Scrisorile trimise și primite de Sf. Chiril al Alexandriei sunt o mărturie clară și vie a felului cum a procedat acesta în vederea depunerii de pe scaunul patriarhal a lui Nestorie. Cu toate că îndeosebi unii din mediul grecesc (Monahul Sava Lavriotul într-un video recent, dar și „Ieromonahul” Evghenie în cartea tradusă de pr. Ciprian Staicu) susțin teoria că Episcopul alexandrin ar fi oprit comuniunea cu ereticul Nestorie înainte de Sinodul III Ecumenic de la Efes, nu există dovezi în acest sens, ci dimpotrivă, este sigur că acest lucru s-a produs doar odată cu condamnarea lui oficială.
Sf. Chiril era conștient că ar fi putut foarte bine să rupă comuniunea cu Nestorie cu mult timp înainte, dar a aprobat acest gest să fie făcut doar de clericii din Constantinopol, după cum reiese dintr-o serie de scrisori pe care le-a adresat atât Papei Celestin, cât și însuși lui Nestorie, dar și monahilor și credincioșilor din cetatea împărătească. De nicăieri nu rezultă că ar fi făcut el însuși aceasta, ci doar a rămas în comuniune cu cei ce stăteau împotrivă ierarhului constantinopolitan și i-a susținut. A dus o polemică teologică împotriva ereziilor dio-prosopiste, căutând să afle mai întâi dacă într-adevăr sunt susținute de Nestorie, iar apoi le-a combătut punctual prin scrieri dogmatice și îndeosebi prin cele 12 anatematisme. A căutat sprijinul și sfatul Papei Celestin I și s-a axat pe apărarea doctrinei ortodoxe, iar într-un final a ajuns la depunerea din treaptă a ereticului Nestorie la Sinodul de la Efes. În acest sens sunt elocvente unele pasaje pe care le-am selectat mai jos:
Epistola XII (Papa Celestin I către Chiril, Episcopul alexandrin): Strângându-se laolaltă cu tine autoritatea tronului nostru, folosind învățătura noastră, să emiți cu fermitate precisă această decizie, ca fie să anuleze printr-o mărturisire scrisă propovăduirile lui rele în decurs de zece zile numărate de la înștiințarea noastră și să dea asigurare că va ține această credință despre nașterea lui Hristos Dumnezeul nostru, pe care o țin Biserica romanilor și cea a Sfinției tale și întreaga creștinătate (καθοςίωσις=cei dedicați), fie îndată Sfinția ta, îngrijindu-te de Biserica aceea, dacă nu va face aceasta, să afli că trebuie înlăturat în orice chip din corpul nostru cel ce nici nu a vrut nici să primească leacul vindecătorilor și s-a grăbit ca un ciumat spre pierzarea lui și a tuturor celor încredințați lui.
Epistola XVII: Chiril și Sinodul din Alexandria din dioceza egipteană salutări în Domnul preaevlaviosului și iubitorului de Dumnezeu împreună-slujitor Nestorie!
Epistola XVIII: Să nu critice nimeni întârzierea! (…) Am imitat pe cei ce au experiență medicală, care nu degrabă supun necesităților prin fier și foc cele ce se întâmplă în trupuri de la patimi (boli), ci le înmoaie la început cu doctorii domoale, așteptând vremea potrivită pentru tăieri.
Aprinzând în voi pururea această credință, păziți-vă nepătați și neîntinați, fără a avea comuniune cu cel menționat (Nestorie) și fără a lua aminte la el ca la un învățător dacă rămâne lup în loc de păstor…
Epistola XIX: Nu este fără primejdie să fie lăsat slobod în turmele lui Hristos un lup cumplit în chip de păstor. Așadar îmbărbătați-vă ca robi ai lui Hristos și îngrijiți-vă de sufletele voastre, toate făcându-le spre slava lui Hristos.
Așadar din citatele de mai sus se deduce clar că a fost luată o decizie de întrerupere a comuniunii cu Nestorie și i-a fost dat acestuia un termen de 10 zile pentru a se dezice de hulele sale. Totuși aceasta nu a fost pusă în practică nici imediat, nici înainte de Sinodul de la Efes, după cum se poate constata dintr-o altă scrisoare a Papei Celestin către Sf. Chiril, care se găsește în procesele verbale ale Sinodului.
Epistola Papei prin care îi cere Sf. Chiril să aibă răbdare și să caute întoarcerea celui ce greșește până în ultima clipă se păstrează doar în latină și se găsește, după cum am menționat, printre documentele interne ale Sinodului III Ecumenic. Textul ei poate fi găsit și pe internet pe Wikisource: COELESTINUS episcopus CYRILLO episcopo Alexandrino. Este una din cele două scrisori transmise de Papa chiar înainte de Sinod, cealaltă fiind adresată împăratului Teodosie II.
În toiul disputei teologice dintre Sf. Chiril și Nestorie, credincioșii din Constantinopol, dar și ereziarhul însuși au cerut împăratului bizantin să convoace un Sinod Ecumenic la care să fie discutată problema dogmatică ce se iscase. Drept urmare, autocratorul a fixat din toamna anului 430, la 19 noiembrie, data de întrunire în ziua Cincizecimii a anului 431, adică 7 iunie.
Scrisoarea Papei Celestin vine exact cu o lună înainte de termen, fiind datată 7 mai și în ea precizează Sf. Chiril următoarele, printre altele:
„Întrebi dacă un Sfânt Sinod poate primi un om care se condamnă singur prin predicile sale; sau, deoarece timpul de îngăduință (armistițiu) a trecut, sentința dată de curând va intra în efect. Pentru a lua sfat în ambele chestiuni, să luăm aminte la Domnul nostru comun. Nu ne răspunde imediat prin proorocul că nu vrea moartea celui muritor (Iez. 18: 32) și prin Apostolul Pavel că vrea ca tot omul să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină (I Tim. 2: 4)?”
În continuare îl îndrumă să caute pacea Bisericii și să-l câștige pe Nestorie către adevăr. În caz că acesta rămâne neînduplecat, atunci să culeagă ceea ce a semănat cu ajutorul diavolului, adică să fie condamnat și depus din treaptă.
Este evident că nici până la acea dată foarte târzie nu a fost pusă în aplicare amenințarea cu oprirea comuniunii. Dimpotrivă, Sinodul a urmărit întoarcerea la adevăr a lui Nestorie până în ultima clipă.
Se mai știe din descrierea procedurilor sinodale de la Efes că Nestorie a fost chemat de trei ori să se prezinte pentru a se apăra față de acuzațiile care i se aduc, dar a refuzat acest lucru. Aceasta arată o dată în plus faptul că încă exista comuniune liturgică. În acest punct, a fost decisă caterisirea lui chiar din prima ședință. Abia atunci a fost scos din comuniune de către Sf. Chiril și ceilalți episcopi ortodocși.
În nici un caz Epistola a treia adresată de Sf. Chiril lui Nestorie nu consemnează întreruperea pomenirii acestuia la slujbe și scoaterea din părtășie euharistică. Chiar dacă Sf. Chiril avea râvna de a înfrunta pe Nestorie prin ruperea comuniunii înainte de Sinod și a-l judeca în lipsă, decizia care a câștigat a fost cea a Papei Celestin I menționată mai sus.
După Sinod au existat discuții aprinse deoarece Patriarhul Ioan al Antiohiei îl bănuia pe Sf. Chiril că era apolinarist și învăța că în Hristos firile Sale, dumnezeiască și omenească, au fost contopite. Drept urmare, a stat de partea lui Nestorie și s-a ținut departe de comuniunea cu episcopii de la Sinodul din Efes. Dar, în urma unor discuții și când a văzut că Sf. Chiril neagă viziunea dogmatică de care era acuzat, s-a împăcat deplin cu el. Au fost depuse toate eforturile pentru a se reface unitatea bisericească prin depășirea neînțelegerilor doctrinare. Însuși Sf. Chiril a scris alte texte ce combăteau extrema cealaltă, adică amestecarea firilor lui Hristos. Chiar a înfruntat pe cei care-i reproșau că în felul acesta ajunge să vorbească de o împărțire a Domnului. Dar el a făcut diferența între o Persoană neîmpărțită și două firi diferite.
Toate acestea le-a făcut pentru că urmărea comuniunea, pacea și unitatea Bisericii pe temeiul dreptei credințe. Pe cât de tare a stat împotriva lui Nestorie, pe atât a combătut și pe cei ce cădeau în extrema monofizită, ulterior condamnată la Sinodul IV de la Calcedon peste puțini ani. A ținut atât la acuratețea dogmelor, cât și la comuniunea liturgică ce nu trebuia ruptă prin dezbinări.
Ca o paranteză, pe lângă inducerea în eroare pe care o încearcă Monahul Sava în legătură cu o presupusă rupere a comuniunii de către Sf. Chiril față de Nestorie, mai există și alte afirmații nefondate. Menționez aici doar faptul că monahii athoniți din vremea Sinodului de la Lyon (1274) nu vorbeau de pomenirea Patriarhului de Constantinopol că ar fi o urâciune înaintea lui Dumnezeu, ci cea a Papei, care era deja condamnat. În acest sens este elocvent acest citat:
„Ce «iad» va striga pomenirea papei – cel cu dreptate despărțit de Duhul Sfânt din pricina semeției sale împotriva lui Dumnezeu și a dumnezeieștilor Taine – făcându-se astfel vrăjmaș lui Dumnezeu?”
Bineînțeles că primirea Papei între ceilalți Patriarhi ortodocși conducea direct la apostazie și, ca urmare, monahii afirmau clar că se depărtează de părtășia cu cei ce intrau în comuniune cu Papa: „Cum va suferi acestea sufletul drept-credincios și nu se va îndepărta îndată de părtășia cu cei ce l-au pomenit și nu-i va socoti neguțători de cele sfinte?”.
Pentru a face o comparație realistă între Sf. Chiril și zilele noastre, trebuie spus că astăzi nu avem episcopi mărturisitori care să dea termen de pocăință celor ecumeniști, iar credincioșii de jos nu au această putere ce aparține doar ierarhilor. În plus, Bisericile care nu au aprobat deciziile ecumeniste din Creta nu recunosc posibilitatea întreruperii pomenirii în mod canonic, ci doar se păzesc pe ele. Fără a avea curajul mărturisirii până la capăt, așa cum au procedat Sfinții de odinioară, ele nu insistă pe păstrarea nealterată a dreptei credințe de către toți. Poate și vremurile sunt diferite și necesită o abordare mai îngăduitoare.
Din nefericire, faptele istorice nu sunt cunoscute corect nici chiar de majoritatea „nepomenitorilor”, ci adesea sunt falsificate și se ajunge la o atitudine super-corectă, la o râvnă fără cunoștință și fără măsura cea bună.
Ca o concluzie, trebuie făcută diferența între eretic condamnat și încă necaterisit. Față de cel necondamnat nu se impune oprirea comuniunii, după cum nici Sf. Chiril nu a făcut aceasta, dar este lăudabilă, așa cum el îi aprecia și îi încuraja pe cei din Constantinopol care făceau aceasta. Pe de altă parte, cu ereticul condamnat este interzisă cu totul comuniunea și mai ales unirea bisericească. Astfel, sinodalii din Efes au condamnat pe toți care au rămas în comuniune cu Nestorie, la fel cum și părinții athoniți din 1274 au încetat părtășia cu cei ce acceptaseră unirea cu papistașii.
A urma pe Sfinții Părinți și a spune lucrurilor pe nume înseamnă a afirma că ecumenismul este erezie și a fost decretat la Sinodul din Creta, nu că nu s-a petrecut nimic. Se poate păstra comuniunea cu ierarhii noștri, dar nu ca și cum totul este bine și frumos, ci din iconomie. Dacă nu poate cineva confrunta erezia ecumenistă, cum au făcut Părinții Bisericii, ar fi bine măcar să nu-i defaime pe cei ce o fac în mod corect. Iar cel mai corect ar fi să fie combătută teologic dogma strâmbă ecumenistă și, eventual, să fie întreruptă pomenirea ierarhilor vinovați ca o acțiune de mustrare și atenționare.
Chiril și Sinodul din Alexandria din dioceza egipteană, salutări în Domnul preaevlaviosului și iubitorului de Dumnezeu împreună-slujitor Nestorie!
De vreme ce Mântuitorul nostru spune vădit: „Cel ce iubește pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine și cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Mt. 10: 37), ce vom păți noi, care suntem rugați de evlavia ta să te iubim mai presus decât pe Hristos, Mântuitorul nostru al tuturor? Ce avantaj vom putea avea noi în ziua judecății sau ce răspuns vom găsi dacă vom cinsti așa de tare tăcerea îndelungată despre injuriile produse de tine împotriva Lui? Dacă te-ai fi nedreptățit numai pe tine cugetând și învățând unele ca acestea, ar fi fost mai puțină îngrijorarea. Dar, deoarece ai smintit toată Biserica și ai introdus paguba unei erezii neobișnuite și străine în popoare și nu numai acolo, ci și pretutindeni (căci s-au răspândit cărțile cu explicațiile tale), ce cuvânt va fi suficient pentru tăcerea noastră sau cum nu este nevoie să ne amintim de Hristos, Care spune: „Să nu socotiți că am venit să aduc pace pe pământ, ci sabie. Căci am venit să desparte pe om de tatăl său și pe fiică de mama sa” (Mt. 10: 34-35)? Când credința este nedreptățită, să plece respectul față de părinți ca ceva expirat și greșelnic, să tacă și legea iubirii față de fii și frați și moartea să fie mai bună decât viața pentru cei bine-credincioși, „ca să dobândească mai bună înviere” (Evr. 11: 35), după cum este scris!
Așadar iată că protestăm prin această a treia epistolă, laolaltă cu Sfântul Sinod adunat în marea Romă sub președinția preacuviosului și iubitorului de Dumnezeu frate și împreună-slujitor episcop Celestin, sfătuindu-te să te depărtezi dogmele așa de stângace și întortocheate pe care le cugeți și le înveți și să te alegi dreapta credință cea predată Bisericilor prin Sfinții Apostoli și Evangheliști care au fost ei înșiși văzători și slujitori ai Cuvântului. Și, dacă evlavia ta nu vei acționa astfel potrivit indicației stabilite prin scrisorile preacuviosului și iubitorului de Dumnezeu episcop al Romei Celestin și împreună-slujitor al nostru menționat, cunoaște că nu ai nici o parte cu noi, nici loc sau cuvânt între preoții și episcopii lui Dumnezeu. Căci nu este admis să trecem cu vederea Bisericile așa de agitate și popoarele smintite și credința dreaptă anulată și turmele sfâșiate de tine, care erai dator să le mântuiești, dacă ai fi fost un iubitor al dreptei noastre slăviri (ὀρθης δόξης), pășind pe urmele bunei-credințe a Sfinților Părinți. Dar toți suntem în comuniune cu toți cei despărțiți de evlavia ta din pricina credinței, mireni și clerici caterisiți (depuși din treaptă). Căci nu este drept ca cei cunoscuți cu dreaptă cugetare să fie nedreptățiți prin deciziile tale pentru că ți-au vorbit împotrivă, procedând bine. Căci chiar de acest lucru l-ai informat prin epistola scrisă de tine către Sanctitatea Sa și împreună-episcopul nostru Celestin al marii Rome. Dar nu va fi suficient pentru evlavia ta numai să mărturisești împreună Simbolul credinței expus în urmă cu ceva vreme prin Sfântul Duh de către Sfântul și Marele Sinod adunat la Niceea de ceva vreme (căci nu-l înțelegi și nu-l explici bine, ci mai degrabă răstălmăcit, deși mărturisești cu vocea cuvintele), ci să mărturisești în scris și sub jurământ prin urmare că anatemizezi dogmele tale întinate și profanatoare și vei cugeta și vei învăța cele pe care și noi toți episcopii și învățătorii și conducătorii popoarelor din Apus și din Răsărit învățăm. Sfântul Sinod din Roma și noi toți am fost de acord că scrisorile scrise către evlavia ta de către Biserica alexandrinilor sunt bine alcătuite și neatacabile. Am dispus prin aceste scrisori ale noastre cele ce trebuie să cugeți și să înveți și cele de care se cuvine să te depărtezi. Căci aceasta este credința Bisericii sobornicești și apostolești, la care aderă și toți episcopii ortodocși din Apus și Răsărit:
Credem într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul tuturor celor văzute și nevăzute; și întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut, adică din ființa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Născut, nu făcut, deoființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut, cele din cer și cele de pe pământ, Care pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire S-a coborât și S-a întrupat și S-a făcut om, a pătimit și a înviat a treia zi, S-a suit la ceruri, Care va să vină să judece viii și morții; și întru Duhul Sfânt.
Iar pe cei care spun că „era cândva când nu era” și „nu era înainte să Se fi născut” și că S-a făcut din neființă sau zic că Fiul lui Dumnezeu este din alt Ipostas sau din altă ființă sau că este schimbător sau transformabil, pe aceștia îi anatematizează Biserica sobornicească și apostolească.
Fiind următori cu totul mărturisirilor Sfinților Părinți care s-au făcut vorbind în ei Sfântul Duh și pășind pe urma scopului înțelesurilor din ele și mergând ca pe o cărare împărătească, zicem că Însuși Unul-Născut, Cuvântul lui Dumnezeu, Care S-a născut din ființa Tatălui, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Lumină din Lumină, Cel prin care toate s-au făcut, cele din cer și cele de pe pământ, S-a coborât pentru a noastră mântuire și S-a întrupat, punându-Se întru deșertare și S-a înomenit, adică, luând trup din Sfânta Fecioară și făcându-l pe acesta al Său din pântece, a răbdat nașterea noastră și a ieșit om din femeie, nu lepădând ceea ce era, deși a devenit prin asumare trup și sânge, a rămas ceea ce era, adică Dumnezeu prin fire și adevăr. Nu zicem că firea dumnezeirii s-a schimbat în trup, nici că firea negrăită a lui Dumnezeu Cuvântul a fost transformată în firea trupului. Căci Cel ce rămâne pururea, după Scripturi, este cu totul fără de mutare și fără schimbare, dar este văzut și prunc și este încă și în scutece și de la sânul Fecioarei care L-a născut plinește toată zidirea ca Dumnezeu și era de un scaun cu Cel ce L-a născut, căci lucrul dumnezeiesc este fără cantitate și fără mărime și nu suferă limitări. Mărturisind că S-a unit Cuvântul cu trupul după Ipostas, ne închinăm Fiului și Domnului Iisus Hristos fără să punem deoparte și să deosebim omul și Dumnezeu pentru că sunt legați între ei prin unitatea vredniciei și a puterii (căci aceasta este vorbire deșartă și nimic altceva), nici fără să numim pe Hristos deosebit Cuvântul lui Dumnezeu și la fel deosebit pe alt Hristos din femeie, ci știind numai pe Unul Hristos, Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl cu propriul trup. Căci odată este uns omenește cu noi și El Însuși Îl dă pe Duhul celor vrednici să-L primească și nu cu măsură, după cum zice fericitul Evanghelist Ioan. Însă nu zicem nici aceea, că S-a sălășluit Cuvântul cel din Dumnezeu ca într-un om obișnuit născut din Sfânta Fecioară, ca să nu fie înțeles Hristos drept un om purtător de Dumnezeu. Căci, deși se spune că „S-a sălășluit între noi” (In. 1: 14) Cuvântul, se zice și că în Hristos locuiește „toată deplinătatea dumnezeirii trupește” (Col. 2: 9), însă înțelegem că, atunci când S-a făcut trup, nu definim că sălășluirea s-a produs în același fel în El precum se spune că locuiește în sfinți. Ci, unindu-Se după fire și netransformându-Se în trup, a făcut o astfel de sălășluire despre care se spune că o are și sufletul omului față de propriul lui trup. Prin urmare Unul este Hristos și Fiul și Domnul, nu precum are omul legătura cu Dumnezeu în mod simplu prin unitatea de vrednicie sau de putere. Căci nu se înțelege egalitatea în cinste pentru firi. Petru și Ioan sunt egali unul cu altul ca apostoli și sfinți ucenici, doar că nu sunt unul cei doi. Nici nu înțelegem modul legăturii ca alăturare (căci nu este suficient acesta pentru unirea firească), nici ca o relație de participare, după cum și noi suntem un Duh cu Domnul când ne alipim de El, după cum este scris, ci mai degrabă refuzăm numele legăturii pentru că nu poate să semnifice destul unirea. Dar nu numim nici Dumnezeu sau Stăpân al lui Hristos pe Cuvântul lui Dumnezeu, ca să nu tăiem iarăși vizibil pe Unul Hristos și Fiul și Domnul și să cădem în vinovăția calomnierii, făcându-L pe El Dumnezeu și Stăpân al Său. Căci, unindu-Se, după cum mai spus deja mai înainte, Cuvântul lui Dumnezeu cu trupul după Ipostas, este Dumnezeu a toate și stăpânește totul, El Însuși nu este rob al Său, nici Stăpân. Căci este simplist, dar mai degrabă și fără cuviință a cugeta sau a spune așa. Căci a zis că Tatăl este Dumnezeu al Lui, deși este Dumnezeu prin fire și din ființa Lui; dar nu a ignorat faptul că, pe lângă faptul că este Dumnezeu, S-a făcut om sub Dumnezeu după legea cuvenită firii omenești. Dar cum să fie El Dumnezeul Său sau Stăpânul Său? Așadar ca om și pe cât ajungea la ceea ce se cuvenea măsurilor deșertării (chenozei), zice că este sub Dumnezeu cu noi. Așa S-a făcut și sub Lege, deși El a grăit Legea și era instituitorul ei ca Dumnezeu. Ne dezicem să spunem despre Hristos „cinstesc pe Cel purtat datorită Celui ce-L purta”, „mă închin Celui văzut datorită Celui nevăzut”. Înfricoșător este a zice și aceea pe lângă asta: „Cel asumat este denumit Dumnezeu totodată cu Cel ce ia”. Căci cel ce spune acestea taie iarăși în două pe Hristos și Îl așează pe om deoparte în mod separat și Dumnezeu asemenea. Căci neagă în mod analog unirea potrivit căreia cineva nu este închinat împreună cu altul ca altul, nici nu este denumit împreună cu el Dumnezeu, ci Hristos Iisus Fiul Unul-Născut este înțeles Unul, fiind cinstit printr-o singură închinare cu propriul Lui trup. Mărturisim că Însuși Fiul cel născut din Tatăl și Dumnezeu Unul-Născut, deși după firea proprie este nepătimitor, a pătimit cu trupul pentru noi după Scripturi și a fost în trupul răstignit, fiind în familiaritate în mod nepătimaș cu patimile propriului trup. „Prin harul lui Dumnezeu a gustat moartea pentru oricine” (Evr. 2: 9), dându-Și pentru el propriul Trup, deși după fire este viață și El Însuși este Învierea. Căci prin puterea negrăită pătimind moartea, a devenit ca printr-un prim trup propriu „Cel întâi-născut din morți” (Col. 1: 18) și „începătură a celor adormiți” (1Cor. 15: 20) ca să facă cale firii omului la ridicarea spre nestricăciune „prin harul lui Dumnezeu”, după cum am zis mai-nainte, „a gustat moartea pentru oricine” și a înviat a treia zi prădând iadul. Așa încât, deși se spune că „prin om” (1Cor. 15: 53) se face învierea morților, dar înțelegem om pe Cuvântul cel produs din Dumnezeu și că se dezleagă prin El puterea morții. A ajuns după o vreme ca un Fiul și domn întru slava Tatălui ca să judece „lumea întru dreptate” (Ps. 97: 9), după cum este scris.
Este necesar să adăugăm și aceea: când vestim moartea după trup a Fiului Unul-Născut al lui Dumnezeu, adică a lui Iisus Hristos, și când mărturisim învierea (ἀναβίωσιν) și înălțarea la ceruri, săvârșim jertfa/slujba cea fără de sânge și ne apropiem așa de binecuvântările tainice și ne sfințim, făcându-ne părtași Sfântului Trup și Cinstitului Sânge al lui Hristos, Mântuitorul nostru al tuturor. Și nu-L primim ca pe un trup comun, să nu fie! Nici ca al unui om sfințit și asumat de Cuvântul după unitatea de vrednicie, ca și cum ar fi avut o sălășluire dumnezeiască. Ci ca făcător de viață cu adevărat și propriu al Cuvântului Însuși. Căci, fiind viață după fire ca Dumnezeu, deoarece s-a făcut una cu trupul Său, l-a arătat făcător de viață. Așa încât, deși ni se spune: „Amin, amin, spun vouă, dacă nu mâncați Trupul Fiului Omului și nu beți Sângele Lui” (1Cor. 11: 26), nu socotim că este și el (trupul) ca al unui om dintre noi (căci cum va fi făcător de viață trupul (carnea=σὰρξ) după firea lui?), ci ca făcut cu adevărat al Fiului Omului Care S-a făcut și S-a numit pentru noi.
Glasurile din Evanghelii ale Mântuitorului nostru nu le împărțim în două Ipostasuri, nici în două Persoane, căci nu este dublu Hristos cel Unul și Singur, deși este înțeles din două lucruri diferite adunat în unitate neîmpărțită, după cum și omul este înțeles fără grijă din suflet și trup și nu dublu, ci unul din amândouă. Dar vom fi dispuși să se vorbească de cele omenești și cele dumnezeiești la Unul, cugetând drept. Căci, atunci când spune cu dumnezeiască cuviință despre Sine: „cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (In. 14: 9) și: „Eu și Tatăl una suntem” (In. 10: 38), înțelegem firea Lui dumnezeiască și negrăită, potrivit căreia și este una cu Tatăl Său datorită identității de fire, chip și figură și rază a slavei Lui. Iar când măsura omenității nu o necinstește, vorbește iudeilor: „dar acum căutați să Mă omorâți pe Mine, Omul Care v-am grăit adevărul” (In. 8: 40), iarăși nu-L cunoaștem pe El cu nimic mai puțin decât Dumnezeu Cuvântul în egalitate și asemănare cu Tatăl și din măsurile omenității Lui. Căci, dacă este necesar să credem că S-a făcut trup sau om însuflețit cu suflet rațional, Dumnezeu fiind prin fire, ce cuvânt ar avea să se rușineze cineva de graiurile Lui dacă s-au produs după cuviința omenească? Căci, dacă S-ar fi ferit de cuvintele care se cuvin omului, cine este cel care L-ar fi silit să Se facă om ca noi? Dar Cel ce S-a pus pe sine pentru noi la o deșertare de bună-voie pentru care motiv S-ar fi ferit de cuvintele potrivite deșertării? Deci toate graiurile din Evanghelii trebuie atașate unei Persoane, unui Ipostas întrupat al Cuvântului. Căci Iisus Hristos este un Domn potrivit Scripturilor.
Iar dacă este numit și Apostol și Arhiereu al mărturisirii noastre, ca Cel ce slujește lui Dumnezeu și Tatăl mărturisirea credinței noastre aduse către El și prin El către Dumnezeu și Tatăl și către Sfântul Duh, iarăși zicem că El este Fiul Unul-Născut din Dumnezeu după fire și nu atribuim altui om în afara Lui numele preoției și însăși realitatea. Căci a devenit mijlocitor între Dumnezeu și oameni și mediator spre împăcare, fiind ridicat spre miros de bună mireasmă lui Dumnezeu și Tatăl. Drept aceea a și spus: „jertfă și ofrandă n-ai voit, dar trup Mi-ai întocmit, [arderile de tot și cele pentru păcat nu le-ai bine-voit]; atunci am zis: iată, vin; în capul cărții este scris despre Mine ca să fac, Dumnezeule, voia Ta” (Ps. 39: 7-9). Căci a adus pentru noi spre miros de bună mireasmă propriul trup, și nu mai degrabă pentru Sine. Căci ce ofrandă sau jertfă era de nevoie pentru El, fiind mai bun decât orice păcat ca Dumnezeu? Căci, dacă „toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Rom. 3: 23), drept pentru care noi am devenit gata spre abatere și firea omului s-a îmbolnăvit de păcat, dar El nu așa și suntem învinși de aceea de slava Lui, cum să fie deci îndoială că S-a jertfit din cauza noastră și pentru noi Mielul cel adevărat? Și a zice că S-a adus pe Sine pentru El și pentru noi, nu ar aduce nici un beneficiu pentru învinuirile de necredință. Căci nu a greșit în nici un fel și nici nu a făcut păcat; deci ce ofrandă era de trebuință, nefiind păcat de oricare ar fi și foarte pe bună dreptate?
Iar când spune despre Duhul: „Acela Mă va slăvi” (In. 14: 14), înțelegând drept, zicem că Unul Hristos și Fiul nu alege slava Sfântului Duh ca Unul lipsit de slava de la Altul , pentru că Duhul Lui nu este mai bun ca El și mai presus decât El. Deoarece S-a folosit de propriul Duh pentru arătarea dumnezeirii Lui pentru lucrări mărețe zice că este slăvit de El ca și cum ar zice cineva dintre noi despre tăria care se află în el sau despre știința din el: ele mă vor slăvi pe mine.
Chiar dacă Duhul este în Ipostas propriu și se înțelege în Sine, este ca Duh, nu ca Fiu, însă nu este străin de El. Căci e numit „Duhul adevărului” (In. 14: 17) și Hristos este adevărul și Se revarsă de la El precum fără grijă și din Dumnezeu și Tatăl. Duhul a lucrat și prin mâinile sfinților apostoli cele uimitoare după ce S-a suit Domnul nostru Iisus Hristos la cer, L-a slăvit pe El. Căci s-a crezut că este Dumnezeu după fire, iarăși El lucrează prin Duhul Său. De aceea a și spus: „Pentru că din al Meu va lua și vă va vesti” (In. 16: 14). Și nu spunem ceva ca și cum Duhul este înțelept și puternic prin participare, căci este desăvârșit și fără lipsă de vreun bine deoarece este Duhul puterii și înțelepciunii Tatălui, adică al Fiului, într-adevăr este înțelepciune și putere.
Deoarece Sfânta Fecioară a născut trupește pe Dumnezeu unit cu trupul după Ipostas, spunem că ea este Născătoare de Dumnezeu, nu ca și cum existența firii Cuvântului ar avea început din trup (căci era „la început și Dumnezeu era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu” (In. 1: 1-2) și El este Făcătorul veacurilor, împreună-etern cu Tatăl și Creator a toate), ci, după cum am spus deja mai înainte, deoarece a unit cu sine după Ipostas partea omenească și a răbdat naștere trupească din maică, nu ca având lipsă în mod necesar pentru propria fire și de nașterea în timp și în vremurile de pe urmă ale veacului, ci ca să binecuvinteze și principiul însuși al existenței noastre și, după ce L-a născut o femeie pe El unit cu trupul, să înceteze mai departe blestemul împotriva a tot neamul, care trimite la moarte trupurile noastre din pământ și, dizolvând prin Sine pe „în întristări vei naște fii” (Fac. 3: 16), să arate ca adevărat ceea ce s-a zis prin glasul proorocului: „a fost înghițită moartea cea tare” (Osea 13: 14) și iarăși: „A șters Dumnezeu orice lacrimă de la tot omul” (Is. 25: 8). Căci din această cauză zicem că El prin iconomie a binecuvântat nunta și a plecat chemat în Cana Galileii împreună cu sfinții apostoli.
Acestea am fost învățați să cugetăm de la Sfinții Apostoli și Evangheliști și de toată Scriptura insuflată de Dumnezeu și din mărturisirea adevărată a fericiților Părinți. Cu toate acestea trebuie să fii în acord și evlavia ta și să te conformezi fără nici un vicleșug. Iar cele pe care este necesar să le anatematizeze evlavia ta sunt aranjate în această epistolă a noastră:
I: Dacă cineva nu mărturisește că Emanuel este cu adevărat Dumnezeu și că pentru aceasta Sfânta Fecioară este Născătoare de Dumnezeu (căci a născut trupește pe Cuvântul cel din Dumnezeu, Care S-a făcut trup), să fie anatema.
II: Dacă cineva nu mărturisește că Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl S-a unit cu trupul după Ipostas și că Unul este Hristos cu trupul Său, adică Același Dumnezeu și Om laolaltă, să fie anatema.
III: Dacă cineva împarte ipostasurile în Hristos cel Unul, după unire, legându-le numai cu legătura cea după vrednicie, adică după autoritate și putere și nu mai degrabă prin venirea laolaltă (συνόδου) printr-o unire naturală, să fie anatema.
IV: Dacă cineva atribuie la două persoane, adică ipostase, expresiile din Evanghelii și scrierile apostolice, fie cele rostite de sfinți despre Hristos, fie cele rostite de El Însuși despre Sine și pe unele le leagă în chip deosebit de omul care se înțelege deosebit de Cuvântul cel din Dumnezeu, iar pe altele ca unele vrednice de Dumnezeu numai de Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl, să fie anatema.
V: Dacă cineva cutează să spună că Hristos este un om purtător de Dumnezeu și nu că este mai degrabă Dumnezeu cu adevărat, ca Fiu Unul și prin fire, întrucât Cuvântul S-a făcut trup și S-a făcut părtaș la fel cu noi de sânge și trup, să fie anatema.
VI: Dacă cineva cutează să spună că Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl este Dumnezeul și Stăpânul lui Hristos și nu mărturisește că El este Dumnezeu și om totodată, întrucât Cuvântul S-a făcut trup, după Scripturi, să fie anatema.
VII: Dacă cineva zice că Iisus este pus în mișcare ca un om de Cuvântul lui Dumnezeu, și că bună-voirea Unuia Născut I-a fost adăugată ca unui altuia, care a existat lângă El, să fie anatema.
VIII: Dacă cineva va cuteza să spună că omul luat de Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie închinat împreună cu Dumnezeu Cuvântul și împreună slăvit și că el este numit împreună Dumnezeu, ca ceva în altceva (căci cuvântul “dimpreună” adăugat mereu ne silește să înțelegem aceasta) și nu cinstește pe Emanuel cu o singură închinare și nici nu-I înalță o singură slavoslovie, întrucât Cuvântul S-a făcut trup, să fie anatema.
IX: Dacă cineva zice că Unul Domn Iisus Hristos a fost slăvit de Duhul, folosindu-Se de puterea Lui ca de o putere străină și că de la El a luat puterea de a lucra împotriva duhurilor celor necurate și de a săvârși minuni între oameni și nu zice dimpotrivă că și Duhul prin Care a lucrat minunile este propriu Lui, să fie anatema.
X: Sfânta Scriptură spune că Hristos S-a născut arhiereu și apostol al mărturisirii noastre și că S-a adus pre Sine pentru noi întru miros de bună mireasmă lui Dumnezeu și Tatăl. Așadar, dacă cineva zice că nu S-a născut arhiereu și apostol al nostru Însuși Cuvântul cel din Dumnezeu atunci când S-a făcut trup și om ca noi, ci ca un alt om alături de El deosebit din femeie sau dacă cineva zice că El a adus ofrandă și pentru Sine Însuși, iar nu numai pentru noi (căci nu a avut nevoie de jertfă Cel ce nu cunoștea păcatul), să fie anatema.
XI: Dacă cineva nu mărturisește că trupul Domnului este făcător de viață și că El este propriu Cuvântului celui din Dumnezeu Tatăl, ci că este al altcuiva alături de El, unit la un loc cu El după vrednicie, adică având numai o locuință dumnezeiască și nu că este făcător de viață, după cum am zis, întrucât el a fost propriu Cuvântului Care are putere de a face vii toate, să fie anatema.
XII: Dacă cineva nu mărturisește că Cuvântul lui Dumnezeu a pătimit cu trupul și că a fost răstignit cu trupul și că a gustat moartea cu trupul, făcându-Se întâi născut din morți, întrucât este viață și făcător de viață ca Dumnezeu, să fie anatema.
Observații succinte: Această scrisoare a apărut după ce Sf. Chiril a reacționat la afirmațiile nestoriene care ajunseseră până în Egipt în eparhia sa. Erezia s-a întărit și au urmat rupturi de comuniune. Nestorie a excomunicat pe unii clerici și mireni, iar alții au întrerupt ei înșiși pomenirea lui, apelând la ajutorul Episcopului alexandrin, după cum se poate constata din altă scrioare (nr. 11). După ce a fost implicat în această dispută și papa Celestin, s-a ajuns la decizii sinodale la Roma și Alexandria de condamnarea a învățăturilor nestoriene.
Trebuie observat că în acest punct Nestorie este numit „împreună-slujitor” și, deci, era încă în comuniune cu arhiereii ortodocși. Pe de altă parte, Sf. Chiril și toți episcopii din Sinodul egiptean păstrau comuniunea cu cei care se rupseseră de Nestorie, recunoscând astfel justețea unui asemenea gest.
Deși verbal Nestorie mărturisea Simbolul de Credință, îl înțelegea greșit în anumite puncte și era nevoie să dea clarificări în acele privințe.
