοδοξίαInfo despre o discuție între Fanar și Moscova, care ar da prilej pentru ameliorarea conflictului existent pe tema ucraineană:
La invitația Mitropolitului Iosif al Americii, care ține de Patriarhia Antiohiei, a avut loc o întâlnire a Arhiepiscopului Elpidofor al Americii (Patriarhia de Constantinopol) și Mitropolitul Ilarion de Volokalamsk (Patriarhia Rusă).
Întâlnirea s-a desfășurat pe „terenul neutru” al Mitropoliei antiohiene și, conform comunicatului aferent, a existat o masă de lucru. A urmat o întâlnire privată între cei trei ierarhi.
Este vorba despre prima întâlnire între ierarhi de rang înalt ai Patriarhiei Ecumenice și ai Bisericii Rusiei după întreruperea comuniunii hotărâtă de Moscova.
Aducem în atenție un articol remarcabil din presa românească pe problema schismei ucrainene. În el se prezintă corect fondul problemei, cu implicațiile politice anexe, dar îndeosebi teologice (dogmatice și canonice). Publicat pe un portal de știri cunoscut și mai tradiționalist, Activenews, punctul acesta de vedere nu pare a fi deplin acceptat sau măcar luat în considerare cum se cuvine la nivelul presei din țară, nu știm exact la nivelul bisericesc oficial. Sperăm să aibă trecere mai mare și să se impună prin adevărul lucrurilor.
Sâmbătă, 12 octombrie, Sinodul Bisericii Ortodoxe a Greciei a recunoscut dreptul Patriarhiei de Constantinopol de a acorda singură autocefalia. Anunțul, făcut public de Mitropolitul Ierotheos Vlachos, se poate traduce „habemus Papam”, sau, mai precis, „îl recunoaștem pe Patriarhul de Constantinopol ca Papă al ortodocșilor”.
Această zi va rămâne în istoria Ortodoxiei ca o pată pe obrazul unei Biserici apostolice, Biserica Greacă, îngenuncheate de puterea politică și silite să ia o decizie neortodoxă.
Din 1992 până în
2018, toate bisericile ortodoxe autocefale, inclusiv Patriarhia de
Constantinopol, au apărat canonicitatea în Ucraina și nu au recunoscut
grupările schismatice. Dar, în urma intervenției SUA, interesate de eliminarea
oricărei influențe a Rusiei în Ucraina, Patriarhia de Constantinopol a
recunoscut două grupări schismatice, unite într-o structură căreia i-a acordat
autocefalia în 5 ianuarie 2019. Aceasta fără să consulte nicio biserică
autocefală și în ciuda faptului că mai multe biserici autocefale, aflând de
intenția sa, i-au cerut în scris să nu o facă.
Iar acum, în urma
presiunilor SUA și ale Patriarhiei de Constantinopol, Biserica Greciei a
anunțat că este de acord cu inventatul drept al Patriarhului de Constantinopol
de a acorda autocefalia.
Din Biserica
Greciei, cel mai vizibil susținător al acestei decizii a fost Mitropolitul
Ierotheos Vlachos.
Mitropolitul
Ierotheos Vlachos, susținătorul cel mai cunoscut al ereziei
Mitropolitul
Ierotheos a fost apreciat și iubit în toată lumea ortodoxă ca un teolog
profund, un om duhovnicesc care a scris despre oameni duhovnicești și un ierarh
ancorat în tradiția ortodoxă și în problemele contemporane. Însă, prin
atitudinea față de statutul Patriarhului de Constantinopol, toate acestea se
veștejesc precum frunza căzută din copac.
În problema din
Ucraina, după ce Patriarhul Bartolomeu I a recunoscut cele două grupări
schismatice, Mitropolitul Ierotheos Vlachos a devenit un susținător vocal al
statutului de tip papal al Patriarhului de Constantinopol.
În primăvara
acestui an, el a fost unul dintre cei care au susținut că autocefalia unei
biserici trebuie acordată doar de Patriarhia de Constantinopol și s-a opus
categoric ca orice altă biserică, inclusiv biserica mamă, din care se desprinde
structura care devine autocefală, să aibă un cuvânt de spus.
În 30 martie
2019, a publicat o declarație în care, după ce admite că intervine în problema
ucraineană deși nu face parte din comisiile Sinodului grec care se ocupă de ea,
scrie că Sinodul Bisericii Greciei nici măcar nu are dreptul să ia în discuție
această problemă sau să se opună deciziei Patriarhiei de Constantinopol cu
privire la acțiunile ei în Biserica Ucrainei.
Apoi, în lunile
care au urmat, a susținut din ce în ce mai mult public, convingând și pe alți
ierarhi, că pretenția Patriarhului de Constantinopol este corectă. Influența
lui în Biserica Greacă a avut un rol esențial în decizia Sinodului grec, el
fiind și cel care a comunicat decizia public, justificând că este în slujba
unității (sic!).
După acordarea
Tomosului către grupările schismatice, Biserica Rusă, din care face parte, cu
cea mai largă autonomie posibilă, Biserica ortodoxă canonică din Ucraina, a
întrerupt comuniunea cu Patriarhia de Constantinopol și a anunțat că va
întrerupe comuniunea cu cei care îi vor recunoaște pe schismatici.
Greu de explicat
cum un teolog atât de priceput ca Mitropolitul Ierotheos a devenit unul dintre
vârfurile de lance ale unei erezii care provoacă o schismă care poate deveni la
fel de gravă ca cea din 1054, în urma căreia Apusul s-a rupt de ortodoxie. Avea
multe motive să vadă clar că Patriarhul Bartolomeu a fost de rea-credință și a
greșit dogmatic.
În Ucraina sunt
12.000 de parohii canonice și 6.000 de parohii schismatice. Dacă Patriarhul
Bartolomeu era de bună-credință și voia să facă ceva folositor pentru unitatea
Bisericii, putea să ceară schismaticilor să își retragă episcopii din orașele
în care există episcopi canonici, dar nu a făcut-o. Astfel, în foarte multe
orașe există doi episcopi, unul canonic, recunoscut de toată ortodoxia,
inclusiv de Patriarhia de Constantinopol, și unul schismatic, recunoscut doar
de Patriarhia de Constantinopol. Chiar și pentru Patriarhia de Constantinopol
aceasta este 100% necanonic. Aceasta este și situația de la Cernăuți.
Apoi Mitropolitul
Ierotheos cunoaște ce presiuni a făcut în Ucraina administrația fostului
președinte Poroșenko pentru ca preoții canonici să treacă la schismatici, prin
intermediul primăriilor, al consiliilor locale, al poliției și al serviciului
de securitate SBU. Știe ce presiuni a făcut Patriarhul Bartolomeu asupra mănăstirilor
athonite (a amenințat că schimbă egumenii și îi oprește pe clerici de la
slujirea preoțească) pentru a permite schismaticilor să slujească în aceste
mănăstiri. De ce ar fi nevoie de aceste presiuni, dacă deciziile Patriarhiei de
Constantinopol sunt drepte și benefice? Oare impunerea cu forța a fost calea
arătată de Hristos? De când adevărul lui Dumnezeu are nevoie de violență pentru
a fi primit?
Mitropolitul
Ierotheos a văzut clar că decizia Patriarhului Bartolomeu nu a rezolvat
schisma, așa cum a spus că se va întâmpla, ci, din contră, a făcut-o mult mai
mare. Această extindere a schismei ar fi putut să îl aducă la realitate, să îi
arate că nu Dumnezeu lucrează, ci diavolul, cel care îi dezbină pe oameni. Dar
a preferat să nege evidența și apoi a justificat decizia Sinodului grec ca
fiind în slujba unității, deși era evident că ea va adânci schisma!
Deci el însuși a
fost de rea-credință.
Din punct de
vedere dogmatic, Mitropolitul Ierotheos a fost foarte atent la documentele de
la Sinodul de la Creta și nu a semnat unul dintre ele pe motiv că nu este
conform cu dogmatica ortodoxă. Prin atitudinea lui a girat parțial apariția
nepomenitorilor în Biserica Ortodoxă Română.
Dacă atunci a
fost atât de atent, cum de nu înțelege grosolănia erorii de acum? Nu știe că
Arhiepiscopul grec Elpidofor al Americii (pus de Patriarhul Bartolomeu) susține
că Patriarhul de Constantinopol este „primul fără egali”, deși el mereu a fost
numit „primul între egali”? Ce ar trebui pentru a realiza că superioritatea Patriarhului
de Constantinopol față de toate celelalte biserici autocefale este același
lucru cu doctrina catolică potrivit căreia papa este deasupra tuturor
episcopilor? Asta nu este greșeală dogmatică?
Mitropolitul
Ierotheos a scris cartea „Cunosc un om în Hristos”, despre arhimandritul
Sofronie Saharov. Dacă l-a văzut pe arhimandritul Sofronie ca „om în Hristos”,
de ce nu socotește că este de la Hristos modul în care arhimandritul Sofronie a
explicat, într-un articol
scris în 1950, că pretenția Constantinopolului de superioritate față de
celelalte biserici ortodoxe autocefale este o gravă eroare dogmatică, o erezie
extrem de periculoasă?
Arhimandritul
Sofronie a numit această pretenție „neo-papismul din Constantinopol” și a
explicat că este o erezie ecleziologică:
„Trebuie, oare,
să spunem că această formă de papism este tot o erezie ecleziologică, cum ar fi
papismul roman? Trebuie oare spus că, realizată în viața Bisericii, ea va duce
în mod inevitabil la pervertirea întregului chip duhovnicesc al existenței
noastre? […] Faptul că deja Constantinopolul începe acum lupta cu autocefalia
Bisericilor Locale nu ne miră nicidecum, deoarece aceasta este natura oricărui
papism. Cu autocefalia nu se împacă nici romano-catolicismul”. (Arhimandrit
Sofronie Saharov)
Reacția
neașteptat de prudentă a Patriarhiei Rusiei
Joi, 17
octombrie, conducerea Patriarhiei Rusiei s-a întâlnit pentru a discuta decizia
Sinodului grec. În condițiile în care așteptarea generală era că Biserica Rusă
va întrerupe comuniunea și cu Biserica Greciei, rușii au luat o decizie
neașteptată și de maximă prudență, arătând că nu doresc escaladarea schismei.
Decizia a fost de
a întrerupe comuniunea nu cu Biserica Greciei, ci doar cu acei episcopi care îi
vor recunoaște personal pe schismaticii din Ucraina.
Această abordare
a fost confirmată sâmbătă, 19 octombrie, când Arhiepiscopul Ieronim al Atenei,
președintele Sinodului grec, a slujit cu Patriarhul Bartolomeu. Când Patriarhul
Bartolomeu l-a pomenit pe Epifanie, liderul schismaticilor, Arhiepiscopul
Ieronim a făcut semnul crucii, ceea ce ar fi putut fi interpretat ca o aprobare
implicită. Cu toate acestea, rușii au declarat că vor întrerupe comuniunea cu
Arhiepiscopul Ieronim doar dacă acesta îl va recunoaște explicit pe Epifanie.
Această moderație
nu este întâmplătoare. Ea are legătură directă cu modelul de organizare a
Bisericii, de uniune sobornicească de biserici autocefale, pe care Patriarhul
Bartolomeu îl încalcă. Patriarhul Bartolomeu susține că el poate lua decizii
corecte pentru toată Ortodoxia, în timp ce învățătura ortodoxă despre Biserică
arată că organismul suprem care poate lua o decizie majoră în Biserică este
Sinodul Ecumenic, al tuturor episcopilor ortodocși (eventual prin
reprezentanți), cu condiția ca acea decizie să fie receptată de către
credincioși. În această perspectivă, fiecare episcop este important, nu doar
biserica din care face parte.
Prea multă
implicare politică
Relația
Patriarhiei de Constantinopol cu SUA nu este nouă.
În ianuarie 1949,
după ce a fost ales, Patriarhul Atenagora a mers din SUA la Istanbul pentru a
fi înscăunat Patriarh de Constantinopol cu avionul personal al lui Harry
Truman, Președintele SUA. Atenagora a publicat în 1950 o enciclică în care
afirma un primat de tip papal pentru Patriarhia de Constantinopol.
Nici faptul că
oamenii politici și politica statelor au avut un cuvânt de spus în problemele
bisericești nu este nou. Dar istoria arată că atunci când politica a presat
Biserica să accepte o erezie, dacă Biserica a acceptat i-a trebuit apoi multă
vreme ca să se așeze iarăși în adevărul de credință. Așa s-a întâmplat cu
erezia care se împotrivea icoanelor, susținută de împărați, care a tulburat mai
mult de un 100 de ani chiar Patriarhia de Constantinopol, în secolele VII–VIII.
Într-un moment de
cumpănă, în secolele XIV–XV, când turcii cucereau continuu părți din Imperiul
Bizantin, împărății și patriarhii de la Constantinopol au acceptat o unire cu
catolicii cu scopul de a fi sprijiniți militar de statele catolice.
Lucas Notaras,
mare demnitar al imperiului, a rostit atunci celebrele cuvinte care arată că
alterarea credinței este mai gravă decât decăderea politică: „Mai bine să vedem
domnind în oraș turbanul turcesc decât tiara latinilor.” Pentru că în timp ce
credința turcilor erau în mod evident ceva cu care ortodoxia nu avea amestec,
abaterea de la învățătura dogmatică prin unirea cu catolicii distrugea însăși
credința.
Imperiul a
dispărut, Luca Notaras a fost omorât de turci, dar Ortodoxia nu s-a dizolvat în
catolicism, ci a rămas ortodoxie.
În prezent,
acțiunea Patriarhului de Constantinopol este susținută de administrația
americană actuală, condusă de Partidul Republican.
Administrația
anterioară, condusă de Partidul Democrat, presa statele dependente de SUA să
adopte ideologia gender și homosexualitatea ca normative în societate și să
decriminalizaze cât de mult avortul la cerere. Administrația republicană a
stopat această presiune asupra altor țări și a făcut deja foarte multe pentru
creștinii prigoniți din lume, inclusiv a înființat funcția de Ambasador pentru
libertate religioasă. Dar, în lupta pentru putere cu Rusia, se folosește de
structura schismatică pentru a ataca Patriarhia Rusă, de care ține Biserica
Ucraineană canonică.
Cei care conduc
conflictele geo-politice ar trebui să știe că, în ortodoxie, alegerea între
prigoană și abaterea de la adevărul credinței este deja făcută. De acea, dacă
presiunea va continua, ortodocșii vor prefera prigoana secularistă a
democraților în fața alterării credinței din partea republicanilor religioși.
Ce va urma?
Cine a mai zis în
istoria creștinismului „eu și doar eu”, așa cum zice acum Patriarhia de
Constantinopol? Papalitatea.
Patima iubirii de
stăpânire l-a făcut pe Lucifer să dorească tronul lui Dumnezeu și a făcut
papalitatea să dorească să stăpânească lumea. Din secolul XX, ea a stârnit
Patriarhia de Constantinopol să vrea să fie stăpâna tuturor bisericilor
ortodoxe autocefale, ceea ce ar însemna sfârșitul ortodoxiei.
Aceasta nu se va
întâmpla, pentru că Hristos este cel care Își va păzi Trupul Său, care este
Biserica. Dar schisma poate cuprinde pe termen lung părți din Ortodoxie.
Șansa de a se
ieși din această criză este o întâlnire a tuturor bisericilor autocefale.
Patriarhul Bartolomeu a refuzat în mod repetat să convoace o întâlnire a
tuturor bisericilor autocefale pentru a discuta situația schismaticilor din
Ucraina, atât înainte de a-i recunoaște, cât și după ce i-a recunoscut.
Motivațiile sunt două.
Prima este că
știa că majoritatea bisericilor autocefale se opun recunoașterii. A doua este
că, dacă ar convoca bisericile autocefale să decidă, ar înseamnă să recunoască
faptul că el nu are dreptul să acorde singur recunoașterea și autocefalia unei
structuri bisericești!
În schimb,
Patriarhul Bartolomeu călătorește în țările ortodoxe pentru a-i presa pe
conducătorii bisericești să îl urmeze. Astfel, a reușit să blocheze inițiativa
Arhiepiscopului Hrisostom al Ciprului, care a încercat o mediere reunind
conducătorii patriarhiilor Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului. Puterea cu
care face aceasta nu este adevărul bisericesc, ci sprijinul politic de care se
bucură.
Românii, între presiunea politică, pe de o parte,
și adevărul ortodox și unitatea etnică, pe de alta
Pentru români,
decizia Sinodului grec lasă și mai vulnerabil Sinodul Bisericii Ortodoxe Române
în fața presiunilor politice de a-i recunoaște pe schismatici.
În luna mai,
Samuel Brownback, Ambasadorul pentru libertate religioasă al SUA, a trecut și pe la Patriarhia Română în turneul său de
presiune pentru recunoașterea schismaticilor în Grecia, Muntele Athos,
Bulgaria, România și Republica Moldova.
Epifanie a
anunțat în câteva rânduri că primii care îi vor recunoaște vor fi grecii și,
apoi, vor urma românii. Pentru a momi Sinodul românesc, a înființat chiar și un
vicariat românesc pentru preoții români din Ucraina. Vicariatul este
nefuncțional, căci niciun preot român nu s-a dus la Epifanie, unde știu că nu
ar mai fi lăsați să folosească limba română în biserici.
Din păcate,
ierarhii din Biserica Ucraineană canonică nu înființează un vicariat românesc
în cadrul bisericii canonice, ceea ce ar fi un pas înainte în a demonstra grija
reală pentru credincioși și ar anula momeala schismaticilor.
Pentru români,
recunoașterea schismaticilor și a gestului Patriarhului Bartolomeu ar însemna,
pe lângă abaterea dogmatică, și întreruperea legăturilor bisericești cu
majoritatea românilor din Basarabia și din Ucraina.
În Basarabia,
majoritatea românilor țin de Mitropolia Moldovei, care este autonomă în cadrul
Patriarhiei Moscovei. În Ucraina, cei circa 500.000 de români din Regiunea
Cernăuți și din câteva parohii din Transcarpatia și Odesa țin de Biserica
Ortodoxă Ucraineană canonică, și ea autonomă în Patriarhia Moscovei.
Probabilitatea ca ierarhii din aceste zone să îi recunoască pe schismaticii din
Ucraina este zero. Dacă Sinodul Bisericii Române îi va recunoaște pe
schismatici, ei vor rupe comuniunea cu noi și va interveni un nou motiv de
separare între românii din România și cei din Basarabia și Ucraina.
Miza nu este a
alege o tabără între Constantinopol și Moscova, între ruși sau greci, ci între
adevăr și erezie. Ereziei îi urmează dezbinarea. Dezbinarea o vedem. Ea nu
poate să fie de la Dumnezeu.
Ne rugăm ca
Hristos Domnul să li se arate Patriarhului Bartolomeu, Mitropolitului Ierotheos
și celor dimpreună cu ei și să îi întrebe „Qvo vadis?”
Pentru a-i întoarce de pe drumul ereziei, al schismei, al dezbinării.
Nota noastră: În primul rând, sunt de apreciat observațiile din articol. Este curajoasă și de bun augur critica formulată la adresa unui teolog de seamă contemporan, Mitropolitul Ierotheos, care s-a remarcat prin cărți și poziționări foarte bune în trecut, dar acum aruncă totul în aer prin justificarea unei teologii de factură papistă. (Este de urmărit și poziționarea Mitropolitului Atanasie de Limasol pe această chestiune, având în vedere că acesta cultivă o relație bună cu Mitr. Ierotheos, primind vizita acestuia pe 17 octombrie a.c. cu ocazia sărbătoririi a 1400 de ani de la adormirea Sf. Ioan Postitorul, ocrotitorul Limasolului. Amintim că Mitropolitul Atanasie nu a semnat decizia Sinodului cipriot din primăvară pe tema ucraineană, atunci fiind văzut acest gest ca unul de mărturisire și credem în continuare că asta a fost.) De asemenea, unitatea românească cere să nu fim de acord cu această „autocefalie” ce aduce numai schismă până și între noi, cei din țară, și românii din Bucovina (partea din Ucraina). Interesele geopolitice americane nu pot să ne țină de cald, chiar dacă ele presupun o colaborare strânsă cu Patriarhia de Constantinopol începută din anii 1950, odată cu Patriarhul Ecumenic controversat Atenagora. Pe de altă parte, nu putem trece cu vederea două puncte sensibile: reacțiile de întrerupere a pomenirii după Sinodul din Creta și crearea unui Vicariat românesc de către Biserica Ucraineană canonică. Articolul de mai sus sugerează că nepomenirea apărută în sânul românilor a fost girată de atitudinea Mitropolitului Ierotheos față de documentele cretane. Pare pusă într-o lumină bună teologic, dar proastă ca așezare/fenomen. În mare parte, ne vedem nevoiți să acceptăm acest punct de vedere, căci situația nu e chiar roză, ci are nuanțe de schismă. Totuși parcă prea este expediat subiectul acesta printr-o remarcă ce nu-și are locul firesc în curgerea textului. Ar trebui accentuat faptul că deciziile din Colimbari au fost mai grave decât cele cu privire la schismaticii ucraineni, deși ambele au coloratură eretică. Ar fi cel puțin echidistant să fie tratate la fel. Așa cum Patriarhia Rusă are dreptul că întrerupă comuniunea cu Constantinopolul și cu grecii doar pe motiv de erezie (papistă), la fel au acest drept și preoții români, chiar dacă la un alt nivel, față de ierarhii semnatari ai documentelor din Creta. Vorbim de aceleași canoane și reglementări legale bisericești. Doare când atitudinea este generată de alți factori decât teologici. Nu acceptul general trebuie să ne motiveze opțiunile, ci adevărul lucrurilor. Adică nu faptul că există o reacție mai puternică față de acțiunile fanariote din Ucraina indică problema, ci erorile concrete. Și invers, nu faptul că cei mai mulți nu au fost de acord cu întreruperea pomenirii după Sinodul din Creta este un semn că fenomenul este greșit, ci aplicarea corectă sau nu a unor dispoziții canonice reale (canonul 15 I-II). În treacăt fie spus, există un antagonism și în privința situației din Ucraina. Dacă Mitropolitul Serafim de Pireu declară că nu poate opri comuniunea cu restul ierarhilor greci după așa-zisa decizie pe tema ucraineană pentru că nu există abateri dogmatice, totuși Patriarhia Rusă nu poate întrerupe pomenirea Arhiepiscopului Ieronim decât pe motive dogmatice. Referatul Arhiepiscopului prezentat în plenul Sinodului Ierarhiei susținea că Patriarhia Ecumenică singură are dreptul de a acorda autocefalie, pe când decizia finală emisă presei a exclus acest detaliu, care face diferența de problematizare canonică sau dogmatică, adică schismă administrativă sau erezie papistașă. Este cam nefiresc să fie inclus în diptice schismaticul Epifanie pe considerentul recunoașterii simplului drept al Patriarhiei Ecumenice de a acorda autocefalie, fără a lua în calcul Tomosul pe baza căruia a fost înființată noua structură bisericească. Deci balanța înclină în favoarea rușilor în cazul foarte probabil că Arhiepiscopul Ieronim va trece la pomenirea conducătorului schismatic în diptice. Pe de altă parte, are dreptate și Mitropolitul Serafim până la momentul de față, când încă nu a fost realizată recunoașterea deplină a ucrainenilor. Celălalt punct sensibil este legat de înființarea unui Vicariat ortodox român de către Biserica Ortodoxă canonică Ucraineană. Aceasta depinde în mare măsură de nevoile românilor de acolo. Dacă aceia nu vor, ar fi cel puțin ciudat să fie satisfăcută o cerere a BOR din partea Mitropolitului Onufrie în ciuda doleanțelor parohiilor românești din regiunea Cernăuți. Probabil că există la mijloc un conflict mai aparte care-și are rădăcinile în semnarea de către sinodalii români a deciziilor din Creta. În acest fel, românii din Bucovina-Cernăuți sunt mai sceptici la gândul subordonării în vreun fel față de ierarhii trădători români. Aici are un rol important vlădica Longhin, pe care cu siguranță nu l-ar accepta în Vicariat arhiereii noștri și s-ar crea o dezbinare mai mare. Cât de mult și-ar dori românii de dincolo de graniță o apropiere de țară, și acum se văd distanțați din pricina compromisurilor de credință! Trebuie să recunoaștem faptul că nici noi, românii, nu suntem creștini autentici, ci tot interesele materiale ne domină, cel puțin la nivel de ierarhie. Și, ca o ultimă completare pe marginea subiectului ucrainean, remarcăm că Mitropolitul Nectarie de Kerkira, care a fost la Iași de hramul Cuvioasei Parascheva cu moaștele Sf. Spiridon, invocă mai mult motive economice pentru amânarea recunoașterii noii structuri bisericești. Turismul, care este de natură religioasă în mare parte, determină păstrarea relațiilor bune cu Rusia. Cam simplistă această perspectivă, din punctul nostru de vedere.
Moscova poate să stea în așteptare și să considere că Arhiepiscopul însuși Ieronim al Atenei și a toată Grecia nu a pomenit pe Epifanie, capul noii biserici ucrainene, dar în Serbia duhurile s-au aprins! Mitropolitul sârb Irineu a condamnat pe Patriarhul Ecumenic pentru pomenirea lui Epifanie în prezența lui Ieronim, comentând că această faptă „va readuce noi sciziuni în religia ortodoxă”. «Această faptă este ultimul pas înainte de adâncul unei schisme și mai adânci și mai primejdioase în mediul ortodox bisericesc», a declarat Irineu duminică seară. Biserica Ortodoxă Sârbă nu recunoaște nou-proclamata Biserică Autocefală a Ucrainei», ale cărei decizii le consideră necanonice și neobligatorii pentru că se referă la o «ierarhie și cler schismatic». În Declarație lui de presă, Episcoul Irineu a spus că, dacă Arhiepiscopul grec Ieronim nu se trezește în ultima clipă, va «împărți răspunderea înaintea lui Dumnezeu, a Bisericii și a istoriei cu Patriarhul Bartolomeu» pentru «cea mai mare și mai dificilă schismă în Biserica Ortodoxă». «Poziția în Biserica Ortodoxă Sârbă, care a fost formulată de Sfântul Sinod al Episcopilor, nu se schimbă – nu recunoaștem pe schismaticii ucraineni drept Biserică Ortodoxă autocefală canonică», a declarat Irineu. Poziția aspră a Bisericii Sârbe în problema bisericească ucraineană oglindește teama că Patriarhul Ecumenic ar putea să urmeze aceeași măsură, într-un oarecare grad, cu „Biserica din Muntenegru” sau cu „Biserica macedoneană”.
2. În schimb, schismaticii ucraineni încep să slujească tot mai fățiș cu ierarhi care-i acceptă din Patriarhia Ecumenică sau din Biserica Greciei.