Care este domeniul la care v-ați gândit că nu va putea fi niciodată preluat de inteligența artificială?
Ei bine, vă înșelați.
A fost creat un robot care are abilitate artistică.
Faceți cunoștință cu Ai-Da, primul artist robot humaoid din lume!
Ai-Da este o realizare a art-directorului Aidan Meller care, apropiindu-se de aniversarea de 20 de ani de activitate în domeniu, s-a gândit că trebuie să glorifice momentul într-un fel. Cităm cuvintele lui:
„Nu aveam nicio iluminare. A fost rezultatul unei serii de lucruri. Sunt în lumea artei de ani de zile, dar nu mă implicasem niciodată în procesul creativ al unei opere de artă. Așadar, pentru a sărbători al 20-lea an de participare și angajament în acest domeniu, am decis să creez ceva.”
Aidan Meller (sursa: tosilab.it)
Nu are rost să descriu metoda tehnologică de lucru a Ai-Dei. Doresc să vorbesc strict despre subiectul Artei în sine, canalizat, se pare, de existența acesteia.
Ne-am obișnuit, sau educat, să credem că noțiunea de creativitate ține de o putere a conștiinței de a răspunde productiv în urma unor experiențe subiective de viață. Cu greu putem aloca această abilitate unor animale, de exemplu, sau unor elemente naturale total lipsite de viață. Oricât de mult am antrena un elefant sau o maimuță sau un papagal să dovedească abilități reproductive precum pictatul sau citarea expresivă a unor poeme, nu putem confunda acest fapt cu însăși abilitatea de a crea.
Procesul, psihologic, reprezintă o însumare a anumitor experiențe traversate conștient (cu putere personală de a emite o opinie asupra lor) și o organizare a acestora într-o formulă mentală astfel încât combinarea lor să faciliteze producerea unei noutăți, cu dezirabilitatea ca noutatea produsă să îmbunătățească, în vreun fel, traiul respectivului subiect.
Așadar, un animal nu este conștient de sine astfel încât să producă un element artificial nou cu valoare pentru intelect de pe urma căruia să viețuiască mai bine. Din contra, acesta este supus la anumite tratamente, abuzine sau nu, prin care este nimic mai mult decât antrenat să dovedească acțiunea finală de a picta sau de a manifesta alte comportamente „creative”. (Putem numi creativ procesul natural al unei păsări de a-și forma un cuib, de exemplu, însă scopul acțiunii este unul diferit de creativitatea umană prin care să își satisfacă intelectul. O pasăre ”creează” un cuib pentru un folos strict de supraviețuire fizică, deci acțiunea sa este coordonată mental de un instinct și nu de o contemplare conștientă, valorică, etică din partea ei.) La fel și în cazul copiilor mici care mânuiesc un creion pe hârtie și, automat, creează un desen dar nu sunt angajați conștient să ajungă la un scop anume, voit, analizat, contemplat. Și o astfel de acțiune este impropriu definită creativitate; ea nu este altceva decât o putere de a manevra liber un obiect care lasă urme vizibile, în cazul nostru, colorate. Practic, dacă numim că acel copil manifestă creativitate doar pentru că a dirijat un creion colorat pe o suprafață anume, dar e total inconștient de ce face și nu încheagă sub nicio idee concluzivă acea acțiune a sa, nu ne reține nimeni să spunem că și un melc care își lasă urma sa de-a lungul unei alei tot creativ este în procesul său. Este impropriu. Creativitatea propriu-zisă începe în momentul în care, conștient, asamblezi, manevrezi anumite obiecte pentru a realiza cu un scop voluntar, stabilit, o compoziție, de pe urma unei inspirații personale, intrinseci. Fie ea cu funcționalitate fizică sau nu, fie ea cu valoare artistică mai mică sau mai mare.
Creativitatea are nevoie esențială, deci, de o conștiință prin care să fii inspirat. Această inspirație, la rândul ei, se află în strânsă legătură cu abilitatea de a balansa gândurile pe care le ai pe o linie a valorii binelui și răului. Ce este bine? Bine este orice acțiune care generează viață, care face posibilă continuarea normală, ascendentă, liniară a vieții. Această abilitate de măsurare a valorii binelui omul o datorează unui spirit al său. Nu trupului, nu dimensiunii sale psihologice, ci unui spirit. Pentru că binele este legea Creatorului nostru. Creatorul nostru este de natură spirituală. Psihicul nostru este legătura dintre dimensiunea noastră fizică și cea spirituală. Inspirația, fondată deci pe cugetarea binelui și a răului, are nevoie de existența unui spirit. Ai-da are o dimensiune fizică. Ai-Da dovedește o logică algoritmică.
Ai-da, însă, nu poate avea inspirație. Ai-da nu are spirit. (analizează formarea cuvântului „inspirație” )
Asta ar fi una. Însă, robotul Ai-Da nu se numește pe sine doar un creator. Ea sau realizatorul ei. Se numește, oficial și mărinimos, ceva mai mult decât atât – un Artist.
Sunt multe voci trecute sau contemporane care au făcut o distincție clară între procesul de creativitate și geniul artistic. Grosso modo, da, ne exprimăm la adresa creativății cu o ușoară juxtapunere a ei cu noțiunea de artă. Sugerăm lejer despre cineva care are abilități creative că se manifestă artistic. Însă, în mod esențial, la nivel de exigență conceptuală, creativitatea este o reacție naturală, instinctivă a creierului de a compune o noutate prin alăturare de experiențe și senzații, iar un act încărcat de o adevărată valoare artistică este reprezentat de puterea acestuia de a transforma, de a mișca, de a modifica starea interioară a spectatorului către o versiune mai nobilă a lui și se datorează unei deosebite inteligențe, prelucrată, educată, măiestrită din partea producătorului. O primă diferențiere clară dintre acestea? Creativitatea nu are neapărat și o valorare morală, etică în sine, își poate propune și doar să evolueze experiențial, pe când a doua, arta, își are datoria de a înnobila ființa, ceea ce este superior simplei creativități fizice. Prima se poate rezuma la o experimentare sensibilă, exterioară, a doua cere o afecțiune interioară, o vibrație la nivel de spirit uman. Prima premerge celei de-a doua. Prima este dovedită natural de oricare dintre noi, indiferent de calitatea acesteia. A doua necesită o educație sau o aplecare mai profundă, deci și mai rară aflată printre noi. Arta este un proces dezvoltat la nivel intelectual, un proces dobândit prin exersare și printr-o stare dată neapărat și de un geniu intrinsec, fie acesta mai mic sau mai mare.
Nu e nevoie de multă analiză a realității să observi această distincție. E de un minim bun simț. Indiferent de remarca lui Picasso, nu putem numi orice copil ca fiind artist în profundul sens al cuvântului. Ci doar ca fiind creativ. Pentru că picturile copiilor nu provoacă privitorul să se schimbe din interior, nu îl sensibilizează decât dacă este conectat afectiv cu acel copil (dacă e părintele lui, dacă îl îndrăgește în vreo măsură anume, ș.a.m.d.)
A, picturile copiilor tind să aibă o anumită drăgălășenie vizuală? Da, pentru că mintea lor e plină de stări sincere și inocente. Dar nu e o regulă. Dacă dăm deoparte politețea artificială de a aprecia automat picturile copiilor, vom observa că nu orice creație infantilă e și plăcută vizual. E simplu. Drăgălășenia lucrărilor lor este accidentală, involuntară, un simplu produs al inocenței perspectivei lor asupra lumii și al exprimării lor naturale, instinctuale, sincere. Ce e sincer, creierul nostru apreciază. Ce e curat, inocent, creierul nostru îndrăgește. De aceea creațiile plastice ale copiilor tind să ne impresioneze pe noi, adulții. Bineînțeles, nu este exclus ca un copil să dovedeasă, într-adevăr, și abilitate de geniu. Dar cele două realități nu se confundă. Nu orice copil este geniu artistic, ci unii dintre copiii care își manifestă creativitatea se poate să fie și geniu. Celebrul exemplu (extrem) George Enescu. Ce înseamnă geniu? Facultate mentală prin care procesezi într-o anumită măsură realitatea și oferi soluții cu grad ridicat de eficiență vulnerabilităților acesteia. Ce înseamnă geniu artistic? Puterea unei opere prin care, tu, conștient de tine fiind, esți afectat intrinsec de ea într-atât încât să ți se schimbe în mai bine viziunea asupra lumii.
Ține de o decență ca aceste două realități să nu fie confundate.
Bine, dar te-ai aștepta ca cei din afara domeniului artistic să facă această confuzie. E oarecum scuzabilă. Dar ce facem când cei din domeniu, și nu oricine, ci chiar superiorități oficiale numesc stânga cu dreapta și dreapta cu stânga?
Propun să privim în profunzime, dincolo de atitudinea gratuită personală, pe care ne-o inducem, de a ne autosugera că elitele artisice ne direcționează automat și indiscutabil bine, prin însăși oficialitatea sau popularitatea lor. Citez un răspuns de-al artistei Tracey Emin dat într-un interviu referitor la întrebarea „ce face o lucrare de-a ei să fie artă și nu doar o adunătură de lucruri puse la un loc?”: „păi, în primul rând aceea este artă pentru că eu zic că este artă.”(vezi video Why beauty matters –Roger Scruton) Aceasta nu este o gândire izolată, e un imens val „filosofic” al contemporaneității. Orice contraargumentare a acestei replici ar fi aproape penibilă. Dar îndrăznesc, nerafinat. E ca și cum ai susține că o afirmație este adevărată în primul rând pentru că tu o crezi adevărată.
Să revenim la Ai-Da.
Ai-Da nu este o simplă reproducere umană, e o femeie.
Ai-Da nu este o simplă femeie, e una tânără.
Ai-Da nu este doar tânără, e de-a dreptul frumoasă. Caucaziană, brunetă, cu ochi căprui, cu buze cărnoase, înaltă, sveltă, cu părul des si lung, cu o voce caldă și cu răspunsuri rafinate, superioare. Oare întâmplător unii au resimțit o asemănare kardashiană cu ea? Pune pe gânduri de ce e astfel de specifică în reprezentarea ei umană. Artnet.com aprofundează delicat o opinie în privința aceasta (https://news.artnet.com/opinion/artificial-intelligence-robot-artist-ai-da-1566580).
Să mergem și mai departe.
Să judecăm produsul artistic. E limpede, povestea nu ar fi fost impresionantă dacă Ai-Da nu ar fi fost capabilă să producă opere de calitate. De altfel, acestea au fost prestigios și rapid vândute cu prețuri exorbitante. Dar ce anume l-a determinat pe autorul Ai-Dei să aibă nevoie de o astfel de identitate robotică? Nu reușește ființa umană să creeze îndeajuns de rafinat, de estetic, de inovator, de înălțător? ”Creațiile” Ai-Dei nu sunt cu nimic inovatoare în artă. Ce este inovator este însăși ”mâna de lucru”. Dacă aceleași lucrări ar fi fost create de un artist real, prețurile nu ar fi ajuns prea sus. Deci, pe față, nu calitatea deosebită, nu geniul artistic al Ai-Dei relevă prețul de vânzare al lucrărilor ci șocul că acestea sunt produse de un robot. (Desigur, tehnologic vorbind, discuția aici își poate avea polemicile ei.) O adevărată îmbunătățire a umanității, nu-i așa? Mă face să mă gândesc de două ori la însăși replica lui Aidan: „nu aveam nicio iluminare… pentru a sărbători al 20-lea an de participare și angajament în acest domeniu, am decis să creez ceva.”
Nu ne oprim aici.
Să vorbim de valoarea în sine a existenței unui artist robot. Ideea ne înspăimântă pe oricare, într-o primă fază. Ne simțim amenințați. Fie că suntem artiști sau nu.
Acesta este punctul la care am dorit sa ajung. Cu toții trăiam cu siguranța că cel puțin artele nu vor putea fi preluate de roboți, în lumea tehnologică în care ne afundăm. Dar haideți să disecăm provocarea.
Autorul Ai-Dei, într-un video oferit de dw.com (https://www.dw.com/en/painting-by-numbers/av-55596559), corelează șocul dat de apariția robotului său cu starea pe care a generat-o apariția aparatului de fotografiat din secolul 19 prin care pictura s-a simțit amenințată să dispară. Comparația e rezonabilă …și nu prea. Inovația de la mijloc de secol 19 ținea de o nouă tehnică de exprimare. Apariția Ai-Dei, însă, înlocuiește artistul în sine, și nu o tehnică de lucru. Inovația lui Aidan e o desacralizare cu mult gravă. Tehnici de manifestare artistică au tot fost inventate. Dar, până la urmă, dacă omul sfințește locul, și orice tehnică pe care o abordează acesta poate fi relevată valoric prin el. Necesitatea sacralizează orice act mijlocitor al scopului. În cazul Ai-Dei, ființa umană este eliminată la propriu. Cum pot fi cele două situații rezonabil comparate?
Însă, ca orice creștin, am un crez puternic că ceea ce este veritabil are o putere incredibilă și absolută de a răzbate orice travestire impertinentă a timpurilor. Sunt artiști și identități care au vociferat sau au contracarat în vreun fel invenția lui Aidan. Și vor tot fi. Alții o vor îmbrățisa, din cine știe ce motive. (aparatul de fotografiat și-a dovedit necesitatea, așteptăm să descoperim și necesitatea Ai-Dei)
Provocarea este reală. Va amenința oare existența roboților artiști viitorul artei umane?
Când aparatul de fotografiat a dovedit că poate imortaliza în imagine o realitate vizuală în doar câteva secunde, artiștii veacului s-au speriat. Pictura, când a apărut apartul foto, însemna îndemânarea umană de a reda în imagini anumite realități. Așa își câștigau pictorii bănuții. Ce s-a întâmplat atunci? Freamătul spiritului uman a răbufnit, în necesitatea lui de a-și exprima veșnic subiectiviatea de care este reprezentat prin legea divină pusă în el, și a descoperit noi valențe ale Artei, ale lucrului de artă manual, uman, real. Noul val care a izbucnit a înnoit revoluționar definiția Artei. Însăși subiectivitatea umană a fost elementul salvator, a fost elementul pe care umanitatea se pare că trebuia să îl descopere. Splendoarea unicității ființei umane prin trăirile intrinseci ale ei în raport cu lumea înconjurătoare și cu neobosita căutare a rostului divin de care se dorește guvernată. Relația intimă, personală, tainică, unică a individului cu lumea. Arta se înfundase ca un horn plin de fum în confuzia că aceasta ar însemna o perfecțiune tehnică de a reda realitatea obiectivă. Un meșteșug anume. Dacă s-a putut dovedi că și un aparat poate face asta, trebuia sa fie descoperite alte dimensiuni ale acestui concept divin. Apariția aparatului de fotografiat a fost lovitura din spate care a împins mințile veacului să scoată capul afară din horn.
Ceea ce a spus Aidan Meller e adevărat, apariția Ai-Dei va revoluționa arta, la fel cum apartul foto cândva, dar de data asta nu cred că va fi în favoarea lui. Aidan se lovește singur cu stângul în dreptul. În fața veritabilității, în fața istoriei autentice care va urma, el va decădea. Tocmai prin realizarea lui lansează o adevărată revelație pentru artiști:
Nu orice fel de manifestare creativă poate fi catalogată drept Artă!
Același freamăt adânc al Spiritului Uman ne va cere iarăși, înfometat, să ne apropiem de esența geniului artistic. Ceea ce ne arată cazul lui Aidan Meller și al Ai-Dei este faptul că, din nou și din nou, omitem, ca umanitate generală, definiția și rostul adevărat al Artei. Dacă pe artiști îi va înspăimânta existența acestui robot, înseamnă că aceștia șad cocoțați pe o definiție strâmbă a noțiunii.
Ai-Da nu reprezintă Arta.
Ai-Da nu amenință, deci, în esență, Arta.
Arta va începe să nu mai însemne, neapărat, perfecțiune tehnică. Va trebui să se dovedească, iată, că are în compoziția sa ceva cu mult mai mult decât atât.
Sunt artist. Aștept cu nerăbdare aerisirea conceptului. Cred, însă, că va dura ceva timp. Va fi un efort depus din partea fiecăruia dintre noi. Dacă!
(Pentru a grăbi, totuși, puțin, lucrurile, recomand artiștilor (și nu numai!) parcurgerea și a acestui TedX al AI-Dei. Ne pune, real, pe gânduri.)
Da… Trist… Ne jucam cu focul si habar nu avem cat de tare ne vom arde!
Ai-Da nu are emotii, dar arta este despre emotii. Este despre duh pe care o masina nu il are.
Foarte interesant articolul…cititndu-l traiesti niste sentimente contradictorii la inceput care se estompeaza treptat ca si eu le-am intilnit dupa ce acum citiva ani am aflat si eu discutind cu o ruda care locuieste in strainate care mi-a relatat tot ceva asemanator cum ca stiinta si tehnica au ajuns la asa nivel ca „un doctor din Olanda a operat in Singapore un baiat cu ajutorul unui robot comandat pe calculator”, ei bine, toate acestea i le-am relatat unui Sfint Parinte care mi-a spus cum ca „tot un om – doctorul- ca adica datorita lui coordonind operatia pe care a ingaduit-o Domnul au fost posibile toate acestea”!
Omul e construit prin lucrarea Domnului asa de desavirsit ca prin inteligenta si cu ingaduinta data de Sus s-au facut posibile toate acestea de care vorbim, deci despre oriciti roboti am vorbi, despre orice lucrari facute ca niste copii care par sa inlocuiasca omul, sunt doar niste masinarii care nu au suflet, sunt niste executanti reci creati prin inteligenta umana care e creatia desavirsita tot de Dumnezeu!
Minunat e Domnul si toate lucrarile Lui!
Situația robotului ajutător al doctorului, dacă am înțeles bine, e diferită. Robotul din Olanda, până la urmă, e o mașină coordonată de o voință umană. ”Creierul” robotului este doctorul din spate. Situația e acceptabilă, ca în cazul multor altor roboți care ne ajută de zi cu zi. Dar în cazul de mai sus, Ai-Da are o ”judecată” proprie. Ai-Da are o ”minte” proprie și, mai mult decât atât, emite PĂRERI pe care noi să i le ascultăm și eventual să ne ghidăm după ea. E extrem de gravă situația ei. Un alt robot asemăntor al Ai-Dei, Sofia, puteți căuta pe internet, are chiar și cetățenie dată deja. Până acolo s-a ajuns. Noi să ascultăm de niște ”judecăți” de-ale unui robot. Se va ajunge să fie considerată o crimă orice lovitură împotriva acestuia, ca în cazul unei ființe umane. Robotul doctorului e doar o masinărie și creatorii lui inteleg asta si se rezuma la atât, in considerentele lor, și e decent. În cazul Ai-Dei, creatorii ei consideră că Ai-Da are identitate proprie, are o minte proprie, arta Ai-Dei trebuie luată ca atare cu valoare ca a oricărui alt artist…uman. Judecata aristică a Ai-Dei este echivalată cu judecata oricărei alte minți umane creative. Adică opera unui artist uman poate să fie valorificată în funcție de comparația cu opera unui robot! Atât e impertinentă e situația. Pe ei nu îi interesează că noi credem că robotul nu poate avea conștiință. Trebuie să le dovedim asta, ca să ne facem ascutați, în fața vremurilor.
Toti oamenii in perceptia mea s-au nascut inzestrati cu anumite daruri date de Sus pe care ar trebui sa le constientiezeze treptat – pe unele sa le foloseasca in scopul binelui, pe altele sa le dezvolte si sa le corecteze daca nu s-au folosit asa cum se cuveneau, iar pe altele chiar sa se straduie sa le dezvolte (ma refer in special la credinta) care se dobindeste treptat dupa ceva truda si diverse sacrificii.
Daca unii cinta frumos, sau scriu cu talent, sau au cine stie ce alte daruri, exista si oameni care nu au asa talente, (desi sigur au ei altele pe care posibil le ignora), dar in ambitia lor cum nu accepta aceasta ca sa fie lipsiti oarecum de inteligenta emotionala, atunci ei fac asa cumva sa incerce sa „progreseze” si pe aceasta cale!
Daca un copil in logica lui copilareasca se bucura cind vede papusi/jucarii care merg/clipesc/cinta/vorbesc, la maturitate crescind pretentiile lor, iar unii inventeaza diverse altele care cica ar avea si acestea o „asemanare” cu oamenii si uite-asa cind intilnesc „picturi” facute fara emotie le cumpara si la preturi exorbitante ca „iasa in fata” ca adica „uite, exista si lucruri masurate cu masura lor”!
Cum sa „calificam” toate acestea? Snobism sa demonstreze ca ei pot cumpara orice, sau sfidare voita…(deja refuz sa ma mai gindesc)!!!
Eu as propune Ai-dei o incercare sa „vorbeasca” despre o opera de arta veritabila cum ar „percepe-o”
ea…(nu indraznesc sa mai propun sa „constatam” ce reactii ar avea daca ar fi pusa sa „picteze” o icoana ca mi-as acoperi ochii sa nu mai vad cum ar arata aceasta)!
Astept sa citesc articolul dvs., respect, Doamne ajuta tuturor!
Ai-DA nu poate vorbi de la sine. Acest lucru nu il poate realiza omul prin creatiile sale. Ai-DA vorbeste doar ce i se spune de catre programator sa vorbeasca. E adevarat ca poate invata singura, dar acest „invata” nu e ceea ce ne-am astepta noi. Ea doar gaseste tipare pe care le aplica, nu e in stare sa aiba pareri personale. Ea nu alege liber, ea alege statistic, matematic, prin aceste tipare. Tocmai de aceea robotii acestia sunt periculosi. Pentru ca ei iau decizii asa zis la „rece”, nu sunt in stare sa vada dincolo de „bula” lor, de datele care le sunt furnizate.
Ati subliniat si dvs ca robotii sunt niste masinarii inventate de niste oameni superinteligenti/dotati intelectual care se comporta asa cum se comporta (adica exact ca niste masinarii)…am folosit o ironie ca „astept sa ne vorbeasca Ai-da” identica cu una in care noi fara rugaciune sau fara credinta i-am cere muntelui sa se clinteasca si bineinteles ca nu se clinteste, am dat de inteles ca eu cred in fapta omului – asa cum e ea – in niciun caz in aceea a robotilor, ca traim printre oameni si avem toti suflet!
Ei recunosc ca robotul nu are nici constiinta, nici emotii. O spun explicit in video. Doar ca pun la indoiala faptul ca arta ar avea legatura cu emotiile si constiinta, pe baza unor definitii vagi ale artei, ma gandesc ca definitiile sunt moderne. Ai-DA aparent emite PARERI, a fost „invatata” sa spuna acele lucruri pe baza datelor care i-au fost furnizate. E drept, si noi functionam intr-un mod asemanator. Doar ca alti oameni incearca sa o impuna pe Ai-DA, ca si cum ar avea pareri si asta e periculos. Se stie ca inteligenta artificiala este influentata de setul de date care ii sunt furnizate. Pericolul este ca un hacker sa ii furnizeze acestui robot care nu gandeste seturi de date care au ca scop raul, distrugerea si acest robot, facand nimic altceva decat statistici, sa „traga concluzia” ca binele e de fapt acel rau. Ai-DA nu e in stare sa aleaga de buna voie. Aceasta este o insusire a omului care il apropie de Dumnezeu.
Toate cele scrise sunt valabile dacă arta este privită ca aducătoare de un anumit tip de frumos, care stă în legătură cu binele. Cum lucrul acesta tinde să fie desființat și abstractizat, se ajunge spre forme așa-zis artistice grotești chiar sau cel puțin neclare. Este curios că legarea artei de urât și rău merge în tandem cu inteligența artificială, cu inumanul și mecanica. Parcă în exprimarea răului nu mai este nevoie de expresivitate, ci chiar de opusul ei, de opacizare.
Din păcate pentru Ai-Da, arta este legată de bine și, deci, o conștiință artificială nu va reuși niciodată să producă ceva bun.
Cel mai important aspect este acela că nu există sau sunt forțate criteriile după care stabilim ce este frumos. Mai întâi trebuie să fie validată arta robotului, apoi să vorbim despre ea. Dar foarte adesea se merge înainte cu wishful-thinking, cu dorința și ambiția, mai greu cu punerea în aplicare. SF-ul rămâne mereu SF, deși ne invadează tot mai mult existența prin propaganda care i se face.
Exact în această direcție îmi adun gânduri prin care voi încerca să concretizez, într-un articol viitor, ce ar (mai) însemna noțiunea de artă, pentru noi, astăzi. E foarte important, din moment ce arta/cultura ne determină într-atât viața socială de zi cu zi. Din fericire mare pentru noi, anunț că sunt elite, chiar și foarte actuale, care au făcut legături puternice între artă și frumos și bine, prin discursul lor. (până la urmă, chiar și fără ei, învățătura creștină ne e din plin de ajuns să ne putem fonda argumente indiscutabile în privința acestor corelări) Voi îndrăzni, dacă mi se permite, pentru că există o mult prea mare deviere de la esența artei, în opinia mea, în societatea de azi. Și suntem afectați real și noi, creștinii.
Da, mai întâi s-ar cere validarea artei robotului ca să putem apoi avea o discuție cu sens pe seama ei, dar deja cred că suntem cu toții de acord că e pleonasmică expresia, chiar dacă subiectul ne cere s-o folosim. Deși,însă, pentru noi nu va fi niciodată validă, pentru lumea din care provine Ai-Da, este. Și de aceea țin să dezvoltăm astfel de subiecte. Ei nu își văd încoerența culturală. Ori dacă o văd, au multe motive să nu se oprească din ce fac. Eu una, am puține dubii cum că acele picturi chiar ar fi făcute de Ai-Da. E destul de posibil să fie o excrocherie, dar e doar un scepticism subiectiv. Am dezbătut subiectul pentru că e iminent, oricum.Țin să vin/venim cu contaargumente logice împotriva acestor realizări sau filosofii ale acestor oameni, că, până la urmă, chiar și adevărul spiritual are logică în sine. E imbatibil, odată emis.
Iar legat de SF, pe mine deja mă doare în măduva oaselor de cât de invadat îmi e domeniul de tehnologie. Nu exclud folosul ei, dar susțin cu tărie că este nevoie imperativă de o decență atentă de uz a acesteia. Atât de invadat e încât noi artiștii ne facem capul fundiță încercând să ne găsim de lucru manual în domeniu. E reală confruntarea. Pe de-o parte, ne zbatem o cu incultură crasă, de pe urma căreia ne sugem degetele de foame și de o decadență morală și socială, și pe alta, sunt inventate astfel de ”identități” care anihilează și mai mult cultura adevărată. De aceea mi s-a strâns pielea pe spate când am descoperit subiectul de mai sus. De ajuns cât era de marginalizată, de desființată artă lucrată de mână omenească. SF e mai aproape de noi decât credem. Dar nu-mi pierd năpdejdea. Într-un fel adânc, așa e, vă da dreptate, ipocrizia SF-ului are picioare scurte.Ține de noi să i le măsurăm și să le tăiem… de la rădăcini. Spre asta nădăjduiesc.