Pornind de la un text scris de PS Petru Pruteanu pentru a marca 10 ani de la întrunirea Sinodului din Creta, insist asupra unui aspect important: teoria ramurilor din documentele cretane nu este ambiguă și neclară, ci explicită. De fapt, nu avem un acvariu cu pești de tot felul, buni și răi, cum s-a mai scris, ci ceva doar ceva nociv.
Observațiile PS Petru sunt foarte pertinente într-un punct, anume că nu e permisă folosirea canonului 15 pentru texte dogmatice slabe sau confuze sau contradictorii. Însă aș fi curios care pasaje din documentul despre ecumenism „vor rămâne valoroase”. Eu personal am căutat idei, nu doar expresii care să fie pur ortodoxe și nu am aflat.
Pentru o evaluare corectă, ar trebui definit mai întâi dogmatic ecumenismul și teoria ramurilor în toate variațiunile ei. Ori demarcarea nu constă în afirmarea că Biserica Ortodoxă este Biserica cea una, sfântă, ci că ea este singura, în exclusivitate. Sau altfel: ereziile sunt în afara Bisericii lui Hristos, nu doar a Ortodoxiei. Și încă un aspect: unitatea Bisericii nu este pierdută sau afectată prin existența ereziilor.
Mai departe, un text este confuz dacă nu are expresii clare sau dacă ar conține contradicții. Însă documentul din Creta este explicit în direcție ecumenistă și nu conține afirmații ortodoxe de natură să contrabalanseze erorile dogmatice în cauză.
Concret, ideea de a restabili unitatea Bisericii implică pierderea ei prin scindarea produsă de erezii și refacerea prin unirea cu ele. Această perspectivă este profund neortodoxă pentru că ereziile au atins unitatea Bisericii cât timp se manifestau în interiorul ei, dar s-a refăcut când s-au desprins din ea. Așadar unitatea eclezială este refăcută prin condamnarea ereziilor și scoaterea dihoniei dinăuntru, nu prin aducerea ereticilor înapoi. Nici măcar revenirea prin pocăință reală nu reface unitatea Bisericii pentru că ea nu este una extensivă, teritorială, ci calitativă, decurge din legătura sănătoasă cu Hristos. Deci revenirea ereticilor doar extinde unitatea, nu o reface. Așa cum scrie Sf. Ignatie Teoforul, ereticii revin la unitatea Bisericii, care deja există, se încadrează în ea și se bucură sau au parte de ea.
Deși primul paragraf al documentului despre ecumenism începe cu afirmația ce pare o negare a teoriei ramurilor, anume că Biserica Ortodoxă este (fiind) Biserica cea una, definirea aceasta este incompletă. Dacă s-ar fi adăugat precizarea că ea singură sau în exclusivitate sau numai ea este Biserica cea una, atunci aveam o negare clară a teoriei ramurilor, adică a compartimentării Bisericii lui Hristos. Însă chiar continuarea paragrafului 1 indică ideea că Biserica Ortodoxă „în conștiința ei de sine profundă” este parte a demersului de promovare a unității creștine. Conștiința de sine fiind identitatea ei dogmatică, plasarea într-un asemenea proces arată că ea nu se consideră singura Biserică, ci e parte dintr-un conglomerat de „Biserici” care caută unitatea pierdută dintre ele. Așadar vorbim fix despre teoria ramurilor. Adică Ortodoxia este Biserica cea una, dar nu exclude faptul că și alte confesiuni sunt Biserica cea una sau măcar parte din ea. Dimpotrivă, dogmatica ortodoxă afirmă că ereziile nu sunt parte din trupul Bisericii și, în consecință, nu putem conlucra la nivel dogmatic cu aceste formațiuni străine spre realizarea unității. Le putem ajuta din afară să revină, să regăsească Biserica, dar nu conlucrăm cu ele la ceva ce ține de noi. Ar fi absurd ca Ortodoxia să lucreze cot la cot cu dușmanii credinței pentru realizarea unității creștine, adică a ei.
Mai menționez aici un pasaj eretic, citat din declarația de la Toronto: „CMB pune Bisericile în legătură vie între ele pentru a produce studiul și dezbaterea privind unitatea Bisericii”. Rezultă de aici că există o Biserică ce include alte Biserici care doresc să se împace între ele, să ajungă la unitate. Așadar Biserica lui Hristos este cuprinzătoare și conține diferite Biserici ce s-au separat și care doresc să revină la unitate. Această perspectivă contrazice dogma ortodoxă că ereziile s-au despărțit de Biserica lui Hristos și nu mai sunt în interiorul ei, ci doar Ortodoxia a păstrat intactă această identitate.
Există o folosire confuză a termenului de „Biserică” pentru erertici în paragraful 6, dar aceasta nu schimbă caracterul eretic al textului. Din păcate, majoritatea discuțiilor s-au concentrat pe acest apelativ, ignorând adevăratele erori dogmatice din text. Chiar și așa, IPS Ierotheos a arătat, în Memoriul său către Sinodul grec, că propoziția primă a acelui paragraf are caracter eretic, nu restul, care este doar problematic.
Dureros este că astfel de raportări relativizante au priză și mențin pe credincioși în confuzie chiar și după 10 ani. Poziția Sfântului Munte este prezentată ca fiind o critică fermă, pe când nu a fost decât o scăldare a subiectului raportat la Sinodul din Creta. De tot râsul, din păcate.
Poate că unii critici nu au reușit să dea în vileag convingător derapajele Sinodului, dar a afirma că nu există decât formulări slabe sau criticabile este lamentabil când vorbim de credință, care trebuie să fie fermă și clară.
Nu în ultimul rând, consecințele adoptării ecumenismului nu sunt infime. Sunt îndreptățite astfel participarea la Consiliul Mondial al Bisericilor, rugăciunile în comun, relativizarea dreptei credințe, acceptarea căsătoriilor mixte. Iar toate acestea afectează trăirea dogmatică. Chiar dacă Patriarhul Daniel sau alții afirmă că nu s-au discutat dogme, aceasta este ca și cum am zice, de exemplu, că nu facem intervenții medicale asupra cuiva, ci doar îi dăm niște pastile sau tratamente în afara spitalului. Chiar dacă nu au fost discuții în cadre doctrinare asumate solemn ca atare, textele abordează probleme dogmatice.
Păcat că nu există asumare reală a realității. Dacă există confuzie și bine amestecat cu rău, sunt curios care ar fi acel bine de la Creta. Biserica Sinoadelor la nivel declarativ? Păi, unde sunt condamnările ereticilor la nivel sinodal când ne angajăm în mișcarea ecumenică? Este evident că recunoaștem Sinoadele doar ca să le călcăm în picioare.
Nu vreau să contest ierarhia și administrația Bisericii, dar conștientizez că acestea Îl dau la o parte pe Hristos pentru a se instaura ei. Chiar și episcopi puțin mai răsăriți, ca Petru Pruteanu, se dovedesc simpli funcționari ce nu au curajul să asume o realitate, ci doar critică în aceeași manieră diplomatică cele parafate în Creta, oferind alte soluții, dar tot relative.
Senzaţia mea este că PS Petru s-a folosit prea mult de ChatGPT. E posibil să fie din pricina faptului că folosesc eu prea mult acest instrument, dar senzaţia rămâne. Există un anumit tip de densitate şi de sintaxă pe care îl putem atribui AI. Asta aşa, vizând forma.
Pe fondul textului, mie îmi pare nepotrivit accentul pus pe ideea de recunoaştere a plenitudinii (eclesiale, sacramentale) a ereticilor. Discuţia trebuie să pornească de la definirea termenului de „recunoaştere”, nu de la circumstanţierea „plenitudinii”, adică a măsurii în care operăm cu o recunoaştere eclesială sau sacramentală în cazul ereticilor. O recunoaştere parţială, este tot o recunoaştere. Nu zic că această perspectivă trebuie să blocheze orice dialog sau că trebuie să fim fixişti şi rigizi, doar de dragul ideii fixiste, dar Plenitudinea nu este un lucru cu care să operăm în termeni relativi.