Restricțiile de pandemie covid-19 impuse slujbelor bisericești și
împărtășirii cu Sfintele Taine reprezintă un subiect fierbinte, o intruziune și
un teren cedat de creștini la nivelul credinței și trăirii bisericești. Trei
puncte fierbinți, de mare importanță, sunt atinse de această declarație a
preoților greci de spitale: libertatea religioasă, rolul spiritualității în
tratarea bolilor și așa-zisa contaminare prin Sfintele Taine.
Cu atât mai mult acum, când suntem conduși spre o[nouă] normalitate, credem că a venit plinirea timpului să luăm poziție cu privire la un subiect extrem de serios și duhovnicesc prin excelență și noi, clericii care semnăm mai jos, care slujim în așezăminte spitalicești din Republica Elenă.
Subiectul participării bolnavilor/credincioșilor la Taina Vieții nu este drept să fie abordat de către cei ce nu sunt inițiați decât superficial; de altfel, nici o minte omenească nu este eliberată, nu privește curat și nu discerne lucrurile cu claritate dacă nu are lumina lui Hristos, oricât de mare și importantă ar fi pregătirea ei, pentru că mintea omului, când se depărtează de Dumnezeu, după cum spune Sfântul Grigorie Palama, «dobitocescul devine demonic», forțează limitele ei firești și se alienează, fiind deviată de iubirea de averi, de slavă și de plăcere.
În epoca în care drepturile omului monopolizează cotidianul nostru este deplorabil să fie încălcat dreptul la libertatea religioasă, care este consfințit și constituțional. Conform cu articolul 3 și articolul 13 ale din Constituția greacă, fiecare om din Republica Elenă are dreptul de a fi religios. Mai ales că libertatea religioasă este consolidată și la nivelul reglementărilor internaționale. Articolul 9 al Convenției Europene garantează libertatea religiei. De asemenea, articolul 10 al Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene stabilește că fiecare persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și religie.
Toți bolnavii/credincioși care simt nevoia de întărire duhovnicească și sufletească, se refugiază la comuniunea cu Dumnezeu, nu deoarece i-a forțat cineva, ci din conștiința deplină a acestei alegeri a lor și în duhul cuvântului Apostolului Pavel: „Căci noi am fost chemați la libertate”.
Abordarea de astăzi a înfruntării bolii se concentrează, după cum este cunoscut și general acceptat, pe medicina contemporană și în totalitate pe metodele ei «lumești», care doresc să pună sub administrare viața și moartea.
Cu toate acestea, dată fiind opinia care câștigă tot mai mult teren în știința modernă cu privire la proveniența psihosomatică a bolii – că sănătatea umană este în directă dependență de modul de viață și că, în cele mai multe cazuri de boală, metoda de tratament corectă ar cere pacientului să facă schimbări radicale în viața lui, poate chiar o revizuire a viziunii sale despre lume, și nu doar un tratament medical-farmaceutic – este semnalată o lipsă de cooperare atât din partea medicilor, care se tem că-și pierd caracterul științific dacă vorbesc despre credință, cât și din partea preoților, care se tem de „secularizare” dacă sunt acceptate realizările științei medicale, cei de-al doilea uitând uneori vorba vechi-testamentară: Cinstește pe medic cu prețul lui pentru serviciile lui, pentru că și pe el l-a făcut Domnul. Căci vindecarea este de la cel Preaînalt (Înț. Sir. 38:1-2).
Deci se pune, pe de o parte, chestiunea comercializării înțelesului terapiei și, pe de altă parte, întrebarea despre poziția preotului în această concepție holistă diferită despre înfruntarea bolii.
În orice caz, desigur, această abordare a înțelesului terapiei arată importanța determinantă a prezenței dumnezeiești, cât și rolul oportun al clericului alături de omul suferind.
Prezentăm în această declarație comună a noastră experiența noastră de ani de zile în slujirea noastră în așezămintele spitalicești, în acest domeniu aparte al încercărilor omenești, experiență care ne permite să întărim certitudinea cuvântului: dacă primim că experimentul se bazează pe observație, atunci informăm toți fără înconjur și cu deplina cunoaștere/conștiință a acestei poziții că niciodată nu am văzut cu ochii noștri, ba nici n-am fost informați de vreun personal medical al instituțiilor pe care le slujim că a fost o difuzare a virușilor sau a bacteriilor de la un bolnav la altul prin dumnezeiasca Împărtășanie pe care am dat-o, chiar și în cazuri de bolnavi cu boli grave sau transmisibile, fie a unor bolnavi al căror sistem imunitar se afla în blocaj (καταστολή).
Totuși nici noi înșine niciodată nu ne-am îmbolnăvit din cauza consumării pe care am săvârșit-o mereu după Sfânta Împărtășanie.
Este vremea ca medicina să vadă omul ca o entitate psiho-somatică unitară și trebuie să accepte progresiv că duhovnicia joacă un rol în boală, în îngrijire și în convalescență. Căci mereu oferim acestea cu o gură de dragul unității credinței și a restabilirii adevărului.
Nota noastră: În tradiția ortodoxă nu există indicații precise cu privire la împărtășirea bolnavilor contagioși în afară de unele referințe indirecte, care pot face o ideea asupra subiectului, dar fără să-l lămurească pe deplin. Însă acum ne confruntăm cu ceva diferit, cu o abordare și cu o boală ce acționează în mod cu totul diferit față de orice s-a întâlnit până acum.
Asimptomaticii sunt un concept nou în bolile contagioase. În mod normal, cei ce au o boală molipsitoare gravă pot fi identificați ușor după semnele exterioare, după deteriorarea evidentă a sănătății, și astfel pot fi izolați relativ eficient. În cazul coronavirusului, deja avem un virus care nu mai poate fi depistat ușor, e extrem de transmisibil și chiar mortal (conform prezentării oficiale). Deși nu există informații foarte clare cu privire la mecanismul transmiterii bolii.
Așadar, pe lângă faptul că izolarea nu se aplică doar celor bolnavi cu simptome, ci tuturor, un alt aspect este acela că totuși trebuie să fie permise anumite activități și contacte între oameni inerente, cu măsuri de protecție. Care sunt și cine le stabilește? Faptul că ele fac parte din sfera drepturilor fundamentale face mai dificil procesul. Ce trebuie restrâns și ce trebuie protejat? Toată problematica este pusă la un nivel foarte complicat de niște autorități puțin cunoscute și pe principii neclare, ceea ce face ca puterea să fie concentrată în mâna celor ce iau deciziile, pe când populația rămâne fără drept de replică. Iată anormalitatea instaurată în toată splendoarea ei.
În primul rând, toate teoriile legate de virusul corona sunt foarte șubrede și pun o presiune socială imensă, dar artificială ca nu cumva să se îmbolnăvească sau să moară cineva de el. În condițiile în care rata mortalității este undeva între 0,2-3% și majoritatea victimelor au avut comorbidități grave, acest imperativ este foarte nerezonabil și chiar inutil. Nu poate fi aceasta o prioritate pentru nici un om normal și mai ales la o astfel de cotă, adică să se ajungă la 0 îmbolnăviri. Dacă tot este atât de valoroasă viața, ar trebui să existe răspundere și pentru toate celelalte pagube (chiar și morți din alte cauze) provocate zadarnic de izolare.
În acest nou context de forță majoră, este și mai inexplicabil să fie atacate toate nevoile și drepturile umane, printre care și credința în Dumnezeu.
Bolnavii contagioși pot transmite boala prin Împărtășanie prin diferite moduri, printre care contactul și apropierea de preot, de cei din biserică. De aceea în trecut nu se făceau nici înmormântări, nici slujbe de frica molipsirii prin orice fel de contact cu cei bolnavi. Și existau reacții extreme de izolare din frică. Nu erau săvârșite slujbele dintr-o frică reală. Deci nu era nevoie de alte reguli și canoane care să reglementeze ceva pentru că ținea de credința, dragostea, compătimirea și bărbăția fiecăruia. Însă acum totul este diferit, e o dictatură ciudată și cumva infantilă.
În sfârșit, în aceste împrejurări ciudate, e bine să cerem și să ținem și noi cont de câteva lucruri fundamentale: libertatea (nevoia) noastră religioasă, de faptul că nu există o documentare că Împărtășania ar contamina și că realitatea socială și medicală nu poate fi gândită doar după reguli „științifice”, fizice, ci și duhovnicești. Există o demonizare care ni se impune sub diferite pretexte, pe care Părintele Paisie a surprins-o foarte bine astfel: „Uite cum stau treburile. Știi ce se întâmplă? Răul este următorul: te vor lăsa să faci ceea ce vrei, dar vor forța lucrurile. Adică îți vor zice: ,,Crede în orice vrei! dar te vor arunca la coșul lor de gunoi, te vor duce acolo unde voiesc. Tu doar să intri în coșul lor de gunoi și să crezi în tot ceea ce vrei! Eu te duc acolo unde voiesc, tu poți să crezi în ceea ce dorești! Da!da!…vezi, mai târziu acest sistem satanic va strânge șurubul!…”
al celui între Sfinţi Părintele nostru Epifanie, Episcopul Ciprului
Binecuvântat este Dumnezeu.
Podoabă a trupului este capul, care stă deasupra trupului, iar
podoabă a praznicelor e praznicul de astăzi. „Care este?”, zice. Prăznuim înălţarea lui Hristos cu trupul ca ceea ce se
arată plinirea praznicelor împărăteşti.
Căci, precum capul este cu înfăţişare luminată, aşa şi praznicul de astăzi străluceşte frumuseţea harului dumnezeiesc; însă cei mulţi, necunoscând măreţia acestuia, îl socotesc mai prejos. Şi, dacă voiţi a învăţa, aţintiţi-vă cu răbdare la mine mintea! Numai vă
rog să lucraţi împreună cu mine prin rugăciuni şi suflările cele de plumb domoliţi-le şi valurile bârfirii liniştiţi-le şi daţi-mi mie auzul neocupat. Căci, după înţeleptul Solomon, «cuvintele înţelepţilor întru odihnă sunt ascultate»(Eccl.
9:17). Aşadar praznicul cel dintâi e naşterea cea înfricoşată şi minunată după trup a lui Hristos. Căci
cum nu e minunată coborârea din ceruri a lui Dumnezeu la noi, dar mai degrabă
împreună-coborâre? Pentru că Stăpânul tuturor a socotit vrednică înfăţişarea robului de a o uni cu Sine şi Cel ce cuprinde toate a avea maică
săracă. Al doilea praznic e cel al Teofaniei, care are o privelişte cu mult mai mare decât primul. Căci la
primul praznic steaua a arătat pe Dumnezeu Cuvântul cel născut, iar la al
doilea praznic Ioan a strigat: «Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul
lumii» (In. 1:29). Şi Tatăl a întărit mărturia Celui botezat, strigând din cer:
«Acesta este Fiul Meu ce iubit, întru Care am binevoit» (Mt. 3:17).
Însă nici atunci nu a fost întreagă dobândirea întregii înţelepciuni deoarece trupul muritor încă nu
primise prin Înviere nemurirea. Al treilea praznic după patima cea mântuitoare,
Învierea, face vii prin botezul sângelui Lui pe cei ce străfulgerează de lumină
şi sunt renăscuţi prin apă şi prin Duh Sfânt. De aceea chiar şi lumea căzută a sculat-o şi pe Adam, cel ce a căzut de demult, l-a
învrednicit de viaţă
veşnică. Prin lemn a mâncat Adam moarte, prin
lemnul crucii viaţă lumii se dăruieşte. Şi acesta s-a arătat mai slăvit decât
praznicele de dinainte deoarece întru el moartea, omorând prin moarte moartea,
a adus viaţă veşnică celor muritori. Însă nici acesta nu avea plinătatea
bucuriei, ţinând pe pământ pe Cel înviat. Şi cel al Cincizecimii are bucurie mare şi mai presus de cuvânt, în care s-a dat
apostolilor Duh Sfânt; dar astăzi, în ziua Înălţării, toate s-au umplut de veselie. Deschizând
cerurile cele luminoase şi
urcând văzduhul cel din părticele mărunte şi pe cel din pământ în buclele cele cereşti înnodându-l şi toate firile îngerilor stârnindu-le
spre neîncetată bucurie, străină privelişte ne-a arătat, trupul nostru ridicat pe tron împărătesc. Unde
sunt cei ce se îndeletnicesc cu hipodromurile şi iubesc măiestria vizitiilor? Veniţi, vedeţi hipodrom uimitor, Creatorul zidirii ţinut în car omenesc, nu pe pământ râpos
mânând, ci suindu-Se în chip nou pe drumuri eterice şi zorindu-se să ia loc în sânurile cele
cereşti şi depăşind pe
Veliar, răsturnându-l cu putere.
Însă copiii iudeilor cei zavistnici, auzind adevărul, că
Hristos S-a înălţat la ceruri, vrând să facă să pălească
minunea cea uimitoare a dreptăţii
lui Ilie, îl aduc pe Ilie, spunând: Ce vă daţi în vânt, creştinilor, că S-a înălţat Hristos, precum spuneţi? Căci şi Ilie, om fiind, învrednicindu-se de o
slavă asemănătoare, s-a înălţat
la ceruri. Către aceştia ne
adresăm cu îndrăzneală: Pentru ce, o, iudeilor, prădaţi cărţile şi nu vedeţi cele scrise în ele cu amănunţime? Pentru ce citiţi şi nu cunoaşteţi? Căci ce zice dumnezeiasca Scriptură? «Şi s-a înălţat Ilie întru cutremur ca la cer» (4Rg.
2:11); iar «ca la cer» are o înţelegere
nedesluşită, iar „la cer” arată vădit adevărul.
Iar că nici Ilie, nici altcineva nu s-a suit la cer decât Singur Cel ce S-a
coborât din cer, Fiul Unul-născut al lui Dumnezeu, El Însuşi a spus-o despre Sine, încredinţându-le pe toate: «Nimeni nu s-a suit în
cer decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer» (In. 3:13), Păstorul cel bun, Care, lăsând
cele nouăzeci şi nouă de oi ale îngerilor în munţii cereşti şi oaia cea
rătăcită aflând-o şi purtând-o pe umeri şi la limanul cel ceresc aducând-o,
Părintelui Său aducând-o ca dar, spune:
„Aflat-am, Tată, oaia cea rătăcită, pe care, înşelând-o şarpele cel viclean prin măiestriile sale,
a rătăcit-o şi i-a arătat căi rele şi a murdărit cu tina politeismului curăţia dumnezeieştii cunoştinţe. Văzându-o,
deci, că se înăbuşă în mocirla vieţii, am răpit-o degrabă la dreapta
dumnezeirii Mele şi am spălat-o cu milostivirile
îndurărilor în curgerile Iordanului şi,
miruind-o cu buna mireasmă a Sfântului Duh, am sprijinit-o prin Înviere, făcând
vrednică de dumnezeirea Ta pe cea străină, pe oaia cea cuvântătoare”.
Astăzi diavolul se jeluieşte de înfrângerea casei sale, văzând
trupul nostru suindu-se la ceruri; astăzi păcatul e dezlegat ca un fum prin
Înălţarea lui Hristos Iisus; astăzi diavolul
se tânguieşte, spunând: „Ce voi face, nenorocitul? Răpind
de la mine pe toţi cei din veac ca un şoim iute, deşert m-a făcut şi, tăindu-mi din toate părţile aripile, m-a azvârlit la pământ. M-a
amăgit Fiul Mariei. N-am ştiut
că Dumnezeu Se ascunde în trup omenesc. L-am văzut îmbrăcat în trup omenesc şi, socotindu-L om simplu, i-am mişcat pe iudei împotriva Lui şi pe cele ce nu cutezam să le răpesc prin
mine însumi, pe acestea le-am lucrat prin iudei. Mii de cleveteli am născocit,
tot felul de ocară am gândit asupra Lui; cu trestie şi cu burete L-am adăpat; cu spini am
încununat capul Lui; cu palme L-am necinstit, pe cruce prin cuie L-am pironit;
la sfârşit de moarte dându-L, ca şi cum aş fi biruit, am prăznuit cu iudeii. Dar,
văzând că S-a ridicat a treia zi, precum a zis mai înainte, ca şi cum aş fi primit un pumnal în inimă, am căzut;
dar, văzându-L că mănâncă şi
bea, iarăşi I-am pregătit altă cruce. Însă, pe când
cugetam acestea în sine, Îl văd pe El cu slavă urcându-Se la cer, de unde eu cu
ruşine am căzut. De aceea şi Psalmistul, de multă vreme striga,
spunând: «Toate neamurile bateţi
din palme, strigaţi lui Dumnezeu cu glas de bucurie, că
Domnul e Preaînalt, Împărat înfricoşător,
mare peste tot pământul»(Ps. 46:2); şi
iarăşi: «Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare,
Domnul în glas de trâmbiţă»(Ps. 46:5). Vreau să-L prind şi, ca un plumb, cad jos; voiesc să-L apuc
şi mă văd în chip nevăzut cu mâinile la
spate.
Ce voi face, nefericitul? M-a aruncat de pretutindeni. Din cer
ca pe o piatră prea mică m-a azvârlit jos, pe pământ. Căzând pe pământ, am vrut
să mă ascund în ape; şi,
aflându-mă ascuns în curgerile Iordanului, ca pe un balaur, prinzându-mă, m-a
biciuit. Vreau să stăpânesc şi
pământul – şi toate, ca păzitoare ale legii stăpâneşti, strigă glasul cel împotriva mea: «Al
Domnului este pământul şi plinirea
lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea» (Ps. 23:1). Cutremurul a
arătat că este al Domnului. Căci pământul, care poartă numele Domnului, s-a
învolburat cu tremur de neîndurat, fiind biciuit pentru neorânduiala fiilor
lui, ca şi cum şi-ar deschide gura pentru fracturile
stihiilor, striga mărimea durerii celei ascunse; şi, cruţând pe cei ce au păcătuit, ca o mamă
pentru fii, se roagă: «Cine va grăi puterile Domnului? Auzite va face toate
laudele Lui? Al Domnului este pământul şi plinirea lui». Căci trupul cel plăsmuit din pământ l-a
unit cu Sine Hristos şi l-a aşezat în ceruri. Vine diavolul, voind să-l
murdărească prin curvie. Însă, având ca paznic neadormit ochiul sufletului, să
nu îngădui tâlharului să strice ochiul minţii ca, îndrăznind în faţa lui, să zică: „Nu mă fac vânzător al moşiei Stăpânului. Căci al Domnului e
pământul şi Biserica lui Hristos cea cultivată
pretutindeni de ploaia cea cerească şi
care aduce lui Hristos roadă pururea înverzită treizeci [şi şaizeci] şi
o sută. «Ieşit-a, zice, semănătorul să semene» (Mt.
13:3) şi una a căzut lângă cale, amăgirea
elinească. Şi au venit păsările, răpitorii cei
înfometaţi ai demonilor, şi au mâncat-o. Alta a căzut pe loc
pietros, zic de voirea cea cu chip aspru a iudeilor, şi îndată a răsărit vlăstar prematur şi fărădelege. Căci astfel este felul
iudeilor. Căci în pustie, pe când li se dădea Lege, au grăit către Moise:
«Toate câte le-a zis Dumnezeu le vom face şi le vom asculta»(Iş. 19:8). Şi cei ce au făgăduit acestea s-au
închinat la un viţel fără de suflet şi au cinstit mai mult pe cel mort decât
pe Dumnezeu cel viu. Alta a căzut între spini, ereziile cele cu ţepi tari şi cu limbi hulitoare, care înăbuşă sămânţa evlaviei în fiecare zi. Alta a căzut pe
pământ bun, Biserica lui Hristos cea prielnică, care aduce roadă treizeci şi şaizeci şi
o sută. Treizeci e jugul întregii înţelepciuni;
şaizeci e al fecioriei cu înfăţişare îngerească; o sută e al dumnezeieştii dreptăţi, al curăţiei şi al vitejiei mucenicilor. Căci
propovăduitorii bunei credinţe,
bine vestind tuturor venirea Domnului cea de pe urmă, au spus: «Aşa va veni, în ce fel L-aţi văzut ridicându-Se» (FA 1:11). Căci au
văzut doi bărbaţi în veşminte albe. Doi, ca să fie crezut
adevărul; bărbaţi, ca să-i întărească în bărbăţie pe ucenici, îmbrăcaţi în alb, ca să strălucească gândurile
ascultătorilor. Deci ce-au propovăduit cei ce au văzut? Bărbaţi israeliteni, ce staţi privind la cer? Ce vă aţintiţi privirea la cer? Mai degrabă, văzând pe
Făcătorul cerului, gândiţi-vă
la măreţia Celui ce-l ţine şi vă minunaţi de pogorământul iubirii Lui de oameni,
că, unind cu Sine pe omul cel pământesc, l-a arătat cetăţean ceresc şi locuitor al cerului l-a aşezat. Vai, unde s-a suit cel ce şedea jos! Ce staţi privind la cer?
Aşa va veni. Aşa. Cum? Fiind îmbrăcat cu trupul nostru şi punând înainte coasta cea străpunsă cu suliţa ca să privească iudeii la Cel pe Care L-au împuns; iar noi vom fi învredniciţi a vedea faţa Lui cu îndrăzneală şi vom dobândi bunurile făgăduite cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui şi Sfântului Duh slavă, stăpânire, cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
[Text publicat inițial în revista Glasul monahilor, mai-iunie 2005, traducere din greaca veche de Ierod. (Ierom.) Lavrentie]
Ascultarea este o virtute de căpătâi în Ortodoxie. Îndeosebi în Pateric sunt relatate cazuri uimitoare de ascultători care au săvârșit minuni la porunca starețului lor. Unii au prins animale sălbatice, alții au sădit varză cu rădăcinile în sus și s-a prins, alții au trecut prin foc, alții au scos demoni și, în general, cei supuși sunt elogiați ca cei mai desăvârșiți nevoitori și mai curați sufletește. Însă trebuie subliniat faptul că această faptă bună trebuie făcută cu discernământ, mai ales că este foarte răspândită teoria că urmarea păstorilor Bisericii, chiar și la rău, nu produce pagube, ci este numai folositoare.
Baza supunerii față de păstorii Bisericii este Însuși Hristos, Care „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Flp. 2:8). Aceasta este expresia maximă a iubirii și încredințării în voia lui Dumnezeu ca un exemplu pentru noi toți. La rândul lor, apostolii și urmașii lor moștenesc această autoritate și sarcină de la Mântuitorul nostru: „cine vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă și cel ce se leapădă de voi de Mine se leapădă” (Lc. 10:16). Așadar ascultarea de ierarhia bisericească este vitală; prin ea ne ținem de Însuși Hristos.
Însă chiar și în Noul Testament există multe avertismente legate de păzirea de învățătorii și proorocii mincinoși, care vin chiar în numele Domnului. Ba Sf. Apostol Pavel atrage atenția că vor intra lupi înșelători chiar din preoțime (Fapte 20:30), care vor sfâșia turma credincioșilor. Aceasta înseamnă că ascultarea datorată păstorilor de suflete nu este absolută, ci în strictă dependență de gradul în care aceștia reprezintă și fac voia lui Dumnezeu.
Învățăturile Sfinților Părinți despre ascultare sunt unanime. Trebuie să fie făcută față de oricine, dar nu față de orice s-ar cere. În acest sens, este elocventă dispoziția Sf. Vasile cel Mare (Reguli mici, 114): „Deosebirea celor care poruncesc nu trebuie să vatăme ascultarea celor care primesc poruncile, pentru că și Moise a ascultat de Ietro, care îl sfătuia cele bune. … Dacă ni s-ar porunci ceva care este în acord cu porunca Domnului sau contribuie la aceasta, se cuvine s-o primim cu mai multă sârguință și cu mai multă grijă. … Însă când cineva ne-ar porunci ceva care este împotriva poruncii Domnului, care o strică sau o întinează, este vremea să spunem atunci că: «Se cuvine să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni» (Fapte 5:29)”.
Părinții mai apropiați de vremea noastră au atras atenția în mod deosebit asupra dispariției povățuitorilor iscusiți și asupra pericolului de a cădea pe mâna unor amăgitori care depărtează de Dumnezeu mai mult decât apropie. Sf. Paisie Velicikovski a dat ca sfat urmarea învățăturilor Sfinților Părinți din scrierile lor. La fel și Sf. Nil Sorski și foarte mulți alții. Îndeosebi Sf. Ignatie Briancianinov a scris despre ascultarea cu discernământ, formulând poate cele mai pertinente și mai complete sfaturi în această privință, cunoscute printre credincioșii mai râvnitori.
Pentru a întări cuvintele Sf. Ignatie, sunt foarte folositoare sfaturile prețioase ale unui alt Sfânt rus contemporan cu acesta, Teofan Zăvorâtul, care a scris foarte pe larg pe această temă. Accentul cade, de data aceasta, pe ascultare, nu pe fuga de povățuirile greșite și vătămătoare. Dar, în esență, este expusă aceeași convingere În rândurile de mai jos va fi redat un fragment despre învățătura sa cu privire la viețuirea după sfat, împreună cu cei de un cuget, care poate fi consultată pe larg în cartea Viața lăuntrică.
După cum pruncul nou-născut nu poate trăi fără mama sa, care se îngrijește de el, îl dezmiardă și îl dădăcește, la fel și cel nou-născut în duh, care s-a convertit, are mare trebuință, pentru început, de dădacă și de dădăceală, de o călăuză și de călăuzire. … Căci, de vreme ce a pășit pe o cale cu totul nouă şi necunoscută pentru el, trebuie să se folosească de o dreaptă îndrumare şi să nu rămână doar la propriile presupuneri. La început umblă ca prin ceață sau ca printr-un codru întunecos, înconjurat de capcane – așadar să-i întindă mâna celui ce poate să-l scoată de acolo şi să-l pună pe propriile lui picioare. El este bolnav; cum te poţi hotărî să te vindeci singur de cele mai subtile boli sufleteşti, când nici trupul nu ni-l vindecăm singuri, nici măcar medicii, darămite oamenii obişnuiţi? Putem să ne deprindem, fără să le învăţăm, numai cu lucrurile pentru care am fost, în mod firesc, născuţi; artele şi meşteşugurile trebuie să le învăţăm: de pildă, învăţăm să scriem, să desenăm, să cântăm şi aşa mai departe. Iar lucrarea mântuirii este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor: am putea, oare, aici, să ne descurcăm fără învăţător? Cine procedează astfel, acela, chiar de la începutul drumului mântuirii, deschide porţile să pătrundă în el starea cea mai păgubitoare: încrederea în sine, nădejdea în forţele proprii. … Există situaţii când începătorul este nevoit să rămână numai în voia lui Dumnezeu, iar Dumnezeu nu-l ruşinează pe cel ce nădăjduieşte în El. Însă o situaţie ca aceasta trebuie s-o considerăm ca ieşită din comun, excepţională. A spera pentru sine minuni, în cadrul ordinii fireşti a evenimentelor înseamnă a ispiti pe Dumnezeu. Domnul, arătându-Se Apostolului Pavel, l-a trimis mai întâi la Anania (Fapt. 9, 6) şi de abia apoi l-a învăţat chiar El, nemijlocit (Gal. 1, 12); şi acest Apostol, învăţat de Dumnezeu, păşind pe calea propovăduirii, aleargă la sfatul celorlalţi apostoli, ca nu cumva – spune el – să alerg sau să fi alergat în zadar (Gal. 2, 2). …
Este esențială necesitatea de a te supune conducerii altora și foloasele ei sunt incalculabile, dar nu este indiferent cui să te încredințezi. Mulți părinți – după cum spune, în acelaşi loc, Sfântul Casian – aduc în loc de folos pagubă şi în loc de mângâiere disperare celor ce vin la ei să le ceară sfatul, şi întăreşte această observaţie cu un exemplu. Sfântul Petru Damaschinul spunea că de multe ori a fost vătămat de cei la care venea cu întrebări. Iată de ce scrie el că nu oricine este vârstnic cu anii este capabil să îndrume, ci numai cel ce a atins nepătimirea şi a primit darul judecăţii. Este bine să nu-ţi ascunzi gândurile de părinţi, însă nu trebuie să le dezvălui fiecăruia pe care-l întâlneşti în cale, ci numai părinţilor înduhovniciţi şi având darul dreptei judecăţi, celor albiţi de înţelepciune, iar nu numai de ani. Mulţi, privind numai la vârsta înaintată, şi-au descoperit gândurile şi, din pricina neiscusinţei celor care i-au ascultat, în loc de lecuire, au căzut în deznădejde. Nu fiecare este în stare să îndrume, nu numai din pricina propriei neîmbunătăţiri şi nedesăvârşiri, ci, adesea, din pricina repeziciunii cu care a sporit. Mulţi, din cauza marii lor simplităţi şi a focului râvnei, trec foarte repede de primele trepte şi, astfel, sar peste multe încercări, care le rămân necunoscute. Cei neispitiţi nu pot da ajutor celui ispitit. În afară de aceasta, dreapta socotinţă este unul din darurile Sfântului Duh – daruri care sunt multe și nu se dau toate tuturor, ci cui vrea Dumnezeu. Deprinderea simţirilor cu discernerea binelui şi a răului este proprie fiecărui curăţit, dar categorisirea tuturor cazurilor, rezolvarea situaţiilor obişnuite si neobişnuite şi hotărârea a ce anume din ele poate fi acceptat, iar ce trebuie respins – aceasta o pot face numai clarvăzătorii. …
Călăuzirea, fiind, aşadar, unică în esenţa ei, în viaţa reală ea se înfăţişează sub mai multe aspecte. Primul, general, cel mai adesea utilizabil şi cel mai larg răspândit este păstorirea bisericească; al doilea este egumenia monahală, iar al treilea, patrocraţia sau stăreţia.
Păstorirea bisericească are tocmai această însuşire a îndrumării; vedem aceasta din faptul că păstorului i se încredinţează turma spre a fi mântuită, adică [mai întâi] formată; ea ascultă de glasul păstorului, îl urmează şi merge numai pe unde-i indică el. Păstorul îşi pune sufletul pentru oi; el este paznicul, căruia I se spune: Din mâinile tale le voi cere sufletele. Unirea reciprocă şi legătura dintre păstor şi păstoriţi este exprimată de Apostol astfel: Ascultaţi pe mai-marii voştri […] fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă (Evr. 13, 17). Vedem de aici cum păstoriţii se predau păstorului şi vedem răspunderea acestuia pentru sufletele păstoriţilor. …
Se vede de la sine că egumenia mănăstirească se bucură de aceleaşi însuşiri. În aceasta constă esenţa organizării modului de viaţă mănăstiresc şi a trăirii cucernice. Cel ce intră în comunitate este primit cu condiţia ca să nu aibă voie proprie şi nici cuget propriu, ci va trăi în supunere necondiţionată şi sub ocârmuirea părintelui-îndrumător (egumen). Cei ce vin la mănăstire spun că vor să-şi mântuiască sufletul. Egumenul este, de asemenea, persoana care poate călăuzi spre mântuire; cu această condiţie este ales de fraţi, cu această condiţie aceştia i se supun.
Stăreţia constă în predarea celui ce caută mântuirea nu egumenului, ci altei persoane încercate, dinăuntrul sau din afara mănăstirii. Concret, astăzi, cel mai adesea aceştia sunt duhovnicii sau, în alte lăcaşuri, stareţii (bătrânii îmbunătăţiţi), care au binecuvântarea de a asculta descoperirea gândurilor şi intre care este împărţită întreaga comunitate. Aici, legătura dintre cei doi este nevăzută, ţine de conştiinţă, dar este la fel de puternică şi de roditoare. Pentru pustnici şi eremiţi este singurul mod de îndrumare, aşa cum vedem din istorie. La acest mod se referă tot ce s-a scris în paterice despre ascultare. De fapt, puterea sa lucrătoare decurge din faptul că, nefiind [o legătură] publică şi oficială, prin aceasta cheamă la mai multă deschidere şi sinceritate. De aceea, dacă astăzi există călăuzire, ea se manifestă prin acest mod.
Iar acum, întrebarea: „Cum şi unde poate fi găsit îndrumătorul?” se rezolvă de la sine. Du-te la acela pe care ţi l-a trimis Dumnezeu și încredinţează-te lui, aşa cum învaţă Ignatie Purtătorul de Dumnezeu. Modurile de călăuzire prezentate îmbrăţişează întreaga viaţă creştină. Aşadar, oricine ar fi cel ce se trezeşte, el are întotdeauna deasupra sa o călăuză. Cine se trezeşte fiind în viaţa civilă şi obştească, acela va urma cârmuirea păstorului; cine se trezeşte fiind la mănăstire, acela se va încredinţa egumenului sau aceluia pe care egumenul i-l va indica. În ce rang se află fiecare, în acela să rămână şi să se folosească de călăuzirea pe care o găseşte la îndemână, fără să treacă din proprie iniţiativă dintr-un loc într-altul şi dintr-o turmă într-alta, cu îngâmfare şi dispreţ, şi mai ales fără să-şi aleagă, samavolnic, o cale originală spre desăvârşire. Aceasta este foarte periculos şi este una dintre uneltirile satanei, prin care omul, pocăindu-se şi simţind nevoia unui îndrumător, vrea să fuga de îndrumătorul său legitim, fără să se uite îndărăt, fără să stea să cugete şi să cerceteze. Pe când trăia în păcat, nu se gândea la mântuire; la fel gândea şi despre alţii, pe toţi îi considera la nivelul său. Acum, pocăindu-se şi întorcându-se singur spre Dumnezeu – căci aşa i se pare – crede că toţi au rămas acolo unde fusese el mai înainte, adică în întuneric, în păcat, şi numai el s-a înălţat, a păşit în lumina lui Dumnezeu. Când, de fapt, poate că el calcă pentru prima dată pe terenul pe care alţii – cu care, eventual, petrece zi de zi în aceleaşi cercuri – lucrează de multă vreme, deprinzând deja meşteşugul. Aici se vede vicleşugul satanei: de a-l lăsa pe om fără călăuzire, singur de capul său, ce are ca urmare inevitabilă căderea şi înşelăciunea diavolească sau mutarea dintr-un loc într-altul, care nu este ziditoare, ci doar amărăşte. Dacă a făcut aşa, penitentului sau râvnitorului la mântuire nu-i rămâne decât să-şi reînnoiască legătura sau legământul cu părintele care – în persoana păstorului, a egumenului sau a duhovnicului este dat de Dumnezeu pentru chivernisirea vieţii sale. Mai înainte nu se gândea la o călăuză, dar, în virtutea rânduielilor stabilite, avea totuşi un conducător, chiar dacă numai formal; acum trebuie să-şi reconsidere credinţa după semnificaţia ei adevărată şi să se unească sufletește cu acesta, în credinţă, adică să vină și să-i spună: „Mântuieşte-mă, mă încredinţez ţie, voi veni la tine cu toate greutăţile şi cu orice nelămurire” – şi apoi chiar să facă aşa. Din partea îndrumătorilor, obligaţia rămâne neschimbată: nimeni dintre ei nu poate şi nu trebuie să refuze ceea ce i se cere. Nu au voie să-şi caute scuze nici în faţa Bisericii, nici în faţa judecăţii lui Dumnezeu, nici în faţa judecăţii oamenilor. Păstorul răspunde de fiecare suflet, mai ales de acela care este gata să i se încredinţeze şi chiar o face. În această situaţie, se poate pune numai problema dacă penitentul va rămâne sau nu pentru totdeauna la un astfel de părinte. Nepriceperea de a îndruma se va descoperi imediat, şi un preot sau un duhovnic de bună credinţă va recunoaşte pe loc: „Nu pot lua această sarcină asupra mea”. Apoi, chiar de va exista o schimbare, va fi o schimbare legitimă şi, ceea ce este mai important, o schimbare făcută cu sfătuire. Cel ce nu este în stare poate indica pe un altul care este în stare să călăuzească şi totul se va termina după voia lui Dumnezeu, iar nu după voia şi mintea penitentului. Aşa ar trebui să fie. Dar, totodată, nu încape nici o îndoială că, foarte des, respectivele persoane se numesc păstori doar cu numele, nu şi cu puterea; adesea, păstorul este un hoţ strecurat din altă parte sau un lup în piele de oaie; adesea, egumenul este un simplu corăbier, în locul unui cârmaci, iar stareţul este stareţ numai după albimea părului. Acest lucru sau este vizibil tuturor, sau este foarte greu de depistat, fiind ascuns bine sub o înfăţişare cuvioasă. De aceea, există întotdeauna pericolul de a ajunge nu la o călăuză adevărată, ci la una falsă, şi să suportăm apoi, în loc de folos, pagubă, şi în loc de mântuire, pierzanie. Un cârmaci neiscusit duce corabia la fund. „Multă pagubă am suferit de la cei pe la care am alergat”, spune Petru Damaschinul. „Mulţi stareţi, spune Casian, în loc să-i hrănească, îi aduc la disperare pe cei care vin la ei”, şi dă şi exemple. Astfel de plângeri pot fi auzite şi întâlnite în orice vremuri. Numai cuvântul: „Trăieşte ca până acum!” sau: „Ce pui atâtea la cale?!” va stinge întreaga râvnă şi, aşadar, îl va împinge din nou pe sărmanul care tocmai îşi venise în fire la obiceiurile de mai înainte. Apare întrebarea: Cum să procedeze într-un astfel de caz cel ce înţelege necesitatea cârmuirii şi primejdia de moarte de a rămâne lipsit de ea, cel ce îşi cunoaşte, de asemenea, obligaţia de a se adresa unui anumit păstor, dar, în acelaşi timp, se teme, cu îndreptăţire, ca nu cumva să aibă de suferit de pe urma lui şi să nu fie iarăşi împins în prăpastia de mai înainte? …
Totul să fie făcut cu răbdare şi cu credinţă în Dumnezeu. Nu trebuie să ne dăm la o parte, cum am văzut mai sus, de la conducătorii puşi să conducă, dar putem să nu ne încredinţăm lor pe de-a-ntregul, dintr-odată, ci să aşteptăm o proniere specială a lui Dumnezeu, o anumită chemare, o înclinaţie sufletească, rămânând, între timp, predaţi în voia Sa, în chemare rugătoare, arzătoare, a numelui Său, ca El Însuşi să ne arate calea. Aşadar, păzindu-te de amăgire, cheamă din tot sufletul numele Domnului, ca El să-ţi spună calea pe care vei merge, predându-te pe de-a-ntregul, cu neclintită nădejde, grijii Sale proniatoare, şi Dumnezeu nu te va lăsa niciodată. Uneori, preotul sau egumenul nu sunt de folos nimănui, decât unuia singur. Se schimbă de la sine în faţa lui [a ucenicului] – de unde îi vine înţelepciunea? – şi este rânduită mântuire de la Dumnezeu şi acolo unde nu te aştepţi. Toată puterea stă aici în predarea hotărâtă în voia lui Dumnezeu, Cel ce vrea ca toţi să se mântuiască. Sfântul Dorotei rezolvă această problemă astfel. Dacă cineva nu are cui să ceară un sfat – spune sfântul – ce să facă atunci? Dacă cineva va căuta cu adevărat voia lui Dumnezeu, din toată inima, Dumnezeu nu-l va lăsa niciodată, ci îl va călăuzi în toate felurile după voia Sa. Dacă cineva nu va căuta cu inima deschisă voia lui Dumnezeu, atunci, chiar de s-ar duce la un prooroc, Dumnezeu îl va inspira pe acela să-i răspundă după ipocrizia inimii Iui, așa cum spune Scriptura: Şi proorocul se poate amăgi […] spune cuvântul, căci Domnul l-a amăgit pe proorocul acela (învăţătura a cincea). La fel spune şi Scărarul. Dar chiar şi atunci când vezi i limpede că duhovnicul rânduit nu-ţi este de folos, nu-ţi rezolvă îndoielile, nu-ţi dă sfat, în general nu te zideşte – din pricina lipsei de experienţă sau din neatenţie nu te grăbi să-l laşi sau să-l schimbi. Căci cu cine-l vei schimba? Cei din jurul tău îţi sunt la fel de necunoscuţi ca şi el, iar pe acesta ţi l-a dat Dumnezeu. Dumnezeu ţi l-a indicat, căci tot ce avem este de la Dumnezeu; iar cu altul ce să facem? Ce-i, aşadar, de făcut? Ai o trebuinţă. Rabdă, suferă, strigă tare către Domnul rugându-L să nu te abandoneze în primejdie şi să nu te lase pradă amăgirii: sau să ţi-l rânduiască pe acesta, sau să-ți indice pe altul, dar în acest timp rămâi cu primul, sub ascultarea lui, în aşteptare, cu răbdare, chemând pe Dumnezeu. O vei face sub ascultarea lui? Căci trebuie să lucrezi spre mântuire, nu-i aşa? Trebuie! Rânduiala vieţii evlavioase îţi este cunoscută; urmeaz-o şi fii liniştit. Pentru început, este cu totul de ajuns. Pentru cel ce se pocăieşte, totul este acoperit cu negura necunoaşterii, a neclarităţii. Să nu iasă din obişnuinţele sale cele rânduite de Pronie. Aşa este cel mai smerit, mai neprimejdios, mai sigur. Cel ce se află în negură ar face mai bine să stea într-un loc decât să umble de colo-colo, altfel se poate întâmpla să cadă în groapă. Este foarte periculos să ia vreo hotărâre curajoasă, deosebită, ieşită din comun; rămâi cu smerenie în simplitate! Dacă, de la bun început, începi să tot schimbi, nu re mai opreşti. Gândurile, să presupunem că poţi să ţi le lipeşti de altcineva – dar, iarăşi, de cineva pe care ţi-l va trimite Dumnezeu; poţi chiar să-l cauţi activ, mai ales prin rugăciune, ca să ţi-l indice chiar Domnul – dar aşteaptă şi rabdă până când va veni un semn hotărâtor. Dacă ţi l-a dat Dumnezeu, nu te împotrivi, nu judeca, nu-l neglija. Aşteptă pe un altul de la Dumnezeu. Nu te va lăsa Domnul, îţi va da, dacă ai nevoie. …
Unii sfătuiesc ca, rămânând la îndrumătorul pe care-l avem pentru problemele obişnuite, în problemele particulare, care ne privesc propriu-zis pe noi, să facem totul cu dreaptă socotință: aceasta va hotărî ce este folositor şi ce este dăunător – şi aduc drept argument cuvintele Apostolului: Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine (1Tes. 5, 21), ca şi părerea general răspândită a tuturor Sfinților Părinți că cea mai înaltă între virtuţi este dreapta socotinţă. Dar această părere a Sfinţilor Părinţi nu trebuie urmată fără îngrădiri, pe care tot ei le pun. Astfel, Sfinţii Părinţi afirmă că dreapta socotinţă este un dar care se câştigă prin trudă îndelungată, cu smerenie şi cu evlavioasă rugăciune. Cine a obţinut acest dar să-l păstreze şi să-l folosească pentru binele său şi al altora. Cine nu să nu îndrăznească în nici un caz să-şi alcătuiască propria sa dreaptă socotinţă, nici cu cuvântul, nici cu fapta. Datoria unuia ca acesta este să-i întrebe pe cei iscusiţi şi încercaţi. Referitor la cel ce se află la început, trebuie să stabilim următoarea pravilă: fă totul cu dreaptă socotinţă, dar toată dreapta ta socotinţă trebuie să constea într-o singură regulă: să nu faci nimic după socotinţa ta, ci despre toate să întrebi: de este bună aceasta, de se potriveşte cealaltă, de ţi se potriveşte ţie – căci nu toate le sunt bune tuturor, ci – cum spune Petru Damaschinul – timpul, începutul, starea, vârsta, puterea, sănătatea, educaţia şi celelalte au mare greutate în această deosebire. De unde să ştii că le vei rezolva pe toate cum trebuie şi fără rătăcire? Dreapta socotinţă trebuie să fie ţelul, ea trebuie căutată şi pentru aceasta trebuie să exersezi practic în ea, dar nu prin propriile puteri, ci după socotinţa altora. Trebuie să ne deprindem cu dreapta socotinţă. Aşadar dreapta socotinţă este bună şi de lauda, deprinde-te cu ea, dar nu te încrede niciodată în ea, până când nu te vei întări prin sfatul şi experienţa altora.
Alţii spun: ia aminte la dumnezeiasca Scriptură şi la învăţătura părinţilor şi le vei învăţa pe toate. Nu încape îndoială că şi lectura este printre primele surse de educare a duhului creştin şi este la fel de trebuincioasă ca şi ochiul pentru trup ori lumina pentru lume. Sfântul Nil Sorski ne învaţă că astăzi avem un singur îndrumător: dumnezeiasca Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi. La fel povăţuia şi făcea stareţul Paisie. Cu siguranță că au slăbit văzătorii căii de mântuire, dar, prin grija lui Dumnezeu, ne-au lăsat descrierea ei. Ţine-te de aceştia. Purtaţi de Duhul Sfânt, ei au scris regulile de cârmuire şi de călăuzire pe calea mântuirii. Dacă nu poţi găsi un îndrumător – spune stareţul Serafim – în stare să te călăuzească spre viaţa contemplativă, în acest caz trebuie să te conduci după Sfânta Scriptură, întrucât Însuşi Domnul ne porunceşte și învăţam din Sfânta Scriptură, spunând: Încercaţi…Trebuie, de asemenea, să citeşti cu atenţie scrierile patristice şi să te străduieşti, pe cât posibil, după puterile tale, să împlineşti ceea ce te învaţă ele şi astfel, puţin câte puţin, să te ridici spre desăvârşire.
Dar iată din nou întrebarea: Cine, ce si cum să citească? Și apoi: Ce anume din cele citite şi aflate să ne punem ca regulă şi ce nu? Cine-i va da sfat celui neiscusit şi neîncercat? „Regula, în sine, este bună, dar nu pentru mine; mi se va potrivi, dar nu acum”. Câţi nu pier din această pricină, că încearcă să pună în aplicare tot ce citesc prin cărţi! Se spune că există oameni cu o asemenea constituţie, încât, când aud de o boală – oricare ar fi ea –, îşi închipuie că sunt bolnavi şi chiar se îmbolnăvesc de acea boală. La fel poate fi şi cu cititul fără îndrumare. Aşadar citeşte, cercetează, pătrunde, îmbogăţeşte-te de înţelepciune duhovnicească, dar ce anume să faci din toate acestea, ce să-ţi alegi drept pravilă personală, aceasta să nu hotărăşti singur. Cu alte cuvinte: fă totul cu sfat, şi nu după socotinţa ta. Dacă ai citit ceva, du-te și întreabă cum este cu aceasta, de ți se potriveşte şi cum poţi s-o împlineşti şi tu.
Dar apare problema: Pe cine să întrebi? Păstorul-îndrumător tace, ţi-ai pierdut încrederea în el, ţi-e frică să i te deschizi. Să rămâi în nehotărâre este, iarăşi, periculos: este o stagnare, o zăbovire în van. Ce-i de făcut? Există un singur răspuns: fă totul cu sfat, cu aşteptare. Nimic să nu hotărăşti brusc, niciodată după socotinţa ta sau după ce ai citit în cărţi, ci aşteaptă până când [situaţia] se va stabiliza, iar până atunci caută sfat şi rezolvare. În orice timp şi în orice loc pot fi găsiţi oameni încercaţi în trăire evlavioasă, râvnitori mai mult sau mai puţin iscusiţi, care Îl caută pe Dumnezeu. Trebuie să intri în legătură frăţească cu ei, să li te adresezi din inimă şi apoi orice neînţelegere şi îndoială să le-o încredinţezi lor. Unul, al doilea, al treilea, de unii singuri sau împreună îţi vor descurca cumva problema şi ţi-o vor rezolva. Procedează aşa cum ţi-o rezolvă ei şi nu-ţi vei urma propria voie şi socotinţă. Tot ce se face cu predarea de sine lui Dumnezeu şi nu după socotinţa proprie este plăcut Domnului şi mântuitor. De aceea, când părintele-îndrumător nu este în stare să hotărască, iar Dumnezeu încă nu ţi-a indicat pe un altul căruia să i te încredinţezi, înţelepţii dau următorul sfat: dacă ai vreo îndoială şi nu ai pe cine să întrebi, fa rugăciune lui Dumnezeu pentru trebuinţa ta şi du-te la orice om respectabil şi evlavios şi fii convins că Dumnezeu, Care are grijă de toate şi pe toate le ţine, nu te va lăsa fără o rezolvare trainică, nu te va lăsa să cazi în amăgire, numai să ai, într-adevăr, o trebuinţă care te apasă şi nădejde puternică.
În privinţa cazurilor particulare, dar şi în general, putem rămâne la această pravilă, căci întreaga noastră viaţă este alcătuită din cazuri particulare. Şi astfel se va alcătui o viaţă deosebită, trăită cu sfat. Aceasta este o nouă cale de călăuzire, specifică îndeosebi vremurilor noastre. Omul, predându-se pe sine lui Dumnezeu, este învăţat de Scripturile dumnezeieşti şi de scrierile patristice, se foloseşte şi de judecata sa, dar nu hotărăşte nimic singur, ci face totul cu sfat şi cu întrebare. Aici, călăuza sunt Dumnezeu şi Scriptura; lepădarea de voia şi de judecata proprie stă în sfat; puterea de pornire stă în predarea lui Dumnezeu, rugându-L fierbinte şi cu cutremur să ne izbăvească de amăgire, de rătăcire şi de greşeli. …
Aşadar în privinţa cârmuirii putem pune următoarele pravile: teme-te să rămâi fără nici o călăuzire; caut-o ca pe bunul cel mai de preţ. Pentru început, umblă după cunoscuta rânduială a evlaviei, sub îndrumarea părintelui care îţi este numit. Când Dumnezeu îţi va da semn printr-un folos mare, evident şi netăgăduit venit de la acela, ca semn că acela este cârmuitorul tău, atunci predă-te lui. Dacă se va întâmpla dimpotrivă, doreşte-ţi un altul, dar caută-l cu prudenţă, cu răbdare, cu aşteptare, cerând semnul lui Dumnezeu sau întâlnirea unui trimis al Lui, rămânând în aceeaşi întocmire a vieţii evlavioase şi sub acelaşi părinte, nedespărţit de el. Totodată, intră în legătură deschisă cu cei de un acelaşi cuget cu tine şi mergi spre Dumnezeu cu sfatul lor şi sub călăuzirea părintelui duhovnicesc, nădăjduind. De întâlneşti pe cineva de acelaşi cuget cu tine, apropie-te cu sinceritate de el, fără să-i părăseşti pe ceilalţi, şi trăieşte cu el în deplină pace şi înţelegere, întru Domnul, pentru mântuire. Dar să respecţi lucrul cel mai important: predarea hotărâtă lui Dumnezeu, cu rugăciune puternică şi cu frângere a inimii, pentru izbăvirea de amăgire, şi să nu te conduci niciodată în nimic după propria minte şi voie, ci tot ce faci, fa cu sfat, şi Dumnezeu îţi va întocmi calea pe nesimţite, pe nevăzute, fără să ştii, fără să prinzi de veste.
În
contextul în care IPS Teodosie al Tomisului oferă credincioșilor posibilitatea
de a participa la slujba Învierii săvârșită de odovania acestui Praznic (26
mai) pentru că nu au avut posibilitatea de a participa chiar în ziua de Paști
la slujbe, iată că și Biserica Greacă face același lucru. Chiar Arhiepiscopul
Ieronim va oficia slujba începând cu ora 21.
Desigur că există unele mici diferențe, care trebuie punctate. Foarte mulți l-au acuzat pe IPS Teodosie de încălcarea canoanelor și a legilor fără să aibă nici o acoperire în declarațiile lor. Singurul lucru care trebuie accentuat este că nu se face slujba Învierii, ci a odovaniei (încheierea praznicului). Este, practic, o retrăire, nu o sărbătorire a Paștilor. Tipicul bisericesc nu prevede repetarea slujbei, dar există unele recomandări mai moderne (tipice bisericești din ultimul secol) de a fi săvârșită întocmai. Acestea nu sunt normative cu adevărat pentru cultul ortodox, dar pot fi luate în considerare, îndeosebi în contextul acestui an, în care am fost văduviți de participarea la slujbe și de trăirea liturgică a Patimilor și Învierii Domnului.
Către întregul
cler și frățiile monahale din Sfânta noastră Arhiepiscopie
„Prin
prezenta vă facem cunoscut că Marți, 26 mai a.c., va avea loc dumnezeiasca
Liturghie de seară – de la ora 9.00 p.m. până la 1.00 a.m. – în catedrala din
Atena „BUNA-VESTIRE A MAICII DOMNULUI”, în care se vor săvârși sfintele slujbe ale
Vecerniei și Utreniei, precum și dumnezeiasca Liturghie pentru Odovania Praznicului
Paștelui, slujind și prezidând Preafericitul Arhipăstor al nostru, Arhiepiscopul
Ieronim II al Atenei și a toată Grecia.
De asemenea,
vă îndemnăm să săvârșiți, unde este posibil, dumnezeieștile Liturghii pentru Odovania
Praznicului Paștelui pentru ușurarea credincioșilor care lucrează.
Este de la
sine înțeles că în acest mod este oferit prilejul pliromei creștine, care, din cauza
epidemiei dezlănțuite, a fost lipsită de participarea la Sfintele Taine la „Praznicul
Praznicelor”, să guste din unduirile (valurile sau vinul) acestei Sfinte slujbe
și să retrăiască bucuria pascală.
Ieri, 22 mai, au fost publicate în Monitorul Oficial o serie de reguli privind desfășurarea activităților religioase, dispuse prin Ordinul a două Ministere, al Sănătății și al Afacerilor Interne. Starea de alertă din cauza pandemiei de coronavirus dă prilej nejustificat Guvernului să intervină în viața religioasă a populației, dar și nouă să ne fie probată credința. Chiar și numai citind textul, care invocă tot felul de legi și propuneri cu privire la urgența sanitară a țării, dar care ignoră legea organizării cultelor, se poate observa că virusul se infiltrează peste tot, iar libertățile religioase nu mai există în ecuație.
Nu trebuie ignorat faptul că setul de reguli cu privire la culte nu este doar la nivel național, ci fac parte din regimul sincronizat internațional de controlare a pandemiei. Și în Franța au fost transmise aceleași directive, care par a fi țintite mai mult asupra Bisericii Ortodoxe.
Pe de o parte pandemia controlează democrația, dar ea nu este verificată de nimeni. Ar trebui ca mai întâi șirul de nereguli cu privire la situația reală a victimelor și efectelor asupra sănătății produse de covid-19 să fie analizate la rece și omenește și abia apoi să fie dispuse măsuri conforme cu riscurile și pericolele aferente. Dar gravitatea bolii devine un subiect intangibil, de o venerație sacră, care mai și schimbă cursul societății.
Măcar de-ar fi
pandemia aceasta primul prilej folosit în încercarea de a impune un control mai
intruziv asupra populației, dar nu este. Spre exemplu, lupta cu teroriștii
(mulți dintre ei văzuți și reali, dar nu nemaiîntâlniți) a dus la instaurarea
unui întreg sistem de control și monitorizare a populației, devenită suspectă
în masă pentru totdeauna. Există un trend în acest sens.
Spre exemplu, încercarea Ministrului Sănătății de a justifica raportarea umflată a deceselor de covid-19 cu așa-zisa intenție de a prezenta toată cazuistica este jignitoare. Ar fi trebuit specificat câți sunt morți cu virus și ar fi trebuit analizat câte decese au fost provocate de el, dacă se dorea o informare corectă. Fără a folosi cifre reale și relevante nu este corect să fie impuse măsuri care pot fi disproporționate. Iar această situație se întâlnește în toate țările.
Desigur că oricine de bună credință își pune întrebări legitime. Nu și cei obedienți din ignoranță sau din alte interese. Dar orice credincios este pus în fața unei dileme serioase cu privire la participarea la cultul liturgic: să asculte de îndrumările oficiale și să renunțe la practic îndătinată a Bisericii? Chiar și omenește ar trebui să caute fiecare astfel de răspunsuri, ca să nu mai vorbim la nivelul credinței. Să refuze închinarea la icoane și împărtășirea neigienizate? Să nu mai sărute mâna preotului, ci să ia binecuvântare și să se spovedească păstrând o distanță regulamentară? Sunt chestiuni care afectează însăși relația cu Dumnezeu. Fără o edificare solidă, e riscant duhovnicește să fie ascultate directivele oficiale în detrimentul credinței.
De fapt, ne confruntăm cu o sacralizare a bolii, care impune niște comportamente chiar și la nivel sacramental-religios tuturor, nu doar celor bolnavi.
Măsurile publicate
în Monitorul Oficial sunt acestea:
Patriarhia a ripostat
față de Ordinul în discuție, afirmând că îndrumările date de ea sunt singurele norme
ce trebuie respectate. În plus, dă o interpretare expresă a reglementărilor ei cu
privire la împărtășire de a nu fi dată în cadrul Sfintei Liturghii, deși formularea
inițială este interpretabilă și poate sugera păstrarea neschimbată a folosirii linguriței
liturgice pentru toți credincioșii. Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei,
a precizat următoarele
aspecte:
„Respectivele ‹obiecte de cult› menționate la punctul 1.) sunt acelea pe care unii credincioși le ating în semn de venerație față de Dumnezeu, față de persoanele sfinte pe care acestea le reprezintă (sfintele icoane, sfânta Cruce, Sfânta Evanghelie etc), sau față de prezența sacrului în obiecte semnificante religios în spațiul credinței oamenilor din toate cultele și religiile”, a spus Vasile Bănescu.
El a amintit că Biserica Ortodoxă a transmis public „Îndrumările” sale bisericești pentru starea de alertă în data de 14 mai. „Aceste îndrumări amănunțite rămân perfect valabile și în contextul recent publicatului Ordin, precum și în deplină consonanță cu măsurile sanitare specificate de acesta”.
„Concret, obiectele de folosinţă perpetuă (Potir, disc, steluţă şi linguriţă) se curăţă (!) înainte de folosire şi după folosirea acestora”.
„Reamintim că în practica Bisericii Ortodoxe Universale, folosirea linguriței comune, la împărtășirea euharistică, nu a fost în trecut şi nici în ultimele două luni de pandemie sursă de contaminare pentru vreun credincios ortodox”, a mai semnalat Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei.
„Recent, două instanțe judecătorești din Constanța și Cluj au confirmat că nu au fost identificate cazuri de infectare cu noul coronavirus care ‹să fi fost legate de oficierea slujbelor religioase›, că ‹împărtășirea mai multor persoane cu aceeași linguriță nu a condus la îmbolnăvirea vreunei persoane cu coronavirusul SARS-CoV-2› și că nici au existat suspiciuni de infectare în rândul preoților din cadrul celor două Arhiepiscopii vizate de această cercetare”.
„Cu toate acestea, întrucât Biserica Ortodoxă a perceput realist și înțelegător frământarea, îngrijorarea unor credincioși și teama autorităților care gândesc inevitabil în termeni seculari, nu religioși, modalități de protejare a populației, Patriarhia Română a comunicat recent decizia Sfântului Sinod, aceea ca „împărtășirea comună” din timpul Sfintei Liturghii să se amâne o foarte scurtă perioadă de timp pentru consultarea cu celelalte Biserici Ortodoxe pe tema modalității împărtășirii credincioșilor în contextul unei pandemii, împărtășire care s-a făcut și se va face totdeauna ‹dintr-o singură pâine› și ‹dintr-un singur pahar al binecuvântării›”.
„Așadar, modalitatea de împărtășire cu tot ce presupune ea va fi decisă exclusiv de Biserică în spiritul comuniunii și discernământului duhovnicesc”, atenționează Vasile Bănescu.
„În același timp există permanent posibilitatea ‹împărtășirii individuale› a tuturor credincioșilor după Sfânta Liturghie sau în orice altă zi decisă de preotul duhovnic”.
Întrucât au fost mai multe solicitări din partea presei privind formularea unui punct de vedere referitor la reţinerea pentru 24 de ore a fostului episcop Corneliu Onilă, Episcopia Huşilor menţionează că a luat act de această reţinere şi de natura juridico-penală a faptelor puse în sarcina acestuia, fapte de o mare gravitate, care au menirea de a tulbura pe oricine, sub toate aspectele.
Cazul, fiind de natură penală, ţine de competenţa organelor abilitate ale Statului, iar Episcopia Huşilor, neputându-se substitui acestora, aşteaptă finalizarea procesului.
După ce va fi emisă o hotărâre de necontestat în acest caz, forurile prevăzute de Statutul şi Regulamentele bisericeşti sunt abilitate să ia măsurile care se impun.
Începând cu luna august 2017, Episcopia Huşilor nu a mai avut niciun fel de legătură canonică cu fostul episcop Corneliu Onilă.
Regretăm sminteala creată de acest caz, precum şi implicaţiile morale care nu fac cinste nimănui, cu atât mai puţin cu cât acestea sunt asociate imaginii unui slujitor al Bisericii, care trebuie să fie, prin excelenţă, un exemplu de moralitate. Nicio instituţie, însă, nu poate fi confundată cu o persoană. Mecanismele de combatere a faptelor penale trebuie să funcţioneze, indiferent de persoana în cauză.
Prin urmare, îi îndemnăm pe toţi credincioşii să nu lase ca acest caz, profund nefericit, să îi tulbure mai mult decât a făcut-o până în prezent.
În spiritul celor menționate, până la o decizie finală, ne rezervăm dreptul de a nu dezvolta mai mult acest subiect, în afara celor deja precizate.
Biroul de
presă al Episcopiei Huşilor
Nota noastră: Cu toate că Episcopia Hușilor se disociază de fostul ei episcop, totuși nu trebuie pierdută din vedere dubla măsură a BOR, care i-a permis să demisioneze și totuși îl cinstește cu salariu, onoruri și cinstiri ca pe un episcop nevinovat și calomniat pe nedrept.
În acest sens, PS Calinic se pare că nu se dezice deloc de (încă) PS Corneliu, ci îl pomenește ca episcop deplin la slujbe. Dar nu numai el, ci și Mitropolia Moldovei și Bucovinei, care îi asigură toate facilitățile, și Sinodul BOR, care i-a stabilit o retribuție lunară.
Având în vedere toate acestea, precum și modul tendențios în care a fost prezentată situația de la Huși de către unii jurnaliști „de investigație”, ne putem aștepta ca instanța să dea o soluție de albire a arhiereului retras și să arunce vina în cârca altuia, deși există probe evidente a vinovăției lui? Eu personal nu exclud o astfel de perspectivă.
Ca o precizare, nu contest ca greșită întreținerea ierarhului retras Corneliu la Văratic (deși este scandaloasă), ci duplicitatea care înconjoară acest caz foarte sensibil și tratarea lui de către BOR într-un mod problematic.
Ministerul Sănătății a prezentat un set de îndrumări, care este împărțit în 9 puncte principale, ale căror explicații aici doar le-am rezumat (am citat acele pasaje care mi s-au părut mai importante). În preambul se menționează că venirea verii nu va fi suficientă pentru dispariția virusului și cetățenii trebuie să înțeleagă faptul că totul depinde de comportamentul lor. Deoarece bătrânii constituie un număr important dintre credincioșii care frecventează bisericile, aceștia sunt mai predispuși spre îmbolnăvire. Măsurile sunt acestea:
1. Păstrarea distanței sociale în biserici și în spațiile din curte.
Fiecare persoană trebuie să aibă un spațiu de 8m.p. și o distanță dintre persoane de 2 m în sfintele biserici. Credincioșii pot sta și afară, ascultând la boxe slujbele, care vor fi deschise doar în orele de slujire. Se recomandă evitarea sărutărilor, îmbrățișărilor, datul mâinii și sărutarea mâinii preotului, care poate fi înlocuită cu înclinarea în semn de respect.
2. Aplicarea regulilor de igienă și prevenție personală.
Acest punct se referă
la spălatul pe mâini, purtarea măștii și strănutul în cot.
3. Curățarea
și spălarea suprafețelor și spațiilor.
Mânerele și
balustradele trebuie curățate adesea, iar „sărutarea sfintelor icoane și a
altor odoare va putea să se facă fără atingerea fizică, ci prin înclinare”.
4. Aerisirea
spațiilor închise ale sfintelor biserici.
Ușile și ferestrele
să fie deschise adeseori pentru aerisirea spațiilor circulate.
5. Protejarea
pe cât posibil a grupurilor sensibile din rândul populației.
Persoanele
vulnerabile se recomandă să stea acasă sau să vină la biserici când este
absolut necesar și în zilele cu afluență redusă. La fel și cei sensibili din
cler.
6. Asigurarea
spațiului pentru izolarea temporară a persoanelor.
Persoanele care
prezintă eventual simptome să trebui să fie îndepărtate din spațiul bisericii
și să fie izolate temporar, până la îndepărtarea lor în siguranță, fără a
atinge alte persoane.
7. Continuarea
activităților prin internet sau alte mijloace de comunicare.
Pot fi folosite la
scară largă internetul, mijloacele de comunicare și postările pentru a
transmite predici, cuvântări, tâlcuiri ale Scripturii și slujbe.
8. Agapele –
Lucrarea socială a Bisericii și oferirea de mâncare populației cu lipsuri
economice.
Pentru evitarea
înghesuielii, mâncarea trebui să fie dată în pachete, care vor fi pregătite
prin păstrarea distanței și a măsurilor de igienă.
9. Primirea
anaforei.
„Vor fi date îndrumări tuturor paraclisierilor de biserici să se spele întâi pe mâini, să toarne antiseptic și mănuși de unică folosință și să pună anafora în pungi transparente. În acest timp vor fi primi binecuvântare de la preot să stea la un punct de ieșire din biserică, unde nu se va produce îmbulzeală și fiecare credincios va lua singur, păstrând distanța corespunzătoare.”
Nota noastră: Parcă ingeniozitatea corului de sanitari mondiali nu are limite. În Cipru există alte particularități față de Grecia și România. Dacă în Grecia este limitat accesul persoanelor în biserici la cel mult 50 și se recomandă slujirea de două ori pe zi, iar la noi este sugerată amânarea împărtășirii credincioșilor, în Cipru nu se regăsesc aceste restricții, dar apar alte particularități deranjante.
În primul rând, aceste îndrumări au fost emise de Ministerul Sănătății, nu de Biserică, așa cum ar fi fost normal și cum s-a procedat în alte părți. Probabil pentru că Arhiepiscopul despotic Anastasie nu le-ar fi putut impune în fața unor sinodali verticali precum Mitropoliții Atanasie de Limassol și Neofit de Morfu.
Este odioasă interferența în cultul ortodox prin interzicerea sărutării icoanelor și a mâinii preotului. Ba chiar este curioasă recomandarea ca icoanele să fie dezinfectate adesea, în condițiile în care nu sunt atinse decât prin înclinare.
Grija pentru aerisirea spațiilor, spălatul pe mâini, evacuarea celor care prezintă simptome, împărțirea anaforei cu mănuși de către paraclisier, dacă ar fi să fie luată în serios, ar stârni o panică serioasă și o atmosferă de spital, chiar în dauna rugăciunii.
Mitropolitul Ambrozie de Kalavrita, retras anul trecut din scaun din cauza vârstei înaintate, a uimit Grecia prin acțiunea sa temerară de a afurisi trei miniștri care au adus injurii și hule la adresa Mântuitorului Hristos. Chiar și din partea Sinodului grec a fost emisă o declarație pe această temă.
Ρομφεα: Zis și făcut din partea ex-Mitropolitului Ambrozie. A anunțat anterior acum 3 zile că, dacă până ieri nu se pocăiește Ministrul Culturii Niki Kerameos, care a spus că se transmite din salivă coronavirusul, atunci o va afurisi (după aprecierea Mitropolitului Ambrozie, ministrul înțelegea Sfânta Împărtășanie).
Astfel, astăzi, în Biserica Arătării în Eghio… a citit afurisania! Nu numai pentru ministru, ci afurisit și pe primul-ministru Kiriako Mitsotakis, precum și pe subsecretarul Protecției civile, Niko Hardalia! Afurisania s-a făcut în absența Mitropolitului Ieronim al Kalavritei și Eghialeei, în timp ce destui credincioși au ieșit din biserică, după unele informații…, întorcând spatele lui Ambrozie. Totuși el însuși… nu a dat înapoi. A continuat să citească afurisirea lui.
Textul de mai sus este preluat din știrea aceasta video:
La scurt timp, Biroul de Presă al Sfântului Sinod din Grecia a emis un comunicat pe această temă:
În urma întrebărilor unor jurnaliști pe subiect, se face cunoscut că numai Sfântul Sinod al Ierarhiei Bisericii Greciei, adică plenul Mitropoliților ei, are capacitatea de a impune afurisirea pe seama membrilor Bisericii Ortodoxe a Greciei.
Potrivit articolului 4, alineatul IX din Carta Statutară a Bisericii Greciei (legea 590/1977, ΦΕΚ Α’ 146/31.5.1977): «Sinodul Ierarhiei Bisericii Greciei se pronunță pe orice chestiune ce privește Biserica. Îndeosebi aceasta:… IX) Decide în privința aplicării pedepsei afurisirii după cele hotărâte de sfintele canoane».
Orice decizie de sancționare prin afurisire împotriva unui membru al Bisericii Ortodoxe a Greciei, care nu a fost emisă de Sfântul Sinod al Ierarhiei ei, este inexistentă și nevalidă.
Reacția doamnei ministru a fost următoarea la postul de televiziune ANT1: «Aș fi putut răspunde în multe feluri la subiectul în cauză. Oricine poate spune și să facă după cum socotește. Eu consider că ne-am mișcat responsabil mereu după criteriul protejarea sănătății publice și interesul public în scopul de a protejăm pe credincioșii de orice dogmă (cult). Și aceasta în ciuda dificultății deosebite a operațiunii și a neplăcerii mari din toată operațiunea. Am conștiința liniștită. Restul nu mă privesc. Totuși să nu lăsăm unele poziționări și fapte extreme să întunece climatul și toate aceste lucruri semnificative pe care le-am câștigat toți împreună uniți».
În răspuns la aceste declarații ale doamnei ministru și ale Sfântului Sinod, Mitropolitul Ambrozie a revenit, întărind cele săvârșite printr-o declarație, în care menționează și greșelile/hulele pe care le-a avut în vedere din partea primului ministru și a subsecretarului Protecției civile. În comunicatul său, reia cursul evenimentelor: a mustrat-o pe doamna ministru pe data de 1 mai pentru declarațiile dumneaei din 30 aprilie. Specialiștii care se pot pronunța pe tema Împărtășaniei nu sunt medicii, pe care i-a consultat doamna ministru, ci teologii, ierarhii și clericii. Unul dintre ei este Pr. Ștefan Daliani, preot al unui spital de boli infecțioase din Atica de Vest. Pentru că nu a existat nici o reacție din partea doamnei ministru, a scris o a doua scrisoare publică în data de 14 mai, iar în final a pronunțat afurisirea în biserică duminică, 17 mai. Deoarece nici până astăzi nu s-au pocăit cei vizați, Mitropolitul afirmă că afurisirea „s-a făcut”. Își întemeiază faptele pe cuvintele Scripturii, prin care Mântuitorul spune să fie spus Bisericii și afurisit în caz că nu se întoarce.
Nota noastră: Cu toate că Sinodul grec are dreptate în general și o afurisire nu poate fi pronunțată decât de plenul sinodalilor, gestul ex-Mitropolitului Ambrozie are semnificația și greutatea lui duhovnicească. După cum el însuși spune, urmărește măcar să trezească ceva în conștiința restului arhiereilor.
Afurisirea este pronunțată și de duhovnic, nu doar de Sinod, față de cei aflați în păcate și hule cumplite. E drept, excomunicarea oficială o pronunță doar Sinodul. În plus, Mitropolitul Ambrozie este retras din scaun pe motiv de bătrânețe și nu mai este un arhiereu activ al Bisericii Greciei; drept aceea, gestul său este unul mai mult cu putere duhovnicească.
Acest Mitropolit este cunoscut pentru dârzenia lui dintotdeauna pe teme bisericești și politice și ieșirea aceasta nu este tocmai o surpriză.
Din păcate, poziția oficialilor din Grecia, care este o țară majoritar ortodoxă, este cu adevărat anti-bisericească și hulitoare, sfidătoare. Personal, nu sunt convins că Dumnezeu lucrează în felul acesta abrupt, totuși este un fapt că Biserica ar trebui să excomunice oficial pe toți care se plasează pe poziții ateiste și să renunțe la compromisurile și complicitățile cu persoanele și instituțiile care o subminează fățiș.
Zicala: „Dai sânge și iei duh” sau aceasta: „Dai voință, iei putere” ar trebui aplicate și în viața de zi cu zi, care ar trebui să fie o înviere înainte de Judecata de Apoi. Dar măcar atunci când suntem prigoniți ar trebui să ne asumăm riscurile, moartea, asupririle, denigrările, izgonirile. Asta dacă vrem și dorim mântuirea. Nimeni nu este obligat să facă ce spune Hristos în Evanghelii sau prin vocea slujitorilor Săi.
În condițiile de astăzi, când ne sunt interzise slujbele și Biserica este urmărită, când suntem mânați spre o altă ordine socială și de mentalitate, trebuie să ne cunoaștem măcar reperele. Nu atât informarea este importantă, cât înțelegerea corectă a lucrurilor.
Ieri și alaltăieri au fost lansate atacuri asupra celor care au îndrăznit să se împărtășească și să ofere Împărtășania. IPS Teodosie a fost cel mai expus, fiind arhiereu, și cel care și-a asumat o poziție de verticalitate, cerând deschiderea bisericilor și împărtășirea credincioșilor. Pare o poziție de curaj și este în împrejurările actuale, când însăși Patriarhia a acceptat și a dispus închiderea bisericilor. Ar fi trebuit să ceară toți sinodalii funcționarea Bisericii fără restricții intruzive, ar fi fost un gest de bun simț și minimal. Dar abia unul sau doi au avut curajul să fie pe poziția cea bună. În practică, și mai puțin.
Sâmbătă IPS Teodosie a fost atacat de presă că a împărtășit mai mulți copii din aceeași linguriță și fără să păstreze distanța fizică. Aceasta nu mai reprezintă o surpriză sau știre ieșită din comun. Însă subminarea din partea purtătorului de cuvânt al Patriarhiei trebuie să constituie o surpriză. Reproșul că s-a procedat cu ostentație este absurd. Nici nu se înțelege ce a fost ostentativ. Probabil că nu împărtășirea propriu-zisă, ci clamarea ei, apelul să fie deschise bisericile și permisă Împărtășania, coroborate cu slujirea de sâmbătă. Dar fără aceste reacții publice s-ar fi obținut ceva? Nu e posibil să ne asumăm poziția de a tăcea pentru că suntem asaltați. Chiar și așa, chiar nu a fost nimic de bravadă în atitudinea Arhiepiscopului din Constanța, a răspuns la întrebări legitime, și-a apărat drepturile, fără acuzații gratuite sau alte gesturi nepotrivite.
Chiar dacă este o concesie, consider că
este o mărturisire pentru că și-a asumat public acest lucru, împărtășirea. Aș fi
vrut mai mult, dar trebuie să ne mulțumim cu mai puțin.
În contra-partidă, există și ierarhi
care au cam dezertat de la cugetul Bisericii, de la teologia și grija ei pastorală.
Închiderea bisericilor în condițiile în care acest lucru nu este impus de stat nu
știu cum poate fi catalogată. La fel și apologia igienei devine ostentativ (ca să
rămânem în registrul patriarhal) de suspectă. Mai ales când sunt folosite argumente
absolut ridicole. Sf. Ioan Gură de Aur chiar se spăla de 3 ori pe zi? Cred că
nici sportivii nu fac așa ceva, cu atât mai mult un ascet care refuza mesele împărătești
și care dormea foarte puțin rezemat de frânghia clopotului ca să se trezească la
dangătul lui, care se pornea să bată atunci când era biruit de somn, și să nu-și
permită multă odihnă. Iar afirmația că nu este bună îmbrățișarea sau salutul amical
pentru că nici Mântuitorul nu a permis mironosițelor să-L atingă după Înviere este
chiar o hulă nepermisă. Nu este posibilă o astfel de interpretare josnică a gesturilor
dumnezeiești ale lui Hristos. Numai dacă am pune în balanță faptul că S-a lăsat
pipăit în coastă de Toma contrazice toată pledoaria. Din păcate, aceste afirmații
compromit cu totul restul mesajului IPS Calinic al Argeșului, care oricum nu era
strălucit în nici un punct.
Obișnuința cu concesiile
Aș fi vrut și am așteptat să dau exemple pozitive, un fel de „Așa da”. Din nefericire, nu știu decât relatări particulare că mulți preoți și mănăstiri au slujit fără derogări de la rânduiala liturgică. Aș fi dorit ca și alți ierarhi să fi avut un curaj pe măsură. Este posibil să fi fost vreunii, dar e nevoie și de mărturisire, de asumare.
Din păcate, s-a ajuns la o indolență cruntă chiar și în popor și între credincioși. Poate mai mult de atât, programată, calculată, calibrată. Nu de azi, de ieri, ci de mai multă vreme. Dar în în Biserică cel puțin de la Sinodul din Creta. Ne-am obișnuit să tot spunem că nu este nimic, că mai avem teren de unde să cedăm, încă nu este momentul să ripostăm „habotnic”, încă nu a fost trecută linia roșie. Cu toate că abateri dogmatice au fost săvârșite la Sinodul menționat, a fost invocat faptul că nu a fost schimbat cultul. Iată că s-a ajuns și aici. Dar, în contextul în care ne-am obișnuit să nu reacționăm, mai pricepem momentul?
Cu ce au fost cumințiți credincioșii ortodocși? În primul rând cu caterisirile preoților, alungarea celor care au întrerupt pomenirea, prigonirea celor ce au criticat ecumenismul cretan. Dar la aceasta s-a adăugat poziția unor voci mai credibile, care dor cel mai tare. Ce au făcut aceștia? Au folosit extremismele unora pentru a înfiera orice ripostă și au promis o reacție care s-a transformat treptat în tăcere mormântală și chiar complice.
O combatere a Sinodului și a ierarhilor semnatari ar fi trebuit să fie puternică, fermă, nu doar niște reproșuri formale, pentru că abaterea este inacceptabilă, trebuie neapărat îndreptată. Nu este doar ceva criticabil, ci ceva de neîngăduit. Dar cu ce discurs a fost liniștită conștiința multora?
Sunt scoase în față reacțiile disproporționate ale nepomenitorilor, care sunt acuzați că sfâșie cămașa lui Hristos. În parte, trebuie să recunosc că așa și fac o parte dintre ei, poate chiar majoritatea. În perioada imediat post-Creta era normal îndemnul celor de la Cuvântul Ortodox la dezbatere și chiar așteptarea ei. O critică la adresa represiunii nejustificate declanșate de ierarhie a fost bine-venită atunci. Dar acum, după atâta timp?
La fel, înfierarea ecumenismului și „anti-ecumeniștilor de profesie” a fost nimerită, însă „momentul unor dialoguri pertinente şi responsabile” practic nu a fost decât o amăgire la îndemână. Nimeni nu le-a organizat, nici măcar nu le-a cerut suficient de presant și sincer. Până la urmă, mesajul Familiei ortodoxe a rămas acela că Sinodul din Creta a demonstrat faptul că „dreapta-credinţă nu este, cel puţin pentru o vreme, în pericol”, afirmație care mi se pare profund greșită. Dimpotrivă, ortodoxia este într-un pericol real și tot mai pronunțat, la care nu putem propune soluția apatiei, chiar și prezentată drept liniștire părut isihastă.
Chiar și monahii propun o atitudine în același spirit al abdicării, în fapt, de la credință. Astfel, Părintele Amfilohie, incisiv și mărturisitor până nu demult, pune mai presus interesele geo-politice față de exigențele dogmatice ale Bisericii. Mănăstirea Sihăstria Putnei a venit și ea cu îndemnuri împăciuitoare, dar amăgitoare.
Am așteptat poziționarea Sfântului Munte, care nu s-a ridicat la nivelul dorit, fiind echivocă. Mai departe, ce trebuia să facem decât să fie cerută o dezbatere reală a ecumenismului parafat în Creta? Nu s-a cerut lucrul acesta, ci, dimpotrivă, o gravă indiferență asupra acestei chestiuni. Iar aceasta nu duce decât la implementarea lentă și sigură a indiferentismului și nepăsării, cu efecte asupra mântuirii personale.
Ar fi trebuit apărat dreptul la întreruperea pomenirii în fața ierarhilor abuzivi și, pe de altă parte, criticați opozanții care vorbesc de obligativitatea ei. În orice caz, trebuia și trebuie făcut orice este mai potrivit pentru apărarea și păstrarea intactă a credinței în formulele ei dogmatice și în spiritualitatea ei. Dar fără jumătăți de măsură.
Am făcut acest scurt excurs pentru a sublinia faptul că, în momentul de față, când deja ne-am obișnuit cu lipsa de reacție, doar cel mult cu emiterea unor critici verbale și atât, credința Bisericii este la pământ. Nu există coeziune, ierarhii nu sunt nici măcar sprijiniți suficient în demersurile lor bune, cu atât mai mult nu sunt încurajați și împinși la reacții curajoase. Că mântuirea este personală și fiecare trebuie să și-o asume, să lupte pentru ea, asta știm; dar de ce nu și împreună, ca Biserică autentică? De ce să fie subminat, în fapt, duhul mărturisitor al Ortodoxiei? A nu se înțelege că acuz pe cineva de trădare voită, dar încerc să trag un semnal de alarmă că există una inerentă, o consecință care trebuie luată în calcul în tot contextul mai larg al vieții bisericești complicate din România și din lume.
Cred că se poate observa cu ochiul liber că, cel puțin până acum, prea puțin a fost lovită societatea de pandemie, de decese, cât mai mult de frică, isterie și măsuri nejustificate. Aceasta este lumea în care trăim, profitoare și zăpăcitoare, în luptă cu Dumnezeu, nu doar perisabilă. Viața nu pare să mai aibă răspuns la moarte, ci doar o fugă nebună de ea.
1. Deși s-a dezbătut foarte mult și chiar au fost adoptate hotărâri sinodale cu privire la desfășurarea vieții bisericești în starea de alertă, care privesc și administrarea Sfintei Împărtășanii cu lingurița, acesta nu este un subiect dogmatic prin el însuși. Problema centrală nu este dacă Sfintele Taine transmit sau nu virusul, ci cât de tare ne este schimbată evlavia față de cele sfinte de o boală. Având în vedere cu ce și cu Cine ne împărtășim și de ce facem asta, ar trebui să fie o preocupare foarte serioasă, care e de viață și moarte chiar și pe vreme de pace și bunăstare. Pur și simplu pentru că în orice moment lumea aceasta este trecătoare și avem nevoie de cea veșnică, viitoare, avem mare trebuință de Hristos, pe Care-L găsim în modul cel mai desăvârșit în Potirul euharistic. Chiar dacă El este spre sănătatea trupului nostru, nu spre împovărarea lui, acest lucru nu are sens de medicament farmaceutic, sanitar, ci duhovnicesc. Da, foarte adeseori Împărtășania aduce și revigorare trupească, dar nu acesta este scopul imediat și nu trebuie să ne apropiem cu acest gând.
Există o pregătire și o vrednicie care se cere pentru împărtășire. Tainele nu pot fi date celor necredincioși sau celor nepregătiți și nici celor care nu s-au curățit suficient de păcatele lor. În acest sens, canoanele sunt clare: cei ce preferă îndulcirile trupești nu poate fi primit la cina aceasta tainică a Mântuitorului, care este Liturghia. Harul curățirii de păcate nu vine printr-o stăruință în împărtășire, ci prin depărtare, prin certarea (epitimia) pentru eventualele păcate, și prin pocăință manifestată prin metanii, post, asceză, căință, tot ce duce la vindecarea sufletului (menționată, spre exemplu, de canoanele 2 și 3 ale Sf. Vasile cel Mare), pe baza căreia ne putem apropia de Sfinte.
În cazul concret al apariției virusului, cu atât mai mult nu putem renunța la aceste exigențe, fapt ce ar însemna anularea credinței autentice în Hristos. Așa cum nici măcar pe patul de moarte ereticii nu sunt primiți fără a le fi verificată sinceritatea întoarcerii lor (canonul 5 al Sf. Vasile), tot astfel pe timp de molimă nu poate fi primit la împărtășire cineva fără a arăta dispoziția potrivită. O condiție esențială este credința că este primit Trupul lui Hristos, nu un simbol. Folosirea unei lingurițe aparte sau orice altă metodă de a evita contaminarea nu cred că este greșită prin sine, cât pentru că defaimă pe Hristos și măreția harului care este primit. Boala poate fi contractată în diferite alte moduri, prin aer, prin atingerea sau apropierea de clerici și de cei din biserică, încât este inutilă o astfel de precauție.
În plus, tradiția împărtășirii cu aceeași linguriță este o predanie înrădăcinată și verificată. După cum a declarat Asociația Medicală din Atena în 1988, este vorba de o practică religioasă liberă și asumată și „totuși medical nu există nici un caz dovedit de simplu credincios în care să-i fi fost transmisă o boală prin dumnezeiasca Împărtășanie. Nici măcar atunci când era în toi tuberculoza, secera (făcea ravagii) sifilisul și când lepra era transmisă foarte larg!”. Medicii aceștia nu fac referire la un studiu amănunțit doveditor, însă lipsa unor astfel de cazuri, care ar fi făcut carieră îi pune pe cei care acuză pe ortodocși de pericol de contaminare să-și demonstreze acuzele. Deocamdată la noi există recentele cazuri de împărtășire la Cluj și la Suceava (a Arhiepiscopului Pimen) în care nu au fost înregistrare infectări.
Orice transmisie trebuie documentată. Bolile nu se transmit în același mod. Spre exemplu, HIV se transmite doar prin sânge, altele și prin aer și atingere. Până acum nu s-a documentat vreo molipsire prin împărtășire, așadar cu atât mai mult nu se justifică o astfel de temere. Deci nu pot fi luați în calcul „cei slabi în credință”, care nici măcar nu ar putea constitui o categorie aparte, ci ar trebui avută în vedere sănătatea tuturor, nu doar individuală.
2. Având în vedere acestea, s-a putut observa că episcopii, clericii și oamenii simpli s-au poziționat pe acest subiect după gradul lor de credință, evlavie și fidelitate față de Hristos. Nu după cât de des se împărtășesc, ci după grija de trup și frica de moarte și după concepția despre Taine. Doar ortodocșii cred în prezența reală a lui Hristos prin har, de aceea țin la acest aspect. Și, dintre ei, doar unii chiar sunt gata să se apropie cu cutremur.
Decizia de ieri a Patriarhului în consultare cu toți sinodalii români este corectă politic, nu conține derapaje vizibile. Unii ar acuza spoveditul la 2m și distanța dintre cei prezenți la slujbă, care dă un caracter caraghios participării liturgice. Dar la fel sunt și măsurile în celelalte domenii ale vieții sociale, care cu siguranță nu vor fi respectate întocmai, ci de principiu. Este imposibil și absurd practic. De aceea au și fost numite „îndrumări”. Strict formal sunt bune, deși aștept și altceva, aspect asupra căruia revin spre finalul articolului.
Trebuie remarcată poziția mărturisitoare și curajoasă a Arhiepiscopului de Tomis Teodosie, care dă tonul în a explica normativele de urmat în cadrul Patriarhiei. Înaltpreasfinția Sa a afirmat că va împărtăși neschimbat pe credincioși cu aceeași linguriță, după tradiția ortodoxă îndătinată. „Eu personal așa voi face, fiind convins că acesta este adevărul Biseriici, care nu trebuie ascuns, ci afirmat, căci dacă nu este mărturisit rămâne ascuns. … Sfânta Împărtășanie este socotită de neatins și cu adevărat Hristos este prezent real, doar în Biserica Ortodoxă. … Episcopul Europei de Nord Macarie mi-a spus că va respecta Sfânta Împărtășanie așa cum este ea în Biserica Ortodoxă”. În emisiunea în care a făcut aceste declarații a precizat că va testa pe cei prezenți la slujbă pentru a fi exclusă contaminarea între credincioși.
O situație deosebită este în Germania, mai precis în landul Bavaria, unde a fost prelungită starea de urgență, cu anumite reguli și relaxări. În consultare cu catolicii și evanghelicii, „factorii responsabili din conducerea Landului liber Bavaria” au ajuns la un acord să fie redeschise bisericile în condiții speciale. Lăsând la o parte regulile cu privire la distanțarea fizică, în privința Împărtășaniei „la primirea împărtăşaniei se va păstra distanţa între cei care vin şi se întorc de la împărtăşire şi cei care rămân în bănci. Ostia se va pune în mâna persoanei primitoare fără ca mâna să fie atinsă. Împărtăşirea din Potir la Sf. Liturghie se rezervă doar preotului. În cazul în care la „Cină” (Abendmahl) s-ar oferi şi vin (e vorba aici de comunităţile evanghelice, fiind folosit limbajul specific), se vor folosi potire separate pentru fiecare persoană”. Vrând-nevrând, ortodocșii s-au trezit puși în aceeași barcă cu evanghelicii, fapt asupra căruia nu avem ce să comentăm într-o țară străină, în care ortodocșii sunt minoritari.
„Un „Episcop ortodox” al Bisericii Sârbe din Germania (duminica trecută) a schimbat tradiția de secole de a da dumnezeiasca Împărtășanie. Priviți și vedeți impietatea păstorilor Bisericii lui Hristos! Priviți cutezanța lor… V-am informat ce fac de la început. V-am spus că scopul este să ne facă să ne asemănăm mai mult cu ereticii-papistași și ca început este modul de a da dumnezeiasca Împărtășanie. Vor să ne ducă spre ostia ereticilor latini. De la astfel de „păstori” sau mai bine lupi-păstori Sfinții noștri Părinți ne spun să nu primim nici rugăciunea de la unii ca aceștia… Vedeți rezultatul ecumenismului??? Acesta este „rodul” ecumenismului… adică schimbarea crezului ortodox. Fostul episcop Grigorie de Herțegovina a fost pus Episcop de Frankfurt și a toată Germania duminică, 16 septembrie 2018.”
Ce a făcut acest Episcop se vede în filmulețul de mai jos, în care se pare că dă credincioșilor doar Trupul (Pâinea) lui Hristos, ca la catolici:
Observații finale: Consider că miezul problemei este formarea unei abordări tot mai inumane a vieții, tot mai înfricoșate și mai tributare capriciilor științei controlate de cercurile de putere în interese oculte. Aceasta devine tot mai mult o religie, o viziune sacră asupra vieții, deși este plină de imperfecțiuni și tiranică, abuzivă în a-și impune punctul de vedere într-un mod neștiințific, ca să nu mai spunem profund nedrept.
Cea mai mare problemă a virusului de astăzi este proporționalitatea și raționalitatea măsurilor, grija pentru toate aspectele vieții, economic, cultural, religios, nu doar medical, dar și acela unilateral centrat pe o boală. Au mai fost molime și abuzuri și în alte vremuri, dar nu înseamnă că acestea trebuie să se repete mereu.
Pierdem, ca societate, dar și individual, umanitatea din noi, compasiunea, curajul, prudența și chibzuința, care sunt viciate de isterie, panică și manipulare. Peste toate, pierdem credința în Dumnezeu, în suflet și viața veșnică, fiind forțați să ne raportăm tot mai mult la realitatea imediată într-un mod înjositor și chiar după o „mistică a tractorului”, ridicând la rang de valoare absolută bunăstarea materială, uitând că moartea, boala și răul este caracteristica de neșters a acestei lumi. Da, trebuie să fim buni în ea, dar nu pentru ea.
Așadar cred că rolul Bisericii ar fi unul mărturisitor și mângâietor de suflete, nu atât de trupuri. Spovedirea credincioșilor, rugăciunea pentru ei, slujbele făcute cu credință, păstrând distanța sau chiar fiind aproape, acestea sunt prioritățile momentului. Nu donarea de aparate medicale este menirea și rațiunea de a fi prin care trebuie să-și justifice Ortodoxia existența în societate. Cel puțin nu față de progresismul ateu și aflat în plin asalt, ci în fața lui Dumnezeu. Știu că nu este ușor și nu judec pe nimeni, dar nici nu pot să ascund, să ocolesc acest adevăr necesar.
Ba chiar trebuie să mulțumim nu doar medicilor, care s-au jertfit și mulți dintre ei în condiții de presiune, ci și celor care au depus eforturi să pună la dispoziție informații și contextualizări din domeniul medical și nu numai în aceste zile. Și mulți dintre ei se vede că au fost creștini, chiar și de alte confesiuni cei din alte țări, pentru că au făcut referiri la mersul la biserici. Cred că trebuie să fim umani printre ceilalți, în bună pace pe cât este posibil (vezi Rom. 12:18), fără a uita să trăim pe Hristos chiar mai mult, la nivelul exigențelor credinței noastre ortodoxe neștirbite și cerești.
