Profesor univ.dr. Radu Baltasiu publică pe blogul propriu şi pe platforma R3Media un Articol Eveniment, pe care îl preluăm în cele ce urmează.
Justific caracterul cardinal al articolului prin aceea că aşează esenţa realităţilor politice în subsidiarul realităţilor necesare mântuirii, fără însă a le anula sau diminua în vreun fel. Totodată, îmbogăţeşte instrumentarul politic cu noţiuni unificatoare care sunt de esenţa gândirii şi trăirii româneşti, prin care se înaintează pe calea înţelegerii/limpezirii fără a se abuza de discursul religios.
Cultura noastră politică (atâta câtă e) comite deseori greşeala de a anula cu totul planul politic întrucât ar fi prea lumesc şi ar distrage de la nevoinţele vieţii duhovniceşti. Insist în continuare că această perspectivă este păguboasă atât în plan lumesc dar şi în plan duhovnicesc, atât cât îmi pot da seama despre aceste chestiuni.
Pe platforma R3Media, cunoscutul avocat Mihai Rapcea lansează în secţiunea de comentarii o critică pe care o cred cam abruptă (pe care o postez mai jos, la comentarii), constând în aceea că, deşi vorbeşte despre război cultural şi anularea culturii româneşti care îi vizează pe Sfinţii Închisorilor, prof. Baltasiu nu indică pe vrăjmaşi, pe adversari. Cu alte cuvinte, în termenii mei, domnul avocat acuză că articolul este incomplet câtă vreme nu pomeneşte nimic despre vrăjmăşia neadormită pe care evreii o manifestă faţă de români şi de războiul sângeros al cărui victime sunt chiar (şi) sfinţii noştri.
Este drept că aceasta este absenţa evidentă, dar o consider pe deplin justificată. Dacă articolul ar fi adus vorba şi despre chestiunea evreiască (sau distincţii completatoare despre identitatea prigonitorilor sovietici, vezi seria I.Roşca), greutatea atenţiei s-ar fi mutat de peperspectiva românească (vederea ochiului mistic, în termenii autorului) asupra noţiunilor de sfinți ai închisorilor, război cultural, cultura anulării, holocaust al culturii, „comunism românesc”, spre vechea polemică anti-jidovească, care trebuie, cu absolută necesitate, redefinită în condiţiile zilei. Subiect care nu îşi are locul aici (deşi e necesar acum).
Cardinal este următorul pasaj, în care sunt propuse ideile pe care (cred că) trebuie să ni le însuşim sub aspect politic. Aşa ar trebui să gândim şi în acest sens ar trebui să acţionăm:
Există o geopolitică cerească, pentru că există o ierarhie cerească cu rosturi în distribuția puterilor în geografia omenească. Vectorii acestei geopolitici sunt făcătorii de bine, în vremuri normale, martirii – în vremuri de restriște, pe de o parte, căldiceii în vremuri normale, încornorații și agenții apostaziei în ceasurile grele, apocaliptice.
Bătălia se dă pentru ca pământul să mai aibă ordine, să fie în ordine cu Dumnezeu, și pentru ca omul să nu uite că trebuie să se mântuiască pentru a rămâne om.
Sfinții închisorilor și războiul cultural împotriva națiunii române
Geopolitica cerească românească
Conferință susținută la Suceava, în cadrul Institutului Conservator Mihai Eminescu, „Conferințele conservatoare. Sfinții închisorilor. Rezistență armată și salvare spirituală”, 6 apr. 2024
Cinstirea sfinților închisorilor e necesară pentru subzidirea omului – prăbușit și năucit de epoca prăbușită a consumerismului din care tocmai iese, în plină sărăcie „verde”, dar și a mișcării de renaștere națională, prea repede amenințată de patimile personale. Cinstirea sfinților, mai ales a martirilor din pușcăriile comuniste, este un gest elementar de întărire sufletească, de igienă morală.
Vom discuta aici despre Sfinții Închisorilor, urmași a Stratilaților, ai Sfinților Militari care și astăzi păzesc altarele. Apoi vom arăta cu geopolitica aerului, practicată de marile puteri, are deasupra o geopolitică a Cerurilor, pe care doar ochiul mistic – cea mai mare putere, o poate vedea. Geopolitica aerului fără Cer este doar factor de dezordine, pentru că Binele înseamnă reflectarea ordinii din Cer pe pământ. Ei sunt sursa demnității noastre, și fără demnitate sărăcim prin ignoranță morală.
Momentul este mai necesar ca niciodată, România intrând în cel mai mare proces de reeducare de după fenomenul Pitești, odată cu agenda „României educate” care, efectiv, dezechipează cognitiv, spiritual și sufletește tinerii.
Vom clarifica termenii: sfinți ai închisorilor, război cultural, cultura anulării, holocaust al culturii, „comunism românesc”.
Marile puteri au de câțiva ani comandamente speciale pentru controlul atmosferei și al ciberspațiului. Nu este de mirare apărarea informațională este trecută în subordonarea geopoliticii aerului. Iată, deci marile puteri au ajuns la concluzia că: nu poți controla pământul dacă nu poți controla aerul, și nu poți controla aerul dacă nu stăpânești mediul informațional. Aceasta este abordarea raționalistă a realității. Mai este una, metafizică și mistică. Pentru că spațiul nu poate fi guvernat doar rațional. Spațiul poate fi dominat, distrus, înregimentat, dar pentru a fi în armonie cu rosturile lumii, spațiul trebuie integrat într-o ordine în care vorbim despre altă categorie de luptători și altă categorie de războaie. Sunt războaiele culturale, purtate pe seama popoarelor, pentru îngenuncherea popoarelor și, odată cu acestea a însăși omului, iar apărătorii constituie „minoritatea conștientă”, cu conștiință de sine, undeva între 10 și 20% dintr-o populație. De altfel, o populație se manifestă ca națiune dacă poate fi mobilizată spre un scop de împreună-lucrare, iar cei care sunt responsabili de această unificare dinamică sunt tocmai aceste elite. Dintre acestea, o parte au devenit martiri și sfinți, prin aceea că s-au sacrificat pentru ca poporul român să rămână în Biserica lui Hristos, adică societatea să rămână în cadrele ei firești: o comunitate de iubire, o comunitate de destin întemeiată pe muncă și merit, organică.
Există o geopolitică cerească, pentru că există o ierarhie cerească cu rosturi în distribuția puterilor în geografia omenească. Vectorii acestei geopolitici sunt făcătorii de bine, în vremuri normale, martirii – în vremuri de restriște, pe de o parte, căldiceii în vremuri normale, încornorații și agenții apostaziei în ceasurile grele, apocaliptice.
Bătălia se dă pentru ca pământul să mai aibă ordine, să fie în ordine cu Dumnezeu, și pentru ca omul să nu uite că trebuie să se mântuiască pentru a rămâne om. Răul nu crede în mântuire și caută să șteargă memoria, să oblige la resetarea acesteia, prin violență fizică și simbolică.
Sfinții închisorilor ne-au asigurat viitorul prin aceea că reprezintă dimensiunea cerească concretă a apărării spațiului românesc. Adevărat, mai trebuie să nu uităm. Pentru că vom ieși nu doar din timp (vom cădea din timp) dar vom ieși de sub protecția lor.
A existat un război cultural împotriva culturii române? Da, și există în continuare. Războiul împotriva națiunii române este parte a unui mai larg, antihristic, contra omului. La noi a început odată cu arderea cărților considerate indezirabile de către imperiul răului, de către Uniunea Sovietică, în 1948. Și odată cu valul de arestări masive, începute tot în acel an.
Clarificarea termenilor: războiul cultural, cultura anulării, holocaust cultural, sfinții închisorilor
Ce este un război cultural? Războiul cultural este un act de agresiune prin care o putere încearcă să ia în stăpânire resursele de orice natură ale altei societăți prin lichidarea, distorsionarea, re-vectorizarea civilizației – ordinii materiale, culturii – ordinii sufletești a unui popor. Războiul cultural are ca finalitate impunerea unei culturi a anulării poporului ocupat, și transformarea lui într-un teritoriu ușor de controlat din punct de vedere militar și economic. Acesta se petrece la toate etajele, dar cei mai sensibili sunt cei fără modele, cei fără o cultură solidă: tinerii și maturii care nu au avut experiențe culturale solide și care nu au apucat să-și ancoreze solid „bunul simț”.
Războiul cultural este mortal pe termen scurt, înjositor economic și moral pe termen mediu, mortal din toate punctele de vedere pe termen lung. De regulă, cultura anulării are în vedere nu numai anularea libertății cuvântului, cât însăși posibilitatea naturală și normală de expresie, prin ideologizare și moartea civilă. Ideologizarea este corelată cu întemnițarea și lichidarea fizică prin bătăi, înfometare, împușcare. Moartea civilă presupune izolarea vârfurilor de restul societății și decuplarea acesteia de demografia competenței morale și profesionale. Vârful acesteia a devenit, în pușcăriile comuniste, sfinții și martirii închisorilor.
Cultura anulării este instrumentul principal al războiului cultural și a însemnat: execuția rituală a cărților și autorilor, intoxicarea publicului, moartea civilă și moartea în pușcării, o serie întreagă de epurări, utilizarea forței în relația socială – sub protecția trupelor sovietice, condamnări post-mortem a pilonilor culturii române – Eminescu, Maiorescu, Iorga, Goga, inocentarea vinovaților, transformarea marxismului în religie, ocuparea instituțiilor, ideologizarea spațiului social, sufocarea tradiției organice de creștere a culturii române, pe scurt: reprimare și dezaxare – scoaterea poporului român din reperele sale axiale – reducerea sa la o masă utilă imperiului. Vectorul a fost Sistemul politic satanizat de tip sovietic – acad. Sorin Dumitrescu, Internaționala kominternistă și Imperiul Sovietic – acad. Ilie Bădescu.
Pe scurt, cultura anulării ca instrument al războiului cultural contra neamului românesc a însemnat „holocaustul culturii române”.
„Holocaust înseamnă exterminare integrală, de obicei prin ardere, un sacrificiu în urma căruia rămâne doar cenuşa. În sens direct, şi în sens figurat, cultura română a suportat, după cel de-al doilea război mondial, tratamentul unui holocaust. Ea a fost aruncată în cuptoarele şi închisorile unei ideologii politice intolerante, pentru a lăsa liber terenul unei «noi» culturi. După 1944, graţie acestei ideologii de import, toată viaţa românească se împărţea în două: în «trecut» şi în viaţa «nouă», care se edifica prin demolarea, prin distrugerea, prin holocaustul acestui trecut. “Trecutul” era negru şi trebuia distrus, “viitorul” era luminos şi trebuia construit. Toate valorile româneşti ale trecutului au fost aruncate, cu inexistente sau neînsemnate excepţii, la «groapa comună» a holocaustului programat împotriva culturii române. Ele însemnau «trecutul» şi o furie aproape religioasă pedepsea pe cine încerca să salveze sau să menţină valorile năpăstuitului «trecut», sporind proporţiile sacrificiului.”
Din acest holocaust au apărut însă, sfinții. În acest cumplit foc, s-au forjat cele mai puternice spirite pe care le-a dat neamul românesc după martirii de pe linia Dunării din vremea împăraților romani.
Sfinții închisorilor – demografia cea mai competentă profesional, dar mai ales moral, lichidată de sovietici în România în intervalul 1944-1964, și care se ridică la circa 2 milioane de persoane. Aici intră primul lor, cei aproximativ 15000 de studenți asumați, jertfitori pentru cauza neamului și a lui Hristos din pușcăriile comuniste, în cele mai inumane circumstanțe, care, până în ultimul moment, au mărturisit aderența la cele două repere. Au urmat alte sute de mii de preoți, țărani, militari, profesori, tineri – cei care aveau etica muncii, înțelegeau cel mai bine vremurile dând direcție societății. Aceștia s-au jertfit suprem, și-au dat viața pentru Bine – pentru comunitatea de iubire, care este neamul și Biserica, deși, mulți dintre ei, ar fi putut pleca în străinătate.
Sfinții închisorilor sunt urmașii sfinților militari întemeietori ai credinței, ai numiților „Stratilați” (demnitari militari deveniți sfinți), constituind, practic, o reîntemeiere a Bisericii prin jertfa lor supremă. Și unii și alții au înfrânt sistemul „prefăcându-se în priveliște” de jertfă – model deschis de mântuire prin suferință: „să fii făcut priveliște, însemna a căuta cu orice preț să faci o vedere / o arătare / o icoană din propriul trup în stare de jertfă, ca o reeditare a răstignirii lui Hristos pe Cruce.” Ei sunt reacția mistică la rău, au dat bătălia în Cer pentru noi, dar și pe pământ, având crucea la piept, mulți dintre ei luptând cu arma în mână împotriva răului întruchipat de comunism.
Jertfa-priveliște arată acad. Sorin Dumitrescu, este ceea ce a îngenunchiat Imperiul Roman, prototipul sistemului, pătruns de același „satanism gelos al puterilor întunericului”
Funcția lor mântuitoare pentru neam constă în recunoașterea lor, să ne amintim de vederea decapitării lor, altfel puterea lor asupra noastră va fi înjumătățită, va fi doar prin veghea lor, nu și prin a noastră. Numai prin extinderea acestei vederi și trăiri de jertfă putem avea parte de „victoria nevăzută” în acest „război crâncen împotriva demonilor văzduhului”
Maniera de „operare” a Sfinților închisorilor a fost următoarea: avertizare, iertare, interdicție . Avertismentul: omul nu poate birui singur – îndemnul la credință, victoria nu poate fi decât Hristos. Iertarea – nu pentru că securiștii, milițienii și agentura sovietică nu ar merita, ci pentru că răzbunarea înseamnă intrarea în logica răului, a legii talionului, pe care Hristos a învins-o! Interdicția călăului de a se mântui, însemnarea lui cu semnul lui Cain, este adevărata armă prin care răul idiotizării prin ideologie poate fi înfrânt, așa încât aceștia să trăiască, dacă trăit se numește să fii „zbuciumat și fugar pe pământ”
Context și istoric
Cultura anulării începe în România imediat după 23 august 1944, un prim moment culminant fiind Decretul-Lege 364 din 4 mai 1945 semnat de Rege prin care tot ceea ce însemna comunicare „vor fi efectuate în acord cu înaltul Comandament Aliat (Sovietic)“ – articolul 16 al Convenției de Armistițiu, deși războiul era pe terminate iar în Țară nu mai era război. Din 4 mai încep a fi scoase de la chioșcuri, librării, biblioteci, și interzise spre a fi publicate orice lucrare care contravenea intereselor Uniunii Sovietice. Mai mult, această lege considera că intervalul de timp avut în vedere începea la 1917! Orice înscris cu privire la Unirea cu Basarabia, importanța Marii Uniri, situația dezamăgitoare din URSS, demnitatea națională a românilor etc., urmau să fie lichidat. Cei care se opuneau urmau să facă închisoare, și au făcut! Deci, întreaga cultură română interbelică era pusă sub semnul anulării, pentru că nu avea cum să fie pe plac intereselor sovietice (fiind calificată drept „burgheză”, „fascistă”, „reacționară”, „legionară” etc.). URSS reușește o triplă lovitură: scade prestigiul regelui, care e obligat să semneze Decretul Lege, arată anglo-americanilor că românii au luat decizia, lichidează elitele românești și cultura organică a Țării. Până în 1946, existau deja 2000 de titluri și autori interziși .
Războiul cultural începe în România prin arestările din 1946, când unii dintre cei mai capabili specialiști guvernamentali au fost arestați.
Este urmat de 1948 – actul masiv de interzicere a libertății cuvântului scris, deodată cu primul val masiv de arestări – când cei mai capabili dintre studenți au fost arestați într-o singură noapte (circa 15000) . Pe parcursul anilor de tiranie bolșevică, arestările au cuprins 2 milioane de persoane– unu din nouă români fiind arestați, dintre care 15% au fost lichidați prin împușcare, tortură și diverse tehnici de exterminare de către agentura sovietică din România sub numele de Securitate (înființată în 1948) .
Cultura anulării ia avânt deosebit în iunie 1948, odată cu apariția „Publicații interzise până la 1 mai 1948”, în care erau enumerate 8000 de titluri, la care, ulterior, s-au adăugat alte 2000 . Trebuie precizat că titlurile interzise priveau și persoana autorilor, care urmau să fie arestați și lichidați, în cel mai bun caz condamnați la moarte civică, dacă mai erau în viață la 1948, în caz contrar, doar puse sub lacăt operele. 10 mii de personalități/opere interzise constituie, într-adevăr, coloana vertebrală a unui popor. În bună parte, aceasta s-a mutat în Cer, odată cu martirizarea autorilor vii până la 1948. Trebuie precizat că, așa cum autorii în viață au fost aruncați în pușcării, așa au fost arse mare parte din operele lor, nu numai interzise. „Exterminarea istoricilor a fost, după toate semnele, o preocupare specială a regimului politic întemeiat la București în 1944 cu ajutorul tancurilor de ocupație.” Era suficient să te fi ocupat de istoria românilor ca să faci pușcărie. Gh. Brătianu, C.C. Giurescu, V. Papacostea, Sauciuc-Săveanu au fost arestați și, unii dintre ei, precum Gh. Brătianu lichidați (1953).
Colectivizarea din 1949-1962. A avut ca rezultat nu doar comasarea forțată a pământurilor, ci distrugerea etosului țărănesc, lichidarea cele mai sănătoase pături sociale, cea mai antibolșevică structură socială. A fost cea mai amplă operațiune de inginerie socială din România de după 1944 (până la „România educată” de astăzi), derulată prin intimidare, adesea prin mijloace criminale, care a afectat direct 12 milioane de țărani .
Închiderea bisericilor și mânăstirilor. Până în 1960, 63 din 162 mânăstiri au fost închise și transformate în CAP-uri sau demolate , 20% din corpul preoțesc ortodox fiind încarcerat între 1944 și 1964 .
Caracterul etnic străin de neamul românesc al PMR/PCdR, al conducerii guvernului și Securității din perioada lichidării elitelor și a celor mai harnici dintre români îndreptățesc termenul de „război împotriva națiunii române” aplicat ocupației sovietice de după 1944. – în 1944, România avea cel mai mic număr de comuniști raportat la populație din Europa – 0,006%, față de Franța, cu 0,73% sau Ungaria, cu 0,3%. Acest lucru certifică faptul că poporul român nu a avut niciun fel de aderență la comunism și clarifică noțiunea de „comunism românesc” ca fiind irelevantă și manipulatoare.
Concluzii
Modelul cărților și autorilor puși la index a durat până în 1989, fiind reluat de noul regim după 2013.
Astăzi, trăim în frică. Frica de p(l)andemie, de război, de sărăcie. Îndepărtați unii de alții. Pentru că am uitat iubirea. Opusul fricii este jertfa. Iar cel mai apropiat model al jertfei sunt sfinții închisorilor. Cu ajutorul lor vom putea reface Țara-comunitate-de-iubire și deci, o națiune cu destin, nu în voia vânturilor.
Problema, astăzi, este că această priveliște-jertfă ca mărturie colectivă, conștiința martiriului Sfinților Închisorilor tinde să fie obliterată de către reeducarea la scară fără precedent a întregului tineret, un proces mult mai amplu decât Fenomenul Pitești. Și-atunci, va rămâne doar veghea generațiilor care îi mai au în minte și veghea sfinților, din Cer.
Sfinții închisorilor trebuie să constituie model la trezvie – la unitatea dintre gând, faptă prin rugăciune permanentă, războiul minții pentru pacea inimii.
Din dezastrul României educate – cel mai mare proces de spălare a creierului și de inversare a valorilor, de dezumanizare prin care a trecut România vreodată, nu se poate ieși decât urmând întocmai învățătura hristică: „acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post.” (Matei 17, 21). Câți dintre noi mai postim?
Referințe:
Ilie Bădescu, Mihai Ungheanu, „Encilopedia valorilor reprimate. Războiul împotriva culturii române (1944-1999), vol. I și II, ed. Pro Humanitate, București, 2000.
Radu Baltasiu, Mihai Ungheanu, „Fractured modernities. Elites, Romania and «Europe», Bucharest University Press, 2014
Mihai Ungheanu, „Holocaustul culturii române”, Ed. DBH, București, 1999
Contextul social și politic din România de astăzi reflectă înfrângerea și chiar persecutarea etosului creștin din fibra poporului nostru. Stigmatizarea credinței și marginalizarea ei trebuie să se oglindească chiar în discursul oficial al Bisericii, după cum se poate observa în recentul Comunicat al purtătorului de cuvânt al BOR. Vasile Bănescu a declarat:
Întrucât în ultimele zile au apărut în presă speculații referitoare la cripto-alianțe ale unei formațiuni politice și grupuscule „ortodoxe” cu Biserica, care ar gira astfel formule ale excesului din discursul politic național pe anumite teme, întrucât s-a solicitat public un punct de vedere și o lămurire a poziționării Bisericii față de entități politice care îi parazitează prestigiul și își asociază din proprie și impură inițiativă numele trecător cu numele veșnic al Bisericii, vă rog să primiți următoarele precizări:
Nimic nu e mai străin creștinismului real și Bisericii autentice decât instrumentalizarea credinței și a simbolurilor sale în cheie politică, orice culoare ar avea aceasta și oricât de seducător ar suna vocea sirenelor ei.
„Cele ale lui Dumnezeu” sunt, prin firea lor, și așa trebuie să rămână, precum a spus Însuși Hristos, deplin separate de „cele ale Cezarului”. Ispita unirii lor conduce inevitabil la edulcorarea religiei și la butaforizarea politicii, ambele efecte fiind profund dăunătoare sănătății organismului social. Amestecarea lor nătângă a făcut deja prea multe victime în istorie, inclusiv în cea românească, și orice încercare de transgresare a graniței dintre ele s-a dovedit constant sortită eșecului moral și toxicului exces populist.
Cei ce îngână în lungi litanii politicianiste numele lui Dumnezeu, al țării și al Bisericii, ne pot face tuturor un imens serviciu, imposibil de ignorat în posteritate, slujindu-se onest de arhisuficientul instrumentar politic democratic, evitând atent luarea în deșert a numelui Domnului, cultivând decent memoria adevăraților eroi, urmând în toate pilda oamenilor exemplari care prin jertfă de sine au creat România modernă, călcând cu sfială pragul bisericii și evitând, pe cât posibil, „fluieratul” în ea.
Confundarea programatică a (ultra)naționalismului zgomotos exacerbat și grav compromis ideologic cu patriotismul luminat și echilibrat de credința în valorile fidelității religioase, culturale și spirituale ale propriului popor, confiscarea populistă a nobilelor teme creștin-conservatoare rupte xenofob & filetist de contextul spiritual al Europei, nu fac decât să compromită aceste fundamentale teme, motiv pentru care Biserica dezavuează orice formă de exces apărută în marginea lor.
Biserica propovăduiește îndumnezeirea omului prin „urmarea lui Hristos” și clarificarea sa morală prin asimilarea mesajului curat al Evangheliei, nu „rinocerizarea” omului prin pervertire ideologică, denunțată lucid de toate spiritele mari și oneste care au reflectat la acest grav fenomen din modernitatea noastră târzie, traumatizată de două cumplite totalitarisme, ambele de sorginte socialistă și purtând masca binelui, ambele adversare ale autenticei credințe în Dumnezeu și ale realei libertății ca rod al acesteia.
Trecând peste limbajul exasperant de alambicat și neologistic, se desprinde nevoia unei adaptări a Bisericii la „contextul spiritual al Europei”. Ruperea de valorile creștine este dată de gol de stângăcia unor formulări de genul: „credința în valorile fidelității religioase…”, „clarificarea morală a omului”, „nobilele teme creștin-conservatoare”. Pe de altă parte, se remarcă luarea ca exemplu a „spiritelor mari și oneste”, a „adevăraților eroi și a oamenilor exemplari care … au creat România modernă” și distanțarea de fenomenul „rinocerizării”, de „grupusculele ortodoxe”, de „edulcorarea religiei și butaforizarea politicii”, care au produs „prea multe victime”. Altfel spus, se observă un partizanat politic subtil progresist în care trebuie încolonată viața Bisericii.
Într-adevăr, patriotismul trebuie să fie echilibrat și animat de credință și dragostea de țară, să nu alunece în (ultra)naționalism dușmănos. Dar o astfel de politică nu trebuie să fie aliniată cuminte la directivele și spiritul Europei când este subminată morala fundamentală creștină. În Hristos nu mai este iudeu sau elin (cf. Gal. 3: 28) în sensul că diferențele sunt aplanate prin înțelegere și conviețuire pașnică, iubitoare, nu prin deznaționalizare și anularea particularităților identitare. Există limite în acest sens; îndemnul Sf. Ap. Pavel: „Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiți în bună pace cu toți oamenii” (Rom. 12: 18) merge până la rușinarea de Hristos și de poruncile Lui în fața provocărilor desfrânate și păcătoase ale lumii (Mc. 8: 38).
Prea mult sunt identificați credincioșii cu o populație profană și prea tare este diluat mesajul Bisericii, lipsit de claritate și edificare. Ortodocșii români sunt tratați ca o turmă a nimănui, buni de a fi certați mereu și lipsiți de sprijin și orientare. O Biserică vie ar trebui consolidată printr-o călăuzire substanțială, curajoasă, din care să nu transpire un iz de trădare și abandonare a Evangheliei în fața presiunilor seculare.
Tema colaborării dintre Biserică și stat, a implicării ei în politică, este una amplă și are o întreagă istorie în spate. Există în primul rând o separare clară între pământesc și ceresc, dar nu o ruptură totală. Nu este exclusă binecuvântarea unor activități politice dacă sunt într-un acord de principiu cu învățătura lui Hristos. Iar asta nu înseamnă validarea în orb a tuturor faptelor și eventualelor greșeli. Sau poate exista o dezicere și chiar o condamnare explicită sau tacită a politicilor contrare credinței Bisericii fără ca aceasta să ducă spre anarhie socială.
Din păcate, din comunicatul în discuție din partea BOR nu răzbește un discernământ duhovnicesc și moral, ci mai degrabă o lingușire oportunistă și chiar din convingere a culturii progresiste.
Deși nu se face nici o mențiune în clar, foarte probabil că acest comunicat s-a impus în urma scandalului legat cererea partidului AUR de a nu fi introdusă studierea holocaustului în școli ca materie de sine stătătoare. Subiectul este delicat și speculat în sensul interzicerii grupurilor care ar putea fi catalogate drept fasciste sau legionare. Însă Biserica nu este implicată moral și nu este datoare să se dezică de vreo afiliere, cu atât mai puțin să se alinieze corect politic în contra valorilor creștine.
Promovarea intereselor Bisericii în viața publică ar fi fost mai bine închegată dacă ea și le-ar fi susținut cu curaj într-un mod articulat în fața provocărilor moderne. Să nu uităm că au existat apologeți chiar și în primele veacuri de creștinism, cum a fost Sf. Iustin Martirul și Filosoful. Biserica s-a dovedit mai presus decât persecuțiile la care a fost supusă, mai demnă și statornică în credința ei în Hristos. Dar astăzi martirii ei nu mai sunt în cinste, înfruntarea tiranilor și a fărădelegilor nu mai este o constantă. De aceea nici statul nu are interes să o ia serios în seamă, iar pe de altă parte vocea Bisericii este constrânsă să găsească alte canale de exprimare prin credincioși, nu prin clerul superior.
Din nefericire, valorile creștine ajung să fie astăzi apărate din om în om, dar și de asociații și partide la modul organizat. Și astfel ajungem să ne identificăm sau măcar să ne folosim de aceste reprezentări ale spiritului creștin, chiar dacă într-un mod mai improvizat, mereu pus sub lupa proceselor de intenție și sub presiuni puternice. Cu tot cu inerentele greșeli, aceste acțiuni sunt mai bune decât impasibilitatea. Vrând-nevrând, stindardul și idealurile poporului credincios sunt preluate de această zonă.
Așteptarea rezonabilă este ca eventualele scăpări și abateri să fie tratate părintește, nu dușmănos. Atât de ierarhie, cât și de credincioșii de jos. O mustrare cu bună intenție și chiar o certare aspră ar face mai mult decât o palmă descurajatoare și trădătoare.
Soluția nu ar trebui să fie critica și dezicerea de tip comunist, ci asumarea și călăuzirea responsabilă, în duhul autentic ortodox. De aceea comunicatul domnului Bănescu lasă un gust amar și adâncește temerile creștinului adevărat că-i este trădată credința și i se pregătește un viitor „european”, înstrăinat de curțile Bisericii, închis într-un lagăr securizat biometric și ideologic.
Pentru credincioși rămâne modelul Sfinților și mărturisitorilor din temnițele comuniste în fața politicii de reeducare: rezistența prin demnitate și credința în Dumnezeu și îndurarea trădării celor din jur. Nu ne ridicăm toți la înălțimea trăirii lor, dar idealul acesta reprezintă o lumină călăuzitoare în libertatea precară de astăzi.
Societatea creștină la care gândea Valeriu Gafencu, Sfântul închisorilor, nu rezonează deloc cu mesajul din comunicatul BOR. Din suferința închisorilor asumată cu credință răsună o viziune dureros de adevărată despre lume: „Nimeni nu are răspunderi mai evidente ca oamenii care conduc oameni și nici nu există un alt domeniu mai dificil de încreștinat decât cel politic. Trebuie reabilitată noțiunea de politic ori, dacă nu, înlocuită, căci ea are un conținut și un sens nobil. Clericii înșiși sunt oameni politici (ai polisului), căci sunt conducători de oameni. … Clerul, creatorii de artă și gânditorii sunt chemați să orienteze și apoi să structureze în bine lumea. Oamenii politici, educatorii și iconomii sunt chemați să organizeze și să valorizeze lumea – și aceștia sunt cei mai tentați, din orgoliu, dorința de dominare și egoism, să nu mai asculte de legile morale”[1].
[1] Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, 2006, p. 477.
Partidul A.U.R. primeşte o lovitură năucitoare din partea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie (P.Î.C.C.J.), care anunţă începerea urmăririi penale cu privire la fapta (in rem) emiterii comunicatului din 03 ianuarie 2022, cu următorul titlu şi conţinut:
Experimentele ideologice asupra copiilor din România trebuie să înceteze!
Alianța pentru Unirea Românilor (AUR) solicită ministrului Educației, Sorin Cîmpeanu, includerea Limbii Române, a Istoriei și a Limbii Engleze în lista disciplinelor pentru care se vor organiza concursuri naționale (Olimpiade) în anul școlar 2021 – 2022 și în toți anii care vor urma.
„Aș vrea să cred că eliminarea Limbii române și a Istoriei din cadrul olimpiadelor școlare este doar o scăpare, o regretabilă eroare, și nu rezultatul unei acțiuni conștiente la nivelul Ministerului Educației. Eliminarea acestor materii din sistemul competițiilor școlare naționale se datorează ori incompetenței, ori unei intenții malefice de eliminare pas cu pas a identității naționale ca pilon de formare a viitorilor cetățeni ai României. Indiferent de explicație, cineva trebuie să plătească pentru acest pas greșit”, a declarat deputatul George Simion, co-președinte AUR.
„Dacă Ministerul Educației din România nu se mai ocupă de formarea tinerelor generații pe reperele fundamentale ale culturii și spiritualității românești, atunci mai bine îi schimbăm denumirea în Ministerul Reeducării Populației pentru Piața Globală, ca să știm exact cum stăm. E o glumă amară și sper ca acest lucru să nu se întâmple niciodată. Solicit ministrului Sorin Cîmpeanu și tuturor funcționarilor din Ministerul Educației din România să-și facă datoria față de poporul român. Misiunea acestui minister este să se asigure că sistemul de învățământ din România formează viitori cetățeni ai țării, conștienți de identitatea, cultura și spiritualitatea noastră națională”, a subliniat senatorul Claudiu Târziu, co-președinte AUR.
Alianța pentru Unirea Românilor atrage atenția asupra faptului că, în ultimii ani, se constată o acțiune sistematică de subminare a calității învățământului din România prin ridicarea la rangul de „materii” a unor teme minore sau care pot face obiectul unor simple lecții în cadrul materiilor existente (ex. educație sexuală, istoria Holocaustului, etc.), în paralel cu reducerea importanței acordate materiilor fundamentale pentru formarea noilor generații: științele exacte, Limba și literatura română, Istoria națională.
Experimentele ideologice asupra copiilor din România trebuie să înceteze! Adevărata educație este educația clasică, cea care formează cetățeni conștienți de drepturile și responsabilitățile lor, de cultura, istoria și originile lor.
Din corpul acestui text ce vizează subiectul experimentelor ideologice asupra elevilor şi a concursurilor/olimpiadelor şcolare naţionale, presa mainstream a ales să extragă doar penultimul paragraf, încadrându-l ca fiind “un demers de minimalizare a Holocaustului” , faptă pedepsită de art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 31/2002 privind interzicerea organizațiilor, simbolurilor și faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război.
Scoaterea din context este indiscutabilă, căci nu Holocaustul ca fenomen istoric a fost minimalizat ci a fost exprimată opinia potrivit căreia studierea obligatorie a materiei Istoria Holocaustului de către elevii români reprezintă o subminare a calităţii învăţământului din România, prin aceea că reprezintă o temă de importanţă minoră faţă de alte domenii curiculare. În paranteză fiind spus, eu consider că această temă a încetat să fie minoră în clipa în care legea a fost adoptată, devenind o agresiune făţişă şi, pe cale de consecinţă, nu minoră. Este însă fără îndoială faptul că reforma educaţiei, calitatea învăţământului, mersul acestui serviciu public, sunt chestiuni legitime ale discursului politic pluralist în raport de care partidul AUR este îndreptăţit să-şi expună opinia, doctrina, obiectivele.
Pe acest cadraj mediatic strâmb s-au pronunţat apoi, cu vehemenţă, o sumedenie de “directori de opinie” scandalizaţi de abordarea neconformă a comunicatului AUR. Nu doar neconformă ci, potrivit unei reacţii a ambasadorului statului Israel, una care “se încadrează în definiția negării Holocaustului emisă de Alianța Internațională pentru Memoria Holocaustului (IHRA), aceeași instituție care a adoptat definiția antisemitismului în timpul președinției române” . Anterior, Institutul Elie Wiesel semnala într-un comunicat faptul că “antisemitismul partidului AUR recidivează” şi nota faptul că “a nega Holocaustul este o expresie clară de a nega democrația” .
Cu excepţia unei reacţii de solidarizare din partea partidului PNŢCD, care a denunţat pe facebook prin vocea preşedintelui Aurelian Pavelescu maniera furtivă prin care se încearcă expulzarea partidului AUR de pe scena politică, reacţie care a fost apoi retrasă de pe profilul public şi înlocuită cu una “corectă” , nu au existat voci publice care să denunţe maniera frauduloasă în care partidul şi membrii AUR sunt calomniaţi şi delegitimaţi politic.
Contextul în care survine comunicatul PÎCCJ, prin care este validată şi oficializată mediatic naraţiunea sus-descrisă, în momentul cel mai nefavorabil, marchează un punct fără întoarcere în evoluţia publică a partidului AUR.
Chiar dacă lucrurile sunt discutabile sub aspect juridic şi procesual penal, politic vorbind comunicatul de astăzi îngroapă orice perspectivă de validare internaţională de pe poziţii de egalitate şi orice aşteptare rezonabilă că partidul AUR va fi, vreodată, cooptat la guvernare.
Tot politic vorbind, înlătură şansa partidului AUR de a se poziţiona în fruntea unei alianţe suveraniste care să încerce să obţină 51% din mandate, obiectiv care oricum este nerezonabil de optimist. Traiectoria tristă şi previzibilă, din acest moment, este cea a unei opoziţii de coloratură, de 5-8% electorat, aşa-zis “extremist” .
Va creşte, fără îndoială, presiunea pe capacitatea partidului de a recruta resursă umană de bună calitate, în perspectiva necesităţii profesionalizării politice şi a identificării persoanelor capabile să ocupe funcţii de responsabilitate administrativă şi executivă. Un astfel de stigmat, oficializat astăzi de PÎCCJ, va reprezenta pe de o parte o barieră semnificativă pentru adeziunea la partidul AUR şi, pe de altă parte, o chemare inoportună pentru elementele de electorat care chiar revendică un set de convingeri compromise politic.
Din acest moment politic aş crede că se deschid trei linii de acţiune, părere pe care mi-o exprim “pe persoană fizică” , de simplu membru de partid:
1. Reconfigurarea campaniei de suspendare a preşedintelui Klaus Iohannis ca fiind motivată, înainte de orice altceva, de intenţia străvezie a întregului sistem politic de izolare/interzicere/desfiinţare a partidului A.U.R., preşedintele Klaus Iohannis fiind debitorul culpabil al datoriei de garantare a ordinii constituţionale.
Consider că este crucial ca reacţia partidului faţă de comunicatul P.Î.C.C.J., conducători şi bază, să nu se gripeze în polemica antisemită, contribuind la validarea suplimentară, internă, a acuzaţiilor frauduloase ci să îşi revendice pentru forurile interne şi pentru cele externe care i-au rămas favorabile semnificaţia sa autentică: aceea de atac politic fraudulos realizat pentru a delegitima iniţiativa de suspendare a preşedintelui Klaus Iohannis. Trebuie repetat oricând/oricât următoarele: comunicatul partidului A.U.R. din 03 ianuarie 2022 nu a vizat minimalizarea Holocaustului, iar interpretarea contrară, falsă, care a condus la sesizarea parchetului, reprezintă un pretext străveziu şi necinstit prin care se doreşte lichidarea politică a acestui partid.
2. Reafirmarea Libertăţii ca pilon doctrinar esenţial al Partidului A.U.R., principiu care vizează înainte de toate libertatea cuvântului şi a convingerilor, potrivit art. 10 din Constituţie. În acest context, este limpede că dispoziţiile OUG nr. 31/2002 sunt deficitare constituţional, sunt lipsite de previzibilitate şi pot fi instrumentate, în mod nepermis, pentru a restrânge şi denatura câmpul legitim de acţiune politică, sens în care se impune abrogarea acestor dispoziţii normative.
Orice act procesual penal îndeplinit cu privire la prezenta sesizare din oficiu a P.Î.C.C.J. trebuie atacat în semnificaţia sa ilegitimă, respectiv în aceea că este ocazionat de aplicarea unor dispoziţii neconstituţionale. Prin deschiderea cercetărilor in rem faţă de un partid politic ce acţionează legitim, chiar dacă antipatic puterii oficiale, se reactualizează tema legislaţiei “anti-legionare”, contextul politic al adoptării acesteia, scopul vizat de respectiva Ordonanţă şi denaturarea scopurilor urmărite. Acestă piesă legislativă, adoptată pe sub masă la iniţiativa interesată a lui Crin Antonescu, nu doar că, printre altele, împiedică cinstirea Sfinţilor Închisorilor şi a eroilor noştri, dar se dovedeşte mijloc nepermis de sabotare a activităţii politice pluraliste.
Rămâne deschis aprecierii de oportunitate politică dacă această chestiune poate fi supusă unui referendum, ori măcar pretinsă ca atare, eventual unuia organizat simultan cu cel care vizează demiterea preşedintelui Klaus Iohannis.
3. Formalizarea participării la acţiuni civice şi conlucrarea cu societatea civilă aliată. Izolarea politică a partidului A.U.R. provocată de comunicatul P.Î.Î.C.J. este de o cu totul altă factură decât cea manifestată până acum, oricât de împovărătoare şi nedreaptă ar fi părut celor din prima linie. Consfinţirea politică a caracterului antisemit, prin “minimalizarea Holocaustului”, reprezintă un stigmat zdrobitor, irecuperabil în termenii momentului.
Partidul A.U.R. este obligat din clipa aceasta să îşi procure legitimitatea politică exclusiv de la poporul român şi are deschise în acest scop două căi: cea a populismului şi cea a specializării civice. Fiind limpede oricui ce presupune populismul şi ce pericole aduce, nu voi insista în această privinţă. Soluţia ce vizează specializarea civică a partidului presupune să se facă efectiv vehiculul parlamentar al tuturor iniţiativelor civice formalizate minimal şi care corespund doctrinar pilonilor ideologici ai partidului.
Dacă în politica mainstream partidele legitimează şi validează o sumă de O.N.G.-uri cliente, de sus în jos, de la înălţimea autorităţii şi demnităţii funcţiei şi a resurselor publice, partidul A.U.R. va fi obligat să lucreze politic ca slujitor nemijlocit al iniţiativelor cetăţeneşti formalizate minimal. Dacă s-ar menţine discursul politic mainstream, similar celui al U.S.R. din acest moment, partidul A.U.R. ar eşua în poziţionări principial corecte, dar cu efect de compromitere a propriilor poziţii. Pericolul este cel al populismului demagogic, fără acoperire.
Conlucrarea cu societatea civilă aliată presupune deschiderea şi manifestarea proactivă a intenţiei de participare, ca partener public, la oricare activitate civică, fie că vorbim de conferinţe şi dezbateri online, de spectacole în mediu alternativ, de proteste de stradă, colocvii, campanii de informare/conştientizare, şedinţe ale asociaţiilor de părinţi, de pacienţi, de şomeri, ale diferitelor asociaţii profesionale ş.a.m.d.
Dacă activitatea curentă a partidelor politice mainstream presupune filtrarea voluptorie a solicitărilor venite din societatea civilă, cred că izolarea politică cu care partidul AUR se va confrunta de aici înainte obligă la demersuri de sens invers, de transformare a partidului într-o… mişcare populară. Autentic populară, cu perspectivă de dezvoltare la firul ierbii pentru următoarele două mandate, chiar dincolo de 2032, iar nu populistă.
Rămâne de văzut dacă acest mod de a privi lucrurile este consonant cu hotărârile luate la vârf, de conducerea partidului şi de forţele de care aceasta ascultă, şi dacă partidul A.U.R. are resursele umane şi materiale pentru un asemenea efort. În caz contrar, riscă să se menţină pe scena publică sub forma unui simplu honey pot naţionalist, recipient politic neputincios pentru interesele unei categorii sociale marginalizată în propria ţară, ipoteză care este de netolerat.
Presa din România anunţă că preşedintele Klaus Iohannis a promulgat joi „Legea privind unele măsuri pentru studierea istoriei evreilor şi a Holocaustului”, care prevede introducerea disciplinei şcolare “Istoria Evreilor. Holocaustul” în planurile-cadru de la liceu și învățământ profesional, ca parte a trunchiului comun, începând cu anul școlar 2023-2024.
Găsesc extrem de dificil de tratat acest subiect întrucât consider că afirmarea legitimităţii intereselor naţionale româneşti nu(!) s-a mai făcut de decenii, ori s-a făcut cu jumătate de gură, ori fără convingere. Studierea obligatorie a Istoriei evreilor reprezintă o agresiune doar dacă înţelegem că etnia românească este îndreptăţită la un loc sub soare în egală demnitate cu celelalte popoare, inclusiv cel evreiesc. În lipsa acestei premise esenţiale, înţeleasă, gândită şi trăită plenar, ajungem să ne însuşim integral perspectiva dominantă care ne-a adus în acest punct. Din cruntă nefericire, naţiunea română se află la o aşa mare cumpănă a existenţei sale încât acest standard de “egalitate în demnitate” este (dacă!) înţeles ca o preţiozitate fără corespondent în realitate. Avem urgenţe politice, civice, juridice, economice şi culturale de o gravitate atât de mare încât modul superficial în care judecăm reperele existenţei noastre lumeşti are sumedenie de argumente la dispoziţie pentru a justifica oportunitatea şi necesitatea acestui nou obiect de studiu în liceele şi în şcolile profesionale din România.
Oricine va parcurge expunerea de motive care justifică(?) adoptarea legii în procedură de urgenţă sau Recomandările privind predarea despre Holocaust ce trebuie citite pentru a nu avea o reprezentare greşită, poate extrage suficiente avantaje pentru elevi astfel încât să considere oarecum tolerabilă obligaţia studierii obligatorii a Istoriei evreilor. Caracteristicile concrete ale sistemului educaţional din România ar putea face ca Istoria evreilor să reprezinte singura disciplină care să valorifice gândirea critică şi cunoştinţe relevante despre civism, sociologie, despre drepturile omului, despre consecinţele acţiunilor politice şi răspunderea pentru acestea. Este evidentă neutralitatea conceptului de predare care cere să se evite discutarea “caracterului naţional” al acţiunilor genocidare, deşi acesta se va impune prin forţa evidenţei, dincolo de orice tact pedagogic sau nuanţă narativă. Drept urmare, lucrurile trebuie judecate mai în profunzime, dincolo de formulările şi rezervele gândite a atenua sau înlătura rezistenţa şi împotrivirea publicului.
Cimentarea unui ascendent moral evreiesc asupra conştiinţei elevilor români ori măcar avantajul moral al perspectivei istorice formulată unilateral sunt de neevitat, dar nu sunt nici pe de parte cel mai grav lucru. Cu adevărat gravă este denaturarea legitimităţii perspectivei româneşti asupra propriului destin istoric. Materialele documentare elaborate de Institutul Elie Wiesel care tratează precursorii antisemitismului românesc pornesc de la simplificări şi ocultări stridente. Este de-a dreptul iritantă consecvenţa cu care sunt invocate “stereotipurile, prejudecăţile şi ţapii ispăşitori predilecţi” pentru a explica reacţia poporului român la imigraţia evreiască. Ceea ce a fost şi rămâne specific evreilor, din perspectiva românească, este dorinţa neîmpăcată de dominare şi stăpânire, nu doar economică. Mozaicul de citate cules din cuvântările/scrierile elitelor româneşti menit să sprijine tezele şi cadrajul moral al “antisemitismului românesc” surprinde prin cecitatea voită faţă de motivaţiile româneşti explicate clar în exact aceleaşi materiale.
Căile prin care românii s-au apărat de evrei nu au avut succes nici în secolul XIX după cum se pare că nu au nici în secolul XXI, lucru pe care promulgarea legii menţionate îl dovedeşte cu prisosinţă. Superioritatea civilizaţională invocată aproape darwinist pentru a explica dominaţia firească a evreilor asupra românilor nu este una neutră moral şi nu poate fi acceptată în niciun fel de termeni. Din păcate, anume această perspectivă stă la baza pretenţiei ca Istoria evreilor să fie studiată şi cunoscută de fiecare elev român, ca precondiţie necesară edificării unei societăţi democratice.
Întrebat fiind cu privire la modalitatea concretă în care românii se pot înţelege cu evreii, părintele Gheorghe Calciu a răspuns: “prin respect reciproc“. Este perspectiva de la care a plecat şi Alexandr Soljeniţîn când a scris cartea “2 secole împreună” despre relaţiile ruşilor cu evreii, operă care, din păcate, nu are corespondent în cultura română. Ca punct de plecare pentru o perspectivă românească, niciodată abordată deschis de sursele evreieşti, vă îndemn să descărcaţi şi să citiţi cartea “Evreii în România” de Gabriel Constantinescu, carte în care se reia parţial şi studiul lui Nicolae Iorga despre acest subiect. Respectul reciproc despre care amintea părintele Gheorghe Calciu presupune recunoaşterea reciprocă a intereselor legitime iar exerciţiul de sinceritate la care ne îndeamnă iniţiatorii legii ar trebui să se producă în ambele sensuri.
Acestea sunt însă chestiuni de principiu. În practică, legea prin care studierea Istoriei evreilor devine obligatorie pentru elevii români reprezintă o agresiune care, pentru cei care ne trăim românitatea nu doar la nivelul precar al realităţii ci şi în vocaţia şi idealurile imaginate de părinţii noştri, ne înfăţişează lobby-ul evreiesc ca fiind un veritabil duşman, trimiţând societatea noastră, arc peste timp şi schimbând cele de schimbat, la vremurile de acum 100 de ani. Conştientizarea faptului că politica de acomodare ne-a readus într-un punct fără întoarcere, ne obligă să reflectăm la erorile trecutului şi la lecţiile de învăţat, nădăjduind la un alt tip de deznodământ. Este puţin probabil ca vreun gest de bună-credinţă şi deschidere să vină dinspre reprezentanţii evreilor, cât timp acesta ar apărea ne-necesar raportat la baza lor de putere şi la gradul nostru de colonizare intelectuală. De altfel, politica de angajare în dialog pe care o adoptă ei presupune refuzul de platformă şi refuzul de legitimitate.
Drept urmare, schimbarea trebuie să vină de la noi, de la cei credincioşi. Propunerea pe care am formulat-o în urmă cu mai mulţi ani, regăsită la punctul 10 al Năzuinţelor, se referă la Psalmul 105, versetul 46 ”Şi le-a dat să găsească milă înaintea celor ce i-au robit pe ei.” Cred că suntem chemaţi să rostim adevărul fără a lovi în semeni ci pentru a construi un spaţiu de respect reciproc în care duşmanii noştri, evrei sau care vorbesc în numele evreilor, să găsească mai potrivit a-şi arăta mila faţă de noi decât a ne zdrobi în continuare cu ostracizări nedrepte, înjosiri fără sens şi amiciţii nedemne.
Cred că legea trebuie abrogată iar evreii trebuie priviţi ca duşmani. Poate că vom avea nevoie de un Institut care să studieze modalităţile în care evreii ne domină de 200 de ani şi care să propună căile de formare sufletească şi intelectuală apte să înlăture această formă de laşă neputinţă. Nu e nimic firesc în condiţia în care ne regăsim, chiar dacă neputinţele de care suntem cuprinşi fac fenomenul să pară natural. Aşa cum nu am ieşit singuri de sub stăpânirea turcilor, este posibil să nu ieşim singuri nici de sub stăpânirea evreilor.
