Dreapta credință e o cunoaștere sănătoasă, diferită de concepțiile care țin în amorțire (moarte) sufletească

În cartea Însetând după Dumnezeu, autorul prezintă călătoria sa de la rugăciunea de copil nevinovată prin hățișul a diferite rătăciri protestante până la regăsirea aceleiași familiarități cu Dumnezeu în rugăciune într-o biserică ortodoxă. Dar același lucru se poate întâmpla și creștinilor ortodocși care se molcomesc într-o religiozitate formală sau cerebrală sau înfierbântată din care lipsește tocmai credința nemărginită din suflet nevinovat. De multe ori, cauza este lipsa abecedarului duhovnicesc, a clădirii pe piatră, nu pe nisip.

Credința tuturor oamenilor se cerne prin încercări pe măsura fiecăruia, puternice și mărunte. De aceea e necesar a priveghea și a înțelege în Cine și cum am crezut spre a nu pierde din suflet prin indiferență sau prin delăsare sămânța cuvântului lui Dumnezeu.

Luptele duse de Părinții Bisericii pentru păstrarea credinței în formule drepte nu au fost simple certuri pe cuvinte și expresii, după cum ar putea părea la prima vedere discuțiile de la Sinodul IV Ecumenic, prăznuit astăzi și în fiecare duminică de la mijlocul lui iulie (după sărbătoarea Sfintei Mucenițe Eufimia). Strădania pentru a găsi definiții care să excludă răstălmăcirile a urmărit, de fapt, un scop duhovnicesc, acela de a înlătura neghinele care să viruseze legătura cu Dumnezeu.

Precizia exprimării este o calitate a Scripturii și a cuvântului lui Dumnezeu în general. De aceea ne minunăm, ca și cei din vechime, de interpretările date de Hristos unor pasaje vechi-testamentare. Nu doar atât, răspunsurile Mântuitorului la provocările doctrinare care Îi erau adresate au fost foarte elocvente și raționale. Însă veneau, în mod vădit, dintr-o cunoaștere cu putere multă, din descoperire, nu din filozofare goală. Și acest lucru este valabil și pentru cuvintele Sfinților.

În general, cunoașterea lui Dumnezeu este una din trăire, din experiență în duh, nu simplă teorie. De aceea e și greu de dobândit și e accesibilă celor cu sufletul curat, dar de neînțeles pentru cei împătimiți la minte. Nu trupul și sângele, adică nivelul senzorial, conduc la adevăr, ci descoperirea de la Dumnezeu, cum a dat mărturie Domnul Apostolului Petru când L-a mărturisit ca Fiu al lui Dumnezeu celui viu (Mt. 16: 17). Mai mult, pe această piatră, adică pe o astfel de așezare și cunoaștere și mărturisire a lui Hristos se întemeiază Biserica și, în felul acesta, iadul nu o poate birui, pentru că are de-a face cu puterea vie de sus, nu cu o simplă învățătură trecătoare.

Iar necesitatea ca această credință să fie dreaptă vine din faptul că ea poate fi strâmbată de diferite rătăciri ce rup legătura cu Dumnezeu. Așa s-a întâmplat cu fariseii și cu învățătorii de Lege, pe care Hristos îi mustra că îi duc pe următorii lor în iad și-i fac fii ai gheenei îndoit decât ei (Mt. 23: 15). Credința poate fi fățarnică, abătută de la simplitatea copilărească cerută de Evanghelie pentru a intra în împărăția cerurilor. De altfel, cerința de a avea faptele nevinovate ce vin dintr-o credință precum a copiilor (cf. Mt. 18: 3) arată tocmai faptul că este anevoioasă și greu de dobândit și ușor de ratat. Nu e vorba de o credință naivă, indiferentă, ci de una asumată și din suflet curat.

Așa se explică insistența Apostolilor pe a păstra credința curată, după cum se poate citi în Faptele Apostolilor sau în toate Epistolele apostolice păstrate în Noul Testament de la Pavel, Ioan, Petru, Iacov, Iuda. Aceștia nu s-au luat după basme, ci după slava arătată lor (2Pt. 1: 16). Apostolul Pavel nu a luat sfat de la trup și sânge, ci spune că are Evanghelia prin descoperire (Gal. cap. 1). Pentru ei păstrarea dreptei credințe însemna a nu se amesteca în ea cugetarea omenească, pământească sau, în termeni apostolici, „închipuirea trupească” (Col. 2: 18), fantezia umană.

Mai târziu, definițiile (horosurile) dogmatice nu au fost exprimări antinomice sau figuri de stil, ci formulări în cuvinte cât mai concise a adevărurilor revelate ce sunt mai presus de cuvânt. Taina credinței rămâne taină, oricât s-ar expune în scris și vorbit. De fapt, dreapta credință urmărește să păstreze acest inefabil, să-l păzească de prozaicul vieții de rând și să familiarizeze pe credincioși cu împărăția cerurilor cea inexprimabilă prin cuvinte revelate, din alt plan.

Dreapta credință pentru omul de azi

Schimbând puțin registrul, toți avem întrebări fundamentale, dar puțini avem și primim răspunsuri. Așa cum femeia samariteancă avea curiozități, la fel avem fiecare dintre noi. Însă cei mai mulți ne mulțumim cu trivialități și suntem biruiți de greutatea problematizărilor, rămânem la indiferență și la nivelul grijilor vieții.

Mai mult, apare resemnarea cu idei simpliste despre credință, Biserică, suflet, mântuire.

Remediul pentru o asemenea atitudine, care înseamnă pierzare sufletească, este dreapta credință, căutarea adevărului, curiozitatea cea bună, râvna de a dobândi cunoașterea care dă viața cea veșnică. Puțini sunt care apucă pe această cale strâmtă, care se trezesc și sunt fascinați de mântuire, care reacționează și sunt gata sau măcar se străduiesc să facă ceva pentru sufletul lor.

Precum bogatul nemilostiv, suntem acaparați de un stil de viață care ignoră moartea și viața de după ea, suntem biruiți (adesea) de presiunea lumii și deraiem în diferite rătăciri sau leneviri sau păcate. Ba chiar se înfiripă o credință care se acomodează cu acest mod de a trăi. Este ea oare suficientă sau e o nadă și o otravă care să amăgească și să ne țină în amorțirea morții?

În trecut, în primele veacuri creștine, chiar și mucenicia era virusată de amăgire. În scrierile Sf. Ciprian al Cartaginei (îndeosebi în Epistole), ni se descoperă multe nereguli pe care le făceau martirii și că el a primit poruncă prin descoperire să fugă de prigoană în primă fază pentru a întări Biserica și a oferi îndrumări sănătoase împotriva abaterilor ce o asaltau. Abia în a doua perioadă de prigoană a împăratului Deciu a suferit mucenicia. Mai mult, în tratatul său Despre unitatea Bisericii, avertizează că erau mulți martiri dintre eretici și că nu aveau nici un folos din râvna lor. Ba chiar scrie, în acel context presant, un cuvânt preluat ulterior de Sf. Ioan Gură de Aur: nici sângele nu spală păcatul schismei, al rupturii de Biserică. Altfel spus, cei care tulburau Biserica se amăgeau crezând că vor primi iertare prin mucenicie. Un lucru înfricoșător atât prin gravitate, cât și prin subtilitatea prin care amăgirea cuprindea pe diferiți oameni.

Acesta este doar un episod din istoria Bisericii, dar sunt multe altele relevante pentru a înțelege că sunt multe cursele celui rău și întinse chiar și pe calea cea strâmtă.

În zilele noastre de strâmtorare, trăirea și păstrarea dreptei credințe este cu atât mai imperioasă. Atât la nivel doctrinar, cât și la nivel duhovnicesc și de mărturisire. Altfel spus, în primă fază e necesară păzirea formulărilor ortodoxe, apoi înțelegerea lor duhovnicește, cu inimă curată și fără patimă, fără gânduri omenești, din păzirea poruncilor evanghelice și nu în ultimul rând fără a ne rușina să luăm atitudine, a mărturisi după putere, fără extravaganță, fără bravadă, dar și fără delăsare.

Foarte mare presiune pune pe viața noastră convingerea că există un Singur Dumnezeu, o singură credință, o singură Biserică și multe rătăciri. Pe de altă parte, o altă presiune vine din faptul că lumea aceasta și societatea în care trăim nu merge spre bine, ci spre rău și ar trebui să avem suspiciuni serioase că perspectiva de confort și rai care ni se oferă este, de fapt, una anti-hristică. Ecumenismul contemporan sincretist și diluant în esența sa și formele ezoterice de religiozitate, precum și capcanele masonice sau de alte soiuri sunt cele mai răspândite pentru a prinde pe credincioși în năvodul celui rău. Acestea se adaugă la ereziile îndătinare (papism, protestanți, anticalcedonienii orientali) și religiile vechi (hinduși, buddhiști, musulmani, tao-iști).

În schimb, dreapta credință este convingerea din suflet curat și din căutare înfrigurată și din încredințare conștiincioasă că Dumnezeu ne așteaptă dincolo, că aici suntem doar într-o lume a încercărilor, niște trupuri ce ascund înăuntru comoara cea adevărată, sufletul. Aceasta înseamnă fuga din lume, dar tot în lume, a înfrunta cu curaj și înțelepciune, nu cu nebunie amăgirile societății, trupului și pământului pentru împărăția lui Dumnezeu.

Pentru cei care sunt în Biserică, dreapta credință este înțelegerea și atitudinea date de curățirea inimii, nu de istețimea minții la teologii „scolastici”, nici de gândirea îngustă de tip sectar la cei fanatizați.

În fine, pentru a cinsti și a urma cum trebuie pe Sfinții Părinți de la Sinodul IV Ecumenic, care s-au străduit să exprime dogmatic un adevăr ce evita extremele din timpul lor (dio-prosopismul și monofizitismul promovate de diferite bisericuțe), ni se cuvine să valorificăm viu experiența de veacuri a Bisericii și a ne trăi evanghelic credința în mod drept și mântuitor. Puțina credință este de înțeles, precum la tatăl copilului îndrăcit lunatic, care cerea Mântuitorului să-i ajute în necredința lui (Mc. 9: 24). Însă greu păcat este împotrivirea față de adevăr fie în cunoștință de cauză, precum fariseii, fie din ignoranță și la îndemnul altora, precum cei ce strigau: Răstignește-L!

Observații duhovnicești și bisericești

Deoarece patimile creează un univers propriu, mintea stăpânită de ele gândește prin prisma lor, adică a desfrânării, a lăcomiei și banilor, a comodității, a mândriei, a minciunii, a răutății și urii… Deși poate pricepe rațional cuvântul lui Dumnezeu, abia lepădarea păcatelor va curăța gândul de zgura și întunericul răului. De aceea există o progresie în înțelegerea adevărului revelat pe măsura înaintării în curățirea sufletească. Aceleași cuvinte au ecou mai puternic după un timp de pocăință sau abia după aceea sunt înțelese corect.

Ieșirea din logica pătimașă prin pocăință și îndreptarea vieții deschide mintea spre înțelegerea ordinii dumnezeiești a lucrurilor. Dar poticnirea în acest urcuș constă în a ne justifica diferite patimi și slăbiciuni și a face diferite compromisuri. Acestea conduc la formarea unei înțelegeri greșite despre Dumnezeu și cerințele Lui față de noi. De aceea o componentă foarte importantă a vieții duhovnicești este smerirea minții, a nu adapta la propria îngustime noimele mai înalte ale credinței, ci a recunoaște că ne depășesc și a aștepta în lucrare momentul când le vom pricepe cum se cuvine.

Așa se face că fiecare are o vârstă duhovnicească sau căutări pe potriva lui. Iar din aceasta se naște înrudirea cu cei ce au năzuințe asemănătoare și împovărări sufletești din partea celor care sunt dimpotrivă. Cu cei care nu se abat spre rău și spre concepții eretice, ci țin dreapta credință pe măsura lor fără fățărnicie trebuie să fim în unitate, după cum spune Apostolul Pavel: «de acolo unde am ajuns, să urmăm același dreptar, să gândim la fel» (Flp. 3: 16). Deși nevoia de răspunsuri mai profunde nu este satisfăcută de cei din jur, aceasta poate fi împlinită din comorile patristice în vremurile noastre mai sărace, chiar dacă nu reprezintă o variantă suficientă pentru viața de zi cu zi, dar e o mângâiere puternică.

Mai greu de purtat este rătăcirea parțială a celor din Biserică. Există multe mode care ajustează teologia la cursul vremii sau măcar la neputințele omenești curente, dar fără să trădeze cu totul hotarele Bisericii. Aceste „vase de necinste” sunt parte a vieții ortodoxe, nevolnicii mai mari sau mai mici. Simpla abatere de la adevăr nu-i scoate în afara Bisericii, însă periclitează mântuirea personală și trebuie mare atenție să nu cădem în astfel de capcane ucigătoare de suflet.

Dacă este să fim onești, majoritatea credincioșilor ortodocși sunt doar cu numele sau cel mult cu prezența la slujbe. Însă acest peisaj jalnic nu trebuie să ne tulbure, să ne împingă la judecată și osândire, ci la durere și păzire, la râvnă personală și rugăciune cu gând bun. Există și lucrători care pot câștiga plata deplină în ceasul al 11-lea.

Dar important este de știut că măsura credinței nu este dată de majoritate, nici de unele decizii vremelnice sau de mode trecătoare, ci de crezul apostolic, de moștenirea și păstrarea nealterată a Evangheliei. Acesta este dreptarul care trebuie cunoscut și ținut. Apartenența la Biserica Ortodoxă este fundamentală, dar nu doar formal, ci și activ.

Nu în ultimul rând, dreapta credință nu este determinată de delimitarea sau combaterea ereziilor, ci de atingerea scopului ei, adică legătura vie cu Dumnezeu. Altfel spus, ea nu este o concepție moartă la nivel teoretic în competiție cu alte viziuni religioase, ci e lumina cunoștinței care răsare în suflet din păzirea faptelor evanghelice cu conștiință curată, întru tulburarea (pocăința) inimii.