Ρομφαία.gr: Sâmbătă,
28 decembrie 2019, Preafericitul Ioan X, Patriarhul Antiohiei și a tot
Răsăritul, a primit la reședința sa patriarhală din Damasc pe Preasfințitul
Arhiepiscop Hristofor de Kiriakopolis, reprezentant al Preafericitului Patriarh
Teofil III al Ierusalimului.
Preasfințitul i-a dat Patriarhului Antiohiei o scrisoare despre o Întrunire a Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe la Aman (Iordania), cu scopul „păstrării unității ortodoxe”, care este fisurată din cauza chestiunii ucrainene. Cu acest prilej, Patriarhul Ioan X a întărit poziția fermă a Bisericii Anthiohiei, pe care a comunicat-o déjà Sfântul Sinod al Bisericii Antiohiei. Sfântul Sinod, prin decizia sa de atunci, face apel la adunarea tuturor Întâistătătorilor tuturor Bisericilor Ortodoxe Locale, cu scopul aflării unei rezolvări pentru subiectele panortodoxe.
Există, însă, și alte detalii
care trebuie pronunțate, cum ar fi cele menționate de Orthochristian.com: Sinodul
la care face referire Patriarhul Ioan a avut loc în octombrie 2018. În ianuarie
Patriarhul Antiohiei a cerut Patriarhului Ecumenic să convoace un Sinod care să
ia în discuție problema ucraineană. Drept răspuns, Patriarhul Bartolomeu a
refuzat să întrunească un astfel de Sinod, reproșându-i faptul că nu a fost
prezent la Sinodul din Creta 2016.
Patriarhul Ierusalimului și-a
anunțat intenția de a ține o Sinaxă a Întâistătătorilor în timpul unei vizite
la Moscova în noiembrie. La acea dată nu se întrevedea cât de concretă este
această inițiativă, dar anunțarea unui calendar precis, cu luna februarie ca dată
de întâlnire, face ca lucrurile să fie mai interesante și se pare că se
pregătește o tranșare a problemei cât mai urgent posibil. La această inițiativă
au răspuns pozitiv până acum oficial Biserica Cehiei și Slovaciei și Biserica
Rusă. Dar înclinații în această direcție au manifestat mai toate Bisericile
Locale, inclusiv BOR. Doar Arhiepiscopul Atenei a refuzat categoric această
propunere pe motiv că doar Patriarhul Ecumenic are dreptul să organizeze o
întrunire panortodoxă.
Un alt fapt foarte important este
acela că momentan Patriarhiile Ierusalimului și Antiohiei sunt în conflict pe
marginea jurisdicției teritoriale a Qatarului din 2014. Patriarhul Antiohiei nu
pomenește în diptice pe cel al Ierusalimului. Faptul că a primit și a conslujit
cu un episcop din Ierusalim arată preocuparea și disponibilitatea de a trece
peste conflictul menționat.
Nota noastră adiacentă: Din păcate, este de luat în calcul posibilitatea foarte mare a unei schisme puternice în Biserică, asemănătoare cu cea din 1054 dintre Răsărit și Apus, când Roma s-a desprins de Ortodoxie. La fel și atunci au existat presiuni și interese politice, care au condus la o dezbinare foarte gravă. Este de urmărit în ce măsură astăzi vor putea fi depășite interesele pământești pentru a păstra unitatea duhovnicească a Bisericii. Cu alte cuvinte, miza principală este în ce măsură legile bisericești vor prevala în fața intereselor pământești naționaliste sau de altă natură. Pentru că trebuie să recunoaștem că, de la marea schismă de acum o mie de ani, Biserica a fost forțată adeseori să facă unele compromisuri inacceptabile de către puternicii vremii. Amintim unirea de la Lyon (1274) și de la Ferrara-Florența (1359), uniatismul din Ucraina și Transilvania, dar și în diferite alte zone geografice, încercările Fanarului de a controla pe sârbi și bulgari prin intermediul Imperiului Otoman prin desființarea Patriarhiilor acelora și ecumenismul actual, prin care se urmăresc planuri mondialiste. Deși trebuie să recunoaștem rolul important al Bisericii în formarea conștiinței naționale a oricărui popor, totuși nu trebuie să alunecăm în reversul medaliei, adică în reformarea credinței pe modele naționaliste.
În acest sens, este evident că
Moscova are dreptate în conflictul bisericesc din Ucraina, dar mai trebuie să
și-o impună în mod bisericesc, nu cu interese ascunse naționaliste, adică ar
trebui să urmărească îndreptarea tuturor problemelor grave din Ortodoxie, prima
fiind ecumenismul. Altfel se poate ajunge să strecurăm țânțarul discordiei
autocefaliei ucrainene și să înghițim cămila lepădării de dreapta credință.
Într-un interviu acordat jurnalistei Miranda Lisandru pentru Πολίτης, în ultima parte a lui, Arhiepiscopul Hrisostom al Ciprului a făcut și unele declarații cu privire la problema ucraineană, lansând un atac la adresa a trei Episcopi Sinodul cipriot și chiar la adresa Patriarhului Chiril al Moscovei. Afirmațiile sale sunt curioase și „neutre” mai mult față de Patriarhia Rusă.
Pune la zid
pe Nichifor, Isaia și Atanasie
Atmosfera înconjurătoare
este că Ciprul a capitulat în fața Rusiei. Veți lua poziție în problema
ucraineană?
Nu. Eu am spus în
sinod că nu vom lua poziție nici pentru Moscova, nici pentru Constantinopol. Vreau
să rămânem neutri ca să putem să ajutăm. Ei amândoi vor ajutor. Sunt egoiști și
este exclus să-l găsească. Și, dacă facem o greșeală între Întâistătători,
deoarece suntem muritori, odată cu moartea noastră moare și greșeala. Totuși, dacă
facem o greșeală în Biserică, Biserica nu moare, trăiește veșnic și nu moare
nici greșeala. De aceea am zis tuturor clericilor să nu facă declarații. Stați
jos cuminți pentru că declarațiile care privesc Biserica, deoarece este
nemuritoare, dacă facem o greșeală, va rămâne… Ca să nu se facă vreo schismă
pentru că este ceva mai rău pentru Biserică. Și, din păcate, deși am luat
această decizie ca Sinod, se ridică și fac declarații. Rău, foarte rău fac.
I-ați certat?
Din nefericire, nu
aud. Fac rău Episcopii de Kikkos, de Tamasos și de Limassol. Stați jos, bre
fraților, cuminți! De vreme ce Sinodul a luat o decizie, respectați-o! Vezi,
acum au făcut un Simpozion monahal cu ruși, deși a fost întrunit Sinodul și a
luat o decizie despre problema ucraineană să rămânem neutri. Și se ridică la
Simpozion și iau poziții împotriva Patriarhiei Ecumenice. Nu au nici un dumnezeu.
Bre, Sinodul a luat o decizie! Respectați decizia pe care am luat-o toți
împreună! Nu vă rușinați! Cel mai ușor este să-i cerți sau să-i pedepsești. Dar,
dacă nu se îndreaptă, ești pe
picior de egalitate. Pentru că se vor agăța și mai mult…
Mesajele Moscovei
Ce mesaje vă
trimite Patriarhul Moscovei?
Mi-a trimis destule
și vrea să mă țină chipurile aproape de el. Și i-am răspuns: «Ceea ce faceți nu
mă exprimă». Tăiem pomenirea unuia care se depărtează de credință și te întreb:
Este eretic Patriarhul Ecumenic, Arhiepiscopul Atenei și Patriarhul
Alexandriei, pe care ai încetat să-i pomenești? Nu se face. Să se dea mărturie
că nu trebuia să faceți acest lucru este îndreptățit. Să nu fii de acord, să
spui că nu mergeți corect este îndreptățit să spui. Să tai pomenirea, să nu
slujești împreună cu cineva? Numai cu ereticii nu slujești. Ești inadmisibil.
Merge spre
schismă situația?
Merge spre schismă.
Și este cel mai mare păcat schisma. Nu înțeleg. Vrea să fie primul. Și i-am
zis: Nu vei fi primul niciodată.
Cele 17 secole care
au trecut au cimentat Constantinopolul ca primul din Ortodoxie. Sfârșitul
poveștii. Nu te fă că nu vezi. Pricepe! Dar egoismul nu-l lasă.
Deși este vorba
despre un interviu și sunt spuse cuvinte puține, totuși se desprind câteva idei
importante:
1. Neutralitatea Arhiepiscopului
nu mai pare să fie atât de imparțială în contextul în care cel puțin trei Mitropoliți,
dacă nu și Neofit de Morfu, sunt împotriva acțiunilor Fanarului. Într-un Sinod
de 17 arhierei cu cel puțin patru Mitropoliți importanți de partea Bisericii
canonice din Ucraina, o poziție de neutralitate pare a fi mai degrabă o
victorie de partea Constantinopolului (schismaticilor).
2. Modul cum este
prezentată reticența de a lua o poziție stârnește cel puțin nedumeriri, dacă nu
chiar indignare: „dacă facem o greșeală între
Întâistătători, deoarece suntem muritori, odată cu moartea noastră moare și
greșeala. Totuși, dacă facem o greșeală în Biserică, Biserica nu moare,
trăiește veșnic și nu moare nici greșeala”. Oare greșeala unui episcop sau
chiar Patriarh nu este a Bisericii. Sau Arhiereii pot greși fără să afecteze
Biserica? Sau pot să-și permită să facă declarații greșite și să creadă că nu
implică Ortodoxia? Sau, în fine, nu există o datorie de a clarifica lucrurile
în Biserică din postura de păstori și supraveghetori (episcopi) ai ei?
3.
Schisma ucraineană are tentă de erezie papistă (a primatului), prin care este
atinsă însăși definiția și structura Bisericii. De aceea este justificată
întreruperea pomenirii de către ruși a celor ce i-au recunoscut pe schismaticii
ucraineni. Acest lucru ar trebui clarificat și spus mai răspicat. Și da, cei
trei Întâistătători, de la Constantinopol, Atena și Alexandria, sunt eretici
(necondamnați). De aceea trebuie luate măsuri corespunzătoare pentru a preveni
o ruptură similară în sânul Bisericii cu cea de la 1054.
4.
Din păcate, orgoliile episcopilor, mascate sau fățișe, acuzate sau manifestate,
duc spre o ruptură, spre o schismă, conform declarațiilor din interviu ale
Arhiepiscopului. Există pericolul ca Biserica drept-slăvitoare să rămână chiar
o turmă mică.
i
«Nu vor mai fi primiți în granițele Sfintei Mitropolii de Fokida clerici și laici ruși care nu recunosc autocefalia acordată Bisericii Ucrainene de sub Mitropolitul Epifanie.»
Nu, cuvintele acestea nu aparțin unui Ierarh aspru al Moscovei sau rușilor răi, ci unui Mitropolit al Bisericii Greciei. Cu aceste cuvinte a întâmpinat Mitropolitul Teoctist de Fokida în Mănăstirea Sf. Augustin și Sf. Serafim de Sarov din Tricorfo de Fokida pe arhierei ai Bisericii din Ucraina. La auzirea acestor declarații, ne-am nedumerit dacă Biserica Greciei a luat vreo decizie pentru interzicerea episcopilor și laicilor ruși, pe care nu o cunoaștem.
«Astfel de declarații măresc problema și răbufnesc ura» – a menționat un Ierarh al Bisericii Greciei pentru Romfea.gr, comentând declarațiile Mitr. Teoctist.
Este mai clar ca lumina zilei că această poziție „vitejească” a fost o diversiune, de vreme ce Preasfințitul cunoștea că, după slujirea împreună, va fi trecut automat pe lista Moscovei cu Episcopiile nedorite.
De asemenea, ar
fi fost mai înțelept să nu se facă un comentarii de acest fel într-o perioadă
când există contestare și Patriarhia Ecumenică lucrează la rezolvarea
problemei, ca moderator al temelor panortodoxe.
Pe de altă
parte, Patriarhul Ecumenic, Patriarhul Alexandriei și Arhiepiscopul Atenei nu
pomenesc canonic pe Patriarhul Moscovei și primesc cu căldură pe toți clericii
și laicii ruși?
Sunt condamnabile aceste declarații ale urii și scindării de clericii și mai ales ortodocșii din oricare Patriarhie proveni. Prin urmare astfel de declarații dizgrațioase dăunează autorității Bisericii Greciei și singurul lucru pe care-l creează sunt certurile și schismele.
Nota noastră: Voinicia la care face referire jurnalistul grec provine dintr-o declarație a unui Mitropolit grec în Sinodul local care a dezbătut problema recunoașterii ucrainenilor. Atunci el a afirmat: „Suntem o ierarhie vitează și nu trebuie să ne temem de nimeni și nimic”. Acele cuvinte au ajuns să fie parodiate practic în presa grecească.
Nu putem să nu remarcăm, totuși, că declarațiile acestea reprezintă duhul autentic al demersurilor ecumeniste și schismatice promovate în ultima vreme de către Patriarhia Ecumenică și acoliții ei, episcopii moderniști și libertini din oricare altă Biserică Locală. Dorința reală este una de delimitare față de tradițiile autentice ale Bisericii și față de tradiționaliști. Pe lângă faptul că este greșită primirea schismaticilor ucraineni, declarațiile acestea curajoase trădează o rupere în facere a Bisericii. Acceptarea ucrainenilor în general este doar o metodă de lovire în rușii care au refuzat să vină la Sinodul din Creta și care nu se aliniază fidel la politica mondială a toleranței (ecumeniste, LGBT etc.).
Nu este cazul să dăm o importanță prea mare acestor declarații câtă vreme ele nu sunt asumate oficial ca o măsură legiferată în cuprinsul Mitropoliei de Fokida. Sperăm să rămână măcar la acest nivel și să nu escaladeze spre o schismă mai urâtă decât este. Datoria credincioșilor și a clerului este să aplaneze conflictele, să nu le exacerbeze, dar să insiste să fie rezolvată și problema care le generează, adică să fie anulat Tomosul problematic al așa-zisei autocefalii ucrainene.
În contextul anunțat al dezbaterii problemei ucrainene în Sinodul mare (Ierarhia) al Bisericii Greciei, care se desfășoară săptămâna aceasta, Pr. Prof. Teodor Zisis a scris un text în care subliniază că decizia cea mai corectă este respectarea teritoriului bisericesc al Ucrainei, care aparține de Biserica Rusă, și neintervenția samavolnică a Constantinopolului. Această poziție a fost asumată de toate Bisericile recent, în 2014, printr-un document semnat de Întâistătătorii lor. Este uimitor cum acum Fanarul nu-și mai recunoaște nici propriile decizii nici măcar foarte vechi. Redăm mai jos textul Pr. Teodor, în rezumat primele două subpuncte și în traducere ultimele două, care tratează subiectul în sine.
Bazele canonice
ale Bisericii au fost recunoscute și respectate de toate Bisericile Locale,
inclusiv de Patriarhia Ecumenică până de curând. În consecință, toate au
recunoscut caterisirile și afurisirile impuse schismaticilor din Ucraina de
către Biserica Rusă și nici o altă Biserică autocefală nu a intervenit în
teritoriul acesta pentru că este o jurisdicție străină. Doar de curând Fanarul
a tulburat mersul lucrurilor prin acordarea unei autocefalii necanonice unor
episcopi caterisiți și ignorând Biserica Ucraineană canonică. Pentru a
justifica acest gest, teologii săi au inventat mai multe teze necanonice,
dintre care cele mai importante sunt două: 1)
că Ucraina constituie un teritoriu al Bisericii de Constantinopol și 2) că Patriarhul Ecumenic are dreptul
la recurs, adică să judece prin apel
orice decizie de pretutindeni în Ortodoxie, ca un alt papă. Nici
una din acestea nu stă în picioare, fiind dovedite în diferite articole și
luări de poziție.
2. De ce
forțează Fanarul dreptul canonic?
De-a lungul veacurilor, Marea Biserică a Constantinopolului a susținut tradiția canonică și buna rânduială, drept pentru care i-a fost recunoscut primatul cinstei fără rezerve, adică rolul său coordonator și prezidarea întâlnirilor inter-ortodoxe. Doar că în ultimul veac și în prezent a început să forțeze canoanele și să urmărească îndeosebi o unire neîngăduită cu ereticii, care nu este precedată de o unire prealabilă în credința dreaptă. A inventat o teologie post-patristică prin care să eludeze canoanele și să impună un rol papist Patriarhului Ecumenic (primul fără egali, nu între egali) pentru a fi mai ușor de impus linia ecumenistă urmată, cum se întâmplă în catolicism. Acest lucru conduce la zguduirea locului său în Ortodoxie și la contestarea «întâietății onorifice» pentru că au fost transformate într-un «primat de putere», după model papal. Cunoaștem cu
toții presiunile puse de americani asupra Bisericii, îndeosebi asupra rușilor,
care sunt mai puternici, pentru a se alinia la noua ordine mondială
(religioasă). Existența unui Papă în Ortodoxie ar ușura acest demers, cum se
întâmplă la catolici deja acest lucru. Dar modelul Bisericii este unul sinodal,
nu monarhic, cum l-a răstălmăcit Apusul. Dar acestea nu constituie scopul
articolului, ci deciziile luate nu de mult de toți Întâistătătorii Bisericilor
Locale.
3. A fost
uitată decizia Întâistătătorilor cu privire la problema ucraineană
„În principal dorim să arătăm, și prin alt element doveditor, un document, că Patriarhul Ecumenic, deși se fălește că în ultima vreme a întemeiat și a activat instituția necunoscută în istoria bisericească a «Sinaxei Întâistătătorilor», prin depoziții antisinodale papistașe, nu respectă nici cele pe care le decid Întâistătătorii și el însuși, după cum nu a respectat nici deciziile sinodale ale Bisericii Ruse cu privire la schismaticii din Ucraina, nici deciziile sinodale ale Bisericilor Locale în Pseudo-Sinodul din Creta pentru amânarea «Sinodului» sau pentru îmbunătățirea textelor presinodale, după cum nu s-a respectat nici pe sine, care a recunoscut anterior jurisdicția Bisericii Ruse asupra Ucrainei și pedepsele impuse schismaticilor și s-a angajat să nu se amestece. Concret: Citind din nou zilele acestea «Mesajul» pe care l-a dat publicității «Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe», care s-a întrunit la Fanar între 6-9 martie 2014 și s-a ocupat cu teme care privesc Biserica, am văzut că, printre altele, s-a ocupat și cu tema ucraineană, pentru care au scris Întâistătătorii, sub președinția Patriarhului Bartolomeu, în paragraful 3 al «Mesajului» comun următoarele: «Ne rugăm călduros pentru desfășurarea tratativelor de pace și pentru împăcarea prin rugăciune pentru ieșirea din criza care continuă în Ucraina. Condamnăm amenințările cu luarea cu forța a sfintelor mănăstiri și biserici și ne rugăm pentru întoarcerea fraților noștri, care se găsesc astăzi în afara comuniunii cu Sfânta Biserică».
Din «Mesaj» reies
două chestiuni serioase. Întâi că schismaticii din Ucraina treceau sau amenințau
să treacă la violențe și ocuparea sfintelor mănăstiri și biserici ale Bisericii
canonice și, de asemenea, cel mai important, Întâistătătorii priveau drept
soluție întoarcerea cu pocăință a schismaticilor la comuniunea cu Biserica cea
canonică. Prin recunoașterea samavolnică și dezbinătoare a schismaticilor din
partea Constantinopolului, nimic din acestea nu s-a întâmplat. Schismaticii au
fost restabiliți fără pocăință și întoarcere și violențele împotriva Bisericii
canonice continuă revigorate. Și, în locul unității, au crescut împărțirile
între schismatici, de când «Patriarhul» Filaret de Kiev, conducătorul schismei,
dar și al autocefaliei, nu recunoaște nici nu ascultă de noul «mitropolit»
Epifanie, întâistătătorul bisericii «autocefale».
4. Soluția
indicată. Să-și recunoască greșeala Constantinopolul și să se întoarcă
schismaticii la Biserica cea canonică
Semnalarea acestei decizii a Întâistătătorilor explică și refuzul de a-i recunoaște pe schismatici drept biserică a Ucrainei canonică fără pocăință și întoarcerea la Biserica cea canonică din care s-au rupt. Nu există Biserica cea canonică? O vom ignora și o vom face să dispară? Vom îngădui în același loc mai multe jurisdicții, după cum se propune necanonic de către unii «specialiști» (unele detalii în Nota de la Scrisoarea Prof. Tselenghidis, n.n.), care, după ce au provocat confuzie și haos prin alte propuneri anterior, neîntemeiate și absurde, acum încep să perceapă schisma și să propună soluții și mai rele? Ar fi o faptă de judecată dreaptă, dar și de smerenie dacă și-ar recunoaște Constantinopolul greșeala, văzând agravarea situației și dezbinările de mai departe, și ar lua de la început tratativele de pace prin participarea și altor Biserici Locale, ca un fel de Sinod mai mare. Nu fac numai persoanele greșeli, fac și Bisericile, după cum s-a arătat aceasta în istorie prin admiterea unor erezii sau provocarea unor schisme. Într-o situație similară, Sf. Grigorie Palama, referindu-se la Biserica Romei spune că este singura biserică ce nu-și recunoaște greșelile și nu vrea să se ridice din căderea ei, deși există multe Biserici care au căzut, dar s-au ridicat. Se aseamănă, spune, cu elefantul, care, din cauza greutății lui, de cade, nu poate să se ridice fără ajutor[1]. Biserica Greciei trebuie să ajute Noua Romă cea căzută în greșeală, de un veac de acum, prin noii Papi-Patriarhi, să-și recunoască greșeala și să se ridice, după cum au făcut toate celelalte Biserici Locale și să nu se întărească în căderea ei. Ar fi a doua Biserică după Roma care rămâne în greșeala ei și, ca elefantul, nu vrea să se ridice pentru că refuză egoist ajutorul celorlalți și face de capul său.”
[1]Despre purcederea Sfântului duh, Cuvântul al
doilea, 2.
Situația tensionată bisericească din ultima vreme pare că produce doar dezastre. Dar mai întâlnim și situații fericite, care sunt de urmat nu neapărat în literă, cât mai ales în duhul lor. Este firesc să fie ales grâul de neghină prin ispite.
Știrea că în SUA o parohie sau mai multe au trecut din jurisdicția Patriarhiei Ecumenice (PE) în cea rusească rămâne o informație seacă pentru că sunt imediat bănuite afinități etnice. Dar faptul că inițiativa vine din partea unor americani stârnește alt interes. Înainte de a puncta unele detalii importante, iată relatarea evenimentelor din gura (penița) celor implicați:
Desemnarea (ar
putea fi numită „alegere” doar în sensul cel mai îngust etimologic)
Mitropolitului Elpidofor (Lambriniadis) ca Arhiepiscop al Arhiepiscopiei
Bisericii Grecești din America va fi pomenită fără îndoială ca un punct de
cotitură în istoria Bisericii secolului XXI. S-a stins cu siguranță acum orice
speranță ar mai fi existat că schisma dintre Constantinopol și Moscova cu
privire la Ucraina este doar un eveniment temporar, neimportant.
Arhiepiscopul
Elpidofor este un teolog distins și cultivat. Ca cetățean turc, este un
candidat de primă linie și evident cândva să-l urmeze pe SS Bartolomeu la
Tronul Ecumenic. În controversele majore ale domniei lui Bartolomeu (Sinodul
Cretan, ca și schisma ucraineană), a apărat poziția și autoritatea Patriarhului
în mod susținut și fidel. Chiar dacă nu există nici un motiv de îndoială asupra
sincerității cu care a adoptat aceste poziționări, este evident că are in
interes întemeiat să întărească o jurisdicție fragilă în prezent, pe care este
previzibil că o va conduce într-o zi.
Astfel,
desemnarea lui în al doilea cel mai puternic post din Patriarhia Ecumenică are
o semnificație dublă.
Pe de o parte,
transmite mesajul că este puțin probabil să fie vreo revenire în Fanar când
Patriarhul Bartolomeu părăsește scena. Pe de altă parte, ridică mizele
teologice deoarece Arhiepiscopul Elpidofor nu consideră treaba ucraineană o
problemă oarecare de a proclama din nou controlul Constantinopolului asupra
unui domeniu năbădăios stăpânit ilegal de câteva secole de Moscova.
Dimpotrivă,
folosește cel mai serios termen de oprobriu dintre toată Ortodoxia pentru a-și
descrie adversarii, unul pentru care Fanarul face și imposibilul pentru a-l
evita să-l folosească. El spune că ei sunt eretici.
În 2009, Arhimandritul
de atunci Elpidofor a ținut un discurs memorabil la Școala Teologică Sfânta
Cruce (Holy Cross), care mai poate fi găsit online, de exemplu la https://www.aoiusa.org/ecumenical-patriarchate-american-diaspora-must-submit-to-mother-church/. În acest
discurs face următoarele declarații interesante, pe care le-a dezvoltat altă
dată în teza lui bine-cunoscută că Patriarhul Ecumenic este „primus sine
paribus”:
„Permiteți-mi să adaug că refuzul de a recunoaște
primatul în sânul Bisericii Ortodoxe, un primat care nu poate fi decât să fie
întrupat de un primus (adică de un episcop care are prerogativa de a fi primul
între episcopii colegi) constituie nu mai puțin decât o erezie. Nu se poate
accepta, pe cât de des se spune, ca unitatea dintre Bisericile Ortodoxe să fie
păzită fie de o normă comună de credință și cult, fie de un Sinod Ecumenic ca o
instituție. Ambii factori sunt impersonali, în timp ce principiul unității în
teologia noastră ortodoxă este totdeauna o persoană. Într-adevăr, la nivelul
Sfintei Treimi, principiul unității nu este firea dumnezeiască, ci Persoana
Tatălui („Monarhia” Tatălui), la nivelul ecleziologic al unei Biserici Locale,
principiul unității nu este preoțimea sau cultul comun al creștinilor, ci
persoana Episcopului, așa încât, la nivel pan-ortodox, principiul unității nu
poate fi o idee, nici o instituție, ci este necesar să fie, dacă suntem
consecvenți cu teologia noastră, o persoană… În Biserica Ortodoxă avem un
primus și el este Patriarhul Constantinopolului.”
De remarcat
prima frază: „constituie nu mai puțin decât o erezie”.
De remarcat a
doua teologumenă (opinie teologică general recunoscută), că persoana care
funcționează ca principiu de unitate pentru Biserica sobornicească nu este
Hristos Însuși, ci mai degrabă un episcop.
În sfârșit, de
remarcat că episcopul în cauză nu este (după cum pare să indice o citire
literală naivă a sfintelor canoane) episcopul Romei, ci cel al Noii Rome. (Acesta
din urmă este un punct serios foarte neglijat în controversa prezentă. Oricare
ar fi rolul deținut de Primus în Ortodoxie – i.e. fie că este „primus inter
pares”, fie „primus sine paribus” – nu există îndoială că de secole Primatul
istoric a fost Papa Romei. Singurul motiv pentru respingerea primatului roman
astăzi este că Biserica romană a abandonat învățătura ortodoxă. Și totuși Constantinopolul,
cu anatemele sale ridicate, părea să sugereze mai mult decât orice altă
Patriarhie Ortodoxă că nu există o asemenea apostazie. Atunci cum poate Fanarul
să pretindă că este esențial pentru Biserică, de vreme ce Vaticanul ar trebui
să aibă o pretenție mai solidă? Dacă mișcarea ecumenică ar fi să aibă succes și
comuniunea deplină cu Roma ar fi restabilită, ar ceda cu plăcere
Constantinopolul primatul? Și cum se împacă existența, chiar și doar formală, a
Romei ortodoxe cu pretenția Fanarului că Biserica „nu poate exista” fără
Patriarhul de Constantinopol?)
Probabil
cuvintele lui sunt pasibile de o răstălmăcire, dar Arhiep. Elpidofor pare să
creadă că Patriarhul Ecumenic este un soi de Papă, nu Vicarul lui Hristos, în
aparență, ci al lui Dumnezeu Tatăl! Pare să creadă și că cei care nu sunt de
acord cu acest punct de vedere sunt eretici.
Aceasta este mai
degrabă o pretenție mai serioasă decât „Știi, acum, că URSS a dispărut, ar
trebui să fie o Biserică Ortodoxă Ucraineană Autocefală liberă de Moscova”.
Cum poate
menține Ortodoxia mondială comuniunea cu o Patriarhie care promovează o
ecleziologie străină și se referă la cei care obiectează ca la niște „eretici”
(un termen pe care nu-l aplică romano-catolicilor și protestanților)?
Mai există un
aspect în ridicarea lui Elpidofor pe care-l relevă discursul din 2009. Deși
Fanarul a fost istoric foarte împotriva etnofiletismului (în parte pentru a
opri incursiunile Biserici bulgare și ale altora în teritoriul ei canonic),
este o problemă de documentare istorică faptul că Patriarhia s-a văzut mereu pe
sine ca bastionul naționalismului grecesc. (Însuși Patriarhul Bartolomeu
probabil că nu ar nega aceasta, nici nu ar vedea vreo problemă în ea, după cum
este clar din remarcile sale din 2018 despre „precăderea” „poporului nostru”.)
În cuvântarea
sa, ținută la seminarul din America doar grecesc, Elpidofor este preocupat în
mare măsură tocmai de această chestiune. Spune că „ecumenicitatea este inima
elenismului și e străină prin definiție de orice formă de naționalism sau șovinism
cultural”. Adaugă faptul că „diaspora” se referă nu la oameni care trăiesc
temporar în pământuri dincolo de Imperiul Roman, ci la aceia care trăiesc
permanent acolo. Totuși, într-o contradicție aparentă, viziunea lui despre
acești oameni este limitată la imigranții din țările tradițional ortodoxe și la
descendenții lor. Preocuparea lui primordială este menținerea culturii și
tradiției (grecești în acest caz) fără asimilare și are de spus aceasta despre
„convertiți”:
„Un alt mare număr de candidați la preoție a venit dintre
convertiți, care au puțină familiarizare, dacă nu chiar deloc, cu experiența
ortodoxă și sunt caracterizați de obicei de comportament și mentalitate super-râvnitoare.
Atrage interesul faptul că convertiții care au fost hirotoniți în preoție
reprezintă un procent disproporționat mai mare decât convertiții dintre
credincioși. Rezultatul acestei reprezentări necorespunzătoare este că, cel mai
adesea, preoții convertiți păstoresc turme care sunt purtătoare ale unor
tradiții culturale, dar, din cauza păstorilor lor fie sunt lipsiți de
familiaritatea necesară cu tradiția, fie chiar se opun ei conștient, reușesc să
o degradeze și treptat să dezrădăcineze acele elemente culturale care erau
expresia parohiilor pe care le deservesc”.
Chiar dacă este
o preocupare legitimă, este de remarcat că Eplidofor nu vorbește niciunde
despre o misiune de a-i aduce pe americani ca un întreg la Ortodoxie, nici nu
discută despre parohiile care nu au o etnie singulară (sau deloc). În contextul
unei discuții la un seminar (unde Decanul din vremea aceea se numea Fitzgerald),
discursul părea să aibă un mesaj clar descris printr-o poreclă pe care i-au
dat-o unii în mod sarcastic: discursul „prea mulți xenoi (străini).
Eu sunt un xenos.
După câte știu, interacțiunea strămoșilor mei de după schismă cu creștinii
ortodocși a fost limitată la a se lupta cu ei pe Frontul de Est. Soția mea și
eu ne-am convertit la Ortodoxie în 1988 la catedrala OCA din Boston. Am fost
fondatorii și editorii bibliotecii
Sf. Pahomie acum
adormite, unul dintre primele site-uri de patristică ortodoxă din 1994. Obișnuiam
să predăm istorie creștină online și am fost implicat pentru un număr de ani în
mobilizarea evanghelizării ortodoxe în secta rastafarienilor. În 1997, ne-am
mutat din Boston în Lubbock, Texas, unde am fost hirotesit citeț în GOARCH
(Biserica diasporei grecești din America) și am fost cântăreț la Biserica
Ortodoxă Greacă Sf. Andrei până în octombrie anul trecut.
Lubbock este un
orășel universitar cu o populație de aproape un sfert de milion. Este plasat în
centrul Llano Estacado, un platou de-abia populat, care încalecă granița de
stat dintre Texas-New Mexico. Primii ortodocși din Lubbock probabil că au fost
negustorii libanezi care au ajuns în jur de 1900, dar nu era nici o parohie
până când câțiva greci s-au decis să întemeieze una în anii ’70. Au reușit după o luptă grea și multe dificultăți: Lubbock, deși destul
de întins, este neobservat pentru majoritatea americanilor din cauza izolării
sale. Sf. Andrei nu a avut preot până în 1996; înainte de asta, oamenii
conduceau peste 100 de mile până la Amarillo pentru Liturghie.
Când am ajuns
eu și soția mea, nu eram siguri la ce să ne așteptăm. Am găsit o parohie care
era parte din Arhiepiscopia Greacă, dar și multi-etnică și primitoare. Ritualul
liturgic și muzica erau biantine, dar slujbele erau în întregime în engleză și
era depus orice efort pentru a adapta pe oameni cu fonduri diferite: greci,
bineînțeles, și convertiți, arabi, ucraineni, ruși, sârbi, români, bulgari… și
probabil membri ai altor naționalități pe care le uit. „Grecii” din parohie
erau ei înșiși o amestecătură de imigranți recenți care erau în SUA de câteva
generații. Ambii preoți care au slujit în cei 21 de ani ai mei la parohia Sf.
Andrei erau absolvenți ai Seminarului Sf. Vladimir (OCA).
Parohia nu era utopică,
ci avea reușitele ei. Doi dintre tinerii din parohie (amândoi convertiți, după
cum ar fi prezis Arhiepiscopul Elpidofor) au ajuns să devină preoți ai
Arhiepiscopiei Grecești, un record remarcabil pentru o parohie atât de mică și
tânără după standardele grecești. Amândoi sunt, aș putea adăuga, clerici
remarcabili, chiar sfinți. Unul dintre ei, pe care îl admir în mod special, a
fost portretizat pe pagina de internet a GOARCH în martie. Nici unul dintre ei nu corespunde cu
caricatura de preot-convertit a Arhiep. Elpidofor ca ignorant fanatic al
culturii grecești (într-adevăr, amândoi s-au însurat cu grecoaice!)
Eu și soția mea
am fost foarte impresionați de generozitatea parohienilor greci la Sf. Andrei,
de devotamentul lor pentru educația religioasă a copiilor și, mai presus de
toate, de stăruința lor absolută de a păstra vie o parohie într-un orășel neînțelegător
fundamentalist protestant, ignorat de restul țării, mereu pe marginea
colapsului financiar. Cel puțin de două ori parohia părea că se închide sigur;
o dată a fost salvată de o donație „anonimă”, de fapt din partea episcopului
actual al eparhiei, un om foarte bun și sfânt.
Apoi a
intervenit în 2018schisma din prezent. Eu și soția mea eram nefericiți cu
direcția Arhiepiscopiei Grecești de ceva vreme (am fost președinte al
consiliului parohial în timpul Sinodului din Creta), dar am reușit mereu să ne
convingem să rămânem, chiar și numai pentru că nu aveam unde să mergem în altă
parte: parohia din Amarillo de la 100 mile era cea mai apropiată și era grecească
și ea. Mai mult, nu doream să provocăm o separare în comunitatea deja luptată;
îl respectam pe Mitropolitul nostru; și (după cum îmi amintesc că spuneam mai
mult de o dată) „Dacă aceasta ar fi fost cu adevărat o erezie, și nu doar
vorbărie, sigur cel puțin una dintre Bisericile Ortodoxe ar rupe comuniunea
pentru ea”.
În orice caz,
chestiunea ucraineană a făcut ca pretenția mai mult decât papistă a
Patriarhului Bartolomeu de a fi „primus sine paribus” să fie imposibil de
ignorat. Am decis să părăsim parohia și să ținem slujbele citețului în
particular. Totuși nu am spus nimănui ce făceam, în afară de preotul paroh. Nu doream
să fim văzuți ca și cum am semăna dezbinare și tot speram ca treaba să fie
rezolvată în câteva săptămâni. Apoi am descoperit că alții au observat absența
noastră și am decis eventual să anunțăm public că începeam o nouă parohie sub ocrotirea Sf.
Ecaterina din Alexandria.
La început nu
am avut nici un loc să ne întâlnim așa că ne întâlneam afară, pe o bancă din
campusul universitar, cu cupola cerului deasupra capetelor, stolurile de porumbei
(ocazional șoimi) făcând cercuri deasupra noastră. Unii alergători se uitau la
noi amuzați, dar în cea mai mare parte eram ignorați. Timp de trei luni aceasta
a fost biserica noastră.
Îmi imaginam
că, odată ce anunțasem existența noastră, mulți dintre parohienii noștri de la
Sf. Andrei vor dori să ni se alăture; la urma urmei, chestiunile teologice
păreau mai degrabă evidente. Nu s-a întâmplat asta. În schimb, vechea parohie
s-a împărțit după linii etnice clare. Aproape toți parohienii care au venit din
fosta Uniune Sovietică s-au alăturat grupului nostru; aproape nimeni altcineva
nu a făcut asta. (Ar putea să-l intereseze pe Arhiepiscopul Elpidofor că cei
convertiți au rămas – până acum – cu GOARCH).
Aceasta este tragedia a ceea ce se întâmplă: o parohie abia-viabilă a devenit două. Parohia noastră, sunt încrezător, sub omoforul unor episcopi care învață Ortodoxia, iar cealaltă este (în schismă) sub omoforul unui Patriarh și al unui Arhiepiscop devotați unei doctrine despre care cred că este eretică. Chiar dacă nu cred că cea a Sf. Andrei este fără har, parohienii ei sunt supuși unei influențe nocive. Dar aceasta nu este vina este parohienilor rămași de la Sf. Andrei. Puțini sau nici unul nu sunt preocupați deloc de hegemonia constantinopolitană, cu atât mai puțin de autocefalia ucraineană. Pentru ei, parohia Sf. Andrei este biserica ortodoxă, biserica pe care ei sau părinții lor au construit-o din nimic cu sudoare și sacrificiu, biserica unde au fost botezați sau cununați sau unde se așteaptă să le fie slujită înmormântarea. Acolo L-au întâlnit pe Domnul în fiecare duminică în Euharistie. Poate că este atât de imposibil pentru ei să părăsească GOARCH pe cât le-ar fi țăranilor francezi din secolul al XII-lea să respingă papismul; pentru ei, ar însemna să „iasă din Biserică”.
Dar, cu
aducerea Arhiepiscopului Elpidofor, sigur într-acolo ajung lucrurile.
La prohia
misionară Sf. Ecaterina, am avut un progres rapid. Am fost acceptați în Biserica Ortodoxă
Rusă din afara Rusiei aproape imediat. Cunoscutul decan din Texas, Pr. John
Whiteford, a fost numit parohul nostru; cu toate că distanța l-a împiedicat să
ne viziteze încă în persoană, am avut două Liturghii slujite de Ierromonahul
Aidan (Keller) din Austin.
Nu mai trebuie
să facem slujba pe o bancă din parc; o parohie anglicană ne-a permis să folosim
capela lor abandonată a Școlii de duminică, întregită cu ferestre pătate
amuzant care descriu bucuria copiilor din anii 1930 din lume. Un prohian (Alexey
Ageev, care merită să fie menționat pe nume) a construit un altar tradițional
de lemn și a donat câteva sute de icoane tipărite. Cu voia lui Dumnezeu, cu
rugăciunile Sf. Ecaterina Mara Muceniță (și ale Sf. Andrei cel întâi-chemat!), probabil
că vom fi în stare, în ciuda păcatelor și slăbiciunilor noastre, să asigurăm o
mărurie pentru Hristos pe Llano Estacado.
Dar cum e cu
cealaltă parohie? Cum e cu „diaspora” grecească? Cum o vor duce sub
Arhiepiscopul Elpidofor?
Acum este anul
1055.
Dionysius Redington
Observațiile noastre:
1. Întâi de toate, trebuie spus că am introdus în forma finală a textului un amendament, o precizare enunțată de autor la comentarii, ulterior publicării articolului. Inițial caracteriza parohia părăsită ca fiind „în schismă” (pe care am păstrat-o la locul ei între paranteze), apoi a revenit cu precizarea care se regăsește acum în text. Atitudinea față de ortodocșii care au fost lăsați în urmă este fundamentală. Ea denotă dacă reacția este una lumească sau una bisericească, trufașă și sfidătoare sau din conștiință și mâhnire pentru situația în care se află Biserica. Este foarte important ca delimitările față de erorile dogmatice vehiculate în spațiul ortodox să fie de natură teologică, nu din patimi și țâfnoșenie. Conjunctura actuală, când nu a fost pronunțată o condamnare asupra unor ierarhi sau chiar Biserici întregi, presupune că Dumnezeu este prezent în toate jurisdicțiile și lucrător. Până la o anatematizare, pot și e bine să intervină mustrările între patru ochi sau cu doi sau trei martori, adică sancționarea provizorie, dar nu mai mult.
2. Formula pe care a găsit-o autorul este una strălucită. Parohia grecească este descrisă ca fiind sub omoforul unor episcopi ce învață erezii care sunt nocive pentru credincioși. Această situație este apărută chiar după Sinodul din Creta și tinde să se agraveze prin adăugarea mai multor învățături greșite dogmatic (papismul pe lângă ecumenism). Reacția este una firească de delimitare în conjunctura aceasta, în care este trădată credința. Unii o trăiesc deja prin întreruperea pomenirii, deși nu toți în modul acesta sănătos.
3. Cazul acesta ne arată trupul viu al Bisericii; ne trezește la realitatea crudă că episcopii nu sunt și nu trebuie priviți ca niște mașini de luat decizii pe care să le urmăm, ci ca oameni ca și noi, cărora le este testată credința. Ne identificăm sau nu cu poziția adoptată de ei? Este alegerea noastră care ne definește ca și credincioși, de care, din păcate, cei mai mulți nici măcar nu sunt conștienți. Atât de firavă și mimetică este credința lor, atât de mare este apostazia contemporană!
4. Putem bănui unele resentimente naționaliste americane în desfășurarea evenimentelor, totuși este limpede că motivația adevărată este una ce ține de corectitudinea credinței. Până la urmă, chiar este deplânsă polarizarea tot la nivel naționalist (mai mult slavii s-au raliat la noua parohie). Atitudinea a la long a acestui credincios american, care preferă să înfrunte orice vitregie pentru a lupta pentru puritatea credinței ortodoxe, este o mustrare pentru toți ortodocșii tradiționali. Astfel de credincioși cred că Își dorește și Domnul, închinători în duh și adevăr, adevărați israeliți.
5. Fenomenul acesta al fragmentării și demantelării Ortodoxiei se răspândește cu putere. După cum spuneam mai sus, ecumenismul este dublat de noi erezii și schisme. Nici în România nu mai este de găsit duhul autentic bisericesc. Este posibil să fim nevoiți să apelăm și noi cât de curând la soluții radicale dacă vom dori să ne păstrăm credința curată în sufletul nostru. Oricum Patriarhia noastră nu pare să urmeze o linie foarte de încredere în ce privește ecumenismul, ba probabil chiar la fel de precară și în ce privește disputa ucraineană.
6. Nu în ultimul rând, nu trebuie neglijate aspectele teologice expuse în articol. Se pare că papismul de factură fanariotă constituie o erezie nouă mai percutantă decât ecumenismul (teoria ramurilor Bisericii). Cel mai rău este nu se întrevede o calmare a spiritelor, ci, dimpotrivă, o radicalizare a taberelor. Dacă odinioară a existat o polarizare ortodoxie-erezie între bizantini și latini, se pare că asistăm la o nouă împărțire în tabere greci-slavi. Totuși conflictul actual bisericesc este instrumentalizat să aibă un impact mult mai destructiv.
Cei mai mulți acuză astfel de acțiuni, ca cea descrisă, că ar fi dezbinătoare. Dar nu văd sau ignoră intenționat faptul că sunt reacții la dezbinarea spirituală pe care o produc noile idei eretice vehiculate la cel mai înalt și mai răspândit nivel. Desigur că ne găsim în situația de a face față singuri unei rupturi bisericești. Alegem dreapta credință, interesele pământești sau apostazia? Sau măcar alegem ceva?
Ca orice faptă binecuvântată, întreruperea pomenirii trebuie să aibă un rost precis și folositor, altfel se poate transforma într-o acțiune haotică sau schismatică, fără roade plăcute lui Dumnezeu. În situația de după Sinodul din Creta, mai toți care au întrerupt pomenirea ierarhului au invocat drept temei canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol (861) ca dovadă că nu au acționat incorect. Pe bună dreptate au făcut aceasta, însă faptele unora dovedesc că ei depășesc limitele acestui canon și, bineînțeles, normele bisericești. Chiar dacă situația este destul de complicată și greu de descâlcit, este nevoie de atenție și discernământ pentru a avea o poziție corectă față de această modalitate de reacție. Cercetarea Scripturilor și a scrierilor patristice este absolut necesară pentru a nu ne rătăci pe calea credinței.
Textul canonului 15 tradus din nou din grecește:
„Cele hotărâte în privința prezbiterilor (preoților), episcopilor şi mitropoliţilor cu mult mai mult se potrivesc pentru patriarhi. Așa încât, dacă vreun prezbiter, episcop sau mitropolit ar cuteza să se depărteze de comuniunea cu propriul său Patriarh şi nu ar pomeni numele lui, după cum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci, înainte de înfăţişarea sinodală şi de osândirea lui definitivă, ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acesta să fie cu totul străin de toată preoţia dacă numai se va reproșa că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unirea Bisericii. Cei ce se despart pe sine de comuniunea cu întâiul stătător pentru oarecare erezie sancționată de Sfintele Sinoade sau de Părinţi, fireşte de acela care propovăduieşte erezia public şi o învață cu capul descoperit învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu sunt pasibili de certare canonică dacă se îngrădesc pe ei de comuniunea cu numitul episcop înainte de o cercetare sinodală, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au sancționat episcopi, ci pseudo-episcopi şi pseudo-învăţători şi nu au rupt cu schismă unirea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări.”
În primul rând, de ce este utilizat canonul
acesta? Răspunsul este simplu: pentru că situația în care ne găsim se
circumscrie doar la acest canon, eventual și la 31 apostolic, care este
asemănător. Celelalte canoane, cum ar fi 65 apostolic, care interzice a ne ruga
în bisericile ereticilor, sau 46 apostolic, care condamnă pe cei care se roagă
împreună cu ereticii, sau altele asemănătoare nu se referă la ierarhii sau
preoții ecumeniști de astăzi. Din simplul motiv că acelea se aplică pentru
eretici condamnați, pe când ecumenismul și propovăduitorii lui nu au fost
osândiți.
Greșeala de a intra în comuniune cu ereticii
excomunicați constă în aceea că ar reprezenta o contestare a condamnării lor,
după comentariul Sf. Nicodim Aghioritul la canonul 10 apostolic: „…această
împreună împărtășire de rugăciune pe care o face cu cel afurisit, cunoscându-l
și știindu-l acest fel, privește spre necinstea și defăimarea celui ce l-a
despărțit și îl clevetește pe el ca și cum cu nedreptate l-a despărțit” (Pidalion). Cu alte cuvinte, comuniunea
cu ereticul condamnat echivalează cu negarea faptului că este eretic și că a
fost condamnat pe drept; practic este vorba de o recunoaștere a credinței
aceluia. Așadar nu putem vorbi de situația aceasta după Sinodul din Creta
pentru că nu există o condamnare.
Dimpotrivă, în mod paradoxal, semnatarii de la
Sinod și cei neparticipanți au rămas în comuniune. În mod normal, după orice
Sinod la care sunt luate hotărâri dogmatice, cum a fost cazul în Colimbari, se
impune ruperea comuniunii dintre cei ce susțin credința aprobată și cei care se
împotrivesc acesteia. Totuși nu s-a întâmplat lucrul acesta. Poate va spune
cineva că din vicleșug s-a făcut aceasta, pentru ca să fie trasă toată Biserica
în ecumenism. Nu pot contrazice o astfel de afirmație, dimpotrivă, o cred
foarte adevărată. În schimb, nu schimbă prea mult datele problemei pentru că au
mai fost situații de genul acesta, cum ar fi cea de pe timpul Sf. Maxim
Mărturisitorul și Sofronie al Ierusalimului, care s-au confruntat cu
monotelismul. În acea vreme, Roma era ortodoxă, dar avea comuniune cu
Constantinopol, Alexandria și Antiohia, care erau în erezie necondamnată. Doar
Sf. Papă Mucenic Martin a condamnat monotelismul sinodal, dar apoi, după
exilarea sa, urmașii Romei au continuat aceeași politică de a păstra dreapta
credință, dar având comuniune cu restul Patriarhiilor. Deci atât Sf. Sofronie a
fost în comuniune cu Patriarhii eretici, deși el lupta fățiș împotriva monotelismului,
cât și după condamnarea de la Sinodul de la Lateran (649) din vremea Sf. Martin
a existat comuniune între Patriarhii, unele fiind ortodoxe, iar altele eretice.
Revenind, astăzi suntem într-o situație la fel de
atipică, ereticii ecumeniști fiind în comuniune cu ortodocșii. Deci nu există o
separare. Ce înseamnă aceasta? Că ecumeniștii își afirmă convingerile, dar nu
până la capăt, până acolo încât să se rupă de ceilalți. Pe de altă parte, nu se
unesc cu eretici condamnați, catolici sau protestanți. Este exact situația descrisă în partea a doua a canonului 15, când un
episcop propovăduiește deschis o erezie în Biserică. Așadar cel care
întrerupe pomenirea unui astfel de episcop nu greșește, ci o face pentru a
izbăvi Biserica de dezbinarea produsă de deciziile controversate semnate în
Creta.
Însă apar alte probleme în interpretarea
canonului. Poate sau trebuie să fie întreruptă comuniunea cu toți cei aflați în
comuniune cu episcopul semnatar? Pare destul de evident că trebuie făcut lucrul
acesta cu toți cei care au semnat deciziile din Creta și cu cei care le susțin
„public și cu capul descoperit”. Dar intră în această categorie și cei care pur
și simplu sunt în comuniune cu ei, Biserici Locale, ierarhi sau cler inferior
sau chiar mireni, după cum insinuează
IPS Ierotheos Vlachos?
Există unii care afirmă că ecumeniștii nu mai sunt
în Biserică prin simplul fapt că susțin o erezie. Aceasta este o extremă
evidentă, care nu merită multă atenție, teoria căderii automate din har fiind fără
bază canonică și patristică și contestată de practica Sinoadelor Ecumenice care
au considerat depuși din treaptă pe eretici abia după decizia sinodală.
Însă mai există teoria că participarea la Liturghia săvârșită de ecumeniști sau de cei care îi pomenesc pe ecumeniști este spre osândă. Este de înțeles să fie spre osânda celor ce susțin o erezie, fiind un păcat opritor, dar de ce ar fi spre paguba celor drept credincioși care au comuniune cu ei? Unii susțin că se fac prin aceasta părtași la credința personală a slujitorului sau chiar a arhiereului pomenit. Însă această afirmație nu are nici un temei patristic.
Mărturia lui Teodor al Andidelor (în comentarea Sfintei Liturghii) că prin pomenirea episcopului „slujitorul este și el în comuniune cu credința acestui arhiereu pomenit” a fost interpretată în sensul că prin pomenirea ierarhului ne facem părtași la credința lui personală. Totuși textul nu afirmă acest lucru, ci că slujitorul este părtaș „și el”, adică împreună cu altcineva, la credința arhiereului. Cu cine poate să mai fie părtaș la acea credință? Este evident că e vorba de episcopul pomenit. Așadar, dacă și episcopul este părtaș la propria lui credință, despre ce credință poate fi vorba? Nu a lui personală, ci una străină, primită, pe care și-a însușit-o. Deci este vorba de credința pe care o reprezintă ierarhul pomenit, a Bisericii din care face parte. Dacă prin pomenire ne-am împropria credința aparte a slujitorului sau conslujitorilor, atunci s-ar impune o cercetare amănunțită cu cine slujim împreună, ceea ce ar fi absurd. Lucrurile nu stau astfel, ci slujbele se săvârșesc pe baza credinței Bisericii. Avem comuniune în credința comună primită de la apostoli, fiecare dând răspuns pe cont propriu și având folos din Liturghie (sau nu) în funcție de cât de corect o ține sau se abate de la ea. De altfel, în tâlcuirea Sfintei Liturghii a lui Teodor al Andidelor este explicat și motivul pentru care este pomenit episcopul, anume că slujitorul nu este „un învățător nou sau născocitor al simbolurilor slujite/oferite de el”. Deci pomenirea arată succesiunea apostolică, faptul că Tainele sunt săvârșite potrivit credinței și tradiției primite din episcop în episcop până la ultimul și nu este o invenție a cuiva.
Având în vedere acestea, se pune întrebarea: Care
este credința Bisericii la momentul acesta? Este cea semnată în Creta sau cea
ortodoxă? Absența și chiar respingerea Sinodului de către unele Biserici
Locale, care reprezintă peste 65% din masa credincioșilor, pe deasupra, ne
conduc la concluzia simplă că deciziile din Colimbari nu au fost înglobate în
Crezul Bisericii Ortodoxe. Mai degrabă adepții Sinodului sunt nevoiți să
accepte netemeinicia deciziilor lor. Faptul că deciziile nu au fost receptate
pan-ortodox și ei păstrează comuniunea cu ierarhii absenți este o dovadă că ei
se recunosc înfrânți (pe moment). Evident că fac eforturi mari de a impune
hotărârile, dar încă nu au reușit.
Pentru unii este frapantă această afirmație, drept
pentru care reacționează întrebându-se la ce mai este de folos întreruperea
pomenirii dacă nu s-a schimbat nimic? Răspuns: tocmai ca să nu se schimbe. Dar
este de remarcat că în această nedumerire se ascunde o gândire schismatică.
Dacă cineva a întrerupt pomenirea pentru că s-a schimbat ceva în Biserică,
atunci s-a desprins de ea ca de o erezie, s-a îngrădit pe sine de restul
credincioșilor. Aceasta înseamnă că nu au aplicat canonul 15, ci alte
dispoziții canonice, ceea ce ar fi greșit. Canonul 15 nu vorbește despre
îngrădirea de erezie, ci de îngrădirea față de comuniunea cu episcopul eretic.
Prin oprirea pomenirii nu ne delimităm de erezie, ci sancționăm, vădim greșeala
episcopului. Oricum nu suntem părtași la ea, dar atragem atenția ca să nu se
răspândească. Ce altceva pot să însemne cuvintele „s-au silit a izbăvi Biserica de schisme și dezbinări” decât un
efort? Este vorba de o strădanie de a scăpa Biserica, nu pe sine. Deci se
urmărește a scoate din Biserică greșelile, ceea ce înseamnă că și ecumeniștii
sunt în ea, dar provoacă pagubă. Așadar întrerupem pomenirea pentru a semnala
că episcopul nu-și împlinește datoria, nu păzește credința pe care o reprezintă
și duce în rătăcire pe credincioși. Ținta este să fie convocat un Sinod
autentic care să rezolve această situație sau să se găsească o soluție pe măsură.
Chiar și acțiunile unor episcopi de a-i caterisi
pe cei care au întrerupt pomenirea arată gravitatea situației și ruptura pe
care o provoacă. Ei acționează împotriva acestui canon 15, care subliniază că
întreruperea pomenirii nu este supusă certării canonice.
Însă cel mai important aspect ce trebuie precizat
este acela că oprirea pomenirii se poate face înainte de o condamnare sinodală
a ierarhului, după cum menționează expres textul canonului. Este evident că nu
e vorba de un episcop condamnat sinodal, cum greșit interpretează broșura
Patriarhiei (Întrebarea 48). Pe de
altă parte, întreruperea pomenirii unui ierarh eretic necondamnat nu este
obligatorie, dar este o faptă mărturisitoare, onorată cu cinstea cuvenită celor
ortodocși. Dacă ar fi fost obligatorie, nu ar fi fost una de cinste, ci o
îndatorire.
Menționez că străduința de a scoate din Biserică
ecumenismul prin întreruperea pomenirii este o faptă lăudabilă, pe care a
săvârșit-o și Sf. Paisie Aghioritul între anii 1970-72, când a reacționat față
de acțiunile rătăcite ale Patriarhului Atenagora al Constantinopolului. În
cartea Epistole și alte texte,
editorul menționează cum gândea Sfântul pe această temă (nota 9, p. 24): „PUTEM
să încetăm pomenirea episcopului locului și mai înainte de condamnarea sa în
Sinod fără a ne despărți de Trupul Bisericii, ci ca semn al protestului nostru
profund și îndrituit atunci când … episcopul dă o pricină canonică, adică
propovăduirea unei erezii, și suntem conduși la acest act nu de înverșunare, ci
de durere și dragoste curată față de Ortodoxie”, ca atitudine de ultimă
instanță.
Nu putem privi cu indiferență cum sunt luate
cărămizile din edificiul Bisericii una câte una și să rămânem pasivi până se va
dărâma de tot. Această nepăsare este una trădătoare. Poate nu e necesară chiar
întreruperea pomenirii, dar cu siguranță este bine-venită orice acțiune de
înfierare a ecumenismului și a Sinodului din Creta, care l-a legiferat. Măcar
trebuie evitată trădarea credinței care se face prin acceptarea acțiunilor episcopilor
și chiar prin aderarea la ele de frică sau din convingere.
Există multe detalii în privința aplicării corecte a întreruperii pomenirii, dar ar trebui depășite pentru a putea exista o luptă sfântă pentru dreapta credință care să aducă roadele cuvenite.
Implicațiile recunoașterii unui primat în Ortodoxie sunt multe. O dovadă elocventă este situația în care se află Biserica Locală a Ținuturilor Cehe și Slovaciei, care încă suferă de pe urma pretențiilor de supremație a Constantinopolului. Mentalitățile străine de duhul evanghelic aduc o destabilizare imensă în Biserică, ce o afectează de la vlădică până la opincă. Prezentarea de mai jos este un caz ce ar trebui să convingă pe toți că este imperios necesară o soluționare clară a poziției de întâietate a Patriarhiei Ecumenice față de celelalte Biserici Locale. Din nefericire, nu doar autocefalia Bisericii Cehe este afectată de această atitudine autoritară.
În prezent, suntem martorii dorinței Patriarhiei Ecumenice de a influența procesul ecleziastic ce are loc în Ucraina, a cărei Biserică este recunoscută universal drept teritoriu canonic al Bisericii Ortodoxe Ruse. Aceasta nu este prima dată când Constantinopolul a încercat să intervină în treburile altor Biserici Autocefale. Acum câțiva ani în urmă, a fost o încercare similară cu privire la Biserica Ortodoxă din Ținuturile Cehe și Slovacia.
În rândurile ce urmează,
voi încerca să fac un tablou al situației din punctul de vedere al unui martor
care în toată această perioadă a fost un membru al Sinodului Eparhial al
Episcopiei Ortodoxe de Praga, lucrând în majoritatea timpului în administrația
bisericească. Aș dori să accentuez că vorbesc despre punctul meu de vedere
personal, absolut neoficial și nu vreau să jignesc, să defaim sau să acuz pe
cineva.
Înainte de toate, câteva
cuvinte despre formarea Bisericii Ortodoxe a Ținuturilor Cehe:
Istoria Bisericii noastre Locale
Credința ortodoxă
ne-a fost adusă de Sfinții Chiril și Metodie în 863 de la Constantinopol. În
orice caz, nu a fost vorba să fi trimis un episcop, ci s-a întâmplat că
Biserica a fost întemeiată aici deja în 869, când Sf. Metodie a fost hirotonit
Arhiepiscop de Moravia de către Papa încă ortodox Adrian II al Romei. Astfel,
mama dintâi a Bisericii noastre Locale a fost Biserica Romei. Oricum, având în vedere
intrigile clerului latin și presiunea politică a francilor, după moartea
Arhiepiscopului în 886, ucenicii Sf. Metodie au fost scoși din Moravia. În
ciuda acestui fapt, credința ortodoxă și cultul slav a existat în ținuturile
cehe până la sfârșitul secolului al XI-lea, când, în 1096, Mănăstirea slavă Sázava a fost împrăștiată, unde erau păstrate moaștele
Sfinților Mucenici Boris și Gleb. Ortodoxia a dispărut din ținuturile cehe mai
multe secole…
Abia în 1874 a fost
posibil ca slujbele ortodoxe să reînvie în Praga, în Biserica Sf. Nicolae din piața
Staromestskaya. Preoții care au slujit în această biserică și în alte trei
biserici din orașe-stațiuni din vestul Cehiei au aparținut Bisericii Moscovei.
În același timp, guvernul austriac a refuzat să întemeieze o parohie ortodoxă
în Praga și, din punctul de vedere al înregistrării parohiei, ortodoxia cehă a
aparținut parohiei sârbe din Viena. S-au iscat „tratative ortodoxe” în jurul
bisericii Sf. Nicolae, care au strâns sute de credincioși cehi.
În 1918, după reapariția
Republicii Cehe, o mișcare a început să creeze Biserica Ortodoxă Locală. În
fruntea grupului, care a apărut din tratativele ortodoxe, a fost Arhimandritul
Savatie (Vrabeț). În același timp, în 1920, a fost formată Biserica națională a
Cehoslovaciei, care număra câteva sute de mii de membri și a negociat cu
Biserica Sârbă în privința primirii Ortodoxiei. Într-un final, asociația a
adoptat o cale foarte diferită, liberală. Doar Episcopul Gorazd (Pavlik), hirotonit
în Belgrad, și câteva sute de credincioși au rămas fideli Ortodoxiei.
Comunitatea condusă de el era, bineînțeles, sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe
Sârbe.
Acesta a fost unul
din motivele pentru care Belgradul, în ciuda cererilor repetate ale lui
Savatie, a refuzat nu doar să-l recunoască, ci și să-l hirotonească episcop.
Drept aceea, Savatie s-a îndreptat spre Constantinopol, ca singura scăpare, cu
cererea de a fi hirotonit. Pe 4 martie 1923, Patriarhul Meletie IV al
Constantinopolului nu doar că l-a hirotonit, ci l-a și desemnat Arhiepiscop al
recent înființatei Biserici Ortodoxe a Cehoslovaciei sub jurisdicția
Patriarhiei Ecumenice. După întoarcerea lui acasă, a intervenit o dispută între
Savatie și Gorazd despre cine să conducă Ortodoxia cehă (și moravă), în care,
destul de repede, mulțumită sprijinului majorității credincioșilor, vlădica Gorazd
a fost în stare să obțină victoria. El a fost cel care a creat Biserica din
Republica Cehă și Moravia sub jurisdicția sârbă în perioada interbelică.
Astfel, Biserica Sârbă a devenit a doua Biserică Mamă a Bisericii noastre
Locale. În 1942 vlădica Gorazd a fost condamnat la moarte pentru că ar fi
ajutat rezistența anti-fascistă și a primit cununa muceniciei. Este cinstit ca
Sfânt astăzi.
După înfrângerea sa,
vlădica Savatie s-a retras în singurătate și practic nu a mai participat la
viața Bisericii. A fost închis într-un lagăr de concentrare în timpul ocupației
și a murit în 1959 în Praga, uitat aproape de toți. Tomosul pentru crearea
Bisericii Autonome a Cehoslovaciei, pe care l-a primit în Constantinopol, a
rămas doar literă moartă.
În timpul ocupației,
Biserica lui Gorazd a fost dizolvată oficial și (din nou) s-a împrăștiat. În
anii grei care au urmat sfârșitului celui de-al Doilea Război Mondial, Biserica
a reînviat sub jurisdicția Patriarhiei de Moscova, care, într-un final, i-a
acordat autocefalia în 1951, ale cărei teritorii includeau nu doar ținuturile
istorice cehe, unde a activat mai înainte Biserica lui Gorazd, ci și Slovacia.
Astfel, Moscova a devenit a treia Biserică Mamă pentru noi. O problemă aparte a
acelei vremi a fost că Biserica avea atunci câteva sute de mii de membri pe hârtie,
dar marea majoritate a lor era reprezentată de populația uniată, reuniți cu
Ortodoxia în Slovacia de Est. Când activitatea Bisericii Greco-Catolice a
primit permisiunea de a se relua în 1968, atunci doar aproape 100.000 de oameni
au rămas printre membrii Bisericii Ortodoxe din Cehoslovacia. În ciuda acestui
fapt, acordarea autocefaliei a făcut posibilă dezvoltarea pe viitor a Bisericii
noastre Ortodoxe Locale.
Emiterea Tomosului de la Constantinopol
Și acum ne mutăm
de la vremurile străvechi la istoria mult mai recentă. Constantinopolul,
bineînțeles, nu a recunoscut niciodată acordarea autocefaliei de către Moscova
Bisericii cehoslovace. După căderea regimului comunist în 1989, Biserica
Ortodoxă din Ținuturile Cehe și Slovacia a început să caute să dreagă relațiile
cu Patriarhia de Constantinopol și să-și câștige recunoașterea autocefaliei.
Aceste eforturi au culminat în 1998 cu publicarea unui Tomos Patriarhal și
Sinodal prin care Constantinopolul recunoștea autocefalia noastră.
Biserica cehoslovacă a
sperat că noul Tomos va aduce o atmosferă de duh frățesc sau, cel puțin,
părintesc și dragoste reciprocă și doar va ratifica situația care deja exista
efectiv de câteva decenii. Probabil că ar fi fost așa dacă Patriarhul de
Constantinopol nu și-ar fi stricat reputația. Biserica a primit un document cu
un conținut complet diferit și răsunător. Iată câteva extrase din Tomos, dar cititorul
poate să-și facă o imagine:
Din introducere
(accentuarea autorului):
Sfânta noastră Biserică a lui Hristos, care are încredințată grija tuturor Bisericilor lui Dumnezeu și care nu lasă niciodată singuri pe vreunul din copiii ei fără protecție și niciodată nu îngăduie nimănui altcuiva să facă ceva ce nu are dreptul să facă și care, ca o Biserică vie – care trăiește viața Vieții de sus, manifestată prin învierea Domnului din morți – purtându-și slujirea, a dat în 1923 cinstea autonomiei prin emiterea unui Tomos Patriarhal și Sinodal Sfintei Biserici din Ținuturile Cehe și Slovacia, care trăiește într-un stat liber, suveran și liber, în ciuda faptului că această Biserică este mică. Din acea vreme până astăzi, Biserica Ortodoxă Locală din Ținuturile Cehe și Slovacia a existat în ciuda unor acțiuni ale ei necanonice, pe care le iertăm în tăcere, știind că orice este făcut necanonic, nu pe baza regulilor și tradițiilor Bisericii Ortodoxe, una, sfântă este lipsit de putere de la sine, este nevalid și nu va fi aprobat nici chiar până la sfârșitul veacurilor.
Astfel, actul
întemeietor al Bisericii Locale ar trebui considerat în viitor că este Tomosul
de la Constantinopol din 1923, care nu a fost niciodată viabil și Biserica nu
s-a bizuit niciodată pe el. toate tradițiile Bisericii lui Gorazd, inclusiv
suferința ei în perioada ocupației naziste și tradițiile ei de după 1945, ar
trebui să fie date uitării. Indiferent ce s-a întâmplat în această perioadă,
totul este necanonic și Constantinopolul poate pune sub semnul întrebării
oricând.
Tomosul continuă mai
departe:
D. Diaconii și preoții sunt sub jurisdicția tribunalelor de nivelul doi, episcopii – sub cele de primul nivel și sunt, potrivit sfintelor canoane, în toate privințele datoriilor lor, sub jurisdicția tribunalelor stabilite canonic, la lucrările cărora sunt invitați, prin înțelegere cu Patriarhul Ecumenic, ierarhi exclusiv din jurisdicția Bisericii Mamă, adică Tronul Ecumenic.
G. Ca semn al unității duhovnicești cu Biserica Mamă, Biserica din Ținuturile Cehe și Slovacia primește Sfântul Mir de la Patriarhia Ecumenică.
H. Prima și cea mai importantă menire a Sfântului Sinod este de a supraveghea curăția credinței ortodoxe și comuniunea în Duhul Sfânt cu Patriarhia Ecumenică și cu celelalte Biserici Ortodoxe. În același timp, este obligat să apeleze, în eventualitatea unei neglijențe, nu doar la Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice, ci la Sinodul mai mare, lărgit, convocat în acest scop prin grija Patriarhiei Ecumenice și prin inițiativa celei din urmă.
I. Cât privește temele generale și chestiunile cu caracter bisericesc, dincolo de posibilitățile Bisericilor Ortodoxe Locale, Preafericitul Arhiepiscop de Praga și a toate Ținuturile Cehe și Slovacia are dreptul, de asemenea, să apeleze la Sfântul nostru Tron Patriarhal Ecumenic, care este în comuniune cu toți episcopii ortodocși, drept învățând cuvântul adevărului. Patriarhia Ecumenică va cere Bisericilor surori opiniile și pozițiile lor.[1]
În principiu, Tomosul dă
independență Bisericii Ortodoxe din Ținuturile Cehe și Slovacia, dar, în
același timp, în cazurile de judecată cu asupra episcopilor și în chestiuni
larg-bisericești o pune în dependență completă față de Patriarhia Ecumenică.
Manifestarea exterioară a acestei situații este obligația de a primi Sfântul Mir
de la Patriarhia Ecumenică.
Astfel, Constantinopolul
a devenit deja a patra Biserică Mamă a noastră. Oricum, Biserica noastră,
independentă până astăzi, care era într-o poziție de a-și rezolva singură
treburile administrative, prin primirea Tomosului a devenit Biserică
subordonată Constantinopolului în chestiuni esențiale și, mai mult, trebuie să
apere interesele și pozițiile Patriarhiei Ecumenice la întrunirile largi
bisericești.
Nu e de mirare că
Biserica noastră nu a știut ce să facă cu Tomosul și nu l-a adoptat niciodată.
Toți, îmi pare, sperau să fie mulțumit Constantinopolul cu emiterea lui și că
în viitor totul va rămâne ca înainte.
Evenimentele din 2013
Cincisprezece ani
după confirmarea autocefaliei în 1998, într-adevăr nu s-a întâmplat nimic. În
orice caz, cu primul prilej, Patriarhia de Constantinopol s-a dat pe față și a
început să-și ceară drepturile. Această ocazie a intervenit în 2013, după
demisia Mitropolitului Hristofor (Pulec). Au început discuții apoi despre
alegerea noului Arhiepiscop pentru Scaunul vacant de Praga. În ciuda faptului
că, potrivit statutului nostru, la vremea aceea nici Arhiepiscopul de Praga,
nici cel de Prešov nu puteau fi aleși ca Întâistătători ai Bisericii (și, după
o lege nescrisă la vremea aceea, ierarhul slovac [Prešov] era următorul în
ordine), din punctul de vedere al Constantinopolului, doar Arhiepiscopul de
Praga putea fi ales drept cap al întregii Biserici. În acest sens, Patriarhia
de Constantinopol a fost foarte interesată de ocuparea Scaunului de Praga.
În această situație
agravată, unul din posibilii candidați pentru alegerea de Arhiepiscop de Praga
– Arhiepiscopul Simeon de Olomuc-Brno și Locum
Tenens al Tronului mitropolitan ca fiind ales de Sinodul Bisericii
Ținuturilor Cehe și Slovaciei – a făcut apel la Patriarhia de Constantinopol pentru
ajutor. Intruziunea Constantinopolului în viața Bisericii Ținuturilor Cehe și
Slovaciei datează de la acest moment. Baza pentru negocieri era, bineînțeles, Tomosul
din 1998.
În 19 octombrie 2013, s-a
ținut a doua întrunire eparhială a Episcopiei de Praga, la care trebuia să fie
ales, după prima întâlnire eparhială fără succes, potrivit statutului Bisericii
noastre Ortodoxe Locale, un nou Arhiepiscop de Praga (era necesară o majoritate
de două treimi din delegații prezenți – clerici și mireni aleși după parohii
individuale – pentru alegerea episcopului). Erau doi candidați pentru post: Vlădica
Gheorghe (Stransky) de Košice-Mihalovce și Arhimandritul Dorotei (Raptsun). Reprezentantul
Patriarhiei de Constantinopol, Mitropolitul Emanuel de Franța, a venit la
întâlnire ca oaspete.
Chiar înainte de
alegere, Vlădica Emanuel a cerut cuvântul. Toți din biserică se așteptau la un
salut de încurajare părintească. Dar, în schimb, Mitropolitul a avut unele
cuvinte dure: Patriarhia de Constantinopol nu ar recunoaște alegerea nici unuia
dintre candidații propuși – Vlădica Gheorghe din cauză că apăruseră unele bârfe
despre el online și Păr. Dorotei din cauză că fusese tuns ca monah doar cu o
lună sau două înainte.
Trebuie subliniat că amândoi
candidații fuseseră recunoscuți anterior drept competenți canonic de Sfântul
Sinod al Bisericii noastre Ortodoxe Locale (condus de Mitropolitul interimar
Simeon) și aceasta, bineînțeles, era o condiție necesară pentru nominalizarea
candidaturii lor.
Ca martor al acestor
evenimente, trebuie să adaug faptul că acuzațiile la adresa Vlădicăi Gheorghe (prea
dezgustătoare pentru a scrie despre asta aici) erau publicate pe unul sau două
site-uri care au fost create special în această perioadă de criză bisericească
și autorii lor erau în stare să spună orice. Nu doar eu, ci alții, care-l
cunoșteau personal pe Vlădica Gheorghe, nu au crezut niciodată aceste zvonuri,
care nu aveau nici o urmă de dovezi. În orice caz, în perioada alegerii,
Patriarhia de Constantinopol a considerat aceste motive suficient de
concludente pentru a refuza să-l recunoască pe Vlădica Gheorghe în caz că va fi
ales, fără alte proceduri suplimentare.
Într-adevăr,
Arhimandritul Dorotei fusese tuns ca monah nu cu mult înainte, după divorțul (pe
care Vlădica Emanuel nu l-a indicat ca un punct de restricție), dar vorbim
despre un preot vrednic cu mulți ani de slujire – unul dintre cei mai buni din
eparhia noastră.
Discursul
Mitropolitului Emanuel a șocat total pe delegații prezenți, laici și mireni,
torpilând întreaga adunare. Alegerea a început într-o atmosferă atât de
inadecvată și nici unul dintre candidați nu a primit cele două treimi din
voturi necesare. Toate astea au condus la confuzia ulterioară din Biserica
noastră Locală.
Următoarea intervenție a
Constantinopolului nu a durat mult până să vină. A fost o întâlnire a Sfântului
Sinod al Bisericii Ortodoxe a Ținuturilor Cehe și Slovaciei în Praga, în
decembrie 2013. A fost condusă de Arhiepiscopul Simeon de Olomuc-Brno ca Locum Tenens al Tronului mitropolitan.
Printre membri a fost Arhiepiscopul Rostislav de Prešov, Arhiepiscopul Gheorghe
de Košice-Mihalovce și Episcopul Vicar de Moravia, Ioachim de Hodonin. Scaunul
Arhiepiscopal de Praga era încă vacant.
Vlădica Simeon, ca Locum Tenens, a invitat doi episcopi din
Patriarhia de Constantinopol la întâlnire: Mitropolitul Emanuel, menționat
înainte, și Mitropolitul Arsenie de Austria. Cu ajutorul lor, a încercat să-și
pună în practică planurile. Vlădica Ioachim a primit o notificare scrisă de concediere
și a fost exclus din Sinod, iar Vlădica Gheorghe a fost amenințat cu acțiuni în
judecată bisericească (pentru bârfele menționate anterior de pe internet). Judecata,
dacă ar fi ajuns să fie întreprinsă, s-ar fi ținut fără îndoială în duhul
Tomosului, cu participarea unor judecători din partea Patriarhiei de
Constantinopol.
Dar, în final,
întâlnirea a luat o turnură neașteptată pentru unii. A ajuns Mitropolitul Ilarion,
de la Patriarhia Moscovei, pe care-l invitaseră cei trei episcopi rămași,
conștienți de participarea delegaților de la Constantinopol și în anticiparea a
ceea ce urma să se întâmple. Vlădica Ilarion s-a pus de acord repede cu
reprezentanții Constantinopolului ca nici o parte să nu intervină în întâlnirea
Sinodului și să dea șansa Bisericii noastre autocefale să-și rezolve singură
treburile. Drept rezultat, Arhiepiscopul Simeon a fost scos de pe postul de Locum Tenens de Sinod și a fost ales în
locul său Arhiepiscopul Rostislav de Prešov. În orice caz, Vlădica Simeon nu a
recunoscut că această decizie a fost în acord cu statutul și a continuat să se
prezinte ca Locum Tenens.
S-a adus lumină în rolul
Patriarhiei de Constantinopol, care a intervenit în acest caz la cererea
Arhiepiscopului Simeon, prin scrisoarea Patriarhului Bartolomeu către Vlădica
Simeon din 23/12/2013 (protocol Nr. 1127), care, printre altele, spune
următoarele (sublinierea autorului):
De aceea, Modestia noastră și-a trimis Exarhul, pe Preasfințitul Emanuel de Franța, pe baza unei invitații formale potrivit articolului 9 al Tomosului de autocefalie, exprimată în scrisoarea Preasfinției Voastre din 10 octombrie, cu autoritatea de Locum Tenens, în care îndreptățiți să „se completeze numărul episcopilor membri ai Sfântului Sinod al Bisericii voastre”, așa încât deciziile adoptate de Sinod să îndeplinească cerințele sfintelor canoane ale Bisericii noastre Ortodoxe. O astfel de decizie, care privea înlocuirea Scaunului vacant din Praga, ce s-a dovedit ulterior a fi imposibilă, de vreme ce candidații propuși pentru această poziție nu au întrunit cerințele expuse de sfintele canoane, după cum a informat Mitropolitul Emanuel al Franței în lungul și detaliatul său raport.
Frate drag, mărturisim că Biserica mamă a fost dezamăgită de evoluția neașteptată și neadecvată a situației. Cu toate acestea, a continuat să-și arate interesul conștiincios și binevoitor și a răspuns din nou la invitația exprimată în scrisoarea Eminenței Voastre din 22 octombrie 2013 și a trimis, la propunerea și decizia Sinodului, pe frații noștri – ÎPS Mitropolit Emanuel al Franței și Arsenie de Austria – ca observatori și consilieri care au luat parte la întâlnirea Sfântului Sinod al Preasfintei Biserici din Ținuturile Cehe și Slovacia care a avut loc pe 9 decembrie 2013, unde, în timpul sesiunii sinodale, au fost surprinși să afle că reprezentanții Preasfintei Biserici Ruse, care au apărut acolo fără invitație – și suntem interesați pe ce bază canonică (la urma urmei, de ce nu au fost invitați reprezentanți din alte Biserici Ortodoxe?) – despre care ne-au relatat reprezentanții noștri menționați mai sus.
IPS Voastră va fi desigur de acord că aceste evenimente, care nu pot fi descrise altfel, conțin dovada unei funcționări nesănătoase a sistemului sinodal și a unui regim discreționar al Bisericii Ortodoxe Locale autocefale. Acest fapt ridică diferite întrebări printre canoniștii, teologii și ierarhii instruiți și îi duce la concluzia că autocefalia Bisericii voastre Locale trece printr-o criză, întrucât criteriile canonice relevante nu sunt îndeplinite, unul dintre cele mai de bază, concret: abilitatea Bisericii autocefale de a se guverna prin proprii săi ierarhi, care ar trebui să fie maturi și în stare să recunoască în mod canonic pe membrii săi drept egali și, de asemenea, să recunoască pe Întâistătătorul și primul său Ierarh din mijlocul ei. Aceasta aduce Biserica mamă în situația disperată de a căuta alte mijloace de a rezolva această situație ilegală, care are deja loc și crește constant, atât în conformitate cu sfintele canoane, cât i cu tradiția confirmată istoric a Bisericii.
Concluzia logică a
acestei stări de fapt a fost că Patriarhia de Constantinopol nu doar că nu a
recunoscut îndepărtarea Vlădicăi Simeon din poziția sa, ci a continuat să-l
considere Locum Tenens și nici nu a recunoscut alegerea ulterioară a
Arhiepiscopului Rostislav drept Mitropolit, care a avut loc în Sinodul
Bisericii Ortodoxe a Ținuturilor Cehe și Slovacia pe 11 ianuarie 2014 în
Prešov. Toate acestea au condus la o schismă de facto în Biserică ce s-a
împrăștiat în principal în eparhia Olomuc-Brno și, într-un grad mai mic, în
eparhia de Praga.
Într-un final,
Patriarhia de Constantinopol a pus sub semnul întrebării poziția canonică a
Bisericii noastre Locale, nerecunoscând în aprilie alegerea Mitropolitului
Rostislav.
Mesajul oficial al Patriarhiei
de Constantinopol:
Cu privire la Biserica Ortodoxă autocefală din Ținuturile Cehe și Slovacia, Patriarhia Ecumenică a ajuns la o înțelegere astăzi și declară următoarele:
I. Alegerea noului Întâistătător al Bisericii, ca urmare a vacantării Scaunului de Arhiepiscopul Hristofor, a avut loc fără recunoașterea Patriarhiei Ecumenice și a altor Biserici Ortodoxe din cauza recunoașterii unor acțiuni necanonice în ținerea acestei alegeri.
II. Din acest motiv, orice acțiune succesivă susținută de această Biserică, pornind de la ultima alegere a ierarhiei acestei Biserici, este necanonică și nerecunoscută de Patriarhia Ecumenică.
III. Patriarhia Ecumenică, fiind Biserica Mamă a acestei Biserici, este gata să contribuie la rezolvarea situației triste care a apărut acolo și invită toate părțile prezente să continue aceste negocieri cu Biserica Mamă pentru a găsi o rezolvare potrivită și pentru a preveni orice acțiuni care ar putea complica mai departe situația prezentă mai degrabă regretabilă din această Biserică.
Patriarhia Ecumenică, 1 aprilie 2014
Înregistrată de șeful Secretariatului Sfântului Sinod
Patriarhul Bartolomeu
chiar a trimis personal o scrisoare Ministrului Culturii din Republica Cehă
pentru a împiedica statul să-l recunoască pe Arhiepiscopul Ioachim de Praga,
desemnat de Sfântul Sinod. În final, Ministerul nu l-a recunoscut pe Vlădica
Ioachim, provocând prin aceasta probleme imense în Biserică.
Consulatul General al
Republicii Cehe din Istanbul, nr. de înregistrare 336/2014
Ministerul Culturii
CR, nr. de înregistrare 24399/2014
Excelenței Sale
Daniel German, Ministrul Culturii din Republica Cehă
Excelența Voastră,
Cu un sentiment de adâncă tristețe și de mare îngrijorare, Vă adresăm acest mesaj patriarhal și am dori să vă informăm confidențial despre situația tristă în care Biserica noastră fiică, Biserica Ortodoxă autocefală din Ținuturile Cehe și Slovacia, se găsește, prin care este amenințată canonicitatea Ortodoxiei din ținutul Vostru și frica teribilă de schismă a devenit o realitate palpabilă.
…
Drept aceea, noi, ca membri ai Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice, am emis comunicatul atașat din 1 aprilie 2014, care spune că Primul Tron al Bisericii Ortodoxe, care este și Biserica Bisericii Locale de aici, împreună cu zece alte Biserici Ortodoxe autocefale canonice, în afară de Patriarhiile Moscovei și Antiohiei și Biserica Ortodoxă a Poloniei, nu recunoaște pe „Întâistătătorul” nou ales din cauza acțiunilor necanonice din timpul alegerii sale. Drept aceea, nu recunoaștem acțiunile pe care Biserica Ortodoxă din Ținuturile Cehe și Slovacia le numește „canonice”. Am dori să remarcăm faptul că „Întâistătătorul” zisei Biserici nu a fost invitat la Sinaxa capilor Bisericilor Ortodoxe la începutul lui martie. Excluderea sa din Sinaxă ilustrează evident seriozitatea întregii afaceri, de vreme ce „Întâistătătorul” este prin aceasta izolat de restul lumii ortodoxe.
…
Aceste acțiuni necanonice și imorale din partea ierarhilor Bisericii Ortodoxe din Ținuturile Cehe și Slovacia, care-i guvernează astăzi treburile, au întristat profund Patriarhia Ecumenică și pe noi personal. Iresponsabilitatea, lipsa de cugetare și lipsa de prudență și moralitate bisericească în administrarea unei Biserici Locale strică unitatea întregii Biserici Ortodoxe. În ciuda faptului că provoacă durere, Patriarhia Ecumenică va considera necanonice viitoarele acțiuni ale Bisericii Ortodoxe din Ținuturile Cehe și Slovacia până la găsirea unei rezolvări canonice. Credem că organismele civile ale țării Voastre vor luat în considerare această situație când va luat decizii cu privire la recunoașterea organismelor bisericești de către stat.
Schisma din Biserica Ceho-Slovacă
(care a fost cauzată în mare parte de acțiunile Patriarhiei de Constantinopol)
au dat acelei Patriarhii prilejul de a acționa ca un judecător între cele două
părți. A avut loc un număr de negocieri de-a lungul timpului, la care
Patriarhul Bartolomeu și ierarhii săi au acționat, în principiu, ca judecători.
Este o evidență faptul că partida reprezentată de Mitropolitul Rostislav, inclusiv
majoritatea Bisericii noastre Locale, nu a fost niciodată de acord cu această
ambiție a Constantinopolului; în orice caz, a luat parte la negocieri, depunând
toate eforturile pentru a atinge un armistițiu și unificare și pentru a apăra
autocefalia noastră printr-o poziție clară.
Primele negocieri s-au
ținut la 1 martie 2014 în Constantinopol, fără rezultat. Unele modificări au
apărut în perioada următoare printre care cea mai importantă a fost excluderea
Vlădicăi Ioachim din Scaunul de Praga, cu alegerea ulterioară a Starețului
Mihail (Dandar) în acest scaun. A fost recunoscut de stat. Oricum, aceasta nu a
rezolvat problema schismei bisericești din Biserica noastră Locală.
Relația cu
Constantinopolul s-a deteriorat chiar mai tare după ce au intrat în posesia
unor înregistrări în secret ale unor declarații neprotocolare ale
Mitropolitului Rostislav, aruncate în înfierbântarea indignării la o întâlnire
neoficială, pe seama Patriarhiei de Constantinopol. Pe 25 august 2015
Patriarhul Bartolomeu a trimis o scrisoare „către Secretariatul Central al
Sfintei Biserici Ortodoxe autocefale din Ținuturile Cehe și Slovacia” (nr. de protocol
836), în care, printre altele, scrie:
De aceea vă aduc în atenție astăzi evenimentele menționate mai sus, despre care au fost informate și Sfintele Biserici Ortodoxe Locale, că Patriarhia Ecumenică nu mai poate arăta milostivire (iconomie) bisericească în rezolvarea chestiunilor care s-au adunat în Biserica Ținuturilor Cehe și Slovaciei, cu privire la alegerea Întâistătătorului ei. Drept aceea, cerem urgent ca Sfântul Sinod să convoace o întrunire a clericilor și laicilor Bisericii Ortodoxe autocefale unite din Ținuturile Cehe și Slovacia, conștientă de distrugerea spre care o îndreaptă cârmaciul Bisericii lor Locale, astfel încât să reconsidere în general problema în lumina anulării (terminării validității) alegerii – fără succes, necanonice și nerecunoscute de întreaga lume ortodoxă – a Mitropolitului Rostislav menționat mai sus în postul de Întâistătător al acestei Biserici și să treacă la alegerea unui nou Întâistătător în conformitate cu decretele Tomosului Patriarhal din 1998 și cu statutul existent al Bisericii din Ținuturile Cehe și Slovacia. (Nota autorului: Deși documentul vorbește despre „Mitropolitul” Rostislav, potrivit terminologiei grecești, are în minte titlul de Episcop de Prešov, în orice caz, nu de cap al întregii Biserici Locale).
Se părea că orice cale
spre un armistițiu era blocată, după cum scria Patriarhul Bartolomeu în
scrisoarea sa. În orice caz, în această perioadă au atins apogeul discuțiile
inter-bisericești din ajunul Marelui Sinod Pan-Ortodox din Creta.
Neparticiparea uneia din Bisericile Locale la discuții ar fi putut complica
pregătirea lui. Biserica Ortodoxă Rusă a adoptat o poziție clară în vremea
aceea, că Sinodul nu putea să fie ținut fără participarea vreuneia din
Bisericile Ortodoxe Locale. În final, Constantinopolul a decis să dea un pas
înapoi cumva de la declarațiile sale radicale și a promis să aplaneze pașnic
chestiunea.
În această privință,
următoarea întâlnire a ambelor părți a fost ținută în Constantinopol pe 12
ianuarie 2016, unde au ajuns în sfârșit la o înțelegere, care este compromisul
actual, dar în perspectiva viitorului ar putea fi o victorie a Patriarhiei de
Constantinopol. Protocolul negocierilor este dat mai jos (accentuarea
autorului):
Practikon (Protocolul
întâlnirii)
Pe 12 ianuarie 2016, la Patriarhie, sub președinția IPS Mitropolit Ioan de Pergam și cu participarea IPS Mitropolit Maxim de Silivria și a Arhimandritului Bartolomeu (Samaras), Secretarul General al Sfântului Sinod, s-a ținut o întâlnire a comisiei speciale, care s-a întâlnit separat cu fiecare parte separat la instrucțiunile Sinodului și apoi cu cele două delegații autorizate ale părților aflate în conflict ale Bisericii Ortodoxe din Ținuturile Cehe și Slovacia, conduse de IPS Arhiepiscop Mihail de Praga[2], reprezentantul IPS Arhiepiscop Simeon de Olomuc-Brno, și IPS Arhiepiscop Gheorghe de Košice-Mihalovce, reprezentantul IPS Arhiepiscop Rostislav de Prešov. Scopul întâlnirii a fost de a găsi o soluție la problemele care necăjesc această Biserică în recunoașterea alegerii anterioare a IPS Rostislav ca Mitropolit al ei, care, pentru motive canonice bine cunoscute, nu a fost recunoscut de Patriarhia Ecumenică și alte Biserici Ortodoxe, precum și de prima din părțile conflictuale menționate mai sus, care a informat Patriarhia Ecumenică despre ea.
După un schimb de opinii între membrii Comisiei Patriarhale și delegațiile menționate mai sus, s-a decis că, pe baza iconomiei, recunoașterea alegerii IPS Rostislav de Prešov ca Întâistătător al acestei Biserici este posibilă dacă sunt întrunite următoarele condiții:
1. IPS Arhiepiscop Rostislav de Prešov va cere public iertare pentru remarcile indecente și insultătoare făcute la adresa Patriarhiei Ecumenice – Biserica mamă a Bisericii Ortodoxe din Ținuturile Cehe și Slovacia, de la care a primit credința creștină și față de persoana onorabilă a Patriarhului Ecumenic și față de Bisericile Ortodoxe vorbitoare de limba greacă.
2.Ambele părți aflate în conflict ale Bisericii din Ținuturile Cehe și Slovacia consideră că doar Tomosul Patriarhal și Sinodal emis în 1998 de Patriarhia Ecumenică este valid cu privire la declararea și binecuvântarea autocefaliei acestei Biserici (nr. de protocol 1058, 27 august 1998).
3.Va fi creată comisie comună a delegațiilor Patriarhiei Ecumenice și a Bisericii din Ținuturile Cehe și Slovacia (cu participarea reprezentanților ambelor părți separate de până acum), a cărei sarcină va fi să adapteze articolele Statutului în conformitate cu prevederile Tomosului Patriarhal și Sinodal menționat mai sus, emis în 1998, și să impementeze în Statut Tomosul, documentul fondator al Bisericii autocefale din Ținuturile Cehe și Slovacia, și să revizuiască în general Statutul pe baza sfintelor canoane, cu scopul de a asigura unitatea și o viață normală ecleziastică în această Biserică.
4. IPS Mitropolit Simeon de Olomuc-Brno va fi recunoscut legal drept Mitropolitul canonic al Bisericii din Ținuturile Cehe și Slovacia, exercitându-și liber toate drepturile în eparhia sa și în Sfântul Sinod al Bisericii din Ținuturile Cehe și Slovacia, care decurg din sfintele canoane și din Statutul acestei Biserici.
5. Pe baza iconomiei, prin crearea unui precedent canonic, Ieromonahul Mihail (Dandar) și Arhimandritul Isaia (Slaninka) vor fi recunoscuți drept ierarhi canonici, primul ca Arhiepiscop de Praga și ultimul ca Episcop Vicar pentru Mitropolitul de Olomuc-Brno, cu titlul de Episcop de Šumperk.
6. Ambele grupări își asumă datoria în fața lui Dumnezeu și a Bisericii mamă să respecte și să urmeze cele declarate mai sus fără abatere, să respecte poziția și slujirea în Biserică a tuturor clericilor și monahilor ce aparțin ambelor părți menționate anterior, fără să facă pași care ar putea încălca mai departe unitatea Bisericii Ortodoxe din Ținuturile Cehe și Slovacia și să restabilească clerul și monahii concediați în perioada conflictului de pe pozițiile anterioare.
Mulțumită acestui
compromis, Constantinopolul a recunoscut pe Mitropolitul Rostislav ca
Întâistătător al Bisericii Ortodoxe a Ținuturilor Cehe și Slovacia și a fost în
stare să ia parte imediat la întâlnirea din ajunul Sinaxei care, la invitația
Patriarhului Bartolomeu, a avut loc în Elveția, la Chambésy, pe 21-28 ianuarie
2016. O delegație din partea Bisericii noastre Locale a luat parte ulterior la
Sinodul Pan-Ortodox din Creta.
Datorită acesteia, a
fost posibilă calmarea schismei în Biserica noastră, deși o neînțelegere
continuă încă și în eparhia de Olomuc-Brno există preoți care au fost alungați
din slujirea lor pentru loialitatea față de Sfântul Sinod, care, contrar
înțelegerilor, nu au fost primiți înapoi în slujirea lor. Același lucru este
valabil pentru obștea de surori a Mănăstirii din Vilémov.
Principalul lucru pe
care a reușit să-l câștige Constantinopolul a fost înțelegerea asupra
armonizării prevederilor din Tomosul din 1998 cu Statutul Bisericii Ortodoxe
din Ținuturile Cehe și Slovacia. Proiectul de a încorpora Tomosul a fost
aprobat la întâlnirea comună din Constantinopol din 14 aprilie 2016. Acum, în
spiritul Tomosului, Biserica noastră autocefală este obligată să ceară punctul
de vedere al Constantinopolului pe o serie de chestiuni, procesele asupra
episcopilor trebuie să se deruleze cu participarea ierarhilor
Constantinopolului și episcopii pot face apel la Constantinopol. Unele
prevederi asigură posibilitatea, în situația unei probleme în Biserica Locală,
ca Patriarhia Ecumenică să intervină activ în viața Bisericii Locale.
Autocefalia Bisericii noastre a devenit în mare parte doar o iluzie. Doar
Consiliul întregii Biserici Ceho-Slovace, condus de Sfântul Sinod poate aproba
amendamentele la Statut, dar Consiliul nici măcar nu s-a întrunit de atunci și
nici nu sunt planuri să fie convocat. Din 2016, foarte puțin s-a făcut cu
privire la armonizarea dintre Tomos și Statut.
În concluzie, cu
permisiunea dumneavoastră, îmi permit să recapitulez rezultatele, care nu
pretind să fie obiective.
În primul rând, în 1998,
Patriarhia de Constantinopol a profitat de situația când Biserica Ortodoxă din
Ținuturile Cehe și Slovacia a venit la ea cu smerenie și dragoste, sperând să
rezolve dezacordul ei canonic și a cerut recunoașterea
autocefaliei ei. Patriarhia i-a dat un Tomos care, oricum, sub acoperirea
independenței, a urma să conducă la subjugarea Bisericii noastre Locale față de
Constantinopol. Cred și sper că Patriarhia de Constantinopol a fost condusă
atunci doar de grija și protecția tinerei și relativ micii Biserici din fosta
Cehoslovacie. Biserica noastră nu a aprobat acest Tomos și nu l-a pus în acord
cu Statutul deoarece știa foarte bine că ar însemna pierderea independenței și
negarea tradiției ei existente, creată de Sfântul Nou Mucenic Gorazd.
Într-un moment de
confuzie după demiterea Mitropolitului Hristofor în 2013, Constantinopolul a
avut prilejul să introducă prevederile Tomosului său în Statutul Bisericii
noastre Locale prin care dobândea controlul asupra ei. Și, chiar dacă în acest
caz era condusă de intenții bune, apoi totul s-a întâmplat într-un sens cu
totul opus. Dezbinarea Bisericii noastre Locale a intervenit când într-adevăr dușmanii omului vor fi casnicii lui (Mt.
10:36). Biserica noastră va purta consecințele acestei schisme multe decenii.
Dacă Patriarhiei de Constantinopol i-a păsat cu adevărat de Biserica noastră
Locală cu intenții bune, atunci în acest timp eforturile ei au dat greș. Dacă a
căutat altceva, ceea ce este foarte posibil, atunci a reușit cu prețul prăbușirii
uneia dintre Bisericile Locale. Fie să întregească fiecare tabloul pentru sine însuși
cu ajutorul lui Dumnezeu cum a fost în realitate.
Dacă au rănit pe cineva cuvintele
mele, îmi cer iertare dinainte. Îmi păstrez respectul pentru orice persoană și creștin
ortodox și, mai presus de toate, față de cinstiții episcopi care poartă sarcina
slujirii pastorale încredințată lor de Domnul Iisus Hristos.
Doctor în Teologie, Jakub Jiří Jukl Membru al Sinodului Eparhial din Praga Tradus în engleză de Jesse Dominick, apoi în românește de Ierom. Lavrentie Carp
„Biserica Ortodoxă Rusă, în persoana Patriarhului
Alexei al Moscovei și a toată Rusia și întregul Sfânt Sinod al Episcopilor, pe
considerentul petiției Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe din Cehoslovacia,
acordă acestei Biserici, care a fost până acum Exarhat al Patriarhiei Moscovei,
autocefalie.
Cu o singură inimă, Biserica Ortodoxă Rusă se
roagă Păstorului ceresc, Domnul nostru Iisus Hristos, să acorde binecuvântarea
Sa dumnezeiască surorii mai tinere în familia Bisericilor Ortodoxe autocefale,
Biserica Cehoslovaciei, și să o încununeze cu slavă veșnică.
ALEXEI, PATRIARH AL MOSCOVEI ȘI A TOATĂ RUSIA
11.23.1951” – Trad.
[2] Aici și mai departe traducem titlurile
potrivit obiceiului cehoslovac, care diferă de originalul grec deoarece în
Grecia capul unei Biserici Locale este „Arhiepiscopul” și episcopul conducător
al fiecărei localități este un „Mitropolit”.