Reacţia Patriarhiei la interzicerea pelerinajelor şi la propunerile de interzicere a organizării şi desfăşurării de procesiuni religioase în spaţii deschise precum şi interzicerea staţionării în apropierea lăcaşelor de cult: „Înţelegem, desigur…”
Adăugăm o speculaţie personală, pe care o formulăm în calitate de observatori ai spaţiului mediatic: considerăm că receptarea de către public a acestor interdicţii a fost pregătită prin scandalul mediatic iscat prin interpretarea mincinos-răuvoitoare a răspunsului ÎPS Teodosie, de îndemnurile acelui băsescu pentru măsuri drastice şi de reportaje jurnalistice răuvoitoare (sau aici) şi alarmiste. Considerăm că scopul acestor jocuri operative de pregătire a publicului este să împiedice solidarizarea cu ortodocşii vădit nedreptăţiţi şi discriminaţi, surparea temeiului moral al împotrivirii şi marginalizarea publică a intereselor noastre legitime.
Subliniem că măsurile de interzicere a pelerinajelor religioase, deşi formulate neutru, au în vedere de facto exclusiv manifestarea publică a credinţei ortodoxe, dat fiind că nu există alte confesiuni care să organizeze manifestări religioase de asemenea natură în perioada următoare.
La fel de trist este să observăm generalizarea acestui tip de comunicare politică în rândul purtătorilor de cuvânt bisericeşti, prin care se face din negru alb fără niciun fel de ruşine, mai nou Mitropolia Moldovei considerând că „în esenţă, sărbătoarea nu este afectată”, dat fiind că se oficiază Sfânta Liturghie, deşi pelerinajul a fost interzis. Să fim deci recunoscători că nu a fost interzisă Sfânta Liturghie, ci doar partea „neesenţială” a hramului…
Înțelegem, desigur, că noile măsuri ale autorităților sunt justificate exclusiv de creșterea alarmantă a numărului de pacienți cu Covid, de necesara prevenire și diminuare a îmbolnăvirilor ce pot conduce sau au condus deja la excedarea secțiilor ATI din spitale.
Din perspectiva prezervării unor libertăți intangibile, precum fundamentala libertate religioasă, considerăm că măsurile sprijinite pe rațiuni medicale cu impact public trebuie luate cu maxim discernământ și atentă bunăvoință, astfel încât ele să nu conducă la afectarea acestor libertăți, la contrarierea și tulburarea oamenilor credincioși care compun majoritatea copleșitoare a societății românești.
Măsurile ce se impun ca strict necesare trebuie justificate în mod onest de rațiuni sanitare foarte limpezi, precum și de probe indubitabile legate de respectarea sau nerespectarea regulilor în anumite locuri sau instituții. Bisericile sunt prin natura lor spații ale decenței, curățeniei și ordinii, nu ale dezordinii. Desigur, regulile stricte referitoare la igienă, la purtarea măștii în anumite momente și la păstrarea distanței de 1,5 m între persoane se impun inclusiv în spațiile liturgice și trebuie riguros respectate. Ceea ce în toată perioada de până acum s-a făcut în mod exemplar în cadrul tuturor cultelor religioase din România.
Biserica Ortodoxă Română a fost și rămâne implicată într-un mod fără precedent și fără termen de comparație inclusiv în plan caritabil, prin ajutorul consistent oferit persoanelor vulnerabilizate de pandemie, dar și multor spitale din România.
Un subiect secundar în atenţia publică, dar central în blogosfera ortodoxă, este readus în prim plan de una dintre postările domnului Teodor Baconschi în care acesta distinge între raportarea creştinismului occidental la „homosexualitate” şi cea a creştinilor ortodocşi.
Din păcate, comentariul domnului Baconschi nu ţinteşte să facă accesibil înţelegerii seculare modul în care ortodoxia tratează patima sodomiei, nici modalitatea în care această patimă se promovează pe sine sub steag cultural şi ideologic, ci urmăreşte să reproşeze o anumită îngustime, o obtuzitate prezentă în blogosfera ortodoxă, care ia drept reper, drept măsură a fidelităţii faţă de dreapta credinţă, raportarea intelectualilor publici la această chestiune.
Mărturisesc că sunt printre cei care consideră de mare(!) utilitate acest criteriu în judecata pe care o fac celor ce vorbesc în numele ortodoxiei, în calitate de intelectuali publici. Nu doar atât, ci chiar alegerea vocabularului folosit mi se pare sugestiv atunci când se tratează acest subiect, dat fiind că nici termenul de „homosexualitate” şi nici alte acronime nu sunt întâlnite în scrierile sfinţilor.
Uşurinţa cu care creştinii ortodocşi renunţă la vocabularul propriu, la utilizarea publică a termenilor de sodomie sau de pederastie, reprezintă o modalitate de auto-evacuare din spaţiul public, neagă propria legitimitate publică a civismului ortodox şi a moravurilor pe care suntem datori să le apărăm. Căci perpetua redefinire şi redenumire a patimilor omeneşti nu fac altceva decât să ascundă păcatul şi îndepărtarea de Dumnezeu, să oculteze substanţa anticreştină a ideilor care alimentează conversaţia publică despre aceste chestiuni.
De aceea, îndemn la o conştientizare a importanţei folosirii termenilor consacraţi pentru orice subiect care face obiectul conversaţiei publice, întrucât aceşti termeni reprezintă elementele esenţiale de ancorare în înţelegerea colectivă a cadrului de interpretare şi a paradigmei de receptare a ideilor noi. În lipsa unor astfel de ancore, discursul public poate fi lesne influenţat prin tactici neloiale de reîncadrare/redefinire/reformulare (a se vedea în limba engleză termenul de Reframing).
De aceea, este cu atât mai important ca intelectualii publici care sunt simbolic apropiaţi de ortodoxie să folosească şi să legitimeze cadrul autentic de raportare la subiectul pus în discuţie, întrucât în caz contrar, ignorând vocabularul propriu, va opera şi o dezicere implicită de înţelepciunea noastră colectivă. Intelectualii publici ortodocşi sunt cei datori să păzească şi să reactualizeze nu doar vocabularul ci şi fondul semiotic al faptelor publice, ei sunt cei datori să asigure fidelitatea interpretării evenimentelor de zi cu zi în grila autentic ortodoxă. Însă, din păcate, în spaţiul public românesc şi, chiar şi în blogosfera ortodoxă, astfel de voci lipsesc.
În egală măsură, mai am alte două repere asemănătoare pe care le folosesc şi despre care sunt convins că devoalează cu fidelitate distanţa intelectualilor noştri de ortodoxie, anume modul în care aceştia privesc masoneria şi, respectiv, ecumenismul.
Redau mai jos integral textul domnului Baconschi, urmat de un extras din opinia cunoscută a domnului Theodor Paleologu despre masonerie şi un alt extras, sugestiv, al domnului Sever Voinescu, realizator de emisiuni Trinitas TV, despre catolicism, toate acestea cu linkurile aferente. Aceste fragmente nu reprezintă îndoieli sau nelinişti tranzitorii emise în circumstanţe dificile de cei care-şi asumă identitate conservatoare, ci sunt emise drept postulate, sunt intervenţii directe asupra fondului de înţelepciune autentic ortodox, intervenţii pe care îndrăznesc să le calific ca fiind lipsite de onestitate întrucât fie sfidează prin ignorarea elementului esenţial, fie atribuie caracter esenţial şi general unor aspecte secundare.
Specific celor trei cazuri este legitimitatea creştină explicită (Baconschi şi Voinescu) sau implicită (Paleologu) cu care cei trei intelectuali emit judecăţile proprii sfidând fondul înţelepciunii ortodoxe, degradând-o, dându-i alt sens şi alte semnificaţii. Tocmai această îndepărtare, această ignorare voită a fondului ortodox, este elementul obiectiv pe care noi îl utilizăm pentru a judeca fidelitatea faţă de credinţa ortodoxă, de aceea raportara la cultura pederastă, masonerie şi ecumenism reprezintă instrumente de o surprinzătoare flexibilitate pentru a evalua fidelitatea faţă de cauza ortodoxiei în spaţiul public. Ele nu sunt atot-cuprinzătoare, însă relevă cu mare acuitate indicii rezonabile şi temeinice pe care le putem folosi fără greşeală în astfel de judecăţi.
Acest subiect este important, din punctul meu de vedere, întrucât consider că ortodoxia rămâne (complet!) nereprezentantă în spaţiul public în ultimii 30 de ani, din punct de vedere politic, civic şi cultural, iar motivul pentru care se întâmplă acest lucru este pentru că ne grăbim să primim surogate care lasă aparenţa fondului ortodox, fără a se constitui, în realitate, roade ale trăirii ortodoxe. Dacă lipsa unui partid politic autentic ortodox este evidentă pentru oricine, dacă slăbiciunea curentului civic ortodox se manifestă dureros pentru noi pe scena publică în încercările zilnice, cultura ortodoxă rămâne periferică şi se manifestă vizibil mai degrabă prin prezenţa cotidiană a unor intelectuali care, din păcate, nu sunt fideli spiritualităţii ortodoxe.
Cunosc Biserica mea (ortodoxă română) din adolescență și am fost mereu înăuntrul ei – după studii teologice, completate prin doctorat (ba chiar și în studiile post-doc, m-am ocupat de subiecte afine – ”Imaginarul religios al Cruciadei a IV-a”). Mi-am început cariera diplomatică în calitate de ambasador la Vatican, am încurajat dialogul ecumenic și am scris, în mai toate cărțile publicate, pe teme direct sau indirect legate de faptul religios. Pe scurt, cu toate păcatele mele omenești și fără pretenția exemplarității, pot spune că am o cunoaștere ”de o viață” a creștinismului (în toate variantele sale confesionale, prizate uneori la fața locului, în alte misiuni diplomatice, în călătorii etc). Ba chiar și a altor religii: homo religiosus e o figură universală, intim declinată în toată aventura lui homo sapiens.
Am făcut această recapitulare doar pentru a-mi exprima o uimire: viteza cu care o singură temă, de morală creștină fondată biblic și patristic, a colonizat mai tot spațiul dezbaterii publice din România ultimilor ani: mă refer la creștinii care, sincer vorbind, nu prea au o mare zestre teologică, istorică, de antropologie culturală și cu atât mai puțin una spirituală, mistică sau ascetică, dar care tind tot mai mult să-ți ”testeze” fidelitatea față de tradiția și învățătura creștină printr-un unic criteriu: atitudinea față de homosexualitate. Și mai mult, care își ”justifică” aversiunea față de modernitatea occidentală prin ideea că ea s-ar reduce la toleranța penală, morală și socială față de homosexualitate.
Pars pro toto! O chestiune totuși marginală (inclusiv statistic) devine mărul discordiei, proba de foc a dreptei credințe, dovada ultimă că ești impecabil etc. Ca să nu mai spun că Occidentul – ca realitate socioculturală – e nesfârșit mai complex decât această problemă, indiferent cum ne raportăm la ea.
Ca să nu mă lungesc, diferența dintre Occident și România e că acolo homosexualitatea e acceptată (chiar dacă sunt grupări creștine care o repudiază, cu argumente biblice sau morale), pe când la noi această practică e mai degrabă respinsă (tot din motive tradițional-conservatoare). Mai există o diferență: catolicismul și protestantismul au dezvoltat o pastorală – deci un dialog deschis – cu minoritatea homosexuală. Se caută soluții de consiliere psihologică, de susținere, dincolo de anateme. În lumea ortodoxă, această deschidere nu e asumată (deși există cazuri inclusiv în rândul clerului – așa cum se știe). De asemenea, nimeni nu-i întreabă pe părinții unor tineri cu această orientare cum gestionează eventualul conflict (desigur dureros) dintre credința lor religioasă și iubirea firească față de urmașii lor.
Pe scurt, nu putem reduce viața creștină la homofobie, așa cum nu ne putem opri procesul istoric de integrare în Occident din același motiv. Trebuie să găsim o cale mai inteligentă, mai umană, mai creștină (în ultimă instanță) de a trata această chestiune: fără ipocrizie, fără talibanism, fără dublă măsură și fără a confunda păcatul cu păcătosul, așa cum nu se cade să amestecăm judecata proprie cu judecata divină asupra fiecărei persoane umane.
Mă irită amalgamurile și fariseismul, obtuzitatea și auto-îndreptățirea. Prin chemarea apostolică, Domnul Iisus Hristos și-a îndemnat discipolii să devină pescari, nu vânători de oameni.
Eu nu sunt francmason, dar am respect pentru spiritualitatea masonică, e un tip de spiritualitate absolut stimabilă, e o căutare a perfectării sinelui, e un demers cât de poate de stimabil, chiar admirabil aş putea spune.
Cum poți să fii un creștin atașat de latinitate și să socotești catolicismul o erezie este, totuși, greu de închipuit, dar lucrurile greu de închipuit nu sînt atît de rare pe lume…
(…)
În fine, vor fi și alții care pur și simplu socotesc că acest aspect este neimportant. În fond, nu contează ce spune poporul credincios – mai importantă e gîlceava teologilor, ciudat de prinși vreme de secole în a evidenția și întări mai degrabă ce ne desparte de catolici decît ce ne unește cu ei. E o prostie această obsesie pentru ceea ce ne desparte cînd ne unește cel mai important om din lume: Iisus Christos, Dumnezeu întrupat. Teologii știu atît de multe despre Iisus Christos. Mă întreb dacă știu și ce zice Domnul nostru cînd vede ce au făcut oamenii cu Biserica Lui. Harcea-parcea! Dintr-Una, sobornicească și apostolească, au ieșit mai întîi două, apoi trei, apoi cinci, apoi zece – acum sînt cu sutele! Iluzionați de sine, unii cred că păcatul acestei sfîșieri e la „ceilalți“. Nu „noi“ am făcut asta, ci „ei“. Mereu „ceilalți“ sînt de vină, iar „noi“ sîntem doar de lăudat, că apărăm dreapta credință. Dar cine crede așa ceva, chiar că nu știe nimic despre modul în care El judecă lumea. Orice creștin care crede că a lui credință e pură și a celuilalt e impură, că el e mai plăcut în ochii lui Dumnezeu decît altul, degeaba a citit Evangheliile.
Rare motive de bucurie am cînd privesc în jur. Păcatul meu: devin tot mai mizantrop pe măsură ce îmbătrînesc. De aceea, poate, cînd îmi apare în față un motiv să fiu fericit că aparțin comunității în care Dumnezeu m-a pus, sînt peste măsură de fericit. Acum, iată, sînt fericit să fiu parte a marii comunități de credincioși ortodocși care se roagă aprins pentru unitatea Bisericii Sale. Și cred cu tărie că cea mai înal-tă cauză căreia un creștin trebuie să-și dedice viața în timpurile noastre este regăsirea unității Bisericii lui Christos.
Îndemnăm să participăm la protestul organizat mâine, 19.09.2020 ora 16.00, în Bucureşti, Piaţa Universităţii, împotriva modalităţii de organizare a cursurilor şcolare. Deşi motivele pentru care cetăţenii sunt datori să protesteze sunt multe şi îndreptăţite, situaţia din şcoli reprezintă un caz cu totul aparte a cinismului politic românesc.
Dincolo de jocul mediatic de imagine, situaţia din teren este cu adevărat îngrijorătoare, cei mai mulţi dintre părinţi sperând că forţa absurdului va determina în termen scurt o reevaluare a măsurilor ce au fost dispuse. Situaţia este cu adevărat dificilă în acele locuri unde profesori (şi unii părinţi) au făcut exces de zel, dându-şi pe faţă lipsa de iubire faţă de copii şi lipsa de respect faţă de propria profesie.
În termenii folosiţi la elaborarea politicilor publice există consacrat un principiu care deseori a fost invocat împotriva celor ce preferă înţelesul tradiţional pentru raporturile familiale: Interesul superior al copilului. Acest principiu este prevăzut şi în Codul civil şi operează pe mai multe planuri. Înseamnă totodată că un copil nu este proprietatea părintelui şi că interesele copilului prevalează asupra altor interese ale acestora dar şi că autorităţile sunt obligate să aibă în vedere acest principiu la elaborarea politicilor publice care privesc pe copii, interesul acestora prevalând intereselor colective de altă natură.
Modul în care acest principiu este ignorat de autorităţi
impune o chestionare sistematică a actului de guvernare prin care s-au
desfiinţat de jure şi de facto o suită de drepturi şi libertăţi ce
ţin de esenţa societăţilor democratice. De principiu, noi ne-am făcut cunoscută
poziţia atunci când am pledat pentru nevoia de Lustraţie
politică generală ca obiectiv de căpătâi pentru societatea românească,
motiv pentru care nu vom insista asupra acestui subiect.
În continuare lipsesc din spaţiul nostru public iniţiativele de documentare temeinică a erorilor şi abuzurilor determinate sau acceptate de către autorităţi, lipsesc demersuri comparative ale politicilor publice din alte locuri, lipsesc cererile de tragere la răspundere a celor responsabili, lipsesc iniţiative pozitive care favorizează dialogul social şi reinstaurarea drepturilor, toate acestea fiind de mare importanţă pentru recâştigarea libertăţii.
Protestul din Piaţa Universităţii pare că este/va fi de mică amploare, nu apare apt să determine schimbarea cursului politic, nu este asumat public de organizatori cunoscuţi, este sub presiunea stigmatelor mediatice şi inhibat de activităţi paralele de protest menite să disipeze nemulţumirea generală. Se încadrează în rândul acţiunilor de protest ce au fost desfăşurate şi în alte ţări, de asemenea fără rezultate palpabile, fiind mai degrabă un element de relegitimare a despotismului pluripartidic decât o manifestare autentică a societăţii civile.
Termenul englez de „accountability” presupune nu doar răspunderea ministerială, reglementată şi de legea română, ci presupune un sistem politic apt să rezolve cu promptitudine abuzuri de felul celor pe care le cunoaşte astăzi şcoala românească şi societatea în ansamblu. Troaca politică de la noi însă descurajează orice fel de ordine şi bună rânduială şi transformă societatea într-un ghetou în care contează doar cine are şi exercită nemijlocit puterea.
În modul cel mai cinic, autorităţile urmăresc să fidelizeze/docilizeze populaţia prin abuz şi aservire, aplicând cu cinism strategii politice (bazate pe slăbiciunile psihologiei umane) în urma cărora cei abuzaţi sunt nevoiţi să raţionalizeze, să-şi justifice şi să îndreptăţească propria umilire şi deposedare de drepturi. Operează o degradare morală irecuperabilă (în lipsa unor jertfe de care puţini mai sunt capabili) a celor pasivi care îi transformă în slujitori utili ai statului despotic. Împotriva legilor psihologiei colective nu avem resurse directe de împotrivire, ci este necesară o contra-reacţie individuală conştientă, o întărire şi asumare explicită a principiilor şi valorilor pe care le mărturisim. Însă este nevoie de mult mai mult decât atât căci altfel nu obţinem decât o reeditare a „rezistenţei prin cultură„.
Tocmai pentru a compensa această situaţie, îndemnăm publicul ortodox la participare şi ne vom deplasa şi noi la Bucureşti în acest scop, întrucât pasivitatea cetăţenească în aceste împrejurări ne împietreşte, ne schimbă modul de gândire, cauţionează nedreptatea, legitimează abuzul şi lipsa de măsură. Deşi nu ne îndoim de caracterul pur simbolic al protestului, totuşi, acest capital simbolic nu este deloc puţin lucru!
Considerăm că avem mare nevoie să punem bun început unei împotriviri măsurate, hotărâte, de cursă lungă. Cei care facem parte din categoria intelectualităţii mijlocii, a mediocrilor, trebuie să fim atenţi şi disponibili a-i sprijini pe cei ce vor avea tragere de inimă să fie lideri, dacă va îngădui Domnul. Întocmai cum autorităţile române urmăresc reeducarea populaţiei în direcţia nou-normalităţii, avem nevoie de o contra-reacţie minimală, de o pregătire a fiecăruia pentru vieţuire în despotism. Credem că în acest moment trebuie să ne asumăm că vom avea de suferit şi să ne pregătim sufleteşte pentru ceea ce urmează, să devenim însetaţi de dreptate căci nu vom rămâne fără răsplată.
Blogosfera ortodoxă este inundată de conţinut media care educă publicul pe o diversitate de subiecte specializate şi, din păcate, de cele mai multe ori, nu o face bine. Dimpotrivă, ceea ce caracterizează în prezent conversaţia online de factură civic-ortodoxă este caracterul rudimentar al informaţiilor vehiculate, lipsa de verificare, exagerarea şi distorsionarea elementelor factuale sau falsitatea concluziilor prezentate. Uneori mai avem parte şi de excepţii, dar aceasta este regula.
Toate acestea vulnerabilizează în mod nepermis credibilitatea argumentelor noastre atunci când (ni se permite să) ne angajăm în dialog. Aceasta este o boală grea a noastră, a ortodocşilor, iar foamea de viralizare şi de vizibilitate a celor ce introduc în blogosfera ortodoxă astfel de materiale junk produce mai mult rău decât bine. Cei mai mulţi dintre noi uităm că vom da seama de orişice cuvânt şi că această răspundere se poate întinde şi asupra produselor media concepute spre a fi viralizate în dauna folosului lor informaţional. S-a ajuns ca foarte puţine lucruri împărtăşite nouă, dintre cele ce privesc tehnologia 5G, tehnologia biometrică, nanotehnologii, biotehnologii, problemele de sănătate publică, cercetarea medicală, vaccinuri ş.a.m.d., să poată fi întrebuinţate în dezbaterea publică, fără riscul de a fi ruşinaţi de îndată. În acest mod, pierdem ocazia de a apăra adevăruri importante.
Într-atât de compromisă este, ca spaţiu de conversaţie şi informare, blogosfera ortodoxă încât orice idee care se apare sau care este pur şi simplu vehiculată în această zonă este respinsă ca inadmisibilă în conversaţia mainstream. Operează un tip de compromitere prin asociere care, în plan secund, ne alimentează nouă un sentiment de marginalizare şi produce reacţii de victimizare şi de auto-ghetoizare, într-un cerc vicios dintre cele mai nefaste.
Ideal este să existe un efort curatorial din partea specialiştilor care să găsească folos şi răbdare în a contribui la risipirea nelămuririlor noastre şi la a semnala şi valida informaţiile importante pentru realizarea intereselor noastre sociale, culturale, economice, politice. Motivul pentru care acest lucru nu se întâmplă presupune o discuţie aparte, una de mare importanţă, care nu ar trebui purtată pe un blog ca al nostru şi care se lasă foarte aşteptată.
Până atunci însă, cei care facem parte din intelectualitatea mijlocie trebuie să întrebuinţăm discernământul şi o anumită disciplină a gândirii inductive astfel încât să luăm aminte ca atunci când mlădiţa se face fragedă şi odrăsleşte frunze să cunoaştem că vara este pe aproape. Cu alte cuvinte, plecând de la anumite elemente iniţiale, care sunt pertinente şi concludente să putem deduce şi să ne încredinţăm cu privire situaţia noastră particulară şi la mersul vremurilor.
În lipsa specialiştilor cu autoritate profesională, morală şi duhovnicească, avem parte de puţine certitudini, însă datoria intelectualităţii mijlocii este să se orienteze cu siguranţă folosindu-se de judecata sănătoasă specifică omului de rând. De mult prea multe ori, dintr-o falsă smerenie, ne însuşim opinii şi concluzii care nu rezistă unor examinări critice minimale, unor verificări şi corelări de bază.
Prin urmare, pentru a sprijini efortul general de orientare, semnalăm blogosferei ortodoxe apariţia recentă a unui articol specializat în care se face vorbire despre biosenzori ultrasensibili pentru depistarea precoce a unor anumite afecţiuni. Aceşti biosenzori sunt externi corpului uman şi sunt destinaţi îngrijirilor şi testărilor spitaliceşti pentru o diversitate de afecţiuni, sunt validaţi ştiinţific, cercetările sunt încheiate dar platforma este încă în faza de dezvoltare şi are un orizont de implementare în următorii cinci ani. Sperăm ca informaţiile prezentate să fie corelate cu alte materiale în care se face vorbire despre introducerea de biosenzori în corpul uman, despre biotehnologii, despre exozomi şi alte astfel de elemente care ne preocupă în aceste vremuri.
Cercetătorii de la Universitatea din Queensland au dezvoltat biosenzori care folosesc o peliculă de aur poros realizat prin nano-inginerie, biosenzori care detectează mai eficient semnele precoce ale bolii, îmbunătățind şansele de însănătoşire ale pacientului.
Majoritatea metodelor de diagnosticare folosesc materiale costisitoare și consumă mult timp dar doctorandul Mostafa Masud și supervizorii cercetării, profesorul Yusuke Yamauchi și dr. Shahriar Hossain, au dezvoltat un biosenzor mai ieftin, mai rapid și ultrasensibil pentru testarea la punctul de îngrijire (point of care testing).
Domnul Masud a arătat că cel mai important lucru de reţinut despre proiectul său este că a depăşit unele dintre limitările actuale întâlnite în depistarea precoce a bolilor: „Această nouă tehnică de diagnostic permite detectarea directă a miRNA specifică bolii, ceea ce nu era posibil anterior”, a spus dl. Masud. „Acest lucru este important în special pentru pacienții aflați într-un stadiu incipient al unei boli, cum ar fi cancerul, care nu au cantități detectabile de alți biomarkeri, dar pot avea o cantitate detectabilă de biomarker miRNA exosomal.” (linkuri adăugate de theodosie.ro)
Platforma a fost realizată prin nano-inginerie de către
echipă pentru a analiza probe de sânge, urină, salivă sau plasmă printr-o
suprafață acoperită de o peliculă de aur, care conţine milioane de pori
minusculi.
Procedeul nanotehnologic folosit pentru crearea acestor pelicule
poroase a fost publicat în prestigioasa revistă științifică Nature Protocols, în
urma a 15 ani de cercetări, şi anunţă o nouă eră de oportunități pentru
cercetarea materialelor nanoporoase și dezvoltarea tehnologiei aferente. Echipa
continuă să dezvolte această platformă și intenționează să o facă disponibilă
medicilor în următorii cinci ani.
„Medicii vor
putea folosi platforma noastră pentru a preleva un mic eșantion de lichid de la
un pacient și pentru a testa instantaneu bolile, pentru aproximativ un sfert
din costul altor tehnici de diagnostic„, a spus profesorul Yamauchi.
Cercetătorii au declarat
că tehnologia va fi ușor de utilizat și deosebit de utilă în locații
îndepărtate și în țările în curs de dezvoltare, unde diagnosticarea rapidă și
timpurie sunt cruciale, în special în cazul infecțiilor virale.
Readucem în atenţia publicului ortodox subiectul dosarului electronic de sănătate, cu rugămintea adresată
siturilor şi blogurilor ortodoxe să repună în discuţie această temă, pe care o
considerăm de importanţă vitală în perspectiva demersurilor de digitalizare a
statului şi a spaţiului public.
(2) Persoanele asigurate pot solicita adeverințele prevăzute la art. 7 alin. (1) lit. c), d) și e) și prin mijloace electronice de transmitere la distanță.
c) adeverința de asigurat, cu valabilitate de 3 luni, pentru asigurații care refuză în mod expres, din motive religioase sau de conștiință, primirea cardului național, eliberată prin grija casei de asigurări de sănătate la care este înscris asiguratul, în conformitate cu prevederile Ordinului președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 98/2015 pentru aprobarea procedurii de eliberare, a modalității de suportare a cheltuielilor aferente producerii și distribuției cardului duplicat către asigurat, precum și a modalității de acordare a serviciilor medicale, medicamentelor și dispozitivelor medicale până la eliberarea sau în cazul refuzului cardului național de asigurări sociale de sănătate;
Mai mult, în alin.(5) al articolului unic din Ordinul CNAS nr. 442/2020 se instituie obligaţia expresă a Caselor judeţene de asigurări de sănătate de a îndeplini orice demers necesar pentru a se facilita intrarea în posesia adeverinţelor de către asiguraţi:
(5) Casele de asigurări de sănătate au obligația de a îndeplini orice demers, potrivit domeniului lor de competență, astfel încât să nu fie împiedicat procesul de eliberare a adeverințelor de asigurat sau de acordare a calității de asigurat în cazul persoanelor care au solicitat adeverințele potrivit alin. (2), precum și în cazul celor care depun documentele necesare stabilirii calității de asigurat potrivit alin. (4).
Această împrejurare ne îndeamnă să reluăm apelul Părintelui Justin pentru a fi refuzate cardurile electronice de sănătate, întrucât înregimentarea de bună voie într-un sistem de evidenţă electronică presupune un compromis de conştiinţă, cu repercusiuni (grave) în viaţa duhovnicească. Având în vedere trecerea către sisteme de inteligenţă artificială şi de credit social, prin care se produc pe baza unor algoritmi, automatizat, decizii ce privesc relaţiile noastre sociale, efectele unor astfel de decizii se manifestă inclusiv în plan lumesc şi pot fi dintre cele mai nefaste.
Însă, în plan duhovnicesc, roadele acestor concesii, compromisuri şi lepădări sunt lesne de observat astăzi când constatăm o fragmentare, o împietrire şi o lipsă de unitate dezastroase în corpul Bisericii. În mare parte, noi credem că la aceasta a contribuit şi modalitatea în care subiectul documentelor electroniceşi acardului de sănătate a fost manipulat cu ani în urmă astfel încât dezbinarea şi conflictele întreţinute artificial să sufoce demersurile iniţiate cu binecuvântarea Părintelui Justin.
Pentru cei care nu-şi mai amintesc, arătăm că în urmă cu aproximativ 10 ani „cardul electronic de sănătate” a reprezentat cel mai fierbinte şi important subiect pentru suflarea civică ortodoxă, iar neînţelegerile care s-au produs la acel moment nu au fost vindecate nici până astăzi. Presiunile interioare şi exterioare Bisericii au provocat rupturi grave între diferite grupuri cu vizibilitate ale laicatului ortodox iar disensiunile atent cultivate au compromis apoi, definitiv, ideea de unitate civică ortodoxă şi de obiective civice sau politice ale credincioşilor ortodocşi.
În principal, dezbinarea s-a produs ca urmare a fricii provocată de perspectiva pierderii calităţii de asigurat al sistemului de sănătate şi a costurilor pe care această opţiune personală le-ar fi presupus pentru creştinul ortodox de rând. De partea cealaltă, cei care au îndrăznit să refuze cardul de sănătate şi să-şi asume o marginalizare sau o persecuţie soft, inclusiv în sândul Bisericii, nu au avut înţelepciunea de a purta sarcinile celor slabi, ci s-au autoizolat în atutidini de desconsiderare şi de dispreţ.
La dezbinare au contribuit şi atitudinile constante de ridiculizare de către presă şi public a celor care au refuzat cardul de sănătate din motive de ordin religios, de respingere fără discuţie a motivelor civice invocate de aceştia, caricaturizare a temerilor (card egal drac), de marginalizare şi chiar de ignorare a prejudiciilor evidente suferite de aceştia, dintre care lipsirea de acces la servicii publice de sănătate a fost cea mai evidentă consecinţă. Despre umiliri, atitudini degradante, refuz flagrant de aplicare a normelor legale sau a principiilor de echitate cele mai elementare, am putea scrie din experienţa noastră proprie.
Cert este că cei care nu au cedat presiunilor în aceşti ani au provocat adoptarea Ordinului CNAS nr. 98/2015 prin care s-a prevăzut excepţia „adeverinţei de asigurat”, acesta fiind singurul act administrativ cu aplicabilitate generală care face vorbire despre posibilitatea de refuz, de opoziţie, de nealiniere faţă de imperativul statal, din motive religioase sau care ţin de conştiinţă.
În ciuda numeroaselor demersuri pe care şi noi dar şi alte
persoane le-au întreprins în aceşti ani, autorităţile au refuzat constant să
modifice procedura concretă de intrare în posesia adeverinţelor de asigurat,
ceea ce, în realitate, însemna că acei credincioşi care nu au vrut cardul
electronic de sănătate au fost nevoiţi să se deplaseze cel puţin o dată la trei
luni, în reşedinţa de judeţ, chiar şi la distanţe de mai mult de 100 de km, la
sediul Caselor Judeţene de Sănătate, unde să parcurgă obstacolele birocratice
şi, uneori, atitudinea mai puţin binevoitoare a funcţionarilor publici, a se
aşeza la coadă şi a aştepta cuminţi să primească o simplă coală de hârtie cu
menţiuni minimale, cu care să facă dovada calităţii de asigurat, adică a
faptului că din veniturile lor se finanţează serviciile de sănătate la care
sunt împiedicaţi să apeleze nemijlocit.
Absurdul şi inutilitatea ostentativă a acestor proceduri birocratice, denumite „red tape” în limba engleză, reprezintă un mijloc neloial de descurajare a conduitelor cetăţeneşti care nu convin statului, un instrument de declasare şi discriminare legală dar esenţialmente imorală, pentru care orice altă minoritate ar fi fost grabnic compensată şi recompensată.
Însă, începând din luna aprilie a acestuia an, prin efectul crizei Covid-19 şi pe fondul incapacităţii administrative de a gestiona mulţumitor sistemul informatic al CNAS, costurile refuzului cardului electronic de sănătate s-au inversat. Astăzi este semnificativ mai rapid şi mai comod să se prezinte furnizorilor de servicii de sănătate o simplă adeverinţă de asigurat decât să se utilizeze cardul de sănătate, iar prin înlăturarea barierelor birocratice pentru a intra în posesia adeverinţei, această competiţie între alternative a fost tranşată definitiv.
De aceea, revenim asupra acestui subiect, mai cu seamă în perspectiva digitalizării serviciilor publice, a introducerii cărţii electronice de identitate şi a demersurilor civice necesare pentru garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti ale credincioşilor ortodocşi.
Dincolo de dezbaterile cu caracter religios despre semnificaţia primirii cardului electronic de sănătate, dezbateri pe care le considerăm astăzi a fi de importanţă secundară, este necesară crearea unui spaţiu minimal de acţiune civică pentru a putea fi negociate soluţii şi politici publice (de digitalizare) care să nu lezeze conştiinţa noastră religioasă. Dacă atât clerul cât şi credincioşii vor cere eliberarea de adeverinţe simple de asigurat în locul cardului electronic de sănătate s-ar putea coagula un pol civic ortodox cu o idee mai coerent decât suma iniţiativelor individuale pe care le-am cunoscut până în acest moment. Nu în ultimul rând, prin refuzul cardului de sănătate şi solicitarea adeverinţei simple de asigurat se poate produce o resolidarizare a clerului şi a credincioşilor ortodocşi şi, chiar, s-ar putea vindeca răni mai vechi.
Nu îndrăznim să ne gândim la situaţia ideală în care părinţii
ierarhi, sau chiar Părintele Patriarh Daniel, aşa cum a felicitat credincioşii
pentru purtarea măştilor de protecţie, ar putea considera utilă şi oportună folosirea
adeverinţelor simple de asigurat în loc de cardul electronic de sănătate.
Cei care doresc să intre în posesia adeverinţei simple de asigurat
trebuie să trimită un email la adresele de mai jos, în funcţie de judeţul în
care îşi au domiciliul:
Propunem o lectură de întindere medie care e precedată de câteva observaţii proprii vizând necesitatea înţelegerii corecte a conceptului de putere politică de către creştinii ortodocşi. Preluăm un extras din cartea Cum percepem puterea politică? de Daniel Sidor, material pe care îl vom folosi drept reper şi bază pentru discuţii viitoare.
***
Măsurile luate de autorităţile statului român faţă de credincioşii ortodocşi în perioada infectărilor cu Covid19 şi modalitatea în care Biserica a răspuns acestora au pus în evidenţă modalitatea complet deficitară în care majoritatea ortodocşilor înţelegem concepte elementare ce ţin de viaţa cetăţii. Neînţelegerea conceptelor precum (participare la) guvernare, politici publice (evidence-based) sau noţiunea de putere politică împiedică formularea unor reacţii de apărare civică în faţa agresiunilor la care suntem supuşi, cimentează o atitudine de conformism şi de pasivitate în faţa nedreptăţii, impune indiferenţă în raport de ofensele aduse credinţei ortodoxe şi simbolurilor sale publice.
Deşi starea de urgenţă şi apoi starea de alertă reprezintă simple instrumente executive specializate, pentru uzul autorităţilor în împrejurări excepţionale, conchidem că acestea au fost transformate într-un regim politic de putere cu caracter permanent, care nu respectă constrângerile constituţionale, degradând nepermis substanţa drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, caricaturizând relaţii sociale legitime şi protejate. În panoplia acestora, libertatea religioasă este, de departe, cea mai batjocorită şi deposedată de componentele sale de autonomie, fiind supusă unui regim nedemn, discriminatoriu şi marginalizator.
Atât starea de urgenţă cât şi starea de alertă, neconsacrată constituţional, au menirea de a funcţiona, în mod excepţional, tocmai pentru a demonstra superioritatea democraţiei şi a statului de drept în apărarea drepturilor omului şi gestiunea situaţiilor de criză. Acestea reprezintă o oportunitate de a reafirma supleţea şi flexibilitatea regimului democratic, iar nu o paranteză istorică ce permite exercitarea neîngrădită a unor prerogative absolutiste.
Faptul că puterea politică a găsit în criza de sănătate politică pretextul perfect pentru a suspenda democraţia şi a impune un regim despotic, fără corespondent în logica politică şi în ştiinţa dreptului, trădează mentalitatea nedemocratică şi autoritaristă a acestora, neîncredere funciară în principiile democratice şi indiferenţă faţă de drepturile omului.
Credem că această transformare a regimului politic nu este temporară ci că este definitivă şi că aşteptarea revenirii la normalitate, despre care face vorbire comunicatul Patriarhiei prin care salută „cu bucurie” permisiunea oficierii slujbelor religioase în interiorul bisericilor, este o naivitate de neprimit. Iluzia de parteneriat social pe care reprezentanţii Patriarhli se străduiesc să o impună credincioşilor este mai batjocoritoare decât chiar acţiunile factorului politic. Avem de-a face cu o reacţie tipică a victimei care îndreptăţeşte atitudinea agresoare, reacţie care, din păcate, nu prevesteşte nimic bun şi care invită abuzuri şi mai jignitoare, care sunt uşor de anticipat.
În spaţiul online ortodox, prin forţa împrejurărilor, s-a făcut vorbire în această perioadă despre noţiuni precum legalitate, constituţionalitate, legitimitate, autoritate, credibilitate, comunicare strategică, conformare (respectarea măsurilor), fără însă ca acestea să fie puse într-o perspectivă mai largă, fără a se cunoaşte raportul firesc între stat şi societate, între stat şi Biserică, în aşa fel încât să obţinem o înţelegere comună şi lămuritoare a vremurilor pe care le parcurgem.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât statul ne impune insidios o naraţiune falsă, în care eliminarea sau restrângerea drepturilor civile este prezentantă mincinos ca fiind o exagerare scuzabilă, cauzată de temerea faţă de un pericol grav, iar nu ca o politică deliberată de aservire, de deposedare de drepturi sub pretextul unei crize de sănătate publică. Însă statul nu poate invoca în apărare propria turpitudine, propriul abuz şi propria nelegalitate. După cum vom vedea în cele ce urmează, controlul opiniilor, cenzura libertăţii de expresie şi restrângerea drepturilor nu sunt deloc întâmplătoare, persecutarea marginalilor fiind recunoscută pentru caracterul său disuasiv şi util pentru stăpânirea despotică a comunităţilor politice.
Repunerea în discuţie a principiului proporţionalităţii măsurilor sau cel al restrângerii drepturilor astfel încât să nu fie afectată substanţa acestora, invocarea principiul legalităţii actului de guvernare sau de legiferare, toate aceste chestiuni sunt urgente şi pretind atenţia credincioşilor ortodocşi. Scrisoarea PS Petru adresată autorităţilor basarabene, în care se avertizează cu privire la rolul statului în protejarea libertăţii religioase, reprezintă un pas important în această direcţie şi aşteptăm ca acest document să fie preluat/discutat şi de blogurile religioase româneşti, mai cu seamă de Mărturisirea Ortodoxă, dat fiind că se invocă o acţiune civică de petiţionare a instituţiilor publice iniţiată chiar de Mihai Silviu Chirilă.
Pe de altă parte, cred că este mare nevoie de un corp comun de cunoştinţe politice care să faciliteze exprimarea civică a credincioşilor şi înţelegerea mecanismelor de guvernare. Întrucât nu am găsit un material mulţumitor în blogosfera ortodoxă care să descrie într-o manieră structurată chestiunile esenţiale ale acestei teme, propunem o lectură destul de densă, dar neîndoielnic utilă şi necesară, o referinţă la care credem că va fi necesar să facem trimitere în mod repetat în perioada următoare.
Evenimentele petrecute în secolul al XX–lea, şi anume cele care ţin de zona politicului, au în centru conceptul de putere politică. Spunem acest lucru deoarece alternanţa regimurilor politice diferite, modul şi rapiditatea cu care se produc anumite schimbări, dar şi dezvoltarea unor noi discipline de studiu (teoria politică, teoria democraţiei sau psihologia socială), aduc o nouă perspectivă asupra relaţiilor umane, şi anume perspectiva puterii. Cu alte cuvinte, în acest secol se dezvoltă o întreagă nouă civilizaţie care se bazează pe cultura puterii. Zona economicului este dependentă de putere (sub forma influenţei), zona politică excelează prin abuzul de putere, în domeniul social puterea dă dreptul unei restructurări valorice a condiţiei umane etc.
Secolul
XX nu descoperă puterea, dar experimentează în a o folosi. Vom încerca să
observăm modul în care funcţionează puterea în diferitele tipuri de regim
politic. Pentru a face acest lucru, este necesară o privire de ansamblu asupra
fenomenului puterii, privire care să includă concepte corelative ale puterii
cum ar fi: stat, suveranitate, autonomie, legitimitate, libertăţi politice,
consens, toleranţă etc.
Aproape
fără niciun fel de obiecţii, teoreticienii au împărţit dihotomic solul în care
poate rodi puterea în democraţie şi alte tipuri de regim. Le vom numi în acest
text nedemocraţii, specificând, la momentul necesar, deosebirile conceptuale
care există între ele (unii autori folosesc termenul de totalitarism, alţii de
despotism occidental1, regimuri monopoliste2 etc.). Vom urmări puterea în aceste două
tipuri esenţiale de regim, însă nu dintr-o perspectivă instituţională,
cantitativă, ci mai mult din una teoretică, conceptuală, înţelegând cum este
teoretizată puterea în aceste regimuri.
În final, vom încerca să identificăm un sens
minimal al puterii, comun diferitelor accepţiuni, indiferent de nuanţele
prezente în fiecare teorie. Acest acord minim va trebui să poată face diferenţa
între un regim democratic şi unul nedemocratic, indiferent de cum pretinde regimul
respectiv că ar fi.
Putere şi putere politică
Deseori, pentru a face trimitere la relaţii petrecute între diferite
instituţii de guvernământ, între indivizi sau între indivizi şi instituţii,
termenii de putere şi cel de putere politică sunt folosiţi pentru a exprima
acelaşi lucru. Între aceşti doi termeni există însă diferenţe importante de
semnificaţie, care ar putea fi clarificate făcând trei precizări.
Prima
precizare este de natură logică şi justifică identificarea „puterii” şi a
„puterii politice” ca doi termeni diferiţi. Dacă aruncăm o simplă privire, dar
în manieră logicistă, aspra termenilor „putere” şi „putere politică”, vom
sesiza diferenţa semantică printr-o diferenţă de proprietăţi. Termenul
„putere”, din punctul de vedere logic, este unul absolut, adică poate căpăta o
semnificaţie independent de alţi termeni (alte concepte). Putem, prin urmare,
să introducem într-un univers de discurs termenul „putere” fără ca acesta să
sufere deprecieri ale semnificaţiei sale în urma despărţirii de, sau asocierii
cu, alţi termeni. „Putere politică” este un termen relativ. Semnificaţia lui
este aşadar tributară termenului de care este legat, în cazul nostru,
„politică”, respectiv politicul. Intensiunea mai mare a puterii politice va
implica o restrângere a semnificaţiei conceptului. Semnificaţia puterii
politice va fi, prin urmare, datorită intensiunii lărgite prin legarea de
politic, mult mai restrânsă decât semnificaţia puterii. Am observat, aşadar, o
primă diferenţă dintre conceptul de putere şi cel de putere politică. Am putea
spune că între cei doi termeni există un raport de ordonare, adică „puterea”
include „puterea politică”. Am ţinut să facem o distincţie între cei doi
termeni pentru a evita să confundăm, în vreun univers de discurs, aceste două
noţiuni.
Modul
în care ar trebui să fie definită puterea nu a atins încă consensul
specialiştilor. Că este considerată proprietate a unui individ, că este
considerată exterioară individului, individ care reprezintă doar o formă de
manifestare a ei, despre putere se admite în sens minimal că poate fi
recunoscută acolo unde un agent (individ) poate să influenţeze atitudinile sau
acţiunile unui alt agent3. Aici pot să
intervină o multitudine de nuanţe, dar, în principal, putem spune că un agent X
are putere asupra unui agent Y, dacă X poate să-l determine pe Y să acţioneze
într-o manieră în care Y nu ar fi acţionat fără intervenţia lui X.
Robert
Dahl4 conceptualizează această relaţie
de putere şi ajunge la concluzia că acolo unde există modificări susţinute în
comportamentul lui B în urma influenţei lui A putem observa exercitarea puterii
de către A. Raportul de putere poate fi total sau nul, în funcţie de rezultatul
operaţiei p1-p2, unde p1 este probabilitatea ca B să întreprindă acţiunea x ca
urmare a intervenţiei lui A, iar probabilitatea ca B să întreprindă aceeaşi
acţiune fără intervenţia lui A este p2. p1-p2= 1 este cazul puterii totale, iar
p1-p2= 0 este cazul puterii nule. Teoria este adaptată ulterior prin
introducerea conceptelor de control, influenţă şi autonomie. Controlul este
văzut ca o relaţie între mai mulţi actori, în urma căreia intenţiile unora
provoacă celorlalţi reacţii de conformare sau predispoziţii către astfel de
acţiuni. Autonomia este complementul controlului. Influenţa are un sens mai
vast, dar în general se manifestă acolo unde puterea unui actor faţă de
celălalt este vizibilă, însă nu este instaurat controlul.
Prin
a doua precizare vom încerca să arătăm relaţia dintre putere
şi politic, respectiv rezultatul asocierii
acestor doi termeni. Evident, descrierea de mai sus a puterii e mai mult decât
săracă. Vom încerca totuşi să asociem descrierea rudimentară dată mai sus
puterii, cu politicul. După cum bine ştim, politica este ştiinţa şi arta de a
guverna un stat.
Dintr-un
punct sociologic de vedere, prin politică ne referim la procesul prin care un
grup uman, cu opinii şi interese iniţial diferite, ajunge la decizii şi opţiuni
colective care se impun întregului grup şi simbolizează opţiunea acestuia în
ansamblu. La nivel social global, statul este exponentul unei politici comune a
întregii comunităţi pe care o reprezintă.
Politica
presupune diversitatea opiniilor, chiar dacă acestea diferă doar în ce priveşte
mijloacele şi nu obiectivele vizate. Când oamenii sunt spontan de acord privind
modalităţile unei acţiuni sau, şi mai mult, ajung la unanimitate în procesul
decizional, fără însă a fi constrânşi, atunci nu mai au nevoie de politică5.
Principala
arenă de manifestare a politicului (în lumea modernă) este statul. Acesta din
urmă, fiind cea mai mare (întinsă) autoritate existentă, este şi cea mai
influenţată de politic, lucru care i-a făcut pe unii analişti să lege prin
definiţie politicul de stat, „fiind desemnat drept politic tot ce are de-a face
cu treburile de stat6“. Politica, în
concluzie, apare şi se manifestă acolo unde, dintr-o diversitate de idei, se
selectează o opţiune, se găseşte o procedură de adoptare a deciziilor, se
acceptă şi se impune această decizie ca linie de acţiune comună7.
Puterea
politică, într-un sens minimal, se va referi la posibilitatea unui agent de a
influenţa atitudinile şi acţiunile altui agent, într-un cadru organizat,
instituţionalizat, adică într-un stat (bineînţeles că, existând entităţi
organizate superioare ca întindere unui stat, afirmaţia de mai sus poate fi aplicată
şi relaţiei dintre state, adică există manifestări ale puterii politice şi în
relaţiile dintre state, nu numai în interiorul unui stat; la nivel macro,
statele se transformă în indivizi).
Este
foarte important să înţelegem că nu orice formă de putere
care se manifestă în interiorul unui stat este putere
politică. Aceasta din urmă se diferenţiază de celelalte forme de putere care pot apărea, prin faptul că se încearcă
rezolvarea conflictelor prin apel la un set de norme şi de instituţii care
aparţin statului. Dacă o persoană X reuşeşte, în urma unui oarecare efort să
schimbe atitudinea altei persoane Y, sau să o determine să acţioneze într-un
anumit fel, de exemplu să adopte o atitudine de conservare a mediului
înconjurător, putem vorbi de o oarecare putere
avută de X asupra lui Y. Dacă însă Y este convins (sau constrâns) să adopte o
asemenea atitudine de o organizaţie sau instituţie, în urma unei norme care să
prevadă acest lucru sau în vederea susţinerii adoptării unei norme, putem vorbi
de o putere politică exercitată asupra lui Y.
Făcând
cea de-a treia precizare, vrem să arătăm că folosirea termenului de putere
politică naşte inevitabil o serie de întrebări. Care este sursa puterii
politice? Care este reprezentarea ideală a puterii politice? Cine ar trebui
învestit cu puterea politică? Prin ce metode? Care sunt limitele puterii
politice? Se poate contesta acest gen de putere? Există limite în contestarea
puterii?
De
obicei, fiecare întrebare legată de conceptul de putere politică este urmată de
un demers explicativ care are ca rezultat un nou concept, strâns legat de
conceptul de putere. Contractul social este un astfel de concept, menit să
explice care este sursa puterii politice şi să justifice tipul de guvernământ
existent, de exemplu pentru Hobbes – monarhia absolută. Democraţia, ca formă de
guvernare, este un sistem în care puterea politică
vine de la popor şi, conform lui Popper, ar trebui să împiedice venirea la
putere a regimurilor nedemocratice. Alţii consideră că esenţa democraţiei
constă în modul în care este împărţită puterea politică, conform principiului
separaţiei.
Ceea ce vrem să arătăm aici este că puterea
politică nu poate fi definită şi înţeleasă raportându-ne doar la ea însăşi. Din
ce am arătat mai sus, o înţelegere a contractului social, a separaţiei
puterilor în stat, a democraţiei ca principiu şi ca sistem, evident dintr-o
perspectivă a puterii, ajută în mod evident la conturarea înţelesului puterii
politice. Tocmai de aceea demersul nostru de conceptualizare a puterii politice
nu va putea omite explicarea termenilor complementari ei.
De la putere la putere politică
O
altă diferenţă care se poate face între putere şi putere politică vizează
aspectul cronologic. Un raport de putere între indivizi (manifestat prin forţă
fizică, adică violenţă) a existat înainte de a exista puterea politică. Putem
vorbi, însă, de putere politică numai după instituţionalizarea societăţii,
adică după trecerea de la preistorie la istorie, după trecerea de la starea
naturală la o formă de organizare socială. Nu susţinem că această trecere a
existat în mod istoric, nici că nu a existat. Doar contabilizăm diferitele
accepţiuni. Spunem acest lucru deoarece, de exemplu, pentru Hobbes starea
naturală este doar un mit justificativ („Este vorba de un mit explicativ,
folosit pentru a lămuri de ce oamenii consimt, şi trebuie să consimtă, la
limitările libertăţii personale pe care le presupune supunerea faţă de o
autoritate”8), pe când pentru Locke
starea naturală este un dat istoric („dacă nu există însemnări despre copilăria
soldaţilor din armatele lui Xerses, nu înseamnă ca aceştia nu au fost niciodată
copii” – este argumentul de care se foloseşte Locke pentru a dovedi existenţa
stării de natură).
Trei
perspective, cu diverse nuanţări, domină ontologia puterii: una ecleziastică,
una laică şi una psihologică.
Perspectiva ecleziastică asupra puterii
Societatea
religioasă (care crede în împărăţia lui Dumnezeu) şi cea laică (care crede în
împărăţia cezarului) coexistă. Totuşi societatea laică este cea în care puterea
politică este instituţionalizată. În împărăţia lui Dumnezeu este de prisos să
discutăm despre putere. Cine deţine însă puterea în împărăţia cezarului, şi mai
important, cum este justificată o asemenea putere? Printr-o contopire a celor
două feluri de putere. „Cezarul este sacralizat de către Biserică”9. Puterea cezarului capătă consfinţire
bisericească. Observăm aşadar că sursa puterii politice se află în religie.
Despărţite la început, cele două împărăţii se unesc, cel puţin la nivelul
puterii. Odată ce reprezentantul împărăţiei cezarului a căpătat o destulă
putere, cel mai adesea prin poziţia pe care o ocupă în diferite ritualuri, se
separă de împărăţia lui Dumnezeu şi revendică întreaga ascultare a oamenilor.
De
vreme ce este acaparată, puterea politică trebuie păstrată. Acest proces al
consolidării puterii este unul lung şi se realizează prin intermediul unor
mituri: mitul monarhiei, al suveranităţii monarhului; mitul democraţiei, al
suveranităţii poporului; mitul comunismului, al suveranităţii proletariatului.
Elementul comun al acestor mituri este caracterul lor mistic. Nevoia acestui
caracter mistic este strâns legată, după cum explică Berdiaev, de pasiunea
indivizilor. Pasiunea este cea care generează permanent miturile de care are
nevoie puterea pentru cârmuirea maselor. Deşi motivată raţional, sursa puterii
este iraţionalitatea, mai precis pasiunile maselor. Iar aceste pasiuni nasc
drepturi individuale inalienabile care delimitează puterea societăţii. Ele nu
sunt determinate de natură ci de spirit10.
Caracterul
iraţional pe care se fundamentează puterea se regăseşte în toate tipurile de
regim. În cazul monarhiei, puterea s-a sprijinit pe credinţele religioase, în
cazul democraţiei puterea se sprijină pe propaganda şi pe retorica liderilor.
În ambele cazuri, rolul important este jucat de subconştientul colectiv, „o
conştiinţă care surprinde prin iraţionalitatea sa11“.
Într-o democraţie „misterul supunerii oamenilor faţă de autorităţi nu este
îndeajuns descifrat până acum. De ce mase uriaşe de oameni a căror forţă fizică
este precumpănitoare consimt să se supună unui singur om sau unui grup
minoritar în cazul în care acesta deţine puterea? Chiar şi un simplu poliţist
ne provoacă alt sentiment decât un simplu muritor în haine civile”12. Berdiaev găseşte două explicaţii pentru
acest lucru. În primul rând, cei conduşi cred încă într-o putere consacrată
ritualic, credinţă născută în antichitate şi nedepăşită încă de democraţii. Pe
de altă parte această supuşenie se datorează „darului” pe care oamenii aflaţi
la putere îl au în a sugestiona. Un alt autor important, Sartori, identifică
aceleaşi două surse ale puterii. Una este Dumnezeu, omnis
potentas a Deo, cealaltă este poporul, omnis
potentas a populo.
Perspectiva contractuală
Deşi
a apărut înaintea secolului XX şi, prin urmare, iese din limitele temporale ale
contemporaneităţii, este imposibil să nu amintim o sursă a puterii cu
importante influenţe ulterioare: contractul. Ne vom referi la teoriile lui
Thomas Hobbes şi John Locke. Pentru ambii autori puterea politică se naşte în
urma unui contract pe care indivizii, aflaţi într-o stare de libertate şi
egalitate (starea naturală), dar ameninţaţi permanent de o stare de război
(care pentru Hobbes este normală, iar pentru Locke opusul normalităţii, adică a
stării de pace), îl semnează, renunţă la o parte din drepturile pe care le au,
şi le transferă unei persoane sau unui grup.
Trei
atribute ale omului influenţează climatul existent în starea naturală.
Concurenţa, neîncrederea şi reputaţia, specifice fiecărei persoane, fac ca
starea naturală să fie una de conflict permanent. Cuvântul folosit de Hobbes
pentru acest conflict este războiul: starea naturală „ este o stare de război
între fiecare om şi fiecare altul”.
Oamenii
sunt egali şi liberi în starea naturală. Prin libertate se înţelege, conform
sensului propriu al cuvântului, absenţa piedicilor externe, care adesea îl
lipsesc pe om de o parte a puterii sale de a face ceea ce ar voi, dar care nu-l
pot stânjeni să-şi folosească puterea rămasă, aşa cum îi dictează judecata şi
raţiunea13. Libertatea pe care o posedă
şi atributele specifice fiecărei persoane fac posibilă existenţa dorinţei de
autoconservare, adică păstrarea (conservarea) libertăţii şi a bunurilor, dar în
acelaşi timp şi sporirea acestora. Sporirea este de cele mai multe ori posibilă
numai prin împuţinarea libertăţii şi bunurilor altora. În acest sens, pentru
Hobbes există un război permanent al omului împotriva omului. Pentru a ne fi
mai uşor în argumentare, vom numi libertatea şi bunurile unei persoane, proprietate.
Vom înţelege deci prin proprietate că omul este stăpânul propriei sale
persoane, a acţiunilor sale şi a rezultatului muncii sale.
Având
însă deplina libertate, starea de conflict existentă nu se va încheia
niciodată, deoarece siguranţa personală, proprietatea şi mijloacele de a le
conserva nu vor exista niciodată (întotdeauna va exista un individ mai puternic
care să priveze de proprietatea sa pe unul mai slab). Se tinde astfel spre o
depăşire a stării de natură şi o îndreptare a individului către o formă socială
organizată. Această trecere se face prin renunţarea la anumite drepturi.
Care
sunt motivele pentru care un individ ar renunţa la o parte din drepturile sale?
Primul motiv, pentru Hobbes, este obţinerea unui beneficiu în urma renunţării
la acel drept: „ori de câte ori un om îşi transferă un drept sau renunţă la el,
o face fie cu gândul la un transfer reciproc al unui drept, fie în vederea
vreunui alt bun pe care speră să-l obţină astfel. În ultimul rând, motivul şi
scopul pentru care un om recurge la renunţarea la drepturi şi la transferul lor
sunt siguranţa propriei persoane în ceea ce-i priveşte viaţa şi mijloacele de a
o conserva, pentru care niciodată nu poate stărui îndestul”14.
În
două feluri poate un individ să renunţe la drepturile sale. „Prin simplă
renunţare, atunci când celui ce renunţă nu-i pasă asupra cui se va răsfrânge
beneficiul. Şi prin transfer, atunci când intenţionează ca beneficiul cedării
să-i revină unei (sau unor) anumite persoane. Iar atunci când un om şi-a
abandonat sau şi-a cedat un drept, se spune că este obligat sau legat să nu-i
împiedice pe cei cărora le-a fost abandonat sau acordat dreptul să beneficieze
de pe urma lui15“.
„Transferul
reciproc de drepturi este ceea ce oamenii numesc CONTRACT”, spune Hobbes. Prin
aceste contracte indivizii îşi aleg persoana (sau grupul de persoane) care să
îi cârmuiască, să îi apere de ei înşişi şi să menţină o stare de pace.
Contractele se realizează pe plan orizontal, adică între indivizi şi nu între
indivizi şi suveran. Din acest motiv suveranul nu poate să încalce niciun
contract: „deoarece dreptul de a fi purtătorul persoanei tuturor este acordat
celui căruia i se atribuie suveranitatea, nu printr-o convenţie a acestuia cu
fiecare din ei, ci doar prin convenţii reciproce între supuşi, nu poate exista
nici un fel de încălcare a convenţiei din partea suveranului”16.
Care
sunt drepturile la care renunţă indivizii în urma semnării contractelor? În
primul rând, lucru pe care-l vom întâlni şi la Locke, trebuie acceptată voinţa
majorităţii. Voinţa celui mai puternic, hotărâtoare de altfel în starea
naturală, se transpune în voinţa majorităţii, voinţă care este necesară
constituirii unei comunităţi şi apoi legitimării suveranului acesteia: „Se
spune că o comunitate civilă este instituită, atunci când o mulţime
de oameni cad de acord şi convin fiecare cu fiecare altul,
ca oricărui om sau oricărei adunări de oameni i-ar fi conferit, de către
majoritate, dreptul de a reprezenta
persoana tuturor, adică de a fi reprezentantul lor, cu toţii, atât cei care au votat în favoarea lui, cât şi cei care au votat împotrivă-i, să-i autorizeze
toate acţiunile şi judecăţile în acelaşi fel, ca şi când ar fi fost ale lor
înşişi, cu scopul ca ei să convieţuiască paşnic şi să fie protejaţi în faţa
altor oameni … deoarece majoritatea a declarat prin consimţământ un suveran,
cel care a votat împotrivă trebuie acum să cadă de acord cu ceilalţi”17.
Un
alt element fundamental al proprietăţii pe care individul îl pierde este
libertatea opiniilor. Odată ieşit din starea naturală şi intrat în comunitatea
imaginată de Hobbes, individul care semnează un contract renunţă la dreptul de
exprimare a opiniilor. Cel care primeşte dreptul de a controla aceste opinii
este suveranul. El poate astfel „să decidă care doctrine şi opinii sunt
duşmănoase şi care sunt favorabile păcii; căci acţiunile oamenilor se nasc din
opiniile lor; iar buna cârmuire a acţiunilor, pentru pace şi bună înţelegere,
constă în buna cârmuire a opiniilor”18.
De
asemenea, semnatarul contractului dă suveranului dreptul de control asupra
bunurilor lui şi ale semenilor: „este atribuită suveranităţii întreaga putere
de a prescrie regulile prin care fiecare om să ştie care sunt bunurile de care
se poate bucura şi ce acţiuni poate înfăptui fără a fi stingherit de nici un
alt supus”19.
Şi
Locke îşi imaginează omul înaintea oricărei stări de organizare socială într-o
stare naturală, una de perfectă libertate şi egalitate. Starea naturală este
pentru Locke una dominată de pace, condusă după o lege naturală care garantează
pacea şi conservarea întregii omeniri. Executarea legii naturale îi aparţine
fiecărui om, fiecare are dreptul de a pedepsi încălcarea legii, astfel încât să
împiedice nerespectarea ei pe viitor20.
Fiecare are obligaţia de a se conserva el însuşi, iar atunci când propria sa
conservare nu este ameninţată, să conserve restul umanităţii, neputând să
afecteze viaţa, libertatea, sănătatea sau bunurile altcuiva decât pentru a face
dreptate faţă de un criminal21. Singura
libertate absentă este cea de distrugere pe sine sau orice altă vietate aflată
în posesie.
Starea
de natură dominată, de pace, se poate transforma însă într-o stare de război.
Atunci când puterea individului de a pedepsi pe cel care încalcă legea naturală
este folosită în mod absolut şi arbitrar, se poate ajunge într-o stare de
conflict similară celei imaginate de Hobbes. În acest sens este de dorit o
autoritate superioară individului, care să menţină starea de pace. Vom înţelege
şi aici prin proprietate că omul este stăpânul propriei sale persoane, a
acţiunilor sale şi a rezultatului muncii sale.
De
ce este necesară o trecere dinspre starea naturală spre o organizare politică?
Locke identifică trei lipsuri care justifică această trecere: „în starea de
natura lipsesc: o lege stabilă, cunoscută drept etalon, un judecător cunoscut
şi imparţial şi puterea de a susţine, sprijini şi executa sentinţa”22.
Şi
aici, ca şi la Hobbes, trecerea spre societatea politică se face printr-un
contract semnat voluntar şi conştient de către indivizii care doresc să facă
parte din această comunitate. Semnarea contractului presupune bineînţeles
renunţarea la anumite drepturi. Contractul reprezintă consimţământul23 individului de a face parte din comunitatea
politică respectivă: „prin urmare trebuie să se înţeleagă că oricine intră din
starea naturală într-o colectivitate renunţă în favoarea majorităţii
comunităţii la întreaga putere necesară scopurilor pentru care se intră în
societate. Iar aceasta se face pur şi simplu prin înţelegerea privind unirea
într-o societate politică, acesta fiind întregul contract ce poate exista sau
trebuie să existe între indivizii care intră într-o societate”24.
La
ce drepturi renunţă indivizii în momentul semnării contractului? Locke susţine
că omul, în starea naturală are două puteri. Tocmai acestea sunt drepturile la
care renunţă (le delegă): „Căci în starea naturală omul are două puteri. Prima
dintre acestea este aceea de a face tot ce găseşte potrivit pentru conservarea
lui însuşi şi a celorlalţi în limitele permise de legea naturală. Cealaltă
putere a omului în starea naturală este aceea de a pedepsi crimele. El renunţă
la ambele puteri atunci când se alătură societăţii politice”25.
Am afirmat mai sus că individul, în momentul semnării contractului îşi delegă anumite drepturi. Ţinta delegării lui este puterea politică. Spre deosebire de Hobbes, la Locke această delegare se face prin convenţii semnate între cârmuire pe de o parte şi individ pe de altă parte. Cârmuirea îşi are puterea de la individ şi cârmuieşte pentru individ. Prin această convenţie, omul nu se dezarmează, nu rămâne neputincios în faţa puterii: „Aşadar, eu înţeleg puterea politică ca pe un drept de a face legi însoţite de pedeapsa cu moartea – şi, prin urmare, de toate pedepsele mai mici – , în vederea reglementării şi conservării proprietăţii, şi de a folosi forţa colectivităţii atât în executarea unor asemenea legi, cât şi în apărarea comunităţii de vătămări aduse din afara ţării, toate acestea numai în vederea binelui public”26… „Pe când, dacă presupunem că s-au încredinţat pe ei înşişi puterii arbitrare absolute şi voinţei unui legislator, asta înseamnă că ei înşişi s-au dezarmat şi l-au înarmat pe el pentru ca să poată face din ei o pradă oricând doreşte. Puterea supremă nu-i poate lua unui om vreo parte a proprietăţii sale fără consimţământul său”27.
Ceea
ce am vrut să arătăm mai sus este un tipar folosit şi de Hobbes şi de Locke.
Rezultatele aplicării ideilor pe acelaşi tipar sunt însă diferite. Ambii autori
plasează individul într-o stare naturală, stare în care indivizii sunt egali
între ei şi liberi. Cu toate acestea, în mod voluntar, renunţă la starea
naturală prin semnarea unui contract şi trec într-o comunitate politică,
comunitate care are ca principal scop protejarea membrilor ei (în principal
prin protejarea proprietăţii acestora). Ajunşi în comunitatea politică,
indivizii nu mai sunt egali, în sensul că, prin contractul semnat renunţă la
anumite drepturi, drepturi care se îndreaptă spre cârmuitorul acelei
comunităţi.
Diferenţele
care apar între cei doi autori, şi care ne interesează aici, vizează condiţia
individului după semnarea contractului. Indivizii pornesc din starea naturală
egali şi liberi şi ajung în comunitatea politică inegali (cei care au renunţat
la drepturi şi cei care au primit drepturile la care ceilalţi au renunţat) şi
mai puţin liberi.
Cei
care au semnat contractul întocmit de Hobbes au ales un suveran către care au
transferat toate drepturile referitoare la proprietatea lor, atât cea
materială, cât şi cea spirituală. Se supun dorinţei suveranului ales de
majoritate, nu pot să aibă opinii care ar putea distruge starea de pace şi
bunurile lor devin dispoziţia hotărârii suveranului. Toate acestea în schimbul
protecţiei probabile oferită de suveran. Singurul drept rămas este cel al
autoapărării, drept care exista şi în starea naturală. Mai mult, suveranul nu
poate fi tras la răspundere pentru faptele sale, deoarece nu există niciun
contract între el şi supuşii lui. Prin trecerea de la starea naturală la
comunitatea politică, individul a pierdut dreptul asupra bunurilor sale şi
asupra opiniilor proprii.
Cei
care au semnat contractul întocmit de Locke se supun de asemenea voinţei
majorităţii. Puterea însă este răspunzătoare deoarece există un contract între
ea şi indivizi. Proprietatea le rămâne intactă, transferând puterii dreptul de
a folosi forţa în vederea pedepsirii criminalilor. Opiniile le rămân libere,
atâta vreme cât nu încalcă legile. Prin trecerea de la starea naturală spre
comunitatea politică, indivizii au câştigat o autoritate care deţine puterea de
a pedepsi crimele, iar această putere nu este exercitată absolut şi arbitrar,
ci criterial.
Să
presupunem că indivizii, care au renunţat prin consens la starea de natură
pentru a obţine beneficii prin apartenenţa la o comunitate politică, realizează
că există o altă formă de organizare, care le poate aduce şi mai multe
beneficii. Hotărăsc, prin urmare, să renunţe la comunitatea politică şi să
treacă la comunitatea ideală. Pentru semnatarii contractului întocmit de Locke
nimic mai simplu. Renunţă la protecţia comunităţii din care fac parte, sunt
capabili să supravieţuiască folosindu-se de bunurile şi roadele muncii lor, şi
pot să se asocieze cu cei apropiaţi în opinii. Sunt liberi să experimenteze
orice fel de stări de organizare ar dori (inclusiv întoarcerea la starea
naturală).
Cei
care au semnat contractul întocmit de Hobbes, dacă şi-ar manifesta opinia de a
renunţa la suveranul existent, ar putea rămâne, în cel mai fericit caz, fără
proprietate, şi ar putea ajunge în imposibilitatea de a supravieţui, sau ar
putea fi pedepsiţi pentru opiniile contrare păcii, pe care le-au exprimat (şi
eventual ucişi).
În
concluzie, comunitatea politică imaginată de Locke este superioară celei
hobbesiene, dacă aplicăm în comparaţie criteriul proprietăţii (al libertăţii
asupra bunurilor şi al libertăţii asupra opiniilor). Această superioritate este
însă consecventul contractului semnat de indivizi. Pentru Hobbes, prin
contract, individul renunţă la o serie de drepturi, tocmai acelea care i-au
oferit posibilitatea să depăşească starea naturală. Locke nu doreşte renunţarea
la drepturi, ci delegarea lor. Puterea imaginată de Hobbes devine una absolută,
pe când cea imaginată de Locke devine una contractuală. Pentru Hobbes, prin
contract individul se supune, pentru Locke individul participă.
Am
amintit aceste teorii justificatoare ale puterii, deoarece stau la baza unor
reacţii ulterioare destul de importante pentru problematica puterii (una dintre
cele mai importante este liberalismul).
Revenind
la contemporaneitate, Michel Foucault nu agreează teoria contractualistă, ceea
ce nu înseamnă că o şi neagă. Se acceptă, în general, fundamentarea pe un
contract social a oricărei societăţi care are la bază indivizi. „Este posibil”,
zice Foucault. Individul însă este fabricat de puterea politică. Este atomul
„fictiv” al societăţii, dar este în acelaşi timp şi un produs al puterii. În
sens deplin contractual, individul – produs al puterii – nu mai este
îndreptăţit să semneze un contract. Fiind produs de puterea politică este
constant aservit şi util ei (atât fizic, cât şi spiritual). Contractul nu are
cum să existe, deoarece individul nu are libertatea de a-l semna, în cazul în
care nu posedă libertăţi pe care să le delege sau la care să renunţe28.
Disciplina
creează între indivizi o legătură privată care este un raport de constrângere
cu totul diferit de obligaţia contractuală. Acceptarea vreunei forme de
disciplină se poate face printr-un contract. Atunci însă când o astfel de
disciplină duce la o supunere a unora faţă de ceilalţi, iar pulsul de putere e
mereu în aceeaşi parte, asistăm la o falsificare a contractului de către
disciplină29.
Puterea
este rezultatul plasării individului, a corpului său, într-un sistem în care,
bine folosit, corpul devine util (economic). Utilitatea corpului este dată de
cunoaşterea asupra corpului, deci între putere şi cunoaştere trebuie să existe
o relaţie.
De
aceea Foucault preferă contractului lupta continuă, într-o reţea mereu activă
şi tensionată. Teoria contractului ar avea sens atunci când puterea ar fi ceva
ce poate fi deţinut, asemeni unui privilegiu. Puterea însă mai mult se exercită
decât se posedă. Ea nu este un „privilegiu al clasei
dominante, ci ansamblul poziţiilor strategice pe care aceasta le ocupă”
(s.n.)30. Puterea emană din corp.
„Corpul uman este implicat într-un câmp politic; raporturile de putere îl
învestesc, îl marchează, îl formează, îi impun cazne, îl silesc să muncească,
îl obligă la ceremonii, îi cer semne … relaţie legată de utilizarea lui
economică. Corpul este învestit cu raporturi de putere şi dominaţie tocmai în
calitatea lui de forţă de producţie … corpul nu devine o forţă utilă numai
dacă este în acelaşi timp corp productiv şi corp aservit31.
Aservirea
corpului nu se face numai prin violenţă şi ideologie. Este necesară o cunoaştere
a corpului uman (şi nu este vorba de medicină), cunoaştere prin care acesta
este dominat. Această cunoaştere nu poate fi focalizată într-un anumit tip de
regim politic sau stat. Prin acestea doar dominaţia poate fi pusă în practică.
Este ceea ce Foucault numeşte o tehnologie politică a
corpului.
Disciplina,
ca metodă, sporeşte aservirea corpului şi în acelaşi timp asociază ascultarea
cu utilitatea. Cu cât un corp este mai util, cu atât el trebuie să devină mai
aservit şi invers. Se fabrică, în acest sens, printr-o mecanică a puterii, un
nou corp capabil să atingă eficienţa dorită. Este ceea ce Foucault numeşte corpuri docile. Disciplina sporeşte puterea
corpului, în termeni de utilitate economică, dar în acelaşi timp o separă de
corp în termeni de aservire politică32.
În
acest sens, puterea nu mai este o proprietate, ea devine o tehnică, o strategie33. Tehnologia puterii este dependentă de
cunoaştere în sensul în care puterea însăşi este dependentă de cunoaştere. În
fapt, Foucault vede între putere şi cunoaştere o relaţie de implicare
reciprocă. Cunoaşterea nu există independent de relaţiile de putere iar
puterea, odată exercitată, aduce cunoaştere. Această cunoaştere de care vorbim
trebuie să existe înainte şi să sporească odată cu exercitarea puterii.
Întreaga tehnologie politică, întreg sistemul prin care puterea domină corpul,
nu ar exista independent de cunoaştere.
Şi
pentru Tofler, care ierarhizează manifestarea puterii, cunoaşterea este un
factor important. Astfel, puterea brută, forţa fizică, nu poate fi folosită
decât pentru a pedepsi. Bogăţia este un instrument mult mai bun al puterii.
Bogăţia poate fi folosită şi pentru a recompensa. Poate fi folosită atât
pozitiv, cât şi negativ. Este o putere de calitate medie. Puterea de cea mai
înaltă calitate provine din aplicarea cunoaşterii. Această formă de putere
implică eficienţa, adică folosirea a cât mai puţine resurse pentru obţinerea
maximului de efect34. Efectele produse
de aplicarea, diferită calitativ a puterii, sunt şi ele diferite. Un stăpân de
sclavi sau un feudal ar fi surprinşi când un muncitor bătut mai puţin produce
mai mult. Acest lucru se întâmplă datorită aplicării puterii de calitate
superioară, trecerii de la puterea bazată pe violenţă la puterea bazată pe
avuţie, sau, de ce nu, la cea bazată pe cunoaştere. Sartori se încadrează în
aceeaşi direcţie de definire a puterii: „Puterea este în cele din urmă
exerciţiu: a exercita puterea35“.
Perspectiva psihologiei sociale
Perspectiva
psihologiei sociale asupra puterii merită privită separat deşi, am putea spune
că actul de canibalism care consfinţeşte acordul fiilor poate fi considerat un
fel de contract. Însă diferenţele care apar nu pot fi deloc neglijate.
Psihologia
socială36, în ceea ce priveşte conceptul
puterii, se bazează pe memorie şi pe „opiniile morţilor care se amestecă în
afacerile celor vii într-un mod oneros pentru aceştia”37,
adică impresiile acumulate de generaţii se păstrează în viaţa mentală a maselor
şi uneori pot fi restituite sau înviate.
Totul
începe cu un patricid preistoric. Tatăl reprezenta, în perioada de dinaintea
istoriei, figura atotputernică a grupului (hoardei) în care trăiau oamenii.
Înconjurat de soţiile sale şi de fiii lor, el exercita o teroare constantă şi
nu tolera niciun fel de manifestare a autonomiei individuale. Dar era, în
acelaşi timp şi măsură, iubit de copiii săi, deoarece reprezenta idealul a tot
ce exista mai puternic. Datorită violenţei şi a bunului plac cu care conducea,
împotriva lui s-au acumulat sentimente de ură. Urmarea este logică, într-o
oarecare măsură. Unul dintre fraţi, sprijinit de ceilalţi, dar şi de mamele38 lor, şi-a ucis tatăl.
Crima
a fost urmată de un act de canibalism, prin care fiii şi-au pecetluit unirea
prin sânge, „căci nimic nu-i leagă pe oameni mai mult decât o crimă comisă în
comun”. În acest fel ia naştere prima asociere compusă din indivizi liberi şi
egali şi anume fraternitatea. „Raporturile
instinctuale şi violente sunt înlocuite cu raporturi de valoare şi drept …
Legea pune capăt arbitrariului şi bunului plac care erau atotputernice pe
vremea dominaţiei tatălui. Ea atribuie fiecăruia o parte de suveranitate”39.
În
această nouă comunitate se face apel la consimţământ şi la adeziune voluntară.
Dominaţia se transformă în disciplină. Este interesant de observat faptul că,
spre deosebire de teoriile contractualiste, în care indivizii sunt liberi şi
egali înainte de semnarea tratatului, în această perspectivă se ajunge la
libertate şi egalitate abia după prima asociere pecetluită.
Puterea
este preluată de unul dintre fiii care au participat la asasinarea tatălui, şi
care, sub o aură de erou, devine locţiitor al acestuia. Deşi păstrează imaginea
vechiului tată, afişează şi imaginea celui care a învins în lupta cu acesta.
Este iubit din perspectiva tatălui dar şi temut datorită violenţei prin care a
învins. Capătă carisma necesară pentru a fi recunoscut de mase, lăsând impresia
că este, în acelaşi timp, şi deasupra celorlalţi şi asemeni celorlalţi. Vechiul
tată este înlocuit cu unul nou, care, încă de la început, transformă legea pe
care se bazează societatea tocmai formată. Transformă egalitatea în inegalitate
prin distribuirea părtinitoare a recompenselor şi a pedepselor. Puterea pe care
a primit-o prin lege transformă legea într-un instrument al puterii40.
Deşi
nu numeşte explicit care sunt sursele puterii, sau modalităţile prin care se
naşte puterea politică, prin clasificările pe care le face asupra puterii,
Russell sugerează o categorie de răspunsuri. Astfel puterea îşi are originea în
sentimentul de frică, deoarece impulsul către supunere îşi are originea în
frică41. Din cele două forme de putere
pe care le identifică Russell, una manifestată asupra persoanelor şi alta
manifestată asupra materiei şi asupra formelor de viaţă non-umane, ne
interesează doar prima. Asupra oamenilor puterea se poate manifesta în trei
feluri: asupra corpului persoanei (încarcerarea sau uciderea), prin folosirea
pedepselor şi a recompenselor drept stimulente şi prin influenţarea opiniilor42.
După sursele din care provine, două sunt
tipurile de putere identificate, una tradiţională, bazată pe tradiţie sau pe
asentiment şi una „brută” care este de obicei militară şi ia fie forma tiraniei
interne, fie pe cea a cuceririlor externe. Astfel, controlul asupra fricii se
poate manifesta în două moduri. Rezultatul acestui control se vede în tipurile
de societăţi diferite care există, diferite prin modalitatea în care s-a
dobândit puterea: monarhia ereditară, conducerea religioasă, democraţia,
războiul etc.
De la putere politică la exercitarea puterii
Am
văzut mai sus că, în principal, puterea politică înseamnă exerciţiu,
exercitare. Deşi se presupune că la început, în starea naturală sau în
preistorie, oamenii erau egali în drepturi, s-a ajuns, după cum spune Foucault,
la o dihotomizare a indivizilor. Există în acest sens un plus de putere şi
respectiv un individ sau un grup de indivizi care se bucură de acest plus de
putere şi un minus de putere şi respectiv indivizi care „se bucură” de lipsa
puterii (de supunere). Prin exercitarea puterii vom înţelege relaţia dintre
plus putere şi minus putere.
Evident
că, de-a lungul istoriei, exercitarea puterii nu s-a produs într-un singur mod,
ci într-o diversitate. Teoreticienii au împărţit sistemele, în funcţie de
modalitatea în care s-a manifestat puterea, în democraţii şi nedemocraţii.
Criteriile după care au fost făcute aceste clasificări sunt numeroase şi
variate. Vom încerca în continuare doar să contabilizăm principalele forme de
manifestare a puterii, cu trăsăturile distinctive ale fiecăreia. Vom începe cu
nedemocraţia care, conform lui Russel, a jucat rolul cel mai important în
istorie, din cauza numărului mai mare de regimuri în care s-a concretizat.
Sartori
inventariază conceptele care se constituie ca opuse democraţiei: tiranie,
despotism, autocraţie, absolutism, dictatură, autoritarism şi totalitarism43.
Termenii
de despotism şi tiranie sunt printre cei mai vechi care caracterizează puterea
şi se referă în general la o guvernare cu puteri nelimitate. Datorită rolului
justificativ, aceste două concepte înregistrează, de-a lungul timpului,
modificări ale înţelesului, însă rareori se abat de la sensul peiorativ, sens
căpătat încă de la începuturi. Pentru Aristotel, diferenţa dintre despotism şi
tiranie este dată de cei asupra cărora se exercită puterea. Despotismul este
caracteristic sclavilor, indivizilor care acceptă tacit o putere
„atotputernică” şi ereditară. Tocmai datorită acestui consimţământ despotismul
este stabil. Aristotel leagă despotismul de Imperiul Persan.
Tirania
în schimb este văzută ca o formă instabilă de putere. Ea se manifestă prin
uzurparea puterii dintr-un polis prin violenţă şi forţă. Tiranul care
guvernează pentru propriul interes stârneşte nemulţumirea cetăţenilor, prin
cârmuirea coercitivă, cetăţeni care erau obişnuiţi să se guverneze singuri.
Acest înţeles al tiraniei s-a păstrat şi în Evul Mediu. Mai târziu, Locke
deosebea puterea tiranică de cea despotică, aceasta din urmă fiind puterea
asupra unor oameni care şi-au pierdut orice drepturi. O influenţă aparte asupra
acestui concept a avut-o Montesquieu. Şi pentru el, despotul, prin cârmuitorii
săi, exercită o putere completă asupra supuşilor şi proprietăţii acestora.
Pentru ca despotismul să funcţioneze, supuşii trebuie să fie cuprinşi de teamă
şi să manifeste o obedienţă totală şi pasivă44.
Tirania se exercită asupra unui demos capabil de libertate, despotismul asupra
unui demos incapabil de a fi liber.
O
formă de despotism45 este identificată
şi de către Moscovici, în cel oriental. Avea la bază principiul inegalităţii
dintre indivizi şi era necesar pentru a fi posibilă funcţionarea unui anumit
mod de producţie şi a dezvoltării oraşelor. Despotul cerea supunere, puterea sa
era absolută, întărită de proprietatea acestuia asupra totalităţii resurselor
şi exercitată şi coordonată prin reţeaua de ofiţeri. Practica recurge la despot
tocmai pentru a evita dezordinea46.
Existenţa despotismului oriental satisfăcea raţiuni economice, în principal
stăpânirea forţei de muncă.
De
obicei, o societate devine instabilă atunci când libertatea şi egalitatea sunt
prost distribuite. Rezolvarea acestei situaţii stă într-o redistribuire a
puterii. Aceasta se poate face în două moduri: plasarea puterii în mâinile unui
singur individ sau în mâinile nimănui. „Despotul este singura salvare împotriva
represiunii pe care tot el o exercită, în aşa fel în care autoritatea nu are
limită în afara propriei lui voinţe”47.
Un
despot, o autoritate carismatică, are nevoie de evenimente deosebite pentru a
se naşte. Aceste evenimente coincid cu o criză socială, atunci când masele simt
că în jurul lor „totul se prăbuşeşte”. Este momentul în care masele caută un
individ care să remedieze situaţia, sau măcar să ofere impresia că deţine
posibilitatea de a face acest lucru. Va ajunge deci să obţină puterea individul
care, prin carismă, poate demonstra că este capabil să transforme situaţia din
interior48.
„Carisma
oferă celui care o posedă semnul unei valori extraordinare, dar şi marca unui
exces, a unei violenţe intolerabile … această particularitate este în mod
simultan şi atrăgătoare şi ameninţătoare. Protejează dar şi sperie … provoacă
o intensificare a efectelor, smulgând mulţimile din amorţeală, pentru a le
galvaniza şi mobiliza”49.
Dictatura,
la romani, era o formă de magistratură extraordinară, cu durata de şase luni,
destinată să răspundă unor scopuri militare. Abia după fascism dictatura devine
o formă de stat în sine şi poate însemna recurgere la forţă în exercitarea
puterii. Dictatura este o formă neconstituţională de conducere. Dictatorul este
eliberat de constrângerile legii. Autocraţia poate fi definită ca opus al
democraţiei50 (Sartori face diferenţa
între regimuri aflate în raport logic de contrarietate şi contradicţie;
democraţia este în contradicţie doar cu autocraţia, cu celelalte aflându-se în
raport de contrarietate).
Absolutismul este un concept fără o sferă încă
bine clarificată. Totuşi, el trimite către acele guvernări în care puterea se
exercită fără instituţii reprezentative sau îngrădiri constituţionale. Pentru
Jean Bodin concentrarea puterii este necesară. Stabilitatea politică şi socială
impune o autoritate cu jurisdicţie nelimitată şi cu un exerciţiu perpetuu al
puterii. Această putere nu se extinde însă asupra persoanei şi proprietăţii
supuşilor, însă legal, faţă de suveran nu există vreo posibilitate de împotrivire.
Hobbes atribuie suveranului, fie el persoană sau adunare, o putere exclusivă,
nelimitată şi fără de împotrivire. Absolutismul poate fi înţeles în legătură cu
termenul potestas amplissima, putere
discreţionară, absolută51.
Puterea manifestată în nedemocraţie
„Masele
nu tind în mod spontan spre democraţie ci spre despotism”52.
Am
afirmat mai devreme că deşi nu secolul al XX-lea descoperă puterea, deocamdată,
el excelează în a o folosi, a o exercita. Având caracteristici din regimurile
amintite mai sus, regimurile nedemocratice apărute în secolul XX îşi depăşesc
modelele anterioare cronologic. Apare, astfel, în filosofia politică
contemporană, un nou termen prin care se încearcă caracterizarea acestor forme
de putere: totalitarismul. „Totalitarismul este o convingere conform căreia un
grup organizat sau o instituţie, fie ea biserică, guvern sau partid, are acces
în mod privilegiat la adevăr”53. În
regimurile monopoliste, conform lui Aron Raymond, interesele statului se
confundă cu interesele regimului de partid. Statul lasă de o parte
neutralitatea şi devine mijlocul prin care se poate realiza politica de partid.
Este nevoit deci să limiteze libertatea discuţiilor politice. În acest sens el
deţine un monopol asupra adevărului. „Nu putem avea dreptate decât cu şi prin
Partid, căci Istoria nu a oferit nici un alt mod de a avea dreptate”54. Despotismul
occidental55 satisface nevoi
politice. Dacă primul (despotismul oriental) se impune prin controlul
necesităţilor al doilea se impune prin controlul ideilor, prin fabricarea unor
credinţe în partid, ideal sau om56.
Adevărul
se impune prin ideologiile create de partid. Hannah Arendt57
consideră că ideologiile se consideră a fi o filosofie ştiinţifică şi o
practică ştiinţifică. Ideologiile, promovate de sistemele totalitare, se
constituie într-un unui ghid de acţiune de care conducerea totalitară are
nevoie pentru a trasa principiile de comportament ce dau indivizilor o dublă
calitate: fiecare devine victimă şi călău58.
Putem
înţelege prin ideologie „logica unei idei”. Având ca subiect de studiu istoria,
ideologia, pe lângă un sistem explicativ, propune cu prioritate un sistem de
acţiune, legitimat de expunerea logică a ideii. Ideologia este interesată de
realitatea ca atare (dezvoltare, criză, armonie, conflict). Încercând să
depăşească orice preocupare care să aibă în vedere misterele existenţei,
ideologia explică întreaga mişcare istorică drept un proces unitar, astfel
încât „istoria nu apare în lumina unei idei… ci drept ceva ce poate fi calculat
prin ea. Ceea ce face ca o idee să se conformeze acestui nou rol este propria
sa logică, adică o mişcare ce este consecinţa ideii însăşi şi care nu are
nevoie de niciun factor exterior pentru a o pune în mişcare”59. Ideologiile încearcă să explice întreaga
complexitate a realităţii, până la cel mai mic eveniment. „Ideologiile admit
totdeauna postulatul că o singură idee e suficientă pentru a explica totul …
a logicii cu care omul se poate constrânge aproape tot aşa de violent pe cât
este de constrâns de vreo putere exterioară”60.
Există
trei elemente care caracterizează orice gândire ideologică: se pretinde o
cunoaştere totalizatoare a trecutului prezentului şi a viitorului. Ideologiile
par „să nu ţină seama de ceea ce este, de ceea ce se naşte şi moare”, fiind
„preocupate exclusiv de elementul mişcării”. În al doilea rând, ideologiile se
rup de existenţa imediată, considerând că există o realitate mai importantă.
Acest lucru se realizează prin intermediul educaţiei (speciale), a
îndoctrinării. Propaganda are în vedere „să injecteze un înţeles secret în
orice eveniment public şi concret şi să suspecteze o intenţie ascunsă în
spatele oricărei acţiuni politice publice”. Fiind capabile să transforme
realitatea, ideologiile afişează, în al treilea rând, o imagine inconsistentă a
realităţii, ordonând faptele într-o structură absolut logică. Surprinderea
mişcării istorice se realizează ca urmare a unui proces de imitaţie logică sau
dialectică în care mişcarea gândului se autogenerează, iar orice experienţă
viitoare lasă intact procesul anterior al argumentării logico-deductive61.
Tirania
logicii duce în cele din urmă la ruperea tuturor relaţiilor interpersonale şi,
în planul ideologiilor, la ruperea de orice contact cu realitatea62. „Supusul ideal al dominaţiei totalitare”
nu este adeptul convins al ideologiei, ci omul pentru care nu mai există o
deosebire între fapt şi invenţie, între adevăr şi fals63.
Pentru
Aron Raymond regimurile totalitare au cinci trăsături distinctive. Din punctul
de vedere al puterii, prima dintre ele este cea mai importantă, restul venind
în completarea ei, ca mijloace prin care se poate realiza. Astfel, un partid
politic deţine monopolul activităţii politice. Acesta este înarmat cu o
ideologie care devine singurul mijloc de raportare la adevăr. Pentru a putea
impune această ideologie, statul, respectiv partidul unic, deţine şi monopolul
de a populariza această ideologie: mijloacele de comunicaţie, constrângere şi
persuasiune. Statul controlează întreaga activitate economică. În cele din
urmă, greşelile devin ideologice şi sunt atribuite indivizilor, care, drept
rezultat, se plasează sub o teroare poliţienească şi ideologică.
Chantal
Millon-Delsol identifică cinci curente care se manifestă în planul realităţii
în secolul al XX-lea: marxism-leninismul, nazismul, fascismul corporatist,
socialismul, şi statul de drept64.
Aceste curente pot să depăşească sfera teoretică şi să fie puse în practică în
acest secol, în principal, din două motive. Filosofia modernă satisface primul
motiv. Ştergerea adevărurilor universale, subiectivismul, filosofiile despre
moartea lui Dumnezeu, permit omului să se recreeze pe sine însuşi. Tehnica
satisface cel de-al doilea motiv, tehnică ce devine slujbaşa regimurilor
opresive. Despotismul a existat întotdeauna, dar nu a avut mijloacele tehnice
(maşinile spion care distrug spaţiul de intimitate şi libertate al individului)
necesare pentru a atinge totalitarismul65.
Ne vor interesa în continuare marxism-leninismul, nazismul şi fascismul.
Teoria
marxistă este fundamentată pe lupta de clasă. Statul este văzut ca o instanţă
prin care o clasă poate să o domine pe cealaltă. Clasele se schimbă, iar
puterea trece de la o clasă la altă, începând cu sclavagismul până la munca
salariată. Marx se orientează înspre o formă de guvernământ în care puterea
statului este omniprezentă şi care ţine în frâu toată societatea. Mai mult,
diferenţele dintre clase par să se estompeze. Este vorba de despotismul asiatic
în care bogaţii şi săracii, deţinători sau nu de bunuri, toţi rămân supuşi
voinţei arbitrare a suveranului. Teoria care circula în acea perioadă implică,
prin dispariţia claselor sociale, dispariţia statului66.
Acest lucru constituie un impediment în corpul unei teorii raţionale şi
unitare. Teoria dispariţiei statului se transformă. Statul va ajunge să
reprezinte guvernarea despotică a maselor. Individul va trebui aservit pentru a
putea oferi libertate maselor67.
Lenin
aduce în discuţie problema spontaneităţii populare şi a acţiunii partidului.
Conform ideilor sale, „oricărei doctrine îi este necesară o instanţă decretată,
deţinătoare a adevărului şi garantă a doctrinei. Partidul va fi prezentat ca
purtător şi garant al adevărului: ideologia se încarnează în el. Legitimitatea
sa de constrângere este deci totală, deoarece el reprezintă interesele – chiar
inconştiente – ale poporului. Totalitarismul în formare se sprijină pe
certitudinea că, indiferent de sinuozităţi sau aparenţe, partidul vorbeşte şi
acţionează spre binele proletariatului”68.
Unicul punct de referinţă al adevărului trebuie să fie partidul şi ideologia sa69. Berdiaev avertizează asupra pericolului pe
care îl naşte învestirea societăţii cu mai multă importanţă decât individul.
Societatea nu este o fiinţă aparte şi nici un organism. Este o realitate, dar
nu una care primează în faţa individului. Nu se poate recunoaşte primatul
societăţii aspra personalităţii umane. Societatea există doar în urma
existenţei omului şi a relaţiilor umane. O mentalitate colectivistă, care ar
pune societatea înaintea individului ar duce la un stat în care puterea ar avea
justificări de a se manifesta despotic70.
Concepţia
marxist-leninistă despre stat71 este
însumarea a două alte concepte. Statul deţine monopolul legitim al violenţei
(Max Weber), dar această violenţă trebuie folosită de o clasă împotriva
celeilalte (Marx)72.
Lenin
va transforma dictatura proletariatului într-o dictatură de partid, asupra
poporului şi mai ales asupra ţărănimii. Înăbuşirea primelor revolte atestă
instaurarea despotismului şi diferenţa dintre aşteptările poporului şi binele
poporului. Libertatea presei este eliminată, se stabileşte controlul asupra
învăţământului şi a economiei. Odată cu această societate reprimarea
poliţienească, manifestată la început asupra burgheziei se întinde la întreaga
clasă. Puterea trece la eliminarea sau reeducarea duşmanilor poporului. În
primii patru ani sunt executate 140.000 de persoane şi s-au deschis 132 de
lagăre. Adevărul ideologic se concentrează exclusiv în mâinile clasei
conducătoare73. Totalitarismul va genera
perfecţiunea socială. Teroarea impusă are menirea de a transforma omul.
„Naţional-socialismul
este o gândire a spaimei. El vânează inamici potenţiali, bănuiţi că ar dori
moartea civilizaţiei. În acest sens se poate spune că este vorba de o gândire
cu adevărat paranoică, în sensul ştiinţific şi nu figurat al cuvântului”74. Este ideologia conform căreia o
civilizaţie exemplară este supusă unui complot care îi ameninţă existenţa.
Civilizaţia este cu atât mai persecutată, cu cât este mai exemplară, excelentă.
Nazismul crede în repunerea la locul ei a unei civilizaţii fără pată. Spre
deosebire de marxism – leninism, această civilizaţie nu mai este produsul unei
lupte de clasă, ci al unei lupte de rasă. Teroarea logică a guvernării presupune
găsirea unui ţap ispăşitor. Prin lupta cu acest rău, şi învingerea lui, rasa
pură (care înlocuieşte clasa imaculată) poate realiza un paradis terestru75. Această luptă a puterii cu elementele
răului este semnalată şi de Berdiaev care identifică funcţia puterii, şi anume
lupta cu fenomenele răului76.
Necesitatea acestei funcţii este una constantă, deoarece şi existenţa răului
este constantă. Asta nu deoarece există un rău permanent. Puterea care înlătură
un rău, reprezentat de obicei de puterea anterioară, după îndeplinirea
funcţiei, devine noul rău. Este necesară deci existenţa permanentă a unei forme
de putere politică. „Din acest cerc vicios nu se poate ieşi”77.
Ideile
prezentate de nazism nu sunt inedite. Europenii sunt obişnuiţi cu lecturi
despre lichidarea bolnavilor incurabili, a handicapaţilor, a alcoolicilor, a
evreilor sau a slavilor. Hitler oferă posibilitatea de a pune aceste lucruri în
practică. Această ideologie se poate manifesta prin naţional – socialism ca
instrument al puterii. Ideologia este una simplă. Un maniheism care naşte
într-o parte ura, în cealaltă parte grandoarea, şi ideile germanofile,
sistematizate şi concretizate într-o eugenie78.
Grandoarea
germanică se bazează pe aportul ei civilizator, germanii formând toate elitele
Europei79. „Pretutindeni ei sunt nobili
dar nu din întâmplare. Nobleţea este natura lor”. Germanul comanda prin
cultură, dar şi prin forţa de caracter, eroismul şi devotamentul fiind uneori
mai importante decât inteligenţa80.
Chiar şi în educaţia tinerilor îşi face prezenţa ideea conform căreia o voinţă
puternică este de preferat unei acumulări de cunoştinţe. Educaţia trebuie să
stimuleze dorinţa individului de a se sacrifica pentru societate, să favorizeze
idealismul, să motiveze spre dreptate şi adevăr, adică să creeze un om nou.
Grandoarea civilizaţiei germane este un mit. De-a lungul secolelor, ea cunoaşte
aceleaşi eşecuri ca şi celelalte popoare: războaie pierdute, perioade de
descurajare şi slăbiciune. Ideologia nazistă vine şi explică aceste eşecuri.
Înfrângerile civilizaţiei germane sunt lovituri date de un adversar care vrea
să distrugă sufletul german81.
Sentimentului
de superioritate îi mai trebuie o justificare. Se face apel la ştiinţă.
Arheologia începe să admită existenţa unor grupuri de persoane numite indo –
iranieni, care se autointitulau arieni şi care au trăit în regiunea Caucazului
cu 2000 de ani înainte de Cristos. Era un popor alb, cu părul blond, originar
din matricea pământului, înzestrat cu calităţi umane simple, dar puternice şi
care a servit drept model pentru toate popoarele, pe măsură ce le-a cucerit.
Arianul, care din punct de vedere ştiinţific îi defineşte pe cei mai vechi indo
– europeni, „servea drept material concret pentru a justifica în fine toate
premoniţiile germanismului: limba pură şi autocreatoare a germanilor,
colonizarea făcută prin intermediul elitelor, superioritatea Europei asupra
celorlalte continente. Acest concept va deschide uşa fanatismului politic82.
Cum
se explică succesul lui Hitler în una din cele mai dezvoltate civilizaţii ale
timpului? Răspunsul îl dă identificarea psihologică. Psihologia tânărului
Hitler corespunde mentalităţii germane din acea perioadă. Un sir de eşecuri şi
un sentiment de măreţie. Sentimentele care apar sunt de amărăciune şi revoltă.
Aceste sentimente se găsesc şi la poporul care îl acceptă. Printr-un talent
oratoric Hitler reuşeşte să se impună. Prin pasiunea şi sentimentul cu care
vorbea, dar şi prin simplitatea gândirii se pune în armonie cu sufletul
mulţimii. Starea de dictatură care urmează pare a fi firească. Convinsă pe căi
ideologice de corupţia democraţiei, opinia publică acceptă dictatura. Din cauza
neajunsurilor din trecut este acceptată militarizarea. Opinia publică accepta
şi deschiderea primelor lagăre de concentrare convinsă de realitatea intrigilor
evreieşti. Poporul a văzut în Hitler propria voinţă de renaştere. Se formează
astfel un fel de complicitate între opinia publică şi un guvern totalitar.
Evident că nu putem trece cu vederea nici puternicul mecanism al terorii pe
care îl instalează83.
Înainte
să arătăm trăsăturile fascismului trebuie să precizăm că pentru Aron Raymond
fascismul tinde mai mult spre un regim autoritar decât spre unul totalitar.
Monopolul partidului nu este însoţit de un monopol ideologic în sensul în care
între spaţiul public şi cel privat se menţine o anumită diferenţă. Violenţa
exercitată este mai redusă.
Fascismul
nu dorea transformarea radicală a societăţii, ci doar necesitatea afirmării
italienilor ca o naţiune puternică.
Fascismul
şi nazismul au mai multe trăsături comune. Apar pe terenul mediocrităţilor
liberale şi democratice, amândouă realizează o superdezvoltare a statului, sunt
pericole pentru democraţie, iar istoric, între Mussolini şi Hitler există
complicitate şi alianţă. Regimul lui Mussolini nu se naşte şi se dezvoltă
singur, ci în mijlocul altor regimuri asemănătoare cu al său. Fondul general
social este unul de nemulţumire economică, socială – datorată muncii, politică
– datorată inadaptării la regimurile democratice sau datorită corupţiei acestora,
intelectuală – datorată slăbirii valorilor religioase şi morale pe continentul
european. Pe acest fond se revendică o putere autoritară, ea însăşi purtătoare
de valori, care să poată lupta cu democraţia şi cu liberalismul şi să poată
oferi ca ideal o guvernare bazată pe principiile moralei84.
Ţările
în care s-au manifestat ideile fasciste sunt numeroase. Comune au fost
următoarele idei: perceperea modernităţii ca decadenţă, critica liberalismului
economic şi politic, dictatura salvării publice, un stat etocratic a cărui
morală se reclamă din valori creştine sau păgâne (dar ancorate în natură), un
stat autoritar şi independent85.
Conform
fascismului, liberalismul economic şi cel politic se hrănesc cu aceleaşi erori.
Libertatea şi egalitatea sunt concepte abstracte şi îndepărtează de la
adevărata natură a omului. Economia capitalistă este sortită eşecului, deoarece
nu se bazează pe nici o lege a istoriei. Corporatismul, în schimb, va fi „o
întoarcere la locul de pornire, o expresie a înţelepciunii naţiunilor pentru a
uita o rătăcire”. Libertatea politică este de asemenea criticată. Libertatea de
participare nu e altceva decât guvernarea ţării pe seama înşelăciunilor
generate de libertatea de conştiinţă. Libertatea de opinie oferă aceeaşi
posibilitate de dezvoltare a adevărului şi a erorii. De aceea nu există
toleranţă, ci relativism86.
Într-o
lume aflată în descompunere nu există altă salvare decât politica fascistă,
singura capabilă să înlăture catastrofa. Dictatorii devin salvatori. Şi
fascismul trece prin etapa de făurire a omului nou, un individ care se poate
sustrage materialismului real şi îndreptat către un idealism absolut. În Italia
lui Mussolini totul este extraordinar, conducătorul este protejat de Dumnezeu,
poporul este inatacabil, patria este prestigioasă. Noul om trebuie să
dispreţuiască confortul şi să îşi fixeze ca sarcină imposibilul. Din om se
transformă în erou. Îşi respinge umanitatea prezentă şi devine supraom.
Observăm şi la fascism tema măreţiei unui popor şi a unei culturi87, însoţită de o revoluţie izvorâtă din
dorinţă populară88.
Dictatura
fascistă este comparată cu dictatura romană. Numai că situaţia de criză care
legitimează magistratura dictatorială este înlocuită de o criză structurală,
profundă şi durabilă. Se trece de la magistratura dictatorială la regimul
dictatorial. Din simplu mijloc, dictatura devine singura politică aptă să facă
să supravieţuiască o societate pe termen lung89.
Puterea
este a întregului popor, care acţionează prin directive de stat. Numai că
aceste directive fac ca puterea să fie independentă şi să nu răspundă în faţa
nimănui. Şeful statului primeşte puteri depline. Suprimă parlamente, restrânge
libertatea presei şi libertatea de opinie. Şeful statului are totuşi limite. El
se supune moralei şi a dreptului natural. Puterea de natură morală este
diferită de puterea politică şi superioară ei. Politica este dependentă de
eventuala bunătate a guvernului. Singura limitare a dictatorului este deci
arbitrariul ei. Scopul guvernării este acela de a aduce şi menţine pacea
socială. Lupta de clasă este considerată falsă. Natura tinde spre colaborare şi
nu spre conflict. Pacea socială nu poate fi instaurată decât prin dictatură,
care pune capăt conflictelor economice prin sistemul corporatist90.
Este
important să subliniem importanţa terorii şi a ideologiei în regimurile
totalitariste. Ideologiile reprezintă „constelaţii de credinţe şi expresii cu
încărcătură simbolică, prin care lumea este prezentată, interpretată şi
evaluată într-un fel menit să modeleze, să mobilizeze, să orienteze, să
organizeze şi să justifice anumite modalităţi sau direcţii de acţiune şi să
anatemizeze altele”91. Ideologia este
formulată în aşa fel încât o argumentare raţională nu mai este nici necesară,
nici posibilă. Ideologia reprezintă un tip aparte de formă culturală, ce
exprimă interpretări ale lumii formulate expresiv şi substituie tradiţia în
sensul valorizării şi orientării.
Pe
lângă mijlocul prin care se poate concretiza o anumită ideologie teroarea
trebuie să producă continuu o creştere a imaginii pe care o are puterea. Pentru
Foucault, acest lucru se face prin pedeapsă. Pedeapsa este o funcţie socială
complexă. Metodele punitive pot fi privite drept tactici politice. Tehnologia
puterii stă la baza umanizării tehnicilor punitive şi la cunoaşterea omului.
Corpul însuşi este învestit cu raporturi de putere92.
Există
o legătură între diferitele tipuri de regimuri politice, respectiv tipuri de
producţie şi evoluţia modalităţilor legitime de a pedepsi. În sclavie, rolul
mecanismelor punitive este de a procura mână de lucru, în feudalism se
intensifică pedepsele corporale, corpul fiind singurul bun accesibil, munca
silnică apare în economia de piaţă, iar în contemporaneitate pedeapsa va ţine
cont de corp şi de forţele lui, de randamentul, utilitatea şi aservirea lor93.
Pedeapsa
îşi găseşte expresie, mai ales în epoca monarhiilor, şi în afara sistemului
punitiv. Manifestarea pedepsei echivala cu manifestarea puterii. O pedeapsă
executată în public avea menirea de a consolida puterea, respectiv poziţia
regelui. Cel care a greşit, pe lângă nedreptatea pe care a comis-o, a atentat
şi la cel care a dat legea. Legea echivalează cu voinţa monarhului, forţa legii
cu forţa monarhului. Dreptul de a pedepsi este o manifestare particulară a
prerogativei suveranului de a purta război cu duşmanii. Condamnatul echivalează
cu inamicul94. „Răzbunarea poporului era
chemată să participe la răzbunarea suveranului. Ceea ce nu înseamnă că se găsea
şi la originea acesteia şi că regele ar fi fost chemat să traducă în felul lui
propriu răzbunarea poporului”95.
Criminalul a devenit, pentru sistemul punitiv,
un obiect de cunoaştere. Pedeapsa nu mai are rolul de a reaminti existenţa unei
anumite puteri ci de a preveni, a evita abaterea şi a controla. Corpul a
încetat să mai fie pedepsit, fiind înlocuit de spirit. Asupra spiritului se
putea lucra cu un alt set de unelte, cu ideile. S-a ajuns la o supunere a
corpurilor prin controlul asupra ideilor. „Când veţi fi format astfel lanţul
ideilor în mintea cetăţenilor voştri, vă veţi putea lăuda că îi conduceţi şi că
le sunteţi cu adevărat stăpâni. Un despot imbecil îi poate convinge pe sclavi
cu lanţuri; însă un veritabil om politic îi leagă mult mai trainic cu lanţul
propriilor lor idei; disperarea şi timpul rod lanţurile de fier şi de oţel, dar
nu au nicio putere asupra conexiunilor de idei obişnuite, nu reuşeşte decât să
le strângă şi mai tare;
iar pe fibrele cele moi ale creierului stau temeliile de nezdruncinat ale celor
mai solide imperii”96.
Puterea manifestată în democraţie
„Democraţia
este guvernarea poporului, de către popor, pentru popor”97.
Am
văzut că, regimurile nedemocratice cer o multitudine de concepte care exprimă,
cu diferenţele de rigoare, felul în care se manifestă puterea, adică tipurile
de regim. Regimurile democratice folosesc un singur termen: democraţia. Acest
termen provoacă însă mult mai multe nuanţe decât toţi ceilalţi termeni prin
care este exprimată nedemocraţia. Mai mult decât atât, apar şi o serie de
termeni corelativi, obligatorii însă pentru înţelegerea conceptului de
democraţie.
Fără
a intra încă în detalii, următoarea descriere a democraţiei este prezentă în
cea mai mare parte a dicţionarelor. Democraţia face trimitere la cârmuirea
populară, la guvernământul reprezentativ, la guvernământul conform legii. Încă
de la începutul ei, democraţia se baza pe idealul unui model în care
cârmuitorii se subordonează virtuţii sau legii, sau se subordonează unii altora
printr-un sistem de limitări reciproce. În perioada modernă, democraţia a
constituit o alternativă şi o ameninţare la adresa dictaturii tradiţionale şi a
dreptului divin al regilor. Se punea în discuţie legitimitatea tipului de
guvernământ în condiţiile în care statul era tot mai mult înţeles ca un produs
artificial al omului. Contractul social, care a văzut sursa ultimă a
legitimităţii în indivizi, a pus bazele guvernământului democratic şi a
declarat nelegitimă ideea cârmuirii pe baze divine sau ereditare. Dezbaterile
iscate de conceptul democratic în modernitate au ridicat o serie de probleme,
dintre care cele mai evidente sunt următoarele: cine este îndreptăţit să
conducă?; în cadrul căror limite şi competenţe?; în numele căror scopuri?; cu
ce mijloace?; în ce condiţii şi sub ce constrângeri98?
Concept
controversat, democraţia şi-a găsit numeroase critici. Cele mai importante
dintre ele se referă la o posibilă tiranie a majorităţii, la o diferenţă tot
mai mare dintre cei care guvernează şi cei guvernaţi, apărută şi accentuată
datorită principiului reprezentării, diferenţă care poate submina democraţia în
însăşi substanţa ei şi la o incompatibilitate între democraţie şi societatea de
masă, motivul fiind exerciţiul direct al participării, care devine imposibil.
În perioada contemporană, conceptul democraţiei încearcă o dezlipire ontologică
şi justificativă şi se îndreaptă către o înţelegere operaţională, funcţională.
Democraţia este privită ca produsul unor condiţii de consens şi toleranţă99.
Revenind
la particular, Sartori înţelege prin democraţie trei lucruri. O domnie a
majorităţii limitate, proceduri electorale, transmiterea reprezentaţională a
puterii100. Democraţia este văzută ca
refuz al puterii personalizate. Puterea trebuie să aparţină cuiva, nu să fie
proprietatea cuiva. În democraţie nimeni nu se poate proclama conducător,
nimeni
nu poate deţine puterea în nume personal şi în mod irevocabil. Puterea omului
asupra oamenilor poate fi dată doar de ceilalţi. Cei care dau puterea pot să o
şi revoce („nimeni nu se poate alege pe sine nici nu se poate învesti singur cu
puterea de a conduce şi, prin urmare, nimeni nu îşi poate aroga de unul singur
puterea necondiţionată şi nelimitată”)101.
Statul
de drept apare ca un garant al unor valori în spatele cărora dispare, dar le
slujeşte şi le asigură existenţa şi nu le revendică pentru sine. După
răspândirea regimurilor dictatoriale, conceptul statului de drept este
reînvestit cu importanţă. Democraţiile corupte, aşa cum au apărut ele
conceptualizate până la jumătatea secolului XX, nu au dispărut. Deşi
nedesăvârşite, se pare că, în comparaţie cu alte tipuri de regimuri, generează
cel mai puţin rău102.
Definiţia
statului de drept nu are ca scop alegerea unui regim politic, ci vizează rolul
pe care îl are puterea. Legarea statului de drept de democraţie nu se face din
perspectiva valorii pe care o are democraţia în sine. Nu democraţia legitimează
statul de drept, ci drepturile omului. Democraţia este doar instrumentul prin
care puterea poate fi forţată să respecte şi să garanteze drepturile omului.
Statul de drept trebuie astfel să înfrâneze puterea fără a o nega. Puterea este
necesară oricărei societăţi. Fără putere, o societate ar putea ajunge în
anarhie, haos şi violenţă. Puterea însă manifestă o tendinţă spre exces, spre
oprimare103.
Scopul
democraţiei este de a controla puterea şi de a o limita. Cel mai sigur mod prin
care se poate face acest lucru este fragmentarea puterii, construirea a cât mai
multor contraputeri. La aceasta se adaugă ceea ce Sartori numeşte îmblânzirea
puterii, adică încetinirea procesului decizional104.
Contraputerile, în democraţie, se conformează principiului madisonean „checks
and balances”. Doctrina separaţiei puterilor implică: puterea executivă,
legislativă şi judecătorească sunt conferite prin constituţie unor persoane sau
organisme diferite. Nici una dintre aceste puteri nu este subordonată în faţa
vreuneia din celelalte, iar nici o ramură a guvernământului nu poate să
exercite puterile atribuite prin constituţie celorlalte ramuri105. Numărul de instituţii se pare că
fragmentează şi puterea tradiţională. Familia şi-a pierdut din puterea socială
pe măsură ce numeroase dintre funcţiile sale se transferau altor instituţii –
educaţia, către şcoală, de exemplu106.
Trebuie să reţinem totuşi un drept pe care îl acaparează puterea democratică în
totalitate: dreptul de a folosi violenţa. „Puterea ordonă. Statul impune
comenzi prin folosirea monopolului legal al forţei”107.
Primul lucru pe care îl face un guvern după ce este constituit este să
monopolizeze violenţa, soldaţii şi poliţiştii săi fiind singurii care au
dreptul să o folosească. Dincolo de orice lege, bună sau rea, „găsim ţeava unei
puşti. Legea trebuie să aibă forţa de partea sa, legea este violenţă sublimată”108.
Aceeaşi
perspectivă este enunţată şi de către Russell. Limitarea puterii trebuie
privită dintr-o perspectivă care implică patru elemente: condiţiile politice,
democraţia fiind o parte importantă, însă nu soluţia finală a acestei
perspective, condiţiile economice, factorii propagandistici şi factorii
psihologici şi educaţionali109.
Statul
de drept apare ca o tentativă de a risca răul cel mai mic pentru a evita un rău
mai mare. Am putea spune că democraţia şi filosofia creştină au elemente în
comun, amândouă fiind realiste. Deşi democraţia promovează toleranţa, generează
laicitate, este împotriva oricărei intruziuni a sacrului în politică, acceptă,
la fel ca şi filosofia creştină realitatea umană în legătură cu păcatul
originar110.
Democraţia
nu îşi revendică nicio misiune superioară. Scopul ei e să protejeze societatea
existentă, aşa cum este în prezent, fără a încerca să-i schimbe cursul.
Observăm aici un efect al contractului, aşa cum vedea Locke. Individul este
creat înaintea societăţii politice, fiind liber şi autonom. Puterea politică
este invocată numai ca o măsură de protecţie. În momentul în care puterea îşi
depăşeşte aceste atribuţii devine nelegitimă111.
Grecii
spuneau că puterea este prea grea pentru un muritor, dar necesară. De aceea ea
trebuie împărţită, distribuită, echilibrată prin contraputeri. Singura cale de
a scăpa de oprimarea puterii este să o slăbeşti, aşa cum dezbini pentru a
stăpâni. Se ajunge astfel la o idee general acceptată, cum că puterea executivă
trebuie supusă unei legi fundamentale. Se creează o distanţă între ea şi
puterea legislativă, putere care îi rămâne exterioară. Apoi independenţa
justiţiei garantează judecăţi imparţiale, care ar trebui să se sustragă măcar
parţialităţii guvernanţilor112.
Dar
cui aparţine puterea într-o democraţie? Răspunsul este evident: demosului.
Faptul că puterea aparţine poporului stabileşte un principiu referitor la
sursele şi legitimitatea puterii. Puterea este legitimă numai dacă vine în mod
real de jos (de la popor), şi în urma unui consens113.
Această ultimă frază introduce două concepte corelative ale democraţiei care
trebuiesc explicate: legitimitatea şi consensul.
Întrebarea
cu care se confruntă membrii unei societăţi este dacă şi de ce datorează
loialitate ordinii existente. Problema legitimităţii apare abia atunci când
lumea încetează a mai fi percepută ca o ordine cosmică, în care fiinţelor
omeneşti le erau predestinate anumite poziţii şi roluri sociale. Dacă lumea
iese de sub această ordine cosmică atunci orice direcţii care ni se impun nu
sunt decât încălcări ale libertăţii. Aceste limite pot însă să devină legitime
dacă sunt conforme voinţelor indivizilor. În viziunea modernă, legitimitatea
este importantă deoarece ajută la înţelegerea raportului dintre individ şi
stat. Pentru H. Arendt legitimitatea se referă la acele convenţii privind
guvernământul care au consimţământul raţional al cetăţenilor. În aceeaşi viziune
se încadrează şi G. Kateb, pentru care chestiunea legitimităţii trebuie redusă
la consimţământul dat de cetăţean principiilor constituţionale de bază care
guvernează statul114.
Pentru
Raymond Aron, principiul legitimităţii apare atunci când justificarea divină a
puterii este înlocuită cu o justificare populară. Transformarea supuşilor în
cetăţeni duce la politizarea maselor care au un rol din ce în ce mai important
în procesul politic. În acest sens partidele politice preiau povara
legitimităţii pentru că în interiorul acestora se dau bătăliile politice şi
luptele pentru putere.
Ce
anume legitimează o democraţie? Rolul esenţial al democraţiei este acela de a
da oamenilor putere să se conducă singuri. Această „împuternicire” nu este însă
asigurată de o democraţie nominală, în sensul în care existenţa dreptului de a
vota şi alegerile libere nu garantează această împuternicire. Pentru ca oamenii
să se poată autoguverna Welzel şi Inghehart identifică o reuniune de trei
aspecte fundamentale: controlul şi acţiunea asupra resurselor, libertatea de
expresie şi libertăţile democratice. Controlul asupra resurselor permite
indivizilor să-şi controleze şi propriile vieţi. Controlul asupra resurselor
legitimează economia. Libertatea de expresie motivează indivizii să vrea să-şi
conducă propriile vieţi, prin dreptul de a acţiona conform propriilor interese
şi credinţe, atâta vreme cât nu primejduiesc libertatea altora. Libertatea de
expresie legitimează cultura. Libertăţile democratice le conferă indivizilor
dreptul de a se guverna. Acestea legitimează regimul115.
Ajungem
la un alt concept corelativ şi anume la consimţământ. Deosebirea dintre
guvernările democratice şi cele nedemocratice constă în faptul că, în primele,
cei care conduc au acordul celor conduşi. Consimţământul este important în
teoria politică, deoarece persoanele nu trebuie obligate, politic şi moral, să
trăiască în cadrul unor aranjamente pe care nu le doresc. Putem înţelege prin
consimţământ un procedeu prin care autorizăm o persoană pentru a acţiona sau a se
abţine de la o acţiune. O persoană transferă altei persoane un drept116.
Democraţia
este deci guvernarea poporului prin consimţământ. Când întâlnim poporul care
guvernează? Cu ocazia alegerilor. Între alegeri, puterea poporului rămâne în
mare parte pasivă. „Se pare că poporul trebuie să fie suveran. Însă un suveran
care nu are nici un cuvânt de spus, fără opinii, este un simplu ratificant, un
suveran al nimicului”117. Prin
suveranitate (un alt concept corelativ) înţelegem puterea sau autoritatea care
întruneşte atributele de agent arbitral ultim având facultatea de a adopta
decizii şi de a soluţiona dispute în cadrul unei ierarhii politice118. Dacă ar fi să rezumăm, prim suveranitate
am înţelege prerogativa deciziei ultime.
Puterea
înseamnă exercitare iar puterea este a poporului. Cine însă exercită puterea,
cine este îndreptăţit să o facă? Teoretic tot poporul. Democraţia devine astfel
„guvernarea poporului de către popor”, prin reprezentanţi. Jeffrey C. Isaac
vede democraţia, ca un sistem funcţional cu patru trăsături. În primul rând
principiul democraţiei este valabil numai în domeniul politicului, în domeniul
guvernamental, şi se reflectă în relaţiile dintre instituţiile unui stat. Apoi
democraţia se bazează pe reprezentativitate, puterea de a lua decizii fiind
atribuită unor reprezentanţi ai societăţii. Poporul conduce în sens simbolic
prin reprezentanţi aleşi în mod corect. A treia caracteristică este dată de
votul universal. Toţi cetăţenii adulţi trebuind să poată să-şi exprime
preferinţele. Diferenţe de rasă, clasă socială, sex, religie, etc. nu pot
constitui surse de excludere. În al patrulea rând sistemul de selecţie trebuie
să fie unul concurenţial, candidaţii putând să se bucure de libertăţi politice119. Democraţia va avea deci o clasă
conducătoare.
„Superabundentele”
denumiri ale minorităţii conducătoare sunt: clasă politică, clasă conducătoare,
elită, elita puterii, elită conducătoare, minoritate conducătoare, conducere şi
altele. Ca reprezentant, aceste denumiri au în vedere acele minorităţi însumate
care formează un grup de control cu influenţă în structura verticală a
politicii. Din cine sunt formate aceste grupuri care deţin puterea? O prima
variată de răspuns este: cei care sunt localizaţi în vârful structurii
verticale a societăţii. Puterea te duce în vârful acelei structuri. Cel care
deţine puterea, o deţine tocmai pentru faptul că este situat într-o poziţie de
vârf. Dacă adăugăm la cele spuse mai sus şi criteriul competenţei, putem afirma
că, cel care exercită puterea este în vârf pentru că merită, adică este printre
cei mai capabili în domeniul din care face parte, face parte din elită120.
În
înţelegerea clasei conducătoare trebuie explicat încă un concept cu care
democraţia învesteşte puterea, într-un sens diferit decât în regimurile nedemocratice.
Autoritatea este considerată un sistem de putere sau de control social
considerat legitim de către cei implicaţi în el. Max Weber introduce o
tipologie a sistemelor de autoritate şi le împarte în carismatice, tradiţionale
şi juridicraţionale. H. Arendt consideră că autoritatea este diferită atât de
constrângerea bazată pe forţă, cât şi de persuasiunea realizată prin
argumentare. Autoritatea este tratată ca şi concept relaţional, în înţelegerea
lui fiind prinse: autorul, rostirea, auditoriul, reacţia. Autoritatea
intelectuală devine prototipul autorităţii politice, cel puţin în recunoaşterea
încrederii în competenţa intelectuală a persoanelor care trebuie să ia decizii.
Gadamer afirmă că în cele din urmă autoritatea unei persoane vine odată cu recunoaşterea
superiorităţii de judecată şi de pătrundere a persoanei respective. Acea
persoană are autoritate, adică judecata acelei persoane are întâietate121.
Autoritatea
poate însemna şi „a face apel”. Urmărind acest fir logic, autoritatea este
eficientă dacă este ascultată şi recunoscută. Ea se bazează pe prestigiu şi
respect. Autoritatea nu constrânge, nu lipseşte de posibilitatea a urma o altă
cale. Din acest punct de vedere, ea merge mână în mână cu autonomia122 şi presupune legitimitate. Autoritatea este
importantă într-o democraţie, deoarece însoţeşte puterea, o susţine. In extremis putem spune că uneori autoritatea
înlocuieşte puterea. Vizibil, această înlocuire solicită în loc să comande.
Putem considera autonomia şi un reper în diferenţierea statelor democratice de
cele nedemocratice. Autoritatea presupune libertatea. Cu cât un regim devine
mai autoritar, cu atât mai puţin se bazează pe autoritate123.
În concluzie, democraţia trebuie înţeleasă ca un
postulat al stării de minim şi se opune nedemocraţiei care pretinde o stare de
maxim. Democraţia încearcă găsirea celui mai mic rău, binele venind ca un
adaos, dictatura promite cel mai mare bine în viaţa de toate zilele, răul
venind ca o lipsă124. Regimul democratic
poate fi înţeles ca un drum de la demo – putere (democraţia ca punct de
pornire) spre un demo – beneficiu (democraţia ca rezultat)125.
Rezultatul, beneficiul pe care îl produce democraţia este o protecţie a
individul şi a drepturilor sale. „Drepturile şi interesele tuturor, şi ale
fiecăruia în parte sunt ferite de pericolul de a nu fi luate în considerare
numai atunci când persoana în cauză are posibilitatea, şi preocuparea, de a şi
le susţine … Fiinţele umane se află în siguranţă în faţa răului ce le poate
fi provocat de ceilalţi în măsura în care au puterea de a se proteja singuri şi
chiar fac acest lucru”126. „Acolo unde
masele domnesc, dar nu guvernează, se recunoaşte marca despotismului
occidental. Acolo unde un rege domneşte, dar nu guvernează se salută o cucerire
a democraţiei”127.
Consens şi toleranţă
Consensul a fost identificat mai sus ca un concept corelativ al democraţiei. Nu a fost explicitat, deoarece merită mai multă atenţie, împreună cu un alt concept, şi anume toleranţa. În argumentul care precede acest text, se propune încercarea de a găsi un minim conceptual în ceea ce priveşte puterea politică în democraţie şi nedemocraţie. Acest minim conceptual este oferit tocmai de aceste două noţiuni, consens şi toleranţă. Democraţia funcţionează pe baza consensului şi a toleranţei. Şi în regimurile nedemocratice există consens (care devine conformism) şi toleranţă, la nivel normativ, numai că în realitate „lipsesc cu desăvârşire”.
Pentru Sartori, consensul are trei obiecte:
valorile ultime
regulile jocului
guvernele specifice şi procedurile guvernamentale.
De aici se desprind trei niveluri ale consensului:
un consens de bază, consens la nivelul comunităţii,
consensul la nivelul regimului sau consensul
procedural,
consensul la nivelul politicilor.
Când vorbim de consensul de bază înţelegem că, societatea politică în
ansamblul ei, manifestă aceleaşi credinţe, valori şi scopuri. Democraţia poate
exista şi într-o societate în care nu există acest tip de consens. Calitatea
democraţiei însă este dată de consensul pe care îl poate produce. O lipsă a
acestui gen de consens poate şubrezi democraţia, existenţa lui însă o
facilitează şi, mai mult, o legitimează. Consensul manifestat asupra
procedurilor dintr-o democraţie sporeşte puterea politică, putere implicată în
rezolvarea conflictelor. Acest tip de consens este necesar existenţei
democraţiei, deoarece trebuie un minim acord în legătură cu modurile în care
trebuie rezolvat un dezacord (în democraţie vorbim de regula majorităţii).
Inexistenţa unui astfel de consens poate duce la război civil, poate chiar la
anarhie. Se identifică deci, acest consens, drept punctul de plecare al
democraţiei. Sartori respinge teoriile în care conflictul, şi nu consensul ar
reprezenta fundamentul şi esenţa democraţiei128.
Consensul este necesar şi se manifestă acolo unde oamenii doresc să se
asocieze, să acţioneze unitar, să ia decizii. Deşi pare simplă, rezolvabilă
prin numărul sau prin cantitatea argumentelor aduse, această problemă a
consensului ridică numeroase dificultăţi. Datorită cantităţii imense de
informaţii care circulă şi care influenţează opinia, se pune problema acordării
indivizilor faţă de o idee înainte ca aceştia să se fi pus în acord, adică
indivizii mai mult să se conformeze unui consens, unei soluţii gata pregătite,
în loc să formuleze una.
Societatea modernă este una a dezacordurilor. Moscovici vede trei
posibilităţi de rezolvare a lor: tradiţia, ştiinţa şi consensul. Tradiţia şi-a
pierdut din efectul pe care îl avea asupra credinţelor şi a modului de viaţă al
oamenilor. Ştiinţa, cu principiile ei de adevăr şi progres, îşi vede
autoritatea subminată. Consensul este singura modalitate care rămâne să rezolve
disensiunile din societate129.
Consensul are la bază alegerea, alegere care limitează abaterea de la fals,
deoarece „nu va exista un garant al adevărului mai mare decât consimţământul
universal” (Bergson). Apoi, alegerea mai poate fi înţeleasă ca o opţiune a
individului de a face parte (prin asociere) dintr-o categorie specifică a
societăţii, categorie cu care împărtăşeşte aceleaşi valori şi atitudini, dar şi
aceeaşi soartă. În final, alegerea şi asocierea, împreună cu practicarea
raţiunii (există un principiu al inteligenţei în virtutea căruia oamenii se
asociază) fac ca un anumit grup să obţină o formă de putere. Consensul, prin
urmare, este un concept care presupune atingerea unei forme de putere prin apel
la trei idei: alegere, asociere şi raţiune130.
Moscovici atrage atenţia asupra unui efect al consensului care pare ilogic.
Consensul presupune adoptarea unei poziţii care pare rezonabilă, ajungerea la
un compromis. Acest lucru este posibil prin eliminarea extremelor şi ajungerea
la o poziţie de „medie”, în sensul concesiilor care se fac din partea celor
implicaţi, pentru a atinge consensul. Interesant este însă rolul individului şi
rolul grupului din care acesta face parte. Ideea general acceptată era că
individul care are de obicei poziţii extreme, odată ce trebuie să se manifeste
într-un grup, este temperat de acesta şi făcut să îşi încline poziţia de la
extremă spre medie.
Studiile pe care le face Moscovici dovedesc însă contrariul. Grupul nu face
ca opţiunile indivizilor să fie mai moderate, din contră, le accentuează
extremismul. Din cele ce am spus mai sus, se pare că între compromis şi consens
există o incompatibilitate. Această incompatibilitate se rezolvă prin
descoperirea unui nou sens al consensului. Departe de a găsi acele opţiuni
comune şi de a ajunge la un compromis prin diferite concesii din partea
părţilor, consensul are ca principal obiectiv modificarea opiniilor, a normelor
şi a regulilor vieţuirii în comun. Într-o democraţie, diferitele comisii care
trebuie să ia decizii pe baza ideilor diferite ar risca să intre în dileme fără
ieşire. Deciziile se iau însă prin inovarea ideilor, flexibilitatea şi
schimbarea atitudinilor. Acesta este noul rol al consensului, deşi această
soluţie pare neaşteptată şi şocantă131. Perspectiva din care
priveşte totalitarismul politica este una eronată. Politica nu este un act de
creaţie, pornind de la un model reprezentat la nivelul mintal. Politica este o
modalitate de acţiune în lipsa unui model prealabil. De aceea, totalitarismul
considera societatea şi comunitatea identice şi va căuta un consens universal
(natural sau fabricat)132.
Toleranţa este definită ca
„opţiunea deliberată a cuiva care posedă cunoaşterea şi puterea necesare de a
nu interzice, împiedica sau stânjeni conduite pe care le dezaprobă”133.
Să nu confundăm toleranţa cu îngăduirea a ceva rău. Neimplicarea într-o acţiune
nu poate fi considerată toleranţă. Indulgenţa şi indiferenţa sunt concepte
opuse toleranţei. În cazul indiferenţei, o acţiune nu este nici aprobată, nici
dezaprobată. Indiferenţa sugerează simpla pasivitate. Toleranţa este necesară
şi rezultă din respectul pentru persoane ca agenţi autonomi şi raţionali. Este
deci necesară şi toleranţa faţă de acţiunile lor liber alese. Mai mult, pentru
Mill toleranţa este esenţială pentru dezvoltarea morală şi spirituală a
individului134. Până unde se întinde
însă toleranţa? Până acolo unde ea nu mai este utilă (conform utilitarismului),
adică până acolo unde foloasele aduse de ea sunt mai mici decât daunele pe care
le provoacă.
Gray
vede în toleranţă idealul unui consens raţional asupra celui mai bun mod de
viaţă, dar în acelaşi timp ea reprezintă convingerea că oamenii pot atinge
binele în moduri variate. Pentru liberalism, consideră Gray, acest ideal este
însă un eşec. Eşec deoarece ideea de toleranţă printr-un consens raţional s-a
născut în societăţi care caută un mod de viaţă unic şi nu poate arăta cum se
poate convieţui în societăţi care ocrotesc mai multe moduri de viaţă135.
În
trecut, afirmă Foucault, păturile cele mai defavorizate nu dispuneau de
privilegii, dar beneficiau o a anumită libertate de manifestare a nemulţumirii
şi a revoltei, spaţiu numit de Foucault spaţiu de
toleranţă136. Acest spaţiu
era foarte bine apărat de aceste pături sociale, fiind în stare să se revolte
pentru a-l apăra. Tolerarea era necesară acolo unde diferenţele nu pot ajunge
la consens. Foucault exemplifică prin diferitele ilegalisme petrecute între
clasele sociale, ilegalisme rămase nepedepsite tocmai datorită respectării unui
anumit grad de libertate de manifestare, a unei mici abateri, tolerată de lege.
Există
concepţii diferite despre cum ar trebui înţeleasă toleranţa. Ideea de la care
plecăm este că toleranţa, mai degrabă decât perspectivele unor indivizi
excentrici, ar trebui înţeleasă drept recunoaşterea şi respectul drepturilor
unor grupuri care sunt marginalizate datorită perspectivelor politice pe care
le au, sau a poziţiei lor sociale. În acest sens, toleranţa nu trebuie să
privească doar recunoaşterea anumitor principii, ci şi aplicarea lor, deoarece,
la nivel teoretic, un principiu poate fi recunoscut (tolerat), de exemplu
recunoaşterea aceloraşi drepturi pentru toţi cetăţenii, iar la nivelul de aplicare,
acest principiu nu mai este tolerat.
Studiul
toleranţei trimite adeseori la relaţia dintre majoritate şi minoritate,
înţelegând aici prin minoritate diferitele grupuri etnice care, în raport cu
majoritatea, sunt mai puţin numeroase. Această conceptualizare a toleranţei din
perspectiva grupurilor este oarecum logică, deoarece un individ se defineşte,
printre altele, şi prin grupul din care face parte, dar mai ales prin grupul
din care nu face parte. Aşadar, problema care se pune în discuţie când vorbim despre
toleranţa etnică este dacă cei care sunt diferiţi pentru că fac parte dintr-un
anumit grup ar trebui să beneficieze de aceleaşi drepturi ca şi ceilalţi, iar
pe noi aici ne interesează dreptul de a conduce, respectiv dreptul de a candida
şi de a fi ales. Toleranţa, privind lucrurile din punctul de vedere al
regimului, devine o chestiune de responsabilitate publică137.
Regimul poate fi categorizat drept intolerant dacă nu accepta drepturile
minorităţilor. Dar cum este privit dacă acceptă drepturile cetăţeneşti ale
minorităţilor cu condiţia ca acestea să îşi piardă cultura, asimilându-se în
majoritate? Cât ar fi de responsabil regimul dacă le-ar permite toate
drepturile cetăţeneşti, dar şi dreptul de a-şi păstra cultura şi tradiţiile?
Variabilele cele mai utilizate în observarea gradului de toleranţă a
diferitelor regimuri au fost: libertatea de expresie, libertatea de asociere,
libertatea religioasă, egalitatea în faţa legii şi dreptul de a vota şi de a fi
ales.
Toleranţa,
potrivit metodelor convenţionale de analiză, este privită din trei perspective:
una socio – culturală (toleranţa este tributară
normelor culturale în care trăieşte individul şi în special educaţiei, care
este principalul vehicul prin care se transmit normele sociale şi valorile
culturale, inclusiv înclinarea spre toleranţă sau intoleranţă; ipoteza pe care
o lansează această perspectivă este aceea că cei cu educaţie scăzută şi un
venit scăzut, respectiv cei din clasa muncitoare, ar manifesta cel mai probabil
un comportament intolerant), una a propriului interes
(indivizii, sau grupurile din care aceştia fac parte, manifestă atitudini
intolerante faţă de cei cu care sunt în conflict sau competiţie; toleranţa ar
fi, conform acestei perspective, rezultatul unui calcul raţional al posibilelor
câştiguri pe care le-ar putea aduce această atitudine) şi una psihologică
(toleranţa şi prejudecata ar rezulta în urma emoţiilor personale care nu pot fi
controlate)138.
Totalitarismul
combate toleranţa. „Un om sau un stat înarmat cu o
concepţie despre viaţă poate solicita toleranţă, deoarece el îi respectă
pe oameni dincolo de propriile sale idei, sau pentru că respectul pentru om
face parte din propria concepţie despre viaţă. O gândire care a privat omul de
orice statut nu poate discerne în toleranţă decât un relativism al confuziei şi
al neantului139.
Am
inclus în discuţia despre putere şi modalităţile prin care ea se manifestă,
deoarece aici se produce ruptura dintre discuţiile teoretice şi carenţele care
apar în aplicarea ei. Puterea este percepută la nivelul simţului comun şi al
culturii politice nu în mod exclusiv printr-un discurs teoretic acordat sau nu
la concepţia generală, ci prin folosirea puterii sau, mai bine zis, prin
trăirea efectelor provocate de putere. Plasarea faţă de un regim politic a unui
număr de persoane se face, în general, în funcţie de cantitatea de bine pe care
respectivul regim o produce (nu putem însă neglija nici raportarea individului
faţă de ideea de putere politică). Un alt lucru care mai trebuie subliniat este
faptul că aşa numitele concepte complementare (legitimitatea, autoritate,
suveranitate, consimţământ, consens, toleranţă, majoritate, minoritate) ale
democraţiei au apărut după ce democraţia a devenit reală ca sistem politic şi
au menirea de a justifica, modifica şi atenua efectele practicilor democratice.
Politicul nu are sens în transcendenţă, la fel cum discuţia despre putere nu
este productivă fără discuţia despre posibilele ei moduri de manifestare.
Note
1 Serge Moscovici.
2 Aron Raymond.
3 David Miller (coord.), Enciclopedia
Blackwell a gândirii politice, (Bucureşti: Humanitas, 2000), 595.
4 Următoarea clasificare a puterii este făcută de L. D.
Dîrdală în studiul introductiv al lucrării lui Robert A. Dahl, Poliarhiile. Participare şi opoziţie, (Iaşi: Institutul European,
2000).
5 Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, Dicţionar
de sociologie, 430.
6 Miller, Enciclopedia, 577.
7 Miller, Enciclopedia, 577.
8 Bertrand Russell, Istoria filosofiei
occidentale, vol. II, (Bucureşti: Humanitas, 2005),
65.
9 Nikolai Berdiaev, Împărăţia lui
Dumnezeu şi împărăţia cezarului. Preambul gnoseologic, (Bucureşti:
Humanitas, 1998) 58.
10 Berdiaev, Împărăţia, 46.
11 Berdiaev, Împărăţia, 63.
12 Berdiaev, Împărăţia, 62.
13 Thomas Hobbes, Leviathanul sau
Materia, forma şi puterea unei comunităţi ecleziastice şi civile; în
Ioan N. Roşca (coord.), Sergiu Bălan, Delia Şerbescu, Filosofie
Modernă, sinteze şi texte, (Bucureşti: Fundaţia România de mâine, 2006)
, 98.
14 Hobbes, Leviathanul, 100.
15 Hobbes, Leviathanul, 99.
16 Hobbes, Leviathanul, 109.
17 Hobbes, Leviathanul, 107.
18 Hobbes, Leviathanul, 112 .
19 Hobbes, Leviathanul, 115.
20 John Locke, Al doilea tratat despre
cârmuire. Scrisoare despre toleranţă, (Bucureşti: Nemira, 1999), 54.
21 Locke, Al doilea tratat, 55.
22 Locke, Al doilea tratat, 160.
23 Prin consimţământ Locke are în vedere acordul pe care
fiecare individ trebuie să-l dea atunci când este vorba de drepturile,
libertăţile sau proprietatea sa.
24 Locke, Al doilea tratat, 113.
25 Locke, Al doilea tratat, 131.
26 Locke, Al doilea tratat, 52.
27 Locke, Al doilea tratat, 138.
28 Michel Foucault, A supraveghea şi a
pedepsi. Naşterea închisorii, (Bucureşti: Humanitas,1997), 276.
29 Foucault, A supraveghea, 310.
30 Foucault, A supraveghea, 61.
31 Foucault, A supraveghea, 60.
32 Foucault, A supraveghea, 206.
33 Foucault, A supraveghea, 60.
34 Alvin Tofler, Powershift. Puterea în
mişcare, (Bucureşti: Antet, 1995), 23.
35 Giovanni Sartori, Teoria democraţiei
reinterpretată, (Iaşi: Polirom, 1999), 51.
36 În concepţia lui Moscovici.
37 Serge Moscovici, Psihologia socială
sau maşina de fabricat zei, (Iaşi: Polirom 1997), 107.
38 Mit prin care Freud justifică prohibiţia incestului şi
apariţia matriarhatului.
55 Noţiunea de “despotism occidental” este preferată de
Moscovici celor de sistem totalitar, cult al personalităţii sau regim
autoritar.
56 Moscovici, Psihologia socială,
92-93.
57 Conceptualizare a ideologiilor făcută de Sandu Frunză în
„Primul concept de ideologie elaborat de Marx – între praxis
şi religie”, JSRI • No. 2/Summer 2002.
58 Arendt, Originile, 607.
59 Arendt, Originile, 608.
60 Arendt, Originile, 609.
61 Arendt, Originile, 610-611.
62 Arendt, Originile, 614.
63 Arendt, Originile, 614.
64 Chantal Millon-Delsol, Ideile politice
ale secolului XX, (Iaşi: Polirom, 2002), 10.
65 Chantal Millon-Delsol, Ideile,
11.
66 Engels, în Originea familiei a proprietăţii
private şi a statului afirma că „Statul s-a născut din nevoia de a
înfrâna împotrivirile de clasă… El s-a născut în mijlocul conflictelor dintre
clase… Inevitabil clasele vor cădea la fel cum au apărut odinioară. Inevitabil
statul o să cadă odată cu ele. Societatea care va reorganiza producţia pe baza
unei asociaţii libere şi egalitare a producătorilor va aşeza întregul aparat de
stat acolo unde îi va fi locul: la muzeul antichităţilor alături de roată şi de
sapa de bronz”.
67 Chantal Millon-Delsol, Ideile,
16.
68 Chantal Millon-Delsol, Ideile,
25.
69 Chantal Millon-Delsol, Ideile,
26.
70 Berdiaev, Împărăţia, 45- 46.
71 Lenin în Statul şi revoluţia
afirmă că „Statul este organizarea specială a unei puteri; este organizarea
violenţei menite să reprime o anumită clasă. Care este deci clasa pe care
proletariatul vrea să o reprime? Evident, doar clasa exploatatorilor; or,
singurul care poate conduce această represiune, care poate practic să o
realizeze este proletariatul, fiindcă este singura clasă capabilă să-i unească
pe toţi muncitorii şi să-i folosească în lupta împotriva burgheziei, pentru a o
alunga cu totul de la putere … Prin organizarea pe o perioadă nedeterminată a
dictaturii ca putere a forţei pure, în detrimentul legii, duşmanul de clasă va
fi zdrobit. Ca urmare, nemaiavând nicio raţiune de a exista statul va dispărea
de la sine şi, adată cu el, vor dispărea violenţa şi supunerea”.
72 Chantal Millon-Delsol, Ideile,
27.
73 Chantal Millon-Delsol, Ideile,
28-30.
74 Chantal Millon-Delsol, Ideile,
53.
75 Chantal Millon-Delsol, Ideile,
53.
76 Berdiaev, Împărăţia, 64.
77 Berdiaev, Împărăţia, 64
78 Chantal Millon-Delsol, Ideile,
54 -56.
79 Mein Kampf : „Nu întâmplător
primele civilizaţii s-au născut acolo unde arianul a întâlnit popoare
inferioare, pe care le-a subjugat şi supus voinţei sale. El a fost primul
instrument tehnic în slujba unei civilizaţii pe cale de a se naşte”.
80 Mein Kampf: „… ceea ce face
grandoarea arianului nu este bogăţia facultăţilor sale intelectuale, ci
propensiunea spre dăruire de sine, spre a-şi pune toate aptitudinile în
serviciul comunităţii”.
81 Chantal Millon-Delsol, Ideile,
55-61.
82 Chantal Millon-Delsol, Ideile,
64-65.
83 Chantal Millon-Delsol, Ideile,
85-88.
84 Chantal Millon-Delsol, Ideile,
94.
85 Chantal Millon-Delsol, Ideile,
95.
86 Chantal Millon-Delsol, Ideile,
106.
87 Chantal Millon-Delsol, Ideile,
108-109.
88 Chantal Millon-Delsol, Ideile,
111.
89 Chantal Millon-Delsol, Ideile,
112.
90 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 118-119.
91 Miller, Enciclopedia, 366.
92 Foucault, A supraveghea, 57- 58.
93 Foucault, A supraveghea, 59 – 60.
94 Foucault, A supraveghea, 64.
95 Foucault, A supraveghea, 103.
96 J.M. Servan, în Michel Foucault, Naşterea închisorii, 158.
97 Abraham Lincoln
98 Miller, Enciclopedia, 156.
99 Miller, Enciclopedia, 153-160.
100 Sartori, Teoria, 52.
101 Sartori, Teoria, 195.
102 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 155.
103 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 160-162.
104 Sartori, Teoria, 377.
105 Miller, Enciclopedia, 654
106 Tofler, Powershift, 19.
107 Sartori, Teoria, 181.
108 Tofler, Powershift, 46-47.
109 Russell, Puterea, 322.
110 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 163.
111 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 165.
112 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 170.
113 Sartori, Teoria, 55.
114 Miller, Enciclopedia, 420-421.
115 Welzel, Christian, & Inglehart, Ronald. (2008). Democracy as Human
Empowerment: The Role of Ordinary People in the Emergence and Survival of
Democracy. UC Irvine: Center for the Study of Democracy, disponibil la adresa:
http://escholarship.org/uc/item/3tj7c4bb
116 Miller, Enciclopedia, 134-136.
117 Sartori, Teoria, 99.
118 Miller, Enciclopedia, 705.
119 Jeffrey C. Isaac, Democraţia în vremuri întunecate, (Iaşi: Polirom,
2000), 37-38.
120 Sartori, Teoria, 144-145.
121 Miller, Enciclopedia, 50-54.
122 Sartori, Teoria, 181.
123 Sartori, Teoria, 181.
124 Moscovici, Psihologia socială, 200.
125 Sartori, Teoria, 414.
126 J. S. Mill, în Sartori, Teoria, 412.
127 Moscovici, Psihologia socială, 94.
128 Sartori, Teoria, 102-103.
129 Moscovici, Psihologia socială, 178
130 Moscovici, Psihologia socială, 180-182.
131 Moscovici, Psihologia socială, 183-194.
132 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 11.
133 Miller, Enciclopedia, 746.
134 Miller, Enciclopedia, 749.
135 John Gray, Cele două feţe ale liberalismului, 9.
136 Foucault, A supraveghea, 134.
137 Ikeda, Ken’ichi (2002), Social Capital and Social Communication in
Japan: Political Participation and Tolerance. UC Irvine: Center for the Study
of Democracy, disponibil la dresa: http://escholarship.org/uc/item/30x375qq.
138 Weldon, Steven (2003), Images of Nationhood and Tolerance of Ethnic
Minorities: A Comparative Analysis of Western Europe. UC Irvine: Center for the
Study of Democracy. disponibil la dresa: http://escholarship.org/
uc/item/4512h29j.
Comunicarea
strategică este un instrument de modelare a percepţiilor
publicului cu privire la chestiuni de importanţă pentru factorul de
putere. Ştim astăzi că Grupul de Comunicare Strategică, a cărui
componenţă este secretă, guvernează activitatea de informare a
publicului despre efectele pandemiei Covid19, că a fost abilitat să
ceară închiderea unor situri şi bloguri, că urmăreşte să
combată fenomenul fakenews ş.a.m.d. În latura practică, ceea ce
contează, este conservarea legitimităţii şi credibilităţii
autorităţilor şi
obţinerea unui grad cât mai ridicat de conformare publică faţă
de dispoziţiile acestora.
În
raport de această temă, urmează să formulez o serie de speculaţii
pe care vă rog să le primiţi sub beneficiu de inventar.
Aşadar,
este cunoscut conceptul de naraţiune
oficială, prin
aceasta înţelegându-se o sumă de date şi informaţii corelate
într-un context explicativ care sunt validate de autoritate în
scopul de a-şi spori puterea. Naraţiunea oficială nu se suprapune
peste conceptul de adevăr
obiectiv, ci
reprezintă un cadru de interpretare a situaţiei de fapt care
asigură maximum de legitimitate, credibilitate şi de putere a
statului. Orice îndepărtare a
naraţiunii oficiale de
adevărul obiectiv,
sau de o naraţiune concurentă care este acceptată de
public ca fiind (mai)
adevărată, conduce
la pierderea
de credibilitate de către autorităţi,
la o
criză de legitimitate pentru măsurile adoptate care, mai departe,
degenerează într-o criză de putere.
Comunicarea
strategică urmăreşte să cultive un capital de încredere şi
obedienţă controlând discursul public şi piaţa ideilor care
alimentează conversaţia publică. În această activitate, fiecare
element se bucură de o anumită marjă de credibilitate iar scopul
operatorului este să „jongleze” cu
acest capital de
credibilitate, controlând
şi multiplicând activele de comunicare,
astfel încât să protejeze dinamica discursivă ideală
şi
să avanseze interesele autorităţii în condiţii de maximă
legitimitate publică.
Dacă
despre îndemnul de a ne informa din surse oficiale sau consacrate
(afiliindu-ne
naraţiunii
oficiale),
am auzit mult prea des în ultima perioadă, despre cealaltă
componentă a comunicării strategice, adică despre controlul
naraţiunilor concurente
se vorbeşte prea puţin, deşi aceasta este esenţa comunicării
strategice. Explicaţia este simplă, factorii de putere au un plafon
maxim de
credibilitate pe care îl pot atinge, plafon care însă
nu este suficient
pentru a asigura securitatea
operaţională în timp de criză. Cu titlu de exemplu, indiferent de
persoana primului ministru şi de partidul din care acesta provine,
încrederea publică de care un
premier se poate bucura
în România rămâne
destul de scăzută, fiind ostatic gradului
scăzut de încredere pe care cetăţenii sunt dispuşi să-l
investească în această funcţie publică. Or, dacă plafonul maxim
de încredere în
autorităţi este scăzut în mod natural sau dacă este menţinut la
cote superioare, de plutire, doar pe cale artificială, neexistând
resurse suplimentare pentru creştere, devine de importanţă
crucială să fie controlate sursele de generare a naraţiunilor
concurente de la baza
piramidei. Într-o
societate cu niveluri scăzute pentru
plafonul de încredere
colectivă în autorităţi este obligatorie politica de dezbinare a
actorilor autonomi de
la firul ierbii, politica
de ocupare a spaţiului public cu persoane controlate, de confiscare
a temelor de interes, de infiltrare a grupurilor neafiliate etc.
Ca
regulă generală, cu cât există mai multă încredere în
instituţii şi în politicile generate de acestea, cu atât mai
liberă este lăsată societatea la firul ierbii, dat fiind că
activitatea necontrolată nu este aptă să perturbe buna funcţionare
a statului, nici măcar atunci când este vorba despre crize de mare
gravitate. Dimpotrivă, acolo unde încrederea publicului în
autorităţi este foarte scăzută, statul
poate ajunge inclusiv
la un control „om cu om”, control care, până de curând, era
extrem de costisitor din punct de vedere social, economic, politic şi
cultural.
Dar până la controlul individual imediat, care operează punctual cu privire la un număr limitat de persoane, controlul ideilor aflate în circulaţie şi ierarhizarea lor valorică reprezintă principalul instrument de control al societăţii. Nu mai este nevoie să controlezi „om cu om” dacă sunt controlate sursele intelectuale şi puterea ideilor.
În
România, puterea ideilor care compun naraţiunile concurente este
degradată prin mai multe căi, delegitimare, decredibilizare,
distorsionare, înfierare, ignorare, intoxicare,
scoatere din context,
supra-expunere, minciună ş.a.m.d. Încadrarea (framing) reprezintă
un concept esenţial în comunicarea strategică şi se referă la
cadrul moral de apreciere a stării de fapt. Dubla
măsură mediatică, invocată des, se referă tocmai la această
încadrare de perspectivă morală a faptelor sau opiniilor relatate.
Lăsând
deoparte divagaţiile pretins teoretice, aducem în atenţie unul
dintre cele mai clare şi ilustrative cazuri de control al
naraţiunilor concurente, realizat printr-un joc
mediatic desfăşurat
între Mihai Gâdea şi actriţa Carmen Tănase, care
a fost ulterior
viralizat în spaţiul online şi tv românesc.
În esenţă, vorbim despre lucruri mari spuse de persoane fără putere, fără legitimitate, fără capacitatea de a coaliza. Această tactică este îndeobşte folosită atunci când idei marginale capătă vizibilitate mainstream prin intermediul unei persoane nepotrivite, unui vector de comunicare inadecvat. În cazul de faţă, actriţa Carmen Tănase îşi însuşeşte toate, repetăm, toate bornele naraţiunilor neoficiale despre Covid19 într-un dialog purtat cu Mihai Gâdea, care la rândul său îşi atribuie distanţarea critică a prietenului circumspect, care s-a informat din surse primare, care s-a deplasat la faţa locului/în spitale, care apără modalităţi legitime de prelucrare a datelor confidenţiale, care interpelează şi verifică temeinicia opiniilor concurente.
Dialogul este, în opinia mea, unul studiat, mai pregătit decât se obişnuieşte în astfel de cazuri, şi cred că va rămâne un caz de manual de controlare a naraţiunilor concurente şi de orientare a percepţiei publice. În esenţă, ceea ce e important de reţinut din poziţia actriţei Carmen Tănase este că formulează o profeţie care sporeşte temerea pentru viitor şi, în acelaşi timp, achiesează la ideea că, deşi există multe neclarităţi şi lucruri ciudate, acestea au la bază o reacţie mult exagerată a autorităţilor naţionale şi internaţionale, dar despre care nu se poate arăta că este de rea-credinţă. Opinia mea este că, dimpotrivă, proba relei-credinţe în administrarea crizei Covid19 se produce de la sine, este în teorie la îndemână de instrumentat şi este temei pentru angajarea răspunderii juridice a celor implicaţi.
Revenind. Ambii interlocutori punctează elementele de afiliere care permit o asociere cât mai largă a publicului ţintă, însă ceea ce contează sunt jocul moral şi dinamica argumentativă, deloc spontane sau întâmplătoare, unde, obiectiv vorbind, poziţia doamnei Carmen Tănase este înfrântă şi este redusă la o simplă speculaţie de viitor, la o frică de un rău ce va să vină, temere cu care cea mai mare parte dintre telespectatori se pot identifica uşor.
Naraţiunea
oficială este reconfirmată de concluzia comună a interlocutorilor
cu privire la exagerări justificate din partea autorităţilor
(aşadar o lipsă de proporţionalitate scuzabilă), la amânarea
momentului de bilanţ (fără a se vorbi despre tragere la
răspundere) şi
de anticiparea unui sinistru viitor (în raport de care neascultarea
se va manifesta exclusiv verbal sau doar
în cadru controlat).
Trebuie observat că dintre cei doi interlocutori doar Mihai Gâdea se bucură de legitimitate în calitate de moderator, el are poziţia retorică de putere, el este cel care pretinde lămuriri şi explicaţii, el îşi exprimă mefienţa utilă faţă de „adevărurile tari şi incomode” rostite de preopinenta sa. Lipsa de legitimitate a actriţei, care vorbeşte despre Faucci şi despre Event 201, Bill Gates, Contagion, Wuhan, doctorul de 34 de ani, 17 noiembrie apoi 14 zile incubaţie, ATI din Italia, geopolitică, instrumentarea statisticilor medicale în susţinerea votului pentru starea de urgenţă, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, primăriţa medic de familie care a dezvăluit date personale etc toate acestea surpă legitimitatea doamnei Tănase ca vector de comunicare şi, pe cale de consecinţă, compromite valoarea acţionabilă a nemulţumirii faţă de gestionarea îmbolnăvirilor cu Covid19, nemulţumire care e justificată prin argumente slabe, corelaţii imprecise şi nerelevante ş.a.m.d.
Similar, arăt că aceeaşi tactică a fost folosită la compromiterea morală a temei vaccinărilor obligatorii, atunci când acest subiect a fost introdus în atenţia publică prin invitarea Oliviei Steer la o emisiune Sinteza Zilei şi asocierea/identificarea acesteia cu această poziţie civică. O campanie mediatică ulterioară a condus la amendarea postului Antena 3 de către CNA şi la compromiterea morală a celor ce se împotrivesc vaccinărilor. Emisiunea Sinteza Zilei din 21 Septembrie 2016 a fost momentul aducerii în prim planul societăţii româneşti a acestui subiect, gata compromis şi îngropat.
Şi în cazul Steer şi în cazul Tănase, popularizarea iniţială a subiectului şi aducerea în atenţia publicului mainstream nu se face prin intermediul unor persoane care se bucură de credibilitate profesională şi legitimitate, ci prin vectori improprii, astfel încât tema să aibă capitalul simbolic degradat şi să inhibe alte afilieri sau împroprieri. Dacă în cazul doamnei Steer cred că aceasta s-a lăsat atrasă într-o capcană, pentru doamna Tănase aş crede că e o participare benevolă şi că urmează o serie de episoade similare. Despre statul-magic care foloseşte aceste tactici destinate „omului grefat” au scris Ioan Petru Culianu sau Ilie Bădescu.
În cele din urmă, nu paza naraţiunii oficiale este cea care contează, căci orice fir narativ se poate schimba în funcţie de împrejurări. Prin naraţiune însă pot fi controlate atitudinile, iar aici contează să nu apară iniţiative de evaluare a acţiunii autorităţilor, de educare a unui public autonom şi liber, de tragere la răspundere şi de pedepsire a celor ce se fac vinovaţi de dezastrul social, medical, economic, civic şi politic pe care îl cunoaşte astăzi societatea. Se urmăreşte să nu capete vizibilitate vocile care pun sistematic sub lupă această criză, să fie dezavuate mişcările structurate de protest. Amânarea momentului de decont, care trebuia să fi avut loc deja, reprezintă principala îngrijorare şi preocupare a aparatului de putere din România.
Am
realizat transcriptul părţii finale, partea
de dialog – joc
mediatic între cele două poziţii, deşi
este foarte importantă şi prima parte, cea în care actriţa îşi
relevă baza factuală cu care se identifică publicul său:
Minutul
12:10
Mihai
Gâdea: Şi mă interesează această discuţie pentru că eu
cred că în momentul de faţă dacă ne uităm chiar şi pe sondaje,
pe care nu le putem verifica, în aceste sondaje vedem că e o
categorie importantă de oameni care cred altceva. Păi, hai să
ne ascultăm fiecare între noi ca să vedem fiecare ce crede.
Vreau să-ţi pun câteva întrebări.
Prima:
În momentul de faţă, şi uite, ca să verificăm în direct treaba
asta, o să îi rog pe colegii mei să-mi spună exact la ora asta
câte persoane sunt declarate pe glob morţi de coronavirus.
Carmen
Tănase: Îţi spun eu.
Mihai
Gâdea: Sunt spre vreo 400 mii, nu?
Carmen
Tănase: Da, 400 şi ceva de mii.
Mihai
Gâdea: Bun, 400 de mii. Crezi că aceste cifre, de 400 mii de
oameni, despre care s-a spus că persoanele vulnerabile sunt cu
diferite afecţiuni, comorbidităţi cum sunt ele numite, crezi că
au murit de coronavirus sau de altceva?
Carmen
Tănase: Cred că au murit de altceva.
Mihai
Gâdea: Crezi că există acest virus?
Carmen
Tănase: Este posibil, nu pot să spun nici da nici nu. Este
posibil să existe, aşa cum există un virus gripal care de multe
ori, de cele mai multe ori în unele cazuri este mortal, da, cred că
există un virus.
Mihai
Gâdea: Deci crezi că există. Crezi că este unul (apărut) pe
cale naturală sau, cum s-a discutat, apărut în laborator?
Carmen
Tănase: Nu ştiu să spun şi e un lucru care, pe mine personal,
nu mă interesează.
Mihai
Gâdea: Crezi că este operaţiunea, ca să zic aşa, a cuiva?
Carmen
Tănase: Ăăh, cred că s-au folosit unii, nu ştiu cine, dar
cred că s-au folosit de acest subiect, da.
Mihai
Gâdea: Bun, aici este o problemă. Pentru că dacă este
operaţiunea cuiva, întrebarea este a cui e? Dacă e a chinezilor,
ar fi achiesat la povestea asta şi nu i-ar fi demascat americanii,
ruşii, europenii?
Carmen
Tănase: Păi nu ştiu..
Mihai
Gâdea: Adica s-au înţeles americanii cu chinezii cu ruşii cu
Germania, cu Franţa, cu Australia, toată lumea să spună: există
un virus care nu există?
Carmen
Tănase: Nu ştiu dacă s-au înţeles cu ruşii şi cu
australienii, dar pot să spun clar că este un război între
Statele Unite şi China, nu? China era cât pe ce să acapareze toată
puterea economică a acestui glob. Şi nu cred că lucrul acesta ar
fi convenit foarte tare Statelor Unite ale Americii. Trump este un
tip, apropo, este ziua lui, La mulţi ani!, este un tip, deşi frust
aşa, e un tip diplomat, adica el e drăguţ cu toată lumea dar..
Acum eu nu pot să îmi dau seama şi nu am de unde să ştiu, că nu
mă pricep la lucrurile astea, dar observ. Eu nu ştiu de unde a
pornit. De undeva a pornit. Dar s-au folosit de acest lucru, unii
împotriva altora, clar!
Mihai
Gâdea: Îhâm..
Carmen
Tănase: Nici chinezilor nu le prea convine treaba cu Trump, nici
OMS-ului nu îi prea convine treaba cu Trump, le-a şi tăiat
prăjitura acolo, l-a cam îndepărtat aşa şi pe Faucci.. Trump
este o persoană destul de incomodă, e imprevizibil, probabil că se
folosesc de lucrul ăsta cum se folosesc şi de nebnia asta cu George
Floyd ca să nu mai iasă la alegerile din toamnă, deci ceva, cumva,
au folosit şi treaba asta politic, pentru că totul se foloseşte
politic.
Mihai
Gâdea: Că e folosit, n-am niciun fel de dubiu, aici sunte,
perfect de acord. Dar aici, într-un alt punct cred eu că noi gândim
diferit şi anume: A fost o tragedie, de exemplu, să zicem Colectiv,
una dintre cele mai mari tragedii, au fost unii care au folosit sau
au încercat să folosească?
Carmen
Tănase: Da, da.
Mihai
Gâdea: Bun, de ce nu ar face în orice altă speţă la fel şi
nu doar aici. Pentru că, în momentul în care eşti în opoziţie,
orice fac ăia e greşit şi încerci să foloseşti o dramă,
adversarii lui Trump o fac: care este numărul de infectaţi, atât,
câţi au murit în America, atâtea sute de mii; Trump e de vină că
nu a făcut cutare! Şi dintr-o dată au început să facă culpabilă
treaba asta. Faptul că se foloseşte asta, întrebarea mea este,
faptul că se foloseşte înseamnă că problema nu există?
Carmen
Tănase: Nu, înseamnă că..
Mihai
Gâdea: E pentru mine chiar o dovadă că există.
Carmen
Tănase: Nu, pentru mine este o dovadă că.. că nu este la
gravitatea la care se spune că este, pentru că, (aşa cum) îţi
mai spuneam eu odată la telefon, dacă peste noi acum ar veni ciuma
bubonică, nu, hai lepra că aia e mai spectaculoasă, domnule lepra!
Se ia nasol, grav. Deci în clipa în care te atingi de unul, e
posibil să-ţi cadă nasul peste două săptămâni, da, sau o
ureche. Eu nu cred că i-ar mai arde nimănui de fakenews-uri şi de
chestii politice. Nu cred că i-ar mai arde.
Mihai
Gâdea: Crezi?
Carmen
Tănase: Da, sunt convinsă. Da, pentru că n-ai cum, pentru că
ţi-e frică de-adevăratelea că rămâi fără nas, şi fără
urechi şi fără mâini şi te duci la Tichileşti acolo, sau cum se
cheamă.. Deci dacă ar fi fost un pericol real, deci băi, cum
spuneau ăştia, te-aşteaptă virusul după colţul străzii, aţi
primit lumina în casă de Înviere, v-a intrat virusul în casă.
Nu, nu-i mai ardea nimănui, dacă era real, dacă era atât de grav,
nu dacă era real că eu nu ştiu dacă e grav, habar n-am dacă e
real sau nu, nu despre asta e vorba. Până la urma urmei nici nu mă
interesează, am fost de atâtea ori în viaţa mea răcită, acum
bolnavă, am stat la pat cu temperatură. Acum două ierni din trei
în trei săptămâni eu eram la pat, cu imunitatea la pământ. Cum
să spun, nu mă sperie neapărat o.. cum se întâmplă, aia e. Dacă
se întâmplă, se-ntâmplă. N-o să stau acum să mă feresc de
oameni. Adică e o chestie de omenie, nu pot să fac asta, atunci
înseamnă că am abandonat lupta în această viaţă şi încă mai
am nişte lucruri de spus, pe treaba mea, acum e o întâmplare că
sunt aici.
Mihai
Gâdea: O să vorbim despre asta. Dar uite, eu te înţeleg
foarte bine, pentru noi ăştia mai afectuoşi, adica nu ştiu,
oamenii la care ţin, când mă întâlnesc cu ei, îi iau în braţe;
e o chestiune care.. aşa simt să-mi exprim sentimentele. Problema e
în felul următor: eu am văzut şi uite, apropo de media, îmi pare
foarte bine că discutăm treaba asta; în momentul în care tu vezi
la nivel global, şi nu spun doar americanii, nu spun doar.. de fapt
chinezii la început şi apoi americanii şi apoi, de fapt, toată
planeta. Asta e una din dovezile, după mine, că, nu doar că
virusul e real, (ci că) problema este reală! Faptul că nimeni
dintre toate puterile astea, n-a venit cineva să spună: domnule,
treaba asta nu există! Pentru că toate ţările au fost afectate!
Ok, te uiţi la ce spun marii specialişti. Acum eu nu ştiu să-l
evaluez, că sunt unii care-l contestă de exemplu pe Faucci. Bun, cu
toată dragostea, cine sunt eu, medical vorbind, să zic, nu domnule,
Faucci n-are dreptate, e un cretin. Cine sunt eu ca să spun despre
tot felul de alte personalităţi medicale – şi eu cred că, de
exemplu, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a greşit destul de
grav în această chestiune, pe de altă parte, nici nu pot să spun
că tot ce au făcut a fst o tâmpenie, pentru că nu tot ce au făcut
a fost o tâmpenie. Şi mă uit la tot ce spun oamenii ăştia, îmi
iau informaţia, te uiţi inclusiv la cât poţi să înţelegi date
medicale şi, ce poţi să faci? Când eşti, când pe planetă se
declară o pandemie, este comparată cu gripa spaniolă, ce poţi să
faci? Zici domnule, staţi puţin, ăştia zic aşa, dar eu nu ştiu
dacă e aşa. Doar o secundă, mai mult decât atât. Unul dintre
motivele pentru care am vrut să merg în spitale, şi eu am fost în
spitale, am fost la Timişoara, la Victor Babeş, am fost la Victor
Balş, urmărind în primă instanţă, ca noi toţi ceilalţi, ce se
întâmpla la Suceava, la Suceava, unde s-au infectat pe bandă
rulantă şi în zilele acelea era coadă de dricuri la morga
spitalului din Suceava. Şi am mers la Spitalul din Timişoara, prima
dată, îţi spun înaintea lui Dumnezeu, pentru că suntem amândoi
cu temere de Dumnezeu: ăhh, cele mai nasoale lucruri nu le-am putut
arăta la televizor; o femeie, o doamnă, de vârsta mea, era în
terapie intensivă. Pentru ca toţi medicii aceia de acolo să fie
înţeleşi cu, eu ştiu, cu oculta mondială.. oamenii povesteau, ce
spuneau pe camere era, ce puteau să spună, lucrurile cele mai
nasoale, că doar nu puteau să dea date, era foarte rău. Erau şi
persoane care, şi pe care le-au văzut mulţi la televizor, care nu
erau într-o stare gravă. Dar erau şi aşa, erau şi aşa. Şi-ţi
pun următoarea întrebare: Dacă există riscul ca eu, care intru în
contact cu multă lume, să o îmbolnăvesc pe oricare de la mine din
familie, ce fac?
Carmen
Tănase: Nu mă lua aşa că nu merge.
Mihai
Gâdea: Dar te iau cât se poate de sincer.
Carmen
Tănase: Ascultă-mă! Eu n-am contestat că oamenii ăia din
terapie intensivă nu sunt bolnavi! Doamne, fereşte, cum să fac aşa
ceva? Cum să fac aşa ceva?
Mihai
Gâdea: Eu spun ce am văzut.
Carmen
Tănase: Eu spun că tot ce s-a întâmplat pe planetă, nu are
nicio legătură cu ceea ce este de fapt în mod real. Oameni în
terapie intensivă, şi cu durere spun lucrul ăsta, sunt tot timpul.
Sunt şi oameni în terapie intensivă de gripă sezonieră, care nu
mai scapă. Sunt tot timpul. Faptul că tu închizi Everestul şi
închizi planeta pentru asta şi, cum să spun, îmi încalci mie
absolut orice drept pe care îl are un om simplu, asta este de
neconceput.
Mihai
Gâdea: Da, dar asta este o discuţie separată.
Carmen
Tănase: Nu, nu e o discuţie separată.
Mihai
Gâdea: Adică, ce spui tu, sigur că este o discuţie pe care
noi trebuie să o avem ca societate, pentru că cred că s-au
încălcat multe drepturi.
Carmen
Tănase: Nu, s-au încălcat toate.
Mihai
Gâdea: Ok, s-au încălcat toate. Dar pe de altă parte, eu nu
pot să neg că există o problemă cu treaba asta, există o
problemă. Poate ea a fost exagerată, dar problema există.
Carmen
Tănase: Mihai dar există şi rujeolă.
Mihai
Gâdea: De acord, există.
Carmen
Tănase: Există cancer, de o viaţă nu s-a descoperit un
remediu pentru cancer, se poate duce mai departe, oamenii mai pot
grăi, dar oamenii fac nişte tratamente îngrozitor de dure, există
boli. Ne-am trezit acuma, ne-am născut ieri?
Mihai
Gâdea: Păi da, dar eu nu zic că nu există cancer, asta încerc
să spun. Există!
Carmen
Tănase: Păi bun, şi nici eu nu zic că nu există virusul. Dar
pentru asta.. şi câţi viruşi nu există! Hai să ne amintim 2006.
Mihai
Gâdea: Şi tu zici că măsurile au fost mult exagerate faţă
de ce..
Carmen
Tănase: Măsurile au fost mult exagerate; problema este de ce?
Mihai
Gâdea: De ce?
Carmen Tănase: Nu ştiu. Eu cred, în capul meu prost, așa cred eu, că e o etapă și că urmează ceva foarte rău, cred că este un exercițiu, o repetiție generală pentru ceva ce va veni. Că este un exerciţiu..
Mihai
Gâdea: La ce te referi?
Carmen
Tănase: Eu cred că a fost un exerciţiu, a fost o repetiţie
generală pentru ceva, ce va să vină, nu ştiu. Trebuie să ne
uităm la Hollywood la ce filme au mai apărut, ăăhh Joker, aha,
Joker, şi să vedem ce filme mai apar, nu ştiu..
Circumstanţele pe care le traversează societatea românească sunt astăzi într-atât de grave prin abuzul, arbitrariul şi despotismul de stat încât credem că societatea, în ansamblul său, nu mai este capabilă să ofere un răspuns coerent şocurilor ce îi sunt induse şi care provoacă urmări ireparabile în funcţionarea legitimă a statului român şi în viaţa cetăţenilor săi. Deşi suntem mici în ierarhia socială pentru a putea promova idei atât de contondente faţă de ordinea politică, considerăm că este util să punem în discuţie, în orice condiţii, nevoia creştinilor ortodocşi de a cere lustraţia politică generală şi reconstrucţia amplă a infrastructurii instituţionale a statului român.
Acest postulat decurge de la sine din tumultul de
împrejurări ce devin virale şi care fac dovada unei ruinări complete a
legitimităţii statului român în realizarea funcţiilor sale esenţiale. Paleta de
evenimente şi incidente care consfinţesc falimentul legitimităţii acestui regim
politic este într-atât de bogată încât colaţionarea acestora depăşeşte
capacitatea noastră de sinteză editorială.
Însă, dintre toate, unele evenimente se diferenţiază prin
capitalul simbolic şi prin forţa probatorie de nezdruncinat, care condamnă
funcţionarea în ansamblu a instituţiilor de stat şi atestă imposibilitatea
traiului demn şi liber.
Preluăm în cele ce urmează un articol în care este discutat
cazul bătrânei Reghina din Măgura Ilvei, judeţul Bistriţa-Năsăud, care a trecut
la Domnul luni, 18.05.2020, după ce a decis să nu se mai hrănească. Cazul este
cunoscut publicului român fiind vorba despre bătrâna care anterior refuzase să
fie internată într-o unitate sanitară, întrucât aparent era asimptomatică, iar această
condiţie medicală înseamnă că, deşi internată într-o unitate sanitară, nu ar fi
urmat niciun fel de tratament medical, scopul demersului fiind unul de izolare rudimentară,
nu de îngrijire sau de însănătoşire.
Deşi nu există detalii sigure despre motivele pentru care bătrâna a recurs la această atitudine, considerăm că există suficiente elemente circumstanţiale pentru a considera că refuzul de hrană a fost cauzat de presiunea psihică la care a fost supusă bătrâna în urma greşitei sale diagnosticări cu Covid19. Varianta oficială a depistării pozitive cu Covid19 pare infirmată de testele ulterioare efectuate bătrânei, cu rezultat negativ, cât şi de rezultatele negative ulterioare obţinute de casnicii acesteia.
Testarea împotriva Covid19 presupune
o marjă de eroare nepermis de mare! Ea poate fi utilă pentru un diagnostic
individual, acolo unde medicul poate aprecia măsurile concrete pentru însănătoşire,
în funcţie de cazul particular al pacientului, coroborând acest rezultat nesigur
cu alte elemente care rezultă din anamneză. Riscul pentru situaţia personală a
pacientului, presupus de rezultatul fals pozitiv sau fals negativ al testului Covid19,
este înlăturat în mare măsură de experienţa cadrului medical şi de procedurile
medicale, iar consecinţele nefaste sunt minime.
Cu totul alta!
este situaţia când rezultatul fals determină efecte străine diagnosticului şi
tratamentului, atunci când un rezultat la testul Covid19 declanşează un resort
birocratic ce presupune restrângerea unor drepturi cetăţeneşti, a unor
libertăţi fundamentale. Cazul pacienţilor asimptomatici lipsiţi de libertate
individuală şi internaţi obligatoriu în unităţi sanitare este cunoscut, fiind
discutat în blogosfera ortodoxă de situl Cuvântul-Ortodox.ro.
Dacă rata de eroare în condiţii clinice de peste 30% pentru
testarea Covid19 poate fi acceptabilă din punct de vedere medical, doctorul
având şi alte elemente de apreciere în funcţie de care poate stabili
diagnosticul şi cursul de însănătoşire, o astfel de marjă de eroare este de
nepermis şi complet incompatibilă cu democraţia în cazul restrângerii
drepturilor cetăţeneşti!
Mai cu seamă când
este vorba despre lipsirea automată şi
fără cale de recurs de libertate individuală a nefericitelor victime, de
extragerea acestora din mediul familial şi internarea forţată în unităţi
sanitare!
Traumele provocate de procedurile birocratice esenţialmente nelegale
şi străine de orice principiu democratic de proporţionalitate şi rezonabilitate
pot fi ireparabile şi pot conduce, iată, la o adevărate tragedii, la decese
provocate de cinism şi umilire, la lezarea demnităţii umane într-o modalitate
care murdăreşte întreaga societate şi compromite moral infrastructura
instituţională a statului român.
Cazul bătrânei Reghina de la Măgura Ilvei are o componentă
simbolică evidentă, subliniată de presă încă de la momentul refuzului
internării urmarea unui rezultat care, ulterior, s-a dovedit fals pozitiv
(testul a arătat greşit că bătrâna ar avea Covid19). Acest simbolism este cu
atât mai evident în lumina împrejurărilor concrete în care a survenit decesul
bătrânei.
În paranteză fiind spus, apreciem că, dacă s-a putut deschide (completamente indiferent de situaţia concretă a bătrânei) un dosar penal pentru zădărnicirea combaterii bolilor contagioase, cu atât mai mult credem că sunt elemente de notorietate publică (în raport de exact aceeaşi situaţie a bătrânei) pentru a se porni cercetarea penală pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art. 191 Codul penal, de determinare sau înlesnire a sinuciderii, fapt ce ar da prilej Ministerului Public să-şi spele din imaginea dezolantă şi complet compromisă de apărător al drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale.
Semnificaţia tragică a acestui deces cere acum şi în veac,
de la sine, o serie de măsuri reparatorii pentru poporul român, lucru ce a fost
sesizat şi speculat în interes propriu de situl Sputnik.md, pe care noi îl
considerăm însă, în răspăr cu propaganda de stat, drept o sursă validă şi utilă
de informare pentru publicul român.
Articolul pe care îl preluăm mai jos pledează, conform cunoscutei
linii editoriale a sitului Sputnik.md, pentru demisia celor care ocupă astăzi
unele funcţii politice, argumentând convingător pentru o asemenea măsură în
contextul eşecului de necontestat al statului român în gestiunea situaţiei de
criză pe care singur a creat-o, pe fondul apariţiei îmbolnăvirilor de Covid19.
Dar concluzia este mult prea importantă pentru a fi
expediată fără discuţii doar pentru că provine de la siteul cu pricina! Şi, în
orice caz, este cu mult prea puţin în
raport de ceea ce societatea traversează în aceste momente şi direcţia spre
care suntem orientaţi.
Aşa cum am mai spus, considerăm că ruina legitimităţii statului român (morală, civică, culturală şi politică) este într-atât de gravă încât demisiile unora sau altora sunt complet insuficiente şi că este necesară reedificarea statului şi societăţii româneşti, plecându-se de la o cultură a libertăţii care nu poate (în sensul propriu al verbului!) fi propovăduită de nimeni altcineva decât de Biserica Ortodoxă Română, în calitatea sa de depozitară a demnităţii umane şi garantă morală a libertăţilor pentru care s-au jertfit Sfinţii Închisorilor.
Componenta educativă a Vieţii Sfinţilor trebuie
reactualizată plecându-se de la experienţa celor ce au parcurs regimul totalitar
comunist, s-au sfinţit şi s-au mântuit trăind în Adevăr şi Credinţă într-un
mediu fundamental compromis şi ilegitim, asemănător în mult prea multe aspecte
cu cel de astăzi.
Considerăm că cei care sunt credincioşi ortodocşi trebuie să
ia act de politica vădit anticreştină încurajată sau cauţionată de statul român,
să-şi reconsidere loialitatea datorată regimului politic actual şi să ceară netulburat
să aibă loc o lustraţie politică
generală şi o reconstruire a statului şi societăţii noastre pe principii de
libertate şi respect pentru credinţă şi pentru demnitatea umană, astfel cum
decurge din firescul existenţei româneşti pe aceste meleaguri.
Este nevoie ca cei care sunt în funcţii politice sau executive să le părăsească prin demitere, demisie şi condamnare publică (chiar individuală acolo unde este de neevitat acest lucru), răspunzând astfel pentru situaţia de înfrângere în care noi românii ne regăsim astăzi. Este, de asemenea, nevoie de măsuri de compensare morală a celor care au fost şi sunt prejudiciaţi de acţiunile acestui regim politic, pe care trebuie să-l privim în ansamblul său, distincţia între putere, opoziţie, aparat birocratic de stat şi societate civilă fiind una fără substanţă.
Există o multitudine de posibilităţi de recuperare şi cinstire, unde este cazul, a celor angajaţi astăzi în politică sau a celor care ocupă funcţii de conducere în instituţii şi organisme publice, astfel încât să nu fie comisă o nedreptate sau o risipă ci, dimpotrivă, să poată exista o societatea civilă diversificată din punct de vedere ideologic, cu adevărat liberă, nu tutelată ostentativ de Noua Securitate. Trebuie respins caracterul vindicativ al lustraţiei şi pus accentul pe caracterul reparatoriu şi absolut necesar al măsurii.
Este însă esenţial ca cei care, generic vorbind, nu au putut împiedica ruina statului român în obiectivele asumate constituţional, să nu mai ocupe, vreodată, funcţii în organigrama statului român, iar acest lucru trebuie înţeles ca o necesitate obiectivă, lustraţia având înţeles de curăţire, purificare, însănătoşire, iar nu de răzbunare.
Vom argumenta în alte articole în sprijinul acestor convingeri
ale noastre deşi sperăm că necesitatea de a pune în dezbatere ideea unei
lustraţii politice generale se va impune prin firescul şi logica sa implicită
şi va fi preluată atât de liderii de opinie generalişti cât, mai ales, de credincioşii
cu notorietate din laicatul ortodox.
În mod voit vom întârzia publicarea altor articole pe acest
subiect, întrucât nu dorim ca tema să fie compromisă prin nivelul nostru precar
de formulare a argumentelor, cu atât mai mult cu cât deja există şi luări de
poziţie, şi acţiuni civice şi acţiuni în justiţie care, în opinia noastră,
converg spre ideea de lustraţie generală ca urmare a falimentului complet a ideii
de stat drept, astfel cum noi ni l-am
dori edificat în lumina învăţăturilor Sfântului Neagoe Basarab.
Bineînţeles că o astfel de înfăptuire politică imediată apare
ca nerealistă, dat fiind că lustraţia nu s-a realizat nici în condiţii politice
mai propice decât cele care există astăzi. Dar şi acest aspect pledează pentru
actualitatea ideii de lustraţie generală şi pentru reconstrucţie, actualitate care
anticipăm că se va reconfirma zilnic în anii ce vor veni prin mersul lămurit al
lucrurilor şi care se va impune de la sine prin puterea adevărului. Cade în
răspunderea noastră, a celor mulţi sau puţini care vor rezona cu aceste
rânduri, să rămânem aşezaţi în lumina acestui adevăr, indiferent de
circumstanţe.
În acest context, înţelegem semnificaţia trecerii la Domnul
a bătrânei Reghina din Măgura Ilvei ca simbol pentru o năzuinţă ce credem că ar
trebui să fie însuşită de toată suflarea ortodoxă, urmând a trece, mai apoi, şi
spre publicul generalist, neangajat din punct de vedere religios.
În mod voit am făcut apel la un articol sputnik.md, întrucât
considerăm că ortodoxia
are ontologic capacitatea de a transforma răul în bine, de a preschimba ceea
ce, lumeşte vorbind, ar putea fi considerată o agresiune simbolică, într-un
prilej de punere de bun început, inclusiv din punct de vedere civic-politic.
Victoria morală asupra comunismului totalitar, condamnarea acestei ideologii criminale şi a structurilor şi practicilor sale de putere, precum şi moştenirea şi substanţa educativă a vieţilor Sfinţilor Închisorilor pot reprezenta încredinţare pentru biruinţa noastră asupra noilor totalitarisme ale timpului de acum şi a celui ce vine, în contextul mai larg al strădaniei fiecăruia pentru propria mântuire.
Articolul Sputnik.md ce ar putea lesne fi considerat agresiune simbolică şi pe care noi îl primim ca punere de bun început a civismului ortodox pentru ideea de lustraţie politică generală:
Un guvern responsabil ar trebui să-și prezente demisia! Și să declare doliu național, pentru că despre asta e vorba: când moare cineva care a devenit un simbol, e motiv de doliu național!
BUCUREȘTI, 20 mai – Sputnik, Dragoș Dumitriu. Scriam acum o săptămână de cazul bătrânei de 83 de ani din Bistrița care, testată pozitiv cu coronavirus dar fără simptome, a refuzat internarea; s-a apelat la Politie, iar Parchetul de pe lângă Judecătoria Năsăud a înregistrat ieri un dosar penal pentru zădărnicirea combaterii bolilor.
Ei bine, o veste cumplită a venit între timp – supusă presiunilor sistemului, bătrâna a intrat în greva foamei și, după trei zile, a murit! Decesul a fost înregistrat luni.
Știrea a fost dată chiar de Agenția Națională Agerpres, sursa fiind şefa DSP Bistriţa-Năsăud, Anca Andriţoiu – iar DCS a anunțat decesul, evident fără a spune că e vorba de involuntara eroină – și în același timp o victimă a unui sistem pe care Mircea Badea îl numește „pușcărie”, în care ”există doctori pentru care să vindece bolnavi nu mai e de ajuns și se transformă încântați în gardieni de pârnaie”.
Iar de ce cazul este absolut grav pentru medici, pentru că, din comunicatul DCS rezultă și ce ”comorbidități” avea femeia de 83 de ani: ”hipertensiune arterială şi fibrilaţie arterială”.
Deci, pe un octogenar cu probleme grave cardiace l-au supus unui regim de tip… dosar penal și încercare de internare cu forța?! Mai mult, asiști cum persoana, din convingeri pe care nu le discut acum, intră în greva foamei?! Ce șanse avea o asemenea persoană să supraviețuiască?! În opinia mea – de observator, nu de medic – cred că ZERO!
De aceea mă întreb: oare credeau oamenii sistemului (sanitar) – nici măcar NU îi numesc medici! – că era mai important să ”respecte” regulamentul decât să facă tot ce pot pentru a-i salva viața bătrânei? Inclusiv să nu lase să fie ucisă psihic cu ”dosar penal” și alte demențe ale „statului de drept”?
Primarul comunei Măgura Ilvei spune că nu se știe dacă Covid-19 a contribuit la decesul acesteia, iar ”bătrânica a fost conștientă și cooperantă până în ultima clipă”.
Să mai vedem ce scrie Agerpres: ”Femeii din Măgura Ilvei, care era imobilizată la pat, i se făcuse un nou test pentru Covid-19 vinerea trecută, care ieşise negativ, dar în ultimele zile a refuzat să mai mănânce şi i-a fost administrată o perfuzie” – sursa fiind tot DSP.
Întrebare – se putea vindeca brusc, în câteva zile, o femeie de 83 de ani, imobilizată la pat, stresată etc? Evident, NU! Decât dacă e vorba de minuni… sau de falsuri! Da, cel mai probabil testul pozitiv a fost greșit, fals!
Să mai adăugăm un detaliu, ca să înțelegem drama femeii – în aceeași zi în care a refuzat să fie dusă la spital, ”un fiu de-al ei a fost de asemenea confirmat cu Covid-19 şi a fost internat, fără a opune rezistenţă”, dar între timp, ”acesta a fost externat, după două teste cu rezultat negativ”.
Din nou întrebare – ce fel de test a fost primul, dacă după câteva zile au fost două la rând negative? Foarte probabil, un test greșit, cu rezultat fals! Dar suficient pentru ca bătrâna să știe că i-au internat fiul!
Un al doilea fiu al femeii a primit acelaşi diagnostic şi a fost spitalizat și el! Ce vom afla curând – că a fost tot un fals?!
Bătrâna a fost înmormântată ieri dimineață ”cu respectarea condiţiilor prevăzute de autorităţi”.
Într-o postare fulminantă, scriitorul Iulian Capsali scrie că ”Dictatura politico-medicală a ucis-o ieri pe bătrâna de 83 de ani din Bistrița”.
Capsali acuză autoritățile că ”mint fără rușine, testele s-au dovedit fals pozitive inițial”, dar remarcă scriitorul – ”fost trecută, în mod cinic, ca moartă din cauza infectării cu virusul covid-19!”.
Chiar așa – dacă a fost testată negativ în final, de ce apare pe lista DCS? Apropo – ce sinistru sună acronimul DCS – DeCeSe!
Iulian Capsali scrie că toți cei responsabili vor fi ”trași la răspundere pentru crimele împotriva acestui popor!”.
Până una alta, până la tragerea la răspundere – cred că moartea acestei bătrâne – devenită un simbol al opoziției față de un sistem care acționează ciudat, chiar ilogic, aberant – merită un răspuns din partea unui guvern responsabil!
Un guvern responsabil ar trebui să explice cazul – premierul să își ia răspunderea pentru drama în care și-a trăit bătrâna ultimele zile, răspunderea pentru soluția ”dosarului penal” aplicată unei imobilizate la pat! Iar președintele să se dea jos de pe soclul de la Cotroceni, să revină empatic și chiar umil la popor – pentru că din vina sistemului pe care el îl girează a murit un om din popor – o mamă și bunică devenită simbol.
Mai mult, un guvern responsabil ar trebui să-și prezente demisia de onoare pentru moartea acestei bătrâne – mamă și bunică – devenită simbol! Și să declare doliu național, pentru că despre asta e vorba; când moare cineva care a devenit un simbol, e motiv de doliu național!
Iar dacă Guvernul NU prezintă cazul și NU și-l asumă chiar prin demisie, ar trebui ca partidele de ”opoziție” să ceară socoteală! Altfel, nu sunt cu nimic mai breze! Un fel de ”a fi sau a nu fi” partid responsabil.
Și, sincer, în afara partidului lui Ponta, nu mă aștept la reacții. Victor și-a dat demisia după ”Colectiv” deși NU a avut nicio vină! Nicu Bănicioiu atrage mereu atenția asupra dramei prin care trec pacienții din spitale. Restul… e tăcere!
P.S. Știți ce înseamnă pentru un om crescut și trăit în alte vremuri sintagma ”dosar penal”? Rușinea supremă! Acum suntem obișnuiți cu ”beciul domnesc”, cu procese, cu reclamații, asta e, suntem o lume și imorală și amorală – cică am „evoluat”! Dar pentru cei crescuți înainte de nebunia ”democrației” era o rușine până și să vină mașina miliției în fața porții! Probabil că puțini tineri înțeleg asta – dar oamenii în etate știu despre ce vorbesc. Adică rușinea ”dosarului penal” era suficientă pentru a o ucide pe bătrână!
Opinia autorului ar putea să nu coincidă neapărat cu cea a redacției Sputnik.
În postările recente publicate pe blogul nostru şi în unele comentarii s-a făcut vorbire despre modalitatea în care Biserica înţelege să comunice către publicul necredincios şi să participe la viaţa cetăţii, mai cu seamă în aceste vremuri în care, folosind pretexte de politică sanitară, neprietenii caută să sporească necazurile şi supărările credincioşilor ortodocşi. Deşi nu suntem calificaţi, avem prilejul de a formula unele observaţii concrete privitor la aceste chestiuni, în completarea susţinerilor noastre anterioare, aducând în atenţie cuvântul Înaltpreasfinţitului Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei publicat astăzi pe doxologia.ro, dar şi adresa de zilele trecute a Preasfinţitului Părinte Petru, Episcop de Ungheni şi Nisporeni către Prim-ministrul Republicii Moldova.
Ambele adresări vizează situaţia
concretă a păstoririi credincioşilor în contextul îmbolnăvirilor de Covid19,
deşi destinatarii celor două texte sunt din categorii diferite. Preluăm cele
două texte, succesiv, după care adăugăm într-o notă separată observaţiile
noastre.
Ne
aflăm încă într-o perioadă grea, cauzată de răspândirea noului coronavirus.
Autoritățile statului ne-au făcut cunoscute măsurile care vor guverna starea de
alertă care a început pe 15 mai. Cu responsabilitate și discernământ, se cuvine
să stăruim în îndemnul de a respecta măsurile de igienă, de prevenire a
infectărilor. Sunt însă și recomandări ce aduc atingere sacralității slujbelor
bisericești. Or, viața liturgică, în toate aspectele ei, a fost dintotdeauna,
inclusiv în perioade de prigoană, gestionată exclusiv de către cei care au
responsabilități în acest sens. Așa va trebui să rămână și de acum încolo.
Mărturisirea
credinței se traduce și faptic, prin participarea la sfintele slujbe ale
Bisericii, mai ales la Sfânta Liturghie, prin împărtăşirea cu Sfântul Trup şi
Sânge al Mântuitorului Hristos, prin actele de milostenie trupească şi
sufletească, prin cinstirea Sfintelor Icoane şi a Sfinților, cinstire arătată
şi Sfintelor Moaşte ale acestora.
Noi
credem în prezenţa reală a lui Hristos în Potirul euharistic. De aceea, Taina
Sfintei Împărtăşanii, sub toate aspectele ei, nu face și nu poate să facă
subiectul vreunei reglementări din partea autorităţilor statului. „Lingurița”
nu este o piesă dintr-un set de tacâmuri, este un obiect sfințit. Prin ea,
credinciosul primește „leacul nemuririi şi doctorie pentru a nu muri, ci a trăi
veşnic în Iisus Hristos” (Sfântul Ignatie Teoforul). Desigur, dacă e să reducem
totul la o perspectivă materială, raţionamentul ar părea întemeiat: oamenii
primesc, unii după alţii, cu o aceeaşi linguriţă, „pâine” şi „vin”. Prin
urmare, s-ar putea contamina, pe această cale, cu virusul de la un bolnav. Din
perspectivă teologică însă, lucrurile stau cu totul diferit. Prin linguriţă,
credincioşii mireni Îl primesc ‒ cu credință! ‒ pe Hristos Însuşi, Care Se
oferă pe Sine sub chipul pâinii şi al vinului. Îl primesc, așadar, pe Cel Ce a
spus: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi
nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu
şi bea sângele Meu are viaţă veşnică” (Ioan 6, 53-54). Cel care se împărtăşeşte
face aceasta „spre tămăduirea sufletului şi a trupului”, „spre iertarea
păcatelor şi spre viaţa de veci” (Rugăciunile din canonul Sfintei Împărtăşiri).
Așadar, nu poate fi cântărită cu argumente din domeniul material o realitate
spirituală, duhovnicească. După cum nici teologia nu poate avea pretenția de a
se pronunța pe probleme exclusiv de ordin medical sau epidemiologic.
În
aceeaşi dimensiune a realității duhovniceşti, cinstirea Sfintelor Icoane şi a
Sfintelor Moaşte este manifestarea credinței de nezdruncinat în binefacerile pe
care Sfinții le revarsă, prin mijlocirea lor către Dumnezeu, asupra celor
invocați în rugăciune. Dacă persoane din afara sau dinlăuntrul Bisericii
manifestă reticență sau îndoială față de acest adevăr fundamental de credință,
au libertatea să o facă. Omul se poate clătina, Dumnezeu, nu.
Întotdeauna
vor fi lucruri cu anevoie de înțeles pentru cei ce reduc omul la constituția sa
anatomică, tributari unei rațiuni ce exclude realitatea nevăzută și care se
îndoiesc de existența lui Dumnezeu. Cum le poți explica acestora că atunci când
Mântuitorul „a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat, şi a uns cu tină ochii
orbului” (Ioan 9, 6) nu a comis un act de impietate sanitară, mânjind orbitele
goale cu noroi, ci ne-a dezvăluit nouă, tuturor, faptul că harul restaurator și
vindecător al lui Dumnezeu lucrează și prin cele materiale, oricât de modestă
ar fi condiția lor? Cu atât mai mult lucrează harul tămăduitor din Sfintele
Icoane și din Sfintele Moaște în viața celui ce le sărută cu credință
neclintită în pronia dumnezeiască!
Nădăjduim,
în acest sens, că autorităţile statului vor înţelege că cele ce se petrec în
slujbele Bisericii nu reprezintă simple gesturi sau manifestări omeneşti.
Biserica este, dincolo de orice definiție sau etichetare, un adevărat Spital
duhovnicesc. Sfinții Părinți vorbesc despre păcat ca fiind o rană, despre
duhovnic ca despre un medic, despre dezlegarea din Taina Spovedaniei ca început
al tămăduirii, despre canon (epitimie) ca despre un medicament sau o schemă de
tratament. Sunt numeroase studii publicate de către cercetători de excepție
prin care se vădește faptul că omul care se roagă, care participă la
Dumnezeiasca Liturghie, care se spovedește şi se împărtăşeşte, se și vindecă
mai ușor. Prezența capelelor și a preoților de caritate în spitale nu se
datorează doar unei respectări a dreptului la asistență religioasă a
pacienților, ci și faptului că mulţi medici au constatat, de-a lungul timpului,
numeroase efecte benefice ale spiritualității creștine în procesul de vindecare
al bolnavilor.
În
pofida faptului că, în aceste ultime două luni, nu au mai putut participa la
slujbele din biserici, credincioșii au căutat să cultive cât mai mult viața
duhovnicească în limitele spațiului casnic. Sunt mărturii cum că aceia care
s-au rugat mai mult, mai ales la Psaltire, care au rămas în legătură cu preoții
lor prin diferite mijloace de comunicare ‒ au avut o stare sufletească mai
bună, mai mult optimism, în pofida acestei crize apăsătoare. Iar cei afectați
de boli au avut și mai mult curaj, punându-și nădejdea și în ajutorul lui
Dumnezeu, nu doar în priceperea medicilor.
Mulțumim
credincioșilor care, deși văduviți de slujbe în această perioadă, au arătat
încredere, răbdare și, mai ales, au înțeles că și noi, clericii, avem nevoie să
fim purtați în rugăciunile lor. Îi rugăm să ne ierte şi pentru slăbiciunile pe
care şi noi, ca oameni, le avem în slujirea noastră. Mulțumim celor care au
contribuit cu bani pentru aparatura medicală donată spitalelor și pentru
alimentele oferite celor aflați în lipsuri.
Vă
îndemn să nu încetăm rugăciunea pentru cei atinși de noua epidemie și pentru
tot personalul medical, atât de jertfelnic în aceste vremuri. Să ne rugăm și
pentru cei care, neînțelegând rostul și importanța credinţei în puterea
tămăduitoare a Sfintei Împărtăşanii, a Sfintelor Icoane şi a Sfintelor Moaşte,
se împotrivesc cererilor noastre firești.
Dumnezeu
să ne binecuvinteze pe toți și să ne izbăvească din această năpastă, să ne
dăruiască puterea de a răbda, de a mângâia și, mai ales, de a ne bucura întru
toate!
La data de 17 martie Parlamentul Republicii Moldova a
aprobat Hotărârea privind declararea stării de urgenţă pe întreg teritoriul
Republicii Moldova, în contextul evoluţiei situaţiei epidemiologice a infecţiei
COVID-19 în Republica Moldova din 17 martie-15 mai 2020.
În perioada declarării stării de urgență, Comisia
pentru Situaţii Excepţionale a Republicii Moldova a emis dispoziţii în vederea
punerii în executare a unor măsuri de restricționare cu referire la Biserica
Ortodoxă din Moldova. Astfel, pe tot parcursul acestei perioade au fost emise
dispoziții prin care enoriașii (aparatul parohial + 3 enoriași), au avut
dreptul de a participa la Slujbe, doar înafara lăcașelor de cult.
Conform p 9. al Dispozitiei Comisiei pentru Situații
Exceptionale a RM nr. 25 din 05.05.2020: Întrunirile cu caracter religios
(oficierea serviciilor divine sau altor manifestări tradiţionale religioase) se
vor desfăşura strict în aer liber (curţile bisericilor, mănăstirilor, altor
culte religioase), cu respectarea obligatorie a distanţei sociale de minim 2
metri şi cu purtarea obligatorie de către toţi participanţii a măştilor de
protecţie. Serviciile divine nu vor fi însoţite de ritualuri religioase cu grad
sporit de transmitere a infecţiei (contact direct între persoane şi/sau
atingerea obiectelor).
Prim-ministrul Republicii Moldova, Ion Chicu, a
declarat la data de 4 mai 2020 faptul că: „Pe data de 15 mai se va finaliza
starea de urgență. Nu intenționăm să extindem această stare de urgență,
respectiv, după aceasta vor reveni la serviciu în regim normal și Parlamentul
și alte instituții.” El însă a precizat că ridicarea stării de urgență nu
înseamnă că vor fi ridicate absolut toate restricțiile. Unele drepturi, cum ar
fi cel la întruniri, vor fi restricționate în continuare. (https://ro.sputnik.md/moldova/20200504/30115683/coronavirus-moldova-starea-de-urgenta-prelungire.html)
Legea nr. 212 din 24-06-2004 privind regimul stării de urgenţă, de asediu şi de război reglementează
în Articolul 18. Durata stării de urgenţă (1) Starea de urgenţă poate
fi instituită pe o perioadă care nu va depăşi 60 de zile. Având
în vedere caracterul Comisiei pentru Situații Excepționale ca autoritate
administrativă excepțională – măsurile acesteia încetează odată cu încetarea
stării de urgență, deci la 15.05.2020.
În acest context, ținem să menționăm că, începând cu
data de 15 mai 2020, Bisericile Ortodoxe din Republica Moldova au dreptul de
a-și relua activitatea cu participarea enoriașilor la slujbe în interiorul
lăcașurilor sfinte. Totodată Comisia pentru situații Excepționale nu va avea
dreptul de a interzice acest fapt prin dispoziții emise, întrucât atât
declarațiile prim-ministrului din 4 mai 2020, Legea nr.212 din 24-06-2004
confirmă încetarea regimului stării de urgență, dar și legislația Republicii
Moldova garantează separarea Bisericii de Stat prin prevederile Constituției
Republicii Moldova, cât și prin alte legi organice.
Cu referire la separarea Bisericii de Stat, ținem să
menționăm că Constituţia Republicii Moldova garantează
expres libertatea conştiinţei şi stipulează autonomia şi separarea de stat a
cultelor religioase în articolul 31. Articolul 31. Libertatea
conştiinţei (1) Libertatea conştiinţei este
garantată. Ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect
reciproc. (2) Cultele religioase sînt libere şi se organizează potrivit
statutelor proprii, în condiţiile legii. (3) În relaţiile dintre cultele
religioase sînt interzise orice manifestări de învrăjbire. (4) Cultele
religioase sînt autonome, separate de stat şi se bucură de sprijinul acestuia,
inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în
penitenciare, în aziluri şi în orfelinate.
Legeanr. 125 din 11-05-2007privind
libertatea de conştiinţă, de gîndire şi de religie în Capitolul II prevede RAPORTURILE DINTRE STAT ŞI CULTELE religioase, iar înarticolul 15 sunt stipulate prevederi
privind Statul şi cultele religioase „(1) Cultele religioase sînt
autonome, separate de stat, egale în drepturi în faţa legii şi a autorităţilor
publice. Discriminarea unui sau altui cult religios se pedepseşte conform
legislaţiei în vigoare. (2) Statul nu intervine în activitatea religioasă a
cultelor.”
Separarea Bisericii de Stat potrivit
acestor prevederi se raportează la faptul că Statul nu trebuie să intervină în
viaţa Bisericii, în guvernarea, sau învăţătura credinţei, viaţa ei liturgică,
practica duhovniciei etc. nici în general în activitatea instituţiilor
bisericeşti canonice, cu excepţia acelor aspecte în care Biserica trebuie să
acţioneze ca o personalitate juridică obligată să intre în anumite relaţii cu
Statul, cu legislaţia şi organele puterii. Biserica aşteaptă de la Stat respect
faţă de normele sale canonice şi celelalte statute interne ale ei.
Biserica Ortodoxă propovăduieşte
fără greşeală Adevărul lui Hristos şi învață oamenii poruncile morale care vin
de la Dumnezeu Însuşi; iar, statul nu are puterea de a schimba nimic în
învăţătura sa. Biserica nu poate să tacă sau să se reţină de la propovăduirea
adevărului, oricare ar fi învăţăturile prescrise sau propagate de instituţiile
de Stat. În această privinţă, Biserica este cu totul liberă faţă de Stat.
Pentru propovăduirea neîngrădită şi liberă a adevărului, Biserica Ortodoxă a
suferit de nenumărate ori în istorie persecuţii de la cei care nu se supun lui
Hristos.
Biserica Ortodoxă îşi
păstrează loialitatea faţă de Stat, dar porunca lui Dumnezeu, de a săvârşi în
orice condiţii şi în orice împrejurări lucrarea mântuirii oamenilor, este
deasupra exigenţelor acestei loialităţi. Dacă puterea îi obligă pe credincioşii
ortodocşi la apostazie faţă de Hristos şi Biserica Lui şi la păcate şi fapte
vătămătoare sufletului, Biserica trebuie să refuze să se supună Statului.
Luând în considerare cele menționate mai sus, solicităm:
Odată cu finalizarea stării de urgență, la data de 15.05.2020:
oprirea restricțiilor stabilite pentru
lăcașurile de cult,
permiterea oficierii Slujbelor cu
caracter religios în interiorul lăcașelor de cult, în regim obișnuit, cu
respectarea normelor igienice recomandate de Guvern.
Cu profund respect,
+PETRU
EPISCOP DE UNGHENI ȘI NISPORENI
Observaţii: Textul ÎPS Părinte Teofan este publicat pe
situl doxologia.ro la secţiunea Cuvântul
Ierarhului unde, cu doar câteva zile în urmă, fusese publicată scrisoarea
PS Ignatie, Episcopul Huşilor. Acesta din urmă, într-un text care este
probabil să rămână unicat în rândul celor emise de ierarhii români, condamnă despotismul
sanitar de care face uz statul român, împreună cu discursul secularist şi
anticlerical al presei prin care Biserica este ostracizată şi delegitimată de
la participarea la viaţa publică. Textul PS Ignatie punctează chestiuni extrem
de dureroase pentru credincioşii ortodocşi care trebuie să fie dezvoltate pe
mai departe într-o conversaţie internă în Biserică.
Din punctul nostru de vedere există o
mare problemă în Biserică constând în aceea că nu există o conversaţie reală
între credincioşi, între cler şi laicat, nu există o străduinţă pentru
delimitarea unui cerc moral propriu, nu există poziţionare civică şi politică coerentă
a credincioşilor (şi clericilor) asupra temelor de interes pentru Biserică.
În altă
parte, concluzionam că ierarhii trebuie să înceteze să cultive o ortodoxie
marginalizată în interiorul ortodoxiei. Mai devreme decât ne-am dori putem
observa un exemplu practic al acestui tip de marginalizare, devenit obicei, care
este într-atât de osificat, de înrădăcinat, că trece neobservat şi considerat
ca firesc, deşi consecinţele nefaste nu sunt deloc de neglijat.
Aşadar, deşi cu doar câteva zile în urmă, în acelaşi loc, era publicată prima scrisoare a unui ierarh român care verbalizează o perspectivă nealiniată asupra realităţilor pe care Biserica le tăieşte (în contextul mai larg în care nouă, credincioşilor, ne-a fost refuzată participarea la slujba de Înviere, iar acum se pretinde să ne fie refuzată, celor vrednici, Sfânta Împărtăşanie), următorul text al secţiunii Cuvântul Ierarhului ignoră într-o manieră de nepermis chestiunile totuşi cruciale care au provocat textul PS Ignatie.
Dar dacă de la episcop la episcop, în
acelaşi loc şi pe acelaşi subiect, nu se poate înnoda o conversaţie, o minimă
validare a terenului comun, a bazei de discuţie despre vremurile pe care le
parcurgem, ce le-am putea cere preoţilor şi credincioşilor de rând! Atunci când
este ignorat punctul de vedere al unui episcop din cadrul aceleiaşi
Arhiepiscopii, care publică în exact în acelaşi loc, în aceeaşi secţiune a
sitului oficial, când semnalul său de alarmă este trecut sub tăcere de
arhiepiscopul său, fără o minimă recunoaştere, acest tip de relaţionare se
multiplică şi se transmite spre nivelurile inferioare, ajungându-se la forme
pervertite de segregare şi la diverse „naraţiuni oficiale” în baza cărora credincioşii
se fragmentează în zeci de grupuscule fără iniţiativă sau putere.
Mai mult de atât, în Mitropolia Moldovei şi Bucovinei au fost anterior exprimate şi alte astfel de opinii, care au premers oarecum textului PS Ignatie. Purtătorul de cuvânt al MMB, părintele Constantin Sturzu ne spunea că nu vom uita că ne-a fost refuzată participarea la Înviere. Postările publice ale părintelui Alin Cristian Preotu, inspector bisericesc în cadrul M.M.B., sunt virale de ceva vreme, părintele însuşi denunţând repetat în termeni foarte aprigi toată mascarada care ne forţează să maimuţărim participarea la Sfânta Liturghie. Părintele Radu Preda, de asemenea găzduit pe platforma doxologia.ro cu texte de autor, a publicat pe pagina sa de facebook o succesiune de reacţii care cuprind inclusiv un îndemn adresat ierarhilor să se retragă spre mănăstirile de metanie dacă nu sunt capabili sau nu doresc să apere credinţa.
Acestea, fără a mai aminti despre punctul de vedere care este practic unanim în toată blogosfera ortodoxă, că îmbolnăvirile cu Covid19, deşi reale şi cu potenţial letal pentru o anumită categorie de pacienţi, sunt instrumentate cu rea-credinţă prin măsuri lipsite de proporţionalitate, nerezonabile şi discriminatorii. Invităm pe părinţii ierarhi să identifice în prezenţa online ortodoxă alte puncte de vedere, cum sunt ale lor, într-atât de aliniate naraţiunii oficiale a autorităţilor statului român. Or, în aceste condiţii, cui slujeşte ignorarea temerilor, grijilor, obiecţiilor şi argumentelor majorităţii absolute a credincioşilor, clerici şi mireni, achiesându-se fără rest la punctul de vedere al unui agresor batjocoritor şi neloial, aşa cum este şi se manifestă faţă de ortodoxie statul român prin instrumentele sale executive?
Tocmai această atitudine sapă şi dezbină, faptul că ne sunt înlăturate nedrept şi delegitimate grijile şi temerile de către ierarhii noştri, că şi în Biserică şi în afară ni se pune căluş şi suntem marginalizaţi, că nu ne este validată raportarea la o realitate diferită de cea impusă de naraţiunea oficială; tocmai aceste lucruri produc slăbiciune şi deznădejde, iar nu presiunea pusă din exterior de cei străini sau înstrăinaţi de Biserică.
Imposibilitatea de a ne angaja în dialog unii cu alţii reprezintă cea mai importantă neputinţă pe care o trăieşte astăzi Biserica şi este cultivată de ierarhii noştri din cauza unui mod lumesc de a înţelege relaţiile de putere şi modalităţile de conservare a autorităţii.Strângerea rândurilor astfel cum ne este cerută acum vizează de fapt o abdicare clară de la speranţa unor relaţii vii şi fireşti în Biserică, înseamnă tăcere represivă şi, finalmente, apostazie.
Şi tocmai pentru că înţelegem cât de
greu se pot schimba lucrurile am adus în atenţie şi scrisoarea PS Petru către prim-ministrul
Republicii Moldova, pentru a se înţelege cum poate fi facilitată participarea
civică a credincioşilor prin iniţiative punctuale ale episcopilor, iniţiative
care aşează terenul şi orientează direcţia demersurilor viitoare. Vedem descris
cadrul juridic în temeiul căruia este emisă o adresa episcopiei, este formulată
o solicitare expresă, legitimă, publică, la vedere, chiar dacă probabil că şi aici
vor fi fost consultări cu Guvernul. O astfel de iniţiativă facilitează şi
invită la un anumit tip de dialog şi de participare civică, fără a fi părăsit terenul
de colaborare şi de parteneriat pe care Biserica şi-l doreşte de la stat pentru
a-şi desfăşura activtatea în bună rânduială.
Situl Activenews publică astăzi un articol cu titlul „Clopotul lui Klaus și trăgătorii de sfori” în care este preluat un mesaj polemic prin care se reproşează autorităţilor, şi acelui domn ce locuieşte acum la Cotroceni, faptul că promovează mesaje care sporesc teama populaţiei, teamă pe care ar urmări să o speculeze, prin intervenţii paternaliste sau despotice, în folosul electoral al Partidului Naţional Liberal.
Elementul central al mesajului este reprezentat de o
diagramă olografă, o reprezentare grafică intitulată „Curba lui Klaus” despre evoluţia procentului de infestare cu
Covid-19 în luna aprilie. Se îmbină aşadar un text polemic, de opinie, cu o
imagine simplă prin care se încearcă, de o manieră suverană, să se facă proba
unei realităţi care îndreptăţeşte tonul revoltat al mesajului.
Însă date fiind împrejurările şi locul pe care Activenews îl ocupă în mediul online ortodox, considerăm că ar fi fost oportună preluarea unui material de tipul celui publicat pe situl ncase.me, pe care îl sugerăm cu titlu de exemplu în fereastra de mai jos. Acest articol, în limba engleză dar care poate fi tradus în română de cei interesaţi urmând instrucţiunile publicate pe GitHub, prezintă într-o modalitate limpede şi convingătoare, furnizând şi grafice dinamice de tip sandbox, elementele de sănătate publică avute în vedere de autorităţi şi de experţi atunci când propun măsurile pentru combaterea Covid19.
Publicul poate înţelege astfel cu uşurinţă, fără a degrada
acurateţea ştiinţifică şi rigoarea informării, toată paleta de concepte şi
elemente de interes pentru a putea formula o critică susţinută, de tipul celor
publicate şi preluate pe situl Contramundum.ro,
atât cu privire la proporţionalitatea măsurilor luate de autorităţi, la
necesitatea sau oportunitatea acestora cât şi cu privire la caracterul
previzibil al efectelor acestor măsuri.
Dacă mediul ortodox ar avea astfel de surse de informare care să asigure din punnt de vedere al cunoaşterii o hrană tare, mesajele (polemice) ar avea o cu totul altfel de consistenţă şi ar educa, în mod indirect, un anumit tip de atitudine faţă de modalitatea insultătoare în care statul român îi tratează pe credincioşii ortodocşi, atât în planul libertăţilor şi drepturilor individuale dar şi a celor colective.
Respectivul articol ne dă prilej să propunem câteva
observaţii despre modalitatea în care unii credincioşi ortodocşi se informează
online şi despre sursele de informare. O butadă cunoscută spune că „Să informezi înseamnă să influenţezi”
iar în arealul digital ortodox există unele surse de informare cu o notorietate
crescută, care influenţează opinia credincioşilor prin simplul fapt al
poziţionărilor anterioare pe teme de interes. Bineînţeles că notorietatea nu echivalează
credibilitate, dar credibilitatea în mediul ortodox este, din păcate, deseori
substituită de loialitate, mai ales în condiţiile actuale de prigonire a
ortodocşilor de către cei din afara şi dinăuntrul Bisericii.
Pentru un anumit segment al publicului ortodox, poziţionarea sitului/blogului privitor la anumite subiecte reprezintă principalul criteriu de evaluare a credibilităţii. Acesta este şi unul din motivele pentru care există o aşa mare fărâmițare a publicului ortodox, la pachet cu unele loialităţi bine înrădăcinate. Se mai poate observa că diferenţele de viziune sunt asumate oarecum identitar, nu reprezintă simple opinii diferite, ci dimpotrivă, chiar şi în plan civic par esenţiale: nu au loc la aceeaşi masă ecumenişti cu ortodocşi, pomenitori cu cei care nu mai pomenesc pe ierarhi, vaccinişti cu antivaccinişti, procip-anticip, pro/neutru 5G cu anti5G, iar asta fără a menţiona afilierile sau preferinţele politice.
Totodată, avem în mediul digital ortodox surse de informare care şi-au asumat un conţinut informaţional necorelat cu mass-media consacrată, situri şi bloguri care promovează informaţii aşa-zis antisistem, nefiltrate politic sau din punctul de vedere al corectitudinii politice. De multe ori, nici măcar din punctul de vedere al corectitudinii factuale. Sunt surse care fac rabat de la o anumită aşezare a subiectelor şi modului de tratare, indiferent că vorbim de formă sau de conţinutul ideilor pe care le promovează.
În peisajul media din România, în afară de basilica.ro (exclusiv furnizor de informaţii specializate), nu există sursă ortodoxă de informare profesionistă şi credibilă, recunoscută ca atare de parteneri media consacraţi. Atunci când comunică publicului general chiar şi basilica.ro o face doar ca reacție, prin comunicat de presă sau drept la replică.
Jurnalismul independent ortodox pare că lipseşte cu desăvârşire şi nu ar avea capacitatea de a promova subiecte care să orienteze atenţia publică. Siteurile de opinie sunt reactive, nu își propun să ceară explicaţii din partea factorilor de putere, nici măcar din partea autorităţilor bisericeşti, puţine spre zero îndrăznesc să promoveze idei proprii cu deschidere către public.
Atitudinea generală este una reacţionară, fără orizont, intoxicată de produse informaţionale de (foarte) slabă calitate, fără nicio valoare acţionabilă. Apoi, grija noii securităţi de a controla atent laicatul ortodox a produs o serie de personaje publice imobile pe scena publică, vectori de influenţă a căror menire principală pare a fi să ocupe şi să consume atenţia şi energia civică ortodoxă.
Modalitatea incorectă şi vădit părtinitoare în care media
consacrată tratează teme care sunt de interes direct pentru credincioşi a
educat publicul ortodox să accepte, din loialitate, produse informaţionale care
nu sunt de cea mai bună calitate. Totodată, dacă la începuturile internetului
românesc temele conspiraţioniste erau promovate de situri de factură
ezoteric/sectar-neortodoxă, cultura antisistem promovată în ultimul deceniu a
produs o consecinţă ciudată, aceea că ortodoxia sau sursele media asociate
simbolic cu ortodoxia devin vectori de difuzare a unor teorii în general
etichetate ca fiind de factură conspiraţionistă.
Astfel, adevăruri parţiale, teze de mare plauzibilitate,
opinii care se impun cu necesitate a fi discutate, sunt catalogate ca fiind
false sau controversate, aruncând în derizoriu teme civice şi politice de
importanţă crucială pentru publicul ortodox. Pasivitatea clericilor ortodocşi
cu privire la compromiterea şi îngroparea unor teme şi subiecte esenţiale în
viaţa cetăţii educă un tip butaforic de participare civică sau animă reacţii
excesive din partea mirenilor.
Atitudinea necinstită a presei faţă de ortodoxie este mai departe multiplicată de autorităţi şi de politicieni, lucru care consolidează ethosul antisistem al informării ortodoxe din spaţiul online. În aceste condiţii, opiniile exprimate inițial ca reacție alunecă uşor spre polemică, batjocură sau tulburare, toate fără legătură cu duhul pe care ar trebui să-l cultivăm.
Or, în acest punct de auto-compromitere intervine statul prin măsuri de cenzură care, într-o formulare cunoscută, aruncă şi copilul din copaie, nu doar apa, speculând slăbiciuni pe care ni le cultivăm singuri, pe fond resentimentar. Din punctul de vedere al libertăţii de exprimare, cenzurează brutal, prin suprimarea accesului general nu doar la un material punctual, dezminţit în prealabil şi amplu motivat în susţinerea deciziei de cenzurare, ci la întreaga prezenţă şi deschidere către cititori a publicaţiilor digitale.
Este nevoie, în acest punct, să subliniem dezgustul nostru explicit faţă de
modalitatea în care autorităţile şi persoanele care ocupă funcţii relevante au
înţeles să restrângă atât libertatea
religioasă cât şi libertatea de
expresie, (despre care recunoaştem că
nu sunt absolute!) sub pretextul combaterii infecţiei cu Covid19. Opinia
noastră este că măsurile de cenzură dispuse pentru siturile justitiarul.ro,
ortodoxinfo.ro şi blogul https://danielvla.wordpress.com
sunt lipsite de proporţionalitate, sunt insuficient şi necorespunzător
motivate, nu iau în considerare temeiurile relevante care ar trebui să
justifice astfel de măsuri, nu sunt fundamentate obiectiv, nu sunt necesare în
contextul unei societăţi democratice, sunt inadecvate faţă de scopul pentru
care au fost luate, sunt imprevizibile prin efectul retroactiv al aplicării,
sunt definitive şi ireparabile prin atingerea demnităţii persoanelor cenzurate
pe considerente de oportunitate a exprimării ideilor către public iar temeiul
juridic folosit reprezintă, în opinia noastră, un (vădit?) abuz de drept prin
interpretarea neloială a dispoziţiilor constituţionale şi a legislaţiei în
vigoare.
Formulăm aceste aprecieri fiind în cunoştinţă de cauză despre fenomenul fakenews şi credem că autorităţile îl folosesc străveziu drept scuză mincinoasă pentru justificarea unor măsuri intenţionat vătămătoare faţă de care se impune angajarea unor forme de răspundere juridică. Înţelegem că în condiţii de criză şi de stare de urgenţă interesul public prevalează drepturilor şi libertăţilor individuale sau colective, dar opinia noastră este că, în fapt, cenzura operează în baza unor criterii subiective care nu par a avea la bază nicio evaluare tehnică ce ia în calcul criteriile descrise de normele de recomandare antifake. Aidoma, considerăm că restrângerea drepturilor religioase nu are la bază temeiuri obiective, cuantificabile, măsurabile, proporţionale şi credem că este vorba despre acte nelegitime de impunere despotică a voinţei administrativ birocratice a statului.
În atare condiţii, autorul acestor rânduri se simte pe deplin îndreptăţit să îşi reconsidere loialitatea cetăţenească datorată statului şi autorităţilor care au provocat restrângerea acestor drepturi. Am în vedere faptul că, din considerente strict economice, mii de cetăţeni români au părăsit România lucrând în beneficiul altor state, fără a-şi renega dragostea de neam, ţară şi credinţă şi consider mult mai întemeiată această atitudine raportat la restrângerea arbitrară a libertăţilor fundamentale, precum cea religioasă şi cea de liberă exprimare. Cunoaştem că doctrina juridică este unanimă în descrierea acestor drepturi ca fiind relative, la fel cum cunoaştem şi desconsiderarea pe care Sfinţii Închisorilor au avut-o faţă de statul comunist şi faţă de metodele revalorificate astăzi de a aduce şi a impune pacea socială şi binele colectiv(izat), atitudine a Sfinţilor pe care noi o primim drept model de conduită civică.
Atitudine antisistem
sau de confruntare şi facilitare?
În condiţiile în care statul român manifestă o atitudine
vădit antiortodoxă, prin aceea că nu este dispus să ia în considerare interesele
noastre legitime şi/sau le atribuie un criteriu valoric în ordinea juridică şi
civică ce nu corespunde nici stării de
urgenţă, nici criteriilor statului de
drept şi lămurit nici garanţiilor
constituţionale, este necesară,
printre altele, abandonarea de către
publicul ortodox a atitudinii
anti-sistem.
Antisistem înseamnă astăzi o împotrivire generică,
nedeterminată, fără niciun fel de impact practic dar dăunătoare atât din punct
de vedere intelectual, social, cultural cât, mai ales, duhovnicesc. Atitudinea
antisistem cultivă o spiritualitate neortodoxă, vătămătoare! Atunci
când se exprimă public, atitudinea antisistem apelează la elemente împrumutate
din teoriile conspiraţioniste, elemente care nu permit verificare factuală,
care se compromit prin asociere cu elemente false, raţionamente greşite şi aşa
mai departe. Credincioşii ortodocşi sunt împinşi spre o atitudine de înfruntare a statului fără a avea vreo
posibilitate de a evita marginalizarea sau ostracizarea. Asta înseamnă
antisistem – este o înfruntare seacă,
fără rod, fără rost, resentimentară, una care nu zideşte. Rezultă o atitudine
nejustificată de frică şi de deznădejde.
Spre deosebire de înfruntare
(atitudine antisitem) noi propunem o atitudine de confruntare:
CONFRUNTÁ,confrúnt, vb. I. 1. Tranz. A pune în față două sau mai multe persoane pentru a verifica adevărul spuselor lor. 2. Tranz. A pune față în față obiecte, opere, fenomene etc., pentru a le verifica sau a le compara. 3. Refl. A putea face față unei situații, probleme etc. (deosebit de) dificile. – Din fr. confronter.
Verificarea adevărului poate fi făcută astăzi cu mijloacele
aflate la dispoziţia oricărui credincios, în măsura şi cu resursele disponibile
fiecăruia. Deşi efortul pare descumpănitor la prima vedere, un demers
colaborativ descentralizat este apt să infirme printr-o examinare relativ simplă
cea mai mare parte din tezele vehiculate de puternicii zilei. Trăim într-un
spaţiu colmatat de minciuni şi neadevăruri, foarte multe generate de sus în
jos, care, totuşi, pot fi lesne demontate cu informaţiile disponibile în surse
deschise, recunoscute chiar de cei care le invocă în susţinere, informaţii care
ne sunt disponibile nouă.
Mai avem nevoie de iniţierea unor forme de dialog şi de un efort
de chibzuire, de judecată şi de apreciere a informaţiilor care să fie vizibil şi
făcut în folosul publicului.
Atitudinea pe care o propunem mediului ortodox este aşadar este una de bună-credinţă, de a avea încredere în autorităţi doarîn măsura în care nu le putem verifica din lipsă de resurse (umane, materiale sau de alt fel). Însă acolo unde este posibil (în foarte multe privinţe!) suntem datori să confruntăm „adevărurile” statului cu ceea ce ne este disponibil şi recunoscut nouă, întrucât, din punctul nostru de vedere, statul a făcut dovada că nu este demn de crezare şi nici vrednic de încredere sau de loialitatea creştinilor ortodocşi. Pentru orice alt element pe care nu îl putem verifica, propunem să facem ascultare, astfel cum este tradiţia ortodoxă de a ne supune. Este la fel de probabil să ne regăsim în situaţia de a recunoaşte temeinicia unor măsuri luate de stat sau o neputinţă justificabilă, sau alte elemente care să ne înţelepţească spre noi forme de înţelegere.
Este mare nevoie de participarea clericilor la viaţa cetăţii, fie prin forma de clericalism pe care am propus-o noi (Clericalism XVIII) fie chiar direct, astfel cum avem multiple exemple în vieţile sfinţilor. E nevoie să se înţeleagă de către părinţii ierarhi că nu mai poate fi cultivată o ortodoxie marginalizată în interiorul ortodoxiei! Faptul că produse informaţionale, precum sunt unele preluate de situl ortodoxinfo.ro de pildă, stârnesc repulsia clericilor cu vizibilitate publică, nu îi absolvă pe aceştia de datoria de a prelua temele vizate şi de a le trata corespunzător, după puterea fiecăruia, însă cu inimă bună şi cu sinceritate, aşa încât să nu existe acest proces continuu de auto-ghetoizare digitală în grupuscule de factură ortodoxă.
Sunt subiecte cu un grad foarte mare de infestare, de compromitere,
care au fost aruncate în mijlocul curţii noastre şi care fac parte astăzi din
cultura digitală antisistem pe care o împărtăşesc mulţi ortodocşi. Dar
pasivitatea clericilor de a se îngriji, de a veghea la acest câmp de cunoaştere
în care se formează astăzi credincioşii, încurajează perpetuarea unor atitudini
dăunătoare atât în plan lumesc cât şi în plan spiritual. Oare dacă ne preocupă
soarta parohiilor mici, cu câteva zeci de credincioşi, oare nu cu atât mai mult
ar trebui să ne preocupe comunităţi online de 50 000 de credincioşi sau poate
mai mult?
Comunitatea ortodoxă are nevoie nu atât de lideri cât de
facilitatori, persoane care să contribuie la un obiectiv comun general acceptat.
La acest moment şi în împrejurările actuale, credem că este de primă utilitate
orice demers de confruntare a
statului şi a altor autorităţi sau organisme din aceeaşi categorie folosindu-ne
de instrumentele pe care chiar aceste entităţi ni le recunosc ca fiind valabile.
Dacă nu vom şti să ne angajăm în dialog vom continua să
dezvoltăm naraţiuni paralele, să trăim în lumi diferite, să perpetuăm o cultură
antisistem care ne este atât de dăunătoare şi despre care noi îndrăznim să credem
că este incompatibilă cu ortodoxia.
Dialogul cu statul presupune contactul cu persoanele aflate în
funcţie de conducere sau execuţie, prin audienţe, petiţii, cereri, plângeri,
memorii, efectuarea de stagii de practică, voluntariat etc. Trebuie să cerem
iar şi iar explicaţii şi lămuriri astfel încât să înţelegem motivele avute în vedere la luarea măsurilor şi să
putem pricepe logica internă a deciziilor prin care sunt implementate
politicile publice.
Suntem încrezători că această activitate este accesibilă credincioşilor ortodocşi care au o cultură şi o educaţie de nivel mediu, dar care şi-au cultivat inima bună şi judecata sănătoasă şi, mai ales, care ştiu să-şi recunoască limitele şi să caute ajutor, rămânând senini şi înţelepţi. Suntem datori Bisericii să procedăm astfel, cunoscând că nu putem sluji la doi stăpâni, căci doar pe Unul îl putem iubi. În aceste zile statul a făcut proba nedreptăţii sale, dar nu avem deschisă nici calea resentimentului care ne orbeşte duhovniceşte şi nici pe cea a împotrivirii (declarative) care ne duce la deznădejde.