Sinodul din Creta sub cercetare sinceră? Provocare pentru canalul Calea spre mântuire

Două materiale video realizate pe canalul Calea spre mântuire dau impresia de scrupulozitate și rigoare în demontarea acțiunii de întrerupere a pomenirii ierarhului, mai ales cel ce combate un alt filmuleț al lui Silviu Chirilă. Citarea unor canoane, scrieri patristice, etalarea și comentarea lor atentă m-au făcut și pe mine să cred că au dreptate în mare parte în cele pe care le susțin. Însă, la o a doua vizionare mai critică, am observat că ceea ce domină sunt denaturările, falsurile, spoiala, într-un cuvânt: manipularea emoțională prin argumente convenabil aranjate.

Menționez din start că există și lucruri pertinente spuse, fapt ce nu trebuie să atragă validarea întregului. Un adevăr este acela că nu putem considera canonul 4 al Sinodului III drept cel mai relevant pentru oprirea comuniunii cu ereticii condamnați. Însă, mai departe, concluzia că nu este obligatorie este falsă pentru că există alte canoane în acest sens, cum ar fi 10 apostolic, ce interzice explicit comuniunea cu cei excomunicați.

Deși primul video mi s-a părut de propagandă și un băț băgat prin gard ca provocare, totuși afirmațiile din al doilea m-au stârnit să reacționez la următoarele angajamente: că vor fi retractate erorile vădite și că există deschidere la o critică serioasă. Pornind de la premiza că nu căutarea de vizualizări a dus la realizarea materialelor în cauză, ci unele convingeri ferme și oneste, am hotărât că merită să alcătuiesc această replică.

Mă concentrez pe două planuri distincte: prima dată, o elaborare a două idei de forță și apoi o inventariere sumară a erorilor mărunte, care alcătuiesc țesătura din spate de sprijin. Cele două puncte principale sunt: există o dogmă suprimată la Sinodul din Creta și ea este susținută consecvent. Având acestea în minte, celelalte critici de detaliu sunt înțelese mai ușor în continuare.

Care dogmă a fost suprimată?

Deși pusă ca o întrebare retorică, răspunsul despre erezia semnată în Creta este unul la îndemână și limpede: identificarea exclusivă a Bisericii Ortodoxe cu Biserica cea una a lui Hristos. Această idee poate fi exprimată în mai multe moduri, cum ar fi și acela că în afara Ortodoxiei nu există mântuire. Deci accentul cade pe faptul că doar Ortodoxia constituie Biserica, având rezultatul că ereziile sunt în afară, nu există alte „Biserici”. În plus, de aici decurge imposibilitatea rugăciunilor în comun și a proclamării unității ca scop al dialogului ecumenic.

Ca toate ereziile, diferențierea ecumenismului de dreapta credință constă în detalii. Mereu minciuna a fost aproape de adevăr, dar este vădită prin anumite particularități. De aceea este nevoie de precizie în exprimare pentru a fi excluse amăgirile. Cam la fel cum în trecut se cerea să se spune că Hristos este în două firi, nu doar din două firi, că sunt unite în mod neamestecat, neschimbat, nedespărțit și neîmpărțit sau că harul este perceput la nivel necreat șamd

Așadar nicăieri în textele adoptate la „Marele” Sinod nu apare detaliul că numai Biserica Ortodoxă este Biserica cea una, iar ereziile sunt în afara aceleia din urmă.

Într-adevăr, primul paragraf afirmă că Biserica Ortodoxă este (fiind) Biserica cea una, însă nu exclude că și eterodocșii ar fi parte din ea. Lipsește un „doar” sau „numai Biserica Ortodoxă” sau orice alt mod de a enunța exclusivitatea. Altfel, simpla echivalare a celor două entități se poate încadra într-o perspectivă ecumenistă conținută în Conferința de la Tesalonic, la care face referire documentul cretan câteva paragrafe mai jos. Se susține că unele „Biserici” se consideră continuatoare fidele ale Bisericii apostolice, pe când altele se socotesc nedepline, dar parte a ei. Teoria ramurilor, anume că Biserica este divizată în interior în mai multe tradiții și structuri, este mai complexă și acceptă nu doar fragmentarea, ci și grade diferite de autenticitate eclezială.

Din această perspectivă, afirmația din primul paragraf este o parafrazare mai elaborată și ar putea avea același rol ca formula de introducere a ecumenismului în sânul catolicilor la Conciliul II Vatican. Acolo, papistașii au scris, printre altele, că „Biserica Crezului … subzistă în Biserica Catolică …, deși multe elemente de sfințire și adevăr se găsesc în afara structurii ei vizibile” (Lumen gentium, I, 8). Puse în paralel, prima idee, că Biserica subzistă în cea catolică este exprimată la ortodocși prin formularea că Biserica Ortodoxă este (fiind) Biserica cea una. În plus, faptul că și eterodocșii sunt parte din Biserică este redat într-un fel de către catolici, iar în Creta a fost expus prin conceptul de participare de pe un loc principal la promovarea unității creștine din conștiință dogmatică: „crede cu tărie, în conștiința ei de sine eclesială profundă, că ocupă un loc principal în chestiunea promovării unității creștine”. Așadar atenția cade, nu doar gramatical, ci și logic, pe unitatea cu ereticii, nu pe exclusivitatea Ortodoxiei. Reformulată, ideea ar suna astfel: Suntem noi Biserica lui Hristos, dar asta nu înseamnă decât că deținem un loc principal în cooperarea cu ereticii pentru realizarea unității Bisericii stricate prin disensiunile dintre noi.

Mai mult, ideea că Biserica cea una nu se rezumă doar la cea Ortodoxă, ci cuprinde mai multe așa-zise Biserici se regăsește în citatul din Declarația de la Toronto: CMB adună „Bisericile într-o legătură vie între ele și să producă studiul și dezbaterea problemelor cu privire la unitatea Bisericii”. Deci Ortodoxia este una dintre multele „Biserici” care conlucrează și dezbat pentru realizarea unității Bisericii lui Hristos. Se înțelege că toate sunt parte din acea Biserică, dar că nu sunt în comuniune, le lipsește unitatea întreolaltă. Prin urmare această idee contrazice direct faptul că numai Ortodoxia este Biserica lui Hristos și eterodocșii sunt în afara ei.

Mai există și alte formulări și concepții, pe care le-am expus succint într-un articol pe temă intitulat Greșelile flagrante ale Sinodului din Creta.

În concluzie, ecumenismul în forma semnată la Creta suprimă chiar dogma din Crezul ortodox despre Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolească. Conform interpretărilor patristice, prin această expresie sunt afirmate cele patru calități ale Bisericii și faptul că ereticii sunt în afara ei. Pe când ecumenismul neagă aceste două lucruri.

Nu există până acum derogare de la linia adoptată în Creta

Pe lângă formulările semnate în Creta, nu există altă poziționare a ierarhiei române care să corecteze această poziționare ecumenistă. Dimpotrivă, toate comunicatele oficiale și deciziile Sinodului BOR au fost în favoarea primirii fără rezerve a actelor, pe care le caracterizează drept fără reproș, nu ar fi inovatoare, ba chiar un ecumenism lucid ar fi benefic și compatibil cu Ortodoxia.

Într-adevăr, IPS Teofan a răspuns public la somațiile celor care ulterior au întrerupt pomenirea în august 2016 și a respins teoria ramurilor, însă nu s-a dezis de semnătura din Creta și în octombrie poziția sa a fost consemnată în decizia Sinodului din toamnă de la București.

Din ce mi-a spus mie personal, consideră că nu se regăsește teoria ramurilor în documentele cretane, fără a putea indica pasaje clare care să o invalideze. Se poate spune același lucru despre ierarhia română, dacă avem în vedere broșura lansată în august 2017. În aceasta se afirmă că eterodocșii s-au despărțit de Biserica cea una a lui Hristos (§34). Pe de altă parte, deduce în mod fals excluderea existenței altor „Biserici” ca părți din Biserica una, sfântă din simpla formulare că Biserica Ortodoxă este Biserica cea una, sfântă. Cum am scris mai sus, fără precizarea că doar ea ar fi Biserică, nu este negată teoria ecumenistă a ramurilor. Aceasta deoarece perspectiva ecumenistă spune că diferite „Biserici” sunt și formează Biserica lui Hristos, se identifică total sau parțial cu aceea.

Așadar declarațiile acestea contradictorii nu rezolvă controversa. Atâta vreme cât există rugăciuni în comun, participarea la CMB și la alte organisme de dialog ecumenist și, mai ales, cât timp semnătura de la Creta este fără rezerve, orice alte declarații nu au puterea să infirme dogma stricată parafată sinodal. Altfel spus, diferitele declarații nu fac decât să arate ori că nu știu ce au semnat, ori că doar îi păcălesc pe credincioși pentru a liniști criticile ce i-ar fi aduse, dar să păstreze neștirbită aderarea la linia cretană. Prin aceasta se acuză singuri precum monoteliții din vremea Sf. Maxim Mărturisitorul, care interziceau prin decretul Typos orice discuție despre una sau două lucrări sau voințe. Așa cum atunci bagatelizarea dreptei credințe a atras anatematizarea acelora la Sinodul VI Ecumenic, la fel și astăzi se poate spune că cei ce afirmă atât dogma ortodoxă ecleziologică prin formulări corecte, cât și pe cea ecumenistă prin promovarea Sinodului din Creta se dezic și bulversează inacceptabil dreapta credință.

În rezumat, până astăzi, poziția ierarhiei noastre, fără vreo dizidență lăudabilă, este de a susține o viziune ortodoxă fără a o contrapune sau a combate prin ea decretele din Creta, ci validându-le în mod paradoxal sau schizofrenic, dublând totul cu participări și rugăciuni în comun la slujbe și manifestări și dialoguri ecumeniste. Ori credința nu înseamnă dualitate și duplicitate, ci mărturisire fermă și fără rușinare a lui Hristos. Altfel se ajunge la un melanj și sincretism de doctrine ce mai mult bulversează decât luminează.

Ambiguitatea aceasta este constatată și în hotărârea Sinodului BOR din toamna 2016, când a afirmat că nu s-au formulat dogme noi. Exprimarea aceasta trebuie privită în context. În contrapondere cu continuarea: „ci a mărturisit faptul că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească a lui Hristos”, se înțelege că este vorba de o validare a ortodoxiei contestate a Sinodului. Ori simpla afirmare nu înseamnă nimic fără realitatea efectivă. Adică strâmbarea dogmei despre Biserică nu poate fi contrabalansată de acea simplă propoziție, ci, dimpotrivă, cine susține că dogma semnată nu este o noutate și inovație devine el însuși mincinos și amăgitor.

Iar recunoașterea că textele pot fi explicitate, nuanțate, dezvoltate sau perfecționate nu cuprinde ideea de corectare, care e ceva diferit decât cele patru acțiuni menționate.

Mai rău, au fost alcătuite nu doar dogme noi, ci și canoane și practici liturgice noi, care țin de postire și cununie.

Inventariere sumară a restului afirmațiilor eronate

1. Dacă ar fi fost doar formulări neclare, problema nu ar fi fost gravă, ci rezolvabilă. Dar, fiind nu doar exprimări, ci idei greșite, întreruperea pomenirii este îndreptățită. Din păcate, recunosc și eu că s-a pedalat prea mult pe ideea folosirii inoportune a termenului de „Biserică” pentru eterodocși și nu a fost scos în evidență caracterul eretic de fond (teoria ramurilor, a Bisericii nevăzute și a bisericității nedepline sau graduale).

2. Dezacordul sinodalilor permis de regulamentul cretan este o găselniță și păcăleală. Aceasta nu înseamnă deschidere și sinceritate, ci înșelăciune și anularea votului fiecărui ierarh după conștiința sa dogmatică, pierderea în masa sinodală și distrugerea principiului sinodal ortodox. La Sinoadele Ecumenice din trecut, cine nu semna era scos din comuniune și anatematizat, pe când în Creta dizidenții sunt înghițiți prin reducerea lor la tăcere și permiterea unei opinii separate care să nu conteze. În plus, nesemnarea documentelor de către unii ierarhi nu a fost prevăzută de regulament, ci dezacordul trebuia consemnat în procesele verbale și atât.

3. Articolul 22 din documentul ecumenist ia în râs mărturisirea credinței prin exprimarea: „este de condamnat orice rupere a unității Bisericii de către indivizi sau grupuri sub pretextul păstrării sau chipurile a apărării Ortodoxiei autentice”. Ca și cum nu ar exista o apărare a credinței, ci numai pretext pentru aceasta și arogarea unei competențe străine. Deoarece sistemul sinodal este privit ca „singurul” ce „asigură” păstrarea credinței, nu ca ultim judecător (cum se afirmă în filmare, citind greșit textul corect de pe ecran). În felul acesta, atitudinile de mărturisire sunt privite batjocoritor pentru că ar fi interzise și imposibile. Această declarație este în contradicție cu tradiția ortodoxă și cu Enciclica din 1848, care considera că poporul este cel care validează prin receptare sau reprobare corectitudinea unui Sinod.

4. Canonul 15 nu înțelege prin „erezie osândită (κατεγνωσμένη)” cea declarată solemn și definitiv, ci tocmai una combătută indirect. În cazul ereziilor clarificate de Biserică nu se mai vorbește de cercetare sinodală viitoare pentru că aceasta deja s-a petrecut, pe când canonul permite oprirea pomenirii înainte de o anchetare sinodală. Iar traducerea românească „osândită” evită tocmai nuanța de condamnată, reducând-o la nivel de combătută, respinsă, dezavuată de Sinoade sau Părinți.

5. Condiția impusă de canonul 15 ca o erezie să fi fost osândită sinodal sau patristic pentru a opri pomenirea nu se referă la pronunțarea pe declarațiile episcopului în cauză, căci asta ar însemna tocmai cercetare sinodală a ierarhului sau combaterea lui numai de Părinți, lucru irealizabil. Părinții sunt tocmai cei atestați de Biserică, care au trăit în trecut; cum ar putea să existe cerința să înfiereze ei texte din prezent? Este suficient ca afirmații incriminate ale episcopului să fie în contradicție evidentă cu cugetul Bisericii exprimat în Sinoade și patristic și cel care întrerupe pomenirea să probeze acest lucru elocvent sau, dimpotrivă, ierarhul să respingă acuzele ce i se aduc.

6. Decizia Sinodului Bisericii Georgiei declară despre Sinodul din Creta la punctul 4 că documentele nu reflectă învățătura ortodoxă. Chiar dacă ei au hotărât să nu întrerupă comuniunea cu participanții, aceasta nefiind obligatorie, catalogarea ca abatere doctrinară îndreptățește pe nepomenitori în acțiunea lor. Întârzierea unei decizii finale se poate explica prin faptul că ea nu ține de competența lor și întrunirea unui Sinod Panortodox pe acest subiect cere timp și pregătire.

7. Decizia din 1983 (nu 1986, cum e greșit preluat anul de la Silviu Chirilă) a ROCOR este încă valabilă prin integrarea ei în Patriarhia Rusă. Încă din acea vreme era aplicată de emitenți ca alegere de a evita comuniunea cu ecumeniștii învederați.

8. Pe cât au fost decretele Typos și Ecthesis de eretice în vremea Sf. Maxim, cel puțin tot pe atât sunt și cele din Creta. Dacă avem în vedere că al doilea doar interzicea discuțiile dogmatice, ar fi mult mai moderat față de documentele din Creta.

9. Episcopul nepomenitorilor nu este Hristos ca înlocuitor al ierarhului eparhiot, ci ca autoritate supremă de care nu se rușinează în fața lumii. Arhiereul în funcție rămâne cel contestat prin întreruperea pomenirii până la o viitoare tranșare a problemei. În plus, nu e clar cine a afirmat sau de unde se deduce că aceasta ar fi o idee de forță a celor îngrădiți.

10. Conferința de la Moscova din 1948 a decis absentarea de la CMB. Aderarea din 1961 a apărut în urma unei modificări de situație? Între timp nu a apărut decât Declarația de la Toronto din 1950. Răspunde ea obiecțiilor ortodoxe? Aceleași Biserici pot lua măsuri radical diferite în timp în funcție de ereticii sau mărturisitorii ortodocși care decid. Așadar cele două perspective, de absentare sau de participare la mișcare ecumenică, nu sunt similare doar din considerentul că vin din partea aceleiași instituții, care poate fi afectată de schimbări în timp.

11. Comuniunea dintre Bisericile Locale Ortodoxe nu este un argument că ele nu văd o problemă dogmatică. Au mai existat situații când unele erezii au fost condamnate (precum Filioque), dar nu și promotorii lor din considerente de iconomie bisericească. Pe de altă parte, ecumenismul este în desfășurare și o eventuală osândire poate surveni în viitor și asupra celor care vor fi murit în erezia aceasta între timp. Declarația lor negru pe alb că la mijloc este o abatere dogmatică nu poate fi contrazisă de alte elemente conjuncturale.

Deoarece materialul celor de la Calea spre mântuire etalează argumentele și poziționarea generală a celor ce susțin ierarhia în problema Sinodului din Creta, combaterea lui reprezintă o respingere a sofismelor celor ce critică pe nepomenitori. Pe de altă parte, măcar aici există o angajare într-un dialog ce pare onest, pe când sinodalii fug până și să dea seama de acțiunile lor și se refugiază într-o refuzare a dialogului și o superioritate autosuficientă. În acest context, anticipez că cercetarea sinceră a celor expuse reprezintă o provocare pentru mirenii și teologii de rând dacă își permit să fie în opoziție cu ierarhia superioară.

Precizez că intenționez să realizez o prezentare video care să pună accentul mai bine pe toată problematica și să scoată la lumină și alte puncte importante pe care le-am lăsat deocamdată deoparte.