„Tomosul” realității bisericești, oferit de credincioșii ucraineni Patriarhului Bartolomeu

Nu doar starea de rugăciune a credincioșilor ca semn de protest față de prezența și acțiunile Patriarhului Bartolomeu în Ucraina au fost semnificative, ci și mesajul transmis de aceștia. O privire realistă asupra realității bisericești a fost înfățișată într-un Tomos simbolic oferit public (pe 21 august) Întâistătătorului fanariot.

Foto: UJO

UJO: Tomosul mirenilor Bisericii Ortodoxe Ucrainene – Patriarhului Constantinopolului Bartolomeu I

Ați pășit pe povârnișurile Kievului, unde Sfântul Apostol Andrei Cel Întâi Chemat a propovăduit Cuvântul lui Dumnezeu, îndeplinind porunca Mântuitorului Domnului nostru Iisus Hristos: „mergeți să învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și Fiul și Duhul Sfânt” (Matei 28, 9). Pentru a îndeplini această poruncă, sfântul cneaz de la Kiev Vladimir a botezat Rusia în urmă cu 1033 de ani. Pentru a îndeplini această poruncă, predecesorul Vostru, patriarhul Nicolae al II-lea Hrisoverg (sec. al X-lea), a trimis un episcop și presbiteri în țara noastră pentru a boteza și ilumina poporul.

Patriarhia Constantinopolului a adus credința ortodoxă în Țara Rusiei. Frații din Tesalonic deopotrivă cu apostolii Chiril și Metodiu au dăruit popoarelor slave Evanghelia în limba lor maternă. Mitropolitii greci din Kiev au purtat nevoințele apostolice și au adus închinare adevărata lui Dumnezeu în țara noastră. Sfântul Munte Athos l-a format pe strămoșul monahismului rus, cuviosul Antonie al Peșterilor, de la care au provenit toate mănăstirile din Ucraina contemporană, Rusia, Belarus și alte țări. Un alt predecesor al Vostru, Patriarhul Atanasie al III-lea Patellarius (sec. al XVII-lea), odihnește cu sfintele moaște în Harkov și este cunoscut la noi ca făcătorul de minuni Atanasie cel așezat în Lubensk. Sunt de nenumărat darurile duhovnicești pe care țara noastră le-a primit de la Constantinopol, pentru care poporul nostru va fi în vecie recunoscător poporului grec.

Dar ce ați adus Dumneavoastră personal în țara noastră, în Ucraina? I-ați recunoscut pe schismaticii excomunicați din Biserică și i-ați acceptat fără pocăință! Ați coliturgisit la Sfânta Liturghie cu persoane fără sfânta hirotonie! Le-ați acordat schismaticilor un Tomos de autocefalie defectă, pe care poporul ortodox din Ucraina nu l-au cerut! Ați adus dușmănie, ură și violență în țara noastră! În numele Vostru, militanții cu cruzime acaparează biserici, alungă familiile de preoți din casele parohiale, îi bat pe credincioși și săvârșesc alte nelegiuiri! Ucraina se spală cu lacrimi și sânge din cauza acțiunilor Dvs. în țara noastră!

Dar cel mai rău este că faceți toate acestea în cadrul afirmării noii erezii pe care Patriarhia Constantinopolului o răspândește în prezent. Este erezia papismului de la Constantinopol. V-ați declarat drept cap pământesc al Bisericii, „primul fără egali”, primat cu puteri speciale și exclusive. Și îi conduceți pe toți adepții Dvs. la unirea cu catolicii, așa cum ați declarat în repetate rânduri. Mulți dintre predecesorii Dvs. au luptat împotriva ereziei papismului atunci când Roma a fost infectată cu ea. Patriarhul Mihail I Cerularie (sec. XI) i-a excomunicat pe legații romani și în persoana lor, pe toți cei bolnavi de această erezie. Cuviosul Marcu al Efesului (sec. XV) ne-a învățat să nu facem compromisuri și să nu fim de acord cu erezia papismului. Mulți sfinți ierarhi și cuvioși, atât greci cât și slavi, prin viața și propovăduirea lor au mărturisit necesitatea păstrării purității credinței ortodoxe, pentru că fără aceasta nu poate exista mântuirea sufletului.

Deci, deoarece evlavioasă și ocrotita de Dumnezeu țara noastră Ucraina este întărită în Ortodoxie și este învățată să rămână credincioasă Evangheliei, noi respingem pretenția Dvs. de a fi capul pământesc al Bisericii și mărturisim că doar „Hristos este capul Bisericii, și El este Mântuitorul trupului” (Efeseni 5:23). Respingem posibilitatea unității cu Roma fără pocăința catolicilor de toate rătăcirile lor eretice.

Ați „desființat” Biserica Ortodoxă Ucraineană, noi îi rămânem credincioși! L-ați respins pe Preafericitul Onufrie, noi îl recunoaștem ca primat și arhipăstor al nostru! Mulțumită vouă, 144 de biserici au fost confiscate cu forța în țara noastră, dar construim altele noi alături de ele! Depunem mărturie în fața întregii lumi că Biserica Ortodoxă Ucraineană și Întâistătătorul ei, Preafericitul Mitropolit Onufrie, în pofida deciziilor Dvs., își îndeplinesc misiunea mântuitoare pe pământul nostru.

Și vă chemăm la pocăință pentru atentatul la conducerea Bisericii, care aparține numai Domnului nostru Iisus Hristos, pentru dorința de a vă uni cu catolicii, pentru recunoașterea schismaticilor ucraineni, pentru acapararea bisericilor noastre, pentru agresiunea credincioșilor, pentru dușmănia și ura pe care le-ați semănat pe pământul nostru!

Dar în cazul în care veți aduce o pocăință publică pentru toate acestea, noi, credincioșii Bisericii Ortodoxe Ucrainene, suntem gata să vă onorăm în continuare ca primat al Bisericii Ortodoxe din Constantinopol, primul în cinste printre primații egali, ca moștenitor al sfinților ierarhi care au strălucit pe tronul Constantinopolului și ca arhiereu al lui Dumnezeu.

Astfel, pentru păstrare permanentă, vă înmânăm acest Tomos, scris și oferit în orașul Kiev, mântuit de Dumnezeu, pentru îndreptarea și pocăința Voastră.

Anul două mii douăzeci și unu, 21 august.

Mirenii Bisericii Ortodoxe Ucrainene”

Biserica Sârbă pledează și ea, alături de Ierusalim și ruși, pentru continuarea dezbaterilor despre schisma ucraineană. Canoane și interese pământești

După ce Patriarhul Teofil al Ierusalimului a pus în discuție anul acesta reluarea întâlnirilor inter-ortodoxe pentru rezolvarea schismei din Ucraina, Patriarhia Rusă și-a exprimat și ea dorința și disponibilitatea la acest efort la o lună distanță.

UJO: BORu: Întâlnirile în „formatul Amman” reprezintă vocea sinodală a Bisericii

Biserica Ortodoxă caută modalități de a restabili mecanismele sinodalității, care au suferit din cauza deciziei unilaterale a unuia dintre primii ierarhi. Patriarhul Ierusalimului Teofil al III-lea, prin convocarea Sinaxei Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe la Amman, a devenit vocea sinodală a Bisericii. Acest lucru a fost declarat într-un interviu pentru RIA Novosti de către conducătorul Departamentului pentru Relații Bisericești Externe din cadrul Patriarhiei Moscovei (DRBE PM), Mitropolitul Ilarion (Alfeev) de Volokolamsk.

Mitropolitul Ilarion a spus că unii autori greci și-au exprimat nemulțumirea față de ideea unei întâlniri la Amman deoarece aceasta nu a fost convocată de Patriarhia Constantinopolului și au explicat lipsa de temei a revendicărilor. „În istoria și dreptul bisericesc canonic, astfel de întâlniri ale Primaților nu au fost limitate în niciun fel. În al doilea rând, există precedente când Sinoadele cu participarea altor Primați au fost convocate de Patriarhii Ierusalimului, și nu ai Constantinopolului”, a menționat Mitropolitul.

Părintele Mitropolit a reamintit de Sinoadele de la Ierusalim din anii 764 și 1443, precum și despre modul în care în anul 1522 la Ierusalim a fost destituit Mitropolitul Ioanichie de Sozopol, care a pus mâna pe Tronul de la Constantinopolul, iar în 1672 a fost condamnată mărturisirea protestantă a credinței sub numele Patriarhului Constantinopolului Chiril Lucaris.

Nu cu mult timp în urmă, și Biserica Serbiei și-a declarat, prin vocea Mitr. Irineu, dorința de a fi rezolvat conflictul ucrainean prin intermediul unor noi întâlniri în formatul de la Amman.

Foto: Romfea.gr

Romfea.gr: IPS Irineu de Baska: Sunt necesare discuțiile pentru a depăși schisma ucraineană

Mitropolitul Irineu de Baska a acordat un interviu ziarului „Politika” din Belgrad, în care s-a referit, printre altele, și la subiectul Ucraina, la primat și la rolul Patriarhului Ecumenic.

Fragmentul cu privire la tema ucraineană:

Se aud anunțuri din partea Bisericii Ortodoxe Ruse, dar și din partea Patriarhiei Ierusalimului că au loc reflecții despre o nouă întâlnire a reprezentanților Bisericilor Ortodoxe Locale cum a fost cea care a avut loc la Amman, la care a participat și Biserica Sârbă, și se face referire totodată și la aprecierea Moscovei că nu mai este indispensabilă convocarea de către Patriarhia Ecumenică a unor astfel de Sinaxe pentru că ea a pierdut poziția de prima între egali din cauza susținerii schismaticilor din Ucraina. Cum priviți aceste invitații, dar mai ales observația cu privire la Patriarhia Ecumenică?

Convorbirile despre depășirea problemei în cauză sunt necesare. Trebuie să se desfășoare la diferite nivele, adică discuții bilaterale și plurilaterale, iar cel mai profitabil și roditor nivel ar fi cel sobornicesc/catolic, adică panortodox.

Totuși consfătuirea panortodoxă asupra temei este refuzată în prezent de Patriarhul Constantinopolului deoarece, conform explicației lui, ca primul episcop din listă al Bisericii Ortodoxe, are dreptul într-un fel sau altul să lucreze independent și de sine stătător raportat la tema jurisdicției și autocefaliei Bisericilor Locale, fără să ia în calcul opinia lor, chiar și când ea constituie opinia majorității zdrobitoare sau absolute.

Oare nu sună cunoscut acest lucru? Din păcate, o astfel de retorică de pe coastele Bosforului seamănă covârșitor cu retorica malurile râului Tibru din Italia. „Noua Romă”, Constantinopolul, Capitala (de unde se până astăzi Țarigrad la slavi), astăzi Istanbul, se plasează cumva că este copia „Vechii Rome” în context bisericesc și copie a ediției papiste din al doilea mileniu al epocii creștine, pe care Biserica Ortodoxă, condusă mai ales de Patriarhia de Constantinopol, care este numită pe drept „Marea Biserică a lui Hristos”, nu a acceptat-o niciodată până acum, dar sunt încredințat că nici în viitor nu o va accepta.

Unii teologii ai Constantinopolului pledează mai mult pentru poziția că Sinoadele și Sinaxele panortodoxe sau chiar și inter-ortodoxe nu are dreptul nimeni să le convoace în afară de Patriarhul Ecumenic. Evident, această poziție nu este întemeiată nici pe teologia, nici pe istoria Bisericii.

Este cunoscut faptul că majoritatea Sinoadelor Ecumenice din trecut nu au fost convocate de fiecare Patriarh de Constantinopol, că la Sinoadele Ecumenice anumiți Papi ai Romei și anumiți Patriarhi de Constantinopol au fost condamnați pentru erezie sau credință rea.

Dacă Biserica de Constantinopol ar avea real jurisdicție ecumenică, care îi cuprinde pe toți, și monopol al convocării Sinoadelor mai mari și Ecumenice, niciodată nu ar fi fost convocat un astfel de Sinod, la care un Papă sau un Patriarh Ecumenic să stea pe banca acuzaților și mai ales nu pentru un delict disciplinar sau moral, ci pentru delictul dogmatic cel mai greu, pentru apostazia de la credința dreaptă.

De aceea Patriarhul Ierusalimului, pe baza prestigiului să de episcop al Sfintei Cetăți a Ierusalimului și al prestigiului Bisericii sale ca Biserica cea mai veche apostolică, ce păzește sfințeniile cele mai mari din Țara Sfântă, are puterea și dreptul să convoace pe ceilalți Patriarhi și pe restul Întâistătătorilor Bisericilor pentru depășirea problemelor care s-au ivit și pentru păzirea unității Bisericii, de vreme ce primul Patriarh din listă nu vrea să-i convoace.

La acest punct ne confruntăm cu întrebarea: care este firea primatului primului episcop din listă? Adică este vorba despre primatul de putere sau despre al cinstei de întâietate? Este Patriarhul Ecumenic primul ex se (de la sine), de jure divino (conform unui drept divin) sau prin voința Bisericii, bazată mai ales pe factori istorici, nu strict teologici? Este el mai presus de Sinodul episcopilor sau este președintele Sinodului, prin urmare membru al lui?

La toate aceste întrebări Biserica Ortodoxă are un singur răspuns, categoric și cu un singur înțeles: în Biserică nu există primat de putere; primul episcop prin cinste este ceea ce este prin voința Bisericii, care are ca punct de plecare motive istorice; în sfârșit, el nu domină Sinodul. Într-un sens, el este primus inter pares (primul între egali), în nici un caz primus sine paribus (primul fără egali), așa cum susține noua teorie neopapistă a anumitor teologi. Pe lângă toate cele spuse înainte, Arhiepiscopul Constantinopolului, Noua Romă, și Patriarh Ecumenic, după cum este titlul său deplin oficial, nu și-a pierdut poziția (status-ul) său de prim între egali, adică primatul de onoare.

Mai mult, nici nu poate să-l piardă decât la un nou Sinod Ecumenic câtă vreme, se înțelege, acest Sinod ia cumva o astfel de decizie. Acest primat l-a dobândit el prin decizia Sinodului II Ecumenic din Constantinopol în anul 381, al cărui al treilea canon stabilește: „Episcopul de Constantinopol să aibă întâietatea cinstei după episcopul Romei pentru că aceasta este Noua Romă”. Acest canon a fost validat și întărit prin canonul 28 al Sinodului IV Ecumenic din Calcedon (451) după cum urmează: „…Stabilim și alegem despre întâietatea Preasfintei Biserici a Constantinopolului, Noua Romă. Căci Părinții au acordat întâietatea tronului Vechii Rome pentru cetatea aceea împărătească; și, fiind mișcați în această direcție, cei o sută cincizeci de episcopi iubitori de Dumnezeu au atribuit aceleași întâietăți tronului preasfânt al Noii Rome, judecând că cetatea cinstită cu împărat și senat este binecuvântat să se bucure de aceeași întâietate cu Vechea Romă împărătească și ca să fie mărită în faptă ca aceea în cele bisericești, fiind a doua după aceea”.

Astfel – pe baza datelor statale și politice (Noua Romă, cetatea împăratului și a senatului), și nu pe bază dogmatică, de ordin ecleziologic, după cum susțin opozanții noștri următori ai concepției romano-catolice oficiale despre primat – a fost recunoscută pentru o episcopie mică, ce avea sediul în orășelul Bizanț și este subordonată Mitropoliei de Heracleea, la cel mai înalt nivel, poziția de primă Biserică a Răsăritului, în timp ce primatul Romei a fost întins și asupra Noii Rome. În opinia și ideologia legislative statale a împărăției romane ambele cetăți erau considerate în esență două jumătăți ale aceleiași capitale.

Explicând sensul primatului în Biserică, pururea-pomenitul episcop Atanasie (Ieftici) scrie că primatul există în Biserică neîndoielnic și este trebuincios, pentru că există, numai că niciodată nu este îngăduit să vatăme plenitudinea generală a fiecărei Biserici Ortodoxe. Prin urmare primatul nu înseamnă putere asupra Bisericilor, ci un element esențial ale firii lor sobornicești/catolice.

Deci m-am străduit – nu știu cu cât succes – să prezint cititorilor Politika cât se poate mai simplu și într-un mod mai pe înțeles unele dimensiuni teologice cel puțin mai importante ale credinței noastre „în una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică”, acea credință în care noi înșine cumva nu credem, pentru că nu putem sau nu vrem, fiind împresurați de ceața slavei deșarte, a intereselor, a prejudecăților, a aspirațiilor geopolitice, prea puțin bisericești, și a altor idoli, să privim la lumina neînserată a adevărului dumnezeiesc, care singur poate să ne elibereze de tragicele noastre amăgiri și patimi.

Să rezum răspunsul meu la a doua parte a întrebări dumneavoastră! Regimul inferior nu poate să pună la îndoială, cu atât mai mult să anuleze deciziile celui mai înalt nivel. Acest cel mai înalt regim în Biserică este Sinodul Ecumenic sau, mai potrivit, Biserica însăși prin Sinodul Ecumenic sau general.

De aceea a eșuat Patriarhul Ecumenic prin intervenția lui necanonică în teritoriul canonic al Patriarhiei Moscovei, prin care a fost extinsă, adâncită și răspândită aproape în toată Ortodoxia, dar nu a pierdut primatul real și recunoscut de toate Bisericile Ortodoxe al cinstei și atribuțiile care decurg canonic din el. Totuși, din păcate, și-a pus în joc, mai mult sau mai puțin, în fața a multor ortodocși, valoarea și credibilitatea de care se bucura până atunci și din poziția lui și ca persoană.

Totodată, valoarea și credibilitatea poate să le redobândească, după convingerea mea adâncă, imediat – și nu numai să le dobândească, ci să le și crească neasemănat – dacă va comunica faptul că a fost o victimă atât a dezinformărilor schismaticilor ucraineni, cât și uneltirilor conducătorilor ucraineni și dacă va retrage în continuare recunoașterea așa-zisei Biserici Ortodoxe din Ucraina, va restabili unitatea Ortodoxiei și va încuraja dialogul tuturor cu toți. Un asemenea gest al său ar arăta tuturor în lume care este conținutul primatului conform concepției ortodoxe: este slujirea fără compromis pentru unitatea Bisericii, în timp ce Biserica primă are rolul însuflețirii, al mijlocirii și coordonării, și nu al emiterii izolate de ordine.

Domnul Hristos ne învață prin El Însuși și prin cuvintele Sale că cei care din alegerea lor și din dragoste sunt ultimii sunt așezați primii înaintea lui Dumnezeu, iar cei care se pun să fie cu orice preț primii ajung jalnic ultimii fără scăpare înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor.

Ca unul din colaboratorii smeriți de mulți ani ai Sanctității Sale, Patriarhul Bartolomeu, la nivelul temelor inter-ortodoxe și pan-ortodoxe (împreună cu ceilalți și la nivelul depășirii schismei din Biserica Ortodoxă a Bulgariei la Marele Sinod pe care l-a prezidat la Sofia și a îndeplinit lucrarea mare și istorică a tămăduirii rănilor duhovnicești și a împăcării fraților) îmi iau curajul – poate cumva necuvenit, totuși în orice caz sincer, cu dragoste și evlavie față de persoana și slujirea sa – să închei printr-un strigăt către Dumnezeu și către însuși Patriarhul Ecumenic, o chemare să se ridice și acum, ca altădată, la înălțimea misiunii și răspunderii sale, să îndepărteze orice piatră de sminteală și orice piatră de poticnire și să șteargă orice lacrimă de durere din cauza schismei și orice pătimire cumplită din cauza violenței schismaticilor în Ucraina și nu numai în Ucraina. Dacă vrea, poate să facă aceasta.

Acest lucru să fie, să fie cu ajutorul lui Dumnezeu!

Cu toate că prezentarea și poziția exprimată de Mitropolitul Irineu este imbatabilă și profund ortodoxă, totuși mai există unele semne de întrebare. Sârbii apără oare ordinea canonică sau propriile interese? Atitudinea lor este una de conștiință sau dictată de dorința de a nu pierde și ei teritoriile canonice din Muntenegru și Macedonia de Nord? Desigur că aceste îngrijorări sunt justificate și firești, dar la fel de normală ar fi fost o reacție de apărare a credinței și în privința trădării ecumeniste în general și la Sinodul din Creta în particular. Documentele sinodale nu au fost semnate de majoritatea delegației sârbe, însă au fost recunoscute în Sinodul lor local național. O conștiință ortodoxă ar trebui să se manifeste în toate punctele sensibile care afectează Biserica, nu doar unde sunt lezate propriile interese. Altfel, care este credibilitatea acțiunilor întreprinse?

În sensul celor spuse, ar trebui să avem îngrijorări serioase cu privire la ortodoxia actualului Patriarh Porfirie al Serbiei, ucenic al Mitropolitului Irineu de Baska, dar care este și un ecumenist dovedit. Oare ordinea canonică ar trebui să depindă de interese politice sau național-bisericești? Oare Dumnezeu sprijină astfel de acțiuni și cât de eficiente sunt ele fără ajutorul Lui deplin? Din nefericire, poporul credincios este la mâna chiar și a conducătorilor săi bisericești, care de multe ori nu se ridică la înălțimea și credincioșia cerute.

Katanixi.gr: Patriarhul de acum Porfirie al Serbiei este opozant al autocefaliei ucrainene

De dorit ar fi fost să primim poziția Patriarhului Porfirie referitoare la autocefalia ucraineană ca născută din adâncul credinței. Totuși există un mare „dar”…

Pe aceeași linie cu predecesorul său, Irineu, se plasează și Patriarhul de acum Porfirie al Serbiei în legătură cu autocefalia ucraineană. Deja de anul trecut, ca Mitropolit de Zagreb, declarase într-un interviu că «schismaticii ucraineni nepocăiți nu sunt recunoscuți ca membri ai Bisericii și acest lucru urmează să fie valabil cât timp rămân în schismă». (…) În plus, și-a exprimat adânca durere pentru distrugerea unității Sfintei Biserici Ortodoxe Catolice/Sobornicești.

A rămas statornic față de această poziție și după alegerea sa pe tronul patriarhal, pentru că a declarat cu puține zile mai devreme la un canal central de televiziune RTS că se plasează de partea poziției Bisericii Ortodoxe Ruse cu referire la autocefalia din Ucraina și a accentuat că «acțiunile Patriarhiei Ecumenice nu sunt în acord cu tradiția Bisericii». A arătat în acest mod că rămâne neinfluențat, chiar dacă în ziua hirotoniei sale schismaticul Epifanie l-a felicitat, prin rețelele de socializare, pentru întronizarea sa.

Ar fi fost de dorit să primim această poziție a Patriarhului Porfirie cu privire la autocefalia ucraineană ca un rezultat și produs al credinței lui profunde și al ascultării de canoanele și dogmele credinței noastre. Totuși se întâmplă asta în practică sau ne aflăm în fața unei alte mișcări de strategie geopolitică în care sunt strecurate interese dispersate? (…)

Cine poate uita scena de coșmar și rușinoasă a sărutării mâinii Papei Francisc de către IPS Porfirie la Assisi în 2016? Înjosirea absolută și batjocorirea credinței noastre a fost împlinită în acea clipă, când Mitropolitul ortodox s-a închinat la conducătorul eretic al papismului și a primit binecuvântarea lui. Totuși Patriarhul de acum al Serbiei s-a străduit foarte obraznic să îndreptățească acest fapt, spunând că oarecum a făcut-o din motive personale. Mai ales a adăugat că a acționat în duhul Evangheliei! (…)

Cu toate acestea, relațiile admirabile cu papistașii s-au arătat și la slujba sa de întronizare, unde s-au aflat și reprezentanți ai bisericii papistașe. După cum era de așteptat, nu a lipsit în cuvântul său de întronizare să semnalizeze parcursul pe care-l va urma ca drum al păcii și unității cu toți oamenii și cu natura. A fost evident un discurs de întronizare adăpat din duhul ecumenismului, care lucrează înfocat pentru înscăunarea pan-religiei demonice pe pământ.

(…) Patriarhul Porfirie a spus că «misiunea Bisericii este să clădim pacea»! (…) Cât de tare se depărtează cuvintele lor (ale episcopilor contemporani) amăgitoare de cuvântul evanghelic: «Nu socotiți că am venit să aduc pace pe pământ; nu am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe om de tatăl său și pe fiică de mama sa și pe noră de soacră; și dușmanii omului vor fi casnicii lui». (Mat. 10, 34-36). Acestea înseamnă, conform tâlcuitorilor bisericești, că nu este posibil să fie împreună binele și rău, adevărul lui Hristos și minciuna diavolului.

Deci, după ce am prezentat mișcările și poziția PF Porfirie în legătură cu papistașii și Papa, se naște nesilit nedumerirea cum de este posibil să se opună cu vigoare autocefaliei ucrainene, invocând principii dogmatice și canoanele sfintei noastre credințe? Oare este credința unealta pe care o folosesc după bunul plac? Să nu fie! Evident ceea ce se întâmplă este o reacție a Bisericii Sârbe de frica recunoașterii probabile și de creare a Arhiepiscopiei Autocefale a Ohridei cu reședința la Skopje, precum și acordarea autocefaliei Muntenegrului.

În concluzie, PF Porfirie se străduiește să-și păzească propria casă, ca și predecesorul său, Irineu, mișcându-se desigur nu pe baza credinței și pentru credință, ci pe baza intereselor lumești, politice și de altă natură josnică.

Falsuri în pledoaria Pr. Patriciu Vlaicu pro Sinodul din Creta (1) – Organizare și participare

Unul dintre cei mai vocali susținători ai Sinodului din Creta (2016) a fost și rămâne Părintele Patriciu Vlaicu, mai ales că a participat la el ca unul din cei 6 însoțitori ai delegației BOR. Pe lângă aceasta, este profesor de Drept canonic la Universitatea de Teologie Ortodoxă din Cluj, paroh al bisericii „Sf. Nicolae” din Bruxelles, Belgia. Deci este una din cele mai autorizate voci să vorbească „de bine” pe acest subiect. În contextul în care tema este îngropată într-o tăcere vinovată la nivel înalt, este bine că mai există încă dispoziția de a fi abordată.

Într-o conferință on-line recentă, Pr. Patriciu a făcut o prezentare de popularizare a lucrărilor și „beneficiilor” Sinodului din Creta. Din nefericire, argumentele pe care le folosește sunt neconcludente și inconsistente, dublate de o eschivă permanentă și deviere de la subiect în secțiunea de întrebări și răspunsuri. Cu toate că pare a fi vorba de o dezbatere surdă, consider că trebuie să-i fie adresată o critică ce ar putea fi folositoare și lămuritoare măcar altora interesați pe temă. Sfinția sa este convins de cele pe care le susține și poate va avea bunăvoința să-și revizuiască poziția, după cum singur declară că este dispus să răspundă provocărilor.

Ceea ce voi încerca să arăt este că argumentele pro-Creta au mai mare trecere nu pentru că ar fi valide și serioase, ci pentru că pur și simplu sunt exprimate și susținute de la nivel oficial și cei mai mulți oameni preferă să nu-și facă probleme de conștiință, ci să fie obedienți. Există o supunere oarbă, care nu vine din credință, ci din lipsa de asumare autentică a învățăturii lui Hristos. Foarte puțini realizează că Evanghelia cere o credință ce pare nebună în ochii lumii (cf. 1Cor. 1:19), care doar ea este mântuitoare, nu conformistă, căldicică, de fațadă și neimplicată.

Pentru o ușurare a lecturii și o sistematizare a subiectului, am împărțit materialul pe mai multe teme.

„Observatori” eretici la Sinodul din Creta (Foto: Flickr, Holy Council)

Organizarea și participarea la Sinodul din Creta

Unul dintre cele mai discutate aspecte legate de Sinodul tâlhăresc din Creta a fost acela al organizării. Este important de văzut care a fost imperativul întrunirii lui și cum a fost pregătit terenul. Au existat, pe ultima linie critici privind regulamentul de funcționare, drept pentru care trei Biserici Locale nu au onorat cu prezența, iar una (Antiohia) a invocat drept motiv al absentării conflictul cu Patriarhia Ierusalimului pe tema jurisdicției asupra Qatarului. Adoptarea deciziilor finale a fost făcută printr-un vot original, inovativ față de tradiția dintotdeauna a Bisericii. La fel, receptarea ulterioară este una care ridică probleme.

Ce spune Pr. Patriciu în privința acestor aspecte?

– min. 4:35: „Canonul 37 apostolic spune foarte clar că, atunci când sunt probleme, episcopii trebuie să discute împreună. Dacă sunt probleme la nivel regional, trebuie să discute episcopii dintr-o regiune. Dacă sunt probleme care privesc Biserica întreagă, sunt Sinoade lărgite… doar 7 dintre ele au fost asumate, recunoscute ca fiind Ecumenice.”

– min. 7:20: Canonul 76 al Sinodului din Cartagina (84 din Pidalion) prevede: „de câte ori se organizează un Sinod, să se creeze delegații ale Bisericilor.”

– min. 10:30: „În 1902 a fost prima inițiativă (de convocare a unui Sinod general) a Patriarhului Ioachim al III-lea… pentru că lumea era tulbure la începutul sec. XX, era plină de lucruri noi.”

– min. 29:40: „Acest document nu este un document nou, a fost elaborat începând cu 1968 și persoane care acuma sunt foarte împotriva acestui document au făcut parte din dialogul ecumenic cu celelalte comunități creștine și și-au adus contribuția la aceste documente.”

– min. 30: 25: „Dacă nu se întrunește Sinodul, așa cum spune canonul 19 al Sinodului al IV-lea Ecumenic, se provoacă dezordine, este important să aibă loc întruniri sinodale.”

– min. 31:55: „Dacă vreo Biserică din cele prezente ar fi manifestat obiecții față de vreun document, acel document pur și simplu nu ar fi fost adoptat, de aceea este o greșeală din partea Bisericilor care nu au participat.”

– min. 32:50: „Primul lucru sau cel mai important este că la Sinodul din Creta s-au întâlnit Bisericile.”

Secțiunea întrebări și răspunsuri:

– min 3:25: „Semnătura tuturor episcopilor a fost un act de participare.”

– min. 5:15: „Nu văd cum Biserica Serbiei ar fi putut să accepte semnarea unui document, să nu ridice dreptul de veto dacă majoritatea episcopilor n-ar fi fost de acord…”

– min. 5:40: „Unii sinodali au spus că nu au semnat din motivul acesta, alții că au avut o reținere, dar ideea era de consens. N-au fost rețineri atât de mari încât să nu fie adoptat documentul.”

– min. 6:30: „Sinodul nu poate fi contestat ca fiind Sinod.” „Patriarhia Moscovei nu a contestat Sinodul din Creta, nu l-a negat, ci a arătat că nu a fost Sinodul la care se așteptau să fie. Biserica Bulgariei la fel, chiar dacă zice că nu a fost nici mare, nici sfânt, e pt. că nu a participat…” „Toate Bisericile care nu au participat își exprimă dorința de a continua această lucrare sinodală.”

– min. 10:40: „În ianuarie 2016 toate Bisericile autocefale au fost de acord cu convocarea Sinodului.”

– min. 11:40: „În ultima clipă Biserica Bulgariei a anunțat prima că ea nu participă, deși ea a trimis la Secretariatul Sfântului și Marelui Sinod inclusiv lista participanților, din care făcea parte chiar și fostul rege al Bulgariei, Simeon… Motivele pentru care s-au retras au fost complicate, complexe.”

– min. 13:00: „Noi, Patriarhia Română, am preluat toate observațiile pe care Patriarhia Georgiei le-a trimis și a încercat să le pună în discuție.”

– min. 32:35: „Întrebare: Biserica Georgiei a respins la întâlnirea presinodală de la Chambesy textul despre căsătoria mixtă, acesta este motivul neparticipării. Răspuns: Da, Biserica Georgiei a fost împotriva căsătoriilor mixte, dar nu a refuzat participarea. Dovada este că Biserica Georgiei a trimis Sfântului și Marelui Sinod amendamente la document. … Și-a trimis lista cu delegații ei, dar a decis în ultima clipă să nu participe.”

– min. 1:51:30: „În cadrul Sfântului și Marelui Sinod au fost discuții frumoase, nu au fost tensionate. Au fost în contradictoriu, la anumite momente, dar nu au fost discuții care să fie agresive.”

Sintetizând pledoaria Părintelui Patriciu, el afirmă:

1. A fost necesară convocarea Sinodului pentru că există canoane care prevăd obligația întrunirii Sinoadelor și participării episcopilor la ele pentru a rezolva problemele care apar. Prima inițiativă a convocării unui Sinod general a fost în 1902 din partea Patriarhului Ecumenic Ioachim al II-lea.

2. Pe baza canonului 76 Cartagina, care menționează posibilitatea formării unor delegații, este sugerat faptul că a fost normală participarea doar a unor reprezentanți, nu a tuturor ierarhilor din toate țările.

3. În Comisiile pre-sinodale, care au pregătit documentele de lucru, a existat dezbatere autentică și fructuoasă. Chiar dacă unii au o altă poziție astăzi decât Sinodul, asta se datorează faptului că nu sunt ei consecvenți cu ei înșiși.

4. Toate Bisericile și-au dat acordul în ianuarie 2016 pentru întrunirea Sinodului, deci absențele au fost nejustificate, țin de motive neîntemeiate.

5. Bisericile Bulgară și Georgiană au fost de acord cu participarea, dar s-au răzgândit nefondat în ultima clipă.

6. Chiar dacă unele Biserici nu au participat, poziția lor a fost reprezentată de celelalte. Spre exemplu, amendamentele georgienilor au fost preluate de delegații români.

7. Respingerea textului despre căsătorie de către georgieni nu a fost un motiv pentru neparticipare.

8. Semnăturile participanților au fost un act de participare, nu un vot. Documentele au fost adoptate prin consens.

9. Textele au fost adoptate prin unanimitate și orice împotrivire constituia un impediment să fie semnate.

10. Sinodul nu este respins de nici o Biserică din cele absente, ci doar nu se supun pentru că nu au participat.

Combaterea afirmațiilor. În ce constau erorile

Perspectiva de mai sus păcătuiește prin aceea că este părtinitoare, asamblată în așa fel încât să dea bine. Nu pornește de la observarea obiectivă a faptelor cu conștiință curată, ci de la dorința de a arăta că Sinodul a fost corect organizat. Așa se face că nu sunt interpretate canoanele și tradiția Bisericii în duhul și litera în care au fost formulate, ci doar sunt scoase din cadrul lor și potrivite într-un context favorabil. Desigur că cine nu este familiarizat cu spiritualitatea ortodoxă, nu va percepe erorile și se va mai comod să accepte explicații facile, însă nu la fel va reacționa un credincios serios.

1. De dragul argumentării că prezența a fost obligatorie, Părintele invocă o serie de canoane care se referă la o speță puțin diferită. Această teorie a fost formulată de unii episcopi și teologi ai Patriarhiei Ecumenice chiar și în vremea întrunirii Sinodului din Creta, în 2016. Dar canoanele 37 ap., 5 I Ec., 19 IV Ec., 8 trulan, 6 VII Ec., 20 Antiohia, 18 Cart. (26 în Pidalion) vorbesc despre Sinoadele regionale anuale.

Pentru a fi clar, trebuie știut că Sinoadele pot fi Ecumenice, Locale și regionale. Cele ecumenice sunt acelea la care sunt prezente toate Bisericile Locale sau au trimis reprezentanți sau deciziile lor au fost recunoscute ulterior în unanimitate. Există 7 astfel de Sinoade consacrate, dar au mai fost întrunite o seamă care aspiră la acest statut. Cele Locale sunt acelea la care nu au participat toate Bisericile, ci doar dintr-o regiune mai întinsă, din diferite zone. Aceste două categorii se referă la Sinoade întrunite în mod extraordinar, pentru a rezolva probleme punctuale, îndeosebi de credință. Pe lângă acestea, mai există Sinoadele regionale, ale unor mitropolii sau Patriarhii, care se adună regulat de două ori pe an sau cel puțin o dată.

Canoanele menționate se referă la cel de-al treilea tip de Sinoade și prevăd obligația episcopilor de a participa la ele pentru a fi rezolvate problemele curente care apar în Biserici Locale. Ele nu au în vedere Sinoadele extraordinare (Ecumenice sau Locale). Așadar canonul 19 al Sinodului IV Ecumenic nu poate fi aplicat Sinodului din Creta, ci celor din cuprinsul Bisericilor autocefale. Deci nu a fost obligatorie prezența în Colimbari. Cu cât se angajează să fie mai mulți participanți, cu atât valoarea și reputația crește sau, dacă sunt mai puțini, scade.

S-a făcut propunerea să existe un astfel de Sinod la o perioadă regulată de 7 sau 10 ani. Dar această perspectivă este susținută de posibilitățile tehnice actuale de comunicare globale, nu de cerințele funcționale, canonice și structurale ale Bisericii Ortodoxe. Ea este organizată, conform canonului 34 apostolic, pe regiuni configurate pe criterii etnice: „episcopii fiecărui neam/nații (ἔθνος)” trebuie să se constituie în jurul unui întâistătător. Așadar problemele administrative apar la nivelul Bisericilor autocefale și sunt tratate de Sinoadele lor, iar cele generale, care țin îndeosebi de credință, necesită cercetare sinodală extraordinară doar atunci când apar provocări punctuale, cum sunt ereziile.

Dar și felul cum s-a ajuns la convocarea Sinodului a urmat această logică defectuoasă. Așa cum menționează Pr. Patriciu, prima inițiativă a avut loc în 1902, dublată de o altă Enciclică a Patriarhiei Ecumenice din 1920. Ambele acțiuni sugerau o unire cu catolicii și protestanții sau măcar o discutare a ei la nivel pan-ortodox. În același timp, a fost sugerată și introducerea calendarului gregorian. Aceste două subiecte au stat mereu în legătură, din păcate, ceea ce a atras repudierea din partea mediului ortodox sănătos. În general, au fost reacții de eschivă, amânare sau chiar de critică. În loc să fie pusă problema ecumenismului în sensul condamnării lui, acesta era promovat ca o oportunitate de luat în calcul. Confruntarea dintre moderniști, reprezentați îndeosebi de Patriarhia Ecumenică, și tradiționaliști a dus la convocarea Sinodului din Creta într-o formulă nereprezentativă pentru Ortodoxie, forțată și păgubitoare, de impunere a unei noi linii inovatoare, care nu poate fi susținută prin apelul la canoanele și tradiția ortodoxe.

2. Este invocat canonul 76 Cartagina pentru a justifica formarea unor delegații din cel mult 25 de episcopi din fiecare Biserică autocefală. Dar, cum am scris deja, acest canon, ca și al 18-lea (26 din Pidalion), se referă la dezbateri sinodale regionale, de data aceasta la nivelul Africii de atunci. Din punctul meu de vedere, nu este necanonic faptul că nu au fost invitați toți episcopii de pretutindeni, ci că nu a existat o reprezentativitate reală, mai ales că prezența a fost una slabă comparativ cu trecutul. Biserici mari, ca cele din România, Rusia, Georgia, Grecia să zicem, au fost puse pe plan de egalitate cu altele mai mici, cu mult mai puțini episcopi. Poate ar fi fost mai nimerită o proporționalitate, nu o nivelare a lor. Chiar dacă a participa prin reprezentanți nu este un lucru necanonic, ci corect, când nu există posibilitatea să se întrunească laolaltă mai mulți, totuși pare că s-a urmărit o alegere selectivă intenționată a participanților și o excludere a clerului inferior și a mirenilor.

3. Părintele Patriciu face referire la poziția Pr. Teodor Zisis, care a fost membru în Comisia pre-sinodală, care s-a ocupat cu redactarea textelor ce urmau să fie discutate în Sinod. În mod normal, hotărârile oricărui Sinod sunt redactate de către participanți. De data aceasta, discuțiile au pornit de la niște texte discutate în prealabil de comisii speciale din care făceau parte delegați din toate Bisericile Locale. Aceasta pentru că presiunea întrunirii unui Sinod pan-ortodox a apărut îndeosebi după introducerea calendarului îndreptat. În anii ’30 sârbii au cerut să fie discutate mai multe subiecte, nu doar acesta. Atunci au fost stabilite mai multe teme ce au fost dezbătute în prealabil și urmau să fie definitivate în cadrul Sinodului.

Din comisiile pre-sinodale a făcut parte și Pr. Teodor Zisis. În procesele verbale care consemnează discuțiile care au avut loc, este menționată propunerea Părintelui de a schimba expresia „existența ontologică” a celorlalte Biserici și Confesiuni cu „existența de facto”. Fără a ține cont că poziția Pr. Teodor a fost una corectă și ortodoxă, el a fost criticat că ar fi „autorul direct al acestei formulări”, care este cea mai controversată. În primul rând, nu a fost autorul, ci criticul ei în 1986, iar în al doilea rând, paragraful respectiv a fost reformulat total în 2015, la a 5-a Conferință presinodală. Se observă că documentul despre relația cu „restul lumii creștine” a fost rescris pe ultima sută de metri, între hotărârea din 2014 de a fi convocat Sinodul și întrunirea lui efectivă în 2016, tocmai pentru a conține teoriile ecumeniste. Așadar este absolut normal ca Pr. Teodor Zisis să fie împotriva textului sinodal pentru că e în contradicție cu ce a susținut el dintotdeauna.

Pr. Patriciu duce mai departe niște acuze fără a lua în seamă că au fost demontate și sunt inconsistente. Nu este interesat atât de mult de fondul problemei, cât de manipularea celor neștiutori.

4. Este adevărat că Patriarhii au fost de acord cu întrunirea Sinodului la Sinaxa Întâistătătorilor din ianuarie 2016, însă decizia lor urma să fie validată în Sinodul fiecărei Biserici Locale și să fie desemnați delegații. Așa s-a întâmplat în practică și acest lucru reiese din faptul că Regulamentul de funcționare (art. 2.3) prevedea ca Patriarhul Ecumenic să trimită invitații celorlalte Biserici autocefale. În practică, patru dintre ele au ales să nu participe, invocând diverse motive.

5. Bulgarii au refuzat participarea pe ultima sută de metri, însă motivele au fost întemeiate. Principalul a fost acela că documentele aflate în discuție nu putea fi modificate decât prin unanimitate. Practic, participanții, conform regulamentului, nu puteau schimba nimic decât dacă toate Bisericile erau de acord (art. 11.2). Deoarece existau formulări greșite, imposibilitatea practică a modificării lor făcea ca deciziile să fi fost luate dinainte de comisiile pregătitoare, nu de sinodalii semnatari. Spre exemplu, dacă georgienii nu acceptau pogorământ pentru căsătoriile mixte, ei nu puteau modifica textul decât cu acordul tuturor. Era suficient ca o singură delegație să nu accepte și forma finală rămânea cea pre-sinodală. În aceste condiții, sunt de înțeles bulgarii și georgienii că nu s-au prezentat la o asemenea procedură.

6. Faptul că observațiile georgienilor au fost preluate de delegația română este o simplă teorie pentru că important era nu doar să fie prezentate, ci și susținute. Biserica Georgiei a făcut asta mai ferm prin faptul că nu au participat, pe când delegația română a făcut concesii.

7. Nesemnarea textului despre căsătorie de către georgieni ar fi trebuit să constituie un motiv îndestulător ca Sinodul să nu se întrunească pentru că dezbaterea temelor presinodale nu a fost încheiată. Conform regulamentului (art. 8.2), acesta nu ar fi trebuit dezbătut din acest motiv. Ba chiar definitivarea discuțiilor pe texte era o condiție fără de care nu putea fi convocat Sinodul în totalitate, după cum rezultă din art. 2.1 din Regulament. Aceasta arată că au fost presate lucrurile, că nu se ajunsese la un consens real, ci la unul forțat, artificial. Mai mult, regulamentul însuși nu a fost semnat nici de antiohieni și georgieni, ceea ce ridică o problemă serioasă cu privire la consimțământul pentru întrunirea Sinodului. Aceste aspecte arată vicii de procedură.

8. Au fost în total 25 de ierarhi (15%) care nu au semnat documentele finale din Creta, îndeosebi cel legat de ecumenism. Acest lucru nu a fost, într-adevăr, un impediment pentru adoptarea deciziilor finale. În mod normal, pe o temă dogmatică nu există votare, ci ori unanimitate, ori excluderea din comuniune. Dar posibilitatea ca la Sinodul din Creta unii episcopi să nu semneze și totuși votul să se facă la nivel de delegații ale Bisericilor locale a dus la situația ca ei să rămână în comuniune cu ceilalți. Acest fapt produce o mare dezordine și răvășire. În felul acesta, coexistă dreapta-credință cu erezia. Avem un fel de consens fără unanimitate, ceea ce este absurd. Aceasta este o inovație gravă și care subminează stabilitatea Bisericii, introduce o stare de compromis în materie de credință.

Unii din episcopii care nu au semnat au argumentat destul de elocvent că ei consideră eretic cel puțin un document. Adică nu e o poziționare oarecare, nu e un lucru de joacă. Din păcate, atitudinea lor nu este dusă până la capăt, să condamne explicit Sinodul și chiar să refuze comuniunea cu semnatarii lui.

O situație delicată este cea a sârbilor. Aceștia au anunțat, la un moment dat, că nu vor participa la Sinod. Apoi 17 din cei 25 de delegați nu au semnat documentele. Totuși Biserica lor și-a dat votul de aprobare, apoi au acceptat deciziile în Sinodul lor local.

Aceste inconsecvențe nu produc încredere, ci confuzie, impresia că totul este la mica înțelegere sau chiar supus unor presiuni ilicite.

9. Deși prevederile regulamentului de funcționare erau ca modificările să fie făcute prin unanimitate, nu s-a ținut cont de acest lucru, după mărturia Pr. Patriciu. În fața presiunii create de absența unor Biserici, Patriarhul Ecumenic a cedat și a acceptat ca votul să fie dat pe forma finală a documentelor, nu a amendamentelor. Însă nu putea fi prevăzută această situație dinainte și poate că, fără absentarea unora, nu s-ar fi ajuns la ea. Deci nu a fost nici o greșeală din partea Bisericilor neparticipante, ci e vorba de o prezentare tendențioasă a lucrurilor din partea Părintelui pentru că regulamentul nu prevedea această procedură, ci fix invers, anume că obiecțiile la documentele presinodale ar fi fost acceptate doar dacă erau toți de acord cu ele.

10. Cel puțin Biserica Bulgariei și a Georgiei au formulat obiecții serioase în Sinoadele lor la adresa documentelor din Creta. Ele aduc acuze de devieri dogmatice. Patriarhia Rusă a amânat discutarea teologică a textelor și deocamdată nu consideră Sinodul ca fiind reprezentativ pentru ea. Practic, se situează într-o oarecare neutralitate, ca și Biserica Antiohiană. Această situație nu echivalează nicidecum cu o acceptare tacită, ci cu o stare de conflict mocnit nerezolvat. Continuarea lucrării sinodale nu înseamnă că totul e bine până acum, ci că este confuz și cu probleme și e nevoie să fie găsite soluții pe mai departe pentru a ieși din acest impas.

Concluzii

Pr. Patriciu vrea să inducă o imagine pozitivă, de bună înțelegere și armonie între participanții la Sinodul din Creta, ba chiar și față de Bisericile neparticipante. Totuși există probleme majore pe care încearcă să le mascheze și să le îndulcească. Aceasta nu face decât să creeze o presiune psihologică ca să fie înghițită situația cu tot cu relele ei.

Problemele de organizare, de votare și reprezentare sunt mari și de netrecut și ele sunt importante pentru că au favorizat luarea unor decizii greșite, forțate, care nu sunt în duhul Evangheliei. Nu a existat o luptă pentru adevăr, ci un conflict de culise prin care să fie trase sforile ca să se ajungă la semnarea unor decizii neortodoxe.

Pe lângă hotărârile controversate luate, mai există și teme stringente care nu au fost abordate, cum ar fi calendarul bisericesc și acordarea autocefaliei. Iar în privința autocefaliei Mitr. Ilarion declară că subiectul a fost retras de pe agenda de lucru de către … Patriarhia Ecumenică. Atunci cum mai vorbim de dezbatere sinodală… ziditoare?

Urmează:

2. Căsătoriile mixte

3. Ecumenismul/Relația Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine

4. Întreruperea pomenirii.

Progresismul apostat al Patriarhului Ecumenic merită condamnare pan-ortodoxă, nu propagandă în „lumea credinței” din România

Patriarhul Bartolomeu alături de Președintele SUA, Joe Biden
Sursă foto: Iefimerida.gr

Când am citit în grecește la începutul anului interviul acordat de Patriarhul Bartolomeu, am rămas bulversat de atitudinea de sfidare mascată, de pervertire a creștinismului în esența lui. Am vrut să scot în evidență într-un articol acest lucru, dar, până la urmă, nu am făcut-o, mai ales că nici alte publicații străine nu i-au acordat atenție. Deși nu spune lucruri noi, totuși tonul, înstrăinarea pe care o afișează față de tradiția ortodoxă este revelatoare.

După ce am descoperit că interviul cu pricina a fost tradus în românește și este difuzat de revista Lumea credinței, am simțit că subiectul nu merită trecut cu vederea. Mai ales că introducerea făcută de editorii români este una pozitivă, deși scurtă. Impresia este că se face o popularizare în rândul credincioșilor a ideilor și mentalității fanariote progresiste. O eventuală educare a percepției poporului credincios ar face mai ușoară implementarea politicii Constantinopolului dacă legile bisericești tot nu-i sunt favorabile. Socialul poate juca acest rol cum a făcut-o și în chestiunea ecumenismului. Cu cât sunt mai puțini oameni care cunosc tradiția autentică a Bisericii și mai mulți cei care se conduc după idei seculare, cu atât mai mică este rezistența la alterarea predaniei, a etosului și a comorilor Ortodoxiei. Cu atât mai ușor bate vântul schimbării.

Chiar discursul Patriarhului Ecumenic este unul propagandistic, fără idei de forță, fără temeiuri canonice, fără referințe clare, doar generează impresia că ar avea dreptate prin impozanța pe care o afișează. Mai rău, se folosește de victimizare, ca și cum el ar fi cel nedreptățit. Această atitudine este numită în introducerea românească drept „deschidere a inimii”. Poate ar fi fost mai potrivit să-și păzească inima și faptele de acțiuni și intervenții viciate, poate ar fi bine să ne păstrăm luciditatea în fața unor minciuni sfruntate spuse de la o așa înălțime a autorității.

Două subiecte dureroase sunt abordate într-un mod cu totul întristător de Patriarh: pandemia și schisma din Ucraina.

Pandemia

Tema pandemiei este tratată într-un mod progresist desăvârșit: o prezentare deformată a realității și un atac manipulator asupra celorlalți, asupra dușmanilor de clasă, care sunt niște indiferenți și lipsiți de dragoste și compasiune față de semenii lor. Aceasta ca și cum asistăm la o situație în care suntem „șocați de suferințele a nenumărați semeni de-ai noștri și suntem impresionați de sacrificiul de sine al medicilor”. Această descriere se potrivește mai degrabă epidemiei de ciumă sau holeră, cu zeci de mii de morți pe noapte. Totuși situația în realitate nu este chiar așa. Există bolnavi și morți, dar nu la cote extreme. În plus, restricțiile au creat și continuă să creeze multe probleme economice, culturale, sociale și religioase. Deci există mai mulți oameni afectați, nu doar cei infectați cu virusul corona. Lipsa de preocupare pentru celelalte categorii de oameni nu este tot indiferență, poate mai calculată și mai rece, insidioasă și vătămătoare?

A spune că respingerea măștii vine din „moartea dragostei între oameni” mi se pare absolut exagerat. Poate sunt unii care chiar iau în calcul considerente științifice și practice; e greu să cataloghezi refuzul măștii ca un dispreț față de suferința altora, este o acuzație ridicolă. La fel este și afirmația că perspectivele deschise de știință sunt nu doar de bun augur, ci „un dar din cer”. Pur și simplu cerul sau raiul este pe o altă treaptă. De fapt, asistăm la o reinventare a principiilor morale creștine pe baze pământești și chiar pe ideologii moderniste și progresiste, așa-zis științifice, nu pe jertfa și învățătura lui Hristos.

Teoria din vara anului trecut că restricțiile nu afectează Biserica, ci protejează pe credincioși este reluată și în acest interviu. La fel, este o declarație fără explicație, tendențioasă. De parcă bolnavii au nevoie doar de asistență medicală, nu și de libertate religioasă, de posibilitatea să se roage și să ia parte la cultul Bisericii pentru a cere ajutorul lui Dumnezeu. Asta fără a mai intra în detalii care vădesc disproporționalitatea și intruziunea în rânduiala ortodoxă. Spre exemplu, de curând în Grecia statul a interzis slujbele de Bobotează după ce anterior anunțase că le permite. Sfântul Sinod a trecut peste aceste dispoziții și a dispus oficierea sfințirii mari a apei. Bisericile abia de curând sunt deschise după o perioadă de două luni. Asta pentru a aduce în discuție evenimente care nu sunt din România.

Disponibilitatea de a se vaccina este iarăși propagandistică în condițiile în care nu se cunoaște nici măcar eficacitatea vaccinului împotriva răspândirii virusului.

Schisma ucraineană

Dar cel mai dureros subiect este cel al schismei provocată în Ucraina și în toată lumea ortodoxă. Aici sunt reluate aceleași idei ale propagandei fanariote fără o minimă documentare a lor.

Este interesantă confuzia indusă în privința identității „ortodocșilor ucraineni”, care au cerut, pe de o parte, autocefalia, pe de altă parte sunt ținta unor atacuri extremiste. Adevărul este că ortodocșii canonici de sub vlădica Onufrie nu au cerut autocefalie, ci schismaticii rupți de Ortodoxie și recunoscuți ca atare de toate Bisericile Locale. Iar condamnarea abuzurilor și a răpirilor de biserici este una ipocrită pentru că este doar formală, fără o intervenție reală, binefăcătoare; asta pe lângă faptul că nu spune deschis că prigonitorii sunt tocmai cei cărora le-a acordat autocefalie, iar cei persecutați sunt creștinii canonici, pe care el îi disprețuiește ca un „bun” păstor.

Imaginea creată este aceea că intervenția Fanarului a fost pentru a repara nedreptatea față de milioane de ortodocși ucraineni care se aflau în afara Bisericii „fără vina lor”, și nu pe considerente politice. Aceasta s-a făcut pe baza practicii ecleziale, după cum a fost acordată autocefalie în trecut altor nouă Biserici Locale. Acest drept ar ține de „însăși structura Ortodoxiei”. De aceea situația actuală nu este una de schismă, ci este vorba doar de o acțiune a Patriarhiei Moscovei de a rupe comuniunea cu unele Biserici. Asta după ce „timp de trei decenii a închis ochii de bună voie și în mod ostentativ față de situația tragică din Ucraina”. Singura soluție este recunoașterea autocefaliei ucrainene de către toate Bisericile, fără întâlniri pan-ortodoxe și interminabile interviuri pe această temă. De ce? Pentru că aceasta ar fi „Eclesiologia Ortodoxă” și el, Patriarhul Ecumenic, nu poate permite ca ea să fie sacrificată pe altarul unor interese mărunte. Nu e vorba de papism la mijloc, ci de responsabilități consemnate în istoria bisericească, în teologia și canoanele ortodoxe. Renunțarea la această doctrină ar însemna o cedare spre federalizarea Bisericii Ortodoxe pe model protestant, iar rușii urmăresc, de fapt, preluarea autorității pe care o are în prezent Fanarul.

Desigur, acest discurs este profund mincinos în mai toate aspectele lui și a fost combătut de multe ori. Refuzul unei dezbateri la nivel pan-ortodox este elocvent și indică șubrezenia poziției în fața unei cercetări oneste și serioase. Realitatea este că schismaticii care au primit falsa autocefalie, ambele facțiuni, au fost condamnați pe drept și legitim în trecut, iar Patriarhia Ecumenică nu avea nici un drept și nici un temei să-i primească înapoi mai ales fără o pocăință din partea lor. Fanarul a acordat autocefalie mai multor Biserici, dar nu unilateral, ci cu acordul scris sau tacit al celorlalte Biserici Locale și pentru acele țări care făcuseră parte din jurisdicția sa. Este omis voit exemplul Patriarhiei Georgiei, care și-a primit autocefalia de la Patriarhia Antiohiei undeva în sec. al X-lea. De asemenea, pentru că nu există, nu este menționat nici un canon sau text patristic care să expună învățătura despre vreun primat de putere, nu doar onorific. Întotdeauna problemele s-au rezolvat în Ortodoxie sinodal, iar refuzul unei astfel de abordări este o înfruntare vădită și o trădare a ecleziologiei ortodoxe mai degrabă decât negarea pretinselor drepturi ale Patriarhiei Ecumenice. Iar acuzația de protestantism este ridicolă pentru că acesta nu constă în federalizare, ci în refuzarea oricărei autorități clericale și atomizarea credincioșilor, care sunt lăsați de capul lor, singuri cu Dumnezeu, fără ierarhie sacerdotală. Diferența este uriașă. De fapt, în Ortodoxie frățietatea se manifestă tocmai în sinodalitate, în organizarea ierarhică și totodată independentă pe teritorii episcopale, care sunt reunite în mitropolii și patriarhii pe criterii administrative, care iau în considerare circumstanțele sociale. De aceea, de cele mai multe ori, organizarea bisericească se pliază pe cea politică, dar nu se suprapune automat și total.

Unul dintre cei mai nocivi și mai trădători Patriarhi

Însă ceea ce frapează sunt cuvintele cu care refuză discutarea schismei ucrainene și termenii în care-și susține părerea. Este vorba de o îndârjire maximă, fermă, indiscutabilă și nenegociabilă. Practic, este o atitudine fățiș eretică și sfidătoare, care nu face decât rău dacă este tolerată mult în sânul Bisericii și nu sunt luate măsuri la nivel sinodal pan-ortodox față de această poziție.

Concret, persistența în greșeală este exprimată în aceste cuvinte: „În calitate de Patriarh Ecumenic, nu pot permite ca Ecleziologia Ortodoxă să fie sacrificată (modificată) pe altarul intereselor mărunte. Nu am dreptul să fac nici un singur pas înapoi. Nu folosește la nimic curtoazia, atunci când sunt puse în primejdie Teologia, rânduiala (ordinea) și Sfânta Tradiție a Bisericii noastre. Cuvântul Adevărului „este mai ascuțit decât orice cuțit”. O mărturisește istoria, izvoarele, documentele și evenimentele. O alterează banii, intimidările, propaganda și visurile unei nopți de vară. Ei bine, asta nu! Să stăm bine!”. Așadar nu există loc de cedări, nici un pas îndărăt, nici o curtoazie.

Sfidarea aceasta este pur și simplu de factură papistă. Este apogeul parcursului pe care l-a avut Patriarhia Ecumenică în ultimul secol. Dependența ei de puteri străine pentru supraviețuirea pe teritoriul ostil al Turciei este o slăbiciune care a dus-o pe căi ecumeniste neortodoxe. Rugăciunile și apropierile de catolici, evrei și chiar musulmani au smintit și pus răbdarea ortodocșilor la mare încercare. A existat o toleranță mare până acum, dar ea este speculată de Fanar pentru a merge mai departe, pentru a influența întreaga Ortodoxie și a o direcționa pe căi și direcții străine. Puterea politică a SUA se folosește destul de evident de ea ca agent și devine de nesuportat.

Un mare rol în acest derapaj îl are, se pare, ordinul arhonților din interiorul Patriarhiei Ecumenice.

Noi, ca români, trebuie să fim conștienți de situația de ansamblu a Ortodoxiei și să ne poziționăm corect. Deocamdată nu ne atinge direct răul, dar sunt exercitate presiuni asupra tuturor Bisericilor Locale să recunoască falsa autocefalie; noi nu suntem trecuți cu vederea. De aceea este cel puțin curioasă publicarea acestui interviu de către revista Lumea credinței. Ortodoxia este străină de progresismul afișat de Fanar și trebuie să rămână așa, nu să inducă acest duh în mentalul credincioșilor. Lupta cu lumea pentru dobândirea mântuirii este mult mai serioasă și dură decât dulcegăriile și falsitățile la care apelează Patriarhul Bartolomeu.

Sinodul Bisericii Ucrainene cataloghează drept necanonice declarațiile și acțiunile Patriarhului Ecumenic. Ele trebuie cercetate la un nivel pan-ortodox

Sfântul Sinod al Bisericii autonome Ucrainene s-a întrunit pe 9 decembrie sub președinția Preafericitului Mitropolit Onufrie în Lavra Peșterilor din Kiev. Una din problemele arzătoare discutate este răspunsul la declarațiile recente ale Patriarhului Bartolomeu că prezența Bisericii Ucrainene este doar tolerată temporar. Pasajul referitor la această chestiune este următorul:

„Sfântul Sinod și-a exprimat poziția cu privire la declarația Patriarhului Bartloomeu de Constantinopol despre statutul Bisericii Ortodoxe Ucrainene. Membrii sinodali au spus că o astfel de declarație este o amenințare pentru păstrarea păcii religioase în Ucraina și adâncește criza în lumea ortodoxă. Din nou, Sinodul a susținut că acțiunile Patriarhiei de Constantinopol în legalizarea schismaticilor ucraineni și încercările ei de a-i trece drept o Biserică autentică/canonică sunt nelegale și anticanonice. Biserica Ortodoxă Ucraineană este cea care-și are succesiunea din Mitropolia de Kiev, care a fost creată în 988, în timp ce „BOAU” și „BOU-PK”, pe fundamentul cărora a apărut „BOaU”, sunt structuri nou create care s-au rupt de Biserica Ortodoxă Ucraineană.

În această privință, Sfântul Sinod a remarcat că Patriarhul de Constantinopol nu are nici un fundament pentru a face orice declarație despre Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ucrainene. Preafericitul Mitropolit Onufrie al Kievului și a toată Ucraina nu a fost niciodată în jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol și, drept aceea deciziile acestei Biserici cu privire la el nu au temeiuri canonice. Preafericitul Mitropolit Onufrie nu a fost scos din administrația Mitropoliei de Kiev și a Bisericii Ortodoxe Ucrainene de nici un tribunal bisericesc legal și, drept aceea, nu există temeiuri canonice pentru a spune că și-a pierdut autoritatea ca Mitropolit al Kievului și a toată Ucraina ales și întronizat canonic.

Potrivit membrilor Sinodului, încercările Patriarhului Bartolomeu de a-și impune voința altor Biserici Locale nu corespunde ecleziologiei ortodoxe. Și ambițiile sale, acțiunile anti-bisericești și consecințele lor necesită o discutare și o evaluare la nivel pan-ortodox.”

Pretențiile papiste incipiente ale Patriarhiei Ecumenice de pe vremea lui Meletie (1923)

O mărturie foarte importantă din istoria tendințelor papale ale Patriarhiei Ecumenice este prezentată în articolul și introducerea de mai jos, la care am ajuns prin intermediul OrthodoxSynaxis.

Articolul remarcabil care urmează a fost scris de Mitropolitul pe atunci Hristofor de Leontopolis (viitorul Patriarh Hristofor II de Alexandria) în 1924 și a fost publicat în Paintanos, un ziar oficial al Patriarhiei de Alexandria și apoi tradus în franceză în revista Échos d’Orient în 1925 (a se vedea versiunea franceză aici). Articolul a fost scris într-un moment crucial în istoria ortodoxă, când ordinea veche de secole tocmai murise de o moarte violentă și Ortodoxia intra într-un viitor primejdios și nesigur. (Pentru mai multe despre această perioadă, în articolul “The Nine Years that Almost Destroyed the Orthodox Church”).

În mai 1919, armata greacă a invadat Turcia, instituind fatidicul Război Greco-Turc. Grecii, conduși de Primul lor Ministru Eleftherios Venizelos, urmăreau cu ambiție „Megali Idea” („Marele Ideal”) – visul unui nou Imperiu Bizantin, complet prin recucerirea Constantinopolului. Războiul care a urmat a fost un dezastru pentru greci: turcii au învins definitiv, o revoluție pro–Venizelos a răsturnat pe regele grec și Tratatul de la Lausanne a stabilit un „schimb de populație” – scoaterea forțată a grecilor din Turcia și a turcilor din Grecia. Patriarhia Ecumenică și-a pierdut dintr-o dată efectiv întreaga turmă.

Războiul marchează și sfârșitul oficial al Imperiului Otoman și crearea Republicii seculare din Turcia. Noul guvern turc a hotărât imediat că orice candidat pentru alegeri religioase din Turcia trebuie să fie cetățean turc – o lege care viza direct Patriarhia Ecumenică.

În această perioadă, Patriarhia Ecumenică a fost condusă mai întâi de un locum tenens – puternicul Mitropolit Dorotei de Prusa – și apoi de faimosul Patriarh Meletie Metaxakis, un aliat apropiat al Primului Ministru Venizelos. În perioada de 20 de luni de ocupare a Patriarhiei Ecumenice, Meletie a convocat un „Congres Pan-ortodox”, a introdus noul calendar, a întemeiat o câteva Biserici noi autocefale și autonome, a preluat controlul asupra Arhiepiscopiei Ortodoxe Grecești din America și a promulgat o nouă interpretare a canonului 28 de la Calcedon: teoria „ținuturilor barbare”, potrivit căreia toate teritoriile care nu sunt parte dintr-o altă Biserică Ortodoxă aparțin Patriarhiei Ecumenice. În 1924, Meletie a fost scos forțat de turci (dar nu înainte de a încerca să mute Patriarhia în Muntele Athos sau la Tesalonic), succesorul lui imediat, Grigorie VII a murit în noiembrie și la scurt timp după aceea a fost publicat acest articol, succesorul lui Grigorie, Constantin VI, a fost deportat de autoritățile turce.

Bustul Patriarhului Hristofor de Alexandria

Acesta a fost contextul – în perioada de după războiul greco-turc și după domnia lui Meletie, când comunitatea grecească era încă profund împărțită între regaliști și venizeliști – când și-a scris viitorul Patriarh Hristofor articolul, care este evident unul polemic anti-Meletie și anti-venizelist. Ca un document istoric, este uimitor în multe privințe. Poartă mărturia faptului că interpretarea modernă a „ținuturilor barbare” a canonului 28 era veche de doar doi ani când a fost scris acest articol – adică s-a dezvoltat sub stăpânirea lui Meletie. Arată o etapă timpurie în dezvoltarea pretenției Alexandriei la „toată Africa”. Articolul lui Hristofor predă începutul convertirii africanilor nativi în sub-Sahara, totuși chiar și la această dată timpurie are pretenții la o mare parte din continentul african pentru Patriarhia lui. Ironic, Meletie însuși a fost cel care – după ce a devenit Patriarh de Alexandria în 1926 – a primit primul pe acești convertiți africani și a adăugat „toată Africa” la titlul său. Perspectiva lui Hristofor asupra turcilor este mult mai înțelegătoare decât am asocia-o astăzi cu o poziție grecească mainstream (oficială) și, în vreme ce ar putea fi în dezacord, este o dovadă importantă că nu toată lumea grecească susținea o singură perspectivă asupra subiectului acum un secol în urmă.

La doar un an după ce a fost publicat acest articol, Meletie a fost ales Patriarh de Alexandria – învingându-l, printre alții, pe Hristofor însuși. Meletie a deținut poziția aceasta până la moartea sa în 1935 (deși din 1931 a încercat energic să fie ales Patriarh de Ierusalim). Alegerea lui Meletie a fost un coșmar pentru Hristofor, care s-a ciocnit cu Meletie în perioada patriarhatului celui din urmă. Apoi, în 1939, Hristofor însuși a devenit Patriarh de Alexandria. Va deveni un rival pro-rus față de Patriarhul Ecumenic pro-american Atenagora și cei doi se vor confrunta câțiva ani (Hristofor a domnit până la moartea lui în 1967, iar Atenagora a fost PE din 1948 până la moartea lui în 1972). Hristofor a fost și Patriarhul care a prevăzut creșterea rapidă a Ortodoxiei în Africa sub-sahariană; dacă Meletie este părintele Patriarhiei Ecumenice moderne, atunci Hristofor deține același rol desigur în istoria Patriarhiei de Alexandria.

*           *          *

Locul Patriarhiei Ecumenice în Biserica Ortodoxă

În numărul dinainte de ultimul din Paintanos (p. 612), am promis să tratăm în particular intruziunile anti-canonice ale Patriarhiei Ecumenice în teritoriile Bisericilor autocefale. Motivul pentru aceste studii asupra problemei este tendința pe care Patriarhia Ecumenică a avut-o în decursul ultimelor doi ani de a dori să-și extindă jurisdicția duhovnicească asupra oricărui teritoriu bisericesc sau asupra oricărei comunități care, pentru un motiv sau altul, era sau părea să fie deposedată de o conducere statornică sau supraveghere duhovnicească, care este descrisă drept „Biserica din diaspora”. Alte tendințe ale Patriarhiei Ecumenice care țintesc spre dominarea generală în Biserică ne-au dat, de asemenea, ocazia să cercetăm această chestiune în detaliu.

I. Tendințele Patriarhiei Ecumenice spre supremație

Ceea ce trebuie să atragă prima dată atenția este faptul că aceste tendințe ale Patriarhiei Ecumenice au apărut imediat ce și-a pierdut în totalitate – din cauza multelor noastre păcate, ale noastre, păstorii Bisericii lui Hristos – eparhiile din „Pont, Asia și Tracia” pe care canoanele Sinoadelor Ecumenice i le-au dăruit, o pierdere suferită în urma războiului din Asia Mică dintre Grecia și Turcia, care i-a lăsat pe păstorii acestor episcopii fără turmă. Pentru acești păstori fără turmă, au împărțit în două sau trei teritoriile bisericești principale care au rămas, precum acelea din Calcedon, Derkos, Rodos și Hios[1], precum și anumite episcopii din Macedonia și Epir; mai mult, au creat eparhii noi: acestea erau arhiepiscopii ale Europei de Vest și Centrale (Thiatira și Ungaria), Arhiepiscopia Americii, cu trei episcopi, Arhiepiscopia Australiei și Oceania și alte câteva care încă sunt în plan. Dar, pe lângă necesitatea plasării de episcopi vacanți, Patriarhia Ecumenică, așa ruinată cum era de predecesorul Patriarhului actual din cauza caracterului și ignoranței în a conduce Biserica potrivit sfintelor canoane, dorește cucerirea și are o tendință spre supremație în Biserică, sentimente care sunt total contrare duhului democratic și federativ al conducerii Bisericii Ortodoxe de Răsărit, ceea ce demonstrează dorința de a obține în Biserică un primat care este, așa vorbind, papal. Astfel, într-o vreme când Biserica Rusă, supusă încercărilor, lupta pentru propria ei existență, în paralel cu activitățile „Bisericii” Catolice de a atrage pe rușii ortodocși la catolicism, Patriarhia Ecumenică, sub Meletie, nu a ezitat să anexeze eparhii rusești localizate în afara Rusiei sovietice. Ca exemple de astfel de anexări, putem cita teritoriile bisericești din Polonia, Finlanda, Estonia și Cehoslovacia. Cel mai recent, Patriarhia Ecumenică, sub Grigorie VII, a încercat să anexeze comunitățile Africii de est și de sud.

https://i2.wp.com/orthodoxhistory.org/wp-content/uploads/2019/10/Patriarch-Photius-of-Alexandria-218x300.jpg?resize=218%2C300&ssl=1
Patriarhul Fotie al Alexandriei (1900-1925)

Așa cum intruziunile Patriarhiei Ecumenice în teritoriile bisericești rusești au fost anti-canonice – și Patriarhia Rusiei a început să le denunțe în fața Bisericii sobornicești – la fel și pentru aceleași motive, intruziunea în comunitățile din Africa de est și de sud a fost anti-canoincă. Și, de fapt, chiar dacă punem deoparte faptul că aceste teritorii se învecinează cu Patriarhia Alexandriei, o proximitate care ar face absurdă orice dependență duhovnicească venită dinafară, chiar dacă trecem sub tăcere alt aspect, că sub titlul de „al Etiopiei”, pe care îl poartă Patriarhul Alexandriei, trebuie înțeles întregul pământ al Etiopiei, care se găsește în Africa și nu numai în teritoriul Regatului Abisinia – teritoriu care astăzi este mai mic, mâine mai mare și într-o zi poate inexistent – faptul că din primele zile ale ascensiunii pe tronul patriarhal, Patriarhul actual de Alexandria, chiar în momentul când ortodocșii se stabileau în Africa de sud, a trimis un preot acolo pentru nevoile duhovnicești ale creștinilor și, ulterior și în mod repetat, au fost trimiși alți preoți în Africa de est și de sud pentru a vizita și mângâia pe creștinii de acolo – nu este acest lucru, spunem noi, o dovadă evidentă că sunt dependente de Patriarhia Alexandriei comunitățile din Africa? Dacă, mai târziu, este adevărat, Biserica Greciei a trimis preoții ei la cererea creștinilor din Grecia liberă stabiliți acolo și dacă Patriarhia Alexandriei, fie din cauza lipsei de preoți sau din alte motive, a neglijat să protesteze și să-și recupereze drepturile pentru aceste țări, aceasta sigur nu înseamnă pentru nici o persoană rațională, care gândește pe baza canoanelor Bisericii că aceste drepturi au expirat[2].

Țintele papale, așa zicând, ale Patriarhiei Ecumenice s-au manifestat clar din nou anul acesta în două probleme bisericești: 1) chestiunea calendarului și 2) cea a convocării unui Sinod Ecumenic sau a unui mare Sinod Local.

1. Chestiunea calendarului. Oricine știe că a fost o discuție între Bisericile autocefale ortodoxe despre posibilitatea sau nu a înlocuirii calendarului iulian cu calendarul gregorian și că nu a fost absolut nici o necesitate pentru a lua o decizie pripită și individuală despre această problemă. Cele trei Patriarhii de Răsărit, care au avut argumente serioase de a se opune acceptării calendarului gregorian de către Biserica Ortodoxă, au cerut frățește Patriarhiei Ecumenice să suspende orice decizie de a schimba calendarul, cel puțin până la convocarea unui Sinod Ecumenic sau a unui Sinod Local mare, care ar putea decide. Mai mult, este sigur că, în plus față de Patriarhiile Orientale, celelalte Biserici autocefale, cu excepția Bisericii Greciei, doresc un acord și o decizie comună a tuturor Bisericilor Ortodoxe și că doar în acest mod vor accepta să înlocuiască vechiul calendar cu cel nou; părea aproape sigur că opinia dominantă a fost că decizia ar trebui să fie luată în comun de Bisericile adunate în Sinod. Dintr-o dată și împotriva tuturor așteptărilor, anturajul Patriarhului Ecumenic, ca și cuprins de o inspirație, a trimis telegrame Întâistătătorilor de Biserici autocefale pentru a confirma această decizie. Patriarhii frați, egali în cinste, au încercat, prin telegrame repetate, să recomande suspendarea oricărei decizii, dare nu avut nici un efect. Patriarhia Ecumenică și numai Biserica Greciei au adoptat noul calendar definitiv în teritoriile lor. Mai târziu, cu indiferență față de problemele bisericești, negândit și cu snobism, li s-a alăturat Biserica Ciprului.

2. Convocarea unui Sinod Ecumenic sau a unui Sinod Local mare. Cealaltă chestiune unde s-au manifestat într-un mod evident tendințele papale ale Patriarhiei Ecumenice a fost, după cum am spus, cea a convocării unui Sinod Ecumenic sau a unui mare Sinod Local. Care dintre cei interesați în problemele bisericești și le urmăresc îndeaproape nu-și amintește modul indecent în care s-au comportat oamenii Patriarhiei Ecumenice? Cei trei Patriarhi din cele trei Patriarhii străvechi au decis să convoace un Sinod Ecumenic sau un mare Sinod Local în Ierusalim în decursul anului. După studierea și discutarea de către toate Bisericile, acest Sinod urma să ia decizii nu doar despre chestiunea calendarului și a chestiunilor legate de Paști, ci și despre alte câteva chestiuni care necăjesc întreaga Biserică Ortodoxă și a căror soluționare imediată este necesară în opinia tuturor. Cei trei Patriarhi au decis să scrie și chiar au scris fratelui lor în Hristos, Patriarhul Ecumenic, să-l roage să convoace Sinodul. Au făcut așa nu pentru că fiecare dintre ei nu are aceeași cinste, demnitate și influență în Biserică precum Patriarhul Ecumenic, ci pentru că, în absența unui împărat ortodox, care avea dreptul în Biserica străveche să convoace un Sinod general, era necesar să ridice prestigiul Patriarhiei Ecumenice, în special când era umilită în tot chipul. Din acest motiv cei trei Patriarhi au scris Patriarhului Ecumenic să-i ceară să convoace el Sinodul în Ierusalim, după cum i-au propus, chiar dacă ei înșiși sau unul din ei era în stare să-l convoace. Cum au răspuns oamenii Patriarhiei Ecumenice acestei condescendențe în totalitate frățești din partea celor trei Patriarhi? Întâi de toate, nu s-au gândit să răspundă până ce au trecut trei luni; în al doilea rând, nu au fost de acord cu decizia celor trei Patriarhi de a convoca un Sinod în timpul anului pentru că ei nu vedeau necesitatea de a grăbi convocarea pentru că ei au decis să adune Sinodul anul viitor, aniversar al convocării Sinodului Ecumenic de la Niceea, după cum stabilise convenția pan-ortodoxă. Chiar dacă ei nu vedeau necesitatea la Patriarhia Ecumenică de a convoca un Sinod Ecumenic anul acela, totuși ei, se spune, au desemnat o comisie însărcinată cu determinarea chestiunilor de discutat la Sinod anul viitor. Cât privește lista chestiunilor de discutat propusă de scrisoarea celor trei Patriarhi, ei nu au considerat, se pare, să o ia în considerare, de vreme scrisoarea Patriarhului Ecumenic nu o menționează, cu siguranță pentru ca cei trei Patriarhi să nu aibă îndrăzneala să creadă că au și ei dreptul de a guverna ansamblul Sfintelor Biserici ale lui Dumnezeu sau chiar să fie preocupați de acest lucru!

II. Comportamentul Patriarhiei Ecumenice este contrar canoanelor și practicii Bisericii

Oricine a trecut în revistă faptele pe care tocmai le-am prezentat s-ar putea întreba în mintea sa: De unde-și iau oamenii din Patriarhia Ecumenică îndrăzneala de a pretinde supremația în Biserică, de a preocupa pripit cu plasarea sub jurisdicția lor a oricărui teritoriu bisericesc fără conducător, de a interveni frecvent în teritoriile acordate de canoane și de logica însăși altor Biserici autocefale, de a dori ca în problemele bisericești generale să predomine opinia lor fără cercetare, chiar dacă ceilalți Patriarhi și majoritatea Bisericilor autocefale sunt de o opinie contrară? De vreme ce avem două surse de lege bisericească la dispoziție, canoanele Bisericii și practica ei, vom apela la ele pentru a determina în ce grad Patriarhia Ecumenică are dreptul de a pretinde superioritatea față de celelalte Patriarhii, după cum am descris mai sus.

https://i2.wp.com/orthodoxhistory.org/wp-content/uploads/2020/08/1800_Wilkinson_Map_of_the_4_Eastern_Churches_rectified-1024x798.jpg?resize=1024%2C798&ssl=1
Harta jurisdicțiilor celor cinci Patriarhii în timpul lui Iustinian, ilustrată pe o hartă din 1800. Jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol, inclusiv Pontul, Asia și Tracia, sunt în verde. (Nota theodosie: doar Dobrogea făcea parte din arealul ei, nu și Țara Românească și Moldova)

Harta jurisdicțiilor celor cinci Patriarhii în timpul lui Iustinian, ilustrată pe o hartă din 1800. Jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol, inclusiv Pontul, Asia și Tracia, sunt în verde.

1.Canoanele Bisericii. Ce spun canoanele?

Toți cei care știu chiar și puțină istorie bisericească știu că Bizanțul, înainte de a deveni Constantinopol, Cetatea împărătească, Noua Romă, a fost, dintr-un punct de vedere bisericesc, doar o episcopie modestă sub Mitropolia de Heracleea. După întemeierea Constantinopolului și proclamarea lui drept capitală a Imperiului Roman, a fost resimțită treptat nevoia de a o cinsti din punct de vedere bisericesc. Astfel, vedem canonul 3 al Sinodului II Ecumenic că dă episcopului de Constantinopol „primatul de onoare după episcopul Romei, pentru că este noua Romă”. După acest canon, pe baza faptului că episcopul de Constantinopol, din caua relațiilor frecvente cu autoritățile politice înalte ale imperiului, a fost considerat o figură importantă și influentă și că era firesc ca toți episcopii și tot poporul care aveau nevoie de puterea statului veneau la el, episcopul de Constantinopol, în afara teritoriului său bisericesc, a început să intervină din necesitate în problemele bisericești ale altor eparhii, mitropolii și chiar exarhate. În majoritatea timpului, aceste chestiuni erau retrimise episcopilor de Constantinopol de autoritățile civile ale capitalei. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur a mers atât de departe încât a depus și a hirotonit chiar pe exarhii provinciilor din Asia Mică și Anatolia, împreună cu Sinodul permanent (endemic) din jurul lui, a depus și a instalat episcopi chiar în Mitropolia de Tir, care era sub Antiohia. Cu timpul, pentru a legitima intervențiile rezonabile, a fost considerat firesc și drept ca, întocmai precum Bisericile Romei, Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului, la al căror rang a fost ridicat Constantinopolul, aveau jurisdicții bisericești întinse, tot la fel au fost oferite teritorii comparabile episcopului de Constantinopol, de vreme ce, în plus, chiar și fără recunoaștere canonică, el deja intervenea, ca episcop al capitalei, în problemele episcopilor răsăriteni; nu a apărut nici o opoziție la această concesie. Astfel, în canonul său 28, Sinodul IV Ecumenic din Calcedon, după ce a confirmat canonul 3 al Sinodului II Ecumenic, a adăugat că „mitropoliții episcopiilor din Pont, Asia și Tracia și episcopii din aceste episcopii stabiliți printre barbari vor fi hirotoniți de Preasfântul Scaun al Preasfintei Biserici de Constantinopol”. După acest canon, față de care episcopul Romei și cei din jurul lui au protestat la vremea aceea și încă protestează, cu scopul de a ridica prestigiul și puterea episcopului de Constantinopol și poziția lui actuală în interiorul Bisericii, avem canonul 36 al Sinodului Ecumenic trulan, unde citim: „Înnoind legiferările celor 150 de Părinți adunați în cetatea imperială apărată de Dumnezeu și cele ale celor 630 care s-au întâlnit la Calcedon, decretăm că scaunul de Constantinopol va avea privilegii egale cu scaunul Vechii Rome și va fi mărit în lucrurile bisericești ca și acela și va fi al doilea după el. După el să fie numărat tronul marii cetăți a Alexandriei, apoi cel al Antiohiei și după aceea Scaunul de Ierusalim”. Așa stau lucrurile și astfel sunt canoanele prin care episcopia de Constantinopol a fost lărgită și cinstită egală cu cele ale Romei, Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului. Principalul motiv este ridicarea la rang de capitală a Imperiului Roman a Constantinopolului, „cinstit cu împărat și senat”. Jurisdicția duhovnicească a Patriarhiei de Constantinopol, potrivit canoanelor Bisericii, nu s-a extins dincolo de diocezele Pontului, Asiei (astăzi, Asia Mică) și Traciei, inclusiv națiunile barbare găsite în acele dioceze, precum alanii și rușii; cei dintâi, vecini ai Diocezei Pontului, și ultimii, vecini ai celei din Tracia (Rhallis-Potlis vol. 2, p. 283)[3].

2. Practica Bisericii. Dar furnizează istoria, în special după schismă, fapte din care ar putea concluziona oricine că dreptul la supremație asupra celorlalte Patriarhii a fost acordat Patriarhiei Ecumenice? În această istorie a Bisericii Ortodoxe de Răsărit, după schismă, Patriarhul Ecumenic apare primul în demnitate, Papa Romei fiind dat deoparte, și este fără dubiu pe primul loc oriunde; are prosperitate, bogăție, slavă; numără în teritoriul său șase sute de episcopi în timpul lui Fotie și mai târziu poate chiar mai mult, de vreme ce, după pretenția împăraților, provinciile civile ale Imperiului grec de Răsărit, care depindeau din punct de vedere bisericesc de Biserica de Apus, au fost plasate toate sub autoritatea duhovnicească a Patriarhului Ecumenic. Onorurile pe care i le-a oferit sunt extraordinare și aproape regale; emblemele imperiului sunt aproape acelea ale Patriarhiei; Patriarhul are curtea și ofițerii lui, tocmai ca împăratul; este numit „ecumenic” tocmai ca împăratul. Este firesc la vârful a toată viața și activitatea religioasă din imperiu; viața religioasă, după cum știm, este nota caracteristică a perioadei bizantine; la orice adunare civilă sau militară a imperiului, Patriarhul participă cu aceleași onoruri ca împăratul. La sărbători și triumfuri, la încercări și tristețe, la înfrângerile Imperiului Bizantin, Patriarhul era mereu prezent. Dacă o astfel de strălucire, o astfel de slavă și o astfel de influență erau însoțite de un plan ușuratice, nu este nici un dubiu că am avea în răsărit un alt papă care dorește supunerea, în afară de episcopi și Patriarhi, chiar și a împăraților și să-i fie acordată o autoritate civilă și religioasă. Aceasta am văzut într-o anumită măsură în Rusia. Dar la noi, în Răsărit, asta nu s-a văzut niciodată. Patriarhia Ecumenică, supunându-se ordinii stabilite de sfintele canoane, în ciuda strălucirii din jurul ei, nu a avut niciodată asemenea pretenții tari. Și, cu privire la Patriarhi, frații, lui, niciodată nu a vrut să ia un aer arogant în acea perioadă, când Patriarhii din Răsărit erau umiliți înaintea lumii, neavând aproape nici o turmă sau păstori. În chestiunile bisericești generale, a cerut opiniile celorlalți Patriarhi ca înainte, o opinie care avea tocmai la fel de mare greutate ca cea a Patriarhului Ecumenic. Este adevărat că, de la începutul acelei perioade, de când Sinoadele generale nu au mai fost întrunite, Patriarhia Ecumenică a emis decrete canonice care au înlocuit sfintele canoane în Biserică în măsura în care nu erau contrare celor ale Sinoadelor Ecumenice; dar aceste decrete erau decise și promulgate de Sinodul permanent adunat în jurul Patriarhului de Constantinopol, la care luau parte Patriarhii care stăteau obișnuit în Constantinopol. Aceste decrete canonice nu au fost impuse celorlalți Patriarhi când ei nu luat parte la Sinodul permanent, ci erau bine-primite de voie deoarece erau cu adevărat înțelepte, inspirate și folositoare pentru viața și mântuirea poporului creștin. În general, oriunde și oricând, de fiecare dată când Patriarhul Ecumenic intra în relații cu unul din ceilalți Patriarhi sau cu toți odată, relațiile erau cordiale, pline de stimă, respect reciproc și solidaritate frățească. Aceste relații frățești erau evidente îndeosebi de fiecare dată când era necesar să dea o lecție egoismului papal. Chiar sub regimul turc, atunci când imperiul creștin dispăruse și Patriarhul Ecumenic a ținut guvernarea națiunii pentru problemele bisericești și civile și a apărat interesele familiilor și ale neamului, chiar și atunci Patriarhul Ecumenic nu doar că nu disprețuia pe ceilalți Patriarhi, ci mai degrabă, dimpotrivă, vedem pe unii dintre ei că stăteau aproape permanent în Constantinopol sau în teritoriul Patriarhului Ecumenic făcând colecte pentru Patriarhiile lor sărăcăcioase și erau așezați lângă Patriarhul Ecumenic în Sinoadele permanente din Constantinopol. În adunări, pe lângă decretele canonice, au fost formulate dogme de credință care au fost adoptate de toate scaunele patriarhale (vezi răspunsul lui Ieremia II către protestanți). Avem, mai mult, exemplul Sinodului ținut în Betleem, prezidat de Patriarhul Dositei al Ierusalimului, care a formulat o învățătură dogmatică la care s-au alăturat ceilalți Patriarhi și la care încă aderă întreaga Biserică Ortodoxă astăzi.

Astfel că așa este poziția Patriarhiei Ecumenice în raport cu celelalte Patriarhii potrivit sfintelor canoane ale Bisericii Ortodoxe de Răsărit. Este pur frățească. Cei patru Patriarhi sunt egali în demnitate, nici unul nu este în vreun fel inferior celuilalt. Fiecare din ei se mișcă și acționează în interiorul propriei lui sfere, având ca regulă pentru activitatea sa să nu se abată cu nimic de la dogmele ortodoxiei și de la ordinea stabilită prin sfintele canoane și sfânta tradiție. Și, dacă apărea vreo abatere fie față de dogme, față de sfintele canoane sau față de disciplina bisericească, toți Patriarhii interveneau împreună. În chestiunile bisericești generale, Patriarhii acționau împreună și numai deciziile luate în comun aveau putere de lege în Biserică. Astfel a fost cazul în disputa dintre Papa Nicolae al Romei și Patriarhul Fotie; cel din urmă, într-o enciclică, a denunțat pe papă celorlalți trei Patriarhi. Aceeași acțiune comună a fost din partea celor patru Patriarhi în timpul Sinodului de la Florența. La fel, când Biserica Rusiei a fost întemeiată ca Patriarhie și când bulgarii au fost declarați schismatici, toți Patriarhii au considerat indispensabil să se adune și să ia o decizie comună[4].

III. Motive pentru comportamentul actual al Patriarhiei Ecumenice

Întrebăm încă o dată:

Ce a fost în stare să decidă Patriarhia Ecumenică în anii recenți? Să se depărteze de linia bună a fi pe care a urmat-o până în prezent. Să ocupe orice țară considerată fără conducător (religios) și să o anexeze la teritoriul său bisericesc. Să intervină în teritorii ale altor Biserici autocefale. Și, în final, să vrea ea singură – adică fără sfatul altor Patriarhi – să se pronunțe pe chestiuni religioase de natură generală și, în caz de dezacord cu celelalte Patriarhii, să dorească să domine opinia sa și ca ea singură să triumfe.

Explicația pentru schimbarea de tactică indicată mai sus și urmată de la început de Patriarhia Ecumenică a fost deja sugerată la începutul acestui studiu. Pe de o parte, în timpul ultimului război european și îndeosebi de la armistițiu, interferența penibilă și publică a Patriarhiei Ecumenice în politică drept reprezentantă a elenismului; pe de altă parte, după interferență, punctul la care a fost redusă pentru a-l vedea pe Meletie urcând pe tronul sfânt al lui Gură de Aur și, în sfârșit, după această intervenție politică și această ascensiune a lui Meletie, pierderea unor mari teritorii bisericești în Asia Mică, Pont și Tracia, renumite pentru bogăția și abundența lor în orice și abolirea privilegiilor Patriarhiei Ecumenice, acestea sunt cele trei motive pentru schimbarea de tactică a Patriarhiei Ecumenice, care au făcut-o de nerecunoscut în ultimii ani.

Să examinăm cauzele în detaliu.

https://i2.wp.com/orthodoxhistory.org/wp-content/uploads/2019/03/Met-Dorotheos-of-Prusa-Locum-Tenens-of-EP-Outlook-Apr-6-1921-e1552075121935-294x300.jpg?resize=294%2C300&ssl=1
Metropolitul Dorotei de Prusa, Locum Tenens al Patriarhiei Ecumenice din 1918-21

Intervenția Patriarhiei în politică. La sfârșitul războiului european, mai precis după armistițiu, Turcia, aliată cu Puterile Centrale învinse, era ea însăși învinsă. Astfel că a suferit toate consecințele înfrângerii sale, printre care să vadă capitala statului, Constantinopolul, ocupat de armatele aliate. În timpul ocupației, orașul a fost administrat de aliați și guvernul turc s-a găsit sub controlul lor direct. La acea vreme, turcii înnebuniți erau convinși de dizolvarea iminentă a țării lor. Se așteptau să vadă pe cetățenii compatrioți să ia parte la nenorocirea lor. În toate împrejurările, fericite sau triste, în care imperiul turc s-a aflat, elementul grec, cel puțin prin reprezentanții săi, care erau Patriarhia și episcopii, urmați de Sinoade mixte și locale (demogherontii), au arătat mereu nu doar că sunt supuși legilor, ci, chiar dacă doar în aparență, și că erau preocupați de bună-starea Turciei, pe care o considerau ca patria lor, ceea ce și este de fapt. În schimb pentru atitudinea fidelă a seminției grecești și pentru grija pe care o arătau pentru stat, aproape mereu, dar în special în anii recenți, înainte de proclamarea constituției, noi, grecii, am fost în vizorul favorurilor stăpânului. Am fost lăsați liberi să ne practicăm religia și să ne cultivăm limba. Am fost în fruntea oricărei mișcări civilizaționale și am tras beneficii mari din asta. Comerțul țării, industria și navigația erau în mâinile noastre. Ne-am îmbogățit și aproape că am subjugat poporul turc din perspectivă economică. Erau în Turcia miniștri greci și ambasadori greci la curțile europene. Am fost persecutați doar când, devenind instrumente ale intereselor străine în Turcia, ne-am ridicat împotriva ordinii stabilite a lucrurilor și ne-am răzvrătit. Astfel, am fost persecutați și neamul nostru a fost amenințat cu exterminarea în 1821, în timpul ridicării nației noastre pentru libertate.

Cu toate acestea, în timp ce turcii așteptau de la noi a fost, după cum am spus, doar puțină simpatie în vremea înfrângerii lor în războiul european, ne-au văzut imediat luând partea deschis aliaților și Greciei. Patriarhia, episcopii și arhonții nației au identificat interesele grecilor și Turciei cu cele ale Greciei și aliaților fără nici o prudență și complet împotriva tacticii urmată până atunci. Și, dacă asta nu a fost suficient, Patriarhia Ecumenică a rupt toate relațiile cu guvernul turc, pe care l-a disprețuit; declara peste tot că era gata să ia în stăpânire Sfânta Sofia. Avea o gardă cretană venită din Grecia pentru Patriarhie. A afișat pe clădiri steagul cu vulturul bicefal. A făcut totul să-și arate ura față de turci, împotriva cărora își lua cumva revanșa. Am văzut cu disperare această ură și această răzbunare a Patriarhiei față de turci în timpul misiunii locțiitorului din acea vreme, Dorotei de Bursa, la Paris, Londra și Atena. S-a prezentat pentru a cere dizolvarea Imperiului Turc și să pretindă asta din partea provinciilor grecești din Asia Mică, Pont și Tracia, care erau locuite de greci. A dat interviuri în care a acuzat Turcia că este o națiune barbară, sângeroasă și perimată.

Asia Mică, începând cu Smirna, doar a fost ocupată de greci doar când episcopii și figurile importante ale locului au început să agite elementul grec împotriva elementului turc spre proteste inoportune. Noi înșine am fost martori oculari în Constantinopol și Asia Mică la această sfidare a alor noștri, mari și mici, față de turci și am admis că, poate doar pentru că vedem lucrurile mai clar dinafară, nu avem justificare pentru o astfel de atitudine din partea liderilor noștri împotriva turcilor și, când am aflat că Patriarhia a rupt relațiile cu guvernul turc, nu am găsit deplasată întrebarea pe care am pus-o locțiitorului din Constantinopol:

„De ce ați rupt relațiile, Sanctitate, cu guvernul turc?”
„Pentru că Turcia nu mai există”, a răspuns.
„Dacă Turcia n-ar mai exista pe viitor, cum v-ar face rău”, am continuat, „să continue să fiți în termeni buni cu turcii și să păstrați relațiile cu guvernul lor, atâta timp nu a fost dizolvată de puteri? Dar dacă, păzească Dumnezeu!, se întâmplă ca Turcia să existe pe viitor, care va fi situația elementului grec cu turcii după atât de multe provocări din partea voastră?”

La această întrebare, locum tenens (locțiitorul) nu a spus nimic. Un astfel de dialog a avut loc între noi la Mitropolia din Atena în 1919, în prezența lui Meletie însuși. Dacă, după armistițiu, în Constantinopol și Asia Mică, nu am fost mai șovini decât compatrioții noștri din Grecia, dacă am ținut o neutralitate mereu atât de subtil simulată, sigur după victoria turcilor, după înfrângerea noastră dezastruoasă din Asia Mică, Patriarhia nu și-ar fi pierdut privilegiile și populațiile nu ar fi fost schimbate și, chiar dacă ar fi avut loc unele neînțelegeri în timpul războiului dintre Grecia și Turcia, s-ar fi dus cu timpul. În orice caz, ar fi fost incomparabil mai puține rele pentru elenism în Turcia decât cele pe care le suferă astăzi.

Alegerea lui Meletie.

https://i2.wp.com/orthodoxhistory.org/wp-content/uploads/2019/10/Patriarch_Meletius_IV_of_Constantinople-206x300.jpg?resize=206%2C300&ssl=1
Patriarhul Ecumenic Meletie II

Viteza cu care șovinismul prostesc și răutăcios al Patriarhiei și grandoarea neamului și-au manifestat complet nenecesar ura și disprețul față de Turcia a ajuns la punctul în care, când a venit timpul de a alege un Patriarh de Constantinopol, l-au ales pe el pe baza unor statute care erau complet diferite de cele care erau recunoscute pentru alegerea de Patriarh, statute pe care guvernul turc nu le-a văzut, nici nu le-a aprobat și nu au anunțat alegerea, chiar și ca politețe, guvernului pentru a o recunoaște. Și asta a fost o greșeală. Dar cea mai mare provocare la adresa demnității și onoarei guvernului turc a fost alegerea ca Patriarh a lui Meletie, un caracter cunoscut ca fiind un fanfaron vorbăreț, o creatură a unei faimoase facțiuni politice din Grecia. Meletie a fost mai puțin dorit decât oricine pentru turci pentru că, mereu și pretutindeni, se simțea obligat să fie un partizan virulent al facțiunii politice care l-a ridicat la putere în loc să-și împlinească funcțiile sale bisericești, nu putea face nimic altceva decât politică, întocmai cum făcuse și până atunci. Și turcii nu au greșit. La primirea lui, la sosirea în Constantinopol, emblemele Imperiului Bizantin au fost afișate timid. Discursul lui de întronizare putea fi numit orice altceva decât un discurs de om al Bisericii. Mai târziu, acționând în acord cu cei care aveau aceleași opinii ca el în Constantinopol, a organizat în plină zi faimoasa lui „Apărare”, care, este un lucru cunoscut, a ocupat un rol activ în operațiunile de război ale Greciei. Noi toți, și turcii cu noi, am observat că Patriarhia, în special sub Meletie, ignorându-și complet misiunea și îndatoririle bisericești, a făcut jocuri politice și nimic altceva decât politică. Predica rostită de la amvonul tuturor bisericilor din Patriarhia Ecumenică nu mai era preocupată cu adevărurile Evangheliei, ci doar cu triumful partidei care-l numise pe Meletie Patriarh și cultivarea continuă a fanatismului pe care-l nutrea populația greacă din Turcia împotriva partidei de opoziție și împotriva turcilor. Cineva s-a simțit îndatorat să împodobească sfintele biserici cu steaguri grecești și culori grecești; chiar portretul lui Venizelos a ocupat un loc vizibil în biserici. Pretutindeni, la acea vreme, era menționat Venezilos în petițiile de pace în locul regelui. Pentru aceste motive, deși desigur că în ciuda lui și urmându-și orbirea incurabilă, Meletie a contribuit mai mult decât oricine, prin activitatea lui în Asia Mică, la victoria turcilor. Era desigur privit rău de ei pentru că îi disprețuia puternic și deoarece, în timpul ocupației aliate, el însuși a jucat un rol activ în sens politic în Grecia. Este notoriu, de asemenea, faptul că, în discuțiile Tratatului de la Lausanne, Pașa Ismet a cerut oficial și categoric ca Venizelos să-l îndepărteze pe Meletie din Constantinopol. După victoriile turcilor în Asia Mică, știm cu ce servilism s-a silit Meletie să facă jocuri politice în favoare turcilor ca să-și mențină tronul pe cât posibil și cum, în ciuda avertismentelor guvernului grec și ale lui Venizelos însuși, a refuzat să demisioneze și cum a fost forțat să plece din Constantinopol.

Sejurul lui Meletie în Constantinopol și atitudinea locțiitorului Dorotei au fost, în mare parte, cauza nu doar a dezastrului din Asia Mică, nu doar a anulării privilegiilor națiunii noastre în Turcia, ci și a toată seria de necazuri suferite de Patriarhia Ecumenică și populația greacă ce a rămas după masacre, emigrație și schimbul de populație. Cu excepția Arhiepiscopiei de Constantinopol și a eparhiilor din împrejurimi, în afară de eparhiile Dodecanez (cele 12 insule, n.tr.) și a Mitropoliilor din Grecia încă neeliberate, eparhiile din toată Asia Mică, din Pont și din Tracia din Turcia de astăzi au fost lovite și pierdute pentru totdeauna pentru elenism și îndeosebi pentru Patriarhia Ecumenică nefericită, care, din cauza aceasta și din cauza răzbunării implacabile a turcilor, mari și mici, au încheiat prin a-și pierde toată splendoarea, viața și vigoarea de odinioară. Astăzi nu e cu nimic diferită de o biserică de parohie din Constantinopol, cu consiliul, birourile și camerele pentru preoți care se găsesc în interior. Guvernul turc disprețuiește foarte ostentativ Patriarhia și pe Patriarh, cărora nu le mai acordă mai mult respect decât ca unui lider religios, un bash-papa. Consideră că este contrar demnității ei să fie preocupată de treburile lui și le îndrumă spre șeful din vecinătate sau către comisarul de poliție din Fanar. Mai mult, Patriarhia a devenit săracă în ultimul timp. Deposedată de toate veniturile pe care le primea din diferite surse din cauza războiului, din cauza sărăciei turmei arhiepiscopiei și din cauza pierderii tuturor eparhiilor, nu este în stare să se păstreze și să mențină diferitele institute de educaționale și caritabile pe care le-a păstrat și se găsește obligată să le închidă una după alta. Pentru propria ei susținere și pentru cheltuielile de întreținere și pentru cele ale episcopilor, a fost obligată să recurgă la ajutor de la guvernul grec. Astăzi cel din urmă asigură orice este necesar pentru susținerea ei și pentru cheltuielile de întreținere, dar, în schimb pentru acest ajutor, a subjugat Patriarhia Ecumenică să nu facă nimic fără aprobarea prealabilă a șefului secției Afacerilor Bisericești din Ministerul Afacerilor Externe[5].

Concluzie

Eliberarea pe cât posibil de tutela guvernului grec, o tutelă cauzată de sărăcia Patriarhiei, putința de a se elibera pe viitor pe seama mitropoliilor localizate în noile regiuni din Grecia și, fără să-și vadă diminuat numărul eparhiilor înscrise în lista ei, găsirea pe cât posibil a unui loc pentru episcopii fără episcopii: acestea sunt motivele pe care Patriarhia Ecumenică le-a văzut pentru nevoia de a căuta alte țări pentru a-și întemeia noi provincii bisericești și să-și stabilească acolo episcopi. Căutând din greu, și-a amintit de comunitățile grecești ortodoxe din America, cele din Europa occidentală și centrală, precum și de cele din Australia, pe care anterior, când era într-o stare prosperă, le-a acordat Bisericii Greciei. Această tendință a oamenilor din Patriarhia Ecumenică i-a adus chiar și în Africa de este și de sud. Dacă pentru comunitățile din America, Europa și Australia, nu a fost nici un protest împotriva ocupării lor deoarece sunt localizate în afara granițelor tuturor Bisericilor Ortodoxe autocefale și, dacă nu a fost nici o plângere până astăzi, cel puțin pentru comunitățile din Africa de sud și de est, Patriarhia Alexandriei, în a cărei jurisdicție s-a băgat Patriarhia Ecumenică, își face auzit protestul ei. Oamenii din Biserica Rusiei protestează și ei împotriva extinderii jurisdicției duhovnicești a Patriarhiei Ecumenice pe teritorii cu adevărat sub Patriarhia Rusiei, o extindere cauzată de această adevărată megalomanie, a cărei primă și cea mai primejdioasă manifestare o găsim sub domnia lui Meletie. Cei trei Patriarhi din Răsărit protestează și ei deoarece Patriarhia Ecumenică, fie încă o dată din megalomanie sau la cererea Atenei, de care nu se poate desprinde din cauza subjugării ei economice, în privința calendarului și în cea a unui Sinod Ecumenic sau a unui mare Sinod Local cerut de Patriarhii din Răsărit, i-a tratat cu dispreț și continuă să disprețuiască opinia și voința celor din urmă și s-a pus în ordine cu opinia guvernului grec. După cum am văzut în detaliu, nici canoanele, nici practica Bisericii nu au dat Patriarhului Ecumenic vreun rang special sau mai ridicat, vreo demnitate mai mare decât cea a celorlalți Patriarhi. Pentru că eparhiile date Patriarhiei Ecumenice nu mai există, din cauza evenimentelor, cei trei Patriarhi și toate Bisericile autocefale recunosc nevoia ei de a-și extinde jurisdicția în bisericile din diaspora, care se găsesc în afara jurisdicției celorlalte Biserici, cedându-i de bună voie aceste biserici din diaspora în duhul unui sentiment frățesc și mulțumire pentru bunătatea pe care a arătat-o Patriarhia Ecumenică față de ele în vechime; Patriarhiile oferă de bună-voie Patriarhului de Constantinopol „primatul de onoare” dar lui de canoane. Dar, după dispoziția frățească a Bisericilor autocefale, nu ar fi o impertinență din partea Patriarhiei Ecumenice să vrea să intervină și în teritoriile Bisericilor autocefale?[6]

În plus, nu ar fi contrar oricărei logici, într-un moment când Patriarhia Ecumenică traversează un calvar și dușmanul a tot ce este bine a lipsit-o de toată slava ei străveche și a umilit-o în fața lumii, nu ar fi complet lipsit de rațiune să aibă pretenții la un primat papal în Biserică și să denigreze orice opinie care vine de la cele trei Patriarhii răsăritene?

Hristofor, Mitropolit de Leontopolis


[1] Partea de nord din Grecia de astăzi nu a fost în componența statului elen de la început, iar bisericește era administrată de Constantinopol. După ce a fost înglobat în Republica elenă, acest teritoriu a dobândit dublă guvernare bisericească, fiind pomenit și Patriarhul Ecumenic în aceste eparhii. (n. tr.)

[2] Patriarhia Ecumenică, potrivit canoanelor, nu are nici un drept asupra „coloniilor ortodoxe care sunt împrăștiate și localizate în afara granițelor Bisericilor Ortodoxe surori autocefale”, contrar cu ceea ce a fost formulat într-o scrisoare recentă de Patriarhul Ecumenic față de Patriarhul de Alexandria. Patriarhul Ecumenic, în Tomosul din 1908, prin care a oferit Bisericii Greciei supraveghere duhovnicească a țărilor din diaspora, formulează aceeași pretenție în acești termeni: „Este limpede că nici Preasfânta Biserică a Greciei, pe care tronul nostru patriarhal a făcut-o autocefală cu granițe definite, nici o altă Biserică nu a fost în stare să-și extindă autoritatea canonică duhovnicească dincolo de propriile ei granițe. Doar Scaunului nostru Preasfânt Ecumenic, Apostolic și Patriarhal i s-a oferit să hirotonească episcopi ai țărilor barbare care sunt localizate în afara teritoriilor bisericești definite și să aibă drept să exercite supraveghere duhovnicească supremă asupra bisericilor de peste hotare” (Ecclesiastikos Pharos vol. 1, p. 504). În Actele și deciziile Conferinței pan-ortodoxe din Constantinopol (p. 175), citim că Meletie însuși, sprijinindu-se pe canonul 28 al Sinodului IV Ecumenic, este de părere că „jurisdicția asupra tuturor episcopiilor și teritoriilor localizate în afara imperiului și care sunt numite țări barbare” este dată Patriarhiei de Constantinopol.

[3] În studiul său despre „Drepturile și privilegiile Patriarhiei Ecumenice” (Ekklesiastikos Pharos vol. 20, pp. 11, 12, etc.), Arhimandritul Calist pretinde că este oferită de canoanele 9 și 17 ale Sinodului IV Ecumenic supremația Patriarhiei Ecumenice asupra celorlalți Patriarhi. A se citi în Pidalion (p. 108 din ediția 1841), unde pretențiile Arhimandritului Calist sunt respinse convingător.

[4] Arhimandritul Calist, în studiul menționat mai sus (Ekklesiastikos Pharos vol. 20, pp. 5-34), a avut grijă să adune multe exemple de intervenții din partea Patriarhiei Ecumenice în teritoriile altor Patriarhii. Dar aceste intervenții, care nu sunt bazate pe sfintele canoane și pe duhul general democratic al Bisericii noastre sau nu sunt inspirate de circumstanțe unui bine suprem, ar trebui considerate acțiuni arbitrare ale Patriarhilor și împăraților.

[5] Nu s-ar fi petrecut nici o nenorocire din acestea pentru elenism în Turcia și pentru Patriarhia Ecumenică dacă nu ar fi făcut greșeala de a-l depune, în urma unei tulburări, pe Patriarhul Gherman V. A fost forțat să demisioneze tocmai din cauză că a fost acuzat că avea relații foarte bune cu turcii, a cărui înțelepciune o va confirma pe deplin viitorul.

[6] Titlul de „ecumenic” deținut de Patriarhul de Constantinopol, de care s-au preocupat atât de mulți, printre altele pe Arhimandritul Calist (op. cit., pp. 15-17) ca având o însemnătate specială, are aceeași valoare ca și titlul de „Judecător al lumii” deținut de Patriarhul de Alexandria, care este chiar papă al Răsăritului. (Cf. Paparrigopoulos, History, vol. 3, p. 199).

Decizie finală a AreoPagului în privința obștii de la Esfigmenu

ΒημαΟρθοδοξίας: Ieri, (8.7.2020) au fost respinse de Areo Pag (Curtea Supremă a Greciei) cererile de anulare pe care le-au depus cei numiții ocupatori ai imobilelor Mănăstirii împotriva deciziei Tribunalului din Tesalonic 122/17.6.2020 prin care sunt obligați să predea fără drept de apel imobilele ocupate din interiorul și exteriorul Sfântului Munte Mănăstirii Esfigmenu (complexul central, secția delegației de la Kareia, conacul din N. Rodos, ferma din Ierissos).

Într-un articol mai amplu pe acest subiect, OrthoChristian menționează, printre altele, faptul că „în timp ce mănăstirile atonite au protestat față de această activitate (ecumenistă a Patriarhului Atenagora) prin oprirea pomenirii Patriarhului la slujbe de câteva ori, frăția de la Esfigmenu a mers mai departe și s-a alăturat unei jurisdicții schismatice, a vechilor calendariști”. Acest aspect este esențial pentru cugetul și dreptul canonic ortodox.

Totuși situația este mai complicată din punct de vedere legal. Cum ar trebui procedat cu o mănăstire sau locaș de cult ai cărui deținători își părăsesc credința? Această schimbare duce la cedarea imobilelor cultului inițial sau nu? Altfel spus, faptul că au trecut la o altă jurisdicție shismatică a vechi-calendariștilor înseamnă că trebuie să cedeze clădirile Patriarhiei Ecumenice sau conducerii Sfântului Munte (Sfânta Chinotită)? Probabil că acest lucru este stipulat în Constituția Muntelui Athos, lucru pe care nu-l cunosc eu personal. Însă este curios că nu au putut fi evacuați nici până în ziua de astăzi, ceea ce înseamnă că nu există prevederi explicite în acest sens.

Abia în 2005 Patriarhul Bartolomeu a înființat o obște paralelă, cu sediul temporar în capitala Muntelui, la Kareia. În acest fel a cerut în instanță ca aceasta să o înlocuiască pe cea rezidentă în Esfigmenu. Oare de ce a fost nevoie de acest artificiu?

Într-un răspuns-protest față de decizia Areo Pagului, pe care îl redă tot ΒημαΟρθοδοξίας și îl numește „strigăt de durere”, actuala obște din Esfigmenu declară că va face apel la instanțe superioare europene pentru a-și cere drepturile. Se mai afirmă că alegerea egumenului și obștii paralele nu a fost respectată Carta Sfântului Munte, care prevede că egumenul unei mănăstiri trebuie să fie ales de monahi care au cel puțin 6 ani de la tunderea lor în monahism (probabil în cadrul mănăstirii), ceea ce nu s-a întâmplat. Obștea schismatică susține că nu s-a abătut cu nimic de la credința și tradiția ortodoxă și, în consecință, nu poate fi scoasă din incinta mănăstirii.

Trebuie precizat că ruperea Mănăstirii Esfigmenu de Patriarhia Ecumenică s-a petrecut la începutul anilor ΄70, când marea parte a mănăstirilor athonite au oprit pomenirea Patriarhului Atenagora din cauza acțiunilor lui ecumeniste. Însă majoritatea au reluat pomenirea noului Patriarh Dimitrie în 1973, pe când Esfigmenu a rămas pe aceeași poziție. Greu de judecat care a fost decizia corectă pentru că noul Patriarh Ecumenic nu s-a dezis de acțiunile celui precedent, ci revenirea la pomenirea lui s-a făcut prin presiuni și acțiuni de intimidare și în forță. Este important de menționat și faptul că Sf. Paisie Aghioritul a luat decizia reluării pomenirii după moartea Patriarhului Atenagora și urcarea pe tron a lui Dimitrie, lucru ce pare a fi confirmat și de Sfânta Eufimia ca fiind corect în vedenia pe care a avut-o în 1974, când i-a spus că a procedat corect într-o problemă bisericească spinoasă, fără a fi numită, dar este de bănuit că e vorba de aceasta.

În orice caz, situația actuală a obștii de la Esfigmenu este delicată. Probabil că nu au vrut să se alăture unor schismatici vechi-calendariști, dar au fost nevoiți pentru a putea avea parte de noi hirotonii și să nu se risipească obștea cu trecerea timpului. Este de bănuit acest lucru din faptul că nu au pornit astfel, ci doar ca un protest. Deși în anii 70 existau jurisdicții schismatice, nu s-au alăturat lor, ci doar după trecerea timpului. Chiar și tema calendarului iulian este una spinoasă, care ar trebui abordată mult mai serios și riguros, potrivit canoanelor și tradiției Bisericii.

Însă un lucru îngrijorător în felul lor de a pune problema, care îi face schismatici și i-a și forțat să treacă la o grupare de vechi-calendariști, este acela că întreruperea pomenirii este obligatorie în cazul în care episcopul învață erezii. Mai exact, ei afirmă că „potrivit sfintelor canoane ale Bisericii Ortodoxe, monahii sunt obligați să înceteze pomenirea Episcopului sau Patriarhului când învățăturile lui sunt în conflict direct cu ceea ce învață Biserica Ortodoxă”.

Ce-i drept, perspectiva aceasta, că timpul curge în favoarea inovațiilor eretice în cadrul Bisericii, este cutremurătoare. Cei care mai țin la dreapta credință practic trebuie să-și spună cuvântul, să biruiască erorile dogmatică și au nevoie pentru aceasta de ajutorul lui Dumnezeu, fără de care lumescul va învinge definitiv.

Sinodul Permanent pe luna iunie al Bisericii Greciei reiterează că subiectul Sfintei Împărtășanii nu este negociabil; se delimitează și de Yoga, Rotary și Lions

Astăzi, 3 iunie, a avut loc a doua ședință a Sinodului Permanent al Bisericii Greciei. Printre subiectele avute în dezbatere a fost și cel legat de modul de administrare a Sfintei Împărtășanii. În această problemă a decis:

„A luat la cunoștință de Scrisoarea din 17-5-2020 a SS Patriarhul Ecumenic Bartolomeu cu privire la subiectul unei căi comune în înfruntarea pastorală a modului de administrare consfințit al dumnezeieștii Împărtășanii, precum și de Scrisoarea din 19-5-2020 a PF Patriarh Daniel al României pe aceeași temă.

Sinodul Permanent a decis unanim să trimită Scrisori Sinodale corespunzătoare de răspuns, în care va fi înfățișat din nou faptul că Biserica Greciei rămâne în încredințarea dogmatică și teologică exprimată de la început că «Taina Sfântă a dumnezeieștii Euharistii rămâne de nenegociat, după cum ne-a fost predată de învățătura din Tradiția Ortodoxă și a Sfinților Părinți ai Sfintei noastre Biserici», precum și că «procedura administrării dumnezeieștii Împărtășanii credincioșilor rămâne precum este și după cum ne-a fost predată de Sfinții Părinți și de Sfânta noastră Tradiție».”

Totodată, a „decis să reamintească pliromei creștine că «[tehnica] Yoga» „reprezintă un capitol de bază al religiei hinduse și dispune de o felurime de școli, ramuri, aplicații și rânduieli și nu constituie un «fel de gimnastică»”. Cu alte cuvinte, este de evitat această practică și sincretismul în general.

Pe lângă faptul că este denunțată Uniunea Misionară Grecească ca fiind o mișcare de prozelitism neoprotestant, „a recomandat printr-o Notiță Enciclică Preasfințiților Mitropoliți și sfântului cler al Bisericii Greciei să se abțină de la orice manifestare care este organizată de organizațiile Rotary și Lions deoarece nu se limitează doar la manifestări sociale, ci se extind și la activități cu caracter religios, de vreme ce dispun de un ritual de ceremonie de admiterea noilor membri și stabilesc rugăciune care se adresează nedogmatic unui dumnezeu cu înțelesul general al termenului, și nu conform credinței noastre ortodoxe.

Sfânta Împărtășanie este următoarea victimă a Patriarhiei Ecumenice? O susține și Patriarhia Română

Mâine, 2 iunie, se întrunește Sinodul Permanent al Bisericii Greciei. Interesul nostru este stârnit de faptul că ierarhii greci au primit două scrisori cu privire la modul de administrare a Sfintei Împărtășanii, una trimisă de Patriarhia Ecumenică, iar alta de către Patriarhia Română.

Preocuparea aceasta nu este o informație de ultimă oră pentru noi, ci modul în care este pusă problema și cu cine se asociază episcopii români și în ce scop. Ce se înțelege este că interesul pentru a găsi o soluție magică pentru darea Sfintelor Taine în contextul coronavirusului nu este o preocupare răsărită din teritoriu, ci e dictată tot dinspre cercuri înalte. Altfel spus, nu este vizată sănătatea și credința ortodoxului de rând, ci slujirea unor interese „superioare”, fanariote.

Singurele Biserici care pun această problemă sunt cele de la Constantinopol și București, fiind vizată și Atena să fie atrasă în acest demers. Bineînțeles că Fanarul este cel care dă tonul, probabil primit și el din alte cercuri nebisericești, după cum deja ne-am obișnuit. Însă, de data aceasta, trebuia să vină inițiativa într-un mod mai mascat, luând ca aliat tocmai BOR-ul nostru.

Care este poziția Patriarhiei Ecumenice?  Aceasta a fost făcută prin comunicate oficiale, impunând și Sfântului Munte (supus ei jurisdicțional) să-și închidă porțile vizitatorilor lunile trecute și abia de astăzi să permită accesul pelerinilor în număr foarte limitat, adică fără grupuri organizate. Îndrumările fanariote, exprimate încă din marte și prezentate într-un Mesaj către pliroma Bisericii despre pandemia de coronavirus, s-ar rezuma astfel: «vă îndemn părintește să răspundeți cu strictețe și răbdare la toate măsurile dificile, dar indispensabile pe care le iau slujitorii și autoritățile sanitare». Periculoasă este, însă, insinuarea și justificarea falsă că «nu este în primejdie credința, ci credincioșii».

Dar deja a apărut și inițiativa punerii în discuție a modului de împărtășire a credincioșilor, fiind catalogat pe bună dreptate de către unii drept un atac la Sfintele Taine. Această tendință nu este nouă, ci ea vine după ecumenismul validat în Creta în 2016 cu sprijinul primordial al Fanarului și după schisma ucraineană provocată tot de acesta. După cum spunea Părintele Romanidis, „de acum înainte, problema vor fi vlădicii noștri. Ce credință au!”.

Până acum, o reacție importantă o constituie Scrisoarea credincioșilor din America pe subiectul acesta delicat al împărtășirii în contextul pandemiei actuale. Rămâne de văzut dacă reacția clerului și credincioșilor, măcar cei mai vigilenți, va fi la fel de palidă și trădătoare ca și până acum, așa cum au rămas fără atitudinea corectă la problemele anterioare.

Pentru a înțelege mai bine contextul în ce ne privește pe noi, românii, trebuie punctate câteva aspecte. Patriarhia noastră a venit cu ideea unei consultări pan-ortodoxe atunci când s-a pus problema deschiderii bisericilor de la 15 mai. A luat hotărârea de a fi lipsiți credincioșii de Sfintele Taine până se va ajunge la decizia invocată, deși există deja tradiția împărtășirii tuturor cu aceeași linguriță, practică ce a trecut deja prin proba a mai multe epidemii de câteva secole. Așadar mai degrabă arhiereii noștri (Patriarhul) nu este încă pregătit să introducă schimbări liturgice de frica credincioșilor, dar este dispus să se pună la dispoziția inițiativelor trădătoare ale Fanarului la presiunile cercurilor politice. Este vorba aici de un cumul de factori. Președintele Iohannis nu a luat în calcul deschiderea bisericilor decât atunci când a obținut o concesie din partea Bisericii de a recunoaște pericolul virusului și a se adapta prin modificări sistemice. Însă nu guvernanții țării sunt cei care iau aceste decizii, ci ele vin de mai sus, ei doar le aplică în stil românesc. De altfel, acest șablon se pare că a fost valabil pentru toate măsurile pandemice, nu doar pentru cele cu privire la Biserică. Însă schimbarea trebuie să atingă și Ortodoxia, care e silită să se alinieze sub pretextul pandemiei.

Nu pot ști care sunt toate încrengăturile, dar, din felul cum apare tabloul general, există o conducere din umbră, ocultă asupra guvernelor lumii, care au reacționat la unison cu prilejul acestei amenințări a virusului corona. Vizată este și Ortodoxia, care este vulnerabilă prin ierarhii ei mai fragili și dispuși la trădarea credinței, de oriunde ar fi ei, Rusia, Constantinopol, Grecia, România, Antiohia. Avangarda o constituie, bineînțeles, Fanarul, care este cel mai descoperit, fără credincioși și la cheremul puterilor politice din SUA sau Occident, după cum s-a dovedit în problema ucraineană. Însă nici ierarhii români sau ruși nu sunt prea departe, îndeosebi cei școliți și afiliați tendințelor ecumeniste, moderniste. Deja nu mai vorbim de teorii ale conspirației, ci de foarte multe fapte care vădesc gunoiul care dă pe afară.

Cât privește subiectul delicat al pericolului contaminării prin împărtășire, deja se conturează o dezbatere tot mai amplă. Din nefericire, unii înclină spre explicații mult prea raționaliste și mecaniciste, cu înfățișare savantă, dar depărtate de dogmele sănătoase ortodoxe și de principiile liturgice. Hristos este prezent în Sfintele Taine cu puterea sa dată de Înviere, cu lucrarea dumnezeiască, nu ca simplu om, ca o întâlnire miraculoasă în cadrul ritualului, dar o simplă întâlnire. Nu, ci e vorba de o sălășluire prin har, dându-ne și nouă viața pe care a dobândit-o prin biruința asupra morții. De aceea se și cere o pregătire pe măsură și o credință reală. A spune că putem primi viruși prin Împărtășanie stârnește multă derută și îndoială în duhul de viață oferit prin Sfintele Taine, mai presus de stricăciunea cotidiană. Căci primim viața care a biruit tocmai moartea. Lingurița, Pâine și Vinul euharistice nu mai sunt materii simple, ci transfigurate, îmbrăcate în har dătător de viață, fapt certificat de experiența Bisericii. Acest lucru îl argumentează și Ierom. Hrisostom de la Cutlumuș (Sf. Munte Athos). Ne apropiem de ele tocmai ca să primim mai mult decât o simplă hrană, dobândim nestricăciune. De aceea, nu putem permite o apropiere cu frică de boală, ci cu credință arzătoare, puternică.

Personal cred că prin Sfânta Împărtășanie nu se contaminează nimeni, deși nu ar fi imposibil să fie transmisă vreo boală molipsitoare, nu există o astfel de dogmă și standard al Bisericii. Însă experiența ne spune că nimeni nu s-a îmbolnăvit, ci chiar au existat cazuri uimitoare când nu s-a transmis nimic. De aceea este și bine că este pusă la încercare credința celor care se împărtășesc. Problema ar fi mai ales la cei care nu au credință, ci necredință, temere. Dar, în general, carantinarea rezonabilă este indicată pentru a exclude orice risc de molipsire prin atingere sau orice contact. Hristos a dăruit viață și sănătate chiar când era pe pământ, până la Cruce; de ce ar fi altfel după Înviere? De ce nu ar constitui cu mult mai mult acum viață pentru noi? De ce ar pune sub semnul întrebării acest adevăr ierarhii sub pretextul acestei epidemii?

Important este ca faptele noastre individuale și poziționarea pe aceste probleme spinoase să nu ne apese conștiința atunci când ne rugăm lui Dumnezeu și-I cerem mântuirea noastră.

Completare: Romfea.gr a publicat în exclusivitate, între timp, Epistola trimisă de către Patriarhul Ecumenic celorlalți Întâistătători de Biserici Locale pe 17 mai.
Din cuprinsul ei rezultă că, pe subiectul modului de a împărtăși pe credincioși, au ajuns la Constantinopol „lucruri noi locale și dezvoltări felurite prin intermediul unor scrisori sau sub formă de întrebări și problematizări de pretutindeni”. Patriarhul Ecumenic afirmă că el a primit săvârșirea slujbelor fără prezența credincioșilor, prima grijă fiind de a păzi credința Părinților. Deoarece s-au auzit opinii neobișnuite despre modul apropierii de Preacuratele Taine în contextul grijii pentru cei atinși de virusul covid-19, tăcerea nu este potrivită în fața unei astfel de situații. Ascultarea față de îndemnurile responsabililor sanitari a fost urmată până la punctul când este atinsă esența și centrul credinței noastre (Sfintele Taine). Deoarece explicațiile corecte cu privire la recomandările evanghelice și apostolice vin de la tradiția trăită viu în practica bisericească, Patriarhul vede că ea trăiește în lume prin Sfânta Euharistie. Înștiințându-i pe ceilalți Preafericiți Întâistătători că nu dorește să se depărteze de la „cele lăsate moștenire nouă, tuturor, de fericiții noștri Părinți”, dorește să audă de la ei cugetul și opiniile lor pentru „a merge toți împreună în abordarea pastorală a îndoielilor cu privire la modul consfințit de administrare a Sfintei Împărtășanii”.
Nu reiese clar care sunt dezvoltările și evoluțiile opiniilor cu privire la modul în care este oferită Sfânta Euharistie, însă este posibil să fi venit chiar și din partea Patriarhiei Române. În principiu, consfătuirea acesta la nivel pan-ortodox nu este un lucru greșit în sine, dar experiențele neplăcute din trecutul nu foarte îndepărtat stârnesc suspiciuni și îngrijorări cu privire la sinceritatea și responsabilitatea ierarhilor și Patriarhilor ortodocși. În mod normal, trebuie acceptat că modalitatea de împărtășire este statornicită de foarte mult timp, probată chiar și pe parcursul unor pandemii, iar ceea ce ar trebui discutat este modul de a înfrunta provocările ridicate de autoritățile de stat. Altfel spus, firesc ar fi să fie urmărită și căutată păstrarea ritualului deja statornicit și verificat, nu punerea lui în discuție.

Curajul mărturisirii, întreruperea pomenirii și eschivele Mitropolitului de Pireu

Foto: Φως Φαναρίου

Având în vedere că Mitropolitul Serafim de Pireu este unul dintre ierarhii care a fost în fruntea mărturisirii ortodoxiei în ultima vreme, gestul său de a consluji cu Arhiepiscopul Ieronim merită mai multă atenție. El marchează un punct de cotitură, trecerea de la curaj la paradă. Comunicatul recent al Mitropoliei de Pireu tocmai asta arată, o concesie față de apostazia tot mai generalizată. De aceea mă simt dator cu o reanalizare și o prezentare din nou a situației, dar și cu formularea unor considerații pe marginea acțiunii de întrerupere a comuniunii înainte de o hotărâre sinodală. Aceasta mai ales pentru că acel Comunicat a fost determinat de anumite presiuni în această direcție. Desigur că toate aceste analize sunt cam reci, dar inevitabile într-o măsură pentru a ne poziționa cât mai curat duhovnicește.

Cea mai derutantă afirmație din Pireu este că acțiunile Fanarului sunt existente. Deși din prismă juridică ar avea susținere această apreciere și tind să înțeleg modul în care o spune Mitropolitul, totuși ea suscită mai multe explicații. El nu vorbește de acțiunile nule, dar existente ale Arhiepiscopului Ieronim de recunoaștere a „autocefalilor”, ci ale Patriarhiei Ecumenice. Cu alte cuvinte, le recunoaște efectele și pe baza lor justifică pomenirea lui Epifanie de către Ieronim. Pe când ar fi fost mai cinstit să declare existentă, dar nulă recunoașterea schismaticilor de către Întâistătătorul Atenei. Dar am dat credit bunei lui intenții și am luat această formulare a sa ca referindu-se, de fapt, la Arhiepiscopul Ieronim tocmai pentru că restul textului neagă competența Patriarhului Bartolomeu de a interveni în teritorii străine, adică primatul de tip papal. Pe de altă parte, dincolo de nuanțele juridice, mi s-ar părea mai corect spus că sunt existente infracțiunile Patriarhiei în Ucraina, nu acțiunile ei. Dar… nu litera contează, ci duhul.

Însă partea în care are mare dreptate, dar în care strecoară și ceva confuzie este cea despre prevederile canonului 15 I-II cu privire la întreruperea comuniunii înainte de o condamnare sinodală. Mai mult, cred că mărul discordiei cu „unii frați iubiți neliniștiți” se învârte tocmai în jurul acestui subiect. De altfel, în mediul grecesc a existat în ultimul timp o fricțiune vădită, dar care sper că se va clarifica în bine. Se impune sau nu oprirea comuniunii cu Arhiepiscopul Ieronim și la ce nivel este această obligație: canonic sau moral?

Mai întâi trebuie remarcat că observațiile Mitropolitului Serafim sunt corecte, anume că nu este suficientă „râvna sfântă”, ci sunt necesare și cunoștințe canonice, adică o fundamentare patristică temeinică a acțiunilor în acest sens. „Nu poate fiecare credincios, chiar și Episcop, mișcat de buna-credință covârșitoare sau de râvnă sfântă să se ungă singur drept Sinod Ecumenic și să se apuce de proceduri succinte pe subiecte administrative și canonice ale Bisericii și să treacă la «caterisiri și anatematizări» ale membrilor trupului Bisericii, pentru că aceasta constituie apoteoza duhului anormal și protestant rău-credincios!!!”

IPS Serafim punctează foarte bine faptul că, după eroarea acordării autocefaliei, „nu se contaminează nimeni de conslujirea cu aceia care recunosc în mod evident greșit acțiunile” Constantinopolului și „contaminarea din conslujire intervine numai prin părtășia personală cu persoanele laice restabilite”. Altfel spus, oricine are comuniune cu „autocefalii” ucraineni, prin pomenire sau conslujire, își primejduiește mântuirea, dar fără ca aceasta să-l scoată automat din Biserică. Adică cine face aceasta nu devine automat eretic sau schismatic prin conslujire și comuniunea cu el nu este interzisă canonic, deci nu este valabilă teoria vaselor comunicante, a transmiterii condamnării prin comuniune în cadrul Bisericii. Prin urmare, conslujirea cu Arhiepiscopul Ieronim nu constituie contaminare și părtășie la acțiunile lui schismatice.

Totuși este greșită justificarea Mitropolitului că „nu se pune problema aplicării imediate a canonului 15 al Sinodului I-II” pentru faptul că la mijloc ar fi doar o problemă administrativă, nu și de erezie. Adică nu ar putea invoca o erezie ca motiv pentru întreruperea comuniunii cu Arhiepiscopul, după cum prevede acest canon. Același lucru l-a afirmat și în urma Sinodului Ierarhiei, când au fost recunoscuți „autocefalii” ucraineni: „Nu voi trece individual la orice acțiune de rupere a unității trupului Ierarhiei Bisericii Greciei, după cum aș fi procedat imediat pentru un subiect de comuniune ecumenistă, aplicând canonul 15 al Sinodului I-II”. Această accepțiune ignoră faptul că „autocefalia” a fost instituită printr-un Tomos care cuprinde idei eretice, prin care se atribuie un primat de putere, nu onorific Patriarhiei Ecumenice. Aceste concepții sunt greșeli ecleziologice, deci de dogmă și, prin urmare, au caracter eretic. Deci nu e vorba doar de probleme administrative, ci și de dogmă la mijloc.

Pe de altă parte, expresia „aplicare imediată” a canonului 15 trimite cu gândul la necesitatea opririi comuniunii, care totuși nu este înscrisă în textul lui, ci doar dreptul de a proceda astfel. Însă expresiile Mitropolitului sunt de așa natură, încât este posibil să fie interpretate și ca referindu-se la o îndatorire morală, nu la o obligație canonică.

Rezumând toate, rezultă că Mitropolitul Serafim are un conflict intern cu unii mânați de râvnă sfântă, dar el nu dorește să facă pasul întreruperii comuniunii. Justifică aceasta și aduce argument că nu este o problemă de credință, deși este. Nu se înțelege de ce nu s-a pus problema aceasta încă de la Sinodul din Creta. Dar, până la urmă, canonic așa este, nu stă asupra lui obligativitatea întreruperii comuniunii deocamdată, ci doar o datorie morală.

Am fi așteptat să aibă un curaj mai mare de mărturisire, mai ales având în vedere că a combătut destul de virulent schisma ucraineană, dând afară de la emisiunile de radio din eparhia sa pe Mitropolitul Ieremia de Gortina pentru declarațiile lui „pro-ucrainene” și trimițând o scrisoare oficială prin care cere întrunirea unui Sinod Ecumenic. Dar este posibil să aibă tactul său, nu poate fi acuzat de trădare a credinței în acest moment, ci ar fi mai indicat să fie sprijinit și înțeles mai bine în demersul său. Însă nici justificările pe care le aduce nu sunt chiar convingătoare și concludente, drept pentru care se strecoară o îndoială asupra sincerității sale. Nu cred că avem suficiente indicii să ne facem o părere clară asupra situației unuia dintre puținii episcopi care sunt activi în apărarea Ortodoxiei.

În orice caz, aș fi așteptat să justifice concesiile pe care le face cel puțin prin tactul de a aștepta momentul și contextul potrivit, care încă nu a sosit. Pentru un episcop nu este la fel de ușor ca pentru un preot oarecare.

Dar, din exterior, un conflict deschis între Mitropolit și preoții din jurul „Κατάνυξη” nu cred că ar fi de bun augur acum. Însă sper că va exista suficientă chibzuință să nu intervină acțiuni hazardate. Deocamdată Comunicatul său a fost caracterizat drept „inacceptabil, diplomatic și antipatristic”, precum și reacția față de conslujirea cu Arhiepiscopul. Este justificat să intervină o rupere a relațiilor de colaborare pentru atitudinea sa ezitantă și descurajantă, însă nu există motive să fie categorisit drept schismatic sau eretic și, deci, să fie întreruptă comuniunea cu el. Ne-am dori un episcop mai neînfricat, dar măcar să nu ne pierdem luciditatea și stăpânirea de sine.

Însă nu trebuie trecut cu vederea aspectul cel mai important, mărturisirea credinței, față de care oricine este dator, în special episcopii. Mitropolitul Serafim nu era dator după canoane să refuze comuniunea cu Arhiepiscopul Ieronim, dar putea să facă lucrul acesta ca un gest de verticalitate. Având în vedere că recunoașterea „autocefalilor” ucraineni presupune o ecleziologie eretică, avea acest drept conferit de canonul 15. Dar, probabil știind acest fapt foarte bine, IPS Serafim a catalogat întreaga problematică drept una administrativă pentru a se eschiva chiar și de la îndatorirea sa morală, duhovnicească, lucru care nu este onest. Însă nu e corect să-și protejeze cinstea cu artificii care nu fac cinste.

Mai trebuie spus că putea refuza conslujirea cu Arhiepiscopul chiar și fără să fie la mijloc o erezie. Cu toate că nu avea acest drept canonic, putea foarte bine să facă un gest de mărturisire și să refuze să conslujească pentru a nu da prilej de sminteală, de îndoială. Nu poate nimeni să-l oblige. Desigur că nu ar fi fost ușor să alunge tocmai pe Arhiepiscop și pe președintele Greciei, care a fost prezent la slujba de Bobotează, dar conștiința mărturisitoare asta ar fi dictat oricărui ierarh cu cuget ortodox neabătut. Nu doar prin acțiuni canonice se apără credința, ci mai ales prin gesturi de curaj și demnitate în fața celor nelegiuiți, fie că sunt ei episcopi sau alte fețe oficiale. Dar nici măcar o încercare de evitare a acestei conslujiri nu am văzut, cum a făcut cel puțin Mitropolitul Atanasie de Limassol când a fost nevoit să slujească împreună cu Patriarhul Alexandriei.

Toată această ezitare vine în contextul în care a făcut, în ultima vreme, câteva gesturi treptate prin care bate în retragere. E vorba de acceptarea ca predicator angajat al Mitropoliei a unui Episcop al Patriarhiei Ecumenice devotat cauzei fanariote, care fusese cândva alungat din Pireu după un conflict, alungarea Părintelui Anghelos din Mitropolie fără un motiv temeinic și mai ales argumentarea neconcludentă a conslujirii de acum cu Arhiepiscopul, care l-a pomenit în diptice pe schismaticul Epifanie.

Și trebuie să punctăm un lucru foarte important pe acest fundal. Întreruperea pomenirii este o acțiune de mărturisire, dictată de conștiința noastră lovită de trădările ierarhilor. Noi căutăm să păstrăm comuniunea cu cei care nu sunt eretici tocmai pentru a rămâne în duhul autentic de mărturisire și a nu aluneca într-unul schismatic, de delațiune și vânare a greșelilor aproapelui. Toate discuțiile canonice și pe marginea textelor patristice cu privire la regulile întreruperii pomenirii vizează doar a păstra o măsură curată și în duhul Ortodoxiei. Însă râvna pentru apărarea Bisericii nu trebuie să fie limitată de canoane, ci tocmai încurajată de ele. Este de datoria oricui (este capabil) să vorbească, să spună adevărul și să mustre eventual abaterile smintitoare care se petrec în Biserică. Datoria aceasta morală nu este doar ceva de la care ne putem eschiva, ci o sarcină pe care oricine este dator să o poarte. Vinovăția morală nu ne scoate din Biserică, dar ne afectează mântuirea, ceea ce nu este deloc puțin lucru.

Cum putem privi Biserica noastră care devine tot mai înțesată de episcopi, preoți și credincioși care se îndepărtează tot mai mult de Hristos? Cum putem avea încredere în aceștia, care se fac vinovați public și fățiș de trădarea constantă și tot mai insistentă a credinței? Cei mai mulți reacționează cu liniște, ca și cum nu ar fi afectați, dar ar trebui conștientizat că aceasta nu este deloc o atitudine plăcută și mântuitoare, ci mai degrabă pierzătoare de suflet.

Translate page >>