Prof. Tselenghidis: Sinodalitatea și conștiința dogmatică a Bisericii. Posibilitatea îngrădirii

Când sunt primite și au caracter obligatoriu pentru pliroma Bisericii deciziile Sinoadelor Locale sau Panortodoxe

Referat prezentat la Conferința online: «Provocarea Ecumenismului astăzi», consacrată pomenirii fericitului pr. Gheorghe Metallinos (au fost adăugate și răspunsurile la două întrebări)

Cinstiți Părinți și iubiți frați în Hristos,

Înainte de a trece la subiectul referatului meu, aș vrea să mă refer epigramatic la persoana prețuită a fericitului pr. Gheorghe Metallinos. Pr. Gheorghios a fost în frunte – în ultimii ani în principal – în luptele duhovnicești care au fost dedicate neprihănirii credinței și autenticității vieții Bisericii. Atât cuvântul său particular, cât și cel public s-au concentrat pe Hristos și pe Biserica Lui. De aceea și ecleziologia a fost punctul central al intereselor sale, care a dominat ca o axă toate intervențiile sale științifice, bisericești și sociale, fiind indiferent la prețuirea personală și nefăcând rabat în dogme și în cugetul mărturisitor. Veșnica lui pomenire!

Regimul sinodal al Bisericii este acel organ instituțional care ia decizii care se referă la administrarea Bisericii și la exprimarea precisă a dogmelor ei. Cu alte cuvinte, sinodalitatea constituie acel mod sfânt-duhovnicesc prin care sunt delimitate fără dubiu credința și viața Bisericii. Prin acest mod este asigurată unitatea instituțională a Bisericii, dar și ecumenicitatea ei. Adică regimul sinodal constituie expresia unității Bisericilor Locale între ele, dar și expresia Bisericii una din lume.

Sinodalitatea, ca mod instituțional de exprimare a Bisericii, are condiții dogmatice. Aceste condiții sunt asociate vieții sfinte trinitare, totuși la nivelul dumnezeieștii iconomii și se întemeiază îndeosebi pe dogma hristologică, dar, prin extensie, și pe identitatea Bisericii înțeleasă ca trup tainic al Dumnezeu-Omului Hristos. Fără aceste condiții, care au caracter vital și, de aceea, determinant, sinodalitatea Bisericii se golește de conținutul ei esențial și ajunge un regim omenesc, atunci când decade din caracterul ei bisericesc.

Condițiile sfinte treimice ale sinodalității Bisericii sunt recunoscute cu claritate la nivelul dumnezeieștii iconomii. Astfel, Dumnezeul treimic, la arătarea Sa lumii și în istorie, Se arată că lucrează «sinodal». Toate în creație și în crearea din nou în Hristos se fac «sinodal­­­», se fac mereu «de la Tatăl prin Fiul în Sfântul Duh». În Dumnezeul treimic nu este numai ființa una, este una și lucrarea din ființa dumnezeiască, voirea și voința Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh.

Totuși, mai clar, este accentuată această creație a omului, care se face prin voința comună a Dumnezeului treimic, așa cum este descrisă în Sfânta Scriptură: «Să facem om după chipul și asemănarea Noastră». Dar și crearea din nou a omului prin lucrarea lui Hristos, prin Biserică, este bună-voința Tatălui prin conlucrarea Sfântului Duh. În continuare, există o identitate absolută de voință, lucrare și făptuire a celor Trei Persoane dumnezeiești, Care acționează sinodal. Și, deoarece oamenii au fost creați după chipul și asemănarea Dumnezeului treimic, sunt datori și pot – de vreme ce au, desigur la nivel creat, prescripțiile ontologice ca niște condiții reale și harismatice – să acționeze sinodal, după prototipul lor.

Totuși posibilitatea practică pentru acțiunea sinodală a oamenilor se întemeiază pe dogma hristologică. Dintru început, în Persoana lui Dumnezeu-Cuvântul – Unul din Sfânta Treime – la întruparea Lui S-au reunit și au acționat sinodal și integral cele două firi ale lui Hristos, cea dumnezeiască și cea omenească.

Adevărul dogmatic de mai sus al Bisericii a fost formulat cu toată rigoarea în definițiile (orosurile)-deciziile dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice IV și VI. Definiția Sinodului IV Ecumenic se referă la «Sinodul» celor două firi ale lui Hristos, în timp ce definiția Sinodului VI Ecumenic se referă la «Sinodul» celor două voințe firești ale Lui, care depind prin fire de cele două firi integre ale Lui.

În special pentru cele două voințe ale lui Hristos – care privesc direct și liturgic sinodalitatea Bisericii – în definiția Sinodului VI Ecumenic sunt semnalate următoarele în acest sens: «Și propovăduim de asemenea două voiri firești, adică voințe, în El, și două lucrări firești „în mod neîmpărțit, neschimbat, nedespărțit și neamestecat” (este vorba despre definiția Sinodului IV Ecumenic), după învățătura Sfinților Părinți; și două voințe firești nu opuse, să nu fie…, ci voința omenească urmând voinței Lui dumnezeiești și atotputernice fără să ciocnească și fără să se lupte cu ea, deci mai degrabă supunându-se ei» (Vezi I. Karmiris, Τά δογματικά καί συμβολικά μνημεῖα τῆς Ὀρθοδόξου Καθολικῆς Ἐκκλησίας, Τόμ. Α΄, 222-223).

Deci cele două voiri ale lui Hristos s-au unit – ca și firile Lui – „în mod neîmpărțit, neschimbat, nedespărțit și neamestecat”, lucru ce asigură unitatea, dar și particularitatea celor două voințe. Voințele lui Hristos – deși rămân unite nedespărțit și deși păstrează „în mod neschimbat și neamestecat» caracteristicile firești și particularitățile lor – nu se opun una alteia, ci voința omenească urmează și se supune voinței dumnezeiești. Tocmai această supunere a voinței omenești față de voința dumnezeiască constituie «cheia» explicativă pentru înțelegerea lipsei de păcat și de greșeală a lui Hristos potrivit firii Lui omenești. Totuși constituie și «cheia» pentru înțelegerea sinodalității Bisericii și pentru explicarea lipsei de greșeală a deciziilor Sinoadelor Ecumenice. Acest lucru va deveni mai clar din cele ce le vom spune mai jos.

Existența celor două firi autonome în Hristos – din pricina unirii ipostatice a celor două firi ale Lui – fundamentează și existența celor două libertăți și a celor două voințe în credincioși – din pricina înrolării lor reale și harismatice în trupul Lui tainic și îndumnezeit. Totuși aici trebuie să clarificăm și diferența fundamentală dintre noi și Hristos. Credinciosul are, ca propriu firii lui, numai voința și libertatea omenească. Cealaltă – a doua – voință și libertate a lui este lucrarea firească a Sfântului Duh, cu care se familiarizează și o păzește activ, harismatic numai în anumite condiții clare.

Mai ales relația celor două firi autonome și a voințelor lui Hristos oferă măsura și gradul la care trebuie să privească legătura voinței și libertății omenești cu voința și libertatea necreate firești. Această relație trebuie să fie o relație de supunere a libertății omenești față de libertatea harică, ce este furnizată în credincios ca membru viu al trupului lui Hristos.

Astfel, voința și libertatea în Hristos a credinciosului sunt voință și libertate harice și mai ales în măsura supunerii voinței și libertății omenești față de voința și libertatea necreate ale lui Dumnezeu. Deci relația dintre cele două libertăți firești în credincios are fundament hristologic. Altfel, potrivit Sf. Grigorie Palama, «ceea S-a făcut, pentru noi S-a făcut Domnul». Cu alte cuvinte, ceea ce s-a făcut în Persoana lui Hristos firește și «după Ipostas» poate să se facă și în persoana fiecărui credincios în mod haric, numai în cadrul Bisericii. Tocmai acesta este și înțelesul și scopul deosebit al întrupării lui Dumnezeu-Cuvântul. Și numai când dogma hristologică «este tradusă» cu trăire în viața credincioșilor, în Biserică, este posibilă funcționarea autentică a sinodalității episcopilor – la toate nivelurile Sinoadelor (Locale și Ecumenice) – dar și exprimarea conștiinței dogmatice autentice a pliromei Bisericii.

Dacă sinodalitatea are ca punct de plecare teologic al ei în Dumnezeul treimic și dacă se întemeiază pe dogma hristologică – după cum am susținut documentat – totuși se arată istoric, empiric și instituțional în modul funcționării Bisericii, când ea se adună să ia decizii care privesc prielnic definirea credinței și a vieții ei duhovnicești.

Însuși Capul dumnezeiesc-omenesc al ei garantează sinodalitatea Bisericii – ca mod duhovnicesc sfânt de funcționare al ei – atât prin prezența Duhului Adevărului în ea, cât și prin lucrarea harică a Duhului Lui Mângâietor în membrii trupului Lui tainic și în special în membrii lui instituționali, episcopii, când se adună ei în Sinoade bisericești, în condițiile duhovnicești sfinte ale Bisericii. Cele pe care le-am spus până acum constituie condițiile fundamentale – adică cele total necesare impuse duhovnicește dinainte – pentru funcționarea ortodoxă a Sinoadelor bisericești.

În Sinoadele bisericești – Locale sau Panortodoxe – episcopii reprezintă pliroma bisericească a eparhiei lor în mod egal cu toți ceilalți episcopi sinodali și cu Întâistătătorii, fără să se delimiteze vreun «primat». În aceste Sinoade, episcopii – «după ce au primit toată strălucirea Sfântului Duh» – exercită slujirea lor apostolică potrivit căreia, chibzuind între ei și cu Duhul Sfânt, decid toți împreună cu vot egal pe subiecte dogmatice și pastorale, care privesc prielnic și determinant «taina teologiei» și viața Bisericii.

Deciziile tuturor Sinoadelor fără deosebire sunt supuse judecății duhovnicești sfinte a conștiinței dogmatice a pliromei Bisericii din lume. Ca pliromă a Bisericii sunt înțeleși toți credincioșii – clerici, monahi și mireni – care, prin puterea Mirungerii lor, validează sau resping deciziile dogmatice ale Sinoadelor Episcopilor, care i-au reprezentat, în cazul că ei nu au fost «următori Sfinților Părinți» peste timp. Astfel, conștiința dogmatică a pliromei bisericești constituie autoritatea supremă în Biserică, pe care o exprimă instituțional și fără greșeală Sinodul cu adevărat Ecumenic și atunci are în mod binecuvântat decizii obligatorii pentru toți credincioșii tuturor Bisericilor Autocefale din toate timpurile.

Totuși aici ar trebui să deosebim faptul că și credinciosul ortodox – cleric, monah sau mirean – nu este asigurat de eventuala rătăcire mecanic, deoarece a primit pur și simplu Mirungerea și deoarece se găsește în comuniune tainică cu păstorii săi. Credinciosul este asigurat dinspre rătăcire numai când are și lucrător în sine harul Sfântului Duh, pe care l-a luat prin Mirungere. Totuși aceasta presupune o trezvie nevoitoare intensă, păzirea cu dragoste a dumnezeieștilor porunci și participarea fără de osândă la Tainele Bisericii. Numai cu aceste condiții vitale poporul lui Dumnezeu are în mod lucrător conștiința dogmatică a Bisericii. De aceea numai atunci este în poziție să judece credința păstorilor săi și numai atunci este dator să-i urmeze, conform cu cele spuse explicativ de Sf. Ioan Gură de Aur, care comentează locul din Epistola către Evrei a Sf. Ap. Pavel: «aduceți-vă aminte de conducătorii voștri… a căror ieșire din viață privind, urmați-le credința» (Evr. 13,7. Βλ. Ὑπόμνημα εἰς τήν πρός Ἑβραίους Ἐπιστολήν, Ὁμιλία ΙΔ΄, 1, ΕΠΕ 25, σ. 372).

Cele pe care le-am spus până aici, teologic, despre sinodalitatea Bisericii ar fi fost, cred, foarte important să le auzim și prin cuvântul simplu, dar copt duhovnicește și luminat al unui Sfânt deja oficial și purtător de har al Bisericii, având cunoștințe de clasa a 6-a, Cuviosul Paisie Aghioritul.

«Biserica Ortodoxă», spune, «a funcţionat întotdeauna prin sinoade. Duhul ortodox cere ca în Biserică să funcţioneze Sinodul, iar în mănăstiri Sinaxa Bătrânilor. Arhiepiscopul şi Sinodul să hotărască împreună. Stareţul sau stareţa şi Consiliul mănăstiresc să hotărască împreună. Arhiepiscopul este primul dintre egali. Şi Patriarhul nu este Papă, ci are acelaşi grad cu ceilalţi ierarhi, stă împreună cu ceilalţi ierarhi şi aprobă. Şi un stareţ sau o stareţa în raport cu proiestamenii sunt tot primii între egali.

Arhiepiscopul sau un stareţ nu poate face ce vrea. Dumnezeu luminează pe un ierarh sau proiestamen într-o problemă, pe altul în alta. Vezi că şi cei patru evanghelişti se completează unul pe celălalt. Tot astfel şi aici, fiecare îşi spune părerea sa, iar atunci când există părere contrară, se scriu procese verbale. Pentru că, atunci când este vorba să se ia o hotărâre contrară poruncilor Evangheliei şi unul nu este de acord cu aceasta, dacă nu va cere să se scrie părerea lui, înseamnă că este de acord cu acea hotărâre. Dacă nu este de acord, dar semnează fără să se consemneze părerea lui, face rău şi este răspunzător pentru aceasta; este vinovat, în timp ce, dacă îşi spune părerea sa şi majoritatea este împotrivă, el este în regulă înaintea lui Dumnezeu. Dacă în Biserică Sinodul sau în Mănăstiri Sinaxa nu funcţionează corect, atunci, deşi vorbim de duh ortodox, îl avem totuşi pe cel papal. Duhul ortodox este ca fiecare să-şi spună şi să-şi scrie părerea sa, iar nu să tacă pentru că se teme sau să linguşească pentru a se pune bine cu arhiepiscopul sau cu stareţul.» (Părintele Paisie Aghioritul, Cuvinte I, Ed. Evanghelismos, 2003, p. 343-344).

Într-un alt context, a spus: «Biserica nu este corabia cutărui Episcop ca să facă ce vrea» (Ierom. Isaac, Viața Bătrânului Paisie Aghioritul).

După confruntarea cuvintelor Sf. Paisie, să ne întoarcem la actualitatea bisericească!

Devierea recentă ecleziologică a așa-zisului «Sinod» din Creta a demonstrat, încă o dată, ceea ce este deja scris în istoria noastră bisericească. Adică a demonstrat că sistemul sinodal nu asigură mecanic de la sine corectitudinea credinței ortodoxe. Acest lucru se face numai când episcopii sinodali au în ei lucrător pe Duhul Sfânt și Calea ipostatică, pe Hristos, când ca sin-odali (împreună pe cale, ca cei care merc pe Calea care este Hristos, împreună cu Hristos) sunt în faptă «următori Sfinților Părinți».

După cum s-a dovedit, din păcate, acest lucru nu este deloc de la sine înțeles în zilele noastre. De aceea și este eronat argumentul care este pus în față, necondiționat și până la saturație, atât de către credincioși, cât și de către episcopi, că vom face «ceea ce spune Biserica» sau «așteptăm decizia Bisericii», pentru că există un discernământ clar în Biserică în sine – ca trup tainic dumnezeiesc-omenesc al lui Hristos – și în administrația Bisericii, care exprimă în faptă Biserica, totuși numai în anumite condiții clare.

Episcopii constituie administrația Bisericii în Episcopia lor și Sinoadele Episcopilor la nivel Local sau Panortodox. Ei, împreună cu preoții Bisericilor Locale și cu poporul credincios, formează Biserica lui Hristos. Prin urmare, nu poate Episcopul să ignore pe preoți și pliroma Bisericii. Cele de mai sus sunt demonstrate și istoric. La primul Sinod Apostolic (49 d.H.) – unde primat și președinte nu a fost Apostolul Petru, ci fratele Domnului Iacov – a fost exprimat adevărul sinodal «împreună cu toată Biserica»: «Părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă», este semnalat în Sfânta Scriptură. «Nouă» nu erau pur și simplu numai apostolii, ci și «cei împreună cu ei», adică preoții, «împreună cu toată Biserica». Și toată Biserica este și poporul simplu. Dar și în cazul Sinodului I Ecumenic, poziția teologică a unui tânăr diacon, Marele Atanasie, a exprimat toată Biserica.

Prin urmare și această corectitudine și ecumenicitate a unui Sinod Panortodox se judecă fără greșeală de către pliroma membrilor Bisericii și îndeosebi de către conștiința dogmatică veghetoare a pliromei evlavioase a Bisericii, care constituie în Biserica Ortodoxă singura «cheie» explicativă pentru încredințarea autenticității cugetului ei.

Și, când spunem conștiință dogmatică, înțelegem cunoașterea duhovnicească ce se naște – haric – în inima credincioșilor din harul trăit al Mirungerii lor activate. Este experiența condensată duhovnicească în Biserică, adică ceea ce acționează în noi Duhul Sfânt, pe care l-am primit. Și aceasta este unica egalitate între oameni în trupul lui Hristos, unde toate celelalte diferențe – instituționale sau personale – sunt în planul secund. De aceea și conștiința dogmatică a credincioșilor este cu totul independentă de formarea lor lumească și de eventuala lor ocupație intelectuală sau nu. Deci, când această conștiință dogmatică a membrilor întregii Biserici este activată, se manifestă în criteriul ultim al adevărului.

Un fapt care reiese chiar din firea Bisericii și este mărturisit nedezmințit de istoria noastră bisericească este că au existat nu numai Patriarhi, Mitropoliți și Episcopi eretici, ci și Sinoade Panortodoxe care – deși constituie organul administrativ suprem al Bisericii și au toate condițiile exterioare tipiconale ale Sinoadelor Ecumenice – au fost respinse de conștiința pliromei ei și au fost caracterizate drept Pseudo-Sinoade sau Sinoade tâlhărești. Și aceasta pentru că pe teme dogmatice adevărul nu se găsește în majoritatea arhiereilor sinodali. Adevărul în sine este majoritar. Adică și unul singur, când îl exprimă, aceasta este majoritatea față de milioane și miliarde de alte voturi, care sunt contrare. Pentru că Adevărul în Biserică nu este o idee, nu este opinie. Este ipostatic. Este Însuși Hristos. De aceea și cei care sunt în dezacord cu el se taie din Biserică după ce sunt caterisiți și afurisiți, după caz.

Adevărul este Însuși duhul Adevărului, Care acționează și Se exprimă și prin persoane izolate sfinte. De exemplu, Sf. Grigorie Teologul, prin sfințenia sa și prin Cuvântările sale în Constantinopolul dominat de arianism, el singur a răsturnat la propriu climatul eretic al capitalei împărătești și a pregătit duhovnicește triumful Bisericii prin Sinodul II Ecumenic. Dar acest fapt l-a arătat distinctiv istoria și în persoana Sf. Maxim Mărturistiorul, care – trebuie semnalat – avea împreună cu el și toată Biserica Apuseană Ortodoxă pe atunci cu Papa ortodox. Totuși l-a arătat și în al doilea mileniu în persoana Sf. Marcu Evghenicul, la Pseudo-Sinodul din Florența. Sfinții au fost singuri împotriva dominației majorității.

Se dovedește aici că un om sfânt a dat răspunsul Bisericii și istoria bisericească i-a dat dreptate în raport cu toți ceilalți, împărat, Patriarh și toți care au participat și care nu au expus adevărul. Așadar nu este despre număr, ci despre Adevăr sau ne-Adevăr. Acest lucru nu trebuie să-l uităm pentru că este diferența de calitate dintre Ortodoxie și eterodoxie în faptă. În Biserica Ortodoxă lucrurile nu funcționează papal. Nu este «primatul» mai presus de Sinoadele Ecumenice, ca în papism, nici nu există firește vreun Întâi-stătător distinct ca Papa, care să se pună peste Ierarhia Bisericii noastre.

Așadar criteriul în Biserică nu este faptul că s-a adunat toată Biserica Ortodoxă și a decis ceva în majoritate. Ar fi posibil să fie teoretic și toți episcopii, și unul, doi, trei sau puțini dintre ei să spună ceva opus. Nu înseamnă că acela, care va să zică majoritatea zdrobitoare a Episcopilor, constituie garanția Adevărului și că va trebui oricând acesta să fie admis de pliromă. Nu, nu stau așa lucrurile în Biserică. Criteriul Adevărului este dacă cele spuse în Sinoadele bisericești sunt «următoare Sfinților Părinți».

Ține de întreaga Biserică să aprecieze în viitor, în Sinod, teologic și definitiv, și deciziile acestui «Sinedriu» arhieresc din Creta. Totuși, până atunci, fiecare credincios poate și trebuie, rămânând în Biserică, să se poziționeze față de deciziile discutabile și contradictorii ale acestui «Sinedriu» pe criteriile conștiinței dogmatice ale Bisericii de-a lungul timpului. Criteriile sigure ale acestei conștiințe dogmatice sunt rezumate în conținutul cuvântului patristic: «următori Sfinților Părinți». Și acest cuvânt se referă oportun atât la forma Sinoadelor, cât și la învățătura lor dogmatică.

Cu alte cuvinte, dacă pliroma evlavioasă a Bisericii – ca purtătoare a conștiinței ei dogmatice – confirmă corectitudinea deciziilor Sinoadelor Bisericii sau anulează deciziile Sinoadelor Panortodoxe, considerându-le drept Pseudo-Sinoade, atunci este evident că are dreptul și obligația să se exprime cu frică și râvnă insuflate de Dumnezeu și îndeosebi în cazul de față despre deciziile «Sinodului» din Creta (Vezi și π. Γεώργιο Φλωρόφσκυ, Τό σῶμα τοῦ ζῶντος Θεοῦ, Μιά Ὀρθόδοξη ἑρμηνεία τῆς Ἐκκλησίας, ed. Ἁρμός, Ἀθήνα 1999, p. 80-83).

În final, concluzionând, am spune că validarea regimului sinodal depinde – în ultimă analiză – de acceptarea deciziilor oricărui Sinod de conștiința pliromei Bisericii.

Întrebarea 1: Îngrădirea când trebuie să se facă și de cine? Și mai concret, la Sinodul din Creta au fost exprimate și au fost pecetluite dogme mincinoase, unii ierarhi au semnat. Prin semnătura lor sunt de acord cu dogmele mincinoase sau semnează pur și simplu prezența lor la Sinod? Cei care au semnat în acord cu aceste dogme mincinoase, ar trebui preoții din Mitropoliile lor să se îngrădească de ei?

Răspunsul dlui. Tselenghidis: Ceea ce aș vrea să spun la prima întrebare este că se îngrădește la început acela care sesizează erezia declarată.

Îngrădirea este o chestiune foarte serioasă și este legată de acrivia pe care o stabilesc sfintele canoane ale Bisericii. Totuși sfintele canoane dau și posibilitatea credinciosului să facă iconomie; adică cel care se îngrădește nu pomenește pe episcopul său, iar cel care ține principiul iconomiei rămâne în pomenirea episcopului, dar blamează într-un mod riguros și clar această deviere dogmatică.

Cât privește așa-zisul «Sinod» din Creta, pentru faptul iarăși că a fost dată bisericitate, adică au fost făcute Biserici într-un anumit fel ereziile, pentru că au fost numite «Biserici» și unii au semnat textele, cei care le-au semnat au creat firește, după exprimarea mea foarte îngăduitoare, o situație problematică și pentru ei înșiși, și pentru pliroma Bisericii în clipa în care unele comunități bisericești, după cum sunt numite mai larg, au evident devieri dogmatice și sunt condamnare în conștiința Bisericii de-a lungul timpului. Adică acolo s-a făcut ceva ce Biserica Ortodoxă nu a acceptat niciodată până acum. Desigur, am spus în referatul meu că așa-zisul «Sinod» nu exprimă Biserica Ortodoxă, adică nu are garanția ecumenicității lui ca Sinod.

Întrebarea 2: Cum judecați în ce privește sinodalitatea deciziile Sfântului Sinod Permanent cu privire la măsurile sanitare și vaccin?

Răspunsul dlui. Tselenghidis: Uitați, dacă cercetează cineva condițiile duhovnicești și condițiile teologice care stau la bază, mereu trebuie să existe adică în convocarea și decizia unui trup sinodal, va vedea aici următorul paradox, care aș spune, din câte cunosc, că este și fără precedent în Biserica Ortodoxă. Această circumstanță trimite la tactica romano-catolicismului, care a fost dovedită și istoric drept o faptă greșită.

Cu alte cuvinte, ce vreau să spun simplu. SSP s-a adunat și a decis, după cum ne-a zis, dacă am înțeles bine din citirea textului Enciclicii, că după un Referat științific (al specialiștilor) se aliniază cu ceea ce vrea statul. Totuși aceasta nu are precedent în baza ortodoxă a deciziilor unui Sinod. Știința este un domeniu separat, care este respectat, desigur, dar niciodată nu poate să fie conceput drept condiție a unei decizii sinodale a Bisericii. Biserica se pronunță pe baza tradiției ei textuale și trăite. Adică ce se găsește în Sfânta Scriptură, la Părinții și în canoanele Bisericii și mereu pe baza experienței duhovnicești sfinte. Prin urmare, poporul simplu aștepta să fie spus ceva cu mărturie în baza teologică și duhovnicească sfântă. Nu s-a întâmplat asta. Cel mai rău, după cum am semnalat, este că s-a făcut ceva fără precedent. Și de ce îl caracterizez drept fără precedent? Deoarece este cumplit. Dacă mâine, de exemplu, Știința în dezvoltarea ei ajunge și pune la îndoială, adică pe moment, această apreciere științifică a epocii noastre, lucru care evident s-a întâmplat în trecut și până la refuz, atunci ce va avea de spus Ierarhia Bisericii, Sfântul Sinod Permanent în acest caz, ca să vorbim precis? Că noi am primit și am fost amăgiți de Știință, care mai târziu ne-a spus cele opuse sau diferite? Acest lucru, ca metodologie, este un eșec. Nu că s-a produs pur și simplu o greșeală. Am susținut public că Ierarhia, un Sinod Local, fie în întregul ei, fie la o înfățișare a ei constantă, ca Sinod Permanent adică, poate să decidă lucruri greșite. Și asta este înscris istoric în tetele ei. Adică despre aceeași temă, cândva și cu aceeași compoziție, avem decizie contrară. Și recent, cele pe care le-a decis Ierarhia noastră înainte și după așa-zisul Sinod din Creta sunt cunoscute și confirmă adevărul spuselor noastre.

De la același organism (al Ierarhiei) – întreb așa frățește, dacă-mi permiteți – care a fost decizia corectă a Bisericii Greciei? Cea care a fost luată la început (înainte de «Sinodul» din Creta) sau după el? Și cu ce criterii poate cineva să evalueze ce este corect și ce este greșit? Prin urmare, se fac greșeli, după cum am spus. Dar să nu susținem aceste greșeli pe temelii străine de conștiința Bisericii. Niciodată Biserica, după cum ne informează istoria Sinoadelor, nu a fost susținută de date științifice antice. Datele Bisericii, ca trup dumnezeiesc-omenesc, sunt duhovnicești sfinte și descoperite, adică de la Duhul Sfânt. Așadar această poziție (a Enciclicii), după socotința mea smerită, dacă vreți, constituie un derapaj, un punct de pornire inacceptabil, care nu are precedent istoric. Și, prin urmare, va trebuie să luăm aminte și noi, ca credincioși, când ascultăm deciziile sinodale. Când ne înrolăm sau nu cu ele, cu ce criterii facem asta. Pentru că este tragic să nu accepte nimeni decizia sinodală a Bisericii ca fiind de încredere. Totuși întrebarea este: Este o decizie a Bisericii pe baza ecleziologiei ei? Adică pe această bază despre care am vorbit mai devreme (în referatul nostru) despre ce este Biserica? Una este administrația Bisericii, care poate să exprime Biserica, și alta este Biserica în sine. Și criteriile adevărului trebuie să fie, de la început, cunoscute și clare.

Scrisoarea-apel a credincioșilor din America adresată episcopilor lor și de pretutindeni cu privire la Împărtășania din aceeași linguriță

Subscriem la această Scrisoare bine-venită care provine de la credincioșii din America, preluată și tradusă de la Părintele Peter Heers:

Lingurițe de unică folosință pregătite de „atac”, în contrast cu mediul sacru bisericesc. (Sursă foto: Orthodoxethos)

31 mai 2020 – Duminica Sfinților Părinți

Către dragii noștri ierarhi și clerici ai Bisericilor Ortodoxe din America și de pretutindeni:

În mai 1848, Patriarhii Răsăriteni au scris o enciclică profundă către Papa în răspuns la pretențiile lui șubrede de primat papal. Spre finalul acestei lucrări foarte importante și profunde, Sfinții Patriarhi i-au transmis Papei că, spre deosebire de modul de guvernare totalitar din „Biserica” lui, în Ortodoxie la noi n’au putut niciodată nici Patriarhi, nici Sinoade să introducă lucruri noi, pentru că apărătorul religiei este însuşi corpul Bisericii, adică poporul însuşi, care vrea ca religia să-i fie veşnic neschimbată şi la fel cu a Părinţilor săi.

Sfinți Părinți, suntem credincioși creștini ortodocși care își doresc să facă tocmai asta, să fie mereu conștienți de mustrarea Domnului: „Deoarece ești căldicel și nu ești nici fierbinte, nici rece, te voi scuipa din gura Mea” (Apoc. 3:16). Astfel, ne simțim obligați să răspundem la schimbările propuse care sunt pe cale să intervină în directivele voastre pentru Taina Sfintei Împărtășanii, precum și la informațiile teologic inexacte care sunt răspândite, din păcate, de preoți și teologi ortodocși în Biserica noastră.

În mod regretabil, în aceste zile, creștinii ortodocși care stau în apărarea credinței lor sunt etichetați drept „fundamentaliști” și „tradiționaliști” sau chiar radicali pur și simplu pentru că doresc să-și păstreze credința neamestecată și nestricată de capriciile imperativelor seculare și sociale. Doctrinele credinței ortodoxe ar trebui să nu fie la cheremul nimănui; ci mai degrabă Biserica Sfântă Ortodoxă ar trebui să rămână adevărată față de învățăturile lui Hristos, Sfinților Părinți ai Bisericii și celor șapte Sinoade Ecumenice.

Sfinți Părinți, vă cerem respectuos să ne explicați cum se poate ca Dumnezeu să întineze sau să dăuneze omului în vreun fel prin primirea Sfintei Împărtășanii dintr-o linguriță comună, când acea linguriță a venit în contact chiar cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, Care este un foc a-toate-mistuitor, potrivit Rugăciunilor noastre de la Sfânta Împărtășanie? Biserica a folosit lingurița comună pentru darea Sfintei Împărtășanii în decursul a mii de molime și boli cu grad ridicat de transmitere de-a lungul a sute de ani și nu a fost NICIODATĂ sursă de contaminare. Totuși acum, dintr-o dată, pretindem că „oamenii sunt impacientați și înspăimântați pe drept”. După cum declară Pr. Calivas în discursul său, „coronavirusul pune pe mulți oameni pe gânduri și în dubii cu privire la uzul continuu a unei lingurițe comune pentru Sfânta Împărtășanie”. Cine pune această întrebare mai exact și de ce clerul și ierarhii noștri nu răspund la aceste frici și îndoieli cu învățături corecte despre credința noastră ortodoxă, care vor împrăștia fără tăgadă orice impacientare pe care ar putea să o aibă credincioșii? Părintele Calivas merge mai departe și scrie următoarele: „Fricile, rezervele și impacientările reale ale oamenilor ar trebui să nu fie expediate… ca și cum actul împărtășirii este gol de aprecieri omenești și de limitările ordinii create”. Dimpotrivă, tocmai contrariul este adevărat! Toate fricile pe care le-ar putea avea cineva AR TREBUI să fie respinse cu dragoste prin învățăturile corecte ale credinței noastre. Creștinii noștri ortodocși ar trebui învățați adevărurile Bisericii noastre și minunile nenumărate făcute de-a lungul istoriei bisericești, care servesc drept dovadă pentru a demonstra că actul împărtășirii AR TREBUI să fie lipsit de orice cugetări lipsite de credință. Dacă noi CREDEM cu adevărat în Taină, nu poate și nu ar trebui să fie nici o limitare fizică pusă asupra Tainei dumnezeiești a Sfintei Împărtășanii.

Nu zdruncină Părintele Calivas înțelegerea ortodoxă despre îndumnezeire prin următoarea supoziție raționalistă – anume: „Lingurița comună este un obiect material imperfect. Nu participă la nestricăciunea Trupului înviat și îndumnezeit al lui Hristos, care este prezent real pentru noi prin elementele euharistice. În sine, lingurița este o simplă linguriță, o ustensilă”? Ce argument nefericit din partea unui teolog reputat, ca să vorbim pe departe!!! Lemnul pe care a fost răstignit Hristos a fost o simplă cruce de lemn… cuiele bătute în mâinile și picioarele Sale au fost pur și simplu făcute din fier… Brâul Fecioarei Maria a fost o simplă haină… moaștele Sfinților sunt simple oase… totuși Sfântul Duh al lui Dumnezeu a țâșnit și țâșnește mereu prin aceste materiale, obiecte sfinte pentru că ele servesc drept dovadă a vindecării a numeroși oameni cu credință.

Sf. Simeon Noul Teolog, spre sfârșitul Rugăciunii sale pentru Sfânta Împărtășanie, se simte nedeplin ca o iarbă, dar „după ce ia parte la Focul Domnului [Sfânta Împărtășanie], devine ca rugul (tufișul) pe care l-a văzut Moise”, care, deși aprins, nu ardea. Slava dumnezeiască a lui Hristos de la Schimbarea la Față a slăvit și desăvârșit totul în jurul Lui. Da, chiar și obiectele participă la slava lui Dumnezeu! Potrivit Arhimandritului Zaharia Zaharou, „Unde intervine Sfântul Duh al lui Dumnezeu, orice stricăciune încetează”. După cum vedem în nenumărate exemple din Sfânta Scriptură, unde voiește Dumnezeu, cursul firesc al lucrurilor este biruit. Dacă banala umbră a Apostolului Petru putea vindeca deficiențele trupurilor omenești, ar putea fi vreo îndoială că Preacuratul Trup și Scumpul Sânge ale Fiului și Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu pot sfinți și desăvârși sfânta Linguriță în timpul împărtășirii din Sfintele Taine? Părintele Calivas nu ar fi rămas viu și sănătos până astăzi, după ce a consumat restul din Sfântul Potir care a venit în contact cu saliva a sute de mii de guri în decursul a  de ani de preoție activă, dacă nu ar fi fost la mijloc tocmai faptul că Taina Sfântă a Sfintei Împărtășanii a fost și este absolut, categoric și ontologic leacul nemuririi și NICIODATĂ nu va fi sursă de transmitere patogenică.

Repetăm respectuos că această formă de catehism ar trebui să fie una din principalele sarcini ale clerului și ierarhilor noștri. Li s-a spus creștinilor ortodocși dimpreună cu noi despre preotul din Creta care a vizitat și împărtășit colonia de leproși care locuia în Insula Spinalonga cel puțin zece ani? Lepra a fost o boală foarte contagioasă; totuși, acest preot credincios a fost singurul preot care a dorit să oficieze Sfânta Liturghie zilnic și să împărtășească pe acești sărmani leproși. Spre uimirea multora, el a consumat cu credință restul din Sfântul Potir după fiecare Sfântă Împărtășanie. A adormit în Domnul de bătrânețe fără să fi luat vreodată boala foarte contagioasă a leprei (boala Hansen). Am folosit exemplul Sf. Ioan Maximovici, care a împărtășit o femeie care avea turbare? După primirea Sfintei Împărtășanii de la Sfântul Ioan, femeia a început să spumege la gură și apoi a scuipat Sfintele Daruri. Sfântul Ioan a cules și a pus în gură Sfintele Daruri care fuseseră vomate de femeia bolnavă! Cei care erau cu el au fost îngroziți și au exclamat: „Vlădica, ce faci? Turbarea este îngrozitor de contagioasă!”. Dar Vlădica a răspuns cu liniște: „Nu se va întâmpla nimic; acestea sunt Sfintele Daruri”. Și, slavă lui Dumnezeu, nu s-a întâmplat nimic!

După cum vine știți, Sfinți Părinți, acestea nu sunt basme; totuși am ajuns să ne întrebăm și să deplângem de ce, în loc să povestească credincioșilor aceste minuni și alte adevăruri cu privire la Taina Sfintei Împărtășanii, recurgem la prelungirea fricilor și îndoielilor lor prin modificarea modului de primire a Sfintei Împărtășanii și prin implementarea unor măsuri care nu fac nimic altceva decât să falsifice și să întineze învățăturile și doctrinele credinței noastre. De ce este preocupat un teolog reputat ca Părintele Calivas de temperarea „transmiterii microbilor paraziți periculoși” sugerând eliminarea și/sau curățarea linguriței comune, când acest „obiect material imperfect” este afundat în Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos după împărtășirea fiecărui creștin ortodox? Este alcoolul sau oțetul mai tămăduitor decât Vindecătorul tuturor bolilor? Nu are puterea de a curăța un obiect creat „Curățitorul tuturor” când El Însuși curăță pe credincioși de toate păcatele și fărădelegile?

Pentru motivele pe care le-am enunțat mai înainte și pentru adevărurile necontenite ale sfintei noastre credințe ortodoxe, nu poate fi adus pur și simplu nici un argument convingător pentru eliminarea linguriței comune ca o modalitate prin care credincioșii creștini ortodocși să primească Sfânta Împărtășanie. Vom afirma mai departe că, în aceste circumstanțe, o asemenea schimbare este hulitoare. Sfânta Împărtășanie este Sfânta Taină care ne este dată liber de Hristos pentru curățirea trupurilor și sufletelor și pentru unirea noastră cu El. Nu este absolut NICI O breșă pentru știință sau pentru rațiunea umană să intre necuviincios pe tărâmul sfânt al lui Dumnezeu, în Sfintele sfinților (pentru cei sfinți) ale lui Dumnezeu, în Sfintele Taine și minuni ale credinței noastre scumpe ortodoxe. Biserica noastră ar trebui să fie în afara limitelor „științei” sau oricărei ale organizații care s-ar putea strădui să înlocuiască minunile inexprimabile ale credinței noastre cu limitele empirice ale științei. Pentru un creștin ortodox, nu este loc pentru frică. Oricum, pentru a interveni această lipsă binecuvântată de frică, creștinul trebuie să înțeleagă ce a învățat și a făgăduit Hristos celui care este dispus să-„și ia crucea și să-I urmeze”. Suntem dispuși să ne luăm crucea și să-I urmăm sau este mai ușor și mai convenabil să cedăm în fața îndoielii și să urmăm orice noțiune distorsionată și eronată care ne domolește fricile?

În aceste luni din urmă, lumea a fost copleșită de frică și guvernanții noștri și mass-media au făcut o treabă ultra în a controla și pune limitări maselor prin folosirea fricii. De ce sunt bisericile noastre transformate în bastioane iluzorii ale retoricii politice seculare, când ar trebui să fie sporească în a fi locuri în care sălășluiește Trupul lui Hristos, ai Cărui reprezentanți ierarhici ar trebui să alunge fricile oamenilor prin dogmele și învățăturile dumnezeiești emise de credința în Hristos, pentru că Biserica este un loc tocmai „din afara acestei lumi”! De ce eșuează atât de mulți dintre preoții și ierarhii noștri să catehizeze pe credincioși și să-i ajute să înțeleagă Tainele dumnezeiești ale Sfintei Biserici Ortodoxe, așa încât credincioșii să se apropie liber și cu încredere să primească Sfintele Taine fără frică și ezitare? Numai când credincioșii noștri înțeleg credința lor sfântă și dezvoltă o relație cu Domnul nostru Iisus Hristos, se poate ca fricile lor să fie îndepărtate și înlocuite cu pacea care vine din cunoașterea Lui!

Noi, fiii voștri, facem apel la voi, Sfinți Părinți, să împrăștiați acest virus al fricii, idolul Thanatophobiei (fricii de moarte), prin a-i învăța pe credincioși adevărurile pe care le ținem drept sfinte (sacre) și adevărate. Adevărurile care au fost pecetluite cu sângele Sfinților și Mucenicilor Bisericii noastre. Adevărurile care trebuie să rămână neschimbate și nefalsificate acum și pururea și în vecii vecilor.

Rămânem cu respect,

Ai voștri profesori de școala de duminică, cântăreți, dirijori de cor, membri ai corului, membri ai fundațiilor de ajutorare a săracilor, membri ai Consiliilor parohiale și toți fiii voștri credincioși în Hristos.

Nota noastră: La noi slavă Domnului că nu au fost încă implementate schimbări precum cele sugerate în această scrisoare, dar situația nu este nici pe departe diferită. Există un duh anti-ortodox al schimbării care folosește orice prilej pentru a scoate capul și a mușca și învenina tot ce avem noi sfânt. Nu este greu de reperat.

Sunt știute discuțiile care tocmai din România au pornit cu privire la lingurițele de unică folosință pentru cei „mai slabi în credință”, idee pe care Patriarhia nu a abandonat-o nici o clipă. Poate chiar referințele din comunicatele oficiale ale BOR la acordul comun pan-ortodox tocmai la aceste schimbări fac referire. Această bănuială nu este neîntemeiată pentru că o normă generală există deja, nu mai este nevoie de alte dezbateri. De când a fost introdusă lingurița în uzul liturgic, au existat mai multe epidemii grozave și nu s-a schimbat nimic; deci este o datină verificată de secole. Mai degrabă avem de-a face cu un atac ocult asupra credinței dat prin elementele slabe ale Bisericii, care de cele mai multe ori sunt tocmai cei ce ar fi trebuit să fie apărătorii ei (ierarhii și clerul inferior). Din păcate, trăim vremuri în care Biserica este răsturnată cu susul în jos, credincioșii de rând fac apel (ca în această scrisoare de mai sus) la ierarhii lor să apere credința, în loc să se petreacă invers.

Merită subliniat că poziționări de genul acesta ar trebui dublate de acțiuni concrete. Petițiile și apelurile fac parte din arsenalul prin care ateii pun presiune cu ideile lor repetate până la implementare. Creștinii au ripostat mereu la același nivel, adică tot cu aceleași arme (cântece, manifestații și contracarări pe măsură), dar și prin ceva în plus, de care este nevoie în special astăzi, mărturisire. Iar acum este nevoie de așa ceva îndeosebi în fața propriilor ierarhi, culmea.

Presiunea care se pune asupra credinței nu lasă loc la inacțiune. Progresismul nu este un curent care încearcă să scoată capul, ci unul care acaparează dacă nu este contracarat. Am ajuns ca cel care îndeamnă la opoziție pasivă este frate cu hoțul. Dimpotrivă, cred cu tărie că este nevoie de cunoaștere a ortodoxiei și mărturisire a ei, fără a neglija cumpătarea și păzirea păcii în Hristos, din partea celor credincioși autentici, atâția câți sunt (și se vădesc a fi).

Mitropolitul Ierotheos Vlachos – ideologul neopapismului fanariot?

Mitr. Ierotheos de Nafpaktos continuă seria de articole pe tema primatului în sânul Bisericii Ortodoxe, susținând, de data aceasta, că autocefalia este o caracteristică improprie atribuită Bisericilor Locale. Ultimul său articol pe această temă, Termenul de «Biserică Autocefală», care a fost tradus și în engleză, a primit o critică îndreptățită din partea unui profesor oarecare grec, Nikolaos Manis, care exprimă o dilemă: «Biserică Autocefală» sau ecleziologie «autocefală»?. Critica adusă este neașteptat de valoroasă și merită să fie rezumată în rândurile de mai jos.

Înainte de toate, voi expune pe scurt concepția Mitropolitului despre autocefalie și inconsecvențele ei.

Ca observație generală, în ultimele sale texte se bazează îndeosebi pe teologi contemporani și foarte puțin pe Sfinții Părinți și canoanele Bisericii. Cel puțin ideile de bază nu sunt sprijinite pe mărturii patristice. Lucrul acesta este în contradicție flagrantă cu critica sa la adresa teologiei post-patristice. El însuși ajunge să răstălmăcească tradiția Părinților, făcând apel mai mult la teorii moderne. Chiar dacă nu se folosește de scrierile teologilor personaliști, totuși nu valorifică cum se cuvine comorile tradiției patristice.

Ultimul său articol prezintă o teorie despre autocefalie care sună astfel: termenul provine de la existența unor episcopi autocefali, care erau subordonați direct Patriarhului, nu Mitropolitului din regiunea din care făceau parte. În mod analog, Bisericile Autocefale nu trebuie înțelese ca fiind independente, ci ca având un Protos, care este primul din diptice, adică Roma odinioară și acum Constantinopolul.

Își începe pledoaria de la faptul că Biserica își are drept cap pe Hristos, însă și episcopii sunt conducători ai Bisericii: „Întâistătătorii locali sunt priviți ca și conducători în tipul/felul și locul lui Hristos, și nu ca reprezentanți sau vicari ai Lui”. Pornind de la canonul 34 apostolic, desprinde ideea că Mitropoliții sunt conducători ai Bisericilor Locale, care cuprindeau și alte Episcopii. Nu este clar de ce este raportat acest canon doar la Mitropolii, nu și la Patriarhii, deși nu se menționează în cuprinsul său decât că fiecare neam trebuie să-și aibă drept cap un episcop, care să acționeze sinodal împreună cu restul ierarhilor din acel teritoriu. Acest lucru nu se aplică doar la nivel mitropolitan, ci și patriarhal. Spre exemplu, ortodocșii din Republica Moldova au un Mitropolit, care este subordonat Moscovei, dar cei din România au un Patriarh, care nu este subordonat nici unui alt episcop direct. Rezultă că avem de-a face cu o teorie care nu se susține: Mitropoliile au un Protos și, prin analogie, și Patriarhiile au unul, în consecință, și Biserica în ansamblul ei ar avea unul. Însă  trebuie observat că aplicabilitatea canonului în discuție nu este doar la nivel de Mitropolii, ci și la nivel de Patriarhii, fără a presupune neapărat un superior al episcopilor din fruntea creștinilor de diferite neamuri.

În capitolul al 3-lea Mitropolitul face referire la Arhiepiscopi autocefali, care au apărut cu trecerea timpului, fără a menționa când și unde anume. Un exemplu ar fi Metodie din Moravia. Sursa acestor informații este Ioannis Tarnanidis, fără altă documentare istorică sau măcar trimitere precisă.

Termenul de „autocefal” se găsește la canonistul Balsamon. Acesta spune, în comentariul la canonul 2 al Sinodului II Ecumenic, că Mitropoliții din Asia, Tracia și Pont erau autocefali și abia Sinodul IV a hotărât să fie hirotoniți de Arhiepiscopul de Constantinopol, nu de Sinoadele lor mitropolitane. Există un aspect pe care nu-l menționează IPS Ierotheos: situația lor este comparată de acest canonist cu cea a unor Biserici autocefale, cum ar fi Bulgaria, Cipru și Georgia. Ultima primise autocefalia de la Patriarhia Antiohiei, sub care fusese mai înainte. Așadar este uimitor cum dintr-un text în care sunt menționate Biserici autocefale este preluată doar informația despre Episcopi autocefali, care, în plus, chiar aveau statut independent. Mai concret, Mitropolitul Ierotheos face referire la termenul de Biserică autocefală pomenit de Balsamon, dar în comentariul altui canon, deși se regăsește și în comentariul canonului amintit mai sus. Deci teoria că inițial doar episcopii au fost numiți autocefali și Bisericile abia peste câtva timp rămâne nedemonstrată.

Mai departe, deși face o critică a sistemului papist din Apus, practic ajunge să afirme același sistem ierarhic și în Răsărit. Din faptul că Sinodul (Pentarhia de odinioară sau Sinaxa Primaților de astăzi) este forul suprem, peste Bisericile Autocefale, iar acesta este prezidat de un Protos, decurge concluzia că în Ortodoxie este necesar să fie un cap al ei, în persoana Președintelui Sinodului Panortodox. Dar această concluzie este una pur logică, nebazată pe dovezi istorice și, cel mai grav, în contradicție cu afirmația din început că Hristos este capul Bisericii.

Este prezentată o analogie între întruchiparea lui Hristos în persoana ierarhului care slujește Liturghia, care este întâiul între co-slujitori, și primatul jurisdicțional între Patriarhi. Scrierile Sf. Simeon al Tesalonicului vorbesc doar despre Liturghie și ordinea de onoare, nu despre conducerea Bisericii și ierarhizarea jurisdicțională. La fel, corespondența dintre ierarhia prezentată de Sf. Dionisie Areopagitul este pusă ca un model al primatului în Biserică, deși Sfântul vorbește despre cele trei trepte ierarhice (arhiereu, preot, diacon), nu și despre o ierarhie piramidală care are alt cap decât Hristos. Într-adevăr, prin har, Hristos este prezent și lucrează prin arhierei și ar putea fi justificată existența unui conducător suprem, dar practica ne arată că acela este doar Domnul Însuși. Mai jos de El sunt apostolii și urmașii lor, nu o persoană anume.

Practic, toată argumentația constă, în principiu, în aceste cuvinte: „La cine se raportează Întâistătătorii? Nu ar trebui să se raporteze la Sinaxa sau Sinodul Întâistătătorilor, cu Patriarhul Ecumenic drept Protos? Altfel, probabil că autocefalia este interpretată drept ‘autocefalarhie’ (guvernare de sine independentă)? Și Sinaxa sau Sinodul Întâistătătorilor nu are nici un cap sau Protos? Este Biserica Ortodoxă fără cap, în maniera protestantă?”. Cu alte cuvinte, avem de-a face doar cu niște raționamente și întrebări confuze care s-ar dori a fi argumente solide. Mai mult, răspunsul este simplu: capul este Hristos nevăzut. Așa cum la o Liturghie poate fi protos un preot, iar altă dată alt preot, fără să însemne asta că vreunul este conducătorul celuilalt în sens absolut, la fel este și între Patriarhi, ca să păstrăm comparația făcută chiar de Mitr. Ierotheos.

Însă cele mai grave afirmații și acuze sunt aduse în ultimul capitol, al 7-lea. Aici se spune că oprirea pomenirii Patriarhului Bartolomeu de către ruși este schismă și ieșire din Biserica Ortodoxă deoarece s-au rupt de capul ei „în afară de cazul când Protos-ul a căzut într-o erezie și aceasta a fost probată sinodal”. Practic, avem de-a face cu aceeași atitudine ca în cazul semnatarilor documentelor din Creta, care se declară ortodocși fără a binevoi să-și confrunte temeinic părerile lor cu învățătura statornicită în Biserică, declarând pe cei ce au întrerupt pomenirea drept schismatici în mod automat.

În rândurile de mai jos voi prezenta, într-o traducere selectivă, combaterea adusă de profesorul Nicolaos Mannis, care aduce un aport important la tema de față.

„Din păcate, în textul acesta IPS-ul vine în contradicție în principal cu sine însuși. Pentru că, deși dezvoltă foarte corect ecleziologia ortodoxă despre Capul Bisericii (doar Hristos), se contrazice apoi, considerând drept cap pe «Protos», indiferent dacă îl respinge teoretic.

Scrie IPS: «Patriarhul Ecumenic are anumite funcții ca Prim-Tron, pe care i le-au recunoscut în practică toate Bisericile Ortodoxe. Printre altele, este faptul că a prezidat Sinodul II Ecumenic și la următoarele Sinoade Ecumenice». Totuși aceasta nu este deloc întocmai! Pentru că la Sinodul II președinte a fost Sf. Meletie al Antiohiei și numai după moartea lui a fost ales președinte Sf. Grigorie Teologul, Arhiepiscop de Constantinopol; la Sinodul III președinte a fost Sf. Chiril al Alexandriei, iar Nestorie al Constantinopolului a fost condamnat; la Sinodul IV și VI președinția a fost ținută de legații Papei de la Roma; doar la Sinoadele V și VII au prezidat Patriarhi de Constantinopol (Sf. Eutihie și Sf. Tarasie).

IPS-ul continuă scriind că Patriarhul de Constantinopol «a acordat nu numai Tomuri de Autocefalie, ci și demnitatea și cinstea de Patriarhie tuturor Bisericilor mai noi de la Biserica Rusiei până astăzi».

Totuși nici aceasta nu este deloc întocmai. Este cunoscut din istoria bisericească faptul că la 1589 Patriarhul Ieremia al II-lea Tranos al Constantinopolului a acordat vrednicia patriarhală anticanonic Bisericii Rusiei (dându-i locul al treilea) și a înaintat ca Patriarh pe Mitropolitul Iov al Moscovei[1]. Totuși este cunoscut că la această acțiune samavolnică au reacționat mulți Ierarhi luminați, precum Ierothei al Monemvasiei și Sf. Meletie Pigas, care cunoșteau că, după ecleziologia ortodoxă, numai Sinodul Ecumenic dă vrednicia și cinstea patriarhală. Mai întâi Ierothei al Monemvasiei a reacționat și a «a spus îndeosebi Patriarhului: Stăpâne al meu, aceasta nu merge, pentru că marele Constantin a făcut Patriarhiile prin Sinod Ecumenic; și marele Iustinian a făcut Arhiepiscopie Ahrida prin Sinod Ecumenic și Ierusalimul Patriarhie pentru cinstitele patimi ale lui Hristos»[2]. Patriarhul Ieremia, în efortul de a-și consolida fapta lui samavolnică, a convocat un Sinod Endemic în mai 1590 în Constantinopol (care a cedat Tomosul Patriarhal Bisericii Rusiei, așezând-o în poziția a cincea), la care au participat și Patriarhii Ioachim al Antiohiei, Sofronie al Ierusalimului și optzeci de alți Episcopi[3]! Pe lângă acestea, Sf. Meletie Pigas, Patriarhul Alexandriei, cel caracterizat și ca un «nou Fotie de după schismă»[4], a reacționat și a revendicat convocarea unui Sinod Ecumenic. În epistola lui către Ieremia al Constantinopolului din 1591 scrie următoarele lucruri foarte importante, care constituie niște catapulte împotriva tezelor IPS-ului de Nafpaktos și oricărui alt apărător al samavolniciei fanariote din epoca noastră: «Am văzut aceste lucruri grozave cu privire la ridicarea la rang de Patriarhie a Mitropoliei de Moscova; căci nu-ți ascund că acest lucru nu ține de un Patriarh (doar Noua Romă a cunoscut să urmeze pe cea Veche), ci de un Sinod și Sinod Ecumenic (adică al ortodocșilor)· căci în felul acesta au fost așezate și Patriarhiile de până astăzi. De aceea trebuia ca sufletul tău sfânt și al celorlalți frați să se angajeze la vot, căci trebuie ca toți (după cum au stabilit Părinții la al III-lea Sinod) să știe ce se face, pentru că este o reflectare aspra unui fapt comun. Și este evident că nici un Tron Patriarhal nu se supune altuia, ci este legat de Biserica sobornicească»[5]. […]

De altfel, singura întâietate pe care o recunoaște Biserica lui Hristos este întâietatea cinstei cu totul protocolară, pe care impune, după Macarie al Ancirei, în a «prezida, a ședea primul, a vorbi primul, a spune părerea primul, a semna primul în adunările și acțiunile sinodale și a fi pronunțat numele lui în Diptice»[6]. Deci iată ce mod de «privilegii deosebite» are «Protos»-ul: să săvârșească dumnezeiasca Liturghie, să stea pe primul loc, să vorbească și să-și exprime primul părerea, să pună primul semnătrua lui și să fie pomenit primul numele lui în Diptice! Adică nici o legătură cu «privilegiile» pe care vor să i le recunoască neopapistașii și avocații lor.

Mai departe IPS-ul avansează la propuneri pentru anularea pomenirii tradiționale a Întâistătătorilor («pentru toți episcopii ortodocși») și înlocuirea ei cu pomenirea Patriarhului de Constantinopol de către ceilalți Întâistătători (acesta s-ar transforma în felul acesta în Protos mondial, după modelul papistaș!), propuneri care clar învață o ecleziologie «autocefală» a monarhiei Fanarului în locul ecleziologiei ortodoxe cu privire la poliarhia (pluriconducere) unor episcopi-conducători sub monarhia absolută a Capului general, Care este numai Hristos!

În acest punct trebuie să fie accentuat faptul că aceste teze ale IPS-ului nu sunt susținute de Părinții Bisericii. Dimpotrivă, pozițiile patristice sunt tocmai opuse și nimeni nu vorbește despre vreun «primat mondial» și «cap al celorlalți Întâistătători». Sf. Meletie Pigas scrie în acest sens: «Bisericile fiecăruia și capii Bisericilor, care se adună toți odată într-un singur plen (sic) al Bisericii sobornicești constituie un trup, al cărui cap este numai Hristos! Așadar Biserica sobornicească, ce are un Cap sobornicesc pe Hristos, nu este o pocitanie. Căci capetele diferite[7] nu dăunează rațiunii sobornicității, ci o împlinesc prin cele ale fiecăruia; după cum nici Bisericile diferite ale Bisericii una nu dăunează rațiunii sobornicității»[8]. Și Sf. Maxim Peloponesiatul mai detaliat: «Și toți sunt capete, toți învățători, toți păstori ecumenici ai Bisericii și ei au cap sobornicesc pe Hristos, pe Care sunt întemeiați și ei, cu toată Biserica, toți sunt slujitori și propovăduitori ai Evangheliei lui Hristos, la care aduc și pe ceilalți creștini. Chiar dacă sunt căpetenii, dar nu sunt astfel de căpetenii încât să dea viață mădularelor din partea lor. Pentru că numai Hristos face asta, ca Unul ce este viață în sine și dătător de viață… Și oricine este despărțit de El[9], chiar și păstorii înșiși, chiar și Apostolii (sic), nu se poate să fie viu. Deci sunt numiți și ei căpetenii, dar în parte, nu deplin»[10].”


[1] Vezi Feida, Εκκλησιαστική ιστορία της Ρωσίας, εκδ. Αποστολικής Διακονία (Αθήνα), 2011, σ. 295.

[2] Κων. Σάθα, Βιογραφικόν Σχεδίασμα περί του Πατριάρχου Ιερεμίου Β’, Αθήνα, 1870, σ. 21.

[3] Καλλινίκου Δελικάνη, Πατριαρχικών εγγράφων, τόμ. γ΄, Κωνσταντινούπολη, 1905, σ. 24-26.

[4] Χριστόδουλου Παρασκευαΐδη (μετέπειτα Αρχιεπισκόπου Αθηνών), Μελέτιος Πηγάς, Αθήνα, 1971, σ. 27.

[5] Μεθοδίου Φούγια, Επιστολαί Μελετίου Πηγά, Εκκλησιαστικός Φάρος ΝΒ΄ (1970), σ. 232.

[6] Δοσιθέου Ιεροσολύμων, Ιστορία των εν Ιεροσολύμοις πατριαρχευσάντων, Βουκουρέστι, 1715, σ. 954.

[7] Oare de ce nu menționează ca unele capete au pe cineva între ele drept «cap» și «Protos»?

[8] Μελετίου Πηγά, Διάλογος ορθόδοξος χριστιανός (Harley MS 5643, f.309v).

[9] De Hristos, nu de «Protos»!

[10] Μαξίμου Πελοποννησίου, Εγχειρίδιον κατά του σχίσματος των παπιστών, Βουκουρέστι, 1690, σ. 36-37, 79. Și iarăși nici o referință la cineva care să fie căpetenia anumitor capete

Dintre toate, simptomatică este propunerea ca Patriarhul Ecumenic să nu mai pomenească nominal pe toți ceilalți Întâistătători. Acesta este, de fapt, adevărul cel mai incomod: toți Patriarhii sunt egali, drept aceea se pomenesc între ei. Acest fapt provine din vremea apostolilor, când nici unul nu era superior celorlalți. Putem asista la o răsturnare din temelii a rânduielii Bisericii Ortodoxe, iar unul din teoreticienii acesteia pare a fi, din păcate, chiar IPS Mitropolit Ierotheos.

Translate page >>