Liniile de forță ale materialului video de mai jos sunt următoarele:
– Întreruperea pomenirii are o tradiție în Sfântul Munte în secolul trecut și Mănăstirea Esfigmenu a adoptat o schimbare față de linia obișnuită în anul 1972, anume încetarea comuniunii cu cei care încă îl pomeneau pe Patr. Atenagora. Este foarte posibil ca aceasta să fi fost făcută la influența Monahului Teodorit, ulterior Ieromonah hirotonit probabil de facțiunile stiliste din Grecia.
– Canonul 15 observă că oprirea pomenirii în caz de erezie este o sancționare sau combatere a episcopului și nu produce o rupere a „unirii Bisericii”. Tradus, aceasta înseamnă că în mod normal întreruperea pomenirii coexistă cu pomenirea pentru că prima exprimă mustrare și nu se opune sau nu o anulează pe a doua, adică manifestarea comuniunii generale sau a unirii Bisericii prin pomenirea ierarhului. Deci, transpus simplu, întreruperea pomenirii trebuie realizată în interiorul pomenirii ierarhului pentru a fi în granițele descrise de canon. Altfel exprimă altceva, o schismă/ruptură/scindare nedorită și nefolositoare.
– Sf. Nicodim Aghioritul explică pe baza canoanelor limpede că doar un Sinod poate caterisi, excomunica sau anatematiza pe cineva și până la luarea unei decizii în acest sens cei vinovați sunt deplin lucrători sacramental.
– Sf. Grigorie Palama exprimă în termeni antagonici paradoxul unui episcop ce propovăduiește o erezie (în persoana Patriarhului Caleca). Unul ca acesta este decăzut din Biserică, fals slujitor și totuși învățător al adevărului și episcop valid.
– Teoria conform căreia este necesară întreruperea pomenirii când un episcop propovăduiește o erezie este o reîncălzire contemporană a ideii părtășiei la erezie prin comuniunea directă exprimată în sec. VIII-IX de Sf. Teodor Studitul, dar pe care Biserica a respins-o și chiar a condamnat-o.
– Astăzi este oportună întreruperea pomenirii pentru a combate eficient noua fază a ecumenismului în sânul Ortodoxiei, anume proclamarea lui sinodală la Creta în 2016. Doar o opoziție fățișă și puternică poate respinge acest atac asupra dreptei credințe, însă fără a aluneca în poziționări schismatice, fapt ce ar duce la provocarea unei noi răni în loc de vindecarea celei deja existente.
Părinte, nu credeți totuși ca e un nonsens pentru mine , ca mirean, ca într-o duminică să particip la slujbele unde nu se pomenește ierarhul iar în duminica următoare să particip unde se pomenește? Eu așa înțeleg ca spuneți dvs. din toate materialele dvs. Acest lucru e o nebunie… întreruperea pomenirii. U msi are nici un sens. Chiar nu înțeleg ce vreți să spuneți.
Nu există obligația de a participa când la o slujbă, când la alta, ci faptul că nu există contradicție. Mai precis, întreruperea pomenirii se face în cadrul pomenirii, altfel se iese din Biserică și asta înseamnă schismă.
Este non-sens dacă mergem pe o logică schismatică. Părinții athoniți asta au făcut, la fel s-a procedat pe vremea lui Nestorie. Sensul ortodox acesta este. Dar, din păcate, s-a ajuns până la primirea și înrădăcinarea în minte a unei concepții și a unui duh dezbinător și schismatic, de rupere, bazat pe frica de întinare, care este străină de constituția sfântă, nu contagioasă a Bisericii.
Mulțumesc de răspuns dar vă rog să explicați cum anume întreruperea pomenirii se face în cadrul pomenirii? Iertați de insistența!
Adică fără a intra în contradicție sau a exclude pomenirea, considerând-o greșită. Concret, a fi în comuniune cu cei care pomenesc, așa cum s-a practicat oprirea pomenirii de athoniți în 1924 și 1965 până ce Măn. Esfigmenou a schimbat linia în 1972 și s-a rupt de toți care păstrau comuniunea cu Patriarhul. În mod normal, aveau comuniune liturgică și abia esfigmeniții au schimbat macazul și au refuzat-o cu pomenitorii.
Ma bucura nespus parinte ca ati adus in lumina parutul paradox al pomenirii sau nepomenirii episcopului care invata invataturi straine, de cele pe baza carora a fost investit de Biserica, in baza cononul 15 (I-II Constantinopol), si ca l-ati expus in luminia UNITATII sau UNIMII Bisericii (si nu in intunericul extremelor). Ce in duh de unitate si dragoste prin madularele sale si in limitele canonice ale canonului 15, se straduieste sa sanctioneze si sa vadeasca boala si rana adusa in sanul Bisericii de catre episcopul decazut din dreapta credinta. Caci, doar in duhul dreptei intelegeri canonice si patristice, se poate aplica doctoria corecta si tamaduitoare, nu prin intelegeri si pozitii zelotist-schismatice, ce nu fac altceva decat sa scociorasca rana si sa o adanceasca. Cu ingaduinta, Sfintiei Voastre, pentru cei ce inca se cufunda in neintelegerea paradoxului canonic al UNITATII pomenirii si nepomenirii, pentru limpezime si inteles practic (si la indemana intelegerii tuturor) propun urmatoarea analogie de tip modern cu o mare companie (sau firma): Sa spunem ca mai multi directori statutati ai acestei companii, pentru interes propriu sau interese straine, incalca statul companiei angajand compania in activitati extra-statutare si ilegale. Ca si reactie la aceste activitati extra-statutare, unii angajati ai companiei, se opun in departamentul director de care apartin, directorului in speta (sau rup „comuniunea”/ colaborarea cu el), insa pentru ca sunt angajati loiali companiei, lucreaza in sanul ei cu ceilalti din compartimentul lor, pentru binele companiei, insa aducand totodata la cunostinta consiliului de administratie director aceste abatari, ca mai devreme sau mai tarziu sa se solutioneze ingeritele statutare. De notat aici, ca angajatii loiali ai companiei, trag aceste semnale ca si FORMA DE PROTEST fata de directorul in cauza din departamentul lor si lucreaza cu ceilalti din departament de un cuget cu ei (chiar daca acestia sunt inca sub colaborare directa cu directorul in cauza si nu au rupt colaborarea directa cu el), INTRU UNITATE pentru binele firmei. Caci, daca acesti agajati loiali (ce au rupt colaborarea directa cu directorul lor), ar rupe colaborarea SI CU cei loiali companiei (ce nu au rupt colaborarea) din departamentul lor, ar insemna sa nu-si mai poata indeplini sarcinile pentru care au fost angajati si prin urmare sa ramana fara loc de munca. Deci, luarea lor de pozitii (ai acelor angajati ce au rupt colaborarea cu directorul lor direct) este o forma de protest fata de directorul in speta, nu o izolare de restul departamental al companiei, caci asta ar insemna iesirea din companie si pierderea locului de munca. Iar talcul analogiei este urmatorul: Compania este Biserica. Consiliul de administratie director este Sinodul. Directorii sunt episcopii. Angajatii loiali sunt managerii (preotii) si salariatii (mirenii). Prin urmare, sa luam aminte ca nu cumva, din orbirea mintii, din ravna fara discernamant, din atitudine zelotist-schismatica, sa ramanem „fara loc de munca” in Biserica pe care zicem ca o slujim. Ci mai mult, sa cautam in duhul dragostei, unimea si unitatea Bisericii cu cei ramasi loiali ei, intru deplina comuniune CARE SI PE ACRIVIE STIE SA O PASTREZE si PE ICONOMIE SA O ARATE.