Un eveniment care merită semnalat și denunțat cu tristețe este participarea Mitropolitului Ioan al Banatului la sărbătoarea Hanuka în sinagoga iudaică alături de „episcopul” catoloc din zonă. Chiar dacă nu a fost promovat în mass-media de Mitropolie, acest gest a devenit de notorietate prin relatarea catolicilor.
Joi seară, în data de 7 decembrie 2023, cu începere de la ora 18.00, Sinagoga ortodoxă din cartierul timișorean Iosefin a fost locul desfășurării ceremoniei primei seri de Hanukah, o vestită sărbătoare a luminii, speranției și sfințirii în calendarul iudaic. Cu ocazia acestei sărbători, care traditional durează opt zile, Excelența Sa Iosif Csaba Pál, episcop de Timișoara a dat curs invitației doamnei dr. Luciana Friedmann, președinta Comunității Evreilor din Timișoara de a fi în mijlocul obștii mozaice locale, în acest ceas festiv. Predica sărbătorii a fost rostită de rabinul Zvika Kfir, în limba engleză, fiind tradusă în limba română de doamna dr. Friedmann. Au mai participat IPS Ioan, mitropolitul ortodox român Banatului, doamna Regina Lochner, consulul Republicii Federale Germania la Timișoara și doamna Tilla Rudel, directoarea Centrului Cultural Francez din Timișoara. […]
Sărbătoarea aprinderii primei lumânări pe sfeșnicul cu opt brațe, Menorah, a fost înfrumusețată muzical de micul cor al comunității mozaice condus de dl. Arthur Funk. La final participanții au putut servi ceai și gogoși savuroși, o bucurie pentru copii și adulți.
Se înțelege limpede că Mitr. Ioan a participat la cultul mozaic și chiar a rostit o cuvântare, după cum se vede în poză. Cel mai probabil a și aprins menora, candelabrul cu 7 brațe. Toate acestea sunt interzise de canoanele Bisericii, dintre care amintim:
Canonul 70 apostolic (Oprirea comuniunii religioase cu iudeii) Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon, sau oricare din catalogul clericilor ar posti cu iudeii, sau ar prăznui sărbătorile cu ei, sau ar primi de la ei darurile de sărbătoare, precum azimele sau ceva de acest fel, să se caterisească, iar dacă ar fi laic, să se afurisească.
Canonul 71 apostolic (Oprirea comuniunii cultice cu păgânii şi iudeii) Dacă vreun creştin ar duce untelemn sau ar aprinde lumânări la templul păgânuilor sau la sinagoga iudeilor, în sărbătorile lor, să se afurisească.
Canonul 11 Trulan (CREŞTINII SĂ NU AIBĂ ÎMPĂRTĂŞIRE CU IUDEII) Nici unul dintre cei număraţi în starea preoţească, sau (vreun) laic să nu mănânce azimile cele de la iudei sau să se însoţească (întovărăşească) cu aceştia, sau să-i cheme la boli şi să ia doctorii de la ei, şi nicidecum să se scalde cu aceştia în băi. Iar dacă cineva s-ar încumeta (s-ar apuca) să facă una ca aceasta, dacă ar fi cleric, să se caterisească, iar dacă ar fi laic, să se afurisească.
În mod evident au fost încălcate aceste canoane prin aprinderea lumânărilor la sărbători iudaice și prin participarea la cultul din sinagogă. Apostolii intrau în sinagogi sâmbăta folosind acest prilej pentru a le predica Evanghelia, nu pentru a fi în pace și a valida pe iudei. Pe când aici este vorba de opusul, adică de rușinare de Evanghelie și recunoașterea cultului evreiesc. Acest fapt este inacceptabil pentru o conștiință ortodoxă.
Din nefericire, spiritul ecumenist sincretist bagatelizează aceste încălcări și apostazii flagrante, cum e cea de acum. Amintim că au mai procedat astfel și alți episcopi, printre care Mitr. Teofan și Episcopul Sofronie.
Bunele relații cu celelalte religii pot fi cultivate și trebuie să se manifeste la nivel social, nu sacramental. Sf. Ap. Pavel îndeamnă să trăim în pace cu toți oamenii (Rom. 12:18), dar dacă se poate și cât stă în puterea noastră. Însă limita peste care nu se poate trece este părtășia la credința lor străină sau abandonarea propriei credințe (1Cor. 10:20-21). În plus, conviețuirea cu cei de alte religii se manifestă individual, foarte rar în cazuri concrete la nivel de relații instituționale (când e vorba de cooperare pe teme care permit și cer aceasta, cum ar fi promovarea familiei și relațiile cu statul).
Însă nevoia de încadrare clară a acestei abateri indică tocmai lipsa de sare și gândire creștină. Intoxicația cu apostazia căldicică face să nu mai fie sesizată căderea cumplită. Fără etosul ortodox, înghițim orice deraiere, chiar și una gravă. Dacă acum vreo 15 ani a existat o reacție la împărtășirea Mitr. Nicolae de atunci al Banatului la greco-catolici, acum nici măcar mersul la sinagogă nu mai trezește împotriviri din partea majorității, din câte se pare.
Dar cei care mai au și mai țin la credința simplă de copil, fără de care se pierde împărăția cerurilor, nu pot să nu ceară o luare de atitudine și o măsură de sancționare din partea Sinodului BOR. Sincretismul religios este o plagă a vremurilor noastre.
Viața între rugăciunea către Dumnezeu și codul QR de trecere (Foto: Beaconstac.blog)
De la șocul închiderii bisericilor (chiar și de Paști) am ajuns acum să ni se impună să trăim o viață aseptică, din care a fost extrasă morala, dragostea și aproape orice valoare mai înaltă și nobilă. Totul sub amenințarea închiderii, sancționării și suprimării libertăților pentru a păstra intactă existența la nivel de supraviețuire. Are de spus Biserica ceva pe această temă? Se supune limitărilor biologe sau îndrăznește să cultive viața veșnică prin cruce și sfințenie?
Schimbarea aceasta dramatică în societatea adusă de pandemie se manifestă efectiv acum prin vaccinare și, în ultimă instanță, prin deținerea certificatului, pașaportului verde sau cum se va numi. Evident, poziționarea fiecărui cetățean se manifestă prin acceptarea sau respingerea acestor două acțiuni. De aceea această hotărâre are o mare greutate și miză. În plus, contează foarte mult și care este justificarea din spate.
Oricine poate constata cât de puternic contrastează ideologia covid cu principiile Evangheliei. Dacă Hristos ne cere să renunțăm la tot, la averi și la trup de dragul sufletului, pentru a dobândi cerul, la polul opus, cerințele așa-zis sanitare de imunizare forțată ne impun să sacrificăm cumpărăturile, locul de muncă, ba și eventual mersul la slujbă pentru himera luptei împotriva unui virus. Ca și cum nu putem să acționăm medical din postura de oameni raționali, ci doar reduși la aspectul nostru biologic.
S-a scris suficient de mult despre faptul că restricțiile nu sunt proporționale, sunt neconstituționale, ascund minciuni în spatele declarațiilor contradictorii ale autorităților din România și de la nivel internațional. Vaccinurile nu sunt suficient testate, este evident că nu protejează în totalitate, ba chiar nu prea pot fi numite vaccinuri, ci terapii genice, sunt achiziționate prin contracte dubioase. Pagubele economice, culturale, educaționale, sociale sunt mult mai mari decât folosul carantinărilor parțiale. Discursul panicard pur și simplu nu este justificat. În mod evident, orice om întreg la minte poate observa că nu avem de-a face cu o grijă sanitară, ci cu un control social de proporții și cu o perspectivă îngrijorătoare spre dictatură.
Reacția omului de rând este să se supună tăvălugului pentru a putea supraviețui. Tendința este de a se descurca să aibă la îndemână permisul de trecere, să-și poată desfășura activitatea, deși știe, simte foarte clar că nu e vorba de un act medical la mijloc. Dar se supune minciunii pentru a-și asigura libertatea de mișcare.
Totuși avem și instincte mai înalte de atât. Trebuie să ne problematizăm, să gândim ce cale alegem, ce implicații au faptele noastre.
În mod evident, nu este vorba de o lepădare de credință prin primirea vaccinului sau a pașaportului covid pentru că nu sunt implicații religioase clare stipulate. Dar există conotații spirituale și morale serioase. Ba chiar ne putem aștepta la o escaladare a evenimentelor după felul cum merg lucrurile și după cum au proorocit Sfinții Bisericii. Controlul total asupra cumpărăturilor și acceptarea unei noi religii nu ar fi deloc o surpriză dacă sunt luate în considerare pregătirile pe care le vedem spre o uniformizare mondială pe toate planurile, inclusiv religios.
Nici nu putem spune că prin vaccinuri vom fi controlați mental, spiritual, ni se va schimba ADN-ul și ne va fi anulat liberul arbitru. Este posibil să existe substanțe străine care să îmbolnăvească, să ne atace duhovnicește, dar nu știm acest lucru. Iar cel mai important aspect este că sufletul nostru devine vulnerabil prin greșelile noastre conștiente, nu prin otrăvuri de orice fel. Hristos ne poate păzi de ele prin credința noastră.
În schimb, cel mai discutabil aspect este al înregimentării noastre benevole într-o ordine mincinoasă, tiranică, într-o dictatură de proporții colosale. Se dorește actul nostru de fidelizare prin care să legitimăm un regim și un sistem totalitar cu perspective sumbre nebănuite.
Principiile legale în vigoare au evoluat sub presiunea învățăturii creștine până la dreptul roman de factură bizantină și ele permit supunerea noastră față de autorități fără probleme de conștiință. Însă noile legi și decrete la care am asistat până de curând și care urmează să fie votate sunt de cu totul altă factură. Nu mai este pus în centru individul, ci statul, care devine un fel de dumnezeu pe pământ, gata să dispună de viața tuturor. Însă această perspectivă contrazice principiile evanghelice enunțate de Însuși Hristos, adică să dăm Cezarului înapoi cele ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ale Lui (Mt. 22: 21), după cum a scris bine recent despre acest subiect și Pr. Mihai Valica.
Mai pe larg se exprimă Sf. Iustin Popovici în cartea sa, Biserica și statul. Poziția sa ar putea fi rezumată în câteva cuvinte astfel: „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni (Fapte 5: 29). Această maximă este sufletul şi inima însăşi a Bisericii Ortodoxe. Iată Evanghelia ei. … Trebuie să ascultăm de oameni cât timp nu sunt împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor Lui. Dar, când oamenii se ridică împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor dumnezeieşti, Biserica trebuie să se împotrivească şi să stea împotrivă. Dacă ea nu procedează astfel, ce Biserică mai e şi asta? … Când stăpânirile devin periculoase pentru faptele bune, când stăpânirile prigonesc binele dumnezeiesc şi, mai mult decât toate, binele şi atotbinele acestei lumi – pe Iisus Hristos, iar prin aceasta Biserica Sa, atunci acestor stăpâniri nu se cuvine să ne supunem, nici să le ascultăm. Creştinul trebuie să se lupte cu ele şi să se lupte anume prin binecuvântatele mijloace evanghelice. Niciodată creştinul să nu îndrăznească să se supună mai degrabă oamenilor decât lui Dumnezeu”.
Cele de mai sus sunt valabile prin faptul că orânduirea statală de astăzi prigonește binele, faptele creștine, libertatea, produce minciună, manipulare, reduce cadrele sociale la o condiție pământească. Este adevărat că deocamdată nu a fost prigonită Biserica, nu a fost cerută o lepădare de credință și nu s-a cerut lepădarea de Dumnezeu. Avem frica să nu se ajungă acolo pentru că ateismul din ultimul veac nu a pierit, dar nu putem invoca un pericol viitor pentru decizii actuale. De aceea motivul și limita în care respingem și criticăm după datorie acțiunile statului sunt modul său intruziv prin care limitează viața spirituală, moralitatea și viziunea socială sănătoasă.
În condițiile în care Biserica nu dă îndrumări clare, sarcina care cade pe umerii duhovnicilor este mare. Poate ar fi și mai grea dacă se va ajunge ca în perioada comunistă, când conducerea bisericească pactiza cu statul ateu în loc să conviețuiască după limitele evanghelice.
La nivel de credincioși, este destul de evident că trebuie să ne împotrivim, să nu primim vaccinul pe considerente sociale pentru a avea acces în mall sau pe aiurea, să nu folosim pașaportul covidist, să ne împotrivim și să cerem să nu fie adoptate legi neconstituționale dictatoriale și progresiste. Facem aceasta pentru a nu participa și a nu valida un mare și uriaș păcat, un regim și un stil de viață distructiv. Stă pe umerii fiecăruia. Cum ne vom duce viața și cum să luăm atitudine concret este o chestiune personală ce trebuie discutată cu duhovnicul. Pot interveni situații extreme care să permită folosirea codului QR generat de pașaport, este de văzut acest aspect pentru că nu e vorba de lepădare. Dar consider că cine nu depune o împotrivire serioasă și drastică, până la ultima limită față de noua ordine covid trebuie oprit de la împărtășanie până își revine în simțiri. Acest lucru l-a recomandat și Pr. Teodor Zisis.
Desigur că nu trebuie să disprețuim pe cei vaccinați, mai ales dacă au făcut aceasta din convingeri strict medicale. Ar fi un păcat să împărțim pe oameni în două categorii, să-i urâm.
Pe de altă parte, ziua în care criteriile de departajare a oamenilor nu vor fi doar sanitare sau sociale, ci și religioase nu pare a fi departe. O uniformizare religioasă, construită prin ecumenism, este în pregătire. Și ea va fi impusă tot prin constrângeri asemănătoare, după cum se procedează deja prin trădări bisericești de culise și prin presiuni politice și șantaj de orice natură.
Până la lepădarea de credință și vremurile apocaliptice, care nu par a fi departe, avem de luptat cu dezordinea morală și socială care deja se instaurează.
O învățătură de căpătâi a Sf.
Ignatie Briancianinov, care merită reluată și subliniată, este că partea
călugărilor, dar și a creștinilor din vremea de pe urmă sunt necazurile.
Deoarece nu se ridică la înălțimea trăirii celor dintâi creștini, modalitatea
prin care pot compensa lipsurile duhovnicești și să-și păstreze duhul în
smerenia autentică este suportarea necazurilor. Aceasta nu înseamnă pur și
simplu o trudă din greu, ci o suferință a inimii în mijlocul ispitelor întețite
și tot mai deznădăjduitoare prin amploarea lor, prin presiunea tot mai felurită
din jur, chiar din partea celor din Biserică. Învățătura aceasta trebuie
coroborată cu necesitatea călăuzirii după Evanghelie și Sfinții Părinți din
cauza împuținării îndrumătorilor autentici și a nedesăvârșirii lor.
Deși în textul de mai jos sfaturile Sfântului sunt cât se poate de nimerite pentru vremurile noastre, trebuie subliniat îndeosebi un aspect important: apostazia înconjoară pe cel credincios și-l destabilizează prin intimidare. Nu doar că majoritatea ierarhilor se abat pur și simplu de la normele elementare ale Ortodoxiei (dogmatic îndeosebi prin ecumenism, dar și liturgic prin oprirea slujbelor și acceptarea folosirii unor lingurițe de unică folosință), dar și mulți teologi care au ținut linia trezviei în credință, cum ar fi Jean Claude Larchet, produc răni în conștiința multora prin viziunea lor neconsecventă în ea însăși și smintitoare. Acestea sunt cele mai dureroase necazuri, care ating sufletul, încrederea interioară, nu trupul. Acestui tip de destabilizări trebuie să facem față cu înțelepciune, fără a cădea în capcane duhovnicești.
Arhimandritul Arcadie, superiorul Mănăstirii Sfântul Chiril din Novozersk, mort în 1847, relatează următoarele: „Într-o zi, pentru un motiv oarecare, eram foarte întristat. În această stare m-am dus la Utrenie şi, în timp ce stam în biserică, mă gândeam la tulburarea mea. Nu ştiam ce o să mi se întâmple: involuntar am închis ochii, într-un fel de absenţă, dar nu dormeam, căci auzeam limpede fiecare cuvânt ce se citea. Deodată l-am văzut în faţa mea pe patronul Mănăstirii noastre, Sf. Chiril. El mi-a zis: ‘De ce eşti abătut? Nu ştii tu că monahii din vremurile de pe urmă se vor mântui prin ispite?’ Auzind aceste cuvinte, arhimandritul şi-a revenit în sine. Vedenia a lăsat în sufletul acestui stareţ extrem de simplu – căci aşa era Arcadie – o pace profundă.
Aşadar, după cum Dumnezeu ne-a promis, necazurile sunt prin excelenţă partea noastră, a călugărilor de astăzi. Faptul că ştim acest lucru ne aduce mângâiere. Ne încurajează şi ne întăreşte în faţa tuturor necazurilor şi ispitelor cu care ne confruntăm! „Deci, smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă înalţe Ia timpul cuvenit. Lăsaţi-I Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi” (l Petru 5, 6-7). Din toată inima să ne lăsăm lucraţi prin necazuri, împlinind cu mare grijă poruncile Evangheliei: Aceasta este voia lui Dumnezeu cu noi.
În cele mai multe cazuri, încercările ce vin asupra noastră, la prima vedere, sunt neînsemnate încât nici nu le-ai putea socoti încercări. Dar aceasta-i doar o viclenie a vrăjmaşului care, datorită unei experienţe îndelungate, a dobândit în lupta cu omul necălit o dibăcie extraordinară. Îngerul căzut a observat că ispitele evidente, grosiere şi violente îi insuflă omului un zel puternic şi un mare curaj pentru a se lupta cu ele. Pentru a rămâne ascuns, le va înlocui pe acestea cu ispite mai uşoare, dar foarte subtile şi de o extremă eficacitate. Ele nu provoacă zel în inimile noastre, ele nu declanşează o luptă duhovnicească, dar te ţin într-un fel de letargie şi aruncă duhul nostru în stare de expectativă. Ele te copleşesc şi în mod progresiv îţi epuizează puterile psihice, te aruncă în plictiseală şi în inactivitate; ele te ruinează şi fac din tine o ţintă a patimilor, ca urmare a slăbănogirii, plictiselii şi inactivităţii.
Viclenia diavolului şi greutatea luptei pe care o duce el astăzi cu călugării au fost descoperite mai dinainte de către Dumnezeu. Dumnezeu îi încununează pe luptătorii de astăzi ca şi pe cei de demult, deşi nevoinţele acelora, în mod aparent, erau mai mari decât ale acestora. Să ne păzim, dar, să nu ajungem în istovire, în plictiseală şi în lenevire! Să ne mobilizăm toate puterile şi toată atenţia pentru a păzi poruncile Evangheliei! Împlinindu-le, vom descoperi nenumăratele curse ale vrăjmaşului şi viclenia cu care el le combină şi le pune în lucrare. Vom vedea că necazurile şi ispitele de astăzi, uşoare în aparenţă, tind, ca şi cele de odinioară, să-l îndepărteze pe om de Hristos, să distrugă din lume adevăratul creştinism, nelăsând să dăinuiască decât forma exterioară, cu care să-i înşele mai uşor pe oameni. Vom vedea că ispitele uşoare pe care satan le pune în lucrare cu o răutate infernală acţionează mult mai eficient decât ispitele violente, sigure, văzute şi directe.
Motivul principal pentru care necazurile sunt atât de chinuitoare pentru călugării de astăzi ţine de monahismul însuşi şi stă, înainte de toate, în lipsa de formare duhovnicească. Această lipsă, greu de depistat, trebuie considerată ca cea mai mare nenorocire. Călugărul n-o poate sesiza imediat. Începătorul, plin de zel pentru nevoinţă şi mai puţin pentru cunoştinţe duhovniceşti, se mulţumeşte de obicei cu educaţia pe care o găseşte în mănăstire sau care vine de la sine. Mult mai târziu, după un studiu aprofundat al Sfintelor Scripturi şi al scrierilor patristice, asceţii (şi dintre ei un număr mic) devin conştienţi încet, încet, că este de neapărată trebuinţă o formare duhovnicească pentru a înainta în viaţa călugărească; că formarea intelectuală, oricât de bogată şi splendidă ar fi în aparenţă şi ori de ce apreciere s-ar bucura în lumea aceasta lovită de orbire, rămâne întunecată şi-i atrage în tenebre, în locaşul spiritelor căzute pe cei ce i se dedică ei.
O formare duhovnicească întemeiată pe cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum îl găseşti în carte, dar n-o primeşti printr-o povăţuire vie şi orală, este singura călăuză pe care o ai la îndemână şi aşa, prin forţa lucrurilor, călugărul îşi devine în mare măsură propriul său dascăl. Acest mod de formare, cu tot folosul pe care-l poate aduce, este adesea însoţit de greşeli şi abateri grave, consecinţă inevitabilă a stării de ignoranţă a celor supuşi puterii patimilor. Un începător, din cauza necunoaşterii şi influenţei ce o au patimile asupra lui, nu poate înţelege corect Sfintele Scripturi, nici nu se poate ţine cu statornicie de acestea. Traversând înot marea de păcate, adeseori ni se împuţinează forţele: epuizaţi, cădem şi ne afundăm în mare, riscând să ne înecăm.
Din pricina lipsei povăţuitorilor duhovniceşti, a marilor trăitori în Duh, datorită nenumăratelor pericole de care suntem înconjuraţi, ajungem într-o stare de plâns. Suntem disperaţi, ne-am rătăcit şi nu există voce care să se întoarcă din rătăcire: cartea rămâne mută, duhul căzut, dorind să ne ţine în eroare, ne face să uităm chiar că o asemenea carte există. „Mântuieşte-mă, Doamne!”, striga David care, în duh profetic, prevedea necazurile noastre şi vorbea în numele celui ce doreşte să fie salvat, „că a lipsit cel cuvios”. Nu mai există mentor sau povăţuitor purtător de Duh, capabil să ne arate fără greşeală calea mântuirii şi căruia cel ce vrea mântuirea să i se încredinţeze fără de nici o grijă. „Că s-a împuţinat adevărul de la fiii oamenilor, deşertăciuni a grăit fiecare către aproapele său” (Ps. 11, l-3) la îndemnul unei înţelepciuni profane capabile să exagereze şi să întărească erorile şi nălucirile. Am devenit foarte vulnerabili, iar ocaziile de cădere s-au înmulţit în jurul nostru şi au căpătat o putere enormă; ele sunt foarte diversificate şi înşelătoare pentru ochiul nostru sufletesc bolnav şi pentru inima noastră, care, atrasă de ele, se îndepărtează de Dumnezeu.
Suntem atât de stăpâniţi de ispite, încât am abandonat formarea noastră duhovnicească întemeiată pe cuvântul lui Dumnezeu şi care este totuşi singurul mijloc de salvare. Această formare duhovnicească cere să duci o viaţă atentă, eliberată de distracţii, dar voinţa noastră pervertită caută tocmai contrariul. Suntem porniţi înspre câştig material, înspre reuşită în această lume.
Dorim onoruri, dorim belşug şi lux. Dorim distracţii şi partea noastră de plăceri mondene. Pentru a dobândi toate acestea, noi suntem exclusiv preocupaţi de dezvoltarea naturii căzute. Am pierdut noţiunea firii născute din nou; poruncile Evangheliei le-am neglijat şi le-am uitat; nevoinţa interioară ne este total necunoscută, cea exterioară absorbindu-ne complet, cu scopul de a părea evlavioşi şi sfinţi în faţa oamenilor şi de a ne lua răsplata de la aceştia. Am părăsit calea mântuirii cea strâmtă şi cu chinuri şi călătorim pe calea cea largă şi uşoară. „Mântuieşte-mă, Doamne, că a lipsit cel cuvios. Iată-ne pe noi (călugării) mai mici decât toate neamurile, iată-ne astăzi smeriţi pentru tot pământul din pricina păcatelor noastre. Nu mai este nici căpetenie, nici profet, nici rege” pentru a ne călăuzi în războiul nevăzut ochilor trupeşti, „căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpăniilor, împotriva stăpănitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhri” (Efeseni 6, 12).
“Vai lumii din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină” (Matei 18, 7), a zis Domnul. Dumnezeu îngăduie uneori să vină ispitele şi dimpreună cu ele suferinţele pe care le provoacă, înspre sfârşitul veacurilor acestea vor fi atât de puternice şi de numeroase încât „din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci” (Matei 24, 12). „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?” (Luca 18, 8). Casa lui Israel – Biserica – va fi nimicită prin sabie, prin violenţa aducătoare de moarte a patimilor, şi va deveni pustie (Iez. 38, 8).
Viaţa după Dumnezeu va deveni foarte dificilă. Şi va fi aşa pentru că cel ce trăieşte în mijlocul ocaziilor de cădere, şi care le are mereu sub ochi, nu se poate să nu fie influenţat de ele. Precum gheaţa îşi pierde duritatea în contact cu căldura şi se transformă în apă dulce, la fel inima nestăpânită de bunăvoie, dacă este expusă la influenţa ispitelor, chiar atunci când este statornică, slăbeşte şi sfârşeşte prin a se schimba. Trăirea vieţii după Dumnezeu va deveni foarte dificilă din cauza apostaziei generalizate. Apostaţii vor creşte numeric prin faptul că vor continua să se numească creştini şi în aparenţă se vor purta ca atare şi vor putea foarte uşor să-i persecute pe adevăraţii creştini; aceşti apostaţi îi vor înconjura pe creştinii adevăraţi cu nenumărate curse şi punând la cale maşinaţii pentru a-i sminti din calea mântuirii şi din dorinţa de a-L sluji pe Dumnezeu, cum spune Sfântul Tihon de Voronej şi Zadonsk.
Ei vor acţiona împotriva slujitorilor lui Dumnezeu prin violenţa puterii, prin calomnie, prin maşinaţii pline de răutate, prin tot felul de artificii şi prin persecuţii crude. Mântuitorul lumii, în timp ce era persecutat, a găsit adăpost într-un sat obscur şi îndepărtat, Nazaret, ascunzându-se de Irod, de cărturarii şi fariseii, de preoţii şi arhiereii evrei care-L urau; la fel în vremurile de pe urmă un adevărat călugăr cu greu va găsi un loc retras şi necunoscut, pentru a-I sluji lui Dumnezeu într-o oarecare libertate şi fără a se lăsa antrenat de violenţa apostaţilor în slujba lui Satan. O, vremuri nenorocite! O, situaţie dezastruoasă! O, disperare morală, mult mai mare decât catastrofele materiale şi neînţeleasă de către oamenii senzuali! O, catastrofă care începe în timp, dar nu se termină în timp, ci trece în eternitate! O, dezastrul dezastrelor cunoscut numai de către adevăraţii creştini şi de către adevăraţii călugări, dar ignorat de către cei pe care-i loveşte şi înghite.
(extras din cartea Sf. Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile ospățului, Alba Iulia, 1996)
Dacă mai are cineva așteptări înalte, religioase, de evlavie și cinstitoare de Dumnezeu din partea ierarhiei noastre, cred că se va adânci în sminteală și apostazie tot mai tenebroasă. Primirea luminii sfinte cu distanța regulamentară de 2m, cu măști și mănuși echivalează mai degrabă cu o profanare. Cântarea imnului „Hristos a înviat!” singuri și izolați, departe de biserici și păstrând norme absurde este clar o manifestare a necredinței în Înviere, nicidecum o manifestare de bucurie biruitoare asupra morții.
Desprinderea ritualurilor de Cel Care le dă sens și de rostul lor înseamnă fetișizare și anulare a Ortodoxiei. Dacă acestea sunt soluțiile patriarhale la aceste momente de cumpănă, în zadar este credința în Hristos. Sigur că nu putem aștepta răspunsuri folositoare din această zonă. Asta este! Nu trebuie să reacționăm cu dezicere de ierarhie, dar măcar cu fidelitate față de Dumnezeul nostru, față de tradițiile și adevărurile sfinte. Nu stă în puterea noastră să facem ordine în Biserică pentru că este cotropită, dar ar trebui să fie puse lucrurile în rânduiala lor. „Cei din Iudeea să fugă în munți” (Mc. 13:14) – cei drept-credincioși să nu se amestece cu sminteala și lepădarea generalizată precum cei 7.000 de bărbați care nu s-au închinat idolilor pe vremea proorocului Ilie (Rom. 11:4)! Este pângărită chiar Biserica, cei care sunt capul în trupul ei, dar inima să supraviețuiască în unghii. Pentru că până și unghiile, cei mai nebăgați în seamă, pot vedea absurdul și că trebuie să se salveze.
Cei mai mulți au înghițit trădare după trădare, îndeosebi începând cu Sinodul din Creta. Nici acum nu văd majoritatea că fisura se lărgește tot mai tare din acel punct. Unde lipsește autenticitatea, totul sfârșește în ruină pe multe planuri.
Deși pare că nu are legătură conținutul cu titlul, îndrumările pentru slujbele de Paști vădesc putregaiul înfiorător care este ignorat cu obstinație. Deși poate părea o idee fixă, este o realitate amară și o piatră de încercare. E vorba de probarea credincioșiei în Domnul, de a nu aluneca în formalismul mort promovat oficial și nici în răzvrătirea exagerată anarhistă.
Să ținem la Biserică așa cum trebuie să fie ea, după cât ne va permite conjunctura! Chiar dacă vor fi multe cântece de sirenă atrăgătoare în jur. Simplitatea rugăciunii și cugetul nevinovat cred că vor fi cele mai bune și chiar singurele făclii pe calea cea dreaptă. Este momentul să revenim la rădăcinile creștinismului apostolic: miza învierii și a vieții veșnice sacrificând chiar și orice statut social; într-atât de serioasă se pare că este situația.
