Două materiale audio-video abordează canonicitatea întreruperii pomenirii. Nu putem afirma că ar fi existat mai mult succes dacă erau urmărite riguros prevederile canonice legate de dreptul de a opri pomenirea episcopului eretic, însă cu siguranță Dumnezeu lucrează mai bine prin cei care se încadrează în limitele credinței și conduitei creștine sănătoase. Chiar dacă poporul poate fi atras mai mult de necredință și de interese pământești, o mărturie canonică este valoroasă nu doar pentru cel care o face, ci și pentru restul care o ascultă. Cu atât mai mult se întâmplă aceasta cu cât există pericolul real al alunecării pe pante schismatice, de rupere a comuniunii cu diferiți membri ai Bisericii argumentată teologic, dar în mod greșit. Aceasta creează o a două problemă pe lângă cea mai importantă, aceea a ereziei ecumeniste legalizate în Creta.
Cele două filmulețe de mai jos sunt rodul interacțiunii cu problemele ridicate de diferite concepții teologice aflate la baza întreruperii pomenirii, promovate și foarte probabil preluate involuntar de la tezele vehiculate de monahul Sava Lavriotul la noi în țară.
Aspectul cel mai important este că Părinții din anii ’70 au întrerupt pomenirea Patriarhului Atenagora fără a rupe comuniunea cu ceilalți slujitori (preoți și episcopi aflați în comuniune cu Patriarhul). Aceasta este o trăsătură care face diferența între linia canonică și cea zelotistă și exagerată, care se răsfrânge până în zilele noastre.
Mulțumiri Părintelui Mihail Deliorga pentru inițiativa de a promova aceste detalii pentru o mai bună clarificare a temei întreruperii pomenirii!
Cel mai dureros este faptul că unii Părinți și mireni susțin, foarte probabil din naivitate, ideea contaminării cu erezia unui episcop prin participarea liturgică la slujbele unde este pomenit acesta, care este ierarh valid, nu caterisit și excomunicat, dar aflat într-o erezie nouă. Și fac aceasta prin diferite pretexte prin care încearcă să scape de vina ruperii nejustificate a comuniunii, dar nereușind să aducă argumente serioase, ci încurcându-se în explicații contradictorii. Avem mare nevoie de mărturisire serioasă, fără contradicții interne.
Criticile exprimate față de exagerările întreruperii pomenirii nu vizează defel atacarea acestei acțiuni, ci limpezirea chestiunilor sensibile și dobândirea unei puteri de convingere mai mari prin articularea unei viziuni sănătoase.
Dincolo de aceste aspecte, scopul principal urmărit este de a arăta că întreruperea pomenirii este justificată canonic și oportună față de erezia ecumenismului cretan.
Emisiunea de pe canalul Telegram Isihasmul Carpatin:
Podcastul de pe Theodosie:
Este important ca întreruperea pomenirii să fie făcută sănătos
Două materiale audio-video abordează canonicitatea întreruperii pomenirii. Nu putem afirma că ar fi avut mai mult succes dacă sunt urmărite riguros prevederile canonice legate de dreptul de a opri pomenirea episcopului eretic, însă cu siguranță Dumnezeu lucrează mai bine prin cei care se încadrează în limitele credinței și conduitei creștine sănătoase. Chiar dacă poporul poate fi atras mai mult de necredință și de interese pământești, o mărturie canonică este valoroasă nu doar pentru cel care o face, ci și pentru restul care o ascultă. Cu atât mai mult se întâmplă aceasta cu cât există pericolul real al alunecării pe pante schismatice, de rupere a comuniunii cu diferiți membri ai Bisericii argumentată teologic, dar în mod greșit. Aceasta creează o a două problemă pe lângă cea mai importantă, aceea a ereziei ecumeniste legalizate în Creta.
Cele două filmulețe de mai jos sunt rodul interacțiunii cu problemele ridicate de diferite concepții teologice aflate la baza întreruperii pomenirii, promovate și foarte probabil preluate involuntar de la tezele vehiculate de monahul Sava Lavriotul la noi în țară.
Aspectul cel mai important este că Părinții din anii ’70 au întrerupt pomenirea Patriarhului Atenagora fără a rupe comuniunea cu ceilalți slujitori (preoți și episcopi aflați în comuniune cu Patriarhul). Aceasta este o trăsătură care face diferența între linia canonică și cea zelotistă și exagerată, care se răsfrânge până în zilele noastre.
Mulțumiri Părintelui Mihail Deliorga pentru inițiativa de a promova aceste detalii pentru o mai bună clarificare a temei întreruperii pomenirii!
Cel mai dureros este faptul că unii Părinți și mireni susțin, foarte probabil din naivitate, ideea contaminării cu erezia unui episcop prin participarea liturgică la slujbele unde este pomenit acesta, care este ierarh valid, nu caterisit și excomunicat, dar aflat într-o erezie nouă. Și fac aceasta prin diferite pretexte prin care încearcă să scape de vina ruperii nejustificate a comuniunii, dar nereușind să aducă argumente serioase, ci încurcându-se în explicații contradictorii. Avem nevoie de mărturisire serioasă, fără contradicții interne.
Criticile exprimate față de exagerările întreruperii pomenirii nu vizează defel atacarea acestei acțiuni, ci limpezirea chestiunilor sensibile și dobândirea unei puteri de convingere mai mari prin articularea unei viziuni sănătoase.
Dincolo de aceste aspecte, scopul principal urmărit este de a arăta că întreruperea pomenirii este justificată canonic și oportună față de erezia ecumenismului cretan.
Emisiunea de pe canalul Telegram Isihasmul Carpatin:
După cum am promis în articolul precedent, revin cu material video în care expun un răspuns-provocare și o poziționare pe tema ecumenismului semnat la Creta 2016 și a nuanțelor legate de întreruperea pomenirii.
Erată: Din nefericire, există unele deficiențe tehnice pe final și nu se aude ce am de zis despre învățătura rascolnică a studiților din sec. IX, în frunte cu Sf. Teodor Studitul, pe care am abordat-o într-un articol trecut. Am mai spus eronat că Patriarhul Daniel susține că la Sinodul din Creta nu au fost abordate teme canonice, însă era vorba de unele dogmatice.
Două materiale video realizate pe canalul Calea spre mântuire dau impresia de scrupulozitate și rigoare în demontarea acțiunii de întrerupere a pomenirii ierarhului, mai ales cel ce combate un alt filmuleț al lui Silviu Chirilă. Citarea unor canoane, scrieri patristice, etalarea și comentarea lor atentă m-au făcut și pe mine să cred că au dreptate în mare parte în cele pe care le susțin. Însă, la o a doua vizionare mai critică, am observat că ceea ce domină sunt denaturările, falsurile, spoiala, într-un cuvânt: manipularea emoțională prin argumente convenabil aranjate.
Menționez din start că există și lucruri pertinente spuse, fapt ce nu trebuie să atragă validarea întregului. Un adevăr este acela că nu putem considera canonul 4 al Sinodului III drept cel mai relevant pentru oprirea comuniunii cu ereticii condamnați. Însă, mai departe, concluzia că nu este obligatorie este falsă pentru că există alte canoane în acest sens, cum ar fi 10 apostolic, ce interzice explicit comuniunea cu cei excomunicați.
Deși primul video mi s-a părut de propagandă și un băț băgat prin gard ca provocare, totuși afirmațiile din al doilea m-au stârnit să reacționez la următoarele angajamente: că vor fi retractate erorile vădite și că există deschidere la o critică serioasă. Pornind de la premiza că nu căutarea de vizualizări a dus la realizarea materialelor în cauză, ci unele convingeri ferme și oneste, am hotărât că merită să alcătuiesc această replică.
Mă concentrez pe două planuri distincte: prima dată, o elaborare a două idei de forță și apoi o inventariere sumară a erorilor mărunte, care alcătuiesc țesătura din spate de sprijin. Cele două puncte principale sunt: există o dogmă suprimată la Sinodul din Creta și ea este susținută consecvent. Având acestea în minte, celelalte critici de detaliu sunt înțelese mai ușor în continuare.
Care dogmă a fost suprimată?
Deși pusă ca o întrebare retorică, răspunsul despre erezia semnată în Creta este unul la îndemână și limpede: identificarea exclusivă a Bisericii Ortodoxe cu Biserica cea una a lui Hristos. Această idee poate fi exprimată în mai multe moduri, cum ar fi și acela că în afara Ortodoxiei nu există mântuire. Deci accentul cade pe faptul că doar Ortodoxia constituie Biserica, având rezultatul că ereziile sunt în afară, nu există alte „Biserici”. În plus, de aici decurge imposibilitatea rugăciunilor în comun și a proclamării unității ca scop al dialogului ecumenic.
Ca toate ereziile, diferențierea ecumenismului de dreapta credință constă în detalii. Mereu minciuna a fost aproape de adevăr, dar este vădită prin anumite particularități. De aceea este nevoie de precizie în exprimare pentru a fi excluse amăgirile. Cam la fel cum în trecut se cerea să se spune că Hristos este în două firi, nu doar din două firi, că sunt unite în mod neamestecat, neschimbat, nedespărțit și neîmpărțit sau că harul este perceput la nivel necreat șamd
Așadar nicăieri în textele adoptate la „Marele” Sinod nu apare detaliul că numai Biserica Ortodoxă este Biserica cea una, iar ereziile sunt în afara aceleia din urmă.
Într-adevăr, primul paragraf afirmă că Biserica Ortodoxă este (fiind) Biserica cea una, însă nu exclude că și eterodocșii ar fi parte din ea. Lipsește un „doar” sau „numai Biserica Ortodoxă” sau orice alt mod de a enunța exclusivitatea. Altfel, simpla echivalare a celor două entități se poate încadra într-o perspectivă ecumenistă conținută în Conferința de la Tesalonic, la care face referire documentul cretan câteva paragrafe mai jos. Se susține că unele „Biserici” se consideră continuatoare fidele ale Bisericii apostolice, pe când altele se socotesc nedepline, dar parte a ei. Teoria ramurilor, anume că Biserica este divizată în interior în mai multe tradiții și structuri, este mai complexă și acceptă nu doar fragmentarea, ci și grade diferite de autenticitate eclezială.
Din această perspectivă, afirmația din primul paragraf este o parafrazare mai elaborată și ar putea avea același rol ca formula de introducere a ecumenismului în sânul catolicilor la Conciliul II Vatican. Acolo, papistașii au scris, printre altele, că „Biserica Crezului … subzistă în Biserica Catolică …, deși multe elemente de sfințire și adevăr se găsesc în afara structurii ei vizibile” (Lumen gentium, I, 8). Puse în paralel, prima idee, că Biserica subzistă în cea catolică este exprimată la ortodocși prin formularea că Biserica Ortodoxă este (fiind) Biserica cea una. În plus, faptul că și eterodocșii sunt parte din Biserică este redat într-un fel de către catolici, iar în Creta a fost expus prin conceptul de participare de pe un loc principal la promovarea unității creștine din conștiință dogmatică: „crede cu tărie, în conștiința ei de sine eclesială profundă, că ocupă un loc principal în chestiunea promovării unității creștine”. Așadar atenția cade, nu doar gramatical, ci și logic, pe unitatea cu ereticii, nu pe exclusivitatea Ortodoxiei. Reformulată, ideea ar suna astfel: Suntem noi Biserica lui Hristos, dar asta nu înseamnă decât că deținem un loc principal în cooperarea cu ereticii pentru realizarea unității Bisericii stricate prin disensiunile dintre noi.
Mai mult, ideea că Biserica cea una nu se rezumă doar la cea Ortodoxă, ci cuprinde mai multe așa-zise Biserici se regăsește în citatul din Declarația de la Toronto: CMB adună „Bisericile într-o legătură vie între ele și să producă studiul și dezbaterea problemelor cu privire la unitatea Bisericii”. Deci Ortodoxia este una dintre multele „Biserici” care conlucrează și dezbat pentru realizarea unității Bisericii lui Hristos. Se înțelege că toate sunt parte din acea Biserică, dar că nu sunt în comuniune, le lipsește unitatea întreolaltă. Prin urmare această idee contrazice direct faptul că numai Ortodoxia este Biserica lui Hristos și eterodocșii sunt în afara ei.
În concluzie, ecumenismul în forma semnată la Creta suprimă chiar dogma din Crezul ortodox despre Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolească. Conform interpretărilor patristice, prin această expresie sunt afirmate cele patru calități ale Bisericii și faptul că ereticii sunt în afara ei. Pe când ecumenismul neagă aceste două lucruri.
Nu există până acum derogare de la linia adoptată în Creta
Pe lângă formulările semnate în Creta, nu există altă poziționare a ierarhiei române care să corecteze această poziționare ecumenistă. Dimpotrivă, toate comunicatele oficiale și deciziile Sinodului BOR au fost în favoarea primirii fără rezerve a actelor, pe care le caracterizează drept fără reproș, nu ar fi inovatoare, ba chiar un ecumenism lucid ar fi benefic și compatibil cu Ortodoxia.
Într-adevăr, IPS Teofan a răspuns public la somațiile celor care ulterior au întrerupt pomenirea în august 2016 și a respins teoria ramurilor, însă nu s-a dezis de semnătura din Creta și în octombrie poziția sa a fost consemnată în decizia Sinodului din toamnă de la București.
Din ce mi-a spus mie personal, consideră că nu se regăsește teoria ramurilor în documentele cretane, fără a putea indica pasaje clare care să o invalideze. Se poate spune același lucru despre ierarhia română, dacă avem în vedere broșura lansată în august 2017. În aceasta se afirmă că eterodocșii s-au despărțit de Biserica cea una a lui Hristos (§34). Pe de altă parte, deduce în mod fals excluderea existenței altor „Biserici” ca părți din Biserica una, sfântă din simpla formulare că Biserica Ortodoxă este Biserica cea una, sfântă. Cum am scris mai sus, fără precizarea că doar ea ar fi Biserică, nu este negată teoria ecumenistă a ramurilor. Aceasta deoarece perspectiva ecumenistă spune că diferite „Biserici” sunt și formează Biserica lui Hristos, se identifică total sau parțial cu aceea.
Așadar declarațiile acestea contradictorii nu rezolvă controversa. Atâta vreme cât există rugăciuni în comun, participarea la CMB și la alte organisme de dialog ecumenist și, mai ales, cât timp semnătura de la Creta este fără rezerve, orice alte declarații nu au puterea să infirme dogma stricată parafată sinodal. Altfel spus, diferitele declarații nu fac decât să arate ori că nu știu ce au semnat, ori că doar îi păcălesc pe credincioși pentru a liniști criticile ce i-ar fi aduse, dar să păstreze neștirbită aderarea la linia cretană. Prin aceasta se acuză singuri precum monoteliții din vremea Sf. Maxim Mărturisitorul, care interziceau prin decretul Typos orice discuție despre una sau două lucrări sau voințe. Așa cum atunci bagatelizarea dreptei credințe a atras anatematizarea acelora la Sinodul VI Ecumenic, la fel și astăzi se poate spune că cei ce afirmă atât dogma ortodoxă ecleziologică prin formulări corecte, cât și pe cea ecumenistă prin promovarea Sinodului din Creta se dezic și bulversează inacceptabil dreapta credință.
În rezumat, până astăzi, poziția ierarhiei noastre, fără vreo dizidență lăudabilă, este de a susține o viziune ortodoxă fără a o contrapune sau a combate prin ea decretele din Creta, ci validându-le în mod paradoxal sau schizofrenic, dublând totul cu participări și rugăciuni în comun la slujbe și manifestări și dialoguri ecumeniste. Ori credința nu înseamnă dualitate și duplicitate, ci mărturisire fermă și fără rușinare a lui Hristos. Altfel se ajunge la un melanj și sincretism de doctrine ce mai mult bulversează decât luminează.
Ambiguitatea aceasta este constatată și în hotărârea Sinodului BOR din toamna 2016, când a afirmat că nu s-au formulat dogme noi. Exprimarea aceasta trebuie privită în context. În contrapondere cu continuarea: „ci a mărturisit faptul că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească a lui Hristos”, se înțelege că este vorba de o validare a ortodoxiei contestate a Sinodului. Ori simpla afirmare nu înseamnă nimic fără realitatea efectivă. Adică strâmbarea dogmei despre Biserică nu poate fi contrabalansată de acea simplă propoziție, ci, dimpotrivă, cine susține că dogma semnată nu este o noutate și inovație devine el însuși mincinos și amăgitor.
Iar recunoașterea că textele pot fi explicitate, nuanțate, dezvoltate sau perfecționate nu cuprinde ideea de corectare, care e ceva diferit decât cele patru acțiuni menționate.
Mai rău, au fost alcătuite nu doar dogme noi, ci și canoane și practici liturgice noi, care țin de postire și cununie.
Inventariere sumară a restului afirmațiilor eronate
1. Dacă ar fi fost doar formulări neclare, problema nu ar fi fost gravă, ci rezolvabilă. Dar, fiind nu doar exprimări, ci idei greșite, întreruperea pomenirii este îndreptățită. Din păcate, recunosc și eu că s-a pedalat prea mult pe ideea folosirii inoportune a termenului de „Biserică” pentru eterodocși și nu a fost scos în evidență caracterul eretic de fond (teoria ramurilor, a Bisericii nevăzute și a bisericității nedepline sau graduale).
2. Dezacordul sinodalilor permis de regulamentul cretan este o găselniță și păcăleală. Aceasta nu înseamnă deschidere și sinceritate, ci înșelăciune și anularea votului fiecărui ierarh după conștiința sa dogmatică, pierderea în masa sinodală și distrugerea principiului sinodal ortodox. La Sinoadele Ecumenice din trecut, cine nu semna era scos din comuniune și anatematizat, pe când în Creta dizidenții sunt înghițiți prin reducerea lor la tăcere și permiterea unei opinii separate care să nu conteze. În plus, nesemnarea documentelor de către unii ierarhi nu a fost prevăzută de regulament, ci dezacordul trebuia consemnat în procesele verbale și atât.
3. Articolul 22 din documentul ecumenist ia în râs mărturisirea credinței prin exprimarea: „este de condamnat orice rupere a unității Bisericii de către indivizi sau grupuri sub pretextul păstrării sau chipurile a apărării Ortodoxiei autentice”. Ca și cum nu ar exista o apărare a credinței, ci numai pretext pentru aceasta și arogarea unei competențe străine. Deoarece sistemul sinodal este privit ca „singurul” ce „asigură” păstrarea credinței, nu ca ultim judecător (cum se afirmă în filmare, citind greșit textul corect de pe ecran). În felul acesta, atitudinile de mărturisire sunt privite batjocoritor pentru că ar fi interzise și imposibile. Această declarație este în contradicție cu tradiția ortodoxă și cu Enciclica din 1848, care considera că poporul este cel care validează prin receptare sau reprobare corectitudinea unui Sinod.
4. Canonul 15 nu înțelege prin „erezie osândită (κατεγνωσμένη)” cea declarată solemn și definitiv, ci tocmai una combătută indirect. În cazul ereziilor clarificate de Biserică nu se mai vorbește de cercetare sinodală viitoare pentru că aceasta deja s-a petrecut, pe când canonul permite oprirea pomenirii înainte de o anchetare sinodală. Iar traducerea românească „osândită” evită tocmai nuanța de condamnată, reducând-o la nivel de combătută, respinsă, dezavuată de Sinoade sau Părinți.
5. Condiția impusă de canonul 15 ca o erezie să fi fost osândită sinodal sau patristic pentru a opri pomenirea nu se referă la pronunțarea pe declarațiile episcopului în cauză, căci asta ar însemna tocmai cercetare sinodală a ierarhului sau combaterea lui numai de Părinți, lucru irealizabil. Părinții sunt tocmai cei atestați de Biserică, care au trăit în trecut; cum ar putea să existe cerința să înfiereze ei texte din prezent? Este suficient ca afirmații incriminate ale episcopului să fie în contradicție evidentă cu cugetul Bisericii exprimat în Sinoade și patristic și cel care întrerupe pomenirea să probeze acest lucru elocvent sau, dimpotrivă, ierarhul să respingă acuzele ce i se aduc.
6. Decizia Sinodului Bisericii Georgiei declară despre Sinodul din Creta la punctul 4 că documentele nu reflectă învățătura ortodoxă. Chiar dacă ei au hotărât să nu întrerupă comuniunea cu participanții, aceasta nefiind obligatorie, catalogarea ca abatere doctrinară îndreptățește pe nepomenitori în acțiunea lor. Întârzierea unei decizii finale se poate explica prin faptul că ea nu ține de competența lor și întrunirea unui Sinod Panortodox pe acest subiect cere timp și pregătire.
7. Decizia din 1983 (nu 1986, cum e greșit preluat anul de la Silviu Chirilă) a ROCOR este încă valabilă prin integrarea ei în Patriarhia Rusă. Încă din acea vreme era aplicată de emitenți ca alegere de a evita comuniunea cu ecumeniștii învederați.
8. Pe cât au fost decretele Typos și Ecthesis de eretice în vremea Sf. Maxim, cel puțin tot pe atât sunt și cele din Creta. Dacă avem în vedere că al doilea doar interzicea discuțiile dogmatice, ar fi mult mai moderat față de documentele din Creta.
9. Episcopul nepomenitorilor nu este Hristos ca înlocuitor al ierarhului eparhiot, ci ca autoritate supremă de care nu se rușinează în fața lumii. Arhiereul în funcție rămâne cel contestat prin întreruperea pomenirii până la o viitoare tranșare a problemei. În plus, nu e clar cine a afirmat sau de unde se deduce că aceasta ar fi o idee de forță a celor îngrădiți.
10. Conferința de la Moscova din 1948 a decis absentarea de la CMB. Aderarea din 1961 a apărut în urma unei modificări de situație? Între timp nu a apărut decât Declarația de la Toronto din 1950. Răspunde ea obiecțiilor ortodoxe? Aceleași Biserici pot lua măsuri radical diferite în timp în funcție de ereticii sau mărturisitorii ortodocși care decid. Așadar cele două perspective, de absentare sau de participare la mișcare ecumenică, nu sunt similare doar din considerentul că vin din partea aceleiași instituții, care poate fi afectată de schimbări în timp.
11. Comuniunea dintre Bisericile Locale Ortodoxe nu este un argument că ele nu văd o problemă dogmatică. Au mai existat situații când unele erezii au fost condamnate (precum Filioque), dar nu și promotorii lor din considerente de iconomie bisericească. Pe de altă parte, ecumenismul este în desfășurare și o eventuală osândire poate surveni în viitor și asupra celor care vor fi murit în erezia aceasta între timp. Declarația lor negru pe alb că la mijloc este o abatere dogmatică nu poate fi contrazisă de alte elemente conjuncturale.
Deoarece materialul celor de la Calea spre mântuire etalează argumentele și poziționarea generală a celor ce susțin ierarhia în problema Sinodului din Creta, combaterea lui reprezintă o respingere a sofismelor celor ce critică pe nepomenitori. Pe de altă parte, măcar aici există o angajare într-un dialog ce pare onest, pe când sinodalii fug până și să dea seama de acțiunile lor și se refugiază într-o refuzare a dialogului și o superioritate autosuficientă. În acest context, anticipez că cercetarea sinceră a celor expuse reprezintă o provocare pentru mirenii și teologii de rând dacă își permit să fie în opoziție cu ierarhia superioară.
Precizez că intenționez să realizez o prezentare video care să pună accentul mai bine pe toată problematica și să scoată la lumină și alte puncte importante pe care le-am lăsat deocamdată deoparte.
Observațiile PS Petru sunt foarte pertinente într-un punct, anume că nu e permisă folosirea canonului 15 pentru texte dogmatice slabe sau confuze sau contradictorii. Însă aș fi curios care pasaje din documentul despre ecumenism „vor rămâne valoroase”. Eu personal am căutat idei, nu doar expresii care să fie pur ortodoxe și nu am aflat.
Pentru o evaluare corectă, ar trebui definit mai întâi dogmatic ecumenismul și teoria ramurilor în toate variațiunile ei. Ori demarcarea nu constă în afirmarea că Biserica Ortodoxă este Biserica cea una, sfântă, ci că ea este singura, în exclusivitate. Sau altfel: ereziile sunt în afara Bisericii lui Hristos, nu doar a Ortodoxiei. Și încă un aspect: unitatea Bisericii nu este pierdută sau afectată prin existența ereziilor.
Mai departe, un text este confuz dacă nu are expresii clare sau dacă ar conține contradicții. Însă documentul din Creta este explicit în direcție ecumenistă și nu conține afirmații ortodoxe de natură să contrabalanseze erorile dogmatice în cauză.
Concret, ideea de a restabili unitatea Bisericii implică pierderea ei prin scindarea produsă de erezii și refacerea prin unirea cu ele. Această perspectivă este profund neortodoxă pentru că ereziile au atins unitatea Bisericii cât timp se manifestau în interiorul ei, dar s-a refăcut când s-au desprins din ea. Așadar unitatea eclezială este refăcută prin condamnarea ereziilor și scoaterea dihoniei dinăuntru, nu prin aducerea ereticilor înapoi. Nici măcar revenirea prin pocăință reală nu reface unitatea Bisericii pentru că ea nu este una extensivă, teritorială, ci calitativă, decurge din legătura sănătoasă cu Hristos. Deci revenirea ereticilor doar extinde unitatea, nu o reface. Așa cum scrie Sf. Ignatie Teoforul, ereticii revin la unitatea Bisericii, care deja există, se încadrează în ea și se bucură sau au parte de ea.
Deși primul paragraf al documentului despre ecumenism începe cu afirmația ce pare o negare a teoriei ramurilor, anume că Biserica Ortodoxă este (fiind) Biserica cea una, definirea aceasta este incompletă. Dacă s-ar fi adăugat precizarea că ea singură sau în exclusivitate sau numai ea este Biserica cea una, atunci aveam o negare clară a teoriei ramurilor, adică a compartimentării Bisericii lui Hristos. Însă chiar continuarea paragrafului 1 indică ideea că Biserica Ortodoxă „în conștiința ei de sine profundă” este parte a demersului de promovare a unității creștine. Conștiința de sine fiind identitatea ei dogmatică, plasarea într-un asemenea proces arată că ea nu se consideră singura Biserică, ci e parte dintr-un conglomerat de „Biserici” care caută unitatea pierdută dintre ele. Așadar vorbim fix despre teoria ramurilor. Adică Ortodoxia este Biserica cea una, dar nu exclude faptul că și alte confesiuni sunt Biserica cea una sau măcar parte din ea. Dimpotrivă, dogmatica ortodoxă afirmă că ereziile nu sunt parte din trupul Bisericii și, în consecință, nu putem conlucra la nivel dogmatic cu aceste formațiuni străine spre realizarea unității. Le putem ajuta din afară să revină, să regăsească Biserica, dar nu conlucrăm cu ele la ceva ce ține de noi. Ar fi absurd ca Ortodoxia să lucreze cot la cot cu dușmanii credinței pentru realizarea unității creștine, adică a ei.
Mai menționez aici un pasaj eretic, citat din declarația de la Toronto: „CMB pune Bisericile în legătură vie între ele pentru a produce studiul și dezbaterea privind unitatea Bisericii”. Rezultă de aici că există o Biserică ce include alte Biserici care doresc să se împace între ele, să ajungă la unitate. Așadar Biserica lui Hristos este cuprinzătoare și conține diferite Biserici ce s-au separat și care doresc să revină la unitate. Această perspectivă contrazice dogma ortodoxă că ereziile s-au despărțit de Biserica lui Hristos și nu mai sunt în interiorul ei, ci doar Ortodoxia a păstrat intactă această identitate.
Există o folosire confuză a termenului de „Biserică” pentru erertici în paragraful 6, dar aceasta nu schimbă caracterul eretic al textului. Din păcate, majoritatea discuțiilor s-au concentrat pe acest apelativ, ignorând adevăratele erori dogmatice din text. Chiar și așa, IPS Ierotheos a arătat, în Memoriul său către Sinodul grec, că propoziția primă a acelui paragraf are caracter eretic, nu restul, care este doar problematic.
Dureros este că astfel de raportări relativizante au priză și mențin pe credincioși în confuzie chiar și după 10 ani. Poziția Sfântului Munte este prezentată ca fiind o critică fermă, pe când nu a fost decât o scăldare a subiectului raportat la Sinodul din Creta. De tot râsul, din păcate.
Poate că unii critici nu au reușit să dea în vileag convingător derapajele Sinodului, dar a afirma că nu există decât formulări slabe sau criticabile este lamentabil când vorbim de credință, care trebuie să fie fermă și clară.
Nu în ultimul rând, consecințele adoptării ecumenismului nu sunt infime. Sunt îndreptățite astfel participarea la Consiliul Mondial al Bisericilor, rugăciunile în comun, relativizarea dreptei credințe, acceptarea căsătoriilor mixte. Iar toate acestea afectează trăirea dogmatică. Chiar dacă Patriarhul Daniel sau alții afirmă că nu s-au discutat dogme, aceasta este ca și cum am zice, de exemplu, că nu facem intervenții medicale asupra cuiva, ci doar îi dăm niște pastile sau tratamente în afara spitalului. Chiar dacă nu au fost discuții în cadre doctrinare asumate solemn ca atare, textele abordează probleme dogmatice.
Păcat că nu există asumare reală a realității. Dacă există confuzie și bine amestecat cu rău, sunt curios care ar fi acel bine de la Creta. Biserica Sinoadelor la nivel declarativ? Păi, unde sunt condamnările ereticilor la nivel sinodal când ne angajăm în mișcarea ecumenică? Este evident că recunoaștem Sinoadele doar ca să le călcăm în picioare.
Nu vreau să contest ierarhia și administrația Bisericii, dar conștientizez că acestea Îl dau la o parte pe Hristos pentru a se instaura ei. Chiar și episcopi puțin mai răsăriți, ca Petru Pruteanu, se dovedesc simpli funcționari ce nu au curajul să asume o realitate, ci doar critică în aceeași manieră diplomatică cele parafate în Creta, oferind alte soluții, dar tot relative.
PS:Atmosfera antiseptică la nivel teologic Ce am ratat să scriu mai sus, lucrul cel mai important, este că discuțiile pe marginea subiectelor fierbinți sunt blocate de sus. Da, și PS Petru a punctat acest embargo ce produce o distanțare și rupere între ierarhie și credincioși, dar îmi pare că și el însuși procedează la fel. E ușor a spune că textele sunt neclare, dar fără a argumenta rezonabil acest punct de vedere, spre exemplu. Știu că e greu de dus o dezbatere teologică, dar ce fel de Biserică și Ortodoxie avem noi în acest fel, negând discuțiile reale prin cantonarea într-o Cântarea României searbădă? Mie așa-mi par majoritatea groasă a articolelor din Lumina, spre exemplu, fără gust, doar de dragul de a vorbi. Suntem într-o atmosferă antiseptică, dar și găunoasă. Da, sunt greu de gestionat subiectele tari, dar batista pe țambal după ce au fost scoase pe masă nu mi se pare o soluție lăudabilă, nici acceptabilă. Situația aceasta mi se pare similară cu perioada monotelită, când discuțiile pe marginea ereziei erau pur și simplu interzise și pedepsite bisericește și asta ar trebui să spună totul.
Acum 10 ani, pe 19 iunie 2016, au debutat sesiunile Sinodului din Creta în lipsa a 4 Biserici Locale; rușii, bulgarii, georgienii și antiohienii au refuzat participarea. Necesitatea efectivă a întrunirii a apărut după introducerea calendarului îndreptat după Conferința din 1923 pentru reglementarea acestei chestiuni, însă adevărata intenție poate fi detectată mai dinainte. Așadar aproximativ un secol de pregătire a terenului.
Indiciile ne duc la concluzia că adevărata miză pentru adunarea laolaltă a Bisericilor Ortodoxe Locale a fost mereu înscrierea pe o direcție ecumenistă. Deși nu se poate afirma categoric acest lucru, suspiciunile absolut rezonabile sunt confirmate de înlănțuirea evenimentelor. Astfel, factorul declanșator pentru convocarea Sinodului a fost adoptarea calendarului îndreptat, după cum am menționat. Însă ideea adaptării lui la cel gregorian a fost exprimată cu ceva ani înainte de Patriarhia Ecumenică în Enciclicele emise in anii 1902 și 1920. Având în vedere că acele texte făceau corelația între deschiderea Ortodoxiei către eretici (ecumenism) și pasul de bună-voință în această direcție prin corelarea sarbatorilor cu catolicii (schimbatea calendarului), iar pe de altă parte că subiectul central de pe ordinea de zi a fost fix angajarea în mișcarea ecumenică, concluzia logică ar fi aceea că de la început obiectivul a fost oficializarea participării la organismele ecumeniste.
Fără a intra aici din nou în detalii legate de acest subiect, care a fost intens abordat, este de reținut faptul că ecumenismul a ținut capul de afiș al preocupărilor din 2016. Cu toate că discuțiile pe această temă s-au rezumat doar la ultima zi a săptămănii de sesiuni, acestea au fost cele mai intense și documentul final a fost cel mai contestat. De altfel, dezbaterile s-au axat asupra lui atât înainte, cât și după aceea. Însă tactica organizatorilor și susținătorilor este de a diminua importanța lui și a distrage atenția probabil pentru a fi acceptat mai ușor.
Poziționarea oficială a Patriarhiei Române
Articolul dedicat Sinodului din Creta din Ziarul Lumina, semnat de pr. Viorel Ioniță, participant chiar la lucrările lui, menține aceeași linie de abatere a atenției de la punctul real de interes. Pentru aceasta reia ideea că documentele din 2016 nu au caracter dogmatic, deși relațiile ecumeniste cu ereticii țin de ecleziologie, adică de definirea Bisericii. Și bineînțeles că acesta este un punct dogmatic.
Interesant este faptul că pr. Ioniță aduce în discuție pentru prima dată oficial faptul că „deciziile (luate) sunt contextuale și pot fi corectate de un sinod următor”, deși în alt loc revine de la posibilitatea îndreptării la linia oficială a explicitării: „unele formulări ar putea fi mai bine exprimate”.
Ciudată este teoria că acceptarea oricărui Sinod și statutul său normativ intervin numai după receptarea panortodoxă. Cumva Sinodul cretan este plasat sub semnul întrebării pentru a liniști spiritele pentru moment față de abaterile sale. Pe de altă parte, criteriul validării este mutat de la conștiința dogmatică a membrilor Bisericii la un plan oficial și formal. În acest sens, este de amintit că, deși Sinodul I Ecumenic, spre exemplu, a fost respins mulți ani de arienii din acea vreme, Sfinții Părinți de atunci, cum ar fi Sf. Atanasie și Vasile cel Mare și toți drept-credincioșii, îl considerau indiscutabil. Pe de altă parte, Sinoadele tâlhărești au fost înfruntate și combătute din primele clipe de către mărturisitorii ortodocși.
Așadar ideea că deciziile unui Sinod sunt normative abia după receptarea oficială și stingerea disputelor din jurul lui este manipulatoare. Atenția este mutată de la importanța hotărârilor și învățăturilor ortodoxe pentru mântuire la nivelul administrativ bisericesc. Altfel spus, valoarea nu ar fi dată de adevărul intrinsec și impactul duhovnicesc asupra sufletului, ci de implementarea formală și exterior-instituțională.
Această distragere are drept rezultat raportarea diferită la hotărârile sinodale. Locul responsabilității este luat de indiferență și așteptarea resemnată de a vedea cum va fi așa-zis receptat Sinodul, cum este decisă soarta lui. Reacția de primire sau combatere se dorește a fi redusă la pasivitate. Motivul simplu? Sunt ascunse trădările grave dogmatice și canonice și se dorește o docilizare a credincioșilor.
Pentru a nu reduce tonul articolului menționat doar la o îndulcire a tonului sau la o prezentare a Sinodului pentru cresincioșii de rând, nu trecem cu vederea și alte idei structurale importante. Recunoașterea lipsei unei unități pan-ortodoxe este dublată de mutarea ei la Sinaxa Întăistătătorilor din inauarie 2016, la care au participat toate Bisericile. Chiar și în acest punct inervine o dezinformare, anume că georgienii ar fi semnat toate documentele pregătitoare. Însă este știut că nu au validat pe cel despre Taina Cununiei, fapt ce ar fi trebuit să conducă la anularea întrunirii și a influențat doar absentarea acestei Biserici Locale.
Deocamdată acesta este cel mai reprezentativ punct de vedere exprimat de Patriarhia Română pe subiect la acest moment. Prin urmare, după 10 ani, avem aceeași pendulare la nivel oficial între docilizarea credincioșilor și supunerea față de direcția oficială primită de la Constantinopol sau din alte centre de comandă anti-ortodoxe.
Vocile ne-oficiale, dar ortodoxe
O discutare a Sinodului și implicațiilor lui după 10 ani am realizat-o împreună cu pr. Mihail Deliorga și pr. Claudiu Buză:
Ce aș avea eu de adăugat este că împotrivirea față de deciziile Sinodului din Creta prin întreruperea pomenirii este una modestă, insă se încadrează într-o tradiție deja formată. Atitudinea Sf. Dionisie de la Colciu, care nu a pomenit pe Patriarh la slujbe până la moartea sa, nu a fost una singulară. În Sfântul Munte au fost destui bătrâni care au trăit astfel pentru conștiința lor. Deși fără ecoul dorit pentru a determina o condamnare sinodală și decisivă, măcar există o mărturisire care să păstreze vie Orrodoxia în cadrul Bisericii.
Conform relatării de pe pagina oficială a Patriarhiei Ecumenice, la slujba de luni după Rusalii, Patriarhul Bartolomeu a făcut un apel către cele patru Biserici absente să studieze și să recunoască Sinodul din Creta. Acest fapt a fost preluat și de site-ul Jurnaliștilor Ortodocși (din Ucraina) într-un articol, cu trimitere la sursa primară.
„Această unitate a evidențiat-o Sinodul din Creta, în pofida absenței, efectiv în al doisprezecelea ceas, a patru Biserici Ortodoxe Autocefale. Acestor Biserici și fraților Întâistătători ai lor le adresăm chemarea de a studia din nou cele șase texte-hotărâri ale Sinodului, precum și Enciclica și Mesajul acestuia și de a trece la adoptarea lor sinodală. Acest act constituie singurul răspuns potrivit și expresia cuvenită a respectului față de eforturile reprezentanților și ale înaintașilor lor, precum și față de jertfele de-a lungul deceniilor la care ne-am supus toate Bisericile Ortodoxe, având în frunte Sfânta și Marea Biserică a lui Hristos, care își înțelege prerogativele nu ca privilegii, ci ca responsabilități de slujire jertfelnică pentru unitatea și statornicia Sfintelor lui Dumnezeu Biserici. Slujirea, sfințirea și mântuirea tuturor celor care, în felurite chipuri, sunt „osteniți și împovărați” reprezintă rațiunea existenței Bisericii-Mamă a Constantinopolului.
Sfântul și Marele Sinod, prin harul și bunăvoința lui Dumnezeu, s-a realizat și constituie deja un fapt istoric, pentru care ne lăudăm și Îl slăvim pe Dumnezeu, Dătătorul tuturor bunătăților. …”.
Portalul grecesc al Mănăstirii Vatopedi, OrthodoxiaNewsAgency, a dedicat un articol amplu ce relatează de la fața locului slujba din Fanar cu toate momentele importante, cu filmare și numeroase fotografii. Curios lucru este că în șirul imaginilor de la fața locului este prezentată și o icoană dubioasă cu Sfânta Treime ce încoronează pe Maica Domnului, care nu respectă cerințele autentic ortodoxe.
Nota noastră: Se poate afirma că majoritatea Patriarhilor predecesori din Fanar din ultimul veac s-au jertfit pentru scopul întrupat în Sinodul din Creta (2016), anume reconfigurarea Ortodoxiei după un model ecumenist și sub stăpânirea fanariotă de tip papist. Dar a pune pe toți Întâistătătorii Bisericilor Locale Ortodoxe sub aceeași caracterizare ar fi o nedreptate. Spre exemplu, este știut că Biserica Georgiei a refuzat în mod explicit participarea încă de la început, de când s-a stabilit data convocării. Și evident că decizia de a absenta a fost motivată de fiecare din cele patru Biserici. Dar discursul acesta mincinos nu poate convinge în mod onest, cînd măsluiește lucrurile și vorbește nonșalant despre unitate acolo unde dezbinarea este evidentă și e promovată chiar de cei care fac apel la înțelegere.
Mai trebuie observat că în discursul Patriarhului s-a strecurat și un adevăr. El vorbește despre jertfa depusă de-a lungul deceniilor de înaintași, dar aceasta înseamnă că jertfa Sfinților de sute și chiar de două mii de ani este uitată prin noua istorie care se vrea scrisă prin reprezentanții fanarioți. Asistăm la un efort disperat și înfricoșător de a împinge Ortodoxia pe o pantă diferită, dictată de interese străine. Acesta este o lucrare de decenii, chiar de o sută de ani, dar străină de Evanghelie.
Este adevărat că Biserica Rusă, spre exemplu, a hotărât că se va pronunța asupra documentelor cretane în viitor, după ce le va studia. Și se pare că nu se grăbește nici după 10 ani. Însă cel puțin Bisericile Georgiei și Bulgariei s-au pronunțat oficial că textele sunt eretice. Oare acest lucru nu ar trebui să conducă la o dezbatere și discuție mai amplă, cu deschidere din ambele părți, nu doar dinspre cei absenți? Cu siguranță ar fi necesară o reevaluare a documentelor și din partea celor ce le-au semnat având în vedere că au stârnit numeroase controverse și cei mai de seamă teologi s-au poziționat împotriva lor, fiind în contradicție cu tradiția dogmatică ortodoxă.
Deja ar trebui să ne obișnuim cu faptul că Patriarhia Ecumenică va împinge constant lucrurile în direcția agendei pe care o urmărește, după cum a procedat și în trecut, din 1902 și 1920 (primele Enciclice oficiale de promovare a ecumenismului), 1923 (Conferința ce a adoptat schimbarea calendarului iulian), 1948 (intrarea în CMB ca membru fondator) și după cum merge consecvent pe calea ecumenismului pentru a fi impus tuturor ortodocșilor. Și, evident, această direcție este impusă din exterior, de foruri străine Bisericii, din partea protestanților, masonilor și factorilor politici, după cum s-a văzut chiar și la înfăptuirea schismei din Ucraina cel mai recent.
În fața acestor presiuni politice și încăpățânate, singurul răspuns adecvat cu adevărat este rămânerea statornică în credință și ferirea de a trata dogmele și învățăturile ortodoxe în mod politicianist, lumesc și denaturat, ci cu frică de Dumnezeu, cu fidelitate față de tradiția sfântă patristică și cu mare cutremur pentru mântuirea sufletelor noastre. Cu aceasta suntem datori noi, toți credincioșii, dar îndeosebi ierarhii și responsabilii de rang înalt, care dau mai greu răspuns în fața dreptului Judecător.
Până la vremuri mai bune, să înțelegem că trăim momente de apostazie dispuse de sus, dar la care nu trebuie să ne aliniem noi, chiar dacă cei din jurul nostru se supun din frică, din neputință, din necredință, din interese sau din alte slăbiciuni. Trebuie să existe și erezii, ca să se vădească credința noastră dacă le primim sau le înfruntăm cu bună-credință.
După ce a fost scos abuziv din scaunul de Pafos și apoi i s-a cerut o Mărturisire de credință scrisă, Mitr. Tihic face acest lucru pentru a aplana conflictele. Dar oare acesta va fi efectul?
Deși i s-a cerut să recunoască toate Sinoadele ortodoxe, inclusiv cel recent din Creta, nu a menționat nimic despre acesta, ci doar că respectă toate Sinoadele și hotărârile lor luate în duhul autentic drept-slăvitor. În plus, afirmă deschis că există posibilitatea opririi pomenirii unui episcop la slujbe când predică erezii, dar fără a cădea în excese zelotiste.
În preambul justifică de ce face acum această Mărturisire. A fost acuzat că evită să-și declare adeziunea la Ortodoxie și fidelitatea față de Biserica Ciprului, dar scopul său a fost de a evita scandalurile. Însă acum dorește să împrăștie toate acuzațiile.
Prima dată expune cinci argumente că nu a validat întreruperea pomenirii ierarhilor ciprioți: 1. În august 2023 a trimis spre caterisire pe un preot din Mitropolia sa care oprise pomenirea, 2. pe 13 februarie 2024 a transmis mesajul Sinodului cu atenționare la „gheronda Sava Lavriotul aghioritul”, 3. pe 23 mai 2024 a dat un comunicat cu privire la o autointitulată „gherontisă-stareță” Ana, care propovăduia prin case fără aprobare, 4. pe 10 mai 2025 a informat în scris pe preoți cu privire la niște Arhimandriți care nu aparțineau și nu recunoșteau nici un episcop și 5. a hirotonit preot pe cineva zis din gruparea „din Tesalonic”, dar în cadrul Mitropoliei de Pafos. Acesta l-a pomenit la slujbe. Când a avut nevoie să meargă în Grecia din împrejurări familiale, i-a dat carte canonică de liber la slujire, așa cum a primit el însuși de la Arhiep. Gheorghe, pe atunci Mitr. de Pafos, pentru a face studii la Londra. Nu i se poate cere socoteală pentru faptele acestui preot în Tesalonic.
În cadrul Mărturisirii de credință, după ce expune Crezul ortodox, face o serie de adăugiri.
Primește cele șapte Sinoade Ecumenice și, dintre cele Locale, „pe cele pe care acelea (Ecumenice) le-au validat pentru păzirea dogmelor ortodoxe ale Bisericii, când s-au adunat”. Primește și toate definițiile dogmatice și sfintele canoane emise de aceste Sinoade spre buna rânduială a Bisericii ca fiind emise prin luminarea Sfântului Duh. Păstrează unitatea credinței și păzește cele pe care le dogmatizează Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolească a ortodocșilor, fără a scoate sau a adăuga ceva.
Cele din paragraful de mai sus sunt din Arhieraticon, din mărturisirea pe care o face episcopul la întronizare.
Apoi mărturisește că rămâne între zidurile Bisericii celei una, sfântă, sobornicească și apostolească, fiind conștient că schisma este cel mai mare rău, pe care nici sângele muceniciei nu-l poate spăla. (Acest paragraf a fost ales ca reprezentativ de cei de la Romfea.)
Mai departe, scrie că, în spiritul canonului 31 apostolic și conform canonului 15 al Sinodului I-II de pe vremea Sf. Fotie, orice cleric și episcop are dreptul de a opri pomenirea numelui ierarhului său superior când propovăduiește o erezie sancționată de Sinoade sau de Părinți, făra a pomeni pe altcineva. Exercitarea acestui drept înainte de vreo cercetare sinodală este condiționată de discernământ și dumnezeiască luminare. „Dacă aceasta se întâmplă din zelotism fără judecată și fără a fi puse la bază condiționările prevăzute de sfintele canoane de mai sus, este posibil să conducă la schismă, care, pe cât de ușor se creează, pe atât de dificil este oprită.”
Nu a pus el în aplicare dreptul acesta canonic, a pomenit mereu la slujbe pe Arhiepiscop și a slujit cu ceilalți sinodali, nu a ascuns pe cineva care a oprit pomenirea și nu a îndemnat pe nimeni la asta.
Condamnă ca schismatici pe cei care se rup de episcopii lor din motive oarecare, adică ce sunt vindecabile. De asemenea, condamnă pe ereticii condamnați sinodal sau prin acordul Sfinților Părinți, iar eretic este oricine se abate chiar și puțin de la dreapta credință.
Rămâne fidel dogmelor și hotărârilor Bisericii Ortodoxe și Sinodului Bisericii Ciprului.
Așadar este de observat că nu a recunoscut expres Sinodul din Creta, așa cum a precizat public Arhiepiscopul Gheorghe. Acest fapt este lăudabil și esențial.
În al doilea rând, se delimitează de nepomenitorii aceia care au duh zelotist și nu păzesc regulile canonice, dar recunoaște dreptul legitim al clericilor de a opri pomenirea ierarhului care propovăduiește o erezie.
După cum remarca pr. Teodor Zisis, ca la Sinodul de la Ferrara-Florența, important este dacă a semnat Marcu Evghenicul de astăzi, adică Mitr. Tihic, pactul ce i s-a propus. Și nu a făcut aceasta, ci chiar a pus pe cei ce au întrerupt pomenirea pe un făgaș bun.
După cum notează UJO, se pare că și unii ierarhi ciprioți care au fost de acord cu scoaterea din scaun a Mitr. Tihic încep să se îndoiască de justețea hotărârilor Arhiepiscopului. Dacă este adevărat acest lucru, înseamnă că există nedumeriri serioase și ar putea fi limpezite cu această ocazie cu ajutorul lui Dumnezeu.
Rămăne încă dubiul cu privire la recursul pe care l-a făcut Mitr. Tihic la Constantinopol. El declară că este un drept înscris în regulamentul Bisericii Ciprului și e nemulțumit că nu a avut parte de un proces echitabil, ci de unul necanonic și neregulamentar. Cere să i se pună la dispoziție documentația prin care a fost scos din scaunul mitropolitan.
Conform unor declarații de zilele trecute ale Arhiepiscopului Gheorghe al Ciprului, cazul scoaterii din scaun a Mitropolitului Tihic va fi analizat luna viitoare (iulie) de către Patriarhia Ecumenică și o soluționare definitivă se așteaptă a fi luată de Sinodul cipriot în august.
După ce a fost depus din scaunul mitropolitan în mod abuziv într-o ședință extraordinară a Sinodului Bisericii Ciprului, Mitr. Tihic a făcut recurs la scaunul Patriarhiei Ecumenice pe baza unei prevederi din statutul Bisericii Ciprului. Dosarul depus de ierarh are data de 5 iunie. Din păcate, aceasta înseamnă o recunoaștere a unui drept de natură papistă pe care și-l arogă Patriarhul Ecumenic și această acțiune ridică multe semne de întrebare din partea unui episcop tradiționalist și mărturisitor al dreptei credințe.
Deși într-un comunicat oficial prompt al Arhiepiscopiei Ciprului se specifica faptul că Mitr. Tihic nu are dreptul să facă recurs la Constantinopol, acum se vede că totuși cazul său va ajunge pe masa fanarioților. Abia apoi vor lua o hotărâre ierarhii ciprioți.
În același timp, Preotul Dimos Sarkelidis, care a fost hirotonit de Mitr. Tihic și despre care se spune că ar face parte din gruparea „eretică” a „îngrădiștilor (αποτειχιτών)”, a fost caterisit printr-o decizie unanimă a unui complet de judecată format din șase episcopi ciprioți. După cum observă și portalul OrthodoxChristianity și după cum se vede și din documentul oficial, nu sunt menționate bazele canonice avute în vedere pentru această depunere din treaptă. În plus, este interesant că doi episcopi, Atanasie de Limassol și Pangratie de Arsinoe au făcut parte din comisie, deși ei votaseră în favoarea Mitropolitului Tihic în cadrul Sinodului cipriot, spețe care au legătură directă. Nu se știe motivul caterisirii, dar foarte probabil este acela că a făcut acuzații de erezie la adresa Arhiepiscopului și a amenințat, pe bună dreptate, că va opri pomenirea lui la slujbe.
Pr. Dimos Sarkelidis și Arhiepiscopul Gheorghe al Ciprului (Imagine: Ρομφαία)
Interesant este și faptul că Arhiepiscopul a ținut să precizeze, într-un interviu, că nu există motive de neliniște că s-ar abate de la credință și tradiție. Din păcate, confundă tradiția cu a fi de aceeași parte cu celealte Biserici Locale, mai ales cu Patriarhia Ecumenică:
„Vă rog, dacă vreți, să transmiteți un mesaj familiei noastre la general și în special societății noastre eleno-cipriote.
Biserica Ciprului dintotdeauna a învățat drept cuvântul adevărului și a fost mereu de partea Patriarhiei Ecumenice și a de celorlalte Biserici Ortodoxe și nu putem să ne abatem de la această linie pe care ne-au predat-o Părinții noștri.
De aceea să fie toți liniștiți că învățăm drept cuvântul adevărului și că știm și pe unde mergem, și ce ne străduim să facem.”
Din nefericire, aceste derulări de evenimente sugerează că hotărârile bisericești sunt luate pe considerente strict lumești, de dispute personale, fără a lua în calcul dreptul canonic și cugetul Bisericii și dreapta credință. Clericii inferiori (preoții) sunt mult mai vulnerabili în fața abuzurilor și îngrădirea sau întreruperea pomenirii este desconsiderată, deși are temei canonic, pe când statutul unui Mitropolit este luat în considerare mai tare. Altfel spus, este mai importantă aparența și relațiile de putere bisericească decât rânduiala canonică și învățătura ortodoxă, este mai bine văzut un Mitropolit de la înălțimea scaunului său, deși este lovit și unul ca el, decât un preot care ține rigoarea evanghelică, dar este mărunt.
Dosarul Mitropolitului Tihic în prezentarea Pr. Teodor Zisis
Anomaliile și parodia prin care a fost scos din scaun Mitropolitul Tihic au fost expuse pe larg de Pr. Teodor Zisis pe parcursul a trei lecții filmate, intitulate: „Ca o oaie spre junghiere”. Reluăm în continuare pe scurt ideile principale.
Reacția Bisericii a fost covârșitor de partea Mitropolitului Tihic. Chiar și un ierarh sârb i-a luat apărarea din primele zile, scriind un articol publicat pe Romfea.gr. Încă și unii specialiști în drept canonic au analizat și desființat hotărârea Sinodului cipriot.
Ședința de lucru a Sinodului a fost convocată ca fiind administrativă, nu de cercetare canonică. Practic, nu avea dreptul să ia decizii de penalizare. În plus, nici măcar nu a existat un proces de analizare a acuzațiilor, de probare a veridicității lor, ci doar o decizie imediată. Peste toate, cel care a condus ședința și a fost principalul deliberator a fost însuși Arhiepiscopul, care aducea și acuzațiile. Din pricină că nu poate cineva să-și judece propria cauză, hotărârea este nulă. Ea trebuia să fie probată de un Consistoriu neutru.
Ca o paranteză, Pr. Teodor Zisis a fost oprit de la slujire în Grecia sub acuzația nedreaptă că a întrerupt pomenirea Episcopului de Tesalonic, deși are acest drept, dar nu a fost caterisit. Dosarul său a fost înaintat Sinodului Bisericii Greciei, dar nu este soluționat. Ierarhul local nu avea puterea de a-l caterisi pe motiv de conflict de interese. În contraexemplu, în România mulți preoți nepomenitori au fost caterisiți de către propriul episcop, deși acesta își judecă propria cauză.
Revenind la cazul Mitr. Tihic, el se încadrează mai degrabă în reglementările canonului 1 al Sf. Chiril al Alexandriei, care cere ca un episop să nu fie scos din scaun fără proces și lăsat să poarte mai departe cinstea rangului. Mai ales fără să poată să se apere de acuzele care îi sunt aduse.
Acuzația de cooperare a Mitr. Tihic cu cei din gruparea „îngrădismului” este una fantasmagorică. Nu este nici dreaptă, nici vreo erezie la mijloc. Pr. Teodor afirmă explicit că doar nu mai este pomenit numele episcopului la slujbe, nu este vorba de nici o ruptură sau schismă. Aceasta pe baza canonului 15 I-II, dar și pe baza canonului 31 apostolic. Acesta din urmă dă dreptul a opri pomenirea chiar și pentru nedreptăți majore, nu doar pentru erezie.
Este folosit un termen peiorativ și inventat, anume „îngrădirism” în loc de îngrădire, pentru a da o conotație negativă.
În plus, este evidentă dubla măsură, cum Biserica Rusă și cea Ucraineană nu au fost sancționate pentru că au oprit pomenirea capilor a patru Biserici Locale (Constantinopol, Alexandria, Grecia, Cipru) din cauza conflictelor pe tema schismei ucrainene. Ierarhii ciprioți nu au ripostat la această decizie, ci îi lovesc doar pe nepomenitori.
Atacul la Mitr. Tihic țintește, de fapt, dreapta credință. I se cere o „Mărturisire de credință”, care este mai degrabă un libel, o închinare la idoli, prin care să-și manifeste distanțarea de îngrădiți și recunoașterea Sinoadelor din trecut, printre care și Sinodul din Creta. Acesta din urmă este pus ostentativ printre Sinoadele Ecumenice și Locale recunoscute în Ortodoxie, deși promovează erezia ecumenistă. Nu mai punem la socoteală că această cerință pune pe același plan hotărâri contrare, cum sunt cele de la Creta și canoanele mai sus menționate (15 I-II și 31 apostolic, dar și cu 3 Sinod III Ecumenic).
Recursul făcut la Constantinopol i-a fost sugerat Mitropolitului de apropiați ai săi, dar este foarte problematic. Pe de o parte, validează o teză greșită (a recursului la altă Biserică Locală, adică un soi de papism), pe de altă parte nu este clar ce se poate obține, având în vedere că pedepsirea sa tocmai de la Fanar a fost cerută. Deși el cere reanalizarea procedurii, este greu de crezut că va avea parte de mai multă atenție și dreptate.
Un apărător al deciziilor cipriote este Teodor Iankos și chiar parte din acuzarea Mitr. Tihic. Deși specialist în drept, Pr. Teodor îl portretizează ca fiind trădător și speculant, influențat de propriile interese. Mai ales, este un promotor al ecumenismului și membru activ la elaborarea și susținerea documentelor din Creta.
Un alt specialist în drept, Anastasios Vavuskos, critică procedurile prin care a fost depus Mitr. Tihic, dar respinge și îngrădirea de ecumenism prin nepomenire. Pr. Teodor recomandă ca cei care nu au studiat bine un subiect să se abțină să facă declarații publice neîntemeiate.
La cea de-a doua lecție filmată a fost prezent și pr. Dimos Sarkelidis, dar fără a avea intervenții importante.
Pe lângă observațiile Pr. Teodor Zisis, aș nota că ne găsim într-o vreme de degringolată a Ortodoxiei. Dacă mai există câte un ierarh mărturisitor, nu are curajul și nici libertatea duhovnicească să înfrunte corect situațiile, ci se lasă limitat de opiniile proprii și de interesele imediate personale de politică și putere bisericească. Aceasta cred că este explicația pentru care Mitr. Tihic este un ortodox mărturisitor, refuză să semneze libelul prin care să primească ecumenismul, dar apelează la Constantinopol și face recurs, o practică cel puțin la limita ereziei. Iar Episcopii Atanasie de Limasol și Pangratie de Arsinoe nu semnează depunerea din scaun nedreaptă, dar parafează caterisirea preotului Sarkelidis. Bine ar fi să fie infirmate aceste aparențe și să fie cât mai mulți care au cuget ortodox dintre mireni și clerici, care să facă față la apostazia care dă năvală peste noi.
este un proiect de lege deja adoptat la Senat (link procedură), depus de deputatul din partea minorităţilor Silviu Vexler, care ar fi urmărit, potrivit intenţiei iniţiale, împiedicarea exercitării frauduloase a funcţiilor clericale şi pentru celelalte culte recunoscute din România. Intenţia iniţială viza pedepsirea excrocilor, a falşilor preoţi, imami, rabini, pastori.
În cadrul consultărilor derulate de domnul deputat (vezi anexă), Biserica Ortodoxă Română a formulat trei propuneri:
extinderea sacţionării penale şi către personalul monahal (nepreoţit);
acordarea către culte a dreptului exclusiv de a stabili modalităţile religioase de cinstire a persoanelor canonizate;
împiedicarea preoţilor care au fost numiţi în conformitate cu prevederile statutare ale cultelor recunoscute să exercite atribuţii în cadrul altor asociaţii sau pentru alţi credincioşi decât pentru credincioşii (parohiile) pentru care au fost autorizaţi să activeze.
Formularea pentru această din urmă propunere este profund deficitară, este ambiguă în privinţa întinderii aplicării şi interpretabilă în privinţa efectelor şi sancţiunilor:
„(3) Personalul care desfăşoară activităţi religioase în cadrul unei asociaţii religioase trebuie să fie învestit sau numit de către asociaţia religioasă în conformitate cu prevederile statutare şi ale mărturisirii de credinţă, fiind interzisă exercitarea fără drept a acestora în cadrul asociaţiei sau pentru credincioşii altei structuri religioase din România.”
Din nefericire, aceste propuneri nu(!) reflectă prevederile obligatorii ale jurisprudenţei CEDO pentru garantarea pluralităţii religioase şi pare că BOR urmăreşte să extindă regimul de pedepsire cu închisoarea nu doar la excrocii religioşi, ci şi la clericii şi monahii caterisiţi sau daţi afară, indiferent de motiv.
Situaţia preoţilor şi credincioşilor aşa-zis nepomenitori este vizată în mod direct, fiind, în formularea actuală, pasibili de a fi trimişi la închisoare în calitate de autori (preoţi şi monahi) sau instigatori (mireni) pentru săvârşirea infracţiunii de exercitarea fără drept a unei profesii sau activităţi supusă autorizării sau recunoaşterii.
Or, aici se ridică o problemă de justă aplicare a legii, care trebuie să ţină cont de toate împrejurările şi efectele practice ale exercitării legitime a libertăţii religioase, fiind inacceptabilă repetarea sau multiplicarea scenariului părintelui Ioan Ungureanu, cel care a fost prigonit de MMB şi ţinut sub spectrul încarcerării până în ultima clipă.
Similar, este relevantă situaţia părintelui Lucian Botez sau părintelui Ciprian Mega, între mulţi alţii, care au fost caterisiţi abuziv, pe considerente care ocolesc sau contrazic exact principiile legale, constituţionale şi jurisprudenţiale recunoscute de legea cultelor. Cu alte cuvinte, prevederile legale au fost denaturate în mod intenţionat pentru a servi drept instrument de persecuţie cu consecinţe de o gravitate de neignorat: trimiterea la puşcărie prin voinţa neîngrădită a ierarhilor care, spre deosebire de alte profesii autorizate, sunt independenţi faţă de stat.
Acest tip de abuz trebuie împiedicat prin chiar dispoziţiile legii acum în dezbatere parlamentară.
Faţă de cele sus-menţionate, consider că se impune ca preoţii şi credincioşii Bisericii Ortodoxe Române să participe la dezbaterile ocazionate de modificarea prevederilor legii cultelor.
Nu ar fi fără însemnătate nici obligarea la transparenţa nominală a forurilor de conducere a cultelor recunoscute. Reamintesc să Adunarea Naţională Bisericească, organul electiv pentru demnitatea de Patriarh al României, este un for cu componenţă secretizată, necunoscută credincioşilor. De altfel, într-un interviu mai vechi, pe care îl parafrazez din memorie, Gelu Voican Voiculescu spunea că prin această secretizare se urmărea garantarea controlului exterior asupra funcţiilor de conducere din interiorul Bisericii Ortodoxe Române.
Cu privire la categoria credincioşilor ortodocşi care nu recunosc ortodoxia deciziilor adoptate de sinodul din Creta, tema modificării legii cultelor este de importanţă crucială pentru că mărturisirea convingerilor antiecumeniste şi sprijinirea clericilor mărturisitori îi va putea trimite în malaxorul instrucţiei penale şi în închisoare.
Din acest motiv se impune lansarea unor consultări extinse între toţi credincioşii ortodocşi, şi a celor care au întrerupt pomenirea ereziarhilor şi a celor care nu au făcut-o (dar care înţeleg gravitatea şi nocivitatea schimbării eclesiologiei Bisericii Ortodoxe) pentru a găsi cele mai potrivite mijloace şi instrumente de a participa la modificarea legii cultelor, în măsură să evite sancţionarea penală a mărturisitorilor dimpreună cu orice alt excroc religios care preumblă internetul şi târgurile patriei.
Din nefericire, linia generală urmată de majoritatea nepomenitorilor nu s-a axat atât de mult pe combaterea ecumenismului, cât pe comuniunea cu episcopii ecumeniști și întreruperea pomenirii lor. Deși am scris mai multe articole din diferite unghiuri pe acest subiect, am decis să mai abordez această temă încă o dată ca un răspuns care este deschis spre dezbatere față de un comentariu recent (postat la un articol care nu se pretează acestei discuții), ce conține o idee scoasă adesea la înaintare. Aceasta ar putea fi concentrată în propoziția: „Credincioșii și clericii nu participă la aceste trădări sau la ecumenismul adoptat de Biserică, (legiferat) și nu sunt membri ai CMB, doar dacă se delimitează/îngrădesc de erezia (ecumenism) în care au fost atrași, lucru care se realizează doar prin întreruperea comuniunii cu ecumeniștii”.
Apoi menționez că mi se pare de bun simț opinia Pr. Claudiu Buză că vinovăția de a pomeni în continuare pe episcopii semnatari ai ecumenismului constă în indolență, în lipsa de reacție față de ceva nociv. Nu e vorba despre o lipsire de har sau părtășie și validare a ereziei, ci de neluarea unei atitudini față de primejdia venită în sânul Bisericii prin adoptarea unor învățături ecumeniste eretice.
Confuzia dintre credința episcopului și a Bisericii
Faptul că episcopii au semnat documente eretice și nu se dezic de acestea este indiscutabil. Deci ei înșiși au devenit pomotori ai unei erezii, anume ecumenismul în forma parafată la Sinodul din Creta și în regulile CMB. Toți sinodalii români au validat aceasta la Sinodul BOR din toamna anului 2016.
Pe de altă parte, în comentariul menționat, de la care am pornit acest articol, se face afirmația: „Ratificarea celor două rătăciri (Creta=CMB) a fost făcută prin nerespectarea tradiției ortodoxe și prin adăugarea la ea a ereziilor, care în mod clar anulează ortodoxia”. Această opinie nu-mi pare a fi dovedită de fapte concrete. Dimpotrivă, există unele afirmații care o contrazic.
Spre exemplu, chiar broșura emisă de Patriarhie prin care sunt combătuți nepomenitorii și validate deciziile Sinodului din Creta afirmă că ereticii s-au despărțit de Biserica cea una a lui Hristos (p. 33). Chiar și în scrisoarea deschisă a IPS Teofan de după Sinodul din Creta se face o delimitare de teoriile ecumeniste (a ramurilor, a pierderii unității Bisericii…). Există și alte poziționări împotriva ecumenismului și nu avem de-a face cu o prigonire generalizată a celor ce nu-l acceptă.
Este adevărat că ierarhia are o înclinație puternică spre ecumenism și-l favorizează. Chiar și broșura patriarhală tocmai menționată, deși are și idei ortodoxe, validează deciziile Sinodului din Creta, care sunt eretice-ecumeniste. Înainte de ea, IPS Teofan făcea la fel în scrisoarea sa, asumându-și deschis susținerea Sinodului, deși afirma în paralel și condamnarea teoriilor greșite. Altfel spus, de frica sau rușinea poporului credincios, există o atitudine duplicitară a sinodalilor, fiind atât de partea dreptei credințe, cât și a ecumenismului. Iar în balanță cântărește mai mult adeziunea lor oficializată la deciziile sinodale din 2016.
Însă trebuie apreciat coect dacă aceste decizii sinodale schimbă sau nu credința Bisericii. Ierarhii în mod cert aderă la ecumenism oficial, dar au reușit să modifice Crezul (nu neapărat în formulări, dar măcar la nivel de înțelesuri)?
Faptul că Sinodul din Creta nu a strâns adeziunea tuturor Bisericilor Locale Ortodoxe înseamnă că documentele semnate nu devin normative pentru întreaga Biserică la nivel panortodox. Apoi Bisericile semnatare nu și-au schimbat Crezul lor prin dezicerea de tradiția dogmatică anterioară, nu au rupt comuniunea pe acest motiv cu cei absenți pentru a forma o structură bisericească cu o nouă dogmă. Dimpotrivă, se păstrează comuniunea cu cei ce nu aprobă sau chiar critică textele din Creta, iar acest fapt dovedește că nu s-a ajuns încă la implementarea acestei modificări.
Doar dacă toată Ortodoxia ar fi acceptat teoriile ecumeniste, atunci am fi avut de-a face cu o strâmbare dogmatică a Simbolului de Credință. Acest principiu îl vedem la Sinoadele Ecumenice, care ele singure puteau parafa credința prin conformarea tuturor la dogmele acceptate și doar în situația în care erau receptate peste tot de credincioși. De aceea au și existat lupte de aprobare a lor sau de respingere.
Derapajele dogmatice ale ierarhilor nu-i fac automat surse de erezie
Situația aceasta anormală nu o putem tranșa noi prin decretarea că faptele sunt contradictorii și se exclud reciproc și, prin urmare, episcopii nu mai sunt ortodocși, iar noi îi urmăm în rătăcirea lor.
Până la o decizie sinodală, episcopii în cauză își păstrează statutul și aceasta este practica bisericească de-a lungul veacurilor, validată îndeosebi de Sinoadele Ecumenice, care nu-i tratau pe eretici ca fiind în afara Bisericii, ci ierarhi valizi și recunoscuți, dar pasibili de cercetare și condamnare.
Trebuie stabilită o ierarhizare a declarațiilor și adeziunilor episcopilor. Există fapte care îi fac automat eretici și alte fapte care contravin cu statutul lor, dar nu constituie motive de destituire de la sine. Spre exemplu, unirea și comuniunea deschisă cu Confesiuni eretice îi lipsesc efectiv de scaun, cum s-a întâmplat cu uniați, cu cei ce au acceptat unirile cu catolicii de la Lyon (1274) și Ferrara-Florența (1439). Dar acum nu s-a întâmplat așa ceva.
Chiar și deraierile dogmatice, nu doar cele morale și administrative, nu sunt motive de suspendare automată a episcopului. Singura diferență este că pentru abaterile de credință episcopii pot fi sancționați de clerici prin întreruperea pomenirii la slujbe, pe când pentru celelalte greșeli nu este permisă această reacție de împotrivire.
Mai mult decât atât, greșelile arhiereilor nu se transmit asupra clericilor inferiori și credincioșilor prin pomenirea lor la slujbe. Aceasta din simplul motiv că nici credința episcopului, când este corectă, ea nu este împropriată de cei de sub el, ci cea a Bisericii pe care o reprezintă episcopul, pe care a primit-o, la rândul lui, prin succesiune apostolică de la Hristos Însuși.
În fine, nu cred că se poate concepe ca doar câteva Biserici Locale în întregimea lor (clerici și mireni) să aibă credință diferită de Biserica Ortodoxă în ansamblul ei, atâta vreme cât fac parte încă din ea și nu s-au delimitat de celelalte Biserici surori. Există situația din prima perioadă a iconoclasmului, când Constantinopolul s-a individualizat de ceilalți și chiar Roma a rupt comuniunea cu el și totuși abia Sinodul VII Ecumenic a tranșat problema și chiar a primit ca ierarhi deplini pe arhiereii din capitala bizantină, cu toate că erau sub anatema romanilor.
Demarcarea abstractă a unei întregi Biserici, cum ar fi cea Română, și ruperea ei de ansamblul Ortodoxiei și de Crezul general este o idee neclară. Consider că este confundată încercarea de a strâmba dogmele cu reușita acestui demers. Da, se vede limpede că există o tentativă și o presiune de a deturna dreapta credință spre ecumenism și sunt condamnabili cei care fac asta. Însă nu s-a reușit încă deplin acest lucru.
Părtășia la erezie
Un alt aspect este acela că nu există diferență între părtaș la erezie și eretic. În afară de faptul că cel ce se face părtaș nu a venit el cu ideea, este la fel de eretic ca cel ce a făcut afirmațiile dogmatice greșite.
Dar părtășia se realizează în mod concret, nu prin deducții implicite. Spre exemplu, ierarhii care nu au fost prezenți la Sinodul din Creta, dar au semnat la București receptarea lui sunt la fel de răspunzători. Sau preoții care promovează Sinodul în parohii sau în particular și sunt de acord cu el sunt la fel cu semnatarii de acolo. Pe de altă parte, pomenirea la slujbe nu se face pentru a valida unele hotărâri particulare, oricât de oficiale, ci pentru a arăta supunerea ierarhică bisericească și pentru a semnala că credința și cultul liturgic sunt săvârșite pe baza unei predanii care vine prin superiorul pomenit. Pe scurt, avem în pomenire afilierea la o Biserică ce are ierarhie, cult și dogme. Iar aceasta nu presupune și părtășia la tot ce contravine în mod particular la cele trei elemente, fie că vine de la episcop sau Sinod.
Comuniunea cu episcopul nu este un fapt particular, ci o încadrare în Biserică. Nu vorbim de o comuniune specială cu episcopul, ci de o relație din cadrul Bisericii, care nu ține de persoana ierarhului, ci de valorile Bisericii din care facem parte. Așezarea prin pomenire în ierarhia actuală a Bisericii ne arată că suntem membri ai ei, de aceea este esențială aceasta la slujbe.
Cele patru Biserici Locale absente de la Sinodul din Creta au arătat că nu se fac părtașe la hotărârile lui prin deciziile lor sinodale. Două chiar le-au condamnat deschis ca eretice. Acestea păstrează comuniunea în cadrul general, din care este exclus Sinodul. Aceasta exclude orice părtășie a lor.
Este adevărat că atitudinea corectă ar fi fost ca aceste Biserici să rupă comuniunea sau măcar să provoace la o discutare și rezolvare a problemelor generate de Sinodul din Creta. Este foarte plauzibil că nu fac aceasta din credință șubredă și din calcule omenești. Totuși nu pot afirma răspicat că rămân fără o reacție categorică din considerente ecumeniste. Poate ar trebui să le fie cerut un răspuns, o poziționare mai fermă, dar se pare că nu are cine să facă nici acest demers.
Aderarea la CMB
Consiliul Mondial al Bisericilor nu este o structură supra-bisericească, ci una care adună așa-zisele Biserici (Confesiuni) într-un for mai mare sub un anumit crez, precizat în statutul și regulile lui.
BOR a intrat în acest Consiliu în 1961. Decizia de atunci a fost una a ierarhiei din vremea comunistă. De atunci au existat Părinți cu viață sfântă și mântuire în Biserica noastră.
În statutul CMB se precizează că fiecare participant acceptă faptul că ceilalți sunt membri ai Bisericii lui Hristos mai deplin sau cu lipsuri. Această angajare este o erezie care neagă unicitatea și granițele adevăratei Biserici păstrată în Ortodoxie. Avem de-a face cu o viziune protestantă.
Dincolo de aceasta, nu cred că poate spune cineva că nu mai există har în Biserică. Sfinți precum Paisie Aghioritul, Porfirie sau Iustin Popovici dovedesc contrariul. Chiar și Sfinți și Părinți ai Bisericii Române demonstrează că harul este prezent în Biserică în această perioadă.
Sinodul din Creta se dorea pasul prin care să fie validată sinodal această participare, cu argumentele aferente. Invers decât cum s-a întâmplat în Georgia, unde credincioșii s-au opus acelei decizii sinodale și au cerut una contrară, care a și survenit (1997).
Este o greșeală dogmatică enormă faptul că suntem sub umbrela CMB, totuși nu pot afirma că aceasta implică renegarea deplină a Crezului ortodox. Spun aceasta pentru că vorbim de o aderare făcută netransparent, care nu este implementată în rândul credincioșilor și care nu reprezintă o linie clară precum cea stabilită prin Sinoadele Ecumenice. Reprezintă o trădare pe ușa din dos, care nu a acaparat Biserica în ansamblul ei. Crezul pe care-l rostim are același înțeles pe care l-a avut dintotdeauna, anume că noi suntem Biserică și ereticii sunt în afară.
Nu în ultimul rând, argumentul cu privire la Sinodul din Creta este valabil și aici, anume că există Biserici Locale care s-au retras și nu mai participă (Georgia și Bulgaria, iar Serbia pentru scurt timp în 1997).
Deciziile Sinoadelor prind putere în măsura în care sunt receptate de popor
O ultimă idee pe care doresc să fie pusă în discuție în acest articol este aceea că deciziile Sinoadelor nu devin normative pentru Biserică decât în măsura în care sunt acceptate de ansamblul credincioșilor. Lucrul acesta îl spune răspicat Enciclica din 1848, când afirmă că poporul este păzitorul credinței și episcopii nu pot lucra împotriva voinței lor.
Așa se face că deciziile prin care am intrat în CMB sau semnăturile din Creta nu au valoare absolută decât în măsura în care sunt preluate fără rest în toată Ortodoxia. Ori lucrul acesta eu nu văd să se fi întâmplat. Chiar dacă opoziția este cam amețită și firavă, ea totuși există. Nu putem vorbi de o corupere a credinței decât în rândul unor membri ai Bisericii, fie din ierarhia superioară, fie dintre credincioșii de rând.
De aceea consider că nu trebuie să ne jucăm cu cuvintele și să spunem că s-a schimbat credința fără a aduce dovezi solide în acest sens. După cum nu putem vorbi de absența oricărui pericol ignorând faptele reale grave care se petrec sub ochii noștri și care ne afectează puternic.
Intenția mea nu este nicidecum de a promova indiferența, ci de a calibra bine și sănătos lupta împotriva acestor cancere care se află în sânul Ortodoxiei. Nu mi se pare constructiv să fim conduși de frici și opinii mitologice și fanatice, ci de principii clare, dogmatice, canonice și patristice. Chiar dacă se lucrează împotriva noastră cu manipulări și pârghii de control social, răspunsul nostru cred că nu ar trebui să iasă din granițele credinței conștientizate și documentate.
Articolul acesta chiar îl doresc ca o problematizare, deși pentru mine sunt lucruri sedimentate, dar orice opinie bine argumentată poate schimba perspectiva sau măcar să adauge ceva constructiv. Convingerile mele mă străduiesc să le formez nu doar prin studiere teologică, dar nu le impun nimănui. Hristos este adevăratul Păstor și Duhul Său va conduce pe cei cu inima curată la tot adevărul.
