Întinarea prin erezie – o concepție zelotist-schismatică

Este fundamental să existe o reacție cât mai bine conturată și puternică față de ecumenismul ce se răspândește și a prins putere îndeosebi prin validarea sinodală din Creta (2016). Totuși este nevoie de vigilență și grijă să fie într-un duh bun și ziditor, care urmărește refacerea și consolidarea unității mult chinuite a Bisericii.

Există un pericol de a aluneca într-o altă extremă, a rigorismului de natură și chiar proveninență zelotist-stilistă. Mă refer la ideea părtășiei sau întinării prin erezie prin pomenirea unui ierarh eretic, dar necondamnat oficial. Acest concept este dezvoltat mai pe larg în partea a doua a cărții Învățătura Sinoadelor Ecumenice despre întinarea prin erezie și validitatea Sfintelor Taine, scrisă de un „ieromonah” grec Evghenie și tradusă în românește de Pr. Ciprian Staicu și mă voi axa pe analizarea argumentelor din rândurile ei. Chiar dacă nu mă voi întinde asupra tuturor aspectelor pentru a nu deveni obositor de lung articolul, totuși vor fi atinse majoritatea punctelor.

Gruparea athonită cu amprentă și rădăcini zelotist-schismatice

Întâi de toate, trebuie știut că autorul grec este monah hirotonit preot la stiliști, dar care a părăsit acea grupare. A fost și în România, iar în deschiderea conferinței ținută de la Târgu Frumos în 2019 au fost făcute unele precizări în legătură cu situația sa. Este foarte bine că a abandonat structura stilistă din care a făcut parte, însă e de reținut că a trecut pe la ei pentru că e posibil să fi păstrat de acolo tocmai teoria întinării prin erezie și a obligativității întreruperii pomenirii episcopului căzut într-o greșeală dogmatică, dar încă necaterisit. Această bănuială este întărită de faptul că materialul din carte a fost documentat timp de 10 ani, deci înainte de Sinodul din Creta. Prima preocupare a fost să arate validitatea Tainelor, ca o contracarare a zelotiștilor, și apoi așa-zisa necesitate a îngrădirii.

După cum se știe foarte bine, există mai mulți Părinți nepomenitori din Sfântul Munte care se înscriu pe aceeași linie, dintre care Sava Lavriotul este cel mai cunoscut în România. Am fost impresionat de el și în general de toți aceștia pentru că sunt studioși și au cercetat problema ecumenismului și a întreruperii pomenirii după texte patristice. Din păcate, am observat și greșeli flagrante, care trădează o atitudine foarte superficială. Dau aici exemplul cu un bătrân din Pateric care ar fi fost chipurile în primejdie să-și piardă mântuirea pentru că participa la slujbe unde era pomenit un ierarh eretic. Există diferențe majore între relatarea făcută de Monahul Sava și textul cu pricina: monahul nu era pe moarte, nu i s-a arătat un înger ca să-l atenționeze, ci ca să-i arate că-și pierde sufletul pentru că merge la eretici, nu era vorba de vreo greșeală dogmatică necondamnată, nici de pomenirea ierarhului, ci despre apartenența la Biserica Ortodoxă sau la monofiziți. Așadar este cu totul nefericită folosirea acelei întâmplări pentru că nu are legătură cu situația actuală a ecumenismului. Iar concluzia este că există o tendință nesinceră de a adapta mărturiile patristice la propriile convingeri în loc de a supune cugetul propriu celui al Părinților.

Însă este de reținut că părinții athoniți și gruparea care ține de ei depun eforturi de a înțelege corect problema nepomenirii, nu au rămas în rătăcirea stilistă și sunt interesați realmente de învățătura patristică. În schimb, vor avea tăria să facă acest demers până la capăt și corect, renunțând la ambițiile personale?

Contradicția dintre validitatea Tainelor și întinarea prin erezie

Cartea părintelui Evghenie se ocupă cu două subiecte mari: validitatea Tainelor clericilor până la caterisirea lor și, pe de altă parte, întinarea prin comuniunea cu eretici necondamnați. Analiza făcută se bazează îndeosebi pe mărturia a șapte Sinoade Ecumenice (considerate a fi 9 în total), nefiind luate în calcul primul și al doilea pentru că nu s-au păstrat procesele lor verbale. Doar Sinodul V Ecumenic este luat drept mărturie pentru părtășia la erezie, iar restul de 6 pentru a demonstra validitatea Tainelor.

Atât de amănunțită este dovedirea că ereticii au fost episcopi autentici ai Bisericii și chiar au fost recunoscute hirotoniile lor, încât aproape că nu mai este nevoie de nici un argument pentru a arăta eu netemeinica teoriei întinării prin erezie, adică a vaselor comunicante susținută în a doua parte. De ce? Pentru că la Sinoade nu doar că s-a vorbit despre ereticii Nestorie, Dioscor, Macarie și alții ca de ierarhi valizi, ci și „împreună-slujitori”. Adică nu erau doar clerici ai Bisericii, ci exista comuniune cu aceștia. Abia după caterisirea lor era respinsă conslujirea cu ei. Nu știu cum aș putea explica contradicția aceasta din carte decât că apelativul de „împreună-slujitor” a fost luat doar ca indiciu al rangului, nu și al comuniunii liturgice, ceea ce este de neînțeles chiar și așa.

Evghenie însuși scrie despre scrisorile Sf. Chiril al Alexandriei înainte de întrunirea Sinodului III Ecumenic: „Sf. Celestin, papa Romei, e numit împreună-slujitor, așadar (pe) cât de literal se referă la papa Celestin, tot (pe) atât de literalmente se referă și la Nestorie” (p. 18). Puțin mai jos adaugă: „menționăm că până la trimiterea celei de-a treia epistole către Patriarhul Nestorie, Sfântul Chiril a fost în comuniune cu acesta” (p. 21). Apoi chiar și sinodalii îl numesc „preacucernic”, „preacinstit”, „de Dumnezeu preacinstit” (p. 26) până la depunerea lui din treaptă. Așadar este foarte limpede că era nu doar episcop, ci și în comuniune cu Biserica pentru că a fost numit de Sfântul Chiril „împreună-slujitor” și de Sinod cu apelativele de mai sus, care nu sunt potrivite decât pentru cineva aflat în comuniune bisericească.

La fel procedează Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon cu Patriarhul Dioscor al Alexandriei, pe care nu-l numește „pseudo-episcop”, ci „episcop de Dumnezeu iubit”. Mai mult, în somația pe care i-o adresează pentru veni de față, se scrie: „…știind că prezența ta se face fără bănuială (i se acordă prezumția de nevinovăție)” (p. 43). Deci este evident că exista comuniune, altfel nu ar fi putut să fie chemat la Sinod ca și con-frate.

Trecând peste cazul similar al Patriarhului Macarie al Antiohiei de la Sinodul VI Ecumenic, la următorul Sinod, al VII-lea, este decretată la modul general recunoașterea preoției și hirotoniilor ereticilor necondamnați după o amplă dezbatere. Este pus în discuție canonul al 2-lea al Sf. Atanasie, din care rezultă că ereticii necondamnați au har sacerdotal, și scrisoarea Sf. Vasile cel Mare către nicopolitani, din care reiese că el nu recunoștea hirotoniile celor condamnați și rupți de Biserică, nu ale celor aflați în spațiul ei. Într-un final, Sinodul îi primește pe cei 11 episcopi iconoclaști (care se pocăiau de rătăcirea lor) ca un gest ce reprezenta atitudinea dintotdeauna a Bisericii. Interesantă este și precizarea că primirea lor nu echivalează cu intrarea înapoi în cler, ci trecerea dintr-o partidă greșită în cea drept-slăvitoare, ambele aflate în granițele canonice, dar într-un conflict ce trebuia neapărat rezolvat. În cuvintele autorului, „cei întorși dintre iconomahi să se unească cu cealaltă parte a Bisericii, cea a iconofililor” (p. 107-108). „Atenție, prin aceasta nu există două biserici, ci Biserica este una, dar turmele ajung a fi două, sunt de fapt două Biserici Locale, aflate la distanță una de alta” (p. 112).

Din aceste mărturii este limpede că exista comuniune cu ereticii până în clipa condamnării lor sinodale.

Comuniunea dintre ortodocși și iconomahi

Deși la p. 117 se spune că „ortodocșii nu au avut nici o comuniune cu iconomahii (care nu se închinau icoanelor)”, totuși realitatea pare să fi fost alta. Ea este descrisă succint chiar în paginile anterioare (75), unde se vorbește despre acțiunile unor episcopi de a împiedica întrunirea unui Sinod în 786 care să proclame dreapta-credință, adică închinarea la icoane. Aceștia au început să facă, după se descrie în practicalele Sinodului VII, adunări ilicite (parasinoagogi). Dar cei care făceau aceasta au dat înapoi la amenințările Patriarhului Tarasie că-i va caterisi pentru această faptă. Adică i-a amenințat nu pentru erezie, ci pentru schismă, mai exact grupare ilicită separatistă. Așadar, înainte de aceste împotriviri, ei erau episcopi în comuniune cu Patriarhul ortodox pus de împărăteasa care voia să restabilească dreapta slăvire în Biserică. Aproape că nu e nevoie să apelăm la alte surse care să confirme acest lucru.

O afirmație cumva similară se referă la isihaștii conduși de Sf. Grigorie Palama, că nu ar fi avut comuniune cu varlaamiții (p. 136). Totuși, deși acolo a existat o rupere a comuniunii, ea nu a venit din partea ortodocșilor, ci a Patriarhului Caleca și ulterior a altor episcopi adepți ai ereziei. Pentru că acest subiect a mai fost detaliat, nu-l voi dezvolta aici.

Întinarea Tainelor prin erezie

Sunt citate două afirmații din practicalele Sinoadelor Ecumenice din care ar reieși că Sfintele Taine sunt întinate de către slujitorii eretici. Unul provine din scrisoarea/Typosul împăratului Iustinian, care scrie că, prin cererea de a fi scos din diptice papa Virgiliu, dovedește grija pentru Biserică: „…să aflați câtă grijă are preapașnicul împărat pentru unirea Sfintelor Biserici și pentru puritatea Sfintelor Taine” (p. 168). Acest pasaj se înțelege prin altul, din aceeași operă: „și interzicem tuturor celor ce încearcă să dezbine Biserica sobornicească a lui Dumnezeu, fie prin învățătura lui Nestorie cel lipsit de frâul minții, fie prin tradiția absurdă a lui Eutihie, fie prin blasfemia lui Sever și a celor care cugetă acestea, fie prin cei care voiau să aducă tulburări Preasfintelor Biserici și să spună ceva despre credință, ci hotărâm să fie călăuziți cu liniște fiecare dintre aceștia și să nu fie primiți să se apropie sau să îndrăznească să întineze Sfânta Împărtășanie și pe aceasta să le-o dea lor…” (p.172-173). Este clară ideea că Tainele se contaminează prin faptul că sunt date unora cu cuget eretic, care nu merită să se apropie de ele, știut fiind că o condiție indispensabilă este dreapta credință. În plus, este nefondată și forțată concluzia că provoacă întinare ereticii necondamnați (oricine propovăduiește vreo erezie), ci dimpotrivă, textul se referă la erezii osândite, cum sunt cele ale lui Nestorie, Eutihie, Sever și ale altora din trecut („cei care voiau să aducă tulburări”), nu din prezent sau viitor.

Tot din practicalele Sinodului V Ecumenic este desprins un fragment asemănător: „hotărâm ca acesta (Antim) să fie străin de orice vrednicie și lucrare clericală…, căci lumina nu are nici o părtășie cu întunericul, astfel nici nu se mai aduce întinare Sfintelor Liturghii de bărbați care nu slujesc mărturisind pe Hristos, adevăratul Dumnezeu” (p. 173). Este vorba de incompatibilitate între credința greșită a slujitorului și curăția Tainelor Bisericii. Oricine are credințe rătăcite este singur de sine osândit la judecata lui Dumnezeu, dar nu întinează automat pe cei din Biserică. El se poate împărtăși, dar o face în mod greșit, spre osânda sa, ceea ce se numește întinare a slujbei.

Ideea întinării Tainelor, dar chiar și a Bisericii este dusă mai departe cu alte citate patristice. În primul rând, Sinodul III Ecumenic l-a excomunicat pe Nestorie ca „să fie curățate bisericile de o asemenea întinare” (p. 174). La fel, Sf. Vasile cel Mare scrie că „s-au întinat cele sfinte, se refugiază în casele lor cei care sunt sănătoși din popor” (p. 174). Dar la acestea trebuie remarcat faptul că este vorba de eretici asupra cărora s-a pronunțat o condamnare, cum este limpede în cazul lui Nestorie și cum se știe despre arieni că au fost depuși sinodal de mai multe ori, cum ar fi în anul 359, anterior scrierii Sfântului Vasile. Chiar în prima parte a materialului s-a scris că pe vremea aceea arienii erau afurisiți deja, deci este foarte curioasă această inconsecvență cu propriile argumente care poate fi observată în cartea tradusă de Pr. Staicu.

Răstălmăcirea prin traducere și interpretare defectuoase a unui citat al Sf. Sofronie al Ierusalimului este izbitoare. Deși cel puțin în transpunerea românească făcută de Pr. Staicu apare expresia „clerici necurați, însă încă necondamnați”, înțelesul termenului original este acela de „aflați sub blestem”. De altfel, întregul citat este o parafrază din Constituțiile apostolice, unde este mult mai clară referința la necredincioși aflați în afara Bisericii.

Citatul dat de la Sf. Iosif al Constantinopolului omite să spună că e vorba de unirea cu latinii la Sinodul de la Lyon (1274), lucru și mai clar eliminat din pasajul de la Meletie Galasiotul, din care este sărit tocmai versul în care se zice că este condamnabilă comuniunea cu italienii. În mod evident este vorba de unirea cu eretici excomunicați, nu cu unii care încă nu primiseră condamnare sinodală.

Unirea cu eretici condamnați înseamnă excomunicare automată

Parcă tocmai pentru a preveni reproșul că există o diferență majoră între un cleric care propovăduiește o erezie nouă și unul care s-a unit cu structuri bisericești eretice, este construită o demonstrație de paie (la p. 182) cum că ar fi același lucru. Este evident că cine se duce la catolici, protestanți sau alți eretici își pierde automat calitatea de ortodox și eventual rangul clerical.

Unirea cu catolicii, așa cum s-a încercat la Lyon sau Ferrara-Florența, a fost în termeni de trădare a credinței, a fost mai mult o alipire de Roma. Chiar dacă s-ar fi făcut pe o credință de mijloc, între ortodocși și latini, ar fi rezultat o structură nouă, diferită de Biserica Ortodoxă și iarăși e firesc ca cei ce ar face asta să-și piardă automat statutul. Doar o unire a catolicilor, spre exemplu, cu ortodocșii ar fi de lăudat și nu ar avea implicații nefaste. De aceea, Sf. Marcu al Efesului sau alți mărturisitori din vremea celor două uniri i-au considerat automat eretici pe latinofili și de neîngăduit să fie în comuniune cu unii ca aceștia.

Toată demonstrația încercată pe baza canoanelor de la Sinodul III Ecumenic este irelevantă pentru că acelea nu vorbesc de o structură bisericească deja condamnată, ci abia în formare. Tocmai de aceea nici un Sinod Ecumenic nu a dat dispoziții cum să fie primiți cei care se întorc de la erezia aflată în dezbaterea lor. Spre exemplu, Sinodul I nu a reglementat primirea arienilor, ci doar a osândit arianismul. La fel Sinodul III cu nestorienii, Sinodul IV cu monofiziții, Sinodul VI cu monoteliții și Sinodul VII cu iconoclaștii sau alte Sinoade cu dochetiștii, maniheii, pavlicianiștii șamd.

Diferența dintre o erezie condamnată și una încă neosândită

În istoria Bisericii există și cazuri în care o erezie condamnată sinodal să prindă din nou putere și chiar să domine. Este cazul arianismului, al monofizitismului și al iconoclasmului. Când s-a ajuns la înfrângerea lor, Sinoadele convocate, pentru a restabili ordinea, au dispus mirungerea celor care se întorceau de la astfel de erezii. Sinodul II Ecumenic și Sinodul din anul 842[1], care a alcătuit Sinodiconul Ortodoxiei, au primit pe arieni și respectiv pe iconoclaști prin mirungere pentru că exista o condamnare expresă anterioară și ei formaseră grupări separate.

După cum am mai spus, arienii au fost excomunicați sinodal și au avut o existență paralelă cu ortodocșii cel puțin din anul 343, de la Sinodul din Sardica. În cazul celei de a doua perioade iconoclaste, nu a existat (din câte știu) o condamnare expresă a ereticilor, dar rătăcirea a cuprins mai mult zona Constantinopolului, nu și Roma, Ierusalimul și Antiohia, spre exemplu. În plus, ortodocșii au fost persecutați și exilați dacă nu acceptau să repudieze sfintele icoane. Deci a existat un soi de grupare separată concentrată în capitala imperiului, cu mulți clerici trădători în frunte cu Patriarhul. În acest context, au fost mulți mucenici și mărturisitori, îndeosebi dintre monahi. Unii dintre aceștia au fost frații „scriși/grapți” Teofan și Teodor. După ce au fost puși la diferite chinuri, au fost ademeniți să facă unele cedări, cum ar fi să admită că nu s-ar fi închinat niciodată sfintelor icoane sau să se împărtășească o singură dată cu iconoclaștii. În condițiile în care fusese întrunit un Sinod tâlhăresc în 815 și ales un Patriarh eretic și majoritatea ortodocșilor părăsiseră capitala sau erau în opoziție fățișă față de linia rătăcită imperială, este dificil cum să fie catalogat refuzul de a fi în comuniune cu iconoclaștii. Era o simplă reacție de mărturisire generalizată sau o necesitate? Oricum ar sta lucrurile, atitudinea acestor mărturisitori nu ne poate da un indiciu categoric.

Însă aici merită dezvoltat un subiect important: ce înseamnă condamnarea unei erezii și ce implicații are. Deși abaterile dogmatice sunt înrudite între ele, asta nu înseamnă că sunt osândite implicit toate, cum se sugerează în cartea pe care o analizăm. Spre exemplu, dacă nestorianismul este o altă formă de apolinarism (învățătură respinsă la Sinodul II Ecumenic ce spunea că Hristos nu a fost om deplin, ci dumnezeirea Sa a luat locul minții sau sufletului) sau monotelismul constituie o nuanțare a monofizitismului, asta nu înseamnă că ele ar fi fost erezii condamnate anterior, ci necesitau o cercetare sinodală și repudiere oficială. La fel în zilele noastre, cu toate că ecumenismul reprezintă o înviere a tuturor ereziilor, el nu este încă osândit pentru că reprezintă o abatere strict ecleziologică în formula semnată la Sinodul din Creta. Așa se face că nestorianismul, monofizitismul și monotelismul au fost abateri necondamnate până la anatematizarea lor în Sinoadele III, IV și VI. Dimpotrivă, iconoclasmul din faza a doua, când au mărturisit frații grapți, era deja condamnat. Chiar și așa, nu sunt cunoscute foarte clar detalii dacă s-au pronunțat caterisiri asupra promotorilor lui nominal sau dacă aceștia s-au rupt de restul Patriarhiilor ortodoxe. Sau este foarte probabil ca majoritatea mărturisitorilor să fi preferat să nu intre în comuniune cu iconoclaștii. Cert este că la Sinodul din 842, care a restabilit din nou icoanele, nu s-a pus problema comuniunii, ci a canonisirii apostaților, a adepților ereziei iconomahe.

Sinodul V Ecumenic și primirea Tainelor de la preoți cu cuget ortodox

Într-o scrisoare trimisă de împăratul Iustinian Sinodului, se afirmă că numai apropierea cu cuget curat și drept de Sfintele Taine ne conferă nădejdea de mântuire și primirea lor de la „preoți care-L slăvesc pe Dumnezeu în mod ortodox” (p. 187). Mai mult, autocratorul cere să fie scos din diptice papa Virgiliu pentru că este de un cuget cu Nestorie și Teodor (de Mopsuestia) „pentru că noi nu vom putea să acceptăm a primi Sfânta Împărtășanie nici de la el, nici de la altul care nu ar condamna această erezie” (p. 190). Și, într-adevăr, papa a fost depus din treaptă, deși nu era chiar eretic, ci pur și simplu nu voia să respingă scrierile în discuție în fața Sinodului, ci pe cont propriu. În mai puțin de jumătate de an, după ce a acceptat condițiile, papa a fost recunoscut și lăsat să se întoarcă la Roma din Constantinopol, unde era sechestrat.

Ce nu observă cei care dau aceste citate ca mărturie a întinării prin erezie este faptul că se cere o condamnare sinodală, nu o simplă recunoaștere a părtășiei la erezie. Tocmai de aceea se întrunise Sinodul, pentru a soluționa această problemă, pentru că „numai o hotărâre sinodală și desigur cu autoritate ecumenică (adică un sinod mare) poate să rezolve situația” (p. 155). Altfel spus, dezbaterile din cadrul ședințelor sinodale nu pot fi puse pe același plan cu alte situații curente. A slăvi pe Dumnezeu în mod ortodox nu ține de examinarea cugetului slujitorului, ci de credința oficială pe care o mărturisește acesta.

Chiar și dintr-un citat de la Sf. Ioan Damaschin reiese că nu prin credința personală a fiecăruia se realizează comuniunea liturgică, ci a Bisericii. Sfântul scrie: „Se numește comuniune (Împărtășanie) și este cu adevărat pentru că ne unește pe noi prin ea cu Hristos și ne face… să fim în comuniune și să ne unească între noi, unii cu alții, prin ea” (p. 196). Deci ceea ce ne unește nu este credința vreunuia dintre noi, ci Hristos și modul cum ne apropiem de El fiecare. Cu cât ne alipim mai bine de El, cu atât suntem în comuniune mai strânsă și între noi. Deci nu ne împărtășim de credința celorlalți, cum eronat se afirmă la p. 197, ci de Trupul Domnului prin credința Bisericii și a noastră proprie, adică prin mărturisirea oficială ortodoxă și prin cugetul nostru cât mai curat.

Comuniunea cu cel excomunicat este interzisă

Cea mai uimitoare răstălmăcire a unui principiu patristic și canonic este aceea că interdicția de a intra în comuniune cu cel excomunicat (canonul 10 ap. și 2 Antiohia) nu se referă la cel „ce a fost pus de Biserică în afara comuniunii” (p. 206), ci la oricine are cuget eretic, chiar dacă nu ar fi afurisit. Acest lucru vine în contradicție asumată față de „Cuviosul Nicodim Aghioritul, care a urmat pe canoniștii dinaintea lui” (p. 207).

Argumentele aduse din viețile și scrierile unor Sfinți sunt inutil de discutat pentru că acelea se referă tocmai la comuniunea cu eretici condamnați, cum erau îndeosebi italienii și arienii. Sf. Atanasie cel Mare, Atanasie și Iosif, Patriarhii Constantinopolului, și toți cei citați se referă la eterodocși scoși din comuniune. O mare confuzie persistă din faptul că nu este admisă excomunicarea arienilor încă din vremea Sf. Atanasie și mai ales a Sf. Vasile cel Mare.

Tocmai datorită interdicției de a avea părtășie cu cei scoși din comuniune Biserica s-a organizat în așa fel încât putem spune astăzi: „Ar fi absurd ca în cunoștință de cauză și în mod voit un preot să se împărtășească cu un cleric caterisit sau cu un laic excomunicat” (p. 221) sau: „Există posibilitatea ca (monahii și mirenii) să fie împărtășiți de un cleric condamnat sau de un eretic din afara Bisericii? Cu siguranță, nu” și: „Există posibilitatea ca ei (clericii) să dea Împărtășania unui mirean condamnat ca eretic sau unui om nebotezat? Desigur, nu” (p. 197). Dar, chiar și așa, apar astfel de abateri și în zilele noastre, când se roagă clerici ortodocși de bună voie cu eretici, când se împărtășesc unii credincioși la catolici sau unii preoți administrează eterodocșilor Sfintele Taine. Deci putem spune doar în principiu că nu are cum să se întâmple astfel de fapte. Oricum, ar fi o concluzie ilogică aceea că, de fapt, normele canonice s-ar referi la refuzarea comuniunii cu cel care are chiar și numai cugete eretice, fără să fie afurisit de Biserică. Dacă ar fi așa, s-ar ajunge la abuzuri și samavolnicii grave dacă ar fi să interpreteze fiecare cine și cât de ortodox este cutare episcop sau preot. Tocmai de aceea s-a impus o rânduială clară și legitimă, ca să existe principii sănătoase, să fi puse în practică oficial și să nu fie încălcată de oricine după interpretări personale.

Iconomii rău interpretate

Sunt puse în discuție o serie de 7 iconomii făcute de Sfinți Părinți. La acestea trebuie făcute câteva mențiuni:

1. Nu este prezentată nici o dovadă că Biserica Romei și a Alexandriei „în jurul datei de 10 decembrie 430 au întrerupt pomenirea clericului necondamnat Nestorie” (p. 265) până la întrunirea Sinodului din 431. E mai plauzibilă interpretarea că somația a fost pusă în practică la adunarea sinodală ecumenică de la Efes.

2. Afirmația că Sf. Maxim Mărturisitorul „și-a dat seama de existența ereziei (monotelite) când a fost propovăduită pe față, în Ekthesis­-ul lui Serghios, din anul 638 și de atunci el a întrerupt comuniunea bisericească” (p. 291) este contrazisă de alte mărturii. Spre exemplu, în cartea Străjerii Ortodoxiei, se spune că împotriva unirii pe baze monoenergiste și monotelite din 630 s-au ridicat două voci în Alexandria: Sfinții Sofronie și Maxim, care „s-au opus cu tărie oricăror concesii”[2]. Aceasta fără a mai lua în discuție faptul că Sf. Sofronie a devenit Patriarh al Ierusalimului în 634 și a fost în comuniune cu ceilalți Întâistătători până la moartea sa din 638.

3. Istoria rupturii dintre Roma și Răsărit este zbuciumată și în general legată de erezia Filioque. Desigur că a existat o iconomie făcută față de franci în vremea Sfântului Fotie, dar nu față de papă, care era ortodox. Scindarea a intervenit când papii au început să includă dogma Filioque în scrisorile de recomandare de la înscăunarea lor. Dar la această distanțare și întrerupere a pomenirii a contribuit și agravarea relațiilor dintre apuseni și bizantini. Cu toate că s-a încercat o atitudine ponderată, ortodocșii nu au făcut niciodată rabat de la credință. Chiar și mai târziu, au numit anatematizarea de la 1054 doar schismă pentru a nu înrăutăți raporturile cu occidentalii, dar o considerau erezie în toată regula. În orice caz, o iconomie clară a fost aceea de a nu-i afurisi pe franci încă de la Sinodul fotian (al IX-lea Ecumenic) din anul 879, deși s-ar fi impus acest lucru. Afirmația că Patriarhii și Sinoadele lor „aveau dreptul aplicării iconomiei pentru îndepărtarea acestei întinări (a ereziei)” (p. 345) este greșit înțeleasă. Nu se poate face iconomie la nivel dogmatic. Dacă ar exista întinare doctrinară prin comuniune, atunci nu s-ar putea face pogorământ. Dar de aceea se poate face excepție, cum s-a procedat cu francii, pentru că nu există la mijloc contaminare cu erezia directă.

Concluzii

Faptele și învățăturile Sfinților Părinți trebuie citite cu multă atenție și înțelese în duhul lor pornind de la lucrurile limpezi, prin care să fie interpretate și cele mai puțin clare, fără a fi denaturate de propriile noastre convingeri. O dispoziție smerită și de cercetare sinceră exclude orice explicație vădit eronată, dar și alunecarea în greșeli subtile, greu de sesizat. În felul acesta se evită o atitudine extremistă și străină de Duhul lui Dumnezeu.

Există situații complexe bisericești, care pot genera impresii greșite dacă nu sunt cercetate sincer. Dar apar și contradicții flagrante cu normele canonice, cum este răstălmăcirea interzicerii comuniunii cu cei excomunicați. Pentru a face un tablou general, trebuie avute în vedere următoarele principii:

– întreruperea comuniunii cu eretici necondamnați este un drept și o atitudine lăudabilă, dar nu obligatorie;

– se poate face iconomie și îngădui temporar o abatere dogmatică doar la nivelul comuniunii bisericești tocmai pentru că ea nu presupune adoptarea erorilor doctrinare;

– învățăturile rătăcite trebuie condamnate împreună cu cei ce le răspândesc, dar de Sinoade. Nu este normal ca ele să existe în Biserică, dar sunt respinse prin proceduri și dezbateri corecte pentru a păstra dreapta credință nealterată, însă nu prin atitudini samavolnice;

– după ce a fost condamnată o grupare pe motiv de erezie sau schismă, comuniunea cu ea reprezintă cădere automată în afara Bisericii, cum a fost cazul cu unioniștii latinofili. Ca o remarcă, probabil de aceea Patriarhia Ecumenică nu a recunoscut pur și simplu pe ucrainenii schismatici, ci a format o nouă structură, pentru a nu intra automat sub anatemă;

– comuniunea în Biserică se face pe baza credinței ei oficiale, nu pe a participanților la slujbă;

– întreruperea pomenirii nu reprezintă o condamnare, ci o atenționare asupra a credinței greșite a unui ierarh.

Cu toate că sunt conștient că este greu să-și revină acei nepomenitori care s-au înflăcărat de o râvnă necontrolată de a se împotrivi ierarhilor semnatari în Creta, totuși nădăjduiesc să aibă măcar răbdarea să-și revizuiască atitudinea. Cred că Dumnezeu poate să dea un duh bun în inima celor care cercetează cu conștiință îngrijorată pericolul ecumenismului, dar și al zelotismului, iar articolul acesta să fie o invitație la aprofundarea și chiar revizuirea principiilor care ar trebui să stea la baza întreruperii pomenirii, ba poate la o dezbatere mai amplă și lămuritoare.

Din păcate, nu doar Monahul Sava și cei din jurul lui țin această teorie a vaselor comunicante.

În fine, cea mai mare primejdie vine din partea ecumenismului și a trădărilor de credință, dar este nevoie de atenție pentru a forma o contrapondere folositoare în duh și înțelegere drept-slăvitoare.


[1] A se vedea George Peter Bithos, Sfântul Metodie al Constantinopolului. Studiu asupra vieții și scrierilor sale, trad. Dragoș Dâscă, Editura Doxologia, 2015, p. 129-133.

[2] Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei, ed. Egumenița, 2015, p. 212.

Falsuri în pledoaria Pr. Patriciu Vlaicu pro Sinodul din Creta (2) – Căsătoriile mixte

Unul dintre cei mai vocali susținători ai Sinodului din Creta (2016) a fost și rămâne Părintele Patriciu Vlaicu, mai ales că a fost participant ca unul din cei 6 însoțitori ai delegației BOR. Acesta este profesor de Drept canonic la Universitatea de Teologie Ortodoxă din Cluj, paroh al bisericii „Sf. Nicolae” din Bruxelles, Belgia. Este una din cele mai autorizate voci să vorbească pe acest subiect. Mai ales în contextul în care tema aceasta este acoperită cu tăcere la nivel înalt, este bine că mai există încă dispoziția de a o aborda.

Într-o conferință on-line recentă, a făcut o prezentare de popularizare a lucrărilor și „beneficiilor” Sinodului din Creta. Din nefericire, argumentele pe care le folosește sunt neconcludente și inconsistente, dublate de o eschivă permanentă și deviere de la subiect în secțiunea de întrebări și răspunsuri. Cu toate că pare a fi vorba de o dezbatere surdă pe acest subiect, consider că trebuie să-i fie adresată o critică ce ar putea fi folositoare și lămuritoare măcar altora interesați pe subiect. Sfinția sa este convins de cele pe care le susține și poate își va pune probleme, după cum singur declară că este dispus să răspundă celor interesați.

Ceea ce voi încerca să arăt este că argumentele pro-Creta au mai mare trecere nu pentru că ar fi valide și serioase, ci pentru că pur și simplu sunt exprimate și susținute de la nivel oficial și cei mai mulți oameni preferă să nu facă notă discordantă. Există o supunere oarbă, care nu vine din credință, ci din lipsa de asumare autentică a învățăturii lui Hristos. Foarte puțini realizează că Evanghelia cere o credință nebună, care doar ea este mântuitoare, nu conformistă, căldicică, de fațadă și neimplicată.

Pentru o ușurare a lecturii și o sistematizare a subiectului, am împărțit materialul pe mai multe teme.

Nunta din Cana Galileii, unde Mântuitorul a prefăcut apa în vin
Sursă imagine: lumini in cetate

Căsătoriile mixte

O problemă stringentă și actuală cu care se confruntă Ortodoxia astăzi o constituie căsătoriile mixte. Este îngăduită cununia religioasă a unui ortodox cu un eretic sau cu cineva de altă religie? Ce împiedică sau care ar fi condițiile în care poate conviețui partea ortodoxă cu cea neortodoxă? Mai ales în diaspora, unde credincioșii trăiesc printre oameni de alte confesiuni, dar și în țară există posibilitatea de a se confrunta cineva cu dilema dacă să accepte sau nu o căsătorie mixtă. Mai bine spus, Biserica este provocată să dea un răspuns la această situație. Această temă a fost decisă în Creta prin interzicerea cununiilor cu cei de alte religii și permisiunea doar prin iconomie cu ereticii (orientali, catolici sau protestanți), în ciuda unor canoane care reglementau dinainte această chestiune.

Pr. Patriciu a formulat unele observații corecte pe acest subiect, cum ar fi că la Sinod au fost condamnate căsătoriile între persoane de același sex și parteneriatele civile. Însă are și poziționări discutabile, care ar putea fi rezumate în aceste afirmații:

min. 24:40: „Familia este unirea sacramentală dintre un bărbat și o femeie. Biserica nu are un document oficial pe această temă pentru că abia din sec. XIX și sec. XX căsătoria devine o afacere a statului, o problemă a statului; până atunci Bisericile făceau căsătoriile, ori în sec. XIX statul a dublat oficierea religioasă cu o oficiere civilă.”

– min. 25:25: „Biserica Ortodoxă nu a avut până acum un text oficial care să condamne în mod ferm avorturile.”

La secțiunea Întrebări și răspunsuri:

– min. 18:35: Căsătoriile mixte civile creau dezordine în imperiu. „Dar același canon (72 trulan) spune, așa cum spune și Sfânta Scriptură, că, dacă este căsătorit un ortodox cu un eterodox, nu trebuie să se despartă, deci dovada este că nu există o incompatibilitate canonică între viețuirea unui ortodox cu un neortodox. Și această incompatibilitate este misionară, datorită unui context. De aceea în Biserică întotdeauna au existat căsătorii mixte, iar Sinodul din Creta spune foarte clar același lucru… că situația pastorală din fiecare comunitate este cea care generează atitudinea pastorală a fiecărei Biserici autocefale.”

– min. 20:00: „Decizia de a binecuvânta cununiile mixte nu face dintr-un neortodox ortodox” Pentru partea ortodoxă „nu o mai consideră a fi în concubinaj. Și atunci acceptă să săvârșească căsătoria mixtă, ritualul căsătoriei bisericești, tocmai pentru a nu o mai considera în afara rânduielii în mod absolut. … Deci cel ortodox se împărtășește, iar cel neortodox nu se împărtășește în biserică.”

– min. 24:25: „Decizia Sinodului din Creta nu schimbă [situația] cu nimic. Exact același lucru îl avem încă din perioada împăraților bizantini.”

– min. 26:00: „Biserica Georgiei, spre exemplu, care a fost împotriva documentului cu căsătoriile mixte, în eparhiile din diaspora dă binecuvântare pentru căsătorii mixte.”

– min. 26:40: „Rezultatul unei rigori dusă dincolo de discernământul pastoral este îndepărtarea celui ortodox de Biserica Ortodoxă.” Altfel, copiii sunt botezați catolici (eterodocși).

– min. 34:10: „Biserica Rusă acceptă căsătoriile mixte și chiar îi primește pe catolici prin spovedanie, inclusiv pe cei hirotoniți. Avem un caz foarte clar (Gabriel Bunge).”

– min. 35:00 „Biserica Georgiei a avut o opțiune foarte clară împotriva căsătoriilor mixte pentru că pentru ei, au spus-o în mai multe rânduri, căsătoria mixtă înseamnă inclusiv căsătoria inter-etnică. Pentru ei frica cea mare nu este căsătoria din diaspora dintre catolici și ortodocși, pentru că episcopii georgieni dau dispense pentru căsătorii  mixte, ci pentru a nu se amesteca georgienii cu armenii, cu care sunt în conflict în țara lor.”

– min. 37:50: „Singura consecință a căsătoriilor mixte este că cel ortodox rămâne ortodox și se poate împărtăși. Dacă nu ar face taina nunții pentru cel ortodox, la care ar fi și cel neortodox, atunci nu s-ar putea împărtăși cel ortodox pentru că nu putem împărtăși pe cei ce sunt în concubinaj.”

Așadar pot fi desprinse următoarele idei generale:

1. Căsătoria trebuia definită ca fiind o unire sacramentală și să nu fie confundată cu oficierile de la starea civilă.

2. Cununia mixtă are impedimente ce țin de misiune, de latura socială, nu de taina sacramentală. Întotdeauna au existat căsătorii mixte în Biserică și canonul 72 trulan le permite.

3. În cazul unei cununii mixte, partea ortodoxă rămâne ortodoxă și se poate împărtăși, iar cea neortodoxă nu devine membră a Bisericii Ortodoxe. Altfel, ar fi trăit în păcatul concubinajului.

4. Biserica Rusă și cea Georgiană permit cununiile mixte.

5. Rigoarea prea mare în această privință poate duce la îndepărtarea credincioșilor de Biserica Ortodoxă.

6. În Creta au fost condamnate pentru prima dată avorturile.

Poate un credincios sincer să primească perspectiva Pr. Patriciu asupra căsătoriilor mixte?

Provocarea unei căsătorii cu cineva de altă credință privește pe tineri, care trebuie să țină cont în sentimentele lor și de cerințele credinței. Pe de altă parte, conducătorii Bisericii fac calcule să-și păstreze sau chiar să-și înmulțească turma. Cât de netrecut este impedimentul diferenței de credință? Pot fi înfrânte alegerile sufletești? Este mai important numărul sau calitatea credincioșilor?

Deși vorbește de caracterul sacramental al cununiei religioase, permisivitatea față de oficierea căsătoriilor mixte este susținută prin argumente de tip social sau așa-zis misionare. Jonglarea aceasta între planul religios și cel civil nu face decât să ducă la desacralizarea vieții bisericești. Orice credincios va trebui să aleagă între a considera căsătoria o taină ce se petrece în fața și prin lucrarea lui Dumnezeu sau o simplă formalitate, cu nimic diferită de contractul pe care-l oferă statul. Iar dacă simțul religios al multora este tocit sau amețit de fantezii lumești și trupești, ușor vor putea confunda trăirea emoțională a unirii prin căsătorie cu bucuria angajării pe o cale binecuvântată de Dumnezeu. Așadar ne vom folosi de legile bisericești în această privință pentru o bună orientare.

1. Încă din vechime căsătoria era oficiată de preoți în Biserică. Mărturie în acest sens este canonul 11 al lui Timotei al Alexandriei, în care se face referire la clericul care oficiază o cununie. Cu siguranță că această practică a fost de la început, din vremea apostolică. Este evident că existau și căsătorii civile, care erau oficiate de necreștini, însă Biserica făcea diferență între unele și altele, a avut mereu propriile criterii despre cununie.

Chiar dacă abia în ultimul secol a apărut diferența în statele ortodoxe între căsătoria religioasă și cea civilă, statutul sacramental al Tainei Cununiei era unul bine cunoscut. Sinodul din Creta nu face în această privință decât să afirme un lucru deja statornicit. El nu ridică nicidecum valoarea căsătoriei, nu aduce nimic în plus.

2. Dacă citim cu atenție canonul 72 trulan, se observă că el nu permite în nici un chip oficierea căsătoriei mixte, adică între ortodocși și neortodocși. Ba chiar poruncește ca o astfel de cununie, dacă ar fi încheiată, să fie desfăcută. Este permis să rămână împreună cu partenerul de viață doar cuiva căsătorit înainte de a trece la ortodoxie, după sfatul Sf. Ap. Pavel (1Cor. 7:12-13). Iată și textul canonului (tradus din grecește):

„Să nu fie permis să se lege un bărbat ortodox cu o fe­meie eretică, nici să se căsătorească o femeie ortodoxă cu un bărbat eretic, ci de s-ar şi vădi că s-a făcut un lucru ca acesta de către vre­unul dintre toţi, nunta să fie socotită nevalidă şi căsnicia nelegiuită să se desfacă; căci nu trebuie a se amesteca cele ce neamestecate, nici să se împleticească lupul cu oaia şi nici soarta păcătoșilor cu partea lui Hristos; iar dacă ar încălca cineva cele orân­duite de noi, să se afurisească. Iar dacă unii, aflându-se încă în necredinţă şi nefiind încă număraţi în turma ortodocşilor, s-au potrivit întreolaltă prin nuntă legiuită, apoi unul dintre ei, alegând binele, a alergat la lumina adevărului, iar celălalt a fost ţinut de legătura rătăcirii, nealegând să privească razele dumnezeieşti; dacă cea necredincioasă binevoiește să convieţuiască cu cel credincios sau, dimpotrivă, cel necredincios cu cea credincioasă, să nu fie despărţiţi, după dumnezeiescul Apostol: „Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeie şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbat” (1Cor. 7:14).”

Aprecierea Pr. Patriciu că nu există o „incompatibilitate canonică” pentru a conviețui partea ortodoxă cu cea neortodoxă este cel puțin pripită. Pentru că Sf. Ap. Pavel dă un sfat în acest sens de la el însuși, nu de la Domnul (1Cor. 7:12). Altfel spus, nu există o lege în acest sens, ci discernământul săi îi spune că e mai bine să se procedeze astfel. Dumnezeu nu legiuiește o legătură cu cineva neortodox, dar, într-o astfel de situație, este de preferat să nu fie ruptă.

Mai mult, prescripția de a fi desfăcută căsătoria care s-ar face între o persoană ortodoxă și una neortodoxă dovedește un impediment foarte serios. Aici nu este o motivație de natură socială, ci duhovnicească: nu există amestecare între creștinii lui Hristos și păgâni.

3. Singurul scop al căsătoriilor mixte, potrivit Pr. Patriciu, pare a fi acela de a permite părții ortodoxe să se împărtășească, să scape de canonisirea păcatului concubinajului. Pe lângă aceasta ar trebui menționată și consecința nedorită a sincretismului religios prin obișnuința cu credința celuilalt și o piedică serioasă în a trăi propria credință așa cum s-ar cuveni.

Totuși nici măcar concubinajul nu este evitat pentru că el nu se dizolvă prin artificii formale. Păcatul nu constă în lipsa Tainei Cununiei, ci în conviețuirea într-un mod neplăcut lui Dumnezeu, fără credința și faptele aferente cerute de El. Totul ține de voință și conștiință, nu de legătura exterioară; de suflet, nu de trup. Păcatul aduce moarte nu prin încălcarea unei reguli, ci prin cugetul greșit al inimii.

Pe lângă faptul că Biserica nu poate oficia o slujbă cuiva care nu este membru al ei, starea de conviețuire nu după voia lui Dumnezeu rămâne. Pe mai departe viața în cuplu nu va însemna rugăciune, fapte ortodoxe, asumarea unor principii drept slăvitoare. Oricât ar rămâne de ortodox unul, tot nu va trăi cum se cuvine pentru că devine una cu cineva care ține la valori și principii străine, potrivnice. Și asta prin propria sa alegere, nu din vreo constrângere exterioară. Vinovăția nu poate fi înlăturată decât prin anularea, depărtarea de la fapta rea, adică desfacerea căsătoriei greșit încheiate.

Soluția propusă de Pr. Patriciu de a permite căsătoria mixtă pentru ca cel ortodox să nu mai trăiască în concubinaj și să se poată împărtăși vine în contradicție cu canonul 26 al Sf. Vasile cel Mare, care declară că „desfrâul nu este nuntă, nici început de nuntă”, ci este preferabilă despărțirea și îngăduită căsătoria dacă ei vor cu tot dinadinsul. Aceasta înseamnă că Biserica trebuie să cultive dragostea adevărată, virtuoasă, nu cea robită de patimile trupești. Provocarea cea mai mare este lupta împotriva pornografiei și desfrânării în general.

În fine, răspunsul dacă se poate cununa cineva cu un neortodox îl găsim tot în legea Bisericii, cum ar fi canonul 14 de la Sinodul IV Ecumenic. În acesta, dar și în altele, este permisă oficierea căsătoriei doar după ce partea neortodoxă primește să treacă la credința dreaptă.

4. Faptul că unele Biserici, cum sunt cea Rusă și cea Georgiană, permit cununiile, acesta nu este un argument canonic. Chiar dacă unele nu au acceptat Sinodul din Creta, asta nu înseamnă că toți sau majoritatea ierarhilor și credincioșilor sunt niște modele în toate aspectele.

5. Tinerii se pot lovi adeseori de intransigența Bisericii și să se îndepărteze de ea. Dar scopul nu trebuie să fie acela de a-i ține pur și simplu creștini cu numele, ci de a-i transforma pe interior. Apostolul Pavel chiar spune că Hristos nu l-a trimis să boteze, ci să bine-vestească „nu cu înțelepciunea cuvântului, ca să nu rămână zadarnică crucea lui Hristos” (1Cor. 1:17). Altfel spus, Mântuitorul nu vrea o Biserică la număr, ci curățată de păcate și păzind cuvântul adevărului Său.

6. Oricine poate intui că nu în Creta au fost condamnate pentru prima dată avorturile. Există un șir de canoane care interzic acest păcat: 91 trulan, 21 Ancira, 3, 52 Vasile. Aceste prevederi au valoare ecumenică de mult timp. Sigur că este bine că a fost reafirmat acest lucru, dar nu e un motiv suficient pentru a convoca un Sinod, ca să fie spuse lucruri deja statornicite, ca să nu mai vorbim de inovații.

Concluzii

Din textul referitor la Taina Căsătoriei, problematică este permisiunea prin iconomie, în anumite situații, de a fi oficiată cununia mixtă între un creștin ortodox și un eretic. Această îngăduință vine în evidentă contradicție cu prevederile canonului 72 trulan, dar și cu alte canoane, care prevăd desfacerea unei astfel de legături dacă ar fi contractată. Practic, includerea iconomiei o transformă cumva în regulă.

Diferența fundamentală este aceea că se observă o schimbare de perspectivă. Dacă Sfinții Părinți, începând de la Apostolul Pavel, vedeau în căsătorie o taină și o legătură sacramentală, sfântă, Sinodul din Creta doar declară acest lucru formal, dar îl tratează ca pe o unire pământească, omenească, nu de la Dumnezeu. Cuvintele Mântuitorului sunt ferme: „Ceea ce Dumnezeu a împreunat omul să nu despartă” (Mt. 19:6), arătând că nu e vorba doar de o convenție pur formală. Deci nu poate fi imaginată nici o iconomie între sfințenie și Satana, după canonul 72 trulan. Nu există scopuri pastorale sau așa-zis misionare care să justifice un asemenea pogorământ fărădelege pentru că nu este păstrat ortodoxul în duhul Bisericii, ci e aruncat în mrejele celui rău.

Impedimentele la împărtășire pentru cei care trăiesc necununați nu trebuie să ducă la o astuparea conștiinței prin fentarea legii, ci la problematizarea cea bună, la neliniștea care să ducă la trezirea și înțelegerea păcatului. Chiar dacă acest lucru presupune un efort mare și poate chiar suferință, nimic nu este mai prețios decât crucea. Nimeni nu s-a suit la cer în puf și mângâiat pe creștet în greșeala lui.

Avem datoria de a privi cum se cuvine taina nunții și viețuirea în familie, care presupune respectarea mai multor principii, conviețuirea înțeleaptă a soților și educarea sănătoasă și morală a copiilor. Tinerii trebuie să înțeleagă înălțimea căsătoriei și să fie îndemnați să se ridice la exigențele ei, nu să fie abandonați unei viziuni la un nivel sărac, trupesc. Din această perspectivă, Sinodul din Creta subminează grav familia, iar Pr. Patriciu nu are argumente serioase pentru a îndreptăți cele de neconceput.

Am scris anterior despre 1. Organizarea și participarea la sinodul din Creta.

Urmează:
3. Ecumenismul/Relația Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine
4. Întreruperea pomenirii.

Falsuri în pledoaria Pr. Patriciu Vlaicu pro Sinodul din Creta (1) – Organizare și participare

Unul dintre cei mai vocali susținători ai Sinodului din Creta (2016) a fost și rămâne Părintele Patriciu Vlaicu, mai ales că a participat la el ca unul din cei 6 însoțitori ai delegației BOR. Pe lângă aceasta, este profesor de Drept canonic la Universitatea de Teologie Ortodoxă din Cluj, paroh al bisericii „Sf. Nicolae” din Bruxelles, Belgia. Deci este una din cele mai autorizate voci să vorbească „de bine” pe acest subiect. În contextul în care tema este îngropată într-o tăcere vinovată la nivel înalt, este bine că mai există încă dispoziția de a fi abordată.

Într-o conferință on-line recentă, Pr. Patriciu a făcut o prezentare de popularizare a lucrărilor și „beneficiilor” Sinodului din Creta. Din nefericire, argumentele pe care le folosește sunt neconcludente și inconsistente, dublate de o eschivă permanentă și deviere de la subiect în secțiunea de întrebări și răspunsuri. Cu toate că pare a fi vorba de o dezbatere surdă, consider că trebuie să-i fie adresată o critică ce ar putea fi folositoare și lămuritoare măcar altora interesați pe temă. Sfinția sa este convins de cele pe care le susține și poate va avea bunăvoința să-și revizuiască poziția, după cum singur declară că este dispus să răspundă provocărilor.

Ceea ce voi încerca să arăt este că argumentele pro-Creta au mai mare trecere nu pentru că ar fi valide și serioase, ci pentru că pur și simplu sunt exprimate și susținute de la nivel oficial și cei mai mulți oameni preferă să nu-și facă probleme de conștiință, ci să fie obedienți. Există o supunere oarbă, care nu vine din credință, ci din lipsa de asumare autentică a învățăturii lui Hristos. Foarte puțini realizează că Evanghelia cere o credință ce pare nebună în ochii lumii (cf. 1Cor. 1:19), care doar ea este mântuitoare, nu conformistă, căldicică, de fațadă și neimplicată.

Pentru o ușurare a lecturii și o sistematizare a subiectului, am împărțit materialul pe mai multe teme.

„Observatori” eretici la Sinodul din Creta (Foto: Flickr, Holy Council)

Organizarea și participarea la Sinodul din Creta

Unul dintre cele mai discutate aspecte legate de Sinodul tâlhăresc din Creta a fost acela al organizării. Este important de văzut care a fost imperativul întrunirii lui și cum a fost pregătit terenul. Au existat, pe ultima linie critici privind regulamentul de funcționare, drept pentru care trei Biserici Locale nu au onorat cu prezența, iar una (Antiohia) a invocat drept motiv al absentării conflictul cu Patriarhia Ierusalimului pe tema jurisdicției asupra Qatarului. Adoptarea deciziilor finale a fost făcută printr-un vot original, inovativ față de tradiția dintotdeauna a Bisericii. La fel, receptarea ulterioară este una care ridică probleme.

Ce spune Pr. Patriciu în privința acestor aspecte?

– min. 4:35: „Canonul 37 apostolic spune foarte clar că, atunci când sunt probleme, episcopii trebuie să discute împreună. Dacă sunt probleme la nivel regional, trebuie să discute episcopii dintr-o regiune. Dacă sunt probleme care privesc Biserica întreagă, sunt Sinoade lărgite… doar 7 dintre ele au fost asumate, recunoscute ca fiind Ecumenice.”

– min. 7:20: Canonul 76 al Sinodului din Cartagina (84 din Pidalion) prevede: „de câte ori se organizează un Sinod, să se creeze delegații ale Bisericilor.”

– min. 10:30: „În 1902 a fost prima inițiativă (de convocare a unui Sinod general) a Patriarhului Ioachim al III-lea… pentru că lumea era tulbure la începutul sec. XX, era plină de lucruri noi.”

– min. 29:40: „Acest document nu este un document nou, a fost elaborat începând cu 1968 și persoane care acuma sunt foarte împotriva acestui document au făcut parte din dialogul ecumenic cu celelalte comunități creștine și și-au adus contribuția la aceste documente.”

– min. 30: 25: „Dacă nu se întrunește Sinodul, așa cum spune canonul 19 al Sinodului al IV-lea Ecumenic, se provoacă dezordine, este important să aibă loc întruniri sinodale.”

– min. 31:55: „Dacă vreo Biserică din cele prezente ar fi manifestat obiecții față de vreun document, acel document pur și simplu nu ar fi fost adoptat, de aceea este o greșeală din partea Bisericilor care nu au participat.”

– min. 32:50: „Primul lucru sau cel mai important este că la Sinodul din Creta s-au întâlnit Bisericile.”

Secțiunea întrebări și răspunsuri:

– min 3:25: „Semnătura tuturor episcopilor a fost un act de participare.”

– min. 5:15: „Nu văd cum Biserica Serbiei ar fi putut să accepte semnarea unui document, să nu ridice dreptul de veto dacă majoritatea episcopilor n-ar fi fost de acord…”

– min. 5:40: „Unii sinodali au spus că nu au semnat din motivul acesta, alții că au avut o reținere, dar ideea era de consens. N-au fost rețineri atât de mari încât să nu fie adoptat documentul.”

– min. 6:30: „Sinodul nu poate fi contestat ca fiind Sinod.” „Patriarhia Moscovei nu a contestat Sinodul din Creta, nu l-a negat, ci a arătat că nu a fost Sinodul la care se așteptau să fie. Biserica Bulgariei la fel, chiar dacă zice că nu a fost nici mare, nici sfânt, e pt. că nu a participat…” „Toate Bisericile care nu au participat își exprimă dorința de a continua această lucrare sinodală.”

– min. 10:40: „În ianuarie 2016 toate Bisericile autocefale au fost de acord cu convocarea Sinodului.”

– min. 11:40: „În ultima clipă Biserica Bulgariei a anunțat prima că ea nu participă, deși ea a trimis la Secretariatul Sfântului și Marelui Sinod inclusiv lista participanților, din care făcea parte chiar și fostul rege al Bulgariei, Simeon… Motivele pentru care s-au retras au fost complicate, complexe.”

– min. 13:00: „Noi, Patriarhia Română, am preluat toate observațiile pe care Patriarhia Georgiei le-a trimis și a încercat să le pună în discuție.”

– min. 32:35: „Întrebare: Biserica Georgiei a respins la întâlnirea presinodală de la Chambesy textul despre căsătoria mixtă, acesta este motivul neparticipării. Răspuns: Da, Biserica Georgiei a fost împotriva căsătoriilor mixte, dar nu a refuzat participarea. Dovada este că Biserica Georgiei a trimis Sfântului și Marelui Sinod amendamente la document. … Și-a trimis lista cu delegații ei, dar a decis în ultima clipă să nu participe.”

– min. 1:51:30: „În cadrul Sfântului și Marelui Sinod au fost discuții frumoase, nu au fost tensionate. Au fost în contradictoriu, la anumite momente, dar nu au fost discuții care să fie agresive.”

Sintetizând pledoaria Părintelui Patriciu, el afirmă:

1. A fost necesară convocarea Sinodului pentru că există canoane care prevăd obligația întrunirii Sinoadelor și participării episcopilor la ele pentru a rezolva problemele care apar. Prima inițiativă a convocării unui Sinod general a fost în 1902 din partea Patriarhului Ecumenic Ioachim al II-lea.

2. Pe baza canonului 76 Cartagina, care menționează posibilitatea formării unor delegații, este sugerat faptul că a fost normală participarea doar a unor reprezentanți, nu a tuturor ierarhilor din toate țările.

3. În Comisiile pre-sinodale, care au pregătit documentele de lucru, a existat dezbatere autentică și fructuoasă. Chiar dacă unii au o altă poziție astăzi decât Sinodul, asta se datorează faptului că nu sunt ei consecvenți cu ei înșiși.

4. Toate Bisericile și-au dat acordul în ianuarie 2016 pentru întrunirea Sinodului, deci absențele au fost nejustificate, țin de motive neîntemeiate.

5. Bisericile Bulgară și Georgiană au fost de acord cu participarea, dar s-au răzgândit nefondat în ultima clipă.

6. Chiar dacă unele Biserici nu au participat, poziția lor a fost reprezentată de celelalte. Spre exemplu, amendamentele georgienilor au fost preluate de delegații români.

7. Respingerea textului despre căsătorie de către georgieni nu a fost un motiv pentru neparticipare.

8. Semnăturile participanților au fost un act de participare, nu un vot. Documentele au fost adoptate prin consens.

9. Textele au fost adoptate prin unanimitate și orice împotrivire constituia un impediment să fie semnate.

10. Sinodul nu este respins de nici o Biserică din cele absente, ci doar nu se supun pentru că nu au participat.

Combaterea afirmațiilor. În ce constau erorile

Perspectiva de mai sus păcătuiește prin aceea că este părtinitoare, asamblată în așa fel încât să dea bine. Nu pornește de la observarea obiectivă a faptelor cu conștiință curată, ci de la dorința de a arăta că Sinodul a fost corect organizat. Așa se face că nu sunt interpretate canoanele și tradiția Bisericii în duhul și litera în care au fost formulate, ci doar sunt scoase din cadrul lor și potrivite într-un context favorabil. Desigur că cine nu este familiarizat cu spiritualitatea ortodoxă, nu va percepe erorile și se va mai comod să accepte explicații facile, însă nu la fel va reacționa un credincios serios.

1. De dragul argumentării că prezența a fost obligatorie, Părintele invocă o serie de canoane care se referă la o speță puțin diferită. Această teorie a fost formulată de unii episcopi și teologi ai Patriarhiei Ecumenice chiar și în vremea întrunirii Sinodului din Creta, în 2016. Dar canoanele 37 ap., 5 I Ec., 19 IV Ec., 8 trulan, 6 VII Ec., 20 Antiohia, 18 Cart. (26 în Pidalion) vorbesc despre Sinoadele regionale anuale.

Pentru a fi clar, trebuie știut că Sinoadele pot fi Ecumenice, Locale și regionale. Cele ecumenice sunt acelea la care sunt prezente toate Bisericile Locale sau au trimis reprezentanți sau deciziile lor au fost recunoscute ulterior în unanimitate. Există 7 astfel de Sinoade consacrate, dar au mai fost întrunite o seamă care aspiră la acest statut. Cele Locale sunt acelea la care nu au participat toate Bisericile, ci doar dintr-o regiune mai întinsă, din diferite zone. Aceste două categorii se referă la Sinoade întrunite în mod extraordinar, pentru a rezolva probleme punctuale, îndeosebi de credință. Pe lângă acestea, mai există Sinoadele regionale, ale unor mitropolii sau Patriarhii, care se adună regulat de două ori pe an sau cel puțin o dată.

Canoanele menționate se referă la cel de-al treilea tip de Sinoade și prevăd obligația episcopilor de a participa la ele pentru a fi rezolvate problemele curente care apar în Biserici Locale. Ele nu au în vedere Sinoadele extraordinare (Ecumenice sau Locale). Așadar canonul 19 al Sinodului IV Ecumenic nu poate fi aplicat Sinodului din Creta, ci celor din cuprinsul Bisericilor autocefale. Deci nu a fost obligatorie prezența în Colimbari. Cu cât se angajează să fie mai mulți participanți, cu atât valoarea și reputația crește sau, dacă sunt mai puțini, scade.

S-a făcut propunerea să existe un astfel de Sinod la o perioadă regulată de 7 sau 10 ani. Dar această perspectivă este susținută de posibilitățile tehnice actuale de comunicare globale, nu de cerințele funcționale, canonice și structurale ale Bisericii Ortodoxe. Ea este organizată, conform canonului 34 apostolic, pe regiuni configurate pe criterii etnice: „episcopii fiecărui neam/nații (ἔθνος)” trebuie să se constituie în jurul unui întâistătător. Așadar problemele administrative apar la nivelul Bisericilor autocefale și sunt tratate de Sinoadele lor, iar cele generale, care țin îndeosebi de credință, necesită cercetare sinodală extraordinară doar atunci când apar provocări punctuale, cum sunt ereziile.

Dar și felul cum s-a ajuns la convocarea Sinodului a urmat această logică defectuoasă. Așa cum menționează Pr. Patriciu, prima inițiativă a avut loc în 1902, dublată de o altă Enciclică a Patriarhiei Ecumenice din 1920. Ambele acțiuni sugerau o unire cu catolicii și protestanții sau măcar o discutare a ei la nivel pan-ortodox. În același timp, a fost sugerată și introducerea calendarului gregorian. Aceste două subiecte au stat mereu în legătură, din păcate, ceea ce a atras repudierea din partea mediului ortodox sănătos. În general, au fost reacții de eschivă, amânare sau chiar de critică. În loc să fie pusă problema ecumenismului în sensul condamnării lui, acesta era promovat ca o oportunitate de luat în calcul. Confruntarea dintre moderniști, reprezentați îndeosebi de Patriarhia Ecumenică, și tradiționaliști a dus la convocarea Sinodului din Creta într-o formulă nereprezentativă pentru Ortodoxie, forțată și păgubitoare, de impunere a unei noi linii inovatoare, care nu poate fi susținută prin apelul la canoanele și tradiția ortodoxe.

2. Este invocat canonul 76 Cartagina pentru a justifica formarea unor delegații din cel mult 25 de episcopi din fiecare Biserică autocefală. Dar, cum am scris deja, acest canon, ca și al 18-lea (26 din Pidalion), se referă la dezbateri sinodale regionale, de data aceasta la nivelul Africii de atunci. Din punctul meu de vedere, nu este necanonic faptul că nu au fost invitați toți episcopii de pretutindeni, ci că nu a existat o reprezentativitate reală, mai ales că prezența a fost una slabă comparativ cu trecutul. Biserici mari, ca cele din România, Rusia, Georgia, Grecia să zicem, au fost puse pe plan de egalitate cu altele mai mici, cu mult mai puțini episcopi. Poate ar fi fost mai nimerită o proporționalitate, nu o nivelare a lor. Chiar dacă a participa prin reprezentanți nu este un lucru necanonic, ci corect, când nu există posibilitatea să se întrunească laolaltă mai mulți, totuși pare că s-a urmărit o alegere selectivă intenționată a participanților și o excludere a clerului inferior și a mirenilor.

3. Părintele Patriciu face referire la poziția Pr. Teodor Zisis, care a fost membru în Comisia pre-sinodală, care s-a ocupat cu redactarea textelor ce urmau să fie discutate în Sinod. În mod normal, hotărârile oricărui Sinod sunt redactate de către participanți. De data aceasta, discuțiile au pornit de la niște texte discutate în prealabil de comisii speciale din care făceau parte delegați din toate Bisericile Locale. Aceasta pentru că presiunea întrunirii unui Sinod pan-ortodox a apărut îndeosebi după introducerea calendarului îndreptat. În anii ’30 sârbii au cerut să fie discutate mai multe subiecte, nu doar acesta. Atunci au fost stabilite mai multe teme ce au fost dezbătute în prealabil și urmau să fie definitivate în cadrul Sinodului.

Din comisiile pre-sinodale a făcut parte și Pr. Teodor Zisis. În procesele verbale care consemnează discuțiile care au avut loc, este menționată propunerea Părintelui de a schimba expresia „existența ontologică” a celorlalte Biserici și Confesiuni cu „existența de facto”. Fără a ține cont că poziția Pr. Teodor a fost una corectă și ortodoxă, el a fost criticat că ar fi „autorul direct al acestei formulări”, care este cea mai controversată. În primul rând, nu a fost autorul, ci criticul ei în 1986, iar în al doilea rând, paragraful respectiv a fost reformulat total în 2015, la a 5-a Conferință presinodală. Se observă că documentul despre relația cu „restul lumii creștine” a fost rescris pe ultima sută de metri, între hotărârea din 2014 de a fi convocat Sinodul și întrunirea lui efectivă în 2016, tocmai pentru a conține teoriile ecumeniste. Așadar este absolut normal ca Pr. Teodor Zisis să fie împotriva textului sinodal pentru că e în contradicție cu ce a susținut el dintotdeauna.

Pr. Patriciu duce mai departe niște acuze fără a lua în seamă că au fost demontate și sunt inconsistente. Nu este interesat atât de mult de fondul problemei, cât de manipularea celor neștiutori.

4. Este adevărat că Patriarhii au fost de acord cu întrunirea Sinodului la Sinaxa Întâistătătorilor din ianuarie 2016, însă decizia lor urma să fie validată în Sinodul fiecărei Biserici Locale și să fie desemnați delegații. Așa s-a întâmplat în practică și acest lucru reiese din faptul că Regulamentul de funcționare (art. 2.3) prevedea ca Patriarhul Ecumenic să trimită invitații celorlalte Biserici autocefale. În practică, patru dintre ele au ales să nu participe, invocând diverse motive.

5. Bulgarii au refuzat participarea pe ultima sută de metri, însă motivele au fost întemeiate. Principalul a fost acela că documentele aflate în discuție nu putea fi modificate decât prin unanimitate. Practic, participanții, conform regulamentului, nu puteau schimba nimic decât dacă toate Bisericile erau de acord (art. 11.2). Deoarece existau formulări greșite, imposibilitatea practică a modificării lor făcea ca deciziile să fi fost luate dinainte de comisiile pregătitoare, nu de sinodalii semnatari. Spre exemplu, dacă georgienii nu acceptau pogorământ pentru căsătoriile mixte, ei nu puteau modifica textul decât cu acordul tuturor. Era suficient ca o singură delegație să nu accepte și forma finală rămânea cea pre-sinodală. În aceste condiții, sunt de înțeles bulgarii și georgienii că nu s-au prezentat la o asemenea procedură.

6. Faptul că observațiile georgienilor au fost preluate de delegația română este o simplă teorie pentru că important era nu doar să fie prezentate, ci și susținute. Biserica Georgiei a făcut asta mai ferm prin faptul că nu au participat, pe când delegația română a făcut concesii.

7. Nesemnarea textului despre căsătorie de către georgieni ar fi trebuit să constituie un motiv îndestulător ca Sinodul să nu se întrunească pentru că dezbaterea temelor presinodale nu a fost încheiată. Conform regulamentului (art. 8.2), acesta nu ar fi trebuit dezbătut din acest motiv. Ba chiar definitivarea discuțiilor pe texte era o condiție fără de care nu putea fi convocat Sinodul în totalitate, după cum rezultă din art. 2.1 din Regulament. Aceasta arată că au fost presate lucrurile, că nu se ajunsese la un consens real, ci la unul forțat, artificial. Mai mult, regulamentul însuși nu a fost semnat nici de antiohieni și georgieni, ceea ce ridică o problemă serioasă cu privire la consimțământul pentru întrunirea Sinodului. Aceste aspecte arată vicii de procedură.

8. Au fost în total 25 de ierarhi (15%) care nu au semnat documentele finale din Creta, îndeosebi cel legat de ecumenism. Acest lucru nu a fost, într-adevăr, un impediment pentru adoptarea deciziilor finale. În mod normal, pe o temă dogmatică nu există votare, ci ori unanimitate, ori excluderea din comuniune. Dar posibilitatea ca la Sinodul din Creta unii episcopi să nu semneze și totuși votul să se facă la nivel de delegații ale Bisericilor locale a dus la situația ca ei să rămână în comuniune cu ceilalți. Acest fapt produce o mare dezordine și răvășire. În felul acesta, coexistă dreapta-credință cu erezia. Avem un fel de consens fără unanimitate, ceea ce este absurd. Aceasta este o inovație gravă și care subminează stabilitatea Bisericii, introduce o stare de compromis în materie de credință.

Unii din episcopii care nu au semnat au argumentat destul de elocvent că ei consideră eretic cel puțin un document. Adică nu e o poziționare oarecare, nu e un lucru de joacă. Din păcate, atitudinea lor nu este dusă până la capăt, să condamne explicit Sinodul și chiar să refuze comuniunea cu semnatarii lui.

O situație delicată este cea a sârbilor. Aceștia au anunțat, la un moment dat, că nu vor participa la Sinod. Apoi 17 din cei 25 de delegați nu au semnat documentele. Totuși Biserica lor și-a dat votul de aprobare, apoi au acceptat deciziile în Sinodul lor local.

Aceste inconsecvențe nu produc încredere, ci confuzie, impresia că totul este la mica înțelegere sau chiar supus unor presiuni ilicite.

9. Deși prevederile regulamentului de funcționare erau ca modificările să fie făcute prin unanimitate, nu s-a ținut cont de acest lucru, după mărturia Pr. Patriciu. În fața presiunii create de absența unor Biserici, Patriarhul Ecumenic a cedat și a acceptat ca votul să fie dat pe forma finală a documentelor, nu a amendamentelor. Însă nu putea fi prevăzută această situație dinainte și poate că, fără absentarea unora, nu s-ar fi ajuns la ea. Deci nu a fost nici o greșeală din partea Bisericilor neparticipante, ci e vorba de o prezentare tendențioasă a lucrurilor din partea Părintelui pentru că regulamentul nu prevedea această procedură, ci fix invers, anume că obiecțiile la documentele presinodale ar fi fost acceptate doar dacă erau toți de acord cu ele.

10. Cel puțin Biserica Bulgariei și a Georgiei au formulat obiecții serioase în Sinoadele lor la adresa documentelor din Creta. Ele aduc acuze de devieri dogmatice. Patriarhia Rusă a amânat discutarea teologică a textelor și deocamdată nu consideră Sinodul ca fiind reprezentativ pentru ea. Practic, se situează într-o oarecare neutralitate, ca și Biserica Antiohiană. Această situație nu echivalează nicidecum cu o acceptare tacită, ci cu o stare de conflict mocnit nerezolvat. Continuarea lucrării sinodale nu înseamnă că totul e bine până acum, ci că este confuz și cu probleme și e nevoie să fie găsite soluții pe mai departe pentru a ieși din acest impas.

Concluzii

Pr. Patriciu vrea să inducă o imagine pozitivă, de bună înțelegere și armonie între participanții la Sinodul din Creta, ba chiar și față de Bisericile neparticipante. Totuși există probleme majore pe care încearcă să le mascheze și să le îndulcească. Aceasta nu face decât să creeze o presiune psihologică ca să fie înghițită situația cu tot cu relele ei.

Problemele de organizare, de votare și reprezentare sunt mari și de netrecut și ele sunt importante pentru că au favorizat luarea unor decizii greșite, forțate, care nu sunt în duhul Evangheliei. Nu a existat o luptă pentru adevăr, ci un conflict de culise prin care să fie trase sforile ca să se ajungă la semnarea unor decizii neortodoxe.

Pe lângă hotărârile controversate luate, mai există și teme stringente care nu au fost abordate, cum ar fi calendarul bisericesc și acordarea autocefaliei. Iar în privința autocefaliei Mitr. Ilarion declară că subiectul a fost retras de pe agenda de lucru de către … Patriarhia Ecumenică. Atunci cum mai vorbim de dezbatere sinodală… ziditoare?

Urmează:

2. Căsătoriile mixte

3. Ecumenismul/Relația Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine

4. Întreruperea pomenirii.

Sfintele Taine ale Bisericii, într-o pandemie suspectă de coronavirus, sunt motiv de atacuri față de și între creștini sau o nevoie duhovnicească?

Cred că se poate observa cu ochiul liber că, cel puțin până acum, prea puțin a fost lovită societatea de pandemie, de decese, cât mai mult de frică, isterie și măsuri nejustificate. Aceasta este lumea în care trăim, profitoare și zăpăcitoare, în luptă cu Dumnezeu, nu doar perisabilă. Viața nu pare să mai aibă răspuns la moarte, ci doar o fugă nebună de ea.

1. Deși s-a dezbătut foarte mult și chiar au fost adoptate hotărâri sinodale cu privire la desfășurarea vieții bisericești în starea de alertă, care privesc și administrarea Sfintei Împărtășanii cu lingurița, acesta nu este un subiect dogmatic prin el însuși. Problema centrală nu este dacă Sfintele Taine transmit sau nu virusul, ci cât de tare ne este schimbată evlavia față de cele sfinte de o boală. Având în vedere cu ce și cu Cine ne împărtășim și de ce facem asta, ar trebui să fie o preocupare foarte serioasă, care e de viață și moarte chiar și pe vreme de pace și bunăstare. Pur și simplu pentru că în orice moment lumea aceasta este trecătoare și avem nevoie de cea veșnică, viitoare, avem mare trebuință de Hristos, pe Care-L găsim în modul cel mai desăvârșit în Potirul euharistic. Chiar dacă El este spre sănătatea trupului nostru, nu spre împovărarea lui, acest lucru nu are sens de medicament farmaceutic, sanitar, ci duhovnicesc. Da, foarte adeseori Împărtășania aduce și revigorare trupească, dar nu acesta este scopul imediat și nu trebuie să ne apropiem cu acest gând.

Există o pregătire și o vrednicie care se cere pentru împărtășire. Tainele nu pot fi date celor necredincioși sau celor nepregătiți și nici celor care nu s-au curățit suficient de păcatele lor. În acest sens, canoanele sunt clare: cei ce preferă îndulcirile trupești nu poate fi primit la cina aceasta tainică a Mântuitorului, care este Liturghia. Harul curățirii de păcate nu vine printr-o stăruință în împărtășire, ci prin depărtare, prin certarea (epitimia) pentru eventualele păcate, și prin pocăință manifestată prin metanii, post, asceză, căință, tot ce duce la vindecarea sufletului (menționată, spre exemplu, de canoanele 2 și 3 ale Sf. Vasile cel Mare), pe baza căreia ne putem apropia de Sfinte.

În cazul concret al apariției virusului, cu atât mai mult nu putem renunța la aceste exigențe, fapt ce ar însemna anularea credinței autentice în Hristos. Așa cum nici măcar pe patul de moarte ereticii nu sunt primiți fără a le fi verificată sinceritatea întoarcerii lor (canonul 5 al Sf. Vasile), tot astfel pe timp de molimă nu poate fi primit la împărtășire cineva fără a arăta dispoziția potrivită. O condiție esențială este credința că este primit Trupul lui Hristos, nu un simbol. Folosirea unei lingurițe aparte sau orice altă metodă de a evita contaminarea nu cred că este greșită prin sine, cât pentru că defaimă pe Hristos și măreția harului care este primit. Boala poate fi contractată în diferite alte moduri, prin aer, prin atingerea sau apropierea de clerici și de cei din biserică, încât este inutilă o astfel de precauție.

În plus, tradiția împărtășirii cu aceeași linguriță este o predanie înrădăcinată și verificată. După cum a declarat Asociația Medicală din Atena în 1988, este vorba de o practică religioasă liberă și asumată și „totuși medical nu există nici un caz dovedit de simplu credincios în care să-i fi fost transmisă o boală prin dumnezeiasca Împărtășanie. Nici măcar atunci când era în toi tuberculoza, secera (făcea ravagii) sifilisul și când lepra era transmisă foarte larg!”. Medicii aceștia nu fac referire la un studiu amănunțit doveditor, însă lipsa unor astfel de cazuri, care ar fi făcut carieră îi pune pe cei care acuză pe ortodocși de pericol de contaminare să-și demonstreze acuzele. Deocamdată la noi există recentele cazuri de împărtășire la Cluj și la Suceava (a Arhiepiscopului Pimen) în care nu au fost înregistrare infectări.

Orice transmisie trebuie documentată. Bolile nu se transmit în același mod. Spre exemplu, HIV se transmite doar prin sânge, altele și prin aer și atingere. Până acum nu s-a documentat vreo molipsire prin împărtășire, așadar cu atât mai mult nu se justifică o astfel de temere. Deci nu pot fi luați în calcul „cei slabi în credință”, care nici măcar nu ar putea constitui o categorie aparte, ci ar trebui avută în vedere sănătatea tuturor, nu doar individuală.

2. Având în vedere acestea, s-a putut observa că episcopii, clericii și oamenii simpli s-au poziționat pe acest subiect după gradul lor de credință, evlavie și fidelitate față de Hristos. Nu după cât de des se împărtășesc, ci după grija de trup și frica de moarte și după concepția despre Taine. Doar ortodocșii cred în prezența reală a lui Hristos prin har, de aceea țin la acest aspect. Și, dintre ei, doar unii chiar sunt gata să se apropie cu cutremur.

Decizia de ieri a Patriarhului în consultare cu toți sinodalii români este corectă politic, nu conține derapaje vizibile. Unii ar acuza spoveditul la 2m și distanța dintre cei prezenți la slujbă, care dă un caracter caraghios participării liturgice. Dar la fel sunt și măsurile în celelalte domenii ale vieții sociale, care cu siguranță nu vor fi respectate întocmai, ci de principiu. Este imposibil și absurd practic. De aceea au și fost numite „îndrumări”. Strict formal sunt bune, deși aștept și altceva, aspect asupra căruia revin spre finalul articolului.

Trebuie remarcată poziția mărturisitoare și curajoasă a Arhiepiscopului de Tomis Teodosie, care dă tonul în a explica normativele de urmat în cadrul Patriarhiei. Înaltpreasfinția Sa a afirmat că va împărtăși neschimbat pe credincioși cu aceeași linguriță, după tradiția ortodoxă îndătinată. „Eu personal așa voi face, fiind convins că acesta este adevărul Biseriici, care nu trebuie ascuns, ci afirmat, căci dacă nu este mărturisit rămâne ascuns. … Sfânta Împărtășanie este socotită de neatins și cu adevărat Hristos este prezent real, doar în Biserica Ortodoxă. … Episcopul Europei de Nord Macarie mi-a spus că va respecta Sfânta Împărtășanie așa cum este ea în Biserica Ortodoxă”. În emisiunea în care a făcut aceste declarații a precizat că va testa pe cei prezenți la slujbă pentru a fi exclusă contaminarea între credincioși.

O situație deosebită este în Germania, mai precis în landul Bavaria, unde a fost prelungită starea de urgență, cu anumite reguli și relaxări. În consultare cu catolicii și evanghelicii, „factorii responsabili din conducerea Landului liber Bavaria” au ajuns la un acord să fie redeschise bisericile în condiții speciale. Lăsând la o parte regulile cu privire la distanțarea fizică, în privința Împărtășaniei „la primirea împărtăşaniei se va păstra distanţa între cei care vin şi se întorc de la împărtăşire şi cei care rămân în bănci. Ostia se va pune în mâna persoanei primitoare fără ca mâna să fie atinsă. Împărtăşirea din Potir la Sf. Liturghie se rezervă doar preotului. În cazul în care la „Cină” (Abendmahl) s-ar oferi şi vin (e vorba aici de comunităţile evanghelice, fiind folosit limbajul specific), se vor folosi potire separate pentru fiecare persoană”. Vrând-nevrând, ortodocșii s-au trezit puși în aceeași barcă cu evanghelicii, fapt asupra căruia nu avem ce să comentăm într-o țară străină, în care ortodocșii sunt minoritari.

Însă a apărut o situație deosebită, după cum relatează pe un ton foarte sever Ακτινες:

„Un “Episcop ortodox” al Bisericii Sârbe din Germania (duminica trecută) a schimbat tradiția de secole de a da dumnezeiasca Împărtășanie. Priviți și vedeți impietatea păstorilor Bisericii lui Hristos! Priviți cutezanța lor…
V-am informat ce fac de la început. V-am spus că scopul este să ne facă să ne asemănăm mai mult cu ereticii-papistași și ca început este modul de a da dumnezeiasca Împărtășanie. Vor să ne ducă spre ostia ereticilor latini.
De la astfel de “păstori” sau mai bine lupi-păstori Sfinții noștri Părinți ne spun să nu primim nici rugăciunea de la unii ca aceștia…
Vedeți rezultatul ecumenismului???
Acesta este “rodul” ecumenismului… adică schimbarea crezului ortodox.
Fostul episcop Grigorie de Herțegovina a fost pus Episcop de Frankfurt și a toată Germania duminică, 16 septembrie 2018.”

Insinuările de mai sus sunt susținute cu detalii din activitatea ecumenistă a acestui episcop, cum ar fi: Rugăciune în comun a Episcopului Grigorie al Herțegovinei cu papistași în cadrul săptămânii ecumenice pentru unitatea creștină, Grigorie al Herțegovinei se roagă împreună la „hirotonia” unui „episcop” romano-catolic sau prezența papistașilor și musulmanilor la inaugurarea unei reședințe episcopale.

Ce a făcut acest Episcop se vede în filmulețul de mai jos, în care se pare că dă credincioșilor doar Trupul (Pâinea) lui Hristos, ca la catolici:

Observații finale: Consider că miezul problemei este formarea unei abordări tot mai inumane a vieții, tot mai înfricoșate și mai tributare capriciilor științei controlate de cercurile de putere în interese oculte. Aceasta devine tot mai mult o religie, o viziune sacră asupra vieții, deși este plină de imperfecțiuni și tiranică, abuzivă în a-și impune punctul de vedere într-un mod neștiințific, ca să nu mai spunem profund nedrept.

Cea mai mare problemă a virusului de astăzi este proporționalitatea și raționalitatea măsurilor, grija pentru toate aspectele vieții, economic, cultural, religios, nu doar medical, dar și acela unilateral centrat pe o boală. Au mai fost molime și abuzuri și în alte vremuri, dar nu înseamnă că acestea trebuie să se repete mereu.

Pierdem, ca societate, dar și individual, umanitatea din noi, compasiunea, curajul, prudența și chibzuința, care sunt viciate de isterie, panică și manipulare. Peste toate, pierdem credința în Dumnezeu, în suflet și viața veșnică, fiind forțați să ne raportăm tot mai mult la realitatea imediată într-un mod înjositor și chiar după o „mistică a tractorului”, ridicând la rang de valoare absolută bunăstarea materială, uitând că moartea, boala și răul este caracteristica de neșters a acestei lumi. Da, trebuie să fim buni în ea, dar nu pentru ea.

Așadar cred că rolul Bisericii ar fi unul mărturisitor și mângâietor de suflete, nu atât de trupuri. Spovedirea credincioșilor, rugăciunea pentru ei, slujbele făcute cu credință, păstrând distanța sau chiar fiind aproape, acestea sunt prioritățile momentului. Nu donarea de aparate medicale este menirea și rațiunea de a fi prin care trebuie să-și justifice Ortodoxia existența în societate. Cel puțin nu față de progresismul ateu și aflat în plin asalt, ci în fața lui Dumnezeu. Știu că nu este ușor și nu judec pe nimeni, dar nici nu pot să ascund, să ocolesc acest adevăr necesar.

Ba chiar trebuie să mulțumim nu doar medicilor, care s-au jertfit și mulți dintre ei în condiții de presiune, ci și celor care au depus eforturi să pună la dispoziție informații și contextualizări din domeniul medical și nu numai în aceste zile. Și mulți dintre ei se vede că au fost creștini, chiar și de alte confesiuni cei din alte țări, pentru că au făcut referiri la mersul la biserici. Cred că trebuie să fim umani printre ceilalți, în bună pace pe cât este posibil (vezi Rom. 12:18), fără a uita să trăim pe Hristos chiar mai mult, la nivelul exigențelor credinței noastre ortodoxe neștirbite și cerești.

Râvna necontrolată a studiților stinsă prin canonul 15 I-II

Triumful Ortodoxiei, Sinodul din 843.
Sf. Metodie al Constantinopolului în partea de sus, lângă icoana Maicii Domnului

Moderați și extremiști au fost mereu printre credincioși. Chiar și fariseii au fost fanatici și nu au putut primi învățătura lui Hristos. Însă un conflict emblematic între aceste categorii este cel marcat de reglementările canonului 15 al Sinodului I-II Constantinopol (861) și linia monahilor studiți din sec. VIII-IX. Deși este puțin cunoscut acest aspect, primul a fost formulat pentru a tempera și condamna rigorismele celor din urmă după o serie de disensiuni care au măcinat viața bisericească din acea perioadă.

O situație inedită este aceea că majoritatea nepomenitorilor de astăzi de după Sinodul din Creta urmează declarativ atât linia canonului 15, cât și a Sf. Teodor Studitul fără a vedea un conflict în aceasta. Diferența nu este vizibilă, e drept, dar totuși există. Chiar și dacă am considera că studiții opreau comuniunea adesea pe motive morale sau administrative, pe când canoanele 13-15 I-II condamnă acest lucru, tot ar trebui să se fie pusă la îndoială corectitudinea viziunii lor. În cartea Străjerii Ortodoxiei este menționat acest aspect, că monahii de la Studion au avut unele erori rigoriste moștenite, mustrate de mai mulți Sfinți, printre care și de Sf. Ioanichie cel Mare.

Dar mai există un aspect important, anume oprirea comuniunii pentru o erezie. Studiții s-au confruntat și cu situații în care erau la mijloc chestiuni de dogmă, nu doar de morală. Pentru că erau mai stridente devierile cu privire la sancționarea prin oprirea comuniunii pentru abateri disciplinare, canonul 15 se ocupă îndeosebi de acest aspect, dar nu lasă deoparte nici problematica sancționării unui episcop ce propovăduiește deschis o erezie.

Atitudinea studiților era deranjantă pentru motivul că izbucnea adesea și devenise o modă caracterizată drept „nebunia schismaticilor” în textul canonului 13 I-II. Deși această Mănăstire s-a afirmat printr-o atitudine mărturisitoare în cazul schismei acaciene (484-519), începând cu sec. VIII a luat o turnură nefastă. Mărturii istorice cu privire la reacțiile inadecvate ale studiților se găsesc în cartea The photian schism scrisă de F. Dvornik. Deși autorul este catolic și prezintă propriile interpretări ale evenimentelor, majoritatea corecte, documentarea sa este una validă, bazată pe multe surse primare.

Astfel, studiții radicali s-au manifestat prima dată în cadrul Sinodului VII Ecumenic, unde au cerut insistent condamnarea tuturor episcopilor foști iconoclaști, chiar dacă aceștia renegaseră greșeala lor. Patriarhul Tarasie a fost înfruntat apoi de Sf. Teodor Studitul pe motiv că a fost îngăduitor cu unii episcopi simoniaci. Un conflict puternic, denumit schisma adulterină, a izbucnit după ce Patriarhul a refuzat, invocând motive de iconomie, să caterisească pe un preot Iosif ce oficiase o cununie necanonică a împăratului. Această ruptură a survenit din nou pe vremea următorului Patriarh, Nichifor, din aceleași motive. Pentru că decizia de reabilitare a respectivului preot a fost luată și într-un Sinod, ca să-i confere greutate, studiții au oprit comuniunea cu toți episcopii semnatari și cu cei aflați în comuniune liturgică cu aceștia.

A urmat o reizbucnire a iconoclasmului, stopat abia după vreo trei decenii, în 843, când au fost cinstite din nou icoanele prin decizie sinodală. După moartea ultimului împărat iconoclast, Teofil, a fost ales un alt Patriarh, anume Metodie. Acesta a impus o linie ortodoxă, dar moderată. De aceea, nu a fost promovat în scaune ierarhice pe nici unul dintre monahii studiți pentru a evita o inflamare a spiritelor. Aceasta pentru că reizbucnirea ereziei iconoclaste era pusă pe seama rigorismului zelotiștilor, care întărâtau pe opozanți prin atitudinea lor. Patriarhul dorea ca mersul Bisericii să fie ortodox, dar în pace, fără să stârnească antipatii nedorite și nefaste. Monahii studiți au reacționat dur și față de Patriarhul Metodie, drept pentru care acesta a condamnat pe unii dintre ei și linia trasată de Sf. Teodor, pe care aceia o țineau[1].

După moartea Sf. Metodie, a urmat în scaun Sf. Ignatie, care a fost partizan al studiților, deși nu unul declarat de-al lor. În schimb, după depunerea sa controversată și urcarea pe scaun a Sf. Fotie, studiții iarăși s-au împotrivit în același chip, drept pentru care a urmat condamnarea lor prin canoanele emise de Sinodul din 861, care s-a ocupat cu validitatea alegerii lui în scaun. Pentru o mai bună înțelegere a acestor din urmă evenimente, voi insista asupra lor în mod deosebit.

Societatea bizantină era marcată de conflictele dintre moderați și radicali, deși s-a poziționat mai mereu de partea celor dintâi. De aceea a fost ales în scaun pentru restaurarea cultului icoanelor un Patriarh din prima categorie. Apoi, pentru a mai da satisfacție presiunilor studite, a urmat un Patriarh neutru, dar cu tendințe zelotiste, Sf. Ignatie, după cum s-a și dovedit. Acesta a intrat în conflict cu conducerea imperială făcând chiar exces de zel pe plan bisericesc, dar și politic, așa că a urmat depunerea lui în mare parte meritată. El a mustrat pe regentul Bardas că ar fi avut relații incestuoase cu fiica sa vitregă fără dovezi concludente, apoi a luat partea sau chiar a fost implicat în unele comploturi, fapte de netolerat. A fost depus și în locul său a fost aleasă o persoană neutră, dar de data aceasta înclinată spre moderați, Sf. Fotie. Acest fapt a stârnit revolta studiților, care au contestat alegerea sa. Se pare că starețul Nicolae a fost înlăturat și închis în mănăstire pentru opoziția sa[2]. După o primă sesiune nereușită, Sinodul convocat de Patriarh pentru a stabili validitatea hirotoniei sale a luat o decizie în acest sens în anul 861. Atunci au fost emise o serie de canoane pe probleme arzătoare, printre care și fenomenul schismatic. Astfel, a fost interzisă oprirea pomenirii episcopului pentru „vinovății oarecare”, exceptând situația predicării unei erezii dovedite.

În ciuda faptului că prin canonul 31 apostolic este permisă ruperea comuniunii și pentru „vină de dreptate”, Sinodul din 861 limitează această atitudine doar pentru erezie. Aici trebuie să menționăm că textul canonului 15, precum și a celor anterioare 13-14, este inspirat dintr-o scriere a Sf. Sofronie, Patriarhul Ierusalimului (†639), intitulată Despre mărturisirea păcatelor. Acesta nota: „Dacă vreun prezbiter sau diacon s-ar depărta de comuniunea cu propriul Episcop și nu ar pomeni numele lui, sancționându-l chipurile pentru vreo vinovăție, să fie caterisit! Și, dacă ar cuteza același lucru un Episcop față de propriul Mitropolit, să se caterisit! De asemenea, și dacă ar cuteza acestea un Episcop sau Mitropolit față de Patriarh, să fie opriți de la preoție! Iar dacă unii s-ar depărta de cineva nu sub pretext de vinovăție, ci pentru o erezie sancționată de Sinod sau de Sfinții Părinți, sunt vrednici de cinste și acceptare ca niște ortodocși” (PG 87,3369-3372). Este evidentă asemănarea cu canonul 15, care are următorul conținut (revizuit după originalul grecesc): „Cele hotărâte în privința prezbiterilor (preoților), episcopilor şi mitropoliţilor cu mult mai mult se potrivesc pentru patriarhi. Așa încât, dacă vreun prezbiter, episcop sau mitropolit ar cuteza să se depărteze de comuniunea cu propriul său Patriarh şi nu ar pomeni numele lui, după cum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci, înainte de înfăţişarea sinodală şi de osândirea lui definitivă, ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acesta să fie cu totul străin de toată preoţia dacă numai se va reproșa că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unirea Bisericii. Cei ce se despart pe sine de comuniunea cu întâiul stătător pentru oarecare erezie sancționată de Sfintele Sinoade sau de Părinţi, fireşte de acela care propovăduieşte erezia public şi o învață cu capul descoperit învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu sunt pasibili de certare canonică dacă se îngrădesc pe ei de comuniunea cu numitul episcop înainte de o cercetare sinodală, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au sancționat episcopi, ci pseudo-episcopi şi pseudo-învăţători şi nu au rupt cu schismă unirea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări”.

Așadar Sinodul, în timp ce condamnă în termeni duri curentul schismatic de atunci, consideră că întreruperea comuniunii și pomenirii unui episcop care se face vinovat de o învățătură eretică, înainte de cercetare sinodală, este o faptă demnă de apreciere. Aici trebuie subliniat faptul că episcpii noștri de azi evită să recunoască justețea unei astfel de acțiuni față de Sinodul din Creta.

Duhul autentic bisericesc este acela că această atitudine este doar permisă, nu impusă canonic. Mărturisirea nu poate fi impusă, deși e lăudabilă. Doar comuniunea cu un episcop depus din treaptă este condamnabilă, nu și cu unul încă necaterisit.

Firul roșu care trebuie urmat este acela că trebuie ținută cu strictețe dogma ortodoxă, fără abatere, dar cu multă iconomie și iubire față de oameni și îngăduință față de neputințele lor. Au fost primiți în treapta pe care o aveau ierarhii iconoclaști care s-au dezis de erezie, deși fuseseră susținători fervenți ai rătăcirii. Nu a fost acceptat rigorismul studiților, care nu face cinste Evangheliei lui Hristos. Acrivismul este o literă moartă fără duh; mai bine zis, nici măcar litera nu este păzită cum se cuvine pentru că apar devieri de la normele bisericești prin răstălmăciri și interpretări greșite.

Lipsa de rigorism și echilibrul duhovnicesc sunt evidente în atitudinea Sf. Vasile cel Mare față de ereticii pnevmatomahi. El nu le cerea o mărturisire riguroasă cu privire la dumnezeirea Duhului Sfânt, ci doar să nu fie negată aceasta cu gândul că unii ca aceștia vor învăța pe viitor mai bine detaliile dreptei credințe dacă sunt primiți în comuniune. Pe de altă parte, a fost mai puțin strict pentru a evita o izolare păgubitoare, prin care s-ar fi îngroșat rândurile ereticilor, iar Biserica ar fi fost slăbită (vezi Epistola 113). Aceasta în condițiile în care el însuși a fost drastic când a fost vorba de trădarea credinței, întrerupând comuniunea cu episcopul său atunci când acesta a semnat un text cu nuanță eretică (cf. Epistola 51).

Un exemplu elocvent pentru atitudinea față de erezii este dat de Sf. Siluan Athonitul, descris de Arhim. Sofronie: „Am cunoștință de o convorbire a Starețului (Siluan) cu un Arhimandrit ce se ocupa cu misiunea printre neortodocși. Arhimandritul cu pricina îl cinstea foarte mult pe Stareț și adesea, când era la Sfântul Munte, venea să vorbească cu dânsul. Starețul l-a întrebat cum propovăduiește. Arhimandritul, încă tânăr și fără experiență, gesticulând cu mâinile și mișcându-și întreg trupul, a răspuns agitat:

– Le spun: Credința voastră este rătăcită; la voit totul este scâlciat, nimic nu este drept și nu veți afla mântuirea dacă nu vă pocăiți.

Starețul a ascultat și l-a întrebat:

– Dar spuneți-mi Părinte Arhimandrit, cred ei oare în Domnul Iisus Hristos, că El este adevăratul Dumnezeu?

– Asta o cred.

– Dar pe Maica Domnului o cinstesc?

– O cinstesc, dar învățătura despre ea este greșită.

– Și pe Sfinți îi cinstesc?

– Da, îi cinstesc, dar, de când s-au despărțit de Biserică, ce Sfinți mai pot avea ei?

– Oare săvârșesc dumnezeieștile slujbe în biserici, citesc cuvântul lui Dumnezeu?

– Da, au și biserici, și slujbe, dar de ați vedea cum sunt slujbele lor față de ale noastre; ce răceală și lipsă de duh!

– Așadar, Părinte Arhimandrit, sufletul lor știe că bine fac crezând în Iisus Hristos, cinstind pe Maica Domnului și pe Sfinți, chemându-i în rugăciuni – așa că atunci când le spuneți de credința lor că e rătăcită, ei nu vă vor asculta… Dar vedeți, dacă le veți zice că vine fac crezând în Dumnezeu, bine fac că cinstesc pe Maica Domnului și pe Sfinți; bine fac că merg la biserică, la slujbe și că se roagă acasă, că citesc cuvântul lui Dumnezeu și celelalte – dar că greșesc în asta și greșeala trebuie îndreptată, atunci totul va fi bine și Domnul se va bucura de ei; și astfel toți ne vom mântui prin mila lui Dumnezeu… Dumnezeu este dragoste și astfel propovăduirea trebuie totdeauna să purceadă din dragoste; atunci se va folosi și cel ce propovăduiește, și cel ce ascultă; dar, dacă tot mereu îi prihăniți, sufletul lor nu vă va asculta și nu va ieși nici un folos”[3].

Ca o concluzie, „este posibil ca însăși adevărata credință să nu poată spori fără zdrobirea inimii. Credința în Iisus Hristos, Sfânta Treime, poruncile evanghelice și tot ceea ce învață Biserica în general.” Aceste cuvinte sunt valabile nu doar pentru modernismul din Biserică, ci și pentru rigorismul care nu mai vede nici măcar litera din cauza „literei”. De aceea cel mai bine este să fie evitată atât abaterea de la dreapta credință, cât și excesul de zel.


[1] Arhim. V. Papadakis, Străjerii Ortodoxiei, p. 530.

[2] http://www.newadvent.org/cathen/14316c.htm.

[3] Arhim. Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, trad. Ierom. Rafail Noica, Editura Accent Print, Suceava, 2013, p. 69-70.

Translate page >>