Actul sinodal din 1882 prin care Biserica Ortodoxă Română și-a impus autocefalia

de Ierom. Lavrentie | 6 mai 2020 | Patriarhia Română | 4 comentarii

În contextul dezbaterilor cu privire la autocefalie iscate de schisma ucraineană, Orthodox Synaxis a scos la lumină un act din Monitorul Oficial din 1882 (p. 2974-2980). Este bine de cunoscut acest document atât pentru valoarea lui doctrinară, cât și pentru istoria noastră bisericească. Îl redăm mai jos în limba română adusă la exprimarea de astăzi.

Punând în context istoric această acțiune a Sinodului episcopilor români de a se declara o structură bisericească autocefală, este evident că ea a determinat Patriarhia de Constantinopol să-i acorde un Tomos de autocefalie trei ani mai târziu, în 1885. Toate aceste evenimente trebuie puse în contextul obținerii independenței în 1877 de sub stăpânirea turcească și, implicit, o ieșire de sub influența fanariotă.

Actul sinodal interpretează trecutul istoric într-o manieră foarte interesantă, puțin cunoscută astăzi. Până la proba contrarie, viziunea prezentată trebuie luată de bună, mai ales că este foarte plauzibilă. În orice caz, identitatea noastră națională și îndeosebi cea bisericească a fost foarte bine conturată dintotdeauna și e bine să conștientizăm acest fapt important. Acest aspect ar fi meritat să fie punctat mai pregnant cu prilejul sărbătoririi anul acesta a 135 de ani de autocefalie. Mai mult, este de observat faptul că istoria bisericească a românilor care ni se prezintă oficial astăzi omite un fapt important subliniat în textul de mai jos, anume că românii au fost autonomi în organizarea ecleziastică, preferând să se plaseze sub jurisdicția Patriarhiei de Ohrida, nu sub cea de Constantinopol.

Sântul Sinod al Sântei biserici autocefale ortodoxe române, ascultând epistola Sinodală a Înaltei Sale Sanctități Domnului Domn Ioakim Arhiepiscopul Constantinopolului și patriarh ecumenic, epistolă adresată „Prea Sfințitului Mitropolit al Ungro-Vlachiei, Prea cinstitului Exarh al plaiurilor și locțiitor al Cezareei Capadociei”, precum și „tuturor respectabililor ierarhi ai păzitei de Dumnezeu regiuni (ținut) a României (κράτει της Ρουμανίας)”, pe care îi numește frați și coliturghisitori ai Modestiei sale: s’a informat de cuprinderea ei, care este cea următoare:

1) Înalta Sa Sanctitate, Domnul Ioakim, patriarhul ecumenic spune că s’a informat din jurnale, că la 25 Martie trecut, în biserica catedrală a Mitropoliei din Bucureștii, s’a săvârșit Sfințirea Sântului Mir și că prin aceasta ierarhii români ar fi arătat deplina lor neștiință despre canonica supremație (αρχή) spirituală a tronului patriarhal, apostolic și icumenic; că această urmare ar fi împotriva regulii urmate din vechime în această regiune (κλὶματη); că ierarhii români prin această faptă, în loc de a fi păzitori ai regulii păstrate în biserică, au oferit un model (τύπον) de neorânduială (ἀταξίας), care prin această epistolă ’și atrage mustrarea meritată. Această mustrare constă din următoarele aserțiuni: a) Că orânduiala (τάξις) este din cele mai salutare, mai necesare și universale în lume și că fără dânsa și fără prevedere nu trebuie a se conserva nimica în lume; căci ce se face altfel nu este stabil și nu are condițiunile necesare la trăinicie. Citează cuvintele Apostolului, adresate Corintenilor, că toate să se facă cu bunăcuviință și după orânduială. Aceasta orânduială, care trebuie a se păzi întru toate, cu atâta mai vârtos trebuie a se păstra în cele spirituale. b) Ierarhii români, prin actul sfințirii mirului, ar fi realizat o  neorânduială, călcând rânduiala stabilită de un foarte vechi obicei bisericesc. Că ierarhii români, după cuvântul Apostolului Petru, trebuie să fie pentru turma lor pildă și model:  păstoriți turma lui Dumnezeu dintre voi, făcându-vă pildă turmei”. De asemenea cuvintele Apostolului Pavel: fugi de dorințele de inovațiuni, știind că ele produc certe”. c) Alt argument al mustrării epistola îl ia din canonul XXXIV Apostolic, care prescrie ca Episcopii fiecărei națiuni să recunoască pe cel întâii între dânșii și să’l socotească ca cap și să nu facă nimica de prisos fără opiniunea lui”. Că acest canon ar fi având acel înțeles, că ierarhii români nu trebuia să cuteze a face Sfințirea mirului, care ar fi un novism; căci trebuia să conserve vechiul obicei de a primi Sfântul Mir de la patriarhia de Constantinopol, sub a căreia jurisdicțiune bisericească este pusă România încă de Sinodul Ecumenic IV-lea, ce s’a adunat în Calcedon în ani de la Hristos 451 și carele a decis ca Episcopii din Diocezele Pontului, Asiei și Traciei precum și Episcopii diocezelor acestora, carii se află printre barbari, să depindă de scaunul patriarhal al Constantinopolului. Între popoarele acele barbare, de prin veacul al V-lea la care se trimiteau episcopi misionari de la Constantinopol și din alte eparhii ale imperiului roman de orient, epistola sinodală a patriarhului numără și pe România noastră și crede a întemeia pe această esplicație supremația sa bisericească. d) Că Înalta sa Sanctitate, ascultând glasul Apostolesc carele zice : Luați aminte de voi și de toată turma, întru care Duhul Sfânt v’a pus Episcopi, ca să păstoriți biserica lui Dumnezeu”, n’a trecut cu vederea a ne mustra pentru îndrăzneața faptă a sfințirii Sfântului Mir, faptă abătută de la orânduiala bisericească, și totodată exemplu rău turmei de nesupunere și neascultare.

2) Epistola patriarhală sinodală spune mai departe că s’ar fi răspândit pe acolo zgomotul că în biserica noastră s’ar fi mai introdus și alte inovațiuni precum: Stropirea și turnarea pe cap la Sfântul Botez în loc de cufundare; înmormântarea bisericească a sinucișilor; calendarul gregorian; demnități patriarhale și alte novisme, pe care le înseamnă numai cu zicerile: „și altele asemenea”, Dar adauge că aceste din urmă le consideră ca simplu zgomot deocamdată, și cere informații lămurite despre existența unor astfel de inovațiuni în biserica românească. Epistola se încheie, invocând harul și mila lui D-zeu asupra noastră.

Epistola poartă data 10 Iulie anul 1882 și este sub-scrisă de Înalta Sa Sanctitate patriarhul Ioachim și de 11 Arhierei membri ai sinodului patriarhal.

Cetind și ascultând cu mare luare aminte această admonițiune patriarhală, am simțit în inimile noastre o plăcere duhovnicească, văzând că Înalta Sa Sanctitate patriarhul ecumenic ne amintește mai multe cuvinte din Sânta Scriptură și din canoane, care sunt norma administrației Sfintei noastre biserici ortodoxe a Răsăritului și pe care noi niciodată nu trebuie să le pierdem din vedere în administrația spirituală a diecezelor noastre. Astfel de cuvinte le recităm și noi încă o dată cu multă plăcere: a) Cuvintele Sfântului Apostol Pavel din I-ia epistolă către Corinteni, Cap XIV, st. 40, unde Apostolul prescrie buna rânduială ce trebuie să domnească în templu în timpul serviciului divin, și încheie regulile sale cu aceste cuvinte: ,,toate să se facă după cuviință și rânduială”. b) Cuvintele Sfântului Apostol Petru din I-a epistola cap. V st. 1: „Păstoriți turma lui D-zeu cea dintre voi … făcându-vă exemplu turmei”. Cuvintele prin care Sfântul Petru dă povățuiri apostolice păstorilor bisericii sună în toată întregimea lor astfel: pe prezbiterii cei dintre voi îi îndemn, ca cel ce sunt împreună prezbiter și martor al suferințelor lui Hristos și părtași ai măririi celei ce va să se descopere: păstoriți turma lui cea dintre voi, priveghind asupra ei nu cu sila, ci de voie și după D-zeu, nu din interes rău, ci cu osârdie; nici așa ca cum ați domina peste ea; ci făcându-vă exemple turmei”. c) Cuvintele Sfântului Apostol Pavel către Timotei Episcopul Efesului: τὰς νεοτερικάς ἐπιθυμὶας φεύγε, trebuie citate iarăși în toată întregimea lor, pentru a fi pricepute și a se ținea minte cuprinsul lor cel salutar (mântuitor, n.n.). „Aceste cuvinte P II-a Timot. II. st. 22-26) glăsuiesc astfel:

„Iar de poftele tinerești fugi (τας νεωτερικας επιθυμιας γευγε) = Juvenilia autem desideria fuge), și urmează dreptatea, credința, dragostea, pacea cu toți cei ce cheamă pe Domnul din inimă curată. Iar de întrebările cele nebunești și neînțelepte te ferește, știind că naște sfezi. Și slugii Domnului nu i se cade să se sfădească, ci blând să fie către toți, învățător, răbdător, cu blândețe certând pre cei ce stau împotrivă; poate cândva le va da lor Dumnezeu pocăință spre cunoștința adevărului. Și vor scăpa din cursa diavolului, prinși fiind ei de dânsul spre a lui voie”. d) Pasagiul din faptele Apostolilor, unde Sfântul Apostol Pavel adresează cele din urmă cuvinte ale sale prezbiterilor din Efes, cu cari nu avea să se mai vadă în lumea aceasta: luați aminte de voi și de toată turma întru carea Duhul Sfânt v’a pus episcopi, ca sa păstoriți biserica lui Dumnezeu, carea o a câscigat cu scump sângele său” (Fapt. XX, 28).

Noi mulțămim din inimă Înaltei Sale Sanctități patriarhale că ne pune în vedere cuvintele cele Sfinte ale scripturii, ne dă ocazie să gândim la ele, să le studiem profund și să le realizăm în viața noastră.

Afară de aceste citațiuni din Noul Testament, epistola Sanctității Sale ne amintește încă două canoane anume: a) Canonul XXXIV al Sfinților Apostoli, din care se citează cuvintele de la început: Episcopii fiecărei națiuni se cuvine a ști pe cel dintâi dintre dânșii și a’l recunoaște ca cap și nimic din cele ce trec peste autoritatea lor a nu face fără de socotința (opiniunea) lui.» Restul textului sună astfel precum urmează: ci să facă fiecare numai aceea ce se atinge de eparhia lui și de locurile ce aparțin la ea. Dar și cel dintâi (Episcop) să nu facă nimica fără de socotința tuturor, ca în acest chip să fie unire și să se slăvească Dumnezeu prin Domnul întru Duhul Sfânt: Tatăl și Fiul și Sfântul Duh”. Așadar sensul acestui canon este că fiecare nație sau popor creștin ortodox are Episcopii săi; între Episcopi este unul în fruntea tuturor ; fiecare administrează dioceza sa după regulile stabilite de biserică. Când se înfățișează vreun caz neprevăzut de regulile bisericești, episcopul respectiv se consultă cu cel întâi, sau Arhiepiscopul, despre modul cum se cuvine să urmeze în cazul respectiv. Dar și Arhiepiscopul sau căpitănia Episcopilor, în cazurile neprevăzute prin regulile bisericești, să nu facă nimic arbitrar, ci să consulte pe Episcopii națiunii și să facă așa precum cu toți vor decide; căci cu modul acesta se va păstra buna înțelegere și unanimitatea în disciplina bisericească. Cum că așa se înțelege acest canon vom cita aici explicația ce’i face un canonist rus, Arhimandritul Ioan, în cartea sa intitulată: „Опьыть Курса Цєрковкаго Законовчдєніѩ”, carte care servește de manual în seminariile Rusiei la studiul dreptului canonic.

În tomul 1-iu, pagina 177 a acestei opere citim următoarele asupra acestui canon: Din acest canon (XXXIV Apost.) mai înainte de toate se vede că delimitarea hotarelor locale în administrația bisericii creștine, hotare numite eparhii (dioceze), s’a început deja în timpurile Apostolilor. Canonul apostolic la fiecare popor (ἔθνος), ce compune o biserică particulară sau locală, reprezintă câțiva Episcopi, din care fiecare diriguiește o parte din turmă ( παροικία) încredințată lui și care constă din câteva orașe, sau sate (χώρα), iar toți acești Episcopi au peste dânșii un Episcop primat ca un cap, care este dintâiul între dânșii (ὁ ἐν αὐτοις πρώτος). Cu privire la veacul apostolic și la timpurile cele mai apropiate de el, episcopi primați sau cel întâi în bisericile locale fără îndoială se socoteau primii urmași apostolici, puși de înșiși apostolii, cu deosebire în locurile cele mai însemnate ale țărilor și provinciilor cunoscute atunci: Iacov în Ierusalim, Timotei la Efes, capitala de atunci a Asiei Mici, Tit în insula Creta ș.a. Însă, numind pe acești Episcopi primați Capi ai bisericilor lor, canonul apostolic da a înțelege aici nu o putere a lor nemărginită și în totală independență, ci numai o principală protie, prioritate, întâietate a votului în afacerile bisericești; căci, precum episcopilor subordonați nu li se permite a face nimic din cele ce ar avea o importanță deosebită fără știrea și socotința capului, așa și însuși episcopului capital i se inspiră a nu face nimica fără socotința și conglăsuirea comună a tuturor episcopilor. Astfel de acte, care covârșesc autoritatea parțială a fiecărui Episcop și cer votul și decizia principalilor reprezentanți ai bisericii pot fi d. e. hotărârile dogmelor credinței, compunerea canoanelor și legiuirilor pentru biserică, alegerea Episcopilor, judecata asupra lor și altele asemenea. Iar fiecare Episcop eparhial ori diecezan, după canon, are primația și autoritatea numai în cele ce privesc eparhia lui și la locurile ce aparțin ei. Canoanele tipurilor următoare au confirmat această instituțiune apostolică (Sinod. I icum. 4, 6. – Sin. II icum. 2. – Sinod. Antioh. 9. ș. a.). De asemenea, se poate observa că canoanele apostolice vorbesc numai despre o căpetenie parțială, în bisericile locale, dar nu arată nici un cap universal peste toată biserica, – și nici măcar nu’l presupun; căci nu numai diriguirea bisericilor o reprezintă despărțită, – fiecare sub capul său, ci pe fiecare astfel de cap îl mărginește prin votul comun al tuturor episcopilor locali”. tom. I. p. 177-179).

În conformitate cu acest canon apostolic este constituită biserica ortodoxă din Regatul României, ai cărei locuitori sunt de națiune română. România este împărțită în opt eparhii sau dioceze, dintre care două arhiepiscopii și Mitropolii și șase episcopii, anume: Mitropolia Ungrovlahiei sau a Munteniei, Mitropolia Moldovei ; Episcopiile Râmnicului și Noului Severin, a Romanului, a Buzăului, a Hușilor, a Argeșului și a Dunării-de-jos. Conform canonului Apostolic, Arhiepiscopul și Mitropolitul Ungro-Vlahiei, ca unul ce reșede în capitala regatului, este primul între ierarhii români și are prerogativele de precădere, pentru care, pe lângă titlul de Arhiepiscop și Mitropolit al Ungrovlahiei, poartă și pe acel de „Primat al României și președinte al Sfântului Sinod al bisericii ortodoxe române”. Așa este el considerat și titluit în regatul României și de cler și de laici. Sub acest titlu se adresează către primul ierarh român oricine are vreo afacere bisericească, relativa ori la administrația parțială a Mitropoliei Ungrovlahiei, ori la cea generala a bisericii ortodoxe române. Mai departe, tot în conformitate cu canonul apostolic în chestiune, ierarhii noștri eparhiali, în chestiunile curente ale administrației lor bisericești se conduce de regulile stabilite mai dinainte de biserică și de uzul tradițional, clironomisit de la predecesori; iar în cazurile neprevăzute de practica anterioară, cer dezlegarea Sfântului Sinod, unde se adună toți ierarhii țării: Mitropoliții, Episcopii și Arhiereii, în număr de 16, și ceea ce se decide în Sinod, aceea devine regula pentru toți, și pentru Mitropoliți, și pentru Episcopi. Sinodul se adună de două ori pe an, după hotărârea canoanelor primăvara și toamna. Așa se înțelege și așa se aplică în România canonul XXXIV apostolic, care intră în legislația țării; căci în spiritul lui și al altor canoane sinodale este făcută legea noastră organică, pentru constituirea bisericii ortodoxe române a Regatului României.

b). Epistola patriarhală citează încă un fragment din canonul XXVIII al Sinodului IV-lea ecumenic, afirmând că biserica română ar fi pusă de acel Sinod sub jurisdicția patriarhiei de Constantinopol. Iată cum se exprimă epistola în acest loc: „sub a căruia (a tronului patriarhicesc) jurisdicție cei 630 Sf. părinți, care au constituit al IV-lea Sf. Sinod ecumenic din Calcedon în Bitinia, au rânduit să fie supuși: Episcopii din provinciile Pontului, Asiei și Traciei, precum și Episcopii provinciilor mai sus zise (aflați) între barbari”.

Noi reproducem acest citat din canon după Pidalion: „numai Mitropoliții provinciilor Pontului, ale Asiei și ale Traciei, de asemenea și Episcopii cei de la barbarii mai sus-ziselor provincii, să se pună de către sus-numitul prea Sf. Scaun al bisericii Constantinopolitane: adică fiecare Mitropolit al provinciilor menționate, cu Episcopii provinciei, trebuie să pună pe Episcopii eparhiei, precum este prescris de dumnezeieștile canoane. Iar înșiși Mitropoliții menționatelor provincii trebuie să fie puși, precum s’a zis, de Arhiepiscopul de Constantinopol, după ce se va face prin conglăsuire, după obicei, alegerea și prezentarea lor aceluia”. Așadar canonul a hotărât ca Mitropoliții ce se vor alege în provinciile Pontului, Asiei și Traciei să se prezinte la confirmarea Patriarhului. Tot asemenea să se urmeze și cu Episcopii populațiilor barbare, ce aparțin acelor provincii. Care sunt însă acele populații barbare, la care face aluzie Sinodul icumenic din anul 451 după Hristos? La aceasta ne răspunde Pidalionul sau cartea canoanelor bisericești, publicată de patriarhia de Constantinopol la începutul veacului acestuia, și după care avem și noi o traducere în limba română, ne răspunde în comentarea acestui canon, că populațiile barbare din veacul al V-lea, pe ai căror Mitropoliți și Episcopi Sinodul de la Calcedon îi pune sub jurisdicția patriarhiei de Constantinopol, sunt: alanii și rușii. Prin urmare canonul XXVIII al Sinodului IV-lea icumenic nu poate privi întru nimica pe regatul României din anul mântuirii 1882.

Canonistul rus amintit mai sus, Arhimandritul Ioan, iată cum explică canonul al XXVIII-lea al Sinodului al IV-lea: Sinodul a adaos încă în canonul său că de același patriarh al Constantinopolului trebuie să se pună și Episcopii popoarelor celor de alte seminții (ce sunt afară de imperiul roman), care după diriguirea bisericească se numără la provinciile menționate în canon (ἐτι δὲ και ἓν Βαρβαροὶς Επισκοποι τῶν προειρημένων διοικησεων): adică Episcopii acelor locuri și popoare care au primit învățătura credinței și botezul din Bizanțul ortodox și tot de la dânsul au primit cei întâi Episcopi”. (tom. II p. 315- 316). Și, după această explicație, Patriarhia constantinopolitană nu are nici o supremație asupra bisericii române: căci Românii n’au primit botezul și doctrina creștină de la Constantinopol, nici pe întâii lor episcopi. Căci creștinătatea Românilor este mai veche decât chiar existența Constantinopolei. Românii au venit în Dacia cu sămânța creștinismului încă din veacul al 2-lea după Hristos. Sămânța creștinismului adusă în Dacia s’a dezvoltat aici prin propriile puteri ale poporului, așa că în veacul al treilea, după mărturia lui Tertulian, Dacia era plină de creștini și Episcopii Daciei au participat la primele Sinoade icumenice. De aceea nici unul din scriitorii posteriori, care au scris despre creștinarea diferitelor popoare din orientul Europei, precum despre bulgari și ruși, despre unguri, poloni, lituani, nu amintesc nimic despre creștinarea posterioară a românilor, fiindcă ei erau deja creștini din veacurile primitive ale creștinismului. Constatăm dar din nou că nici prin canonul Sinodului al IV-lea, nici prin altul al vreunui Sinod icumenic ori local, biserica romana nu este supusă celei Constantinopolitane.

În imperiul Roman era datina  ca, precum administrația politică, așa și cea bisericească să aibă diferite centre în politiile cele mai însemnate ale imperiului. Aceste centre se determinau atât prin legi imperiale, cât și prin canoane sinodale. De la aceste centre se da direcțiunea administrativă și organizatoare în regiunile respective. Împăratul Iustinian, în veacul al VI-lea, a instalat un asemenea centru de administrație bisericească în politia sa natală, Prima-Justiniana, și, între alte provincii incorporate la acest centru a fost și Dacia, unde locuiau românii. Această lege imperială, cuprinsă în Nuvela XI a lui Iustinian, este cel dintâi act public cunoscut în istoria românilor despre jurisdicția lor bisericească. Românii în decurgere de multe secole s’au ținut de această jurisdicție. În locul Primei-Justiniane cu timpul s’a ridicat Ohrida la slavii de sud și românii au păstrat cu dânsa vechile legături ce avusese cu biserica Primei-Justiniane. În intervalul acesta, românii și cu slavii de sud formaseră un imperiu, pe care au trebuit să’l țină cu necontenite lupte și vărsări de sânge contra pretențiilor de cucerire ale imperiului bizantin, până ce imperiul româno-slav căzu pradă cuceritorilor. Ca clironomie (moștenire, n.n.) din acel timp am avut noi literatura slavă în biserica română până în veacul al XVII-lea. Românii își adunară puterile lor și, după multe lupte și vărsări de sânge, formară, în România actuală, prin veacul al XIII-lea două state române, unul în Muntenia, altul în Moldova, independente de orice supremație străină. Aceste state au păstrat încă un timp legăturile lor bisericești cu Ohrida. Aceste legături constau întru aceea că românii, la caz de trebuință, cereau de acolo povățuiri în unele chestiuni bisericești, pe care conștiința lor  religioasă le credea de o importanță deosebită.

Pe la finele veacului al XIV-lea se ivește întâia oară tendința patriarhiei de Constantinopol de a’și întinde jurisdicția sa asupra Domniatelor române. În Moldova se îndeplinise vacanțele ce avură loc în scaunele episcopale ale țării după anticul său uz.

Încă mai dinainte, cu primirea Domnilor și a boierilor, patriarhia trimisese în Muntenia doi mitropoliți, unul pentru Valahia-mare , altul pentru Valahia-mică. Tot așa voia sa facă și în Moldova; însă aici nu fu primit Mitropolitul trimis de patriarhie. Aceasta excomunică întreaga țară, care continua a se administra bisericește după uzul antic de Mitropoliții și Episcopii săi, recunoscuți de biserica Ohridei. A intervenit curtea imperială bizantină și pe căi amicale a liniștit afacerea, silind patriarhia a nu se amesteca în afacerile interioare ale bisericii Moldovei, a nu trimite acolo Mitropoliții săi, ci a recunoaște pe ai țării și a se pune în relație bisericească cu dânșii, iar pe Domnul țării, Alexandru-cel-bun, l’a înduplecat a se pune în relații bisericești cu patriarhia, care este centrul a toată ortodoxia. De aici se încep relațiile noastre bisericești cu patriarhia de Constantinopol. Ele nu au fost reglementate prin nici un canon bisericesc ori lege politică, ci au fost totdeauna relații amicale, de bună voie, niște legături morale cu centrul ortodoxiei. Această stare de lucruri nu a durat mult. După Sinodul de la Florența, unde patriarhul și împăratul Constantinopolului s’au unit cu biserica Romei în dezavantajul ortodoxiei, biserica română din amândouă țările iarăși a curmat legăturile abia strânse cu patriarhia de Constantinopol, și s’au lipit iarăși de biserica Ohridei, cu care din nou s’a pus în comunicare, ca una ce era într’un loc pașnic și retras de tulburările politice și cu care aveau simpatii tradiționale. Această stare de lucruri a continuat până pe la finele veacului al XVI-lea. Patriarhia de Constantinopol, fiind căzută sub dominația turcească, a început a căuta sprijin material, moral și politic la statele ortodoxe, la Rusia și România. S’au început vizitele prin țările Române, Muntenia și Moldova, precum și colectele bănești prin țară pentru  susținerea patriarhiei, care era în ultimul pericol. Cea dintâi vizită patriarhală în Muntenia a fost primită cu răceală, în Moldova însă a fost primită cu toată simpatia și s’a dat patriarhului Ieremia cea mai largă ospitalitate și ajutoare materiale. Biserica Ohridei, căzând sub jugul turcesc, prin aceea a căzut și bisericește sub patriarhia de Constantinopol. Iar prin aceasta bisericile din țările române, din nou , de bună voia lor și după rugămintea patriarhiei, s’au pus în relații spirituale cu dânsa, păstrându-și autocefalia lor internă. În puterea acestor relații amicale și de omodoxie (aceeași credință ortodoxă, n.n.), Domnii și boierii, precum și clerul român, respectând pe patriarhi, primeau ca bucurie povățuirile lor în materii dogmatice, morale și disciplinare, care servind spre edificarea națiunii. Domnii noștri cu influența lor politică la înalta Poartă protejând pe patriarh și afacerile bisericii ortodoxe; îl ajutau cu mijloace materiale la plata nenumăratelor lor datorii. Un patriarh persecutat de cămătarii turci, armeni și evrei, încât nu mai putea trăi în Constantinopol, a venit la ajutorul țărilor române și, tânguindu-se lui Vasilie-vodă despre trista sa postură, a scos din buzunar un ștreang și, arătându-l Domnitorului, i-a zis: Spânzură-mă Maria Ta, un Domnitor creștin, decât mă vor spânzura păgânii”! Domnul se umili de această postură disperată și îi dădu o sumă mare de bani. Mulți patriarhi detronați de Sultani și Viziri găseau adăpost în țările române până se puteau reabilita ori până la moartea lor. Aici, chiar în retragerea lor, erau stimați de toți și priviți ca martiri pentru cauza bisericii ortodoxe, persecutați de necredincioși. Stima mergea până acolo, că îi pofteau să preșeadă la divanurile țării, alăturea cu Domnitorii noștri. Nu numai patriarhul Constantinopolului, dar și cei de Ierusalim, de Antiohia și de Alexandria; ba și călugării de la diferite mănăstiri din Orient în veacurile XVI, XVII și XVIII, umblau prin Principatele române, implorând mila și ajutorul Domnilor , boierilor, clerului și poporului. Între alte ajutoare, mila românească a mers până acolo, că a început să dea în administrația acestor călugări ai Orientului ortodox chiar mănăstirile române cu averile lor, crezând că ei, ca oameni sfinți, vor administra așa de bine acele mănăstiri, că, după ce le-ar ține bine și în toată regula, mai bine decât călugării români, vor produce și un excedent de venituri, pe care să’l trimită ca milă mănăstirilor respective ale lor din Orientul ortodox cel nenorocit.

Însă, după ce patriarhii s’au pus bine cu turcii, au vrut să introducă în biserica ortodoxă o dominație absolută. Au desființat bisericile autocefale din Bulgaria și Serbia, au zdrobit independența patriarhiilor Ierusalimului, Antiohiei și Alexandriei, reducându-le la rolul de mitropolii supuse jurisdicției lor. Au încercat a face nu o dată așa și cu biserica română. Însă aici Statele române, precum și’au păstrat autonomia politică, tot așa ad știut să’și apere și autocefalia bisericească prin puterile lor proprii de orice încercări arbitrare ale patriarhiei, precum: numirea mitropoliților și episcopilor, administrația și legislația internă a bisericii. Nu o dată s’au ținut sinoade și adunări naționale și s’au făcut proteste energice contra a orice încercări de încălcare și nesocotire a drepturilor autocefale bisericești, Aceste încălcări ale patriarhiei în drepturile noastre autocefale datează mai ales din timpul domniei fanarioților. Istoricul luptelor noastre cu călugării fanarioți este o dramă plină de durere sufletească pentru orice inimă creștinească. Pe de o parte simplitatea, devotamentul religios până la abnegație, credulitatea, durerea pentru suferințele confraților din Orient, jertfele enorme în favoarea lor, pe de alta ingratitudinea, dorința de apăsare, de dominare, de absolutism și de interes propriu particular, cu un cuvânt, exploatarea unei națiuni de milioane de credincioși nu pentru folosul ei moral, religios și material, ci pentru alte interese străine și chiar opuse acestei națiuni. Cu domnia fanarioților, s’au împuternicit egumenii greci, ce erau pe la mănăstirile române. Favorizați de Domnii fanarioți și de influența politică a patriarhiei, ei se făcuseră stăpâni pe o mare parte din teritoriul României, cu drepturile mănăstirilor române. Ei alungaseră călugării români și’i înlocuiseră cu familiile lor, ce le aduceau din Orient, când intrau în egumenate, lăsaseră chiar edificiile ctitoricești în dărâmare deplină. Adunau banii veniturilor pentru dânșii și pentru membrii familiei lor; după ce se îmbogățeau destul, egumenii se întorceau în Orient, unde ‘și agoniseau dregătorii mari bisericești; iar rudele lor deveneau bancheri în Constantinopol și prin alte orașe mari din Orient. Unii cu banii românești își trimiteau rudele la învățături în școlile Europei și apoi din ei ajungeau demnitari mari în Turcia. Dar pentru Romania n’au făcut nimica bun acești călugări fanarioți: nici o școală pentru cultura clerului și a poporului, nici un spital pentru bolnavi, nici un bărbat roman cult format prin inițiativa și banii ce aveau la dispoziția lor, nici o carte română pentru cultura limbii, nici o instituție de binefacere; ba încă au lăsat în părăsire și pe acele testamentare ctitorești. În loc de bune, ne-au lăsat numai rele: corupția moravurilor, împuținarea simțului religios în cler și popor, simonia, jaf în cler și popor, cât se revoltă conștiința citind în scriitorii români de la începutul veacului acestuia despre corupția clerului fanariot adus aici de Domnii fanarioți și protejat de ei și de patriarhia de Constantinopol. În acele timpuri de tristă memorie, patriarhia, bazată pe Domnii fanarioți, făcea felurite încălcări în sfera autocefaliei noastre bisericești, d. e. Domnii puneau biruri grele pe țară, care sărăceau de tot pe locuitori; se făcea murmurare mare, se revolta poporul, se făceau adunări mari de boieri și cler, se făceau hrisoave așa numite sobornicești pentru desființarea acelor biruri, se legau cu mari blesteme de către mitropoliți și episcopi, se citeau prin biserici și se proclamau anateme îngrozitoare contra celor ce ar mai îndrăzni a le introduce. Domnii fanarioți așteptau până se liniștea poporul, apoi se adresau la patriarhie și dobândeau dezlegarea anatemei pusă de biserica romană. Alte dăți Mitropoliții țării în puterea dreptului canonic opreau unele căsătorii între rude de aproape. Cei interesați alergau la patriarhie și izbuteau a’și scoate de acolo învoire, cu înjosirea demnității ierarhiei române. Un folos însă, deși negativ, au avut românii de la călugării fanarioți și de la amestecul lor în afacerile noastre bisericești: convingerea că românii nu trebuie să aștepte pentru țara lor nimica bun de la călugării străini; căci acești străini, deși ar fi început cu vreun bine, totdeauna au sfârșit’o cu rău pentru țara noastră. Românii trebuie să-și facă bine lor și națiunii lor ei înșiși prin propriile lor puteri și pe tărâmul bisericesc prin propriile puteri ale bisericii naționale. Numai în ei și în Dumnezeu să conteze și nimica bun să nu aștepte de aiurea, ci mai vârtos să stea în poziție de apărare din toate părțile.

Așa și fac românii acum de mult timp. De la 1821 datează epoca renașterii noastre naționale, politice și bisericești; atunci s’a depărtat din țara noastră cu Domnii fanarioți și clerul fanariot. Biserica noastră este biserica ortodoxă Română, pe care providența divină acum de curând a făcut’o biserica unui regat liber și independent, Regatul României.

Dacă ea în timpuri grele, de restriște și de întuneric, a știut, împreună cu toată nația a’și păstra și apăra autocefalia sa, cu atât mai vârtos va face aceasta astăzi, când s’a făcut lumină mare, când națiunea a căreia este aceasta biserică vede în ea un scut mare de apărare în timpuri grele, un liman în vijeliile vieții și o călăuză sigură pe calea mântuirii.

Cu toate acestea, Patriarhia n’a încetat, din timp in timp, a manifesta sub diferite forme părerea sa de rău că n’a putut cuceri și supune această biserică a națiunii române, puternică prin credință. Patriarhia a dezaprobat toate mișcările noastre de renaștere națională și le-a combătut cu toate armele de care a crezut că poate dispune. Pentru mișcarea noastră națională de la 1848, patriarhia a destituit și argosit (făcut nelucrător, n.n.) pe mitropolitul Neofit, pentru că s’a pus în fruntea națiunii în acea mișcare. Țara era tulburată și îngrijorată de existența sa politică și de aceea faptul a fost trecut cu vederea și considerat numai ca un expedient în luptele politice interne și externe. Când s’a început mișcarea unionistă în România, patriarhia a crezut că poate amenința pe Mitropoliții români cu excomunicare, daca vor adera și ei la unire și vor coopera pentru realizarea ei. Mitropoliții însă, ca și în trecut, au continuat a coopera la realizarea acestui mare act național. Sub Domnitorul Cuza s’au luat  mănăstirile țării din mâna călugărilor fanarioți, act prin care s’a șters ultima rămășiță a dominației fanariote, i s’a dezrobit și redat țării partea înstrăinată din moșiile și veniturile române spre a se întrebuința numai spre dezvoltarea și cultura națională. Patriarhia a dat alarmă mai în toată lumea, a pârât și nu încetează a se plânge pe la toate puterile contra unei închipuite nedreptăți ce i-ar fi făcut România; dar în realitate pentru un mare bine făcut României. Când sub același Domn, între alte legi pentru organizarea țării, s’au făcut și câteva legi privitoare la biserica română, aceste legi în adevăr n’au găsit ecou în inimile românilor, s’a impus de guvernul Domnitorului ca niște expediențe politice, cum s’a explicat lucrul pe urmă. În țară era însă murmurare pentru dânsele. Patriarhia a protestat contra lor la Domnitor; însă protestul său a fost respins. Guvernul Domnitorului a răspuns patriarhului, combătând amestecul lui în afacerile interne ale țării și bisericii române.

Sub Domnitorul Carol, legea organică bisericească, făcută sub Cuza-Vodă și care deșteptase mare nemulțumire în țară, s’a prefăcut, punându-i-se ca bază canoanele bisericești și uzurile tradiționale ale țării, ceea ce a mulțumit toate spiritele în țară. În ea se cuprinde modul alegerii Mitropoliților și Episcopilor, constituirea Sfântului Sinod și prerogativele lui în afacerile bisericești; administrația eparhiilor etc. După această lege se conduce biserica noastră acum de zece ani aproape și ea în sine nu este decât o continuare și aplicare a uzurilor anterioare. Patriarhia până astăzi se face a nu ști nimica despre organizarea și poziția noastră bisericească și la orice ocazie favorabilă ne întâmpină cu pretențiile sale de amestec în administrarea noastră internă bisericească și în toate scrisorile sale către Mitropolitul primat al României și președintele Sfântului Sinod al bisericii ortodoxe române, patriarhia întrebuințează titluri: „pre-sfințite Mitropolite al Ungro-Vlahiei, prea cinstite exarhe al plaiurilor și locțiitor al Cezareei Capadociei”; titluri care de cele mai multe ori n-au avut și nu au un nes sau vreo aplicare practică afară doar numai intenția de a jigni simțul nostru național, neîntrebuințând titlurile noastre legale. Cu aceasta ocazie, amintim și aceea că în prezent țara noastră nu este o simplă regiune, ținut (κράτος, κλίμα); ci „păzitul de Dumnezeu Regat al României”.

Acesta este în scurt istoricul autocefaliei bisericii române, pe de o parte avută și practicată de români neîntrerupt ca o demnitate inerentă unei națiuni autonome și apărată cu zel și pietate de toate generațiile trecute în curgere de multe secole; pe de altă parte, combătută și îngânată de patriarhia de Constantinopol, deși ea nu are în favoarea sa decât poate unele cazuri regretabile din Domnia fanarioților sau reminiscențe de pe atunci; deși ea dă canoanelor sinodale un alt înțeles. punându-ne pe noi între barbarii din veacul al V-lea, care locuiau lângă Tracia și lângă Pontul Euxin. Chiar să fi fost noi între acei barbari în veacul al V-lea, tot n’ar avea patriarhia un drept să ne stăpânească astăzi bisericește. Popoarele barbare în pruncia lor devin cu timpul culte prin civilizație și-și iau locul lor cuvenit între națiunile culte și se tratează cum sunt, nu cum au fost cu sute și cu mii de ani în urmă. Pe temeiul canonului acestuia și al altora, poate că patriarhia va pretinde dominația bisericească asupra Rusiei, asupra Bulgariei, Ungariei, Serbiei și chiar Greciei actuale; căci toate acestea oarecând se administrau bisericește după dispozițiile luate de la Constantinopol. Încheind acest capitol, Sf. Sinod al bisericii ortodoxe române, pe temeiul istoriei noastre române , pe temeiul legislației noastre moderne, pe temeiul demnității statului roman și al demnității națiunii române,  declară sus și tare că biserica română ortodoxă a fost și este autocefală în cuprinsul teritoriului României și nici o autoritate bisericească străina nu are drept a ne impune ceva. Nu avem nevoie a fi din nou recunoscută de cineva autocefalia noastră bisericească; ea este un fapt istoric îndestulător pentru noi pentru noi și pentru cei ce ne iubesc și voiesc a fi cu biserica și cu Statul nostru în relații amicale. Astfel stăm și astfel vom sta cât va fi în noi o suflare nimica nu ne va urni din această poziție.

Declarăm totodată că noi, apărând autocefalia bisericii noastre de orice presiune din afară, nu voim a ne desparți de întregimea bisericii ortodoxe. Noi păstrăm aceleași doctrine bisericești, aceeași disciplină, același cult divin pe care le-am moștenit de la părinții noștri și care sunt comune bisericii ortodoxe din toate țările. Noi recunoaștem în patriarhia de Constantinopol un centru moral, de unde trebuie să purceadă direcția în toate chestiunile de interes general al întregii biserici ortodoxe în privința dogmelor, a disciplinei, a cultului. Patriarhia poate la trebuință a ne consulta și pre noi în asemenea materii; putem și noi în asemenea cazuri să o consultăm. Patriarhul este socotit la noi ca primul ierarh al bisericii ortodoxe și mitropoliții noștri îl pomenesc la sfintele slujbe, implorându-i de la Dumnezeu pace, sănătate, onoare, viață îndelungată și povățuire a bisericii pe calea cea dreaptă. Vom primi de la acest centru bisericesc cu dragoste chiar povățuiri spirituale de folos națiunii și bisericii noastre. Dorim însă ca corespondența noastră bisericească să fie în formele obișnuite la noi și cerute de demnitatea reciprocă.

Sfârșind acum cele ce trebuiau spuse despre autocefalia bisericii române și despre relațiile noastre cu patriarhia, revenim iarăși la epistola patriarhală, de care ne ocupăm, și anume la chestiunea Sfântului Mir.

Înalta Sa Sanctitate, patriarhul Ioakim, face mustrare Ierarhilor români pentru actul sfințirii mirului, zicând că prin acest act s’ar fi călcat supremația sa spirituală asupra bisericii ortodoxe române; că acest act ar fi contrar rânduielii urmate la noi din vechime; că prin acest act Ierarhii români ar fi oferit lumii un tip de neorânduială. Apoi urmează textele biblice și canoanele pe care le-am analizat mai sus și care, precum am văzut, nu au nici o relație, nici cu autocefalia bisericii române, nici cu actul Sfântului Mir. Să ne explicăm sincer și în cunoștință profundă a chestiunii, pe tărâmul istoric, dogmatic și canonic.

În Pidalion găsim un singur canon în care se vorbește despre actul sfințirii Mirului, poruncind a nu se face de prezbiteri: „săvârșirea Mirului… să nu o facă prezbiterul” (Sinod. Cartag. c. 6). Canonistul rus, Arhimandritul Ioan, comentând acest canon, zice: „Săvârșirea Mirului (χρὶσματος ποὶησις) în canonul acesta se înțelege cu deosebire misterioasa săvârșire, adică sfințirea mirului. Temeiul pentru care se oprește prezbiterului sfințirea mirului este pus în canoanele bisericii apostolice, unde botezul și celelalte taine se săvârșeau de prezbiteri; dar punerea mâinilor asupra celor botezați pentru a le comunica darurile Sfântului Duh aparținea înșiși apostolilor și constituia un drept al lor deosebit, după darul și autoritatea comunicata lor de Iisus Hristos (Fapt. 8. 14-17). După apostoli, aceeași punere a mâinilor în mistere s’a însușit episcopilor, prin succesiunea autorității lor de la apostoli. Așa scriitorii bisericești din veacurile primitive mărturisesc că prezbiterii, săvârșind botezul, duceau pe cei botezați la episcopi, care puneau pe ei mâinile și-i declarau vrednici de sfânta comunicătură. Pentru aceea și după ce pretutindenea s’a stabilit întrebuințarea sfântului mir și ungerea în locul punerii mâinilor în demnitatea episcopală s’a păstrat de-asemenea și dreptul de precădere al ungerii, dreptul exclusiv al săvârșirii, sau al sfințirii mirului. Dar săvârșirea tainei ungerii s’a învoit și prezbiterilor. Această din urmă lucrare biserica ortodoxă niciodată nu o a însușit exclusiv episcopilor (precum biserica Romei) și nu a oprit’o preoților. În cartea instituțiilor apostolice citim: „tu, episcope, sau tu, prezbitere, dintâi unge cu ulei, apoi botează cu apă și în fine pecetluiește cu mir” (t. II. p. 129-130). Așadar de aici rezultă că canonul oprește pe preoți a săvârși sfințirea mirului și o rezervă episcopilor. Pidalionul patriarhiei, explicând acest canon, zice că trei lucruri oprește canonul acesta a se face de preoți, anume consacrarea fecioarelor, împăcarea păcătoșilor cu biserica; iar mai cu deosebire facerea sfântului mir, care toate trebuie a se lucra de arhiereu. Apoi într-o notiță de subsol citim ceva mai mult despre facerea sfântului mir:

„Alcătuirea sfântului mir, slujbă și taină se numește de Dionisie Areopagitul în cap. al IV-lea al ierarhiei bisericești. Această taină în ziua de astăzi foarte rar, într-atâția ani, se săvârșește o dată în biserica cea mare a patriarhiei Constantinopolului: nu știm pentru care pricină. Iar în împărăția cea de Dumnezeu păzită a Rusiei auzim că se face la fiecare al doilea an, în Joia cea mare a sfintelor patimi. Însemnează însă că această lucrare nicicum nu o pot face preoții, după canon, ci numai arhiereii, care pot și îndeosebi a săvârși mir. Dar pentru buna ascultare și supunere, adunându-se la scaunele patriarhicești în biserica catedrala o săvârșesc” (Pidal. f. 320).

De aici urmează că după canoane oricare episcop ortodox poate face sfințirea mirului; dar s’a introdus uzul ca în fiecare țară cu biserică autocefală sfințirea mirului se face numai în bisericile principale, la patriarhie și mitropolii. Așa în Orient se face la patriarhia de Constantinopol, la a Ierusalimului, a Antiohiei, Alexandriei, la Creta; în Rusia la mitropoliile din Petersburg, Moscova și Kiev, în Austria la mitropoliile din Carlovăț, din Sibiu și din Cernăuți. Și cuvântul principal este ca cheltuielile ce reclamă materialele din care se compune sfântul mir nu le poate întâmpina fiecare episcop îndeosebi, ci numai bisericile principale, care reprezintă centrele de unitate bisericească în fiecare țară cu biserică autocefală.

Dacă ne întoarcem la istoria bisericii române din trecut, găsim și aici o dovadă palpabilă de autocefalia bisericii noastre, care și în privința sfântului mir a avut deplină libertate a și’l procura după buna-voința sa și după credința sa. Chestia mirului la noi niciodată n’a devenit obiect de discuție teologică sau de judisdicție canonică până în prezent; căci altminterea ea s’ar fi curmat de demult, ca multe altele, în puterea autocefaliei noastre bisericești. Din vechime sântul mir uneori se sfințea în România. Anume, Domnitorii noștri, cu ocazia vizitelor patriarhilor din Orient, ai Constantinopolului, ai Ierusalimului, ai Antiohiei și ai Alexandriei, îi pofteau de săvârșeau sfințirea mirului împreună cu mitropoliții și episcopii țării. Bătrânii spun că în Moldova Vasele de argint pentru sfințirea mirului s’au păstrat până nu demult în Mănăstirea sf. Trei Ierarhi din Iași, de unde ele au dispărut cu alte odoare ctitorești și documente istorice când s’au retras egumenii greci din țară. Alteori patriarhii din Orient, la ocazia diferitelor lor trebuințe, trimiteau mitropoliților sf. mir ca dar; alteori mitropoliții noștri își procurau sf. mir când de la unii, când de la alții dintre patriarhii Orientului, după relațiile de apropiere amicală, ce erau între dânșii. În timpurile din urmă, sf. mir se lua când de la Constantinopol, când de la Kiev. Mirul procurat în atâtea diferite moduri mitropoliții la caz de nevoie îl adăugau cu untdelemn curat și îl sporeau ca să ajungă pe un timp mai îndelungat. Aceasta este permis de uzul bisericesc. De uzul acesta se pomenește și în Pidalion, în nota de la f. 320, la comentariul canonului ce l-am citat mai sus despre sfințirea mirului. Pe la începutul veacului al XVII-lea, patriarhul de Alexandria Meletie Pigas, trimițând sf. mir mitropolitului Moldovei Georgie Moghilă, zice în scrisoare: „Înmulțește-l cu regula știută”.

Pe lângă aceste temeiuri canonice și istorice, noi am luat în considerare și partea dogmatică a chestiunii. Sfântul mir este una din Tainele bisericii prin care se pecetluiește botezul, se pune pecetea darului sfântului duh asupra noului membru al bisericii, adică a celui botezat. Prin botez el s’a făcut fiu al lui Dumnezeu și comoștenitor cu Hristos al împărăției lui Dumnezeu, s’a introdus în biserica lui Iisus Hristos; prin ungerea cu sfântul mir se pecetluiesc toate membrele lui și se declară de organe ale sfântului duh, Carele trebuie să locuiască în sufletul creștinului să conducă viața și mișcările lui, după învățătura Domnului nostru Iisus Hristos. Sămânța pusă în sufletul noului membru al bisericii prin Taina botezului și al Chrismei, sau ungerii cu sfântul mir, trebuie să se dezvolte în viața lui prin îngrijirea bisericii al căreia el a devenit membru, adică prin catehizare, prin predică, prin administrarea celorlalte sfinte Taine, a căror depozitară este biserica. Atât botezul, cât și miruirea, fără o mare îngrijire a bisericii în decurgerea vieții creștinești, ar rămane ca o sămânță aruncată pe un pământ necultivat, neroditoare. Biserica dar trebuie să fie depozitară a tuturor mijloacelor de sfințire și perfecționare a credincioșilor, trebuie să aibă la îndemână toate mijloacele spre săvârșirea și administrarea tainelor și spre perfecționarea în viața creștină. Unul din aceste mijloace fiind și sfântul mir, ca pecete a botezului, ca simbol al comunicării sfântului duh, se cere neapărat ca el să se producă în fiecare localitate, unde este organizată o biserică autocefală. A căuta acest mijloc de sfințire pe la bisericile din alte țări ar însemna că acea biserică nu posedă toată plinătatea mijloacelor de mântuire și sfințire; că, dacă ea nu poate produce sfântul mir, nu poate comunica nici duhul sfânt celor botezați de dânsa, nici al desăvârși prin catehizare și predică, ci caută pe la alte biserici, ca acelea să pună în comunicație cu duhul sfânt pe botezații săi. Prin urmare ar trebui, ca consecință, ca tot de acolo să se aducă și catehizatori și predicatori care să conserve și să dezvolte darurile sfântului duh cele comunicate prin mir. Așadar sfințirea sfântului mir este un atribut indispensabil pentru o biserică autocefală. Fără acest atribut, acea biserică este lipsită de unul din mijloacele principale spre mântuire, comunicarea sfântului duh. A căuta mirul pe la bisericile altor țări înseamnă a nu avea conștiința și încrederea că duhul sfânt se pogoară de la Dumnezeu: „tot darul desăvârșit de sus este, pogorând de la tine, părintele luminilor”, zice sfânta biserică. Așadar și biserica noastră crede că duhul sfânt se pogoară și asupra ei precum și asupra celorlalte biserici și ea’L caută și’L cere de sus, de la părintele luminilor și dătătorul a tot darul desăvârșit.

În această convingere, bazată pe canoane, pe istoria generală a bisericii ortodoxe și pe istoria bisericii noastre, precum și pe însemnătatea dogmatică și pe exemplul altor biserici autocefale, noi am decis a săvârși în România, în biserica catedrală a primei Mitropolii, sfințirea mirului după rânduiala stabilită întru aceasta de biserică și după cum se face și la alte biserici autocefale. Această decizie este nestrămutată pentru totdeauna, până când va exista biserica ortodoxa a națiunii române.

Cat privește mustrarea ce ne face pentru acest act Înalta Sa Sanctitate patriarhul ecumenic, noi o privim cu simțul blândeții cuvenită bisericii noastre, ca membru al bisericii noastre ortodoxe ecumenice, cu care dorim a fi în pace și în armonioase legături spirituale, aducându-ne aminte de cuvintele sfântului apostol Pavel către Timotei, că „slugii Domnului nu i se cade să se sfădească, ci blând să fie către toți, învățător, răbdător” (II Tim. II, 24).

2) Epistola patriarhală spune că pe acolo s’ar fi răspândit zgomotul că în biserica română s’ar fi introdus oarecare inovații, precum stropirea și turnarea la botez; înmormântarea bisericească a sinucișilor; calendarul gregorian; demnități patriarhale și alte novisme și cere a i se da informații despre niște asemenea novisme. Această îngrijire a sanctității sale despre păstrarea bunei rânduieli și a disciplinei bisericii ortodoxe ne place și o aplaudăm din inimă. Dar sf. sinod al bisericii ortodoxe române nu are nici o cunoștință despre asemenea inovații, căci în biserica ortodoxă română s-au păstrat neatinse prescripțiile canoanelorrespective.

București 1882, ședința de la 23 Noiembrie.

† Președinte, Arhiepiscop și Mitropolit al Ungro-Vlahiei, primat al României, Calinic.
† Iosif, Arhiepiscopul și Mitropolitul Moldovei și Sucevei.
† Episcopul Iosif Râmnicu.
† Episcopul Romanului, Meichisedec.
† Inochentie, Buzău.
† Kallinic, Episcopul Hușilor.
† Ghenadie, Argeș.
† Calist Stratonichias, Băcăoanu.
† Arhiereul Ieremia Gălățeanul.
† Silvestru B. Piteșteanu.
† Valerian Râmniceanu.
† Innocent M. Ploieșteanu.
† Callistrat Bârlădeanu.
† Narcis Botoșăneanu.