Abia devenisem episcop când unii vechi-calendariști mă acuzau că nu am oprit pomenirea Patriarhului Atenagora, care nu învață drept cuvântul adevărului, și că nu l-am dezavuat/afurisit (απεκήρυξα) ca eretic.
Pomenirea Patriarhului la Sfânta Liturghie, în rugăciunea: „Întâi pomenește, Doamne, pe…, pe care dăruiește-l Sfintelor Tale Biserici în pace, întreg, cinstit, sănătos, îndelungat în zile și drept învățând cuvântul adevărului Tău”, după cum observă părintele Epifanie Teodoropoulos, nu are sensul unei confirmări că toate acestea sunt deja împlinite. Ea exprimă o rugăciune ca Domnul să-i dăruiască Episcopului sau Patriarhului pace sufletească, sănătate trupească, bună faimă și o învățătură întru totul ortodoxă.
Patriarhul Atenagora, fără îndoială, săvârșise acte care îl puneau departe de cugetarea ortodoxă. De aceea mi se cerea să-l declar eretic, să-l șterg din diptice și să încetez pomenirea lui.
Le-am răspuns că unele dintre acțiunile Patriarhului reprezentau încălcări ale sfintelor canoane, care, dacă s-ar dovedi adevărate, atrag caterisirea. Dar cine avea competența să-i aplice această pedeapsă? Organul competent pentru judecarea clericilor este Sinodul, iar pentru Patriarhul Ecumenic, Ierarhia (Sinodul) Bisericii Ortodoxe. Din nefericire însă, el nu a fost adus înaintea acesteia spre judecată și, astfel, a rămas pe tronul patriarhal.
După cum spunea vrednicul de pomenire mitropolit Hrisostom Kavuridis, fostul mitropolit al Florinei și arhiepiscop al vechi-calendariștilor, caterisirea și afurisirea se împart în „potențiale” (δυνάμει) și „efective” (ἐνεργείᾳ).
Un cleric care s-a abătut de la ortodoxie, până la judecarea lui de către un Sinod, poate fi considerat caterisit în mod potențial; însă caterisit în mod efectiv devine numai după hotărârea sinodală. Același lucru îl spune și Sfântul Nicodim Aghioritul în Pidalion (într-o notă la canonul 3 apostolic).
Acestea sunt valabile pentru acțiunile necanonice ale Patriarhului. Adică, pentru încălcarea sfintelor canoane, el putea fi socotit caterisit în mod potențial, dar nu și în mod efectiv.
Dar existau și acțiuni ale sale care atingeau dogmele. În acest caz, deoarece propovăduia „cu capul descoperit” învățături antiortodoxe, nu mai era necesară o hotărâre prealabilă de caterisire din partea unui tribunal sinodal competent. Caterisirea intervine automat, potrivit Canonului al 15-lea al Sinodului I-II, canon pe care și eu, pe când eram predicator, îl invocasem și cerusem ierarhilor din Grecia de Nord să-l aplice și să întrerupă comuniunea cu Patriarhul Ecumenic.
De ce acum, mă întrebau ei, după ce ați devenit Episcop în Grecia de Nord, nu aplicați dumneavoastră înșivă acest canon și nu întrerupeți legătura duhovnicească cu Patriarhul?
Răspuns: Continui să cred ceea ce credeam și atunci. Totuși încă nu aplic acest canon nu pentru că mi-ar fi frică; mi-am primejduit deja în repetate rânduri tronul episcopal pentru aplicarea sfintelor canoane. Dar, deși sunt hotărât să-l aplic, tremur și mă cuprinde amețeala înaintea răspunderii pe care o port în fața lui Dumnezeu și a oamenilor pentru o faptă care ar putea provoca o zguduire în sânul Bisericii Ortodoxe.
De aceea cercetez și cântăresc această problemă tot mai adânc și aștept încredințarea conștiinței mele, care să mă convingă cu putere că a sosit ceasul.
Privesc cu atenție și cu neliniște evoluția situației. Văd că și alți ierarhi ai Bisericii Greciei sunt îngrijorați și se întreabă: Încotro mergem? Vremurile noastre poartă în ele ceva înfricoșător. Îmi pregătesc continuu sufletul, turma încredințată mie și sufletele cititorilor mei apropiați pentru ceasul critic al Ortodoxiei. Fie ca Domnul să îndepărteze de la noi acest pahar amar! Fie ca unitatea să nu fie sfâșiată prin împlinirea dorințelor ascunse ale unor conducători ecumeniști ai Bisericii!
În orice caz, când și cum voi aplica canonul amintit mai sus nu-mi vor dicta persoane iresponsabile, ci propria mea conștiință, ascultând totodată și glasul acelui popor care a luptat împreună cu mine în zile de grea încercare (Canonicitatea alegerii și hirotoniei mele, Atena, 1990, p. 144-151).
Întreruperea pomenirii patriarhului Atenagora
În cele din urmă, oprirea pomenirii s-a făcut (martie 1970).
Aplaud fapta Mitropolitului Ambrozie al Elefterupolei, care a oprit pomenirea Patriarhului Atenagora din cauza declarațiilor sale mai noi privind împărtășirea din același potir, primat, infailibilitate și Filioque. Oprirea se va extinde cumva. Și alți ierarhi se pregătesc să protesteze. Situația devine tot mai tensionată. Scandalul ia proporții. Prestigiul Patriarhiei scade. Se apropie o înfricoșătoare ruptură a unității lumii ortodoxe, iar după aceasta va urma o ruină duhovnicească.
Iată roadele dialogului început între papă și patriarh. Acest dialog este o cursă vicleană a papismului ca să destrame Ortodoxia.
Sfântul Sinod Permanent, după cum au observat și alții, nu poate face față situației. Este necesar să fie convocată întreaga Ierarhie (Sinodul plenar) a Bisericii Greciei. Sunt convins că, în această problemă de importanță capitală, ea va înfiera cu o unitate admirabilă abaterile de la principiile Ortodoxiei și va adresa un mesaj întregii lumi ortodoxe, care este profund dezamăgită de acțiunile necanonice și neortodoxe ale Patriarhiei Ecumenice. Poate că Patriarhul, confruntat cu primejdia de a fi condamnat de întreaga Ierarhie, își va veni în fire.
Sfântul Sinod Permanent ar fi trebuit, imediat după publicarea înfricoșătoarelor declarații ale Patriarhului despre primatul și infailibilitatea Papei, precum și despre Filioque, să se întrunească în ședință extraordinară, să-i adreseze Patriarhului întrebarea dacă aceste declarații sunt autentice sau nu și să liniștească poporul ortodox.
Ierarhii care au protestat sau chiar au încetat pomenirea nu numai că sunt lipsiți de orice vină, ci sunt și vrednici de laudă, deoarece au interpretat corect canonul 15 al Sinodului I-II.
S-a creat o gravă problemă de credință și de judecată a conștiinței ortodoxe, pe care numai întreaga Ierarhie o poate soluționa. Vocile necredincioșilor, ateilor, spiritiștilor, masonilor care se ridică împotriva ierarhilor protestatari, care sunt reci și nepăsători și aparțin Bisericii Ortodoxe doar în registrele de stare civilă, trebuie disprețuite ca lătratul unor căței, așa cum ne-au învățat vrednicii de pomenire apărători ai Ortodoxiei. Să-i ascultăm pe fiii credincioși ai Ortodoxiei, care, din toate colțurile Greciei, își îndreaptă cu neliniște privirea către păstorii lor, cerând o apărare hotărâtă a bunei-credințe moștenite de la Părinți (Bilanțul unei perioade de patru ani, Atena, 1971, pp. 123–125).
După întreruperea pomenirii (februarie 1973)
Suntem acuzați că nu respectăm Patriarhia, deoarece am întrerupt, în mod cu totul arbitrar, pomenirea numelui Patriarhului.
Nu. Cei care spun că am făcut-o „în mod cu totul arbitrar” nedreptățesc adevărul. Realitatea este tocmai dimpotrivă.
Dacă veți deschide Pidalionul și veți studia Canonul 15 al Sinodului I-II, veți vedea că am întrerupt pomenirea Patriarhului nu „în mod cu totul arbitrar”, ci «cu totul canonic».
Am întrerupt-o după înfricoșătoarele sale declarații despre primatul și infailibilitatea papei, despre Filioque șamd. Cu „capul descoperit” se propovăduiau, la scară mondială, învățături antiortodoxe, condamnate de o mulțime de Sinoade.
Noi, cei trei Mitropoliți din Grecia de Nord, care, cu durere sufletească, am procedat la întreruperea pomenirii Patriarhului, am declarat, printr-un memoriu adresat Sfântului Sinod, că, dacă Patriarhul ar dezminți declarațiile respective, noi am relua pomenirea.
Dar, din nefericire, acela a rămas în convingerile sale rătăcite. Faptul că Sfântul Sinod, în ciuda tuturor presiunilor la care a fost supus, nu a mers până la a aplica sancțiuni împotriva noastră dovedește că a recunoscut în adânc corectitudinea acțiunii noastre.
Prin această faptă am adus chiar un serviciu de cea mai mare importanță Patriarhiei, deoarece ea a constituit o frână pentru Patriarh, care se îndrepta cu repeziciune, ca un proiectil, spre o unire pripită cu romano-catolicii. (Răspunsuri pe teme bisericești, Atena, 1973, p. 49-50).
Merită să adăugăm aici o scrisoare a Părintelui Arhimandrit Epifanie Teodoropulos din acele zile, care a fost și el menționat mai sus de Mitropolitul Augustin. De menționat că a fost oprită comuniunea nu doar cu Atenagora, Patriarhul Ecumenic din acei ani, ci și cu alți episcopi ecumeniști din aceeași Patriarhie. În plus, tonul textului este unul sever, ceea ce arată că nu a fost indiferent, nici opozant al zelotiștilor cu care se confrunta în acel timp și cărora le răspundea că pomenirea episcopului nu reprezintă o adeziune la abaterile sale:
«A fost publicată ieri știrea că încă doi Arhierei, Policarp de Siatisti și Iacov de Mitimni, au încetat să-l pomenească pe Patriarhul Ecumenic, după cum procedaseră mai înainte Mitropoliții Ambrozie de Elefteropole, Augustin de Florina și Pavel de Paramithia. E de prisos să accentuăm că această faptă a celor cinci ierarhi curajoși este absolut canonică. Canonul 31 apostolic permite clericilor să oprească pomenirea Episcopului lor înainte-stătător dacă deosebesc o greșeală cu privire la «buna-credință», adică despre credința ortodoxă. Iar canonul 15 al Sinodului numit I-II nu doar că nu pedepsește, ci îi consideră vrednici «de cinstea cuvenită» pe acei Episcopi care vor opri de voia lor și «înainte de o cercetare sinodală» pomenirea Patriarhului care propovăduiește «cu capul descoperit», adică fățiș o «erezie dezavuată de Sfintele Sinoade sau de Părinți».
Este cunoscut faptul că papismul și dogmele lui eretice au fost condamnate ca erezie nu numai de Sfinții Părinți ai Bisericii, precum Marele Fotie, Grigorie Palama, Marcu Evghenicul șa, ci și de mari Sinoade care s-au întrunit în Constantinopol pe vremea lui Fotie și Mihail Cherularie, precum și de alte Sinoade ulterioare (la Moscova în 1441, la Ierusalim în 1443, la Constantinopol în 1484 șamd). Este la fel de cunoscut faptul că Patriarhul Atenagora nu pune nici un preț pe toate acestea și, prin declarațiile lui publice, odată spune că «nimic nu ne desparte» de felurite erezii ale Occidentului și altădată caracterizează drept simple «obiceiuri locale» ereziile Filioque și infailibilitatea și primatul pentru care Ortodoxia a anatematizat papismul. Deci bine și drept și conform cu sfintele canoane au oprit pomenirea lui cei cinci ierarhi. Și datoria Sfântului Sinod este nu să se ocupe cu Arhiereii păzitori ai jurămintelor lor episcopale, ci cu vrăjmașii dinăuntru ai Ortodoxiei, precum sunt Patriarhul, Iacov al Americii, Atenagora al Tiatirelor, Episcopul vicar Meliton și încă alții. Și, da, este posibil pună înainte argumentarea lipsei de competență pentru cazul punerii în judecată a celor de mai sus, totuși nu există nici o scuză pentru continuarea relațiilor cu ei din partea Bisericii noastre. Întreruperea comuniunii ei bisericești cu aceștia se impune pentru Biserica Greciei. Poate, de altfel, măsura aceasta îi va înțelepți și îi va aduce pe calea dreaptă.
Trimisă pe 4/2/1971 și publicată ca epistolă (nu întreagă) a doua zi.
Contextualizare: Fără a intra prea mult în detalii, partea de Nord a jurisdicției Bisericii Greciei ținea și încă ține onorific de Patriarhia Ecumenică. De aceea în aceste episcopii este pomenit și Patriarhul Ecumenic alături de formula Sinodul grec (formula agreată de ei după dobândirea autocefaliei). Așa se face că Mitropoliții din vremea lui Atenagora nu erau sub jurisdicția lui, dar puteau să oprească pomenirea liturgică. În perspectivă mai largă, putem observa că s-a răcit credința de la polemicile și interesul real din partea credincioșilor și episcopilor până la reacții izolate, dar luate în seamă (Sf. Marcu Evghenicul în sec. al XV-lea), apoi la altele și mai izolate, dar ignorate, cum au fost cei trei Mitropoliți din anii ’70, ca astăzi să nu mai existe decât vocile câtorva episcopi (din Cipru, Grecia și Ucraina sau Georgia), fără reacții considerabile. Practic, locul mărturisirii a rămas la nivelul a câtorva clerici și majoritatea mânați de curajul extremist. Bineînțeles că și ereziile sunt mai rafinate și mai subtil introduse, dar la fel de vătămătoare.
Patriarhul Teofil al Ierusalimului primește o arhiepiscopesă anglicană. La Fanar, ierarhi ortodocși se roagă alături de „episcopi” lesbieni. Aceasta nu este nici curtoazie, nici diplomație. Este felul în care se deschide fereastra Overton.
Sarah Mullally nu este un politician sau o figură publică. Ea este prima „arhiepiscopesă” care conduce Biserica Angliei. O întâlnire oficială cu ea din partea Patriarhului Ierusalimului – și îndeosebi o rugăciune în comun – nu este un simplu gest de curtoazie. Este o legitimizare tăcută a „hirotonirii” femeilor, un pas spre recunoașterea ei în lumea creștină.
Astfel este deschisă fereastra Overton.
Poziția oficială a Bisericilor Ortodoxe
Chestiunea „hirotonirii” femeilor a fost ridicată în Biserica Anglicană încă din 1976. În 1978, s-a ținut o întâlnire specială a Comisiei Doctrinare Ortodoxo-Anglicană în Atena. Comisia a înclus reprezentanți ai Bisericilor de Constatinopol, Ierusalim, Alexandria, Antiohia, Rusia, România, Bulgaria, Grecia, Cipru, Polonia și Finlanda – cu alte cuvinte, aproape întreaga lume ortodoxă.
În documentul final, membrii ortodocși au condamnat unanim hirotonia femeilor și au numit-o „inovație” ce nu are temei în sfânta tradiție, argumentând că „este important, de aceea, să distingem între inovații și continuitatea creatoare a Tradiției”.
Ceea ce este de o importanță deosebită este că participanții ortodocși la declarația de la Atena „nu pot privi propunerile anglicane de a hirotoni femeile ca o problemă pur internă, care nu-i privește pe ortodocși”. Ei au scris direct: „Noi, ortodocșii, privim hirotonia femeilor nu ca pe o parte a continuității creatoare, ci ca pe o încălcare a credinței apostolice și a ordinii Bisericii”.
În 2006, la o întâlnire a Comisiei Anglicano-Ortodoxe din Cipru, participanții ortodocși și-au exprimat din nou dezacordul categoric față de decizia bisericilor anglicane de a hirotoni femei.
Multe Biserici Locale au descris hirotonia femeilor drept un obstacol pentru dialogul cu anglicanii. În 2008, după ce Sinodul General al Bisericii Angliei a aprobat introducerea episcopilor femei, Biserica Ortodoxă Rusă a declarat că decizia „complică în mod semnificativ dialogul dintre creștinii ortodocși și anglicani, distanțează mai departe anglicanismul de Biserica Ortodoxă și contribuie la divizarea pe mai departe a lumii creștine ca întreg”.
Dar timpurile se schimbă.
Ce s-a întâmplat la Ierusalim
Aceasta nu a fost o banală recepție diplomatică – a fost o rugăciune în comun. Sarah Mullally însăși spune asta.
Pe site-ul oficial al Arhiepiscopului de Canterbury, ea a mulțumit Patriarhului Teofil pentru că a primit-o și a spus că „a fost un dar profund faptul de a se fi rugat împreună în acel loc sfânt, în inima poveștii creștine”.
După cum e bine știut, legea canonică ortodoxă a tratat mereu rugăciunea împreună ca pe o faptă ecleziologică serioasă. Numeroase canoane interzic strict nu doar conslujirea liturgică, ci chiar și simpla rugăciune cu cei dinafara comuniunii Bisericii. Canonul 10 apostolic declară: „Dacă cineva se va ruga, chiar și într-o casă privată, cu o persoană excomunicată, să fie și el excomunicat”.
Aici, oricum, vedem nu o simplă rugăciune cu cineva dinafara Bisericii, ci o rugăciune cu o persoană care subminează unul din principiile de bază ale preoției și promovează agenda LGBT chiar cu prețul unei scindări în propria ei biserică.
„Chiar și în interiorul Anglicanismului – o comunitate religioasă privită în general ca mai degrabă liberală – Mullally este inacceptabilă pentru mulți. Totuși un Patriarh ortodox se pare că nu vede nici o problemă în a se ruga cu ea în Locul Sfânt.”
Bineînțeles, nu se poate spune că Patriarhul Teofil a recunoscut formal hirotonia femeilor prin acest gest. Dar este o îndepărtare neîndoioasă de la tradiția apostolică și patristică.
Motivul a fost necesitatea?
De ce ar avea nevoie Patriarhul Teofil de asemenea întâlniri? Atitudinea Bisericii față de hirotonia femeilor, scindarea anglicană provocată de ea și susținerea agendei gay de către Sarah Mullally sunt lucruri bine știute. Patriarhul de Ierusalim este cu siguranță conștient de ele.
Probabil că explicația stă în starea actuală a Bisericii de Ierusalim. Și această situație este mai degrabă sumbră.
Disputa nu-i privește doar pe ortodocși. În martie 2025, capii Bisericilor creștine din Locurile Sfinte au protestat față de încercările de a-i forța să plătească taxe, avertizând că povara financiară insuportabilă ar putea amenința chiar prezența acestor Biserici în regiune.
Războiul din Gaza a înrăutățit situația. Patriarhia de Ierusalim încearcă să-i ajute pe refugiați, ceea ce necesită resurse financiare majore. Mănăstirea ortodoxă a Sf. Porfirie, de exemplu, a devenit adăpost pentru sute de civili.
Biserica Ierusalimului are nevoie de susținere internațională și asistență financiară și speră să o primească de la structuri creștine influente din Occident. Poate aceasta explică primirea caldă dată Arhiepiscopesei de Canterbury în Ierusalim.
Patriarhul Teofil ar putea face compromisuri nu pentru el însuși, ci pentru binele Bisericii. Dar nu este prea mare prețul?
Constantinopolul deschide fereastra Overton încă și mai larg
Dacă acțiunea Patriarhului Teofil poate fi explicată prin poziția dificilă a Bisericii de Ierusalim, cazul Patriarhiei de Constantinopol este cumva diferit.
Foster nu este pur și simplu o „episcopesă” – ea este și o lesbiană practicantă. A participat de asemenea și „preoteasa” episcopală Kirsten Guidero, cunoscută pentru promovarea ideologiei LGBT. Reprezentanții Patriarhiei de Constantinopol s-au rugat împreună cu toți aceștia.
Și astfel de slujbe nu par să se oprească. Dimpotrivă, dat fiind numărul de „hirotonii” de femei printre anglicani, luterani și protestanți, acest trend doar va crește. Nu se poate pune la îndoială că ierarhii de Constantinopol justifică și asemenea contacte prin aprecieri despre „binele Bisericii”.
Vechea cursă a compromisului
Ideea de „compromis pentru binele Bisericii” nu este nouă. Astăzi ea este justificată de nevoia pentru susținere financiară, sprijin internațional, dialog, pace șamd. Totul sună foarte nobil. Poate părea drept sacrificiu de sine.
Dar istoria Bisericii dă mărturie de altceva: când ierarhii au început să facă lucruri contrare față de doctrină sau morala Bisericii „pentru binele Bisericii”, rezultatul a fost opusul.
Un exemplu este Sinodul de la Ferrara–Florence din sec. al XV-lea. Constantinopolul era atunci pe punctul de a fi cucerit de turci și avea nevoie disperată de ajutor militar din partea Occidentului. Împăratul și o parte semnificativă a ierarhiei a fost de acord cu unirea cu Roma „pentru binele Bisericii și al imperiului”. Rezultatul: cetatea nu a primit nici un ajutor real, Biserica a fost împinsă spre marginea schismei și, în 1453, Constantinopolul a fost cucerit de turcii otomani.
Un alt exemplu este Declarația din 1927 a Mitropolitului Seghie (Stragorodsky) de loialitate deplină față de regimul sovietic. Încerca să salveze Biserica de la distrugere totală în furnalul represiunilor din anii 1920 și 1930. Rezultatul: persecuția doar s-a intensificat. Mii de preoți, monahi și mireni au fost arestați, exilați și executați. Mii de biserici au fost distruse. Biserica a căzut sub controlul complet al agențiilor sovietice. Consecințele acestei politici, numită mai apoi „serghianism”, nu au fost depășite până astăzi.
Compromisul în materie de doctrină și morală a condus aproape mereu la tragedie în istoria Bisericii și a subminat autoritatea Bisericii. Și opusul este adevărat de asemenea.
Sfinții au ales credincioșia
Biserica a supraviețuit nu datorită celor care au știut cum să facă înțelegeri cu cei puternici cu orice preț, ci datorită mărturisirii ferme a credinței.
Sf. Vasile cel Mare a trăit în secolul al IV-lea, când autoritățile susțineau arianismul. Credincioșii ortodocși erau scoși din biserici și trimiși în exil. Guvernatorul local Modest a încercat să-l forțeze pe Sf. Vasile să accepte arianismul. L-a amenințat pe el și pe turma lui cu confiscarea averii, tortură și moarte. Sf. Vasile ar fi putut face un compromis – mulți au făcut asta. Dar a răspuns: „Amenință pe alții, dacă poți; nimic din astea nu mă atinge”.
Sf. Maxim Mărturisitorul a trăit în sec. al VII-lea, când autoritățile susțineau erezia monotelită. Ierarhii Bisericii, unul după altul, au fost de acord să facă compromis de dragul „păcii”. Dar Maxim a spus: „Nu mă gândesc la unirea sau despărțirea romanilor sau grecilor, ci la căderea din adevărata credință”.
Sf. Marcu al Efesului a refuzat unirea cu catolicii. A stat împotriva tuturor: împăratului bizantin, papei roman și elitei politice a imperiului. Și poziția sa a salvat Biserica.
Alături de acești Sfinți au fost aceia care au propus compromisul și au explicat abil concesiile prin „circumstanțele dificile” și „binele Bisericii”. Dar adevărul lui Dumnezeu a fost de partea mărturisitorilor. Istoria a dovedit că au avut dreptate.
Ar trebui să facă un stareț compromis „de dragul obștii”?
Bineînțeles, hirotonia femeilor este departe de a fi singura provocare pe care o întâmpină Biserica astăzi. Acum există un exemplu mai ascuțit – legalizarea BOaU.
În Bisericile Locale există ierarhi bine-cunoscuți și clericii care au susținut cândva BOU canonică și apoi s-au întors complet. Nu vom analiza fiecare asemenea întorsătură – două exemple sunt suficiente: Patriarhul Teodor al Alexandriei și Mitropolitul Isaia de Tamassos al Bisericii Ciprului. Amândoi au vizitat Ucraina mai mult decât o dată, amândoi au susținut cu căldură BOU canonică și pe Mitropolitul Onufrie personal. Și apoi „au uitat” totul.
Este dureros în mod deosebit când Muntele Athos apare în acest rând – reduta monahismului, un loc în care oamenii au venit de secole în căutarea credinței nealterate.
Să examinăm argumentele a doi stareți: Bătrânul Efrem de la Vatopedi și Arhimandritul Elisei de la Simonopetra.
Arhimandritul Efrem a vorbit în mod repetat în sprijinul BOU canonice și a îndemnat pe ucraineni să rămână credincioși Mitropolitului Onufrie. Dar, după cum ne amintim, în 2019 a venit la Kiev pentru întronizarea lui Serghei Dumenko. Adevărat, nu a participat la slujba în sine: s-a îmbolnăvit subit și a părăsit imediat Ucraina. Mai apoi, comentând chestiunea BOU, starețul de la Vatopedi a spus că atoniții nu pot vorbi pe subiect deoarece Sfântul Munte este sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol și, de aceea, toate întrebările despre Dumenko ar trebui adresate acolo.
Retorica starețului de Simonopetra este și mai uimitoare.
Potrivit informației disponibile pentru UJO, Arhimandritul Elisei a spus obștii că, dacă refuză să recunoască BOU, ar putea să părăsească mănăstirea și Patriarhia de Constantinopol ar desemna un alt stareț mai „supus”. După o asemenea recunoaștere, monahii se presupune că „nu l-au lăsat să plece” deoarece le era prea drag.
Dar este scopul vieții unui monah să rămână capul unei mănăstiri cu orice preț?
Istoria Bisericii oferă nenumărate exemple de stareți sfinți care nu doar că nu s-au agățat de poziția lor, ci au căutat de voie să plece pentru a de dedica deplin rugăciunii.
Sf. Antonie cel Mare a condus un așezământ monahal, dar, împovărat de mulțimi, s-a retras departe spre răsărit, în Muntele Colzim, unde a petrecut restul vieții aproape de un izvor și câțiva palmieri.
Sf. Sava cel Sfințit, întemeietorul faimoasei lavre aproape de Ierusalim pleca în pustie în fiecare Post Mare pentru rugăciune singuratică, întorcându-se în obște numai la Praznic.
Sf. Antonie al Peșterilor, când obștea s-a adunat în jurul lui, a plecat să-și sape o nouă peșteră pentru sine în căutarea singurătății, încredințând obștea stareților desemnați.
Sf. Teodosie al Peșterilor, chiar ca stareț, se închidea într-o peșteră în fiecare Post Mare pentru rugăciune singuratică, întorcându-se la obște numai în Duminica lui Lazăr.
Sf. Serghie de Radonej, în timp ce era stareț al Mănăstirii Sfânta Treime, a părăsit în ascuns mănăstirea după un conflict cu fratele său Ștefan pentru a evita o vrajbă.
Sf. Chiril de Belozersk era arhimandrit al Mănăstirii Simonov din Moscova, dar era împovărat de slavă și a căutat singurătatea. Renunțând la stăreție, a părăsit Moscova cu monahul Terapont spre nord, spre Lacul Belo, unde a întemeiat Mănăstirea Kirillo-Belozersky. În cazul său, retragerea de dragul rugăciunii a devenit definitivă.
Acestea sunt doar câteva exemple; în realitate, există mult mai multe. Ne putem imagina pe vreunul din Sfinți făcând compromis cu conștiința pur și simplu pentru a rămâne stareț?
Cine este gata să-și sacrifice credința pentru a-și păstra poziția nu mai salvează Biserica – își salvează locul ei în ea. Oricum, drumul acela nu duce unde crede el.
Concluzie: fereastra se deschide în liniște
Ceea ce nu are loc în Biserică nu intră pe poartă. Prima dată vine o întâlnire normală, una din multe, apoi fotografii partajate. Apoi vine rugăciunea în comun – și cine, la urma urmei, va comenta față de o rugăciune pentru pace?
La fiecare pas sunt argumente rezonabile și „corecte”: nu exagera; vezi poziția dificilă a Bisericii; trebuie să fim în stare să vorbim tuturor. Pare că nu e nimic de împotrivit. Dar tocmai astfel se deschide fereastra Overton – centimetru cu centimetru.
Pericolul nu este ceea ce e evident. Biserica s-a confruntat mereu cu dușmani fățiși și a supraviețuit. Ce e mai înspăimântător e ceva mai puțin vizibil: graba păstorilor de a ceda – firește, „pentru binele Bisericii”.
Istoria a arătat de mai multe ori la ce conduce o asemenea preocupare. Unirea de la Florența nu a salvat Constantinopolul – doar i-a adus mai aproape sfârșitul. Declarația de la 1927 nu a oprit persecuția. De fiecare dată când credința a fost încălcată „pentru binele Bisericii”, prețul s-a dovedit mai greu decât dezastrul de care oamenii încercau să fugă.
Biserica a fost păstrată nu prin aceia care știau cum să facă înțelegeri, ci prin aceia care au refuzat să le facă – Sf. Vasile cel Mare, Maxim Mărturisitorul, Marcu al Efesului. În viața lor, au fost numiți încăpățânați și distrugători ai păcii Bisericii. Dar, în final, ei au fost cei care s-au dovedit că au avut dreptate.
Există o dimensiune mai adâncă pentru acestea toate. De ce suntem în Biserică, la urma urmei? Pentru a-i aranja problemele ei pământești? Nu. Suntem în Biserică pentru a învăța încrederea în Dumnezeu și să cultivăm credința în noi înșine.
Și ce este credința? Sigur nu este abilitatea de a face tocmeli sau de a face afaceri de dragul unei vieți mai calme pentru Biserică. Hristos, Capul Bisericii, va purta grijă de existența ei pământească. Menirea noastră este diferită: să ne gândim la cum să ne mântuim și cum să ne întărim credința. Aceasta îl privește pe patriarh, pe episcop și pe stareț nu mai puțin decât pe un mirean. Pe lângă conducerea Bisericii, și ei trebuie să se mântuiască.
După cum spunea Sf. Serafim de Sarov: „Agonisește Duhul păcii și mii se vor mântui în jurul tău”.
Credința noastră se întărește tocmai în momente critice – când nu există bani, când pericolul se ivește, când amenințările vin din toate părțile. Mereu a fost astfel. În limbaj bisericesc, aceasta se numește ispitire. Și ispitirile nu sunt evitate – ele sunt traversate. Sunt date pentru ca o persoană să le îndure, să se țină tare de Dumnezeu și să iasă cu o credință mai tare și o legătură vie cu El. Pentru asta sunt ele.
Tentativele de „a așterne paie” pentru Biserică sau pentru sine în Biserică se îndreaptă contra credinței. Sunt calcule pur umane unde este cerută încrederea în Dumnezeu.
Psalmistul a spus cu mult timp în urmă: „Nu vă încredeți în boieri, în fiii oamenilor, întru care nu este mântuire”.
Și iarăși: „De nu va zidi Domnul casa, în zadar se ostenesc cei ce o zidesc; dacă Domnul nu va purta grijă de cetate, în zadar priveghează cel ce o păzește”.
Toată Scriptura ne îndreaptă spre același adevăr: „Unii în care, alții în cai, dar noi în numele Domnului Dumnezeu ne vom mări”.
Să-și pună cei puternici ai acestei lumi încrederea în tragerea sforilor și aranjamente. Calea noastră este diferită, după cum ar trebui să fie.
Casa Tatălui este casă de rugăciune, nu peșteră de tâlhari. (Imagine: Apărătorul)
Biserica, această corabie în care se mântuiesc cei puțini, a avut mereu de luptat cu diferite obstacole, dintre care unul foarte important a fost, de-a lungul istoriei, pericolul ereziei. Încă din vremea apostolică au apărut primele rătăciri și devieri de la credința cea dreaptă „dată sfinților odată pentru totdeauna” (Iuda 3), pentru care a fost necesară o luptă cruntă duhovnicească.
Înainte de a face o trecere în revistă istorică, este demn de observat faptul că bătălia cu ereziile a fost una între înțelegerea ce provine din așezarea duhovnicească și răstălmăcirea care decurge din starea căzută a omenirii. Inima ce gândește în logica păcatului, a materialismului și pământescului nu poate primi cuvântul lui Dumnezeu cu toată deschiderea. Și e normal să se întâmple aceasta pentru că noimele evanghelice ale credinței țin de harul Duhul, nu de perspectiva omenească, depășesc planul rațional. De fapt, credința nu este împotriva rațiunii, ci e perfect articulată și explicabilă, însă e dincolo de granițele gândirii pământești.
Vremea apostolică
Din cuvintele Sf. Ap. Pavel, omul sufletesc (1Cor. 2: 14) și cel trupesc nu pot primi cele ale lui Dumnezeu, ci doar cel duhovnicesc. Învățătura cea sănătoasă este una vie, din descoperire, e de la Duhul Sfânt și ușor este distorsionată de gândirea viciată de păcat, de viața strict pământească. Nu doar Apostolul Pavel, ci și Ioan, Petru, Iacov și Iuda au avertizat despre pericolul ereziei, care este o potrivire deformată a revelației la nivelul înțelegerii trupești, dominate de fantezie. Iar fantezia nu poate pătrunde (Col. 2: 18) în cele ce se văd doar cu ochii curați ai sufletului și deschiși prin ungerea cea de la Dumnezeu prin care știm toate cele de folos (1In. 2: 20).
Concret, în vremea apostolică a apărut erezia iudaizanților, care doreau să păstreze ritualurile Legii Vechi și nu se puteau desprinde de umbra obiceiurilor mozaice. Această rătăcire a fost combătută la Sinodul de la Ierusalim descris în cartea Faptele Apostolilor. Însă ea a avut mare priză printre foștii evrei, chiar printre Apostoli. Este cunoscută și disputa dintre Petru și Pavel pe această temă. Atât de puternică este atracția gândirii pământești, prin puterea obiceiurilor sau anturajelor, încât nu sunt scutiți să fie luptați de ea nici cei ce s-au încredințat prin descoperiri de la Dumnezeu, cum a fost Petru.
Tot în vremea aceea a apărut și eresul nicolaiților, care schimbau harul lui Dumnezeu în destrăbălare (cf. Iuda 4).
Mai există destule indicii din scrierile nou testamentare că apostolii se confruntau cu tăgăduirea Întrupării (2In. 7). Mai precis, cu realitatea întrupării. Foarte probabil că deja este vorba despre interferența gândirii mitologice păgâne, care nu poate concepe venirea lui Dumnezeu în trup la modul real, ci doar în logica inițiatică a ezoterismului și filozofiei.
Perioada post-apostolică
După perioada primară apostolică, credința a rămas în aceleași cadre, însă ereziile au atacat din partea mitologiei păgâne îndeosebi. Adică teologia adevărată a fost tot una revelată, inspirată de Duhul Sfânt în Părinții Bisericii, însă răspândirea creștinismului în lume s-a confruntat cu obiceiurile și gândirea idolatră.
Sf. Irineu de Lyon a fost cel care a criticat cel mai temeinic ereziile gnostice din al doilea secol. Acestea îmbinau relatările și pildele evanghelice într-un sistem de altă factură, mitologic. Perspectiva unei existențe primare a unor eoni (entități superioare) care s-au scindat și s-au răcit din starea lor și au ajuns în corpuri a inclus și pe Hristos în această poveste. Însă aceasta presupunea o distorsionare extremă a adevărului. Dar nu e de mirare, pentru că acest fenomen se dăinuie și în noile mișcări religioase de astăzi, care oferă o perspectivă ezoterică asupra mântuirii și vieții spirituale, cu explicații inițiatice și energetice dubioase.
Aici trebuie punctat faptul că omul este foarte înclinat să-și folosească religiozitatea în sfera fantasticului și a mitologiei, a închipuirii fabuloase. Realitatea materială este foarte ușor explicată și acceptată prin această grilă. Curățirea minții de patimi prin nevoință și credință curată este opțiunea mult mai grea nu doar la nivel practic, ci și la nivel intelectual. Este mai la îndemână să te lași pradă explicațiilor fanteziste decât să-ți smerești gândul că nu ești în stare să pricepi încă și să pătrunzi în cele duhovnicești prin vederea dată de harul dumnezeiesc.
Origenismul
Un loc important, aparte și controversat în dezvoltarea teologiei și în apariția ereziilor l-a ocupat Origen. Mare gânditor și teolog alexandrin, de o capacitate intelectuală rară, el a fost o piatră de poticnire încă din viață pentru Biserică, dar mai ales moștenirea sa și-a spus cuvântul ulterior în veacurile următoare, chiar până în zilele noastre.
Și-a atras mare faimă prin elocința sa și prin puterea de lucru intelectual, drept pentru care a fost cinstit pe când se afla în vizită în Cezareea Palestinei și hirotonit necanonic. Ca urmare, a fost caterisit și excomunicat de Episcopul Alexandriei, Dimitrie, care i-a mai adus și alte acuzații, printre care faptul că s-a scopit în tinerețe și și-a mutilat trupul potrivit unei înțelegeri ascetice străine de Evanghelie. A murit în anul 253 după ce a suferit închisoare în timpul prigoanei lui Deciu (250).
De remarcat că el și-a atras adversitatea încă din timpul vieții și metoda sa de teologhisire a fost contestată. Deși i se pot atribui lejer unele erezii concrete, se pare că el a deviat de la adevăr pe mai multe planuri. Pe de o parte, a fost un subordinaționist clar (Fiul e mai mic decât Tatăl, iar Duhul decât Amândoi), lucru pentru care Sf. Vasile cel Mare îl considera evident înșelat, chiar dacă lua în considerare personalitatea lui și amprenta pe care și-a pus-o în viața Bisericii. Pe de altă parte, a strecurat tot felul de idei gnostice în scrierile sale, printre care preexistența sufletului, învierea fără trupuri, însuflețirea astrelor, ba a folosit din plin și asumat speculațiile rațiunii în felurite puncte teologice. Pe scurt, și-a folosit mintea proprie în tratarea diferitelor subiecte, dorind să lărgească tradiția descoperită apostolilor în loc să o aprofundeze și să rămână în marginile ei.
Deoarece a avut destui adepți chiar și după moarte, atât printre oameni bisericești de vază, cât și printre cei simpli, s-au ridicat mereu și critici aspri și care nu au acceptat influența lui nefastă. Metodiu de Olimp este unul dintre aceștia imediat după moartea sa, apoi Sf. Epifanie de Salamina, dar și foarte mulți alții. Curentul origenist a cunoscut apogeul abia în sec. al VI-lea, când a și fost pe lista de condamnări a Sinodului V Ecumenic, care s-a întrunit și pentru acest subiect ce tulbura Biserica.
A avut aderență destul de mare în rândul monahilor deoarece promova un ascetism extrem, care deriva din perspectiva teologică gnostică, ce nu punea preț deloc pe trup. Dar a avut și opozanți puternici tot în rândul călugărilor din primele veacuri în persoana Sfinților care s-au despătimit prin nevoințe duhovnicești autentice și vedeau în origenism o deturnare a moralei și credinței autentice. Astfel, Sf. Varsanufie cel Mare și Simeon cel nebun pentru Hristos sunt doar două exemple, dar au existat și alți mari Sfinți care au primit descoperiri că Dumnezeu îi ține în viață tocmai pentru a combate acest rău al rătăcirii lui Origen.
Condamnarea oficială pronunțată portretizează origenismul ca un sistem gnostic de reîntoarcere a minților supreme (eoni) la starea lor inițială spirituală din lumea decăzută materială. Una din aceste minți este prezentată a fi Hristos Însuși. Deși Origen nu a vorbit în termeni atât de clari în operele care s-au păstrat, se pare că aceasta era viziunea care îl anima de fapt. Sau este foarte posibil ca multe dintre scrierile pierdute să conțină afirmații explicite precum cele înfierate mai sus. Oricum, a rămas în percepția ortodoxă ca unul care a amestecat în teologia ortodoxă basmele sau miturile eline (conform mărturisirii palamite de credință).
El ocupă un loc important între ereticii condamnați nu doar pentru că a fost simțită nevoia unei condamnări postum și la atâta distanță după moartea sa (trei veacuri), cât pentru faptul că mulți Părinți l-au acuzat că a fost sursa tuturor ereziilor ulterioare, cum ar fi arianismul, dioprosopismul, monofizitismul și monotelismul. Practic, a luat locul lui Simon Magul din vremea apostolică, văzut ca prototip inițial al ereticilor. Din aceasta ar trebui să înțelegem că, de fapt, aceste rătăciri de mai apoi au avut la bază gândirea mitologică, bazată pe închipuire, pe o înverșunare împotriva trupului, iar nu pe curățirea minții de patimi în mod autentic, pe descoperirea de la Dumnezeu și pe inspirația harului, ci pe înșelare.
Arianism, monofizitism, monotelism
Marile erezii condamnate ecumenic (Sinoadele I-VI), adică arianismul, nestorianismul, monofizitismul și monotelismul, au fost, practic, o manifestare de împotrivire la teologia sănătoasă, revelată.
După Sinodul I Ecumenic s-a trecut la un registru ortodox de dezbatere teologică și influențele nu mai sunt din exterior, adică din partea gnosticismului și a celorlalte curente religioase magice. Însă, în fundal, confruntarea a rămas între gândirea mitologică și perspectiva minții curățite de patimi. Este greu să fie acceptată teologia sănătoasă fără influențe fantasmagorice. Astfel se poate explica disputa teologică pe explicațiile în detaliu asupra Întrupării Mântuitorului, controversa fiind împinsă mereu mai departe și mai subtil.
Astfel, deși condamnarea arianismului și proclamarea Crezului niceean ar fi trebuit să clarifice faptul că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este Cel ce S-a întrupat cu adevărat, Nestorie a venit cu teoria că au fost doi Hristoși diferiți, Unul Dumnezeu și Altul doar om. Apoi, după condamnarea acestei erezii dio-prosopiste (două persoane), a urmat confundarea firilor Domnului. Această concepție s-a regăsit prima dată la Apolinarie, fiind condamnat la Sinodul II Ecumenic (381) în plină controversă trinitară. Cum acest Sinod nu a fost recunoscut la anvergura sa decât după al IV-lea Sinod, așa se explică prelungirea disputei prin monofizitismul lui Eutihie și Dioscor. Ulterior, cu implicații politice, dezbaterile și conflictele teologice au luat forma monotelismului, care încerca să unească cele două firi ale lui Hristos măcar prin aceeași singură lucrare.
Toate aceste nuanțe ale rătăcirii încearcă să dea sau să păstreze ceva dintr-o explicație mitologică asupra întrupării Mântuitorului, adică unirea dumnezeirii Lui cu firea umană. Pe când teologia ortodoxă a subliniat un adevăr exprimat încă de Sf. Irineu (sec. II) și dus mai departe de Sf. Atanasie cel Mare: ceea ce nu a fost asumat nu a fost mântuit și, de aceea, Hristos S-a făcut om deplin, fără să înlocuiască ceva din natura umană cu ceva din cea divină.
Sinodalitatea Bisericii
Deși Sinoadele Ecumenice au fost convocate abia la ordinul împăraților după libertatea creștinismului, condamnările cu valoare ecumenică nu au început de atunci. Acest fapt este atestat de diferite canoane ecumenice ce prevăd primirea prin botez sau mirungere a diferitor eretici osândiți anterior. Acesta este un indiciu că exista deja o linie de urmat în toată Biserica pentru diferite rătăciri, căci nu se dau prescripții de primire pentru ereticii proaspăt excomunicați.
Dar există și relatări despre Sinoade cu valoare ecumenică. Spre exemplu, condamnarea lui Pavel de Samosata a fost pronunțată după două Sinoade adunate în Antiohia (264 și 269), la care au participat și episcopi din alte ținuturi. Atunci a fost înregistrată și intervenția Bisericii din Roma pe lângă împăratul Aurelian pentru a-l alunga din scaun, fapt ce indică receptarea ecumenică a condamnării.
Dar au mai fost Sinoade întrunite pentru condamnarea montaniștilor sau pe alte teme de credință chiar și până la legalizarea creștinismului de către împăratul Constantin. Detalii găsim în activitatea Sf. Ciprian al Cartaginei despre Sinoade adunate pe teme felurite, dintre care condamnarea și receptarea ereticilor a fost una de căpătâi.
Condamnarea sinodală și stingerea ereziilor
Deși condamnate sinodal de Biserică, multe erezii nu s-au stins decât după ceva timp sau se păstrează până astăzi în structuri concurente. Cu toate acestea, deciziile luate în privința lor au marcat un punct important.
Organizarea Bisericii este de așa natură, că este necesară o condamnare sinodală a ereziilor și ereticilor și eradicarea lor se produce arareori de la sine. Se cunosc câteva rătăciri care s-au stins fără o excomunicare explicită, cum ar fi hiliasmul (combătut indirect la pachet ca element în cadrul altor erezii), antropomorfismul (inițial condamnat oficial, dar reînviat și stins, se pare, de la sine sau în tumultul confruntărilor teologice cu ereziile) și teoria despre împărtășirea cu Hristos mort și Care învie în cel ce primește Sfintele Taine (sec. XI, reapărută în vremea colivazilor). Foarte posibil că sunt mai multe erezii care s-au evaporat cu timpul, fără condamnare oficială.
Pe de altă parte, organizarea ierarhică a Bisericii cere intervenția episcopatului și hotărâri sinodale în privința ereziilor. Nu este posibilă, pe de o parte, anatematizarea lor numai prin intermediul credincioșilor de rând, iar pe de altă parte, se presupune că factorii de decizie abilitați și competenți sunt episcopii. Cu toate că de multe ori înșiși ierarhii și chiar Patriarhii au devenit eretici, nu se poate trece și strica ierarhia din acest motiv. Ci poporul credincios trebuie să susțină o funcționare corectă și pe verticală.
Din aceste motive, nu doar că ereziile au fost condamnate tot mai greu la nivel sinodal, dar hotărârile luate au necesitat timp și luptă pentru a fi aplicate. Așa se face că arianismul a fost condamnat din fașă, dar a fost înlăturat foarte greu. Episcopii Eusebiu de Nicomidia și Cezareea au încercat să organizeze cu puterea imperială Sinoade care să răstoarne pe cel de la Niceea. De aceea era nevoie să fie înlăturat mai întâi Sf. Atanasie cel Mare de pe scaunul Alexandriei. Toate aceste încercări ale lor și ale urmașilor arieni au fost contracarate de Sfinții Părinți din acea vreme, printre care Sf. Vasile a ocupat un loc de frunte prin eforturile sale diplomatice și teologice. Distincția între Biserică și grupările ariene a fost clară mereu, dar luptele au condus la diferite confuzii și răsturnări de situație, trădări și tulburări felurite.
Sinodul III a marcat sfârșitul nestorianismului după doar 3 ani, însă a fost urmat de polemici intense și evoluții importante. Sf. Chiril al Alexandriei a ajuns la un acord teologic cu Ioan al Antiohiei, care explica mai bine dogma întrupării decât formulările de la Efes. Așa se face că discordiile au persistat și a fost necesară întrunirea Sinodului IV Ecumenic la doar 20 de ani, după ce între timp avuseseră loc câteva Sinoade tâlhărești și confruntări urâte între Arhimandritul Eutihie (din Constantinopol), susținut de Dioscor al Alexandriei, și episcopii ortodocși.
Însă nici hotărârea de la Calcedon nu a fost receptată peste tot, ci au persistat tot felul de poziționări și negocieri teologice, influențate chiar și de factorii politici. Așa se face că a fost nevoie de Sinodul V care nu a făcut decât să confirme din nou deciziile calcedoniene.
Nu în ultimul rând, monotelismul a fost o formă mai complexă de perpetuare a monofizitismului și a avut nevoie de o perioadă mai mare (de 50 de ani) până la proclamarea condamnării oficiale la Sinodul VI Ecumenic. Această decizie a fost receptată masiv, deși a cunoscut perioade de oscilație și chiar de Sinoade tâlhărești care au dorit să o răstoarne, cum a fost cazul cu decizia la care a participat Sf. Andrei Criteanul, care s-a pocăit de fapta sa și a scris pentru aceasta Canonul cel Mare.
Anvergura ereziilor
Dincolo de condamnările sinodale, este de remarcat că acestea nu au constituit un punct magic. Mai mereu ereziile s-au reinventat chiar și după osândirea lor. Așa s-a întâmplat și cu iconoclasmul, care a cunoscut o a doua fază după Sinodul VII. Dar, mai rău, avem și astăzi în desfășurare papismul (catolicismul), deși este anatematizat solemn, precum și așa-zisele Biserici Orientale sau ante-calcedoniene.
Așa se face că scopul principal avut în vedere pentru combaterea unei erezii nu este doar condamnarea sinodală, ci înstăpânirea dreptei credințe, formularea unui dreptar sănătos și implementarea lui administrativă. Însă acest lucru este cu atât mai anevoios cu cât ereziile confruntate sunt mai persistente, mai persuasive, mai adaptate la specificul vremii.
Spre exemplu, teologia Sf. Chiril al Alexandriei și personalitatea lui au constituit combustibilul pentru monofizitism, deși el încă din viață a combătut acele devieri. Dar împotrivirea sa față de Nestorie a fost instrumentată pentru a duce lucrurile în extrema opusă. Astfel, s-a creat cadrul pentru o erezie cu rădăcini și pretenții patristice, mai greu de combătut.
Influența și presiunea musulmană a forțat pe împărații bizantini să adopte o poziție iconoclastă, de împotrivire față de cinstirea icoanelor. Cadru perfect de manevră pentru o erezie.
Un alt exemplu este civilizația francă, ce a favorizat ruperea Apusului de Bizanț și de Ortodoxie. Practic, regii din Franța și ulterior Germania au promovat o altă direcție bisericească și o altă cultură teologică. Aici trebuie remarcat faptul că Părinții Bisericii au încercat să evite o ruptură și au reușit să amâne acest lucru pentru câteva secole. De la Sinodul din 879-880 din vremea lui Fotie a fost evitată pronunțarea unei condamnări nominale asupra episcopilor franci, însă aceasta a fost de neocolit începând cu 1009 și mai hotărât după 1054 (Marea Schismă).
Nu în ultimul rând, protestantismul a produs o nouă falie pe fondul rătăcirii papiste, care nu mai oferea răspunsuri vii la frământările religioase ale societății și a lăsat loc liber la mai multă erezie. Pentru că antidotul este doar credința sănătoasă, vie, insuflată.
Așadar tiparul ereziilor este să infesteze cu diferite devieri care se mulează pe contextul fiecărei epoci și care provin din înclinația spre mitologie, ezoterism, spre explicații religioase facile și fabulația minții pe fondul lipsei de angajare în credința adevărată, sinceră, fără vicleșug.
Astăzi asistăm la răspândirea sincretismului religios, a concepției că toți avem același Dumnezeu, că toate religiile au ceva în comun, că toți suntem frați spirituali. Originea creștină a acestui curent este din reforma protestantă și mai ales neo-protestantismul divizat interior, care are nevoie de o unitate călduță, fiind sătul de împărțiri fără număr și fără sens. Acest curent este dublat de teoriile ezoterice orientale, care fac un melanj religios din orice cultură teologice pentru a câștiga mai mulți adepți.
Din nefericire, Ortodoxia este angajată în acest păienjeniș religios prin aderarea la mișcarea ecumenică. La baza acestui demers stă o abordare omenească, o teologie a rațiunii căzute, o viziune pământească asupra credinței și înlăturarea sau uzurparea miezului isihast al Ortodoxiei autentice. Teoriile lui Ziziulas, ale lui John Meyendorff, Schmemann, dar și scăpările unor teologi renumiți precum Sf. Dumitru Stăniloae și Sofronie Saharov și George Florovski. Fermitatea și consecvența Sf. Iustin Popovici, Ioan Maximovici, Paisie Aghioritul, Ioan Iacob sau Filotei Zervakos (printre mulți alți Părinți și Sfinți contemporani) au nevoie de mai mult pământ fertil pentru a conduce la o condamnare oficială a ecumenismului (precum cea a ROCOR 1983), cu atât mai mult pentru întărirea dreptei credințe și dărâmarea idolilor eretici deja consacrați ai confuziei religioase ce domină lumea de astăzi.
Deși confruntarea cu ereziile va fi până la sfârșitul lumii deoarece mereu vor exista rătăciri, este necesară condamnarea oficială și poziționarea explicită a Ortodoxiei pe temele de credință în care este atacată. Pe de altă parte, dacă origenismul, ereziile hristologice și toate celelalte au avut un așa mare impact asupra Bisericii, nu ne putem aștepta ca ecumenismul/sincretismul să fie combătut mai rapid și mai ușor.
În final, nu trebuie omis faptul că reacțiile schismatice din ultimul veac își au și ele rolul lor dăunător. Zelotismul calendarist a creat deja un reflex rău de îndârjire și izolare fanatică ce ignoră modul de funcționare ierarhic al Bisericii, impunând linii dure prin forțarea notei și ținerea cu dinții, nu cu inima la mărturisirea formală a credinței. Precum în trecut duhul schismatic reprezenta o rigiditate din orgoliu, ca pe vremea lui Novațian (catarii), a quartodecimanilor, a studiților, în zilele noastre asistăm la neputința unora de a se opune ortodox rătăcirilor din Biserică și formează grupări zelotiste separate, de obicei de factură stilistă. În felul acesta avem polarizări la extremele ereziei (ecumeniste) și schismei (zelotiștii de orice factură), fiind greu de păstrat linia predaniei patristice autentice între cele două.
Nădejdea este că mereu Domnul are oamenii Săi credincioși, care păstrează în inimi curate adevărul mântuitor și el va birui atât la nivel bisericesc instituțional, cât și pe plan duhovnicesc în cât mai multe suflete.
Observațiile PS Petru sunt foarte pertinente într-un punct, anume că nu e permisă folosirea canonului 15 pentru texte dogmatice slabe sau confuze sau contradictorii. Însă aș fi curios care pasaje din documentul despre ecumenism „vor rămâne valoroase”. Eu personal am căutat idei, nu doar expresii care să fie pur ortodoxe și nu am aflat.
Pentru o evaluare corectă, ar trebui definit mai întâi dogmatic ecumenismul și teoria ramurilor în toate variațiunile ei. Ori demarcarea nu constă în afirmarea că Biserica Ortodoxă este Biserica cea una, sfântă, ci că ea este singura, în exclusivitate. Sau altfel: ereziile sunt în afara Bisericii lui Hristos, nu doar a Ortodoxiei. Și încă un aspect: unitatea Bisericii nu este pierdută sau afectată prin existența ereziilor.
Mai departe, un text este confuz dacă nu are expresii clare sau dacă ar conține contradicții. Însă documentul din Creta este explicit în direcție ecumenistă și nu conține afirmații ortodoxe de natură să contrabalanseze erorile dogmatice în cauză.
Concret, ideea de a restabili unitatea Bisericii implică pierderea ei prin scindarea produsă de erezii și refacerea prin unirea cu ele. Această perspectivă este profund neortodoxă pentru că ereziile au atins unitatea Bisericii cât timp se manifestau în interiorul ei, dar s-a refăcut când s-au desprins din ea. Așadar unitatea eclezială este refăcută prin condamnarea ereziilor și scoaterea dihoniei dinăuntru, nu prin aducerea ereticilor înapoi. Nici măcar revenirea prin pocăință reală nu reface unitatea Bisericii pentru că ea nu este una extensivă, teritorială, ci calitativă, decurge din legătura sănătoasă cu Hristos. Deci revenirea ereticilor doar extinde unitatea, nu o reface. Așa cum scrie Sf. Ignatie Teoforul, ereticii revin la unitatea Bisericii, care deja există, se încadrează în ea și se bucură sau au parte de ea.
Deși primul paragraf al documentului despre ecumenism începe cu afirmația ce pare o negare a teoriei ramurilor, anume că Biserica Ortodoxă este (fiind) Biserica cea una, definirea aceasta este incompletă. Dacă s-ar fi adăugat precizarea că ea singură sau în exclusivitate sau numai ea este Biserica cea una, atunci aveam o negare clară a teoriei ramurilor, adică a compartimentării Bisericii lui Hristos. Însă chiar continuarea paragrafului 1 indică ideea că Biserica Ortodoxă „în conștiința ei de sine profundă” este parte a demersului de promovare a unității creștine. Conștiința de sine fiind identitatea ei dogmatică, plasarea într-un asemenea proces arată că ea nu se consideră singura Biserică, ci e parte dintr-un conglomerat de „Biserici” care caută unitatea pierdută dintre ele. Așadar vorbim fix despre teoria ramurilor. Adică Ortodoxia este Biserica cea una, dar nu exclude faptul că și alte confesiuni sunt Biserica cea una sau măcar parte din ea. Dimpotrivă, dogmatica ortodoxă afirmă că ereziile nu sunt parte din trupul Bisericii și, în consecință, nu putem conlucra la nivel dogmatic cu aceste formațiuni străine spre realizarea unității. Le putem ajuta din afară să revină, să regăsească Biserica, dar nu conlucrăm cu ele la ceva ce ține de noi. Ar fi absurd ca Ortodoxia să lucreze cot la cot cu dușmanii credinței pentru realizarea unității creștine, adică a ei.
Mai menționez aici un pasaj eretic, citat din declarația de la Toronto: „CMB pune Bisericile în legătură vie între ele pentru a produce studiul și dezbaterea privind unitatea Bisericii”. Rezultă de aici că există o Biserică ce include alte Biserici care doresc să se împace între ele, să ajungă la unitate. Așadar Biserica lui Hristos este cuprinzătoare și conține diferite Biserici ce s-au separat și care doresc să revină la unitate. Această perspectivă contrazice dogma ortodoxă că ereziile s-au despărțit de Biserica lui Hristos și nu mai sunt în interiorul ei, ci doar Ortodoxia a păstrat intactă această identitate.
Există o folosire confuză a termenului de „Biserică” pentru erertici în paragraful 6, dar aceasta nu schimbă caracterul eretic al textului. Din păcate, majoritatea discuțiilor s-au concentrat pe acest apelativ, ignorând adevăratele erori dogmatice din text. Chiar și așa, IPS Ierotheos a arătat, în Memoriul său către Sinodul grec, că propoziția primă a acelui paragraf are caracter eretic, nu restul, care este doar problematic.
Dureros este că astfel de raportări relativizante au priză și mențin pe credincioși în confuzie chiar și după 10 ani. Poziția Sfântului Munte este prezentată ca fiind o critică fermă, pe când nu a fost decât o scăldare a subiectului raportat la Sinodul din Creta. De tot râsul, din păcate.
Poate că unii critici nu au reușit să dea în vileag convingător derapajele Sinodului, dar a afirma că nu există decât formulări slabe sau criticabile este lamentabil când vorbim de credință, care trebuie să fie fermă și clară.
Nu în ultimul rând, consecințele adoptării ecumenismului nu sunt infime. Sunt îndreptățite astfel participarea la Consiliul Mondial al Bisericilor, rugăciunile în comun, relativizarea dreptei credințe, acceptarea căsătoriilor mixte. Iar toate acestea afectează trăirea dogmatică. Chiar dacă Patriarhul Daniel sau alții afirmă că nu s-au discutat dogme, aceasta este ca și cum am zice, de exemplu, că nu facem intervenții medicale asupra cuiva, ci doar îi dăm niște pastile sau tratamente în afara spitalului. Chiar dacă nu au fost discuții în cadre doctrinare asumate solemn ca atare, textele abordează probleme dogmatice.
Păcat că nu există asumare reală a realității. Dacă există confuzie și bine amestecat cu rău, sunt curios care ar fi acel bine de la Creta. Biserica Sinoadelor la nivel declarativ? Păi, unde sunt condamnările ereticilor la nivel sinodal când ne angajăm în mișcarea ecumenică? Este evident că recunoaștem Sinoadele doar ca să le călcăm în picioare.
Nu vreau să contest ierarhia și administrația Bisericii, dar conștientizez că acestea Îl dau la o parte pe Hristos pentru a se instaura ei. Chiar și episcopi puțin mai răsăriți, ca Petru Pruteanu, se dovedesc simpli funcționari ce nu au curajul să asume o realitate, ci doar critică în aceeași manieră diplomatică cele parafate în Creta, oferind alte soluții, dar tot relative.
PS:Atmosfera antiseptică la nivel teologic Ce am ratat să scriu mai sus, lucrul cel mai important, este că discuțiile pe marginea subiectelor fierbinți sunt blocate de sus. Da, și PS Petru a punctat acest embargo ce produce o distanțare și rupere între ierarhie și credincioși, dar îmi pare că și el însuși procedează la fel. E ușor a spune că textele sunt neclare, dar fără a argumenta rezonabil acest punct de vedere, spre exemplu. Știu că e greu de dus o dezbatere teologică, dar ce fel de Biserică și Ortodoxie avem noi în acest fel, negând discuțiile reale prin cantonarea într-o Cântarea României searbădă? Mie așa-mi par majoritatea groasă a articolelor din Lumina, spre exemplu, fără gust, doar de dragul de a vorbi. Suntem într-o atmosferă antiseptică, dar și găunoasă. Da, sunt greu de gestionat subiectele tari, dar batista pe țambal după ce au fost scoase pe masă nu mi se pare o soluție lăudabilă, nici acceptabilă. Situația aceasta mi se pare similară cu perioada monotelită, când discuțiile pe marginea ereziei erau pur și simplu interzise și pedepsite bisericește și asta ar trebui să spună totul.
Ca o continuare a discuției despre împlinirea unui deceniu de la întrunirea Sinodului din Creta, prin găzduirea Pr. Mihail Deliorga pe grupul său de Telegram Isihasmul Carpatin, a mai avut loc o dezbatere pe tema limitelor ce trebuie avute în vedere de cei care întrerup pomenirea ierarhilor ecumeniști (ce propovăduiesc o erezie). Au luat cuvântul Pr. Claudiu Buză, eu, Adrian, apoi a urmat o dezbatere pornind de la afirmațiile făcute în care au intervenit câțiva credincioși:
Minutele la care au intervenit interlocutorii sunt, după o aproximare făcută de Liviu:
0:00 – Introducere Pr. Mihail Deliorga 18:34 – Expunere Pr. Claudiu Buza 47:07 – Întrebări Pr. Mihail 1:08:40 – Expunere Pr. Lavrentie Carp 1:37:25 – Întrebări Pr. Mihail 1:51:53 – Expunere Adrian 2:25:47 – Intervenție + explicații Pr. Claudiu in dialog cu Pr. Mihail și Adrian 2:42:25 – Intervenție / observații Pr. Lavrentie 2:46:41 – Întrebări și răspunsuri participanți: 2:48:41 – Liviu 3:02:13 – Interventie Pr. Nicolae Negru Aman 3:05:07 – Intervenție Adrian 3:10:38 – Intrebare Pr. Lavrentie pentru Liviu 3:11:50 – Răspuns Liviu 3:13:54 – Continuare Pr. Lavrentie 3:18:52 – Răspuns Liviu pentru Pr. Lavrentie 3:23:01 – Răspuns Pr. Lavrentie 3:24:50 – Sanda 3:27:25 – Răspuns Adrian 3:32:01 – Răspuns Pr. Claudiu 3:35:44 – Liviu intrebare pentru Pr. Claudiu 3:37:05 – Răspuns Pr. Claudiu 3:50:20 – Corneliu 3:58:05 – Lăcrămioara 4:00:25 – Intervenție Pr. Lavrentie 4:02:04 – Alin 4:08:32 – Încheiere Pr. Mihail
Observațiile mele: Discuția moderată de Pr. Mihail a avut loc într-un format de dezbatere, care nu presupune o concluzie finală clar exprimată, un învingător, dar din care se pot observa limpede pozițiile fiecăruia. Probabil că momentul cel mai elocvent este dialogul purtat între Liviu și Pr. Claudiu, din care reiese că Părintele nu este de acord cu mersul la slujbele unde este pomenit ierarhul pe considerentul că prin aceasta se realizează o părtășie și validare a ecumenismului promovat de episcop. Deși pe final s-a făcut o confuzie între atitudinea din conștiință și cea din convingere, totuși demarcațiile s-au făcut mai fățiș ca alte dăți.
Deși îmi este suficient să știu că există multe situații din care se vede clar că unii Sfinți Părinți sau Sinoade nu au considerat că ar fi vreo întinare prin comuniunea cu ereticii înainte de condamnarea lor, totuși cercetarea m-a condus la concluzia că nu există nici o mărturie patristică viabilă care să gireze o astfel de concepție. Nici măcar linia studiților, îndeosebi exprimată de Sf. Teodor, nu a fost acceptată de Biserică, ci repudiată prin canoanele 13-15 I-II. Fără a mai spune că nici un nepomenitor respectabil cât de cât din ziua de azi nu preia pe acest Sfânt în întregime și să spună că Tainele ecumeniștilor sunt nevalide.
Oprindu-mă la exemplul Sinodului V Ecumenic, este adus argumentul că în cadrul său se face afirmația că Papa Virgiliu constituie o problemă pentru unitatea Bisericilor Locale Ortodoxe și puritatea Tainelor atâta vreme cât susține o credință nestoriană chiar și înainte de condamnarea sa. Ei bine, această afirmație este adevărată, însă este făcută de chestorul Constantin, reprezentantul împăratului Iustinian, înainte de a da citire unei scrisori a autocratorului. Drept răspuns, procesele verbale consemnează că Sinodul a răspuns astfel: „Ceea ce a părut a fi bine preaevlaviosului împărat este în acord cu lucrările pe care le-a depus pentru unitatea Sfintelor Biserici. Drept urmare, să păstrăm unitatea cu scaunul apostolic al Preasfintei Biserici a vechii Rome, împlinind totul potrivit tonului textelor care au fost citite. Pe cazul aflat înaintea noastră, să se urmeze după cum am hotărât”. Practic, s-a luat în discuție caterisirea Papei, dar fără a rupe comuniunea cu Roma. Însă trebuie observat că răspunsul nu reia ideea purității Tainelor și că cel care o exprimase este o persoană laică, fără să însemne că toate cuvintele sale au valoare sfântă, normativă. Deci nu e normal să ne axăm pe aceste expresii, lăsând deoparte faptul că acel Sinod l-a cercetat pe Papă pornind de la prezumția de nevinovăție, trimițând delegați la dânsul (prezent fiind în Constantinopol) și chiar ținându-i partea în mare măsură din cauza ițelor încurcate ale disputelor.
Nu am putut verifica pe moment procesele verbale decât printr-o traducere în engleză editată la Oxford (care corespunde cu adevărul, din cât am putut constata deocamdată). Voi reveni cu precizări dacă textele grecești originale conțin alte variante. În orice caz, este limpede că afirmația aparține chestorului, nu Sinodului, nici măcar nu este din scrisoarea împăratului Iustinian.
Așadar îmi pare o lipsă de seriozitate să considerăm că aceasta este o manieră potrivită de a citi și înțelege textele bisericești, extrăgând din context și potrivind lucrurile doar ca să scoatem o idee total contrară literei și duhului Sinoadelor și Sfinților Părinți.
Față de restul mărturiilor aduse de Pr. Claudiu mai adaug doar faptul că Sinodul din 536 a dat anatemei un Patriarh ce se opunea unui Sinod Ecumenic (IV). Deci nu vorbim de o erezie necondamnată, ci de o împotrivire fățișă față de o rezoluție dogmatică a Bisericii. Iar Papa Agapit a refuzat comuniunea cu Patriarhul Antim nu din proprie inițiativă, ci în mijlocul unei dispute fierbinți pentru a la partea unei tabere. Nu reiese de nicăieri că ar fi evitat să se întineze liturgic din relatarea evenimentului făcută în cartea Străjerii Ortodoxiei.
2. Liviu a avut meritul de a fi dus discuția cu Pr. Claudiu în punctul cel mai sensibil, anume posibilitatea participării mirenilor la slujbele unde este pomenit un episcop ecumenist/ adept al Sinodului din Creta. Deși replicile s-au axat pe mersul la biserică mai degrabă decât a sta acasă, importantă este motivarea interdicției de a merge acolo unde se pomenește, anume întinarea cu erezia.
Deși Pr. Claudiu a afirmat că nu forțează pe nimeni să evite slujbele unde se pomenește, de fapt el face acest lucru. Pentru că nici un duhovnic nu poate forța pe cineva să păzească poruncile lui Dumnezeu, ci doar să-l îndemne și să-i pună un dreptar în acest sens. Acest lucru este, de fapt, o forțare (în sensul bun), adică nu lasă la libera lui alegere ca și cum ar fi ceva indiferent.
În realitate, nu vorbim despre o alegere de conștiință, ci de convingere. Conștiința îl îndemna pe Apostolul Pavel să se întrețină din munca sa, să nu beneficieze de avantaje materiale ca apostol. Dar, dacă ar fi pretins că această conduită este necesară, nu o alegere a sa benevolă, atunci nu mai era o opțiune de conștiință, ci de convingere, regulă sau credință. Prin comparație, dacă cineva alege din conștiință să nu participe la slujbele unde sunt pomeniți ierarhii, ar face acest lucru conștient că nu este nici un pericol, dar dorește să evite orice prilej de asociere, fiind vorba de o atitudine personală.
Așadar, atâta vreme cât slujbele unde sunt pomeniți ierarhii sunt considerate vectori de întinare prin Taine, vorbim de o concepție zelotistă și schismatică, ce poate duce la o schismă reală, adică la o separare pe motive ne-dogmatice.
Atitudinea corectă de întrerupere a pomenirii socotesc că este de a veni în sprijinul unui demers teologic substanțial de combatere a ecumenismului, nu în prim-plan. Este un mijloc, nu un scop. În plus, ea nu ar trebui să impună o viziune (corectă) prin intransigență, ci să convingă prin argumente și atitudine corespunzătoare de rugăciune și dragoste față de aproapele și de adevăr. Astfel, de vreme ce se urmărește izbăvirea Bisericii, conform canonului 15, iar aceasta este constituită din toți credincioșii clerici și mireni, nu este normală și nici canonică ruperea comuniunii cu toți, ci strict cu cei care propovăduiesc erezia, deci nu și cu cei neutri sau drept-credincioși.
Bineînțeles că nu putem forța pe nimeni, dar putem prezenta dovezi concludente pentru a convinge de erorile și pagubele produse de oprirea pomenirii făcute fără discernământ canonic și duhovnicesc.
Acum 10 ani, pe 19 iunie 2016, au debutat sesiunile Sinodului din Creta în lipsa a 4 Biserici Locale; rușii, bulgarii, georgienii și antiohienii au refuzat participarea. Necesitatea efectivă a întrunirii a apărut după introducerea calendarului îndreptat după Conferința din 1923 pentru reglementarea acestei chestiuni, însă adevărata intenție poate fi detectată mai dinainte. Așadar aproximativ un secol de pregătire a terenului.
Indiciile ne duc la concluzia că adevărata miză pentru adunarea laolaltă a Bisericilor Ortodoxe Locale a fost mereu înscrierea pe o direcție ecumenistă. Deși nu se poate afirma categoric acest lucru, suspiciunile absolut rezonabile sunt confirmate de înlănțuirea evenimentelor. Astfel, factorul declanșator pentru convocarea Sinodului a fost adoptarea calendarului îndreptat, după cum am menționat. Însă ideea adaptării lui la cel gregorian a fost exprimată cu ceva ani înainte de Patriarhia Ecumenică în Enciclicele emise in anii 1902 și 1920. Având în vedere că acele texte făceau corelația între deschiderea Ortodoxiei către eretici (ecumenism) și pasul de bună-voință în această direcție prin corelarea sarbatorilor cu catolicii (schimbatea calendarului), iar pe de altă parte că subiectul central de pe ordinea de zi a fost fix angajarea în mișcarea ecumenică, concluzia logică ar fi aceea că de la început obiectivul a fost oficializarea participării la organismele ecumeniste.
Fără a intra aici din nou în detalii legate de acest subiect, care a fost intens abordat, este de reținut faptul că ecumenismul a ținut capul de afiș al preocupărilor din 2016. Cu toate că discuțiile pe această temă s-au rezumat doar la ultima zi a săptămănii de sesiuni, acestea au fost cele mai intense și documentul final a fost cel mai contestat. De altfel, dezbaterile s-au axat asupra lui atât înainte, cât și după aceea. Însă tactica organizatorilor și susținătorilor este de a diminua importanța lui și a distrage atenția probabil pentru a fi acceptat mai ușor.
Poziționarea oficială a Patriarhiei Române
Articolul dedicat Sinodului din Creta din Ziarul Lumina, semnat de pr. Viorel Ioniță, participant chiar la lucrările lui, menține aceeași linie de abatere a atenției de la punctul real de interes. Pentru aceasta reia ideea că documentele din 2016 nu au caracter dogmatic, deși relațiile ecumeniste cu ereticii țin de ecleziologie, adică de definirea Bisericii. Și bineînțeles că acesta este un punct dogmatic.
Interesant este faptul că pr. Ioniță aduce în discuție pentru prima dată oficial faptul că „deciziile (luate) sunt contextuale și pot fi corectate de un sinod următor”, deși în alt loc revine de la posibilitatea îndreptării la linia oficială a explicitării: „unele formulări ar putea fi mai bine exprimate”.
Ciudată este teoria că acceptarea oricărui Sinod și statutul său normativ intervin numai după receptarea panortodoxă. Cumva Sinodul cretan este plasat sub semnul întrebării pentru a liniști spiritele pentru moment față de abaterile sale. Pe de altă parte, criteriul validării este mutat de la conștiința dogmatică a membrilor Bisericii la un plan oficial și formal. În acest sens, este de amintit că, deși Sinodul I Ecumenic, spre exemplu, a fost respins mulți ani de arienii din acea vreme, Sfinții Părinți de atunci, cum ar fi Sf. Atanasie și Vasile cel Mare și toți drept-credincioșii, îl considerau indiscutabil. Pe de altă parte, Sinoadele tâlhărești au fost înfruntate și combătute din primele clipe de către mărturisitorii ortodocși.
Așadar ideea că deciziile unui Sinod sunt normative abia după receptarea oficială și stingerea disputelor din jurul lui este manipulatoare. Atenția este mutată de la importanța hotărârilor și învățăturilor ortodoxe pentru mântuire la nivelul administrativ bisericesc. Altfel spus, valoarea nu ar fi dată de adevărul intrinsec și impactul duhovnicesc asupra sufletului, ci de implementarea formală și exterior-instituțională.
Această distragere are drept rezultat raportarea diferită la hotărârile sinodale. Locul responsabilității este luat de indiferență și așteptarea resemnată de a vedea cum va fi așa-zis receptat Sinodul, cum este decisă soarta lui. Reacția de primire sau combatere se dorește a fi redusă la pasivitate. Motivul simplu? Sunt ascunse trădările grave dogmatice și canonice și se dorește o docilizare a credincioșilor.
Pentru a nu reduce tonul articolului menționat doar la o îndulcire a tonului sau la o prezentare a Sinodului pentru cresincioșii de rând, nu trecem cu vederea și alte idei structurale importante. Recunoașterea lipsei unei unități pan-ortodoxe este dublată de mutarea ei la Sinaxa Întăistătătorilor din inauarie 2016, la care au participat toate Bisericile. Chiar și în acest punct inervine o dezinformare, anume că georgienii ar fi semnat toate documentele pregătitoare. Însă este știut că nu au validat pe cel despre Taina Cununiei, fapt ce ar fi trebuit să conducă la anularea întrunirii și a influențat doar absentarea acestei Biserici Locale.
Deocamdată acesta este cel mai reprezentativ punct de vedere exprimat de Patriarhia Română pe subiect la acest moment. Prin urmare, după 10 ani, avem aceeași pendulare la nivel oficial între docilizarea credincioșilor și supunerea față de direcția oficială primită de la Constantinopol sau din alte centre de comandă anti-ortodoxe.
Vocile ne-oficiale, dar ortodoxe
O discutare a Sinodului și implicațiilor lui după 10 ani am realizat-o împreună cu pr. Mihail Deliorga și pr. Claudiu Buză:
Ce aș avea eu de adăugat este că împotrivirea față de deciziile Sinodului din Creta prin întreruperea pomenirii este una modestă, insă se încadrează într-o tradiție deja formată. Atitudinea Sf. Dionisie de la Colciu, care nu a pomenit pe Patriarh la slujbe până la moartea sa, nu a fost una singulară. În Sfântul Munte au fost destui bătrâni care au trăit astfel pentru conștiința lor. Deși fără ecoul dorit pentru a determina o condamnare sinodală și decisivă, măcar există o mărturisire care să păstreze vie Orrodoxia în cadrul Bisericii.
Relatarea oficială făcută de Patriarhia Ecumenică prezintă și lista participanților, printre care se găsește și Pr. Cosmin Pricop, decan al Facultății de Teologie Ortodoxă din București, din partea Patriarhiei Române. Chiar și pe agenția Basilica se găsește o postare despre desfășurarea evenimentului.
Deși în versiunea grecească oferită de Patriarhia Ecumenică nu este inclus și Pr. Pricop printre participanți, cea în engleză nu-l omite, ci chiar oferă mai multe detalii. Astfel, aflăm că delegatul român a susținut un referat comun cu un luteran și a participat, alături de toți reprezentanții, pe 14 mai, la o „Liturghie” slujită de „episcopul” luteran Johann Schneider. Apoi „slujba a fost urmată de o masă plină de căldură și bucurie, în timpul căreia spiritul de colegialitate și înțelegere reciprocă pus în comun între participanți a oferit”. Lista completă a părții ortodoxe este: IPS Mitropolit Kyrillos de Krini (Co-Președinte; Patriarhia Ecumenică); Cucernicul Diacon Eulogios Tsatsas (Co-Secretar; Patriarhia Ecumenică); PC. Arhimandrit Philip Hall (Patriarhia Antiohiei); PC. Protoprezbiter Prof. Dr. Hrisostom Nassis (Patriarhia de Ierusalim); Prof. Dr. Rade Kisić (Patriarhia Serbiei); PC. Protoprezbiter Prof. Dr. Cosmin Pricop (Patriarhia Română); IPS Mitropolit Isaia de Tamasos (Biserica Ciprului); IPS Mitropolit Grigorie de Peristeri (Biserica Greciei); Dl. Jerzy Betlejko (Biserica Poloniei); Dr. Nathan Hoppe (Biserica Albaniei); PC. Protoprezbiter Dr. Václav Ježek (Biserica Cehiei și Slovaciei); și, Consultanți, PS Episcop Damaschin de Haapsalu (Patriarhia Ecumenică–Biserica Ortodoxă a Estoniei); Dr. Jelisei Heikkilä (Patriarhia Ecumenică–Biserica Ortodoxă a Finlandei); PC. Protoprezbiter Stefanos Hrisanthou (Biserica Ciprului) și PC. Protoprezbiter Prof. Dr. Demetrios Bathrellos (Biserica Greciei).
Comitetul a decis că va fi nevoie de o a doua Sesiune de pregătire, care se va întruni în a doua parte a anului (12-15 oct) în Atena, Grecia, în Mitropolia de Peristeri, ca parte a celei de-a 19-a Sesiuni de dialog.
Oare este bine că informațiile oficiale oferite de Patriarhia Română nu includ aceste detalii sau e rău? E o mascare, o ascundere sau o rușine față de acțiunile ecumeniste incompatibile cu prescripțiile canonice ortodoxe? Personal, înclin să cred că este mai mult vorba de prima variantă, adică de o dezinformare a credincioșilor români combinată cu rușinea pentru fapte inadmisibile pentru orice ortodox.
Iată că la întrunirile ecumeniste de așa-zis dialog au loc nu doar rugăciuni în comun, ci și participare la „Liturghia” eretică luterană. Pot fi considerate aceste acțiuni drept promovare a Ortodoxiei, și nu trădare a ei? Lăsăm deoparte tematica pusă în discuție, al cărei conținut nici nu este făcut public, și luăm în calcul numai detaliile legate de rugăciunile în comun. Nu ne putem păcăli că va trece vreo iotă din cuvintele Evangheliei și le putem trata noi într-un spirit colegial, amical, împăciuitor și sincretist.
Conform relatării de pe pagina oficială a Patriarhiei Ecumenice, la slujba de luni după Rusalii, Patriarhul Bartolomeu a făcut un apel către cele patru Biserici absente să studieze și să recunoască Sinodul din Creta. Acest fapt a fost preluat și de site-ul Jurnaliștilor Ortodocși (din Ucraina) într-un articol, cu trimitere la sursa primară.
„Această unitate a evidențiat-o Sinodul din Creta, în pofida absenței, efectiv în al doisprezecelea ceas, a patru Biserici Ortodoxe Autocefale. Acestor Biserici și fraților Întâistătători ai lor le adresăm chemarea de a studia din nou cele șase texte-hotărâri ale Sinodului, precum și Enciclica și Mesajul acestuia și de a trece la adoptarea lor sinodală. Acest act constituie singurul răspuns potrivit și expresia cuvenită a respectului față de eforturile reprezentanților și ale înaintașilor lor, precum și față de jertfele de-a lungul deceniilor la care ne-am supus toate Bisericile Ortodoxe, având în frunte Sfânta și Marea Biserică a lui Hristos, care își înțelege prerogativele nu ca privilegii, ci ca responsabilități de slujire jertfelnică pentru unitatea și statornicia Sfintelor lui Dumnezeu Biserici. Slujirea, sfințirea și mântuirea tuturor celor care, în felurite chipuri, sunt „osteniți și împovărați” reprezintă rațiunea existenței Bisericii-Mamă a Constantinopolului.
Sfântul și Marele Sinod, prin harul și bunăvoința lui Dumnezeu, s-a realizat și constituie deja un fapt istoric, pentru care ne lăudăm și Îl slăvim pe Dumnezeu, Dătătorul tuturor bunătăților. …”.
Portalul grecesc al Mănăstirii Vatopedi, OrthodoxiaNewsAgency, a dedicat un articol amplu ce relatează de la fața locului slujba din Fanar cu toate momentele importante, cu filmare și numeroase fotografii. Curios lucru este că în șirul imaginilor de la fața locului este prezentată și o icoană dubioasă cu Sfânta Treime ce încoronează pe Maica Domnului, care nu respectă cerințele autentic ortodoxe.
Nota noastră: Se poate afirma că majoritatea Patriarhilor predecesori din Fanar din ultimul veac s-au jertfit pentru scopul întrupat în Sinodul din Creta (2016), anume reconfigurarea Ortodoxiei după un model ecumenist și sub stăpânirea fanariotă de tip papist. Dar a pune pe toți Întâistătătorii Bisericilor Locale Ortodoxe sub aceeași caracterizare ar fi o nedreptate. Spre exemplu, este știut că Biserica Georgiei a refuzat în mod explicit participarea încă de la început, de când s-a stabilit data convocării. Și evident că decizia de a absenta a fost motivată de fiecare din cele patru Biserici. Dar discursul acesta mincinos nu poate convinge în mod onest, cînd măsluiește lucrurile și vorbește nonșalant despre unitate acolo unde dezbinarea este evidentă și e promovată chiar de cei care fac apel la înțelegere.
Mai trebuie observat că în discursul Patriarhului s-a strecurat și un adevăr. El vorbește despre jertfa depusă de-a lungul deceniilor de înaintași, dar aceasta înseamnă că jertfa Sfinților de sute și chiar de două mii de ani este uitată prin noua istorie care se vrea scrisă prin reprezentanții fanarioți. Asistăm la un efort disperat și înfricoșător de a împinge Ortodoxia pe o pantă diferită, dictată de interese străine. Acesta este o lucrare de decenii, chiar de o sută de ani, dar străină de Evanghelie.
Este adevărat că Biserica Rusă, spre exemplu, a hotărât că se va pronunța asupra documentelor cretane în viitor, după ce le va studia. Și se pare că nu se grăbește nici după 10 ani. Însă cel puțin Bisericile Georgiei și Bulgariei s-au pronunțat oficial că textele sunt eretice. Oare acest lucru nu ar trebui să conducă la o dezbatere și discuție mai amplă, cu deschidere din ambele părți, nu doar dinspre cei absenți? Cu siguranță ar fi necesară o reevaluare a documentelor și din partea celor ce le-au semnat având în vedere că au stârnit numeroase controverse și cei mai de seamă teologi s-au poziționat împotriva lor, fiind în contradicție cu tradiția dogmatică ortodoxă.
Deja ar trebui să ne obișnuim cu faptul că Patriarhia Ecumenică va împinge constant lucrurile în direcția agendei pe care o urmărește, după cum a procedat și în trecut, din 1902 și 1920 (primele Enciclice oficiale de promovare a ecumenismului), 1923 (Conferința ce a adoptat schimbarea calendarului iulian), 1948 (intrarea în CMB ca membru fondator) și după cum merge consecvent pe calea ecumenismului pentru a fi impus tuturor ortodocșilor. Și, evident, această direcție este impusă din exterior, de foruri străine Bisericii, din partea protestanților, masonilor și factorilor politici, după cum s-a văzut chiar și la înfăptuirea schismei din Ucraina cel mai recent.
În fața acestor presiuni politice și încăpățânate, singurul răspuns adecvat cu adevărat este rămânerea statornică în credință și ferirea de a trata dogmele și învățăturile ortodoxe în mod politicianist, lumesc și denaturat, ci cu frică de Dumnezeu, cu fidelitate față de tradiția sfântă patristică și cu mare cutremur pentru mântuirea sufletelor noastre. Cu aceasta suntem datori noi, toți credincioșii, dar îndeosebi ierarhii și responsabilii de rang înalt, care dau mai greu răspuns în fața dreptului Judecător.
Până la vremuri mai bune, să înțelegem că trăim momente de apostazie dispuse de sus, dar la care nu trebuie să ne aliniem noi, chiar dacă cei din jurul nostru se supun din frică, din neputință, din necredință, din interese sau din alte slăbiciuni. Trebuie să existe și erezii, ca să se vădească credința noastră dacă le primim sau le înfruntăm cu bună-credință.
Primirea delegației CMB la Patriarhie (culmea, cu o icoană dubioasă pe fundal) (Imagine: Basilica)
Canalele mediatice cele mai importante ale Patriarhiei au relatat despre vizita Comisiei „Credință și Constituție” în România, la Sibiu și București, pentru promovarea și implementarea programului ecumenist la noi. Astfel, atât agenția Basilica, dar și Ziarul Lumina, precum și trustul Trinitas au prezentat elogios periplul comisiei amintite a CMB.
Erezia Bisericii nedepline
Din nefericire, mărul otrăvit este expus explicit de către Mitropolitul Nifon în cuvintele: „Mișcarea ecumenică are menirea să promoveze dialog între diferitele biserici care compun Consiliul Mondial al Bisericilor în diferite domenii, care toate trebuie să conducă la realizarea unității vizibile a Bisericii Mântuitorului Hristos. Ortodoxia afirmă cu tărie valorile ei”. De parcă Biserica și-a pierdut unitatea și este fragmentată în mai multe părți divizate. Altfel spus, toate ereziile și sectele de astăzi sunt privite ca membre ale Bisericii lui Hristos într-o sfâșiere pe care suntem chemați să o depășim, adică să o înghițim și să urmărim o unitate disipată, iluzorie.
Concepția aceasta este în contradicție flagrantă cu Crezul ortodox într-o Biserică „una, sfântă, sobornicească și apostolească”, identificată doar cu Biserica Ortodoxă. Credința drept-slăvitoare este sfântă și nezdruncinată, păstrată curată de erezii în cadrul Ortodoxiei. Amalgamul unei religii confuze în care adevărul este deținut de diferitele confesiuni în mod sincretist (într-o contopire nediferențiată) este un atac la adresa adevărului revelat și clar și lepădare de revelația Domnului și de Evanghelie.
Dar deja declarațiile de acest soi ale Mitr. Nifon nu mai sunt o noutate după cea de la Busan (2013) pentru care nu a existat nici măcar o retractare. De acest aluat al învățăturii trebuie să ne ferim, chiar dacă este promovat și încurajat oficial ca urâciune a pustiirii din locul cel sfânt.
Această teorie a ramurilor, care afirmă în diferite moduri faptul că Biserica lui Hristos este divizată în interiorul ei în mai multe facțiuni contrazice istoria bisericească adevărată că ereticii și ereziile promovate de ei au fost excluși din sânul Bisericii prin anatematizare oficială în cadrul Sinoadelor Ecumenice (sau a celor Locale în primele veacuri). Ei nu au rămas în ea după excomunicare, ci sunt rupți cu totul.
Dialogul cu aceștia are sens chiar și fără le cere inițial ca ei să ne recunoască drept singura Biserică autentică pentru că nu putem impune cuiva învățătura dreaptă de la început, ci ulterior prin argumente convingătoare. Însă este absurd ca noi înșine să negăm din capul locului faptul că suntem Biserica lui Hristos în mod deplin, unitar și exclusiv și să purtăm un dialog de pe poziția aceasta deja apostată.
Calul troian al CMB: influențarea Ortodoxiei de către eretici
Mitr. Iov al Patriarhiei Ecumenice a subliniat rolul important pe care l-a jucat Enciclica Patriarhală din 1920 pentru punerea bazelor Consiliului Mondial al Bisericilor de mai târziu (1948). Mai mult decât atât, Mitr. Gherman a compus acel text de atunci sub influența unor lideri religioși și politici suedezi care puseseră bazele primelor asociații ecumeniste în 1910.
Din nefericire, chiar și unii Sfinți au fost atrași la început în aceste dialoguri și căutări de unitate, precum Nicolae Velimirovici (care a trimis un material scris la Conferința de la Lausanne, 1927, fără a fi prezent) și, mai târziu, Dumitru Stăniloae sau Pr. Gheorghe Florovski. Totuși subiectul mișcării ecumenice a fost limpezit de mulți alți Sfinți Părinți contemporani, precum Paisie Aghioritul, Iustin Popovici, Serafim Rose, Ioan Maximovici, ba chiar și de cei pe care i-am numit anterior și care s-au dezis de aceasta.
Aparența unui dialog poate și chiar înșeală uneori până și pe cei încercați, după cum se vede. Însă tocmai din acest motiv subiectul ecumenismului trebuie tratat și rezolvat în mod ortodox, fără compromisuri, în duhul dreptei credințe, nu al sincretismului creștin și chiar religios. Iar nocivitatea acestui așa-zis dialog constă în aceea că pornește de la premize greșite, anume de la lepădarea de a ne declara singura Biserică a lui Hristos în mijlocul lupilor, adică a așa-ziselor „Biserici” eretice. Această depărtare face ca să nu mai fie vorba de dialog, ci de negociere a credinței, mai bine zis vânzare și trădare de-a dreptul.
Cei care cred că nu există nici un pericol real care ne pândește din partea ereziilor e cazul să vadă și aceste primiri oficiale ale membrilor CMB și cadrul teologic neortodox în care sunt realizate.
Deși primirea Papei și cinstirea Sinodului I Ecumenic (325) s-au dorit a se ține în luna mai, evenimentele s-au derulat cu întârziere, zilele trecute, spre indignarea ortodocșilor drept-slăvitori și treji. A fost o reînnoire a trădării de credință ca acum 60 de ani, când Patriarhul de atunci Atenagora a primit pe Papa Paul al VI-lea pentru a ridica reciproc anatemele. Sperăm că ecoul este mai slab, dar nu de ignorat.
Participanți
Ca joc important de culise, este de notat că la venirea Papei o absență importantă a fost cea a Patriarhului Ierusalimului. Patriarhul Teofil nu a onorat cu prezența invitația făcută acum o lună în termeni imperativi: „Este de neimaginat ca urmașul lui Iacov, fratele Domnului, să fie absent” de la „responsabilitatea istorică” a „unirii tuturor”. Scopul de a aduce laolaltă pe conducătorii celor 5 Patriarhii străvechi (Pentarhia de odihioară), Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalimul, nu a fost atins. Din fericire, a venit doar Patriarhul Teodor al Alexandriei și din nefericire celelalte două Biserici importante au trimis totuși delegați.
În fapt, vechea Pentarhie este compusă astăzi din Biserici ce și-au pierdut fie chiar credința dreaptă (Roma), fie impozanța dată de numărul credincioșilor și de locul în societate. În plus, lumea greacă (Fanarul și Alexandria) se află într-un conflict deschis și nefast cu Moscova pe problema schismei ucrainene. Din fericire, Ierusalimul, deși compus tot din greci, nu se aliniază poziției Patriarhiei Ecumenice.
În felul acesta, este evitată o implicare masivă a Ortodoxiei prin Biserici Locale numeroase în acțiuni unioniste cu catolicii. Din nefericire, nu avem parte nici de o reacție de împotrivire din partea lor, ci de o neputință complice.
Declarația comună Papa-Patriarh
În ajunul praznicului Sf. Apostol Andrei, într-un cadru festiv, Patriarhul Bartolomeu și Papa Leon au semnat o declarație comună, în care au fost atinse anumite puncte: Paștele comun, dorința de unire bisericească și dialog ecumenic, comemorarea a 1700 de ani de la Sinodul I Ecumenic, Crezul „comun” moștenit de ortodocși și catolici, mergerea pe urmele înaintașilor (Atenagora și Paul al VI-lea) și nelipsita menționare a citatului biblic „ca toți să fie una”.
Deși Papa de dinainte, Francis, deja hotărâse că Paștile va fi sărbătorit de catolici după calendarul iulian neîndreptat odată cu ortodocșii, explorarea încă în curs a unor soluții de a sărbători împreună reprezintă un pas înapoi, de fapt, din partea Papei Leon.
Dialogul în termenii propuși este unul fals pentru că urmărește să îngroape diferențele pentru a ajunge la o împăcare forțată, exterioară. Un semn al acestei siluiri este și numirea reciprocă drept „Biserici surori” în acest document a ortodocșilor și catolicilor. În esență, dialogul nu trebuie să fie degradat la nivelul unei negocieri a credinței pentru că nu este de târguit.
Poate cel mai important lucru, Crezul stabilit la Niceea și la restul Sinoadelor Ecumenice nu este un exemplu de unire și armonie cu ereticii, ci tocmai opusul. Unitatea adevărată a Bisericii este obținută prin mărturisire ortodoxă și expulzarea celor ce dezbină împotriva dreptei credințe.
Slujba la care a fost pomenit și Papa la ectenie
În cadrul unei slujbe de primire a Papei în biserica reședinței patriarhale, s-a ținut o slujbă și mulți au remarcat faptul că a fost pomenit la ectenie de către diacon și Papa alături de Patriarh. După cât am putut înțelege din fragmentul video, este vorba despre o rugăciune pentru ambii ca să fie îndreptați pașii lor spre tot lucrul bun, nu de pomenire ca Întâistătători. Deși nepermis acest gest de normele canonice și liturgice, ca întreaga vizită a Papei, acest fapt nu pare a fi cu mult mai grav față de restul evenimentelor.
Vizita Papei – o nouă sminteală
Cu toate că eu personal trag nădejde că vizita de la Constantinopol a Papei nu va avea ecouri foarte grave, cum se contura odată cu aniversarea ecumenistă a Sinodului de la Niceea, evenimentul este unul nefast și îndătinează și ne obișnuiește cu răul încălcării canoanelor ce interzic relațiile amicale și liturgice cu ereticii. Participarea la Liturghie și sărutarea păcii deja nu mai miră pe nimeni.
Deși vizite ale Papei au fost făcute și în alte Biserici Locale, parcă la Constantinopol cutezanța spre gesturi de trădare a credinței este mai mare ca oriunde. Este trist să observăm că poporul este cel care mai pune frână vânzărilor de credință făcute de ierahie, dintre care fanarioții sunt cei mai lipsiți de credincioși și mai fără bariere.
