Observațiile PS Petru sunt foarte pertinente într-un punct, anume că nu e permisă folosirea canonului 15 pentru texte dogmatice slabe sau confuze sau contradictorii. Însă aș fi curios care pasaje din documentul despre ecumenism „vor rămâne valoroase”. Eu personal am căutat idei, nu doar expresii care să fie pur ortodoxe și nu am aflat.
Pentru o evaluare corectă, ar trebui definit mai întâi dogmatic ecumenismul și teoria ramurilor în toate variațiunile ei. Ori demarcarea nu constă în afirmarea că Biserica Ortodoxă este Biserica cea una, sfântă, ci că ea este singura, în exclusivitate. Sau altfel: ereziile sunt în afara Bisericii lui Hristos, nu doar a Ortodoxiei. Și încă un aspect: unitatea Bisericii nu este pierdută sau afectată prin existența ereziilor.
Mai departe, un text este confuz dacă nu are expresii clare sau dacă ar conține contradicții. Însă documentul din Creta este explicit în direcție ecumenistă și nu conține afirmații ortodoxe de natură să contrabalanseze erorile dogmatice în cauză.
Concret, ideea de a restabili unitatea Bisericii implică pierderea ei prin scindarea produsă de erezii și refacerea prin unirea cu ele. Această perspectivă este profund neortodoxă pentru că ereziile au atins unitatea Bisericii cât timp se manifestau în interiorul ei, dar s-a refăcut când s-au desprins din ea. Așadar unitatea eclezială este refăcută prin condamnarea ereziilor și scoaterea dihoniei dinăuntru, nu prin aducerea ereticilor înapoi. Nici măcar revenirea prin pocăință reală nu reface unitatea Bisericii pentru că ea nu este una extensivă, teritorială, ci calitativă, decurge din legătura sănătoasă cu Hristos. Deci revenirea ereticilor doar extinde unitatea, nu o reface. Așa cum scrie Sf. Ignatie Teoforul, ereticii revin la unitatea Bisericii, care deja există, se încadrează în ea și se bucură sau au parte de ea.
Deși primul paragraf al documentului despre ecumenism începe cu afirmația ce pare o negare a teoriei ramurilor, anume că Biserica Ortodoxă este (fiind) Biserica cea una, definirea aceasta este incompletă. Dacă s-ar fi adăugat precizarea că ea singură sau în exclusivitate sau numai ea este Biserica cea una, atunci aveam o negare clară a teoriei ramurilor, adică a compartimentării Bisericii lui Hristos. Însă chiar continuarea paragrafului 1 indică ideea că Biserica Ortodoxă „în conștiința ei de sine profundă” este parte a demersului de promovare a unității creștine. Conștiința de sine fiind identitatea ei dogmatică, plasarea într-un asemenea proces arată că ea nu se consideră singura Biserică, ci e parte dintr-un conglomerat de „Biserici” care caută unitatea pierdută dintre ele. Așadar vorbim fix despre teoria ramurilor. Adică Ortodoxia este Biserica cea una, dar nu exclude faptul că și alte confesiuni sunt Biserica cea una sau măcar parte din ea. Dimpotrivă, dogmatica ortodoxă afirmă că ereziile nu sunt parte din trupul Bisericii și, în consecință, nu putem conlucra la nivel dogmatic cu aceste formațiuni străine spre realizarea unității. Le putem ajuta din afară să revină, să regăsească Biserica, dar nu conlucrăm cu ele la ceva ce ține de noi. Ar fi absurd ca Ortodoxia să lucreze cot la cot cu dușmanii credinței pentru realizarea unității creștine, adică a ei.
Mai menționez aici un pasaj eretic, citat din declarația de la Toronto: „CMB pune Bisericile în legătură vie între ele pentru a produce studiul și dezbaterea privind unitatea Bisericii”. Rezultă de aici că există o Biserică ce include alte Biserici care doresc să se împace între ele, să ajungă la unitate. Așadar Biserica lui Hristos este cuprinzătoare și conține diferite Biserici ce s-au separat și care doresc să revină la unitate. Această perspectivă contrazice dogma ortodoxă că ereziile s-au despărțit de Biserica lui Hristos și nu mai sunt în interiorul ei, ci doar Ortodoxia a păstrat intactă această identitate.
Există o folosire confuză a termenului de „Biserică” pentru erertici în paragraful 6, dar aceasta nu schimbă caracterul eretic al textului. Din păcate, majoritatea discuțiilor s-au concentrat pe acest apelativ, ignorând adevăratele erori dogmatice din text. Chiar și așa, IPS Ierotheos a arătat, în Memoriul său către Sinodul grec, că propoziția primă a acelui paragraf are caracter eretic, nu restul, care este doar problematic.
Dureros este că astfel de raportări relativizante au priză și mențin pe credincioși în confuzie chiar și după 10 ani. Poziția Sfântului Munte este prezentată ca fiind o critică fermă, pe când nu a fost decât o scăldare a subiectului raportat la Sinodul din Creta. De tot râsul, din păcate.
Poate că unii critici nu au reușit să dea în vileag convingător derapajele Sinodului, dar a afirma că nu există decât formulări slabe sau criticabile este lamentabil când vorbim de credință, care trebuie să fie fermă și clară.
Nu în ultimul rând, consecințele adoptării ecumenismului nu sunt infime. Sunt îndreptățite astfel participarea la Consiliul Mondial al Bisericilor, rugăciunile în comun, relativizarea dreptei credințe, acceptarea căsătoriilor mixte. Iar toate acestea afectează trăirea dogmatică. Chiar dacă Patriarhul Daniel sau alții afirmă că nu s-au discutat dogme, aceasta este ca și cum am zice, de exemplu, că nu facem intervenții medicale asupra cuiva, ci doar îi dăm niște pastile sau tratamente în afara spitalului. Chiar dacă nu au fost discuții în cadre doctrinare asumate solemn ca atare, textele abordează probleme dogmatice.
Păcat că nu există asumare reală a realității. Dacă există confuzie și bine amestecat cu rău, sunt curios care ar fi acel bine de la Creta. Biserica Sinoadelor la nivel declarativ? Păi, unde sunt condamnările ereticilor la nivel sinodal când ne angajăm în mișcarea ecumenică? Este evident că recunoaștem Sinoadele doar ca să le călcăm în picioare.
Nu vreau să contest ierarhia și administrația Bisericii, dar conștientizez că acestea Îl dau la o parte pe Hristos pentru a se instaura ei. Chiar și episcopi puțin mai răsăriți, ca Petru Pruteanu, se dovedesc simpli funcționari ce nu au curajul să asume o realitate, ci doar critică în aceeași manieră diplomatică cele parafate în Creta, oferind alte soluții, dar tot relative.
PS:Atmosfera antiseptică la nivel teologic Ce am ratat să scriu mai sus, lucrul cel mai important, este că discuțiile pe marginea subiectelor fierbinți sunt blocate de sus. Da, și PS Petru a punctat acest embargo ce produce o distanțare și rupere între ierarhie și credincioși, dar îmi pare că și el însuși procedează la fel. E ușor a spune că textele sunt neclare, dar fără a argumenta rezonabil acest punct de vedere, spre exemplu. Știu că e greu de dus o dezbatere teologică, dar ce fel de Biserică și Ortodoxie avem noi în acest fel, negând discuțiile reale prin cantonarea într-o Cântarea României searbădă? Mie așa-mi par majoritatea groasă a articolelor din Lumina, spre exemplu, fără gust, doar de dragul de a vorbi. Suntem într-o atmosferă antiseptică, dar și găunoasă. Da, sunt greu de gestionat subiectele tari, dar batista pe țambal după ce au fost scoase pe masă nu mi se pare o soluție lăudabilă, nici acceptabilă. Situația aceasta mi se pare similară cu perioada monotelită, când discuțiile pe marginea ereziei erau pur și simplu interzise și pedepsite bisericește și asta ar trebui să spună totul.
Acum 10 ani, pe 19 iunie 2016, au debutat sesiunile Sinodului din Creta în lipsa a 4 Biserici Locale; rușii, bulgarii, georgienii și antiohienii au refuzat participarea. Necesitatea efectivă a întrunirii a apărut după introducerea calendarului îndreptat după Conferința din 1923 pentru reglementarea acestei chestiuni, însă adevărata intenție poate fi detectată mai dinainte. Așadar aproximativ un secol de pregătire a terenului.
Indiciile ne duc la concluzia că adevărata miză pentru adunarea laolaltă a Bisericilor Ortodoxe Locale a fost mereu înscrierea pe o direcție ecumenistă. Deși nu se poate afirma categoric acest lucru, suspiciunile absolut rezonabile sunt confirmate de înlănțuirea evenimentelor. Astfel, factorul declanșator pentru convocarea Sinodului a fost adoptarea calendarului îndreptat, după cum am menționat. Însă ideea adaptării lui la cel gregorian a fost exprimată cu ceva ani înainte de Patriarhia Ecumenică în Enciclicele emise in anii 1902 și 1920. Având în vedere că acele texte făceau corelația între deschiderea Ortodoxiei către eretici (ecumenism) și pasul de bună-voință în această direcție prin corelarea sarbatorilor cu catolicii (schimbatea calendarului), iar pe de altă parte că subiectul central de pe ordinea de zi a fost fix angajarea în mișcarea ecumenică, concluzia logică ar fi aceea că de la început obiectivul a fost oficializarea participării la organismele ecumeniste.
Fără a intra aici din nou în detalii legate de acest subiect, care a fost intens abordat, este de reținut faptul că ecumenismul a ținut capul de afiș al preocupărilor din 2016. Cu toate că discuțiile pe această temă s-au rezumat doar la ultima zi a săptămănii de sesiuni, acestea au fost cele mai intense și documentul final a fost cel mai contestat. De altfel, dezbaterile s-au axat asupra lui atât înainte, cât și după aceea. Însă tactica organizatorilor și susținătorilor este de a diminua importanța lui și a distrage atenția probabil pentru a fi acceptat mai ușor.
Poziționarea oficială a Patriarhiei Române
Articolul dedicat Sinodului din Creta din Ziarul Lumina, semnat de pr. Viorel Ioniță, participant chiar la lucrările lui, menține aceeași linie de abatere a atenției de la punctul real de interes. Pentru aceasta reia ideea că documentele din 2016 nu au caracter dogmatic, deși relațiile ecumeniste cu ereticii țin de ecleziologie, adică de definirea Bisericii. Și bineînțeles că acesta este un punct dogmatic.
Interesant este faptul că pr. Ioniță aduce în discuție pentru prima dată oficial faptul că „deciziile (luate) sunt contextuale și pot fi corectate de un sinod următor”, deși în alt loc revine de la posibilitatea îndreptării la linia oficială a explicitării: „unele formulări ar putea fi mai bine exprimate”.
Ciudată este teoria că acceptarea oricărui Sinod și statutul său normativ intervin numai după receptarea panortodoxă. Cumva Sinodul cretan este plasat sub semnul întrebării pentru a liniști spiritele pentru moment față de abaterile sale. Pe de altă parte, criteriul validării este mutat de la conștiința dogmatică a membrilor Bisericii la un plan oficial și formal. În acest sens, este de amintit că, deși Sinodul I Ecumenic, spre exemplu, a fost respins mulți ani de arienii din acea vreme, Sfinții Părinți de atunci, cum ar fi Sf. Atanasie și Vasile cel Mare și toți drept-credincioșii, îl considerau indiscutabil. Pe de altă parte, Sinoadele tâlhărești au fost înfruntate și combătute din primele clipe de către mărturisitorii ortodocși.
Așadar ideea că deciziile unui Sinod sunt normative abia după receptarea oficială și stingerea disputelor din jurul lui este manipulatoare. Atenția este mutată de la importanța hotărârilor și învățăturilor ortodoxe pentru mântuire la nivelul administrativ bisericesc. Altfel spus, valoarea nu ar fi dată de adevărul intrinsec și impactul duhovnicesc asupra sufletului, ci de implementarea formală și exterior-instituțională.
Această distragere are drept rezultat raportarea diferită la hotărârile sinodale. Locul responsabilității este luat de indiferență și așteptarea resemnată de a vedea cum va fi așa-zis receptat Sinodul, cum este decisă soarta lui. Reacția de primire sau combatere se dorește a fi redusă la pasivitate. Motivul simplu? Sunt ascunse trădările grave dogmatice și canonice și se dorește o docilizare a credincioșilor.
Pentru a nu reduce tonul articolului menționat doar la o îndulcire a tonului sau la o prezentare a Sinodului pentru cresincioșii de rând, nu trecem cu vederea și alte idei structurale importante. Recunoașterea lipsei unei unități pan-ortodoxe este dublată de mutarea ei la Sinaxa Întăistătătorilor din inauarie 2016, la care au participat toate Bisericile. Chiar și în acest punct inervine o dezinformare, anume că georgienii ar fi semnat toate documentele pregătitoare. Însă este știut că nu au validat pe cel despre Taina Cununiei, fapt ce ar fi trebuit să conducă la anularea întrunirii și a influențat doar absentarea acestei Biserici Locale.
Deocamdată acesta este cel mai reprezentativ punct de vedere exprimat de Patriarhia Română pe subiect la acest moment. Prin urmare, după 10 ani, avem aceeași pendulare la nivel oficial între docilizarea credincioșilor și supunerea față de direcția oficială primită de la Constantinopol sau din alte centre de comandă anti-ortodoxe.
Vocile ne-oficiale, dar ortodoxe
O discutare a Sinodului și implicațiilor lui după 10 ani am realizat-o împreună cu pr. Mihail Deliorga și pr. Claudiu Buză:
Ce aș avea eu de adăugat este că împotrivirea față de deciziile Sinodului din Creta prin întreruperea pomenirii este una modestă, insă se încadrează într-o tradiție deja formată. Atitudinea Sf. Dionisie de la Colciu, care nu a pomenit pe Patriarh la slujbe până la moartea sa, nu a fost una singulară. În Sfântul Munte au fost destui bătrâni care au trăit astfel pentru conștiința lor. Deși fără ecoul dorit pentru a determina o condamnare sinodală și decisivă, măcar există o mărturisire care să păstreze vie Orrodoxia în cadrul Bisericii.
Conform relatării de pe pagina oficială a Patriarhiei Ecumenice, la slujba de luni după Rusalii, Patriarhul Bartolomeu a făcut un apel către cele patru Biserici absente să studieze și să recunoască Sinodul din Creta. Acest fapt a fost preluat și de site-ul Jurnaliștilor Ortodocși (din Ucraina) într-un articol, cu trimitere la sursa primară.
„Această unitate a evidențiat-o Sinodul din Creta, în pofida absenței, efectiv în al doisprezecelea ceas, a patru Biserici Ortodoxe Autocefale. Acestor Biserici și fraților Întâistătători ai lor le adresăm chemarea de a studia din nou cele șase texte-hotărâri ale Sinodului, precum și Enciclica și Mesajul acestuia și de a trece la adoptarea lor sinodală. Acest act constituie singurul răspuns potrivit și expresia cuvenită a respectului față de eforturile reprezentanților și ale înaintașilor lor, precum și față de jertfele de-a lungul deceniilor la care ne-am supus toate Bisericile Ortodoxe, având în frunte Sfânta și Marea Biserică a lui Hristos, care își înțelege prerogativele nu ca privilegii, ci ca responsabilități de slujire jertfelnică pentru unitatea și statornicia Sfintelor lui Dumnezeu Biserici. Slujirea, sfințirea și mântuirea tuturor celor care, în felurite chipuri, sunt „osteniți și împovărați” reprezintă rațiunea existenței Bisericii-Mamă a Constantinopolului.
Sfântul și Marele Sinod, prin harul și bunăvoința lui Dumnezeu, s-a realizat și constituie deja un fapt istoric, pentru care ne lăudăm și Îl slăvim pe Dumnezeu, Dătătorul tuturor bunătăților. …”.
Portalul grecesc al Mănăstirii Vatopedi, OrthodoxiaNewsAgency, a dedicat un articol amplu ce relatează de la fața locului slujba din Fanar cu toate momentele importante, cu filmare și numeroase fotografii. Curios lucru este că în șirul imaginilor de la fața locului este prezentată și o icoană dubioasă cu Sfânta Treime ce încoronează pe Maica Domnului, care nu respectă cerințele autentic ortodoxe.
Nota noastră: Se poate afirma că majoritatea Patriarhilor predecesori din Fanar din ultimul veac s-au jertfit pentru scopul întrupat în Sinodul din Creta (2016), anume reconfigurarea Ortodoxiei după un model ecumenist și sub stăpânirea fanariotă de tip papist. Dar a pune pe toți Întâistătătorii Bisericilor Locale Ortodoxe sub aceeași caracterizare ar fi o nedreptate. Spre exemplu, este știut că Biserica Georgiei a refuzat în mod explicit participarea încă de la început, de când s-a stabilit data convocării. Și evident că decizia de a absenta a fost motivată de fiecare din cele patru Biserici. Dar discursul acesta mincinos nu poate convinge în mod onest, cînd măsluiește lucrurile și vorbește nonșalant despre unitate acolo unde dezbinarea este evidentă și e promovată chiar de cei care fac apel la înțelegere.
Mai trebuie observat că în discursul Patriarhului s-a strecurat și un adevăr. El vorbește despre jertfa depusă de-a lungul deceniilor de înaintași, dar aceasta înseamnă că jertfa Sfinților de sute și chiar de două mii de ani este uitată prin noua istorie care se vrea scrisă prin reprezentanții fanarioți. Asistăm la un efort disperat și înfricoșător de a împinge Ortodoxia pe o pantă diferită, dictată de interese străine. Acesta este o lucrare de decenii, chiar de o sută de ani, dar străină de Evanghelie.
Este adevărat că Biserica Rusă, spre exemplu, a hotărât că se va pronunța asupra documentelor cretane în viitor, după ce le va studia. Și se pare că nu se grăbește nici după 10 ani. Însă cel puțin Bisericile Georgiei și Bulgariei s-au pronunțat oficial că textele sunt eretice. Oare acest lucru nu ar trebui să conducă la o dezbatere și discuție mai amplă, cu deschidere din ambele părți, nu doar dinspre cei absenți? Cu siguranță ar fi necesară o reevaluare a documentelor și din partea celor ce le-au semnat având în vedere că au stârnit numeroase controverse și cei mai de seamă teologi s-au poziționat împotriva lor, fiind în contradicție cu tradiția dogmatică ortodoxă.
Deja ar trebui să ne obișnuim cu faptul că Patriarhia Ecumenică va împinge constant lucrurile în direcția agendei pe care o urmărește, după cum a procedat și în trecut, din 1902 și 1920 (primele Enciclice oficiale de promovare a ecumenismului), 1923 (Conferința ce a adoptat schimbarea calendarului iulian), 1948 (intrarea în CMB ca membru fondator) și după cum merge consecvent pe calea ecumenismului pentru a fi impus tuturor ortodocșilor. Și, evident, această direcție este impusă din exterior, de foruri străine Bisericii, din partea protestanților, masonilor și factorilor politici, după cum s-a văzut chiar și la înfăptuirea schismei din Ucraina cel mai recent.
În fața acestor presiuni politice și încăpățânate, singurul răspuns adecvat cu adevărat este rămânerea statornică în credință și ferirea de a trata dogmele și învățăturile ortodoxe în mod politicianist, lumesc și denaturat, ci cu frică de Dumnezeu, cu fidelitate față de tradiția sfântă patristică și cu mare cutremur pentru mântuirea sufletelor noastre. Cu aceasta suntem datori noi, toți credincioșii, dar îndeosebi ierarhii și responsabilii de rang înalt, care dau mai greu răspuns în fața dreptului Judecător.
Până la vremuri mai bune, să înțelegem că trăim momente de apostazie dispuse de sus, dar la care nu trebuie să ne aliniem noi, chiar dacă cei din jurul nostru se supun din frică, din neputință, din necredință, din interese sau din alte slăbiciuni. Trebuie să existe și erezii, ca să se vădească credința noastră dacă le primim sau le înfruntăm cu bună-credință.
După ce a fost scos abuziv din scaunul de Pafos și apoi i s-a cerut o Mărturisire de credință scrisă, Mitr. Tihic face acest lucru pentru a aplana conflictele. Dar oare acesta va fi efectul?
Deși i s-a cerut să recunoască toate Sinoadele ortodoxe, inclusiv cel recent din Creta, nu a menționat nimic despre acesta, ci doar că respectă toate Sinoadele și hotărârile lor luate în duhul autentic drept-slăvitor. În plus, afirmă deschis că există posibilitatea opririi pomenirii unui episcop la slujbe când predică erezii, dar fără a cădea în excese zelotiste.
În preambul justifică de ce face acum această Mărturisire. A fost acuzat că evită să-și declare adeziunea la Ortodoxie și fidelitatea față de Biserica Ciprului, dar scopul său a fost de a evita scandalurile. Însă acum dorește să împrăștie toate acuzațiile.
Prima dată expune cinci argumente că nu a validat întreruperea pomenirii ierarhilor ciprioți: 1. În august 2023 a trimis spre caterisire pe un preot din Mitropolia sa care oprise pomenirea, 2. pe 13 februarie 2024 a transmis mesajul Sinodului cu atenționare la „gheronda Sava Lavriotul aghioritul”, 3. pe 23 mai 2024 a dat un comunicat cu privire la o autointitulată „gherontisă-stareță” Ana, care propovăduia prin case fără aprobare, 4. pe 10 mai 2025 a informat în scris pe preoți cu privire la niște Arhimandriți care nu aparțineau și nu recunoșteau nici un episcop și 5. a hirotonit preot pe cineva zis din gruparea „din Tesalonic”, dar în cadrul Mitropoliei de Pafos. Acesta l-a pomenit la slujbe. Când a avut nevoie să meargă în Grecia din împrejurări familiale, i-a dat carte canonică de liber la slujire, așa cum a primit el însuși de la Arhiep. Gheorghe, pe atunci Mitr. de Pafos, pentru a face studii la Londra. Nu i se poate cere socoteală pentru faptele acestui preot în Tesalonic.
În cadrul Mărturisirii de credință, după ce expune Crezul ortodox, face o serie de adăugiri.
Primește cele șapte Sinoade Ecumenice și, dintre cele Locale, „pe cele pe care acelea (Ecumenice) le-au validat pentru păzirea dogmelor ortodoxe ale Bisericii, când s-au adunat”. Primește și toate definițiile dogmatice și sfintele canoane emise de aceste Sinoade spre buna rânduială a Bisericii ca fiind emise prin luminarea Sfântului Duh. Păstrează unitatea credinței și păzește cele pe care le dogmatizează Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolească a ortodocșilor, fără a scoate sau a adăuga ceva.
Cele din paragraful de mai sus sunt din Arhieraticon, din mărturisirea pe care o face episcopul la întronizare.
Apoi mărturisește că rămâne între zidurile Bisericii celei una, sfântă, sobornicească și apostolească, fiind conștient că schisma este cel mai mare rău, pe care nici sângele muceniciei nu-l poate spăla. (Acest paragraf a fost ales ca reprezentativ de cei de la Romfea.)
Mai departe, scrie că, în spiritul canonului 31 apostolic și conform canonului 15 al Sinodului I-II de pe vremea Sf. Fotie, orice cleric și episcop are dreptul de a opri pomenirea numelui ierarhului său superior când propovăduiește o erezie sancționată de Sinoade sau de Părinți, făra a pomeni pe altcineva. Exercitarea acestui drept înainte de vreo cercetare sinodală este condiționată de discernământ și dumnezeiască luminare. „Dacă aceasta se întâmplă din zelotism fără judecată și fără a fi puse la bază condiționările prevăzute de sfintele canoane de mai sus, este posibil să conducă la schismă, care, pe cât de ușor se creează, pe atât de dificil este oprită.”
Nu a pus el în aplicare dreptul acesta canonic, a pomenit mereu la slujbe pe Arhiepiscop și a slujit cu ceilalți sinodali, nu a ascuns pe cineva care a oprit pomenirea și nu a îndemnat pe nimeni la asta.
Condamnă ca schismatici pe cei care se rup de episcopii lor din motive oarecare, adică ce sunt vindecabile. De asemenea, condamnă pe ereticii condamnați sinodal sau prin acordul Sfinților Părinți, iar eretic este oricine se abate chiar și puțin de la dreapta credință.
Rămâne fidel dogmelor și hotărârilor Bisericii Ortodoxe și Sinodului Bisericii Ciprului.
Așadar este de observat că nu a recunoscut expres Sinodul din Creta, așa cum a precizat public Arhiepiscopul Gheorghe. Acest fapt este lăudabil și esențial.
În al doilea rând, se delimitează de nepomenitorii aceia care au duh zelotist și nu păzesc regulile canonice, dar recunoaște dreptul legitim al clericilor de a opri pomenirea ierarhului care propovăduiește o erezie.
După cum remarca pr. Teodor Zisis, ca la Sinodul de la Ferrara-Florența, important este dacă a semnat Marcu Evghenicul de astăzi, adică Mitr. Tihic, pactul ce i s-a propus. Și nu a făcut aceasta, ci chiar a pus pe cei ce au întrerupt pomenirea pe un făgaș bun.
După cum notează UJO, se pare că și unii ierarhi ciprioți care au fost de acord cu scoaterea din scaun a Mitr. Tihic încep să se îndoiască de justețea hotărârilor Arhiepiscopului. Dacă este adevărat acest lucru, înseamnă că există nedumeriri serioase și ar putea fi limpezite cu această ocazie cu ajutorul lui Dumnezeu.
Rămăne încă dubiul cu privire la recursul pe care l-a făcut Mitr. Tihic la Constantinopol. El declară că este un drept înscris în regulamentul Bisericii Ciprului și e nemulțumit că nu a avut parte de un proces echitabil, ci de unul necanonic și neregulamentar. Cere să i se pună la dispoziție documentația prin care a fost scos din scaunul mitropolitan.
Conform unor declarații de zilele trecute ale Arhiepiscopului Gheorghe al Ciprului, cazul scoaterii din scaun a Mitropolitului Tihic va fi analizat luna viitoare (iulie) de către Patriarhia Ecumenică și o soluționare definitivă se așteaptă a fi luată de Sinodul cipriot în august.
După ce a fost depus din scaunul mitropolitan în mod abuziv într-o ședință extraordinară a Sinodului Bisericii Ciprului, Mitr. Tihic a făcut recurs la scaunul Patriarhiei Ecumenice pe baza unei prevederi din statutul Bisericii Ciprului. Dosarul depus de ierarh are data de 5 iunie. Din păcate, aceasta înseamnă o recunoaștere a unui drept de natură papistă pe care și-l arogă Patriarhul Ecumenic și această acțiune ridică multe semne de întrebare din partea unui episcop tradiționalist și mărturisitor al dreptei credințe.
Deși într-un comunicat oficial prompt al Arhiepiscopiei Ciprului se specifica faptul că Mitr. Tihic nu are dreptul să facă recurs la Constantinopol, acum se vede că totuși cazul său va ajunge pe masa fanarioților. Abia apoi vor lua o hotărâre ierarhii ciprioți.
În același timp, Preotul Dimos Sarkelidis, care a fost hirotonit de Mitr. Tihic și despre care se spune că ar face parte din gruparea „eretică” a „îngrădiștilor (αποτειχιτών)”, a fost caterisit printr-o decizie unanimă a unui complet de judecată format din șase episcopi ciprioți. După cum observă și portalul OrthodoxChristianity și după cum se vede și din documentul oficial, nu sunt menționate bazele canonice avute în vedere pentru această depunere din treaptă. În plus, este interesant că doi episcopi, Atanasie de Limassol și Pangratie de Arsinoe au făcut parte din comisie, deși ei votaseră în favoarea Mitropolitului Tihic în cadrul Sinodului cipriot, spețe care au legătură directă. Nu se știe motivul caterisirii, dar foarte probabil este acela că a făcut acuzații de erezie la adresa Arhiepiscopului și a amenințat, pe bună dreptate, că va opri pomenirea lui la slujbe.
Pr. Dimos Sarkelidis și Arhiepiscopul Gheorghe al Ciprului (Imagine: Ρομφαία)
Interesant este și faptul că Arhiepiscopul a ținut să precizeze, într-un interviu, că nu există motive de neliniște că s-ar abate de la credință și tradiție. Din păcate, confundă tradiția cu a fi de aceeași parte cu celealte Biserici Locale, mai ales cu Patriarhia Ecumenică:
„Vă rog, dacă vreți, să transmiteți un mesaj familiei noastre la general și în special societății noastre eleno-cipriote.
Biserica Ciprului dintotdeauna a învățat drept cuvântul adevărului și a fost mereu de partea Patriarhiei Ecumenice și a de celorlalte Biserici Ortodoxe și nu putem să ne abatem de la această linie pe care ne-au predat-o Părinții noștri.
De aceea să fie toți liniștiți că învățăm drept cuvântul adevărului și că știm și pe unde mergem, și ce ne străduim să facem.”
Din nefericire, aceste derulări de evenimente sugerează că hotărârile bisericești sunt luate pe considerente strict lumești, de dispute personale, fără a lua în calcul dreptul canonic și cugetul Bisericii și dreapta credință. Clericii inferiori (preoții) sunt mult mai vulnerabili în fața abuzurilor și îngrădirea sau întreruperea pomenirii este desconsiderată, deși are temei canonic, pe când statutul unui Mitropolit este luat în considerare mai tare. Altfel spus, este mai importantă aparența și relațiile de putere bisericească decât rânduiala canonică și învățătura ortodoxă, este mai bine văzut un Mitropolit de la înălțimea scaunului său, deși este lovit și unul ca el, decât un preot care ține rigoarea evanghelică, dar este mărunt.
Dosarul Mitropolitului Tihic în prezentarea Pr. Teodor Zisis
Anomaliile și parodia prin care a fost scos din scaun Mitropolitul Tihic au fost expuse pe larg de Pr. Teodor Zisis pe parcursul a trei lecții filmate, intitulate: „Ca o oaie spre junghiere”. Reluăm în continuare pe scurt ideile principale.
Reacția Bisericii a fost covârșitor de partea Mitropolitului Tihic. Chiar și un ierarh sârb i-a luat apărarea din primele zile, scriind un articol publicat pe Romfea.gr. Încă și unii specialiști în drept canonic au analizat și desființat hotărârea Sinodului cipriot.
Ședința de lucru a Sinodului a fost convocată ca fiind administrativă, nu de cercetare canonică. Practic, nu avea dreptul să ia decizii de penalizare. În plus, nici măcar nu a existat un proces de analizare a acuzațiilor, de probare a veridicității lor, ci doar o decizie imediată. Peste toate, cel care a condus ședința și a fost principalul deliberator a fost însuși Arhiepiscopul, care aducea și acuzațiile. Din pricină că nu poate cineva să-și judece propria cauză, hotărârea este nulă. Ea trebuia să fie probată de un Consistoriu neutru.
Ca o paranteză, Pr. Teodor Zisis a fost oprit de la slujire în Grecia sub acuzația nedreaptă că a întrerupt pomenirea Episcopului de Tesalonic, deși are acest drept, dar nu a fost caterisit. Dosarul său a fost înaintat Sinodului Bisericii Greciei, dar nu este soluționat. Ierarhul local nu avea puterea de a-l caterisi pe motiv de conflict de interese. În contraexemplu, în România mulți preoți nepomenitori au fost caterisiți de către propriul episcop, deși acesta își judecă propria cauză.
Revenind la cazul Mitr. Tihic, el se încadrează mai degrabă în reglementările canonului 1 al Sf. Chiril al Alexandriei, care cere ca un episop să nu fie scos din scaun fără proces și lăsat să poarte mai departe cinstea rangului. Mai ales fără să poată să se apere de acuzele care îi sunt aduse.
Acuzația de cooperare a Mitr. Tihic cu cei din gruparea „îngrădismului” este una fantasmagorică. Nu este nici dreaptă, nici vreo erezie la mijloc. Pr. Teodor afirmă explicit că doar nu mai este pomenit numele episcopului la slujbe, nu este vorba de nici o ruptură sau schismă. Aceasta pe baza canonului 15 I-II, dar și pe baza canonului 31 apostolic. Acesta din urmă dă dreptul a opri pomenirea chiar și pentru nedreptăți majore, nu doar pentru erezie.
Este folosit un termen peiorativ și inventat, anume „îngrădirism” în loc de îngrădire, pentru a da o conotație negativă.
În plus, este evidentă dubla măsură, cum Biserica Rusă și cea Ucraineană nu au fost sancționate pentru că au oprit pomenirea capilor a patru Biserici Locale (Constantinopol, Alexandria, Grecia, Cipru) din cauza conflictelor pe tema schismei ucrainene. Ierarhii ciprioți nu au ripostat la această decizie, ci îi lovesc doar pe nepomenitori.
Atacul la Mitr. Tihic țintește, de fapt, dreapta credință. I se cere o „Mărturisire de credință”, care este mai degrabă un libel, o închinare la idoli, prin care să-și manifeste distanțarea de îngrădiți și recunoașterea Sinoadelor din trecut, printre care și Sinodul din Creta. Acesta din urmă este pus ostentativ printre Sinoadele Ecumenice și Locale recunoscute în Ortodoxie, deși promovează erezia ecumenistă. Nu mai punem la socoteală că această cerință pune pe același plan hotărâri contrare, cum sunt cele de la Creta și canoanele mai sus menționate (15 I-II și 31 apostolic, dar și cu 3 Sinod III Ecumenic).
Recursul făcut la Constantinopol i-a fost sugerat Mitropolitului de apropiați ai săi, dar este foarte problematic. Pe de o parte, validează o teză greșită (a recursului la altă Biserică Locală, adică un soi de papism), pe de altă parte nu este clar ce se poate obține, având în vedere că pedepsirea sa tocmai de la Fanar a fost cerută. Deși el cere reanalizarea procedurii, este greu de crezut că va avea parte de mai multă atenție și dreptate.
Un apărător al deciziilor cipriote este Teodor Iankos și chiar parte din acuzarea Mitr. Tihic. Deși specialist în drept, Pr. Teodor îl portretizează ca fiind trădător și speculant, influențat de propriile interese. Mai ales, este un promotor al ecumenismului și membru activ la elaborarea și susținerea documentelor din Creta.
Un alt specialist în drept, Anastasios Vavuskos, critică procedurile prin care a fost depus Mitr. Tihic, dar respinge și îngrădirea de ecumenism prin nepomenire. Pr. Teodor recomandă ca cei care nu au studiat bine un subiect să se abțină să facă declarații publice neîntemeiate.
La cea de-a doua lecție filmată a fost prezent și pr. Dimos Sarkelidis, dar fără a avea intervenții importante.
Pe lângă observațiile Pr. Teodor Zisis, aș nota că ne găsim într-o vreme de degringolată a Ortodoxiei. Dacă mai există câte un ierarh mărturisitor, nu are curajul și nici libertatea duhovnicească să înfrunte corect situațiile, ci se lasă limitat de opiniile proprii și de interesele imediate personale de politică și putere bisericească. Aceasta cred că este explicația pentru care Mitr. Tihic este un ortodox mărturisitor, refuză să semneze libelul prin care să primească ecumenismul, dar apelează la Constantinopol și face recurs, o practică cel puțin la limita ereziei. Iar Episcopii Atanasie de Limasol și Pangratie de Arsinoe nu semnează depunerea din scaun nedreaptă, dar parafează caterisirea preotului Sarkelidis. Bine ar fi să fie infirmate aceste aparențe și să fie cât mai mulți care au cuget ortodox dintre mireni și clerici, care să facă față la apostazia care dă năvală peste noi.
este un proiect de lege deja adoptat la Senat (link procedură), depus de deputatul din partea minorităţilor Silviu Vexler, care ar fi urmărit, potrivit intenţiei iniţiale, împiedicarea exercitării frauduloase a funcţiilor clericale şi pentru celelalte culte recunoscute din România. Intenţia iniţială viza pedepsirea excrocilor, a falşilor preoţi, imami, rabini, pastori.
În cadrul consultărilor derulate de domnul deputat (vezi anexă), Biserica Ortodoxă Română a formulat trei propuneri:
extinderea sacţionării penale şi către personalul monahal (nepreoţit);
acordarea către culte a dreptului exclusiv de a stabili modalităţile religioase de cinstire a persoanelor canonizate;
împiedicarea preoţilor care au fost numiţi în conformitate cu prevederile statutare ale cultelor recunoscute să exercite atribuţii în cadrul altor asociaţii sau pentru alţi credincioşi decât pentru credincioşii (parohiile) pentru care au fost autorizaţi să activeze.
Formularea pentru această din urmă propunere este profund deficitară, este ambiguă în privinţa întinderii aplicării şi interpretabilă în privinţa efectelor şi sancţiunilor:
„(3) Personalul care desfăşoară activităţi religioase în cadrul unei asociaţii religioase trebuie să fie învestit sau numit de către asociaţia religioasă în conformitate cu prevederile statutare şi ale mărturisirii de credinţă, fiind interzisă exercitarea fără drept a acestora în cadrul asociaţiei sau pentru credincioşii altei structuri religioase din România.”
Din nefericire, aceste propuneri nu(!) reflectă prevederile obligatorii ale jurisprudenţei CEDO pentru garantarea pluralităţii religioase şi pare că BOR urmăreşte să extindă regimul de pedepsire cu închisoarea nu doar la excrocii religioşi, ci şi la clericii şi monahii caterisiţi sau daţi afară, indiferent de motiv.
Situaţia preoţilor şi credincioşilor aşa-zis nepomenitori este vizată în mod direct, fiind, în formularea actuală, pasibili de a fi trimişi la închisoare în calitate de autori (preoţi şi monahi) sau instigatori (mireni) pentru săvârşirea infracţiunii de exercitarea fără drept a unei profesii sau activităţi supusă autorizării sau recunoaşterii.
Or, aici se ridică o problemă de justă aplicare a legii, care trebuie să ţină cont de toate împrejurările şi efectele practice ale exercitării legitime a libertăţii religioase, fiind inacceptabilă repetarea sau multiplicarea scenariului părintelui Ioan Ungureanu, cel care a fost prigonit de MMB şi ţinut sub spectrul încarcerării până în ultima clipă.
Similar, este relevantă situaţia părintelui Lucian Botez sau părintelui Ciprian Mega, între mulţi alţii, care au fost caterisiţi abuziv, pe considerente care ocolesc sau contrazic exact principiile legale, constituţionale şi jurisprudenţiale recunoscute de legea cultelor. Cu alte cuvinte, prevederile legale au fost denaturate în mod intenţionat pentru a servi drept instrument de persecuţie cu consecinţe de o gravitate de neignorat: trimiterea la puşcărie prin voinţa neîngrădită a ierarhilor care, spre deosebire de alte profesii autorizate, sunt independenţi faţă de stat.
Acest tip de abuz trebuie împiedicat prin chiar dispoziţiile legii acum în dezbatere parlamentară.
Faţă de cele sus-menţionate, consider că se impune ca preoţii şi credincioşii Bisericii Ortodoxe Române să participe la dezbaterile ocazionate de modificarea prevederilor legii cultelor.
Nu ar fi fără însemnătate nici obligarea la transparenţa nominală a forurilor de conducere a cultelor recunoscute. Reamintesc să Adunarea Naţională Bisericească, organul electiv pentru demnitatea de Patriarh al României, este un for cu componenţă secretizată, necunoscută credincioşilor. De altfel, într-un interviu mai vechi, pe care îl parafrazez din memorie, Gelu Voican Voiculescu spunea că prin această secretizare se urmărea garantarea controlului exterior asupra funcţiilor de conducere din interiorul Bisericii Ortodoxe Române.
Cu privire la categoria credincioşilor ortodocşi care nu recunosc ortodoxia deciziilor adoptate de sinodul din Creta, tema modificării legii cultelor este de importanţă crucială pentru că mărturisirea convingerilor antiecumeniste şi sprijinirea clericilor mărturisitori îi va putea trimite în malaxorul instrucţiei penale şi în închisoare.
Din acest motiv se impune lansarea unor consultări extinse între toţi credincioşii ortodocşi, şi a celor care au întrerupt pomenirea ereziarhilor şi a celor care nu au făcut-o (dar care înţeleg gravitatea şi nocivitatea schimbării eclesiologiei Bisericii Ortodoxe) pentru a găsi cele mai potrivite mijloace şi instrumente de a participa la modificarea legii cultelor, în măsură să evite sancţionarea penală a mărturisitorilor dimpreună cu orice alt excroc religios care preumblă internetul şi târgurile patriei.
Din nefericire, linia generală urmată de majoritatea nepomenitorilor nu s-a axat atât de mult pe combaterea ecumenismului, cât pe comuniunea cu episcopii ecumeniști și întreruperea pomenirii lor. Deși am scris mai multe articole din diferite unghiuri pe acest subiect, am decis să mai abordez această temă încă o dată ca un răspuns care este deschis spre dezbatere față de un comentariu recent (postat la un articol care nu se pretează acestei discuții), ce conține o idee scoasă adesea la înaintare. Aceasta ar putea fi concentrată în propoziția: „Credincioșii și clericii nu participă la aceste trădări sau la ecumenismul adoptat de Biserică, (legiferat) și nu sunt membri ai CMB, doar dacă se delimitează/îngrădesc de erezia (ecumenism) în care au fost atrași, lucru care se realizează doar prin întreruperea comuniunii cu ecumeniștii”.
Apoi menționez că mi se pare de bun simț opinia Pr. Claudiu Buză că vinovăția de a pomeni în continuare pe episcopii semnatari ai ecumenismului constă în indolență, în lipsa de reacție față de ceva nociv. Nu e vorba despre o lipsire de har sau părtășie și validare a ereziei, ci de neluarea unei atitudini față de primejdia venită în sânul Bisericii prin adoptarea unor învățături ecumeniste eretice.
Confuzia dintre credința episcopului și a Bisericii
Faptul că episcopii au semnat documente eretice și nu se dezic de acestea este indiscutabil. Deci ei înșiși au devenit pomotori ai unei erezii, anume ecumenismul în forma parafată la Sinodul din Creta și în regulile CMB. Toți sinodalii români au validat aceasta la Sinodul BOR din toamna anului 2016.
Pe de altă parte, în comentariul menționat, de la care am pornit acest articol, se face afirmația: „Ratificarea celor două rătăciri (Creta=CMB) a fost făcută prin nerespectarea tradiției ortodoxe și prin adăugarea la ea a ereziilor, care în mod clar anulează ortodoxia”. Această opinie nu-mi pare a fi dovedită de fapte concrete. Dimpotrivă, există unele afirmații care o contrazic.
Spre exemplu, chiar broșura emisă de Patriarhie prin care sunt combătuți nepomenitorii și validate deciziile Sinodului din Creta afirmă că ereticii s-au despărțit de Biserica cea una a lui Hristos (p. 33). Chiar și în scrisoarea deschisă a IPS Teofan de după Sinodul din Creta se face o delimitare de teoriile ecumeniste (a ramurilor, a pierderii unității Bisericii…). Există și alte poziționări împotriva ecumenismului și nu avem de-a face cu o prigonire generalizată a celor ce nu-l acceptă.
Este adevărat că ierarhia are o înclinație puternică spre ecumenism și-l favorizează. Chiar și broșura patriarhală tocmai menționată, deși are și idei ortodoxe, validează deciziile Sinodului din Creta, care sunt eretice-ecumeniste. Înainte de ea, IPS Teofan făcea la fel în scrisoarea sa, asumându-și deschis susținerea Sinodului, deși afirma în paralel și condamnarea teoriilor greșite. Altfel spus, de frica sau rușinea poporului credincios, există o atitudine duplicitară a sinodalilor, fiind atât de partea dreptei credințe, cât și a ecumenismului. Iar în balanță cântărește mai mult adeziunea lor oficializată la deciziile sinodale din 2016.
Însă trebuie apreciat coect dacă aceste decizii sinodale schimbă sau nu credința Bisericii. Ierarhii în mod cert aderă la ecumenism oficial, dar au reușit să modifice Crezul (nu neapărat în formulări, dar măcar la nivel de înțelesuri)?
Faptul că Sinodul din Creta nu a strâns adeziunea tuturor Bisericilor Locale Ortodoxe înseamnă că documentele semnate nu devin normative pentru întreaga Biserică la nivel panortodox. Apoi Bisericile semnatare nu și-au schimbat Crezul lor prin dezicerea de tradiția dogmatică anterioară, nu au rupt comuniunea pe acest motiv cu cei absenți pentru a forma o structură bisericească cu o nouă dogmă. Dimpotrivă, se păstrează comuniunea cu cei ce nu aprobă sau chiar critică textele din Creta, iar acest fapt dovedește că nu s-a ajuns încă la implementarea acestei modificări.
Doar dacă toată Ortodoxia ar fi acceptat teoriile ecumeniste, atunci am fi avut de-a face cu o strâmbare dogmatică a Simbolului de Credință. Acest principiu îl vedem la Sinoadele Ecumenice, care ele singure puteau parafa credința prin conformarea tuturor la dogmele acceptate și doar în situația în care erau receptate peste tot de credincioși. De aceea au și existat lupte de aprobare a lor sau de respingere.
Derapajele dogmatice ale ierarhilor nu-i fac automat surse de erezie
Situația aceasta anormală nu o putem tranșa noi prin decretarea că faptele sunt contradictorii și se exclud reciproc și, prin urmare, episcopii nu mai sunt ortodocși, iar noi îi urmăm în rătăcirea lor.
Până la o decizie sinodală, episcopii în cauză își păstrează statutul și aceasta este practica bisericească de-a lungul veacurilor, validată îndeosebi de Sinoadele Ecumenice, care nu-i tratau pe eretici ca fiind în afara Bisericii, ci ierarhi valizi și recunoscuți, dar pasibili de cercetare și condamnare.
Trebuie stabilită o ierarhizare a declarațiilor și adeziunilor episcopilor. Există fapte care îi fac automat eretici și alte fapte care contravin cu statutul lor, dar nu constituie motive de destituire de la sine. Spre exemplu, unirea și comuniunea deschisă cu Confesiuni eretice îi lipsesc efectiv de scaun, cum s-a întâmplat cu uniați, cu cei ce au acceptat unirile cu catolicii de la Lyon (1274) și Ferrara-Florența (1439). Dar acum nu s-a întâmplat așa ceva.
Chiar și deraierile dogmatice, nu doar cele morale și administrative, nu sunt motive de suspendare automată a episcopului. Singura diferență este că pentru abaterile de credință episcopii pot fi sancționați de clerici prin întreruperea pomenirii la slujbe, pe când pentru celelalte greșeli nu este permisă această reacție de împotrivire.
Mai mult decât atât, greșelile arhiereilor nu se transmit asupra clericilor inferiori și credincioșilor prin pomenirea lor la slujbe. Aceasta din simplul motiv că nici credința episcopului, când este corectă, ea nu este împropriată de cei de sub el, ci cea a Bisericii pe care o reprezintă episcopul, pe care a primit-o, la rândul lui, prin succesiune apostolică de la Hristos Însuși.
În fine, nu cred că se poate concepe ca doar câteva Biserici Locale în întregimea lor (clerici și mireni) să aibă credință diferită de Biserica Ortodoxă în ansamblul ei, atâta vreme cât fac parte încă din ea și nu s-au delimitat de celelalte Biserici surori. Există situația din prima perioadă a iconoclasmului, când Constantinopolul s-a individualizat de ceilalți și chiar Roma a rupt comuniunea cu el și totuși abia Sinodul VII Ecumenic a tranșat problema și chiar a primit ca ierarhi deplini pe arhiereii din capitala bizantină, cu toate că erau sub anatema romanilor.
Demarcarea abstractă a unei întregi Biserici, cum ar fi cea Română, și ruperea ei de ansamblul Ortodoxiei și de Crezul general este o idee neclară. Consider că este confundată încercarea de a strâmba dogmele cu reușita acestui demers. Da, se vede limpede că există o tentativă și o presiune de a deturna dreapta credință spre ecumenism și sunt condamnabili cei care fac asta. Însă nu s-a reușit încă deplin acest lucru.
Părtășia la erezie
Un alt aspect este acela că nu există diferență între părtaș la erezie și eretic. În afară de faptul că cel ce se face părtaș nu a venit el cu ideea, este la fel de eretic ca cel ce a făcut afirmațiile dogmatice greșite.
Dar părtășia se realizează în mod concret, nu prin deducții implicite. Spre exemplu, ierarhii care nu au fost prezenți la Sinodul din Creta, dar au semnat la București receptarea lui sunt la fel de răspunzători. Sau preoții care promovează Sinodul în parohii sau în particular și sunt de acord cu el sunt la fel cu semnatarii de acolo. Pe de altă parte, pomenirea la slujbe nu se face pentru a valida unele hotărâri particulare, oricât de oficiale, ci pentru a arăta supunerea ierarhică bisericească și pentru a semnala că credința și cultul liturgic sunt săvârșite pe baza unei predanii care vine prin superiorul pomenit. Pe scurt, avem în pomenire afilierea la o Biserică ce are ierarhie, cult și dogme. Iar aceasta nu presupune și părtășia la tot ce contravine în mod particular la cele trei elemente, fie că vine de la episcop sau Sinod.
Comuniunea cu episcopul nu este un fapt particular, ci o încadrare în Biserică. Nu vorbim de o comuniune specială cu episcopul, ci de o relație din cadrul Bisericii, care nu ține de persoana ierarhului, ci de valorile Bisericii din care facem parte. Așezarea prin pomenire în ierarhia actuală a Bisericii ne arată că suntem membri ai ei, de aceea este esențială aceasta la slujbe.
Cele patru Biserici Locale absente de la Sinodul din Creta au arătat că nu se fac părtașe la hotărârile lui prin deciziile lor sinodale. Două chiar le-au condamnat deschis ca eretice. Acestea păstrează comuniunea în cadrul general, din care este exclus Sinodul. Aceasta exclude orice părtășie a lor.
Este adevărat că atitudinea corectă ar fi fost ca aceste Biserici să rupă comuniunea sau măcar să provoace la o discutare și rezolvare a problemelor generate de Sinodul din Creta. Este foarte plauzibil că nu fac aceasta din credință șubredă și din calcule omenești. Totuși nu pot afirma răspicat că rămân fără o reacție categorică din considerente ecumeniste. Poate ar trebui să le fie cerut un răspuns, o poziționare mai fermă, dar se pare că nu are cine să facă nici acest demers.
Aderarea la CMB
Consiliul Mondial al Bisericilor nu este o structură supra-bisericească, ci una care adună așa-zisele Biserici (Confesiuni) într-un for mai mare sub un anumit crez, precizat în statutul și regulile lui.
BOR a intrat în acest Consiliu în 1961. Decizia de atunci a fost una a ierarhiei din vremea comunistă. De atunci au existat Părinți cu viață sfântă și mântuire în Biserica noastră.
În statutul CMB se precizează că fiecare participant acceptă faptul că ceilalți sunt membri ai Bisericii lui Hristos mai deplin sau cu lipsuri. Această angajare este o erezie care neagă unicitatea și granițele adevăratei Biserici păstrată în Ortodoxie. Avem de-a face cu o viziune protestantă.
Dincolo de aceasta, nu cred că poate spune cineva că nu mai există har în Biserică. Sfinți precum Paisie Aghioritul, Porfirie sau Iustin Popovici dovedesc contrariul. Chiar și Sfinți și Părinți ai Bisericii Române demonstrează că harul este prezent în Biserică în această perioadă.
Sinodul din Creta se dorea pasul prin care să fie validată sinodal această participare, cu argumentele aferente. Invers decât cum s-a întâmplat în Georgia, unde credincioșii s-au opus acelei decizii sinodale și au cerut una contrară, care a și survenit (1997).
Este o greșeală dogmatică enormă faptul că suntem sub umbrela CMB, totuși nu pot afirma că aceasta implică renegarea deplină a Crezului ortodox. Spun aceasta pentru că vorbim de o aderare făcută netransparent, care nu este implementată în rândul credincioșilor și care nu reprezintă o linie clară precum cea stabilită prin Sinoadele Ecumenice. Reprezintă o trădare pe ușa din dos, care nu a acaparat Biserica în ansamblul ei. Crezul pe care-l rostim are același înțeles pe care l-a avut dintotdeauna, anume că noi suntem Biserică și ereticii sunt în afară.
Nu în ultimul rând, argumentul cu privire la Sinodul din Creta este valabil și aici, anume că există Biserici Locale care s-au retras și nu mai participă (Georgia și Bulgaria, iar Serbia pentru scurt timp în 1997).
Deciziile Sinoadelor prind putere în măsura în care sunt receptate de popor
O ultimă idee pe care doresc să fie pusă în discuție în acest articol este aceea că deciziile Sinoadelor nu devin normative pentru Biserică decât în măsura în care sunt acceptate de ansamblul credincioșilor. Lucrul acesta îl spune răspicat Enciclica din 1848, când afirmă că poporul este păzitorul credinței și episcopii nu pot lucra împotriva voinței lor.
Așa se face că deciziile prin care am intrat în CMB sau semnăturile din Creta nu au valoare absolută decât în măsura în care sunt preluate fără rest în toată Ortodoxia. Ori lucrul acesta eu nu văd să se fi întâmplat. Chiar dacă opoziția este cam amețită și firavă, ea totuși există. Nu putem vorbi de o corupere a credinței decât în rândul unor membri ai Bisericii, fie din ierarhia superioară, fie dintre credincioșii de rând.
De aceea consider că nu trebuie să ne jucăm cu cuvintele și să spunem că s-a schimbat credința fără a aduce dovezi solide în acest sens. După cum nu putem vorbi de absența oricărui pericol ignorând faptele reale grave care se petrec sub ochii noștri și care ne afectează puternic.
Intenția mea nu este nicidecum de a promova indiferența, ci de a calibra bine și sănătos lupta împotriva acestor cancere care se află în sânul Ortodoxiei. Nu mi se pare constructiv să fim conduși de frici și opinii mitologice și fanatice, ci de principii clare, dogmatice, canonice și patristice. Chiar dacă se lucrează împotriva noastră cu manipulări și pârghii de control social, răspunsul nostru cred că nu ar trebui să iasă din granițele credinței conștientizate și documentate.
Articolul acesta chiar îl doresc ca o problematizare, deși pentru mine sunt lucruri sedimentate, dar orice opinie bine argumentată poate schimba perspectiva sau măcar să adauge ceva constructiv. Convingerile mele mă străduiesc să le formez nu doar prin studiere teologică, dar nu le impun nimănui. Hristos este adevăratul Păstor și Duhul Său va conduce pe cei cu inima curată la tot adevărul.
Cel mai invocat temei pentru întreruperea pomenirii episcopilor semnatari ai ereziilor de la Sinodul tâlhăresc din Creta este canonul 15 I-II Constantinopol. Conform părții a doua a acestuia, acest gest este o osândire sau admonestare/sancționare/dosădire (traducerea verbului grecesc καταγίνωσκω) a ierarhului. Totuși istoria consemnează și concepția exprimată de studiți că prin comuniunea cu el apare întinarea de erezia/rătăcirea lui și că acesta e lipsit automat de harul sacramental.
Întreruperea pomenirii definită ca mustrare a episcopului în canoanele 13-15 I-II
Pentru a înțelege ce înseamnă oprirea pomenirii ierarhului îngăduită și lăudată de canonul 15 de la Sinodul din Constantinopol 861, acesta trebuie privit în corelație cu canoanele anterioare. Contextualizarea aceasta nu este întâmplătoare sau forțată, ci este dată de înșiruirea logică și de înlănțuirea lor progresivă și este indicată chiar de textul canonului 15, care face referire la cele două anterioare: „cele rânduite pentru prezbiteri, episcopi și mitropoliți, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru patriarhi…”.
Canonul 13 definește limpede ce semnificație are întreruperea pomenirii: „cel ce este rânduit în ceata presbiterială şi îşi atribuie pripit judecata mitropoliţilor şi condamnă el însuşi [mai înainte de judecată, după chibzuinţa sa, pe părintele şi pe episcopul său, acela nu este vrednic nici de demnitatea presbiteriei…]”. Este limpede că e vorba de o acuzare și chiar condamnare (nechibzuită) a episcopului de către preot pentru o greșeală, atribuție care nu este decât a mitropoliților, adică a superiorilor ierarhici ai episcopilor. Deci abuzul constă în semeția de a răpi cele ce țin de demnitatea sinoadelor și a celor ce le prezidează (mitropoliți și patriarhi). Numai o insanță superioară poate lua la rost pe ierarhi pentru greșelile lor oarecare.
Canonul 14 reia aceleași idei prin cuvintele: „se cuvine ca fiecare să cunoască măsurile sale şi nici presbiterul să nu-l disprețuiască pe episcopul său, nici episcopul pe mitropolitul său”. Practic, se insistă pe aceeași temă a limitării la rangul propriu, care nu trebuie depășit prin acțiuni peste vrednicia proprie când e vorba, la fel, de abateri oarecare. Altfel, se săvârșește schismă, adică rupere sau, mai bine zis, se creează adunări separate (parasinagogi), după definiția exactă din canonul 1 al Sf. Vasile cel Mare.
În fine, canonul 15 nu face astfel de referințe și nu reia explicațiile anterioare în prima parte a sa pentru că deja au fost formulate în canoanele precedente. Însă, în a doua parte, definește la fel întreruperea pomenirii drept mustrare a ierarhului astfel: „ei nu au osândit/admonestat episcopi, ci pseudo-episcopi…”. De data aceasta, când e vorba de o acuzație de erezie, nu de o abatere oarecare, ridicarea cu mustrare asupra arhiereului este acceptabilă și chiar lăudabilă pentru că nu produce scindare, ci urmărește izbăvirea Bisericii de dezbinări.
Aspecte terminologice. Sancționare și condamnare
Este important de știut că există niște nuanțe în exprimare. În traducerile românești acestea nu pot fi urmărite pentru că nu s-a păstrat o consecvență în folosirea termenilor. Mă refer la faptul că două verbe similare, dar nu identice sunt utilizate alternativ și distingerea între ele ar fi folositoare. Desigur că o gândire bine-voitoare nu se încurcă în aceste aspecte, dar precizia poate conta.
Așadar acțiunea de osândire este marcată prin două verbe în mai multe situații: κατακρίνω=a condamna și καταγίνωσκω=a sancționa, a admonesta. În general, primul este folosit când e vorba de acțiuni fără echivoc, mai ales de hotărâri sinodale asupra unor ierarhi vinovați, iar al doilea când e vorba de o mustrare făcută prin întreruperea pomenirii, care nu e una definitivă, adică nu e finalizată prin caterisire, echivalentă cu desconsiderarea (καταφρονέω).
De observat că există două excepții. Una, când canonul 13 cataloghează ruperea de episcop a clerului inferior pentru delicte oarecare drept condamnare a aceluia și a doua, când ereziile episcopului trebuie să fi fost sancționate/osândite de Sfintele Sinoade sau de Părinți. În primul caz, se pare că oprirea nejustificată a pomenirii episcopului este numită condamnare, nu doar sancționare pentru a sublinia că e un abuz și produce schismă, iar în a doua situație expresia induce ideea că e vorba de erezii repudiate trecător de Sinoade sau de Părinți, asupra cărora nu este pronunțată o anatemă, adică e vorba de erezii noi, nu deja condamnate oficial și definitiv.
Mai jos traducerea celor trei canoane revizuită:
CANONUL 13 Sinod I-II
Cel atotviclean, aruncând în Biserica lui Hristos sămânţa zâzaniilor eretice şi pe acestea văzându-le tăiate din rădăcină cu sabia Duhului, a venit pe altă cale a meșteșugirii, apucându-se să despartă trupul lui Hristos prin nebunia schismaticilor. Dar Sfântul Sinod, zăticnind (zădărnicind) desăvârşit şi această uneltire a lui, a hotărât că, dacă de acum înainte vreun presbiter sau diacon, care așa-zicând ar sancționa pe episcopul său pentru oarecare vinovăţii înainte de sinodiceasca judecată şi cercetare şi de condamnarea lui desăvârşită, ar îndrăzni să se depărteze de la comuniunea cu acela şi numele lui nu-l va pomeni la sfintele rugăciuni ale liturghiilor, precum s-a predanisit Bisericii, acela să fie supus caterisirii şi să se lipsească de toată demnitatea preoțească. Căci cel ce este rânduit în tagma presbiterului şi răpește judecata mitropoliţilor şi condamnă el însuşi mai înainte de judecată, pe cât ține de el, pe părintele şi episcopul său, acela nu este vrednic nici de demnitatea presbiteriei, nici de numele de presbiter. Iar cei ce vor urma acestuia, de vor fi dintre cei ierosiţi, să cadă și ei din cinstea lor; iar de vor fi monahi sau mireni, desăvârşit să se afurisească din Biserică până când, desfăcând legătura cu schismaticii, se vor întoarce la episcopul lor propriu.
CANONUL 14 Sinod I-II
Dacă vreun episcop, aducând ca pretext o vinovăție împotriva mitropolitului său, s-ar depărta de comuniunea cu el mai înainte de cercetarea sinodală şi nu ar pomeni numele lui după obicei la dumnezeiasca slujbă tainică (Sfănta Liturghie), Sfântul Sinod a hotărât ca acela să fie caterisit, numai dacă ar face schismă depărtându-se de mitropolitul său. Fiindcă se cuvine ca fiecare să cunoască măsurile proprii şi nici presbiterul să nu-l desconsidere pe episcopul său, nici episcopul pe mitropolitul său.
CANONUL 15 sin. I-II
Cele ce sunt rânduite pentru presbiteri, episcopi şi mitropoliţi, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru patriarhi. Drept aceea, dacă vreun presbiter, sau episcop, sau mitropolit ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh şi nu ar pomeni numele acestuia, precum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci mai înainte de înfăţişarea sinodală şi de condamnarea definitivă a acestuia ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acela să fie cu totul străin de toată preoţia dacă numai se va vădi că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unirea Bisericii. Căci cei ce se desfac de comuniunea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare erezie sancționată de Sfintele Sinoade sau de Părinţi, adică de comuniunea cu acela care propovăduieşte erezia în public şi cu capul descoperit o învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, îngrădindu-se ei de comuniunea cu numitul episcop înainte de cercetarea sinodală, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au sancționat pe episcopi, ci pe pseudo-episcopi şi pe pseudo-învăţători şi nu au rupt cu schismă unirea Bisericii, ci s-au străduit să izbăvească Biserica de schisme şi de dezbinări.
Diferența dintre mustrarea pentru greșeli oarecare și cea pentru erezie
Se observă în aceste canoane o diferență între întreruperea pomenirii episcopului pentru o erezie promovată de acesta și cea pentru o greșeală oarecare a lui. În al doilea caz se produce o schismă în Biserică și se rupe unitatea ei, pe când în prima situație se urmărește tocmai izbăvirea de schismă. Însă există opinia unora de astăzi că oprirea pomenirii unui episcop pentru erezie se justifică prin faptul că respectivul a căzut deja din treapta sa prin însăși abaterea dogmatică propovăduită de el, adică a devenit pseudo-episcop, non-episcop. Alții spun că întreruperea pomenirii se face pentru îngrădirea de erezia ierarhului, care s-ar transmite prin comuniunea cu el.
Mai întâi, căderea automată din treaptă nu reiese din canon pentru că ierarhul este desemnat și cu numiri reverențioase, cum ar fi „întâi-stătător” și „numitul episcop”. Catalogarea drept pseudo-episcop este explicată prin cea de pseudo-învățător (care nu este un rang din care să decadă, ci un atribut) și prin aceasta se subliniază faptul că dogmele promovate de el sunt greșite, fiind în contradicție cu Sinoadele și cu Părinții Bisericii.
Apoi nu reiese nici faptul că se produce o îngrădire de învățăturile rătăcite ale episcopului, nefiind nici un indiciu în acest sens. Clericul nu se separă de erezia episcopului, ci de comuniunea cu el, care este echivalată cu desconsiderarea și mustrarea lui. În mod evident, dacă prin comuniunea liturgică s-ar fi produs o părtășie la greșelile dogmatice ale episcopului necondamnat sinodal, atunci oprirea comuniunii ar fi fost trecută ca obligatorie, nu doar lăudabilă.
În fine, motivul real pentru care nu este schismă întreruperea pomenirii pentru erezie constă în aceea că nu se urmărește desconsiderarea cu semeție a episcopului, ci izbăvirea Bisericii de dezbinări. Obiectul acțiunii nu este episcopul, ci Biserica; nu e atât de importantă înfruntarea arhiereului în cauză, cât scoaterea ereziei din Biserică. Practic, prin vădirea și dezicerea de episcop, se atrage atenția asupra problemei pe care o creează el. Acesta trebuie despărțit de masa credincioșilor sănătoși în credință sau îndreptat pentru a nu mai fi la mijloc motive de tulburare a poporului credincios. Greșelile oarecare ale unui ierarh nu produc diviziuni în corpul Bisericii, pe când învățăturile eretice fac asta și este necesară reacția viguroasă din partea celor vigilenți, chiar dacă sunt inferiori ierarhic.
Viziunea studită despre întreruperea pomenirii episcopului
Până la Sf. Teodor Studitul, linia extremistă a studiților poate fi detectată la Sinodul VII Ecumenic, când o parte dintre ei nu au vrut să participe pentru că nu puteau să accepte primirea unor episcopi iconoclaști care se pocăiau de erezia lor. Apoi au intervenit disputele simoniace în anii imediat după Sinod, urmate de schisma adulterină. Luptele corecte împotriva iconoclasmului reînviat alături de restul ortodocșilor moderați nu au putut să împiedice izbucnirea unor certuri dure și rupere a comuniunii cu Sfântul Patriarh Metodie (843) duse de către ucenicii Sf. Teodor pe motiv că nu ar fi fost suficient de intransigent la primirea iconoclaștilor care se întorceau în Biserică. Ultima manifestare a fost răscoala împotriva Patriarhului Fotie pentru că fusese hirotonit direct din treapta de mirean trecut rapid prin toate rangurile intermediare.
Deși sunt mai mulți studiți canonizați ca Sfinți, cel mai cunoscut pare a fi Sf. Teodor, probabil pentru scrierile sale contra iconoclaștilor. El a fost proclamat ca Sfânt de Patriarhul Metodie tocmai pentru a-i domoli pe studiți, dar și pentru a le recunoaște meritele, punându-i pe calea cea dreaptă. Dar a făcut aceasta pe considerentul forțat că Sf. Teodor se împăcase cu Patriarhul Nichifor.
În contrapondere cu monahii studiți au fost cei din Olimpul Bitiniei, dintre care cel mai cunoscut a fost Sf. Ioanichie cel Mare. Aceștia au fost mai moderați și au avut un rol important în promovarea Patriarhului Metodie, dar și în general a unei linii ponderate în confruntarea cu ereziile și cu neregulile din Biserică.
Nevaliditatea Tainelor din perspectiva Sf. Teodor Studitul
Poziția Sf. Teodor față de adulterini este cea mai relevantă dintre toate și merită înțeleasă deplin. El însuși a venit la Studion cu toată obștea după ce inițial a viețuit la Mănăstirea Sakkudion, al cărei stareț a fost. A trebuit să se justifice în fața altora de ce a primit hirotonia de la Sf. Patriarh Tarasie, deși acesta era acuzat de pactizare cu simoniacii.
Problema simoniacă provenea de la Starețul Sava Studitul, care a acceptat hotărârile Sinodului VII Ecumenic și reprimirea unor iconoclaști cu gândul că aceștia vor fi scoși ulterior din treaptă pe motiv de simonie, adică au cumpărat preoția cu bani, după cum era obiceiul știut al iconomahilor. Însă Patriarhul Tarasie nu a caterisit pe nici unul deoarece nu avea probe în acest sens. E foarte posibil ca această atitudine să fi urmărit calmarea spiritelor și o concesie prin care să nu se incite la învierea iconoclasmului proaspăt condamnat.
Dar abia disputa adulterină a dus la sistematizarea concepțiilor studite. Împăratul a fost cununat necanonic cu o nepoată a Sf. Teodor de către preotul Iosif, nu de Patriarh, deși soția sa legitimă era în viață. Studiții au luat atitudine și au oprit comuniunea cu Patriarhul, nu doar cu preotul oficiant. Această opoziție a durat doar un an pentru că, după moartea împăratului, Sf. Tarasie a caterisit pe Iosif. Însă conflictul a fost reînviat sub Patriarhul Nichifor, care îl repune în treaptă pe acel preot la presiunile imperiale din iconomie. Mai mult, convoacă un Sinod care condamnă pe cei care nu acceptau acea decizie de pogorământ.
Pe fondul acelei dispoziții sinodale cel puțin controversate, Sf. Teodor și cei împreună cu el au responsabilizat pe toți credincioșii, afirmând că simpla comuniune cu cei ce au decis acea iconomie implica pierderea harului sacramental. Nu era un adept al teoriei vaselor comunicante, adică al contaminării prin comuniune la nesfârșit, ci doar cu sinodalii în cauză. Adică preotul de sub un episcop care nu a participat la Sinod avea Taine valide, dar cel de sub un episcop care participase nu era considerat acceptabil.
Scrisorile trimise de Sf. Teodor rezumă concepția sa cu privire la tema în cauză, dintre care o parte au fost traduse de pr. Marcel Hancheș în cartea Dreapta credință în scrierile Sfinților Părinți, vol. 1. Pentru că sunt amestecate epistolele din perioada iconoclastă cu cele contra adulterinilor fără distincție, uneori e greu să fie datate corect, așa cum se întâmplă în colecția Patrologia Graeca. Totuși un element distinctiv ar fi faptul că pentru iconomahi Sfântul avea în vedere fuga de părtășia la erezie, pe când contra adulterinilor cerea dezicerea și de comuniunea cu clericii aflați în părtășie cu sinodalii adulterini, chiar dacă aceștia nu ar fi fost de acord cu Sinodul. Lucrul acesta este de înțeles pentru că persecuția iconoclastă a dus la o separare de comuniune clară între drept-credincioșii prigoniți și eretici, lucru care nu s-a întâmplat în cazul Sinodului adulterin. De aceea se insistă într-un caz pe erezie și în celălalt pe comuniune.
Interesantă este Epistola 40 către Navcratie, în care se afirmă explicit nevaliditatea Tainelor și hirotoniilor făcute de un episcop aflat în comuniune cu alții care au luat o decizie sinodală greșită în aceste cuvinte: „dacă cel ce i-a hirotonit s-ar fi îndreptat, puteau să lucreze deîndată cele sfinte, dar, cât timp este în erezie prin faptul că pomenește un eretic la Liturghie, chiar dacă ar spune că are cuget sănătos, cei pe care i-a hirotonit nu sunt cu adevărat liturghisitori ai lui Dumnezeu”. În mod evident este vorba de cearta adulterină aici, nu de cea iconosclastă. Pe de o parte, pentru că scrisoarea aceasta este inclusă în P.G. în corpul celor ce privesc disputa miheiană. Pe de altă parte, Sf. Teodor insista pe decizia sinodală a Patriarhului Nichifor, pe când în cazul ereziei iconoclaste nu mai era relevant Sinodul care a relansat-o, ci ea în sine. Iar în această Epistolă 40 există o dovadă internă pentru datare, anume critica la adresa episcopului care a făcut hirotoniile, „care zice în același timp că în chip rău s-a făcut Sinodul și că pierim”, căruia îi reproșează că „nu fuge de pierzanie, despărțindu-se de erezie”. Ruperea cerută este prin încetarea comuniunii, după cum este clar din primul citat. În plus, deși se referă la erezie, este vorba, de fapt, de hotărârea adulterină, pe care el o considera astfel, după cum rezultă din aceeași scrisoare, dar și din altele. Într-adevăr, e vorba de schismă, dar Sf. Teodor o vedea ca erezie și răsturnare a Evangheliei.
Așadar Tainele sunt privite ca nelucrătoare, hirotoniile nefiind primite decât dacă episcopul ar fi rupt comuniunea cu superiorul său. Motivul pentru care nu cere Botez sau mirungere este că îi pune pe adulterini în categoria celor ce se primesc prin simpla anatematizare a erorii lor, după cum scrie tot în această Epistolă 40, adică întreruperea pomenirii.
Dar trebuie spus că această viziune a sa nu a fost primită de Biserică, fiind în contradicție cu practica de dinainte de el în privința întreruperii comuniunii cu ereticii. După cum a arătat și Sinodul VII Ecumenic, există multe situații când unii Sfinți au avut părtășie cu ereticii încă necondamnați definitiv. Pe de altă parte, canoanele 13-15 I-II interzic abordarea Sf. Teodor și pentru că se referă la motive oarecare, nu dogmatice, linie preluată de la Sf. Sofronie al Ierusalimului, care a trăit cam cu o sută de ani mai devreme și care făcea această diferență între motivele de erezie și cele oarecare.
Reacția corectă în fața apariției unei erezii noi
Rezumând cele spuse până acum, cerința ca toți credincioșii să înfrunte obligatoriu devierile dogmatice care apar, indiferent de pregătirea lor teologică, așa cum pretindea Sf. Teodor Studitul, este forțată. Bine ar fi să se întâmple asta, însă este peste puterea multora, care au de lucrat încă mult cu propriul lor suflet și să-și consolideze credința până să mustre public diferite erori dogmatice complicate. Tocmai de aceea sunt necesare Sinoadele, ca să fie definită fără dubii ortodoxia și să fie urmată de toți fără excepție.
Pe de altă parte, canoanele invocate, dar și altele (cum ar fi 31 apostolic și 3 al Sinodului III Ecumenic), permit și laudă pe cei care apără credința în vreme ce este asaltată de noi erezii. Scopul lor nu este să se păzească doar pe sine și să se delimiteze de corpul credincioșilor aflați în comuniune cu episcopii eretici, ci să-i mustre și să-i înfrunte pe acei ierarhi chiar și prin oprirea pomenirii pentru a atrage atenția asupra învățăturilor lor vătămătoare pentru Biserică, care-i pun în contradicție cu menirea lor de păzitori ai turmei. Nu mai sunt pomeniți la slujbe pentru ca să se arate că și-au părăsit menirea de episcopi.
Bineînțeles că lupta de azi împotriva ecumenismului are două planuri distincte: contra-argumentarea dogmatică și vădirea trădării arhiereilor. O bună respingere a erorilor ecumeniste duce la ușurarea și claritatea înfruntării ierarhilor, pe când o reacție necalculată și chiar pătimașă față de episcopi duce, din păcate, la tensiuni care blochează înțelegerea și discutarea temelor de credință.
Dar mai presus de toate aceste detalii patristice și canonice importante este rugăciunea și ajutorul lui Dumnezeu să deschidă mintea spre înțelegerea corectă și mântuitoare a credinței noastre curate.
Părintele Mihail Deliorga expune în materialul video de mai sus viziunea și propunerea sa cu privire la unitatea la care ar trebui să ajungă cei care țin la credința ortodoxă. Eu am numit-o provocare pentru că reacția celorlalți va vădi cât de mult țin la învățătura sănătoasă a Ortodoxiei. Exemplul georgienilor, care au stat uniți în cererea lor de a ieși din Consiliul Mondial al Bisericilor în 1997 este unul de urmat și astăzi în esența sa de a avea o mărturisire comună, în care să nu se caute scoaterea în evidență a diferențelor, ci a unității.
Această linie a fost exprimată de mai mulți în diferite forme, printre care amintesc și poziția de acum mulți ani formulată în acest articol intitulat Principiile corecte ale întreruperii pomenirii.
Nota noastră: Acest material video al pr. Mihail Deliorga, mai ales când e pus în contextul altor poziționări ale sale, reprezintă o analiză corectă și necesară, care ar trebui să trezească și alte conștiințe. Punctează corect caracterul tâlhăresc al Sinodului și abaterile lui dogmatice, organizatorice și spirituale.
Nu atât întreruperea pomenirii ierarhilor este stringentă acum, cât înțelegerea și demascarea greșelilor. Aceasta ar duce la o reacție mai chibzuită și mai amplă împotriva ecumenismului și perspectivei generale trasate în Creta.
Este foarte bine că a fost punctată esența ereziei ecumeniste, care constă în concepția protestantă că Biserica este divizată în interior în mai multe „Biserici” care ar trebui să refacă unitatea primordială prin dialog și rugăciuni în comun. Definiția cea mai concisă a ecumenismului a fost dată deja de Sinodul ROCOR din 1983 și în jurul acesteia consider că ar trebui să graviteze toată lupta de apărare a Ortodoxiei de ecumenism și de răul provocat de Sinodul din Creta. Practic, trebuie condamnată „teoria ramurilor” cu toate variațiunile și implicațiile ei.
