Documentul cel mai controversat al Sinodului din Creta, cel legat de Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine, a fost alcătuit în cea mai mare parte la Conferința Presinodală din 2015 prin îmbinarea a două texte anterioare pe această temă de la Conferința din 1986. Modificările aduse chiar în plenul Sinodului (2016) sunt de mică importanță, nu schimbă concepția generală.
Încadrare cronologică: După ce problema dialogului cu ereticii a fost ridicată încă din 1902 de Patriarhia Ecumenică și după ce a apărut necesitatea convocării unui Sinod Panortodox pentru rezolvarea problemei apărută prin revizuirea calendarului (1923), au tot existat discuții oficiale și delegații la manifestații și organisme ecumeniste de-a lungul secolului trecut. Primele texte oficiale pe subiect au fost elaborate de Conferința Presinodală din 1986. Acestea două au fost contopite în unul singur la Conferința din oct. 2015, cu mai puțin de un an înainte de întrunirea stabilită a Sinodului din Creta.
Procesele verbale ale dezbaterilor (în limba neo-greacă, nu și în franceză) ajută mult la înțelegerea cadrului general al textului. Am făcut un rezumat doar al ideilor care mi s-au părut mie interesante pe plan dogmatic, adică pe subiectul definirii implicării Ortodoxiei în mișcarea ecumenică. Au fost discuții întinse provocate de delegația Bisericii Ruse (Ilarion Alfeyev) despre posibilitatea refuzului de a participa la dialoguri cu acele Confesiuni protestante care au legiferat cununiile sau hirotonia homosexualilor, dar pe acestea nu le-am avut în vedere aici.
Contopirea documentelor anterioare (din 1986) nu a fost realizată de membrii Conferinței, ci ei doar au discutat documentul rezultat deja probabil de la o echipă specială de teologi.
După rezumatul de mai jos am făcut unele comentarii generale.
Dezbaterea se deschide prin propunerea sârbilor de a exista un text premergător despre crezul ortodox cu privire la ecleziologie, poate chiar făcut la Sinod dacă nu este posibil în perioada premergătoare. Dar se trece la discutarea pe paragrafe fără acest cadru dogmatic bine conturat.
1. Propunere a Bisericii Poloniei de schimbare: „Biserica Ortodoxă… primește un loc principal în lucrarea de întoarcere a tuturor celor ce se află în afara ei”.
Emanuel (Constantinopol): aceasta ar însemna să fie pierdut tot efortul depus în acești ani în mișcarea ecumenică.
Ilarion (Rusia): Trebuie acceptată propunerea poloneză pentru că exprimă noima cu care s-a angajat și Biserica Rusă în CMB în 1961 în mod declarat, să-i aducă înapoi pe eterodocși. Propune ca Biserica Sârbă să alcătuiască un preambul despre crezul ortodox ecleziologic care să fie discutat în cadrul Conferinței.
Irineu (Serbia): Nu poate fi alcătuit un prolog, ci un text întreg, fapt imposibil în acel moment. Propunerea de modificare: „ocupă un loc principal/central în chestiunea promovării unității creștinilor la general și a restabilirii comuniunii cu ea de către Bisericile și Confesiunile care nu au comuniune cu ea până acum”.
Hrisostom de Peristeriou (Grecia): „Când vorbim în cadrul CMB, îi chemăm pe protestanți să se unească nu cu noi, ci să se unească cu Biserica primelor opt veacuri, cu care se identifică Biserica Ortodoxă, care are această conștiință. Mai mult, dacă acceptăm propunerea Bisericii soră a Poloniei, consider că puțin cumva ne romano-catolicizăm, ne prezentăm mai mult că avem și noi acest duh catolic să-i unim sub aripile noastre. Biserica Ortodoxă a fost mereu deschisă și cheamă pe creștini să se unească cu Biserica creștină primară. De altfel, aceasta a fost și proclamația Bisericilor Ortodoxe la Toronto, unde a fost dată întâietate Bisericii străvechi nedivizate a primelor opt veacuri. La această chemare generală îi chemăm noi, ortodocșii, să revină toți și să se unească. Acum, indiferent, noi ne identificăm desigur cu Biserica nedivizată și constituim continuarea ontologică a ei până astăzi. Deci să le chemăm pe Bisericile Surori și întreaga lume creștină să accepte să se unească cu Biserica primelor opt veacuri și atunci nu ne vom satisface egoismul nostru ca ortodocși, ci numai rugăciunea și porunca Domnului nostru Iisus Hristos, Care spune: „ca toți să fie una”.
Prof. Vlasios Feidas: Noi suntem Biserica cea una, sfântă și, prin urmare, nu putem fi indiferenți față de unitatea lumii creștine. Chemarea Bisericii Ortodoxe chiar și către catolici este: Veniți la starea pe care ați avut-o în primul mileniu și ne veți găsi și pe noi.
Amfilohie de Muntenegru: Propune o intercalare în text: „… în conștiința ei eclesială de sine profundă, dă mărturie că, în afara ei, ca trup al lui Hristos Dumnezeu-Omul, nu este mântuire și că ea deține un loc principal…”
Hrisostom de Peristeriou: Noi, ortodocșii, ne facem o autocritică în fața protestanților și catolicilor: Dacă avem ceva ce nu a existat în tradiție, să cercetăm. Faceți și voi aceeași autocritică.
Arhim. Nicolaos Ioannidis: propune ca modificarea sârbilor să fie în modul indicat anterior de cineva: „în promovarea comuniunii creștinilor în duhul Bisericii străvechi, nedespărțite”. Mitr. Irineu acceptă în numele sârbilor această propunere.
Mitr. Andreas de Gori propune un adaos: „Biserica Ortodoxă fiind ea singură una…” Președintele Conferinței oprește propunerea pe motiv că trebuie cercetată fiecare propunere în parte, după cum a tot insistat, nu să se vină cu alte propuneri până nu sunt terminate discuțiile pe fiecare propunere.
Președintele, Mitr. Ioannis Zizioulas, propune ca fiecare paragraf să fie supus aprobării și, numai dacă sunt împotriviri, să fie discutat. Se aduce în discuție și faptul că textul a fost elaborat de profesori și specialiști și chiar de mulți din cei prezenți și este de neînțeles cum de mai pot apărea modificări. În final, după tensionarea atmosferei, se aprobă faptul că vor fi discutate doar propunerile formulate de Biserici, nu cele personale ale delegaților. În felul acesta, punctul 1 trece cu o singură schimbare, anume înlocuirea „locului central” cu „principal”.
2. Biserica Rusă propune adăugarea unui cuvânt, „a propovădui”, pe lângă a transmite adevărul din Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Mitr. Irineu de Baska propune o modificare ce nu fusese trimisă anterior în scris, fără a insista: „fundamentează unitatea ei pe firea dumnezeiesc-omenească a ei ca trup al lui Hristos”. Deoarece Mitr. Dimitrie de Arghirokatro consideră că nu adaugă ceva nou, propunerea aceasta este respinsă pe considerentul că nu există unanimitate asupra ei.
Arhiep. Aristarh de Constantini (Ierusalim) întreabă dacă Biserica Ortodoxă fundamentează unitatea Bisericii sau a ei. Prof. Vlasios Feidas răspunde că e vorba de unitatea Bisericii la general, nu a ei proprii.
În acest moment intervine o discuție despre procedură, în speță dacă să fie discutate amendamentele care nu au fost trimise oficial către Secretariat de Bisericile Locale pentru că unii reprezentanți au propuneri din partea Sinodului lor, însă nu fuseseră trimise în timp util. Mitr. Andreas de Gori (Georgia) se plânge de faptul că observațiile făcute de Biserica sa și lăsate Mitr. Irineu (Serbia) la Sinaxa din 2014, nu se regăsesc în documentele aflate în dezbatere. Secretarul nu le-a primit deoarece nu au fost primite la categoria cerută. Scrisoarea primită de la Patriarhul Georgiei cu o zi înainte de începerea Conferinței conține doar observații generale, nu concrete la fiecare articol. Dl. Gheorghios Gantor (Antiohia) sugerează ca discuția să fie reluată a doua zi pentru că nici propunerile Bisericii Antiohiei nu au fost incluse în documentele de lucru. Președintele nu acceptă acest lucru pe motiv că nu au fost respectate termenele cerute și, în consecință, propunerile primite ieri (cu o zi înainte) nu intră în discuție.
Mitr. Amfilohie de Muntenegru susține că nu există în discuție teme dogmatice, ci doar practice și teologice, drept urmare nu este necesară o scrupulozitate foarte mare și-i somează pe toți că discuțiile trebuie continuate ca să fie finalizate în timp util. Chiar cere să nu fie permise multe intervenții pentru că de dimineață a fost analizat doar un singur paragraf. De altfel, Președintele mereu a insistat pe faptul că trebuie să nu fie lungite dezbaterile, ci terminate.
4. Biserica Rusă a propus să nu se vorbească de o poziție de frunte în căutarea contemporană a restabilirii unității, ci de participare la această căutare. În special Mitr. Hrisostom de Mesinia a susținut textul nemodificat, iar prof. Ghe. Tsetsis a subliniat că istoric Patriarhia Ecumenică a fost printre primele care a vorbit despre această căutare prin Enciclicele din 1902 și 1920. A mai existat și o propunere să fie tăiată mențiunea „contemporană”, dar nu a fost acceptată.
Delegația georgiană cere să facă propuneri, deși nu au fost depuse în termen, altfel amenință că părăsesc ședința la care nu au dreptul să-și spună părerea. Se supune la vot dacă se urmează procedura de a fi discutate doar propunerile deja trimise sau nu. Votează 9 Biserici în favoare (printre care și românii), 2 împotrivă (Georgia și Antiohia) și se abțin 4. Așadar cele 2/3 pentru ratificare nu au fost obținute. Apoi un reprezentant al Georgiei face observația că Regulamentul nu vorbește despre faptul că observațiile trebuiau trimise în scris sau nu și că două treimi se socotesc din total, incluzând abținerile.
În ziua următoare, ședința este prezidată de Mitr. Emanuel, Mitr. Ioannis Zizioulas fiind obosit. Discuțiile sunt reluate de la paragraful 5, fiind acceptate observații făcute și pe moment, nu doar cele trimise în scris anterior.
5. Biserica Georgiei propune o formulare total schimbată, care sună astfel: „Dialogurile teologice contemporane bilaterale ale Bisericii Ortodoxe, precum și participarea ei la Mișcarea pentru restabilirea unității creștinilor se bazează pe conștiința ei că numai Biserica Ortodoxă este Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolească, unde există succesiune apostolică și sunt săvârșite toate Tainele, Botezul și toate celelalte Taine ale Bisericii creștine și, din această privință, are drept scop căutarea unității pierdute a creștinilor pe baza credinței și celor șapte Sinoade Ecumenice.
Mitr. Hrisostom de Messinia este împotriva acestei modificări pe considerentul că afirmațiile acestea se regăsesc la punctul 1 și ulterior la punctul 6. Deși Mitr. Ilarion (Rusia) susține pe georgieni, totuși, pentru a nu se lungi timpul și deoarece există obiecții, se trece la următorul paragraf.
6. Textul de la care pornesc discuțiile este următorul: Biserica Ortodoxă, recunoaște existența istorică a celorlalte Biserici și Confesiuni creștine care nu se află în comuniune cu ea, însă crede că relațiile ei cu acestea trebuie să se sprijine pe clarificarea de către ele cât mai rapid și mai obiectiv cu putință a întregii teme eclesiologice și îndeosebi a învățăturii lor generale despre Taine, har, preoție și succesiune apostolică. Astfel, a fost dispusă binevoitor și pozitiv, atât pentru motive teologice, cât și pastorale, la dialog teologic cu diferitele Biserici și Confesiuni creștine și la participarea mai generală la Mișcarea Ecumenică a timpurilor mai noi, cu convingerea că, prin dialog, dă o mărturie puternică a deplinătății adevărului în Hristos și a comorilor ei duhovnicești celor din afara ei cu scopul obiectiv de a netezi calea ce conduce la unitate.
Biserica Georgiei vine cu propunerea de a introduce o modificare în text ce conține două expresii separate și urmează a fi traduse în grecește pentru a fi discutate.
În toiul discuțiilor, Mitr. Irineu de Baska propune adăugarea termenului de eterodoxe sau neortodoxe pentru Biserici și Confesiuni. Argumentează că și Sf. Marcu Evghenicul s-a adresat Papei ca unui Părinte și că trebuie să facem diferența între existența istorică și cea dogmatică. În felul acesta, sunt catalogate drept rupte și alte Biserici schismatice, precum cea macedoneană, ucraineană și cele vechi-calendariste.
Pr. Viorel Ioniță face observația că în dialogurile ecumenice s-a lovit de problema termenului de Biserică și s-a procedat așa pentru că ei înșiși se numesc astfel. Pe de altă parte, trebuie făcută distincția că noi, ortodocșii, îi numim pe unii Biserici și pe alții Confesiuni.
Prima expresie propusă de Biserica Georgiei este tradusă și e citită: „Potrivit firii sale ontologice, unitatea Bisericii nu poate fi tulburată. Și totuși…”. Apar sugestii ca acest adaos să fie pus după „succesiune apostolică”.
La inserarea în text, este interesant că prof. Varnava Iankos face o observație: „Nu «a ei», ci «a Bisericii Ortodoxe», la care Secretarul răspunde astfel: „Da. «Potrivit firii ontologice a Bisericii, unitatea ei nu poate fi tulburată…»”, adică nu schimbă nimic.
A doua propunere a georgienilor: „netezirea căii ce duce la unitatea în sânul Bisericii celei una și nedivizate”.
Intenția georgienilor (Mitr. Andreas de Gori) este de a introduce în text o frază care să exprime convingerea că doar în Biserica Ortodoxă există mântuirea. De multe ori, în dialogurile ecumeniste, ortodocșii au fost luați drept Confesiune. Așadar textul trebuie să exprime adevărul despre Biserica Ortodoxă ca unica Biserică și să existe un răspuns în fața creștinilor ortodocși de acasă cum se caracterizează pe sine Biserica Ortodoxă.
Ca observație din cum au decurs luările de poziție, ei au folosit primul prilej ce le-a venit în cale. Deoarece discutarea primelor paragrafe s-a făcut fără o dezbatere reală, abia acum au avut această oportunitate.
Mitr. Hrisostom de Messinia consideră nepotrivită a doua expresie propusă de georgieni pentru că ar produce confuzia că și Biserica Ortodoxă ar trebuie să se întoarcă în sânul Bisericii nedivizate.
Mitr. Gherman de Zugdidi (Georgia) reformulează: „în sânul Bisericii unitare”.
Replica Mitr. Hrisostom este că unitatea se realizează pe două planuri, în adevărul Evangheliei și sacramental, și propune: „conduce la unitatea în adevărul Evangheliei și în Taine”. În final, și georgienii acceptă această variantă.
După intervenția Mitr. Ioan de Koritsa (Albania) cum că textul conține toate elementele necesare și nu necesită modificări, a doua expresie propusă de georgieni este abandonată și nu se permite discutarea ei mai departe, spre uimirea georgienilor, care nu înțeleg dacă este respinsă propunerea lor în întregime sau doar expresia de final. Motivul opririi dezbaterii este că există opoziție. Fără a fi clar de ce și cum, în textul final a ajuns doar prima expresie din propunerea georgienilor, deși opoziția a fost exprimată la toată intervenția lor.
8. Biserica Rusă propune introducerea unui cuvânt și este schimbat textul din „Biserica Ortodoxă… ia în considerare (dificultățile) din calea spre tradiția comună a Bisericii străvechi…” și devine: „ia în considerare (dificultățile) din calea înțelegerii tradiției…”.
Deși au fost dezbateri întinse și asupra retragerii unor Biserici din cadrul dialogurilor, trec peste ele ca fiind de importanță secundară.
12. Biserica Rusă propune să fie șters întregul paragraf 12 pentru că nu toate dialogurile au ca scop propus unitatea și nu este mereu un deziderat realist. Adeseori subiectele comune sunt de natură morală, ecologică sau de alt fel. Însă paragraful rămâne neschimbat în textul final.
17. Este acceptată modificarea propusă de Mitr. Irineu de Baska din „Bisericile Ortodoxe… participă și contribuie la… mărturisirea adevărului și la promovarea unității Bisericii…” în „promovarea unității creștinilor” deoarece „Biserica nu poate fi divizată ontologic și este mereu una și unitară”.
18. Este modificată expresia „unitatea credinței păstrată și trăită în Biserica Ortodoxă în Taină” cu finalul „în Taine”. Propunerea Mitr. Emanuel de a fi schimbată sintagma „unitatea Bisericii” cu „unitatea creștinilor” este respinsă scurt de Președinte (Ioannis Zizioulas).
19. Este adăugat în text motivul pentru care Declarația de la Toronto este de importanță capitală, adică pentru „participarea la CMB”, expresie ce nu exista inițial. Mai este adăugat faptul că credința în Sfânta Treime trebuie să fie conformă cu „Crezul Niceo-Constantinopolitan”.
Biserica Poloniei propune un adaos final prin care să fie respinse rugăciunile în comun ca fiind interzise de canoanele 10 și 45 apostolice. Președintele consideră acest adaos inadecvat în acest articol și-l vede doar ca un articol separat.
Pe subiectul rugăciunilor împreună cu ereticii răspunde prof. Vlasios Feidas că nu este suficientă referința la canoanele invocate, ci ar trebui pus în discuție și canonul 9 al lui Timotei al Alexandriei. Mai face referire că și la întâlnirea de la Tesalonic (menționată în articolul 17) s-au luat decizii pe acest subiect.
Prof. Teodor Iankos aduce în discuție faptul că și creștinarea rușilor a pornit de la o rugăciune împreună (trimitere la delegații ruși care au fost impresionați de Liturghia de la Constantinopol și au ales convertirea la Ortodoxie, nu la papism).
Mitr. Hrisostom propune alcătuirea unui paragraf care să justifice rugăciunile în comun, însă Președintele consideră că acest lucru necesită o contribuție mai mare și nu e posibilă în cadrul Conferinței, așadar nu ar trebui acceptată nici o adăugire nici în sensul condamnării, nici al validării.
Protopr. Ghe. Tsetsis susține pe acest subiect că, deși credincioșii se pot sminti de manifestările de la Adunările Generale ale CMB, totuși întreprinderea de a restabili unitatea cere să fie spus măcar un „Tatăl nostru” pentru a avea pe Dumnezeu în ajutor.
Mitr. Nifon de Târgoviște face diferența între slujire sacramentală și rugăciune. Prima este exclusă, dar simpla rugăciune în comun ar fi primită.
Prof. Vlasios Feidas revine cu prezentarea canonului 9 al lui Timotei al Alexandriei pentru odihna conștiințelor celor prezenți. El deduce că terminologia veche înțelegea prin rugăciune doar Sfânta Liturghie. Când diaconul cheamă afară pe cei ce nu sunt în comuniune, ereticii pot rămâne dacă făgăduiesc că se pocăiesc și fug de erezie.
În final, o poziție de acceptare a rugăciunilor în comun exprimă și Mitr. Irineu de Baska, el însuși fiind pus în astfel de situații. El spune că nu contează dacă la întâlnirile comune chiar cu musulmani fiecare își spune rugăciunea sa. Singurul lucru inacceptabil este gestul de provocare, ca un cleric ortodox să meargă să se împărtășească de la eretici ca sfidare.
Observații: În primul rând, se disting în mod limpede poziții și conștiințe neortodoxe, ecumeniste printre participanții la discuții. Dar și presiunile pe care le pun ei pentru a trece documentul în forma favorabilă lor sub pretextul că nu au timp mult la dispoziție. Se remarcă și dualitatea sârbilor, care trec de la o linie pur ortodoxă la una de compromis și delăsare.
Paradigma dogmatică a textului este limpede, anume că participarea la mișcarea ecumenică urmărește să-i aducă pe eretici la așa-zisa Biserică primară, nu la Ortodoxie. Noi ne identificăm cu acea Biserică nedivizată, dar nu în exclusivitate, este refuzată specificația „doar” sau „ea singură (Biserica Ortodoxă”. Nu este specificat explicit statutul ereticilor, dacă priviți ca fiind în afara Bisericii lui Hristos sau ca parte, măcar în mod nedeplin, a ei. Însă apartenența lor la Biserica cea una se deduce din faptul că se urmărește restabilirea unității Bisericii generale. Așadar, dacă ei ar fi fost în afară, nu s-ar fi vorbit de această refacere a unității, care nu ar fi depins de cineva din exterior.
O formulă adecvată pentru implicarea eventuală a Bisericii Ortodoxe ar fi, parafrazând un cuvânt al Mântuitorului: Dacă am spune că nu avem adevărul Evangheliei și că nu suntem doar noi Biserica lui Hristos și că ereziile nu sunt rupte de e ea și dăunătoare mântuirii, am fi mincinoși asemenea tuturor ereticilor și adevărul mântuitor nu ar fi în noi (cf. In. 8:55). Smerenia constă în a-i chema pe ceilalți la Hristos, nu la noi, pentru mântuire, nu pentru avantaje personale.
Pozițiile exprimate despre rugăciunile în comun sunt defăimătoare la adresa regimului canonic ortodox. Nu se poate face trimitere la canonul 9 al lui Timotei ca și cum din el ar rezulta că doar participarea ereticilor la Liturghie este interzisă, pe când canonul 10 apostolic prescrie explicit că până și rugăciunile făcute în casă sunt condamnate. Și, oare, o astfel de temă importantă nu ar fi necesitat întrunirea unei noi Conferințe sau, oricum, alcătuirea unui document satisfăcător, care să atingă și acest subiect? Timpul contează mai mult decât fidelitatea față de credință?
Uimitoare este poziția Mitr. Amfilohie de Muntenegru, care inițial a susținut definirea Ortodoxiei ca unică Biserică, iar apoi să preseze grăbirea dezbaterilor pentru că oricum subiectul nu ar fi unul de natură dogmatică. Tocmai că, așa cum spunea delegația sârbă la început, tema ține de crezul ortodox despre natura Bisericii și asta înseamnă dogmă.
De remarcat cum amendamentul georgienilor a ajuns să nu mai exprime intenția lor originală prin respingerea celei de-a doua expresii a lor și reformularea primeia încât să nu schimbe sensul ecumenist al paragrafului. Pe de altă parte, se remarcă lipsa de atitudine teologică a delegaților georgieni fie din cauza presiunilor, fie din alte motive.
Unii participanți la dezbatere cunosc în detaliu prevederile Declarației de la Toronto, hotărârile finale ale Comisiei de la Tesalonic și Regulamentul CMB, dar alții este limpede că nu le știu și nu pun în discuție implicațiile ecleziologice decisive și de conduită (rugăciuni în comun…).
În general, se poate spune cu convingere că avem de-a face cu un document ce exprimă o direcție ecumenistă cât mai voalat cu putință pentru a scăpa atenției celor ortodocși și pentru a valida mersul și participarea la mișcarea ecumenică. În cuvintele Mitr. Emanuel (Constantinopol), dacă vorbim de întoarcerea tuturor celor aflați în afara Bisericii Ortodoxe, se pierde tot efortul depus în acești ani.
Sf. Grigorie Palama, îmbinare între rugăciune și mărturisirea credinței (Imagine: Biserica Ciprului)
Liniile de forță ale materialului video de mai jos sunt următoarele:
– Întreruperea pomenirii are o tradiție în Sfântul Munte în secolul trecut și Mănăstirea Esfigmenu a adoptat o schimbare față de linia obișnuită în anul 1972, anume încetarea comuniunii cu cei care încă îl pomeneau pe Patr. Atenagora. Este foarte posibil ca aceasta să fi fost făcută la influența Monahului Teodorit, ulterior Ieromonah hirotonit probabil de facțiunile stiliste din Grecia.
– Canonul 15 observă că oprirea pomenirii în caz de erezie este o sancționare sau combatere a episcopului și nu produce o rupere a „unirii Bisericii”. Tradus, aceasta înseamnă că în mod normal întreruperea pomenirii coexistă cu pomenirea pentru că prima exprimă mustrare și nu se opune sau nu o anulează pe a doua, adică manifestarea comuniunii generale sau a unirii Bisericii prin pomenirea ierarhului. Deci, transpus simplu, întreruperea pomenirii trebuie realizată în interiorul pomenirii ierarhului pentru a fi în granițele descrise de canon. Altfel exprimă altceva, o schismă/ruptură/scindare nedorită și nefolositoare.
– Sf. Nicodim Aghioritul explică pe baza canoanelor limpede că doar un Sinod poate caterisi, excomunica sau anatematiza pe cineva și până la luarea unei decizii în acest sens cei vinovați sunt deplin lucrători sacramental.
– Sf. Grigorie Palama exprimă în termeni antagonici paradoxul unui episcop ce propovăduiește o erezie (în persoana Patriarhului Caleca). Unul ca acesta este decăzut din Biserică, fals slujitor și totuși învățător al adevărului și episcop valid.
– Teoria conform căreia este necesară întreruperea pomenirii când un episcop propovăduiește o erezie este o reîncălzire contemporană a ideii părtășiei la erezie prin comuniunea directă exprimată în sec. VIII-IX de Sf. Teodor Studitul, dar pe care Biserica a respins-o și chiar a condamnat-o.
– Astăzi este oportună întreruperea pomenirii pentru a combate eficient noua fază a ecumenismului în sânul Ortodoxiei, anume proclamarea lui sinodală la Creta în 2016. Doar o opoziție fățișă și puternică poate respinge acest atac asupra dreptei credințe, însă fără a aluneca în poziționări schismatice, fapt ce ar duce la provocarea unei noi răni în loc de vindecarea celei deja existente.
În urma discuțiilor prelungite pe tema întreruperii pomenirii s-au precizat diferite detalii care e bine să fie sistematizate.
Din nefericire, mesajul majoritar transmis prin întreruperea pomenirii este unul de ruptură de grosul, de pliroma Bisericii, nu unul de vindecare a unui rău reprezentat de erezia ecumenistă. Cei mai mulți nu știu să-și explice acest lucru, însă îl resimt. De aceea o analiză a situației necesită efectuarea unor distincții pentru a se ajunge la o calibrare care să dea roade bune.
Răzvrătirea împotriva superiorului ierarhic în Biserică se numește schismă potrivit canoanelor (31 apostolic, 13-15 I-II). Aceasta deoarece nu stă în puterea unui slujitor să pedepsească sau să separe pe superiorul său, ci doar un Sinod are această autoritate. De aceea dreptul prevăzut de canonul 15 I-II de a întrerupe pomenirea unui episcop, înainte de o hotărâre sinodală, în caz că propovăduiește o erezie, are anumite limite.
Desfacerea de comuniunea cu episcopul în acest caz are efecte liturgice, dar nu și bisericești. Adică atât arhiereul, cât și slujitorul rămân în rangul lor până la o sentință oficială. Nu se poate spune că din acel moment nu mai este ierarhul celui ce a întrerupt pomenirea sau că nu se află în Biserică în același raport ierarhic. Deci există, rămâne o comuniune. Altfel vorbim de schismă.
Întreruperea pomenirii urmărește doar să provoace o situație care să împingă la rezolvarea ereziei episcopului, nu constituie rezolvarea propriu-zisă. Așadar este un protest mult mai tăios, concretizat în ruperea comuniunii liturgice.
Într-o imagine plastică, putem vorbi despre o reacție imunitară de împotrivire față de noua erezie, ce urmărește fie vindecarea mădularelor bolnave, fie îndepărtarea lor de către Sinod, organul competent. Dacă sunt atacate și alte mădulare, atunci se ajunge la o situație nefastă, când comportamentul devine unul autoimun, vizând nu doar celulele vătămate, ci și pe cele sănătoase. Astfel, reacția la erezie devine o problemă în plus.
Ba chiar și raportarea la ierarh trebuie să fie bine definită în acest caz. Ruperea de el prin oprirea pomenirii nu este una deplină, din care să decurgă separarea de cei care păstrează comuniunea cu el.
Prevederile canonului 15
Cele afirmate mai sus sunt în acord cu prevederile părții a doua a canonului 15. Elementele lui constitutive sunt: desfacerea sau îngrădirea de comuniunea cu episcopul superior ca drept, nu ca obligație, erezia episcopului indubitabilă și vinovată, preotul nu poate fi certat canonic, oprirea pomenirii ca sancționare a ierarhului și mărturisire a slujitorului, toată acțiunea este înainte de o hotărâre sinodală, străduința de a izbăvi Biserica de dezbinarea produsă de inovațiile dogmatice.
Așadar nu e vorba de vreo îngrădire, desfacere sau separare de erezie, ci de comuniune. Aceasta deoarece nici nu există vreo părtășie la erezia propovăduită de episcop. Bine zic unii că ierarhii vor da seama, strict în această privință. Credința pe care sunt slujite Tainele este cea a Bisericii, nu una personală a ierarhului, care este doar iconom sau transmițător, nu deținător sau reper absolut. Abaterile lui dogmatice nu sunt indiferente, dar nici nu se transmit liturgic sau se contaminează cineva de ele în cadrele Bisericii.
Sf. Teodor Studitul și ucenicii săi au susținut această concepție a întinării prin pomenire sau comuniune, dar învățătura sa a fost contrazisă de Sf. Metodie al Constantinopolului și de monahii din Olimpul Bitiniei, în frunte cu Sf. Ioanichie cel Mare (cf. Străjerii Ortodoxiei, capitolul despre monahi cu râvnă rea).
Raportarea celui ce întrerupe pomenirea la erezia superiorului este descrisă prin cuvintele „nu a sancționat/osândit pe un episcop, ci pe un pseudo-episcop și pseudo-învățător”. Mustrarea vizează faptul că respectivul este un învățător mincinos și un episcop (supraveghetor) fals. Altfel spus, preotul înfierează, nu se delimitează de erezia ierarhului prin oprirea comuniunii.
Dacă ar fi fost nocivă comuniunea cu episcopul, oprirea pomenirii ar fi fost obligatorie, nu facultativă. Așa cum legăturile cu un infractor necondamnat nu constituie validarea ilegalităților lui, însă delimitarea de el reprezintă o mustrare și poziționare înainte de sentința oficială.
De aceea comuniunea cu episcopul este neutră, nevătămătoare și nu poate fi impusă nimănui și nici nu se poate vorbi de vreo întinare sau părtășie la erezia lui prin pomenire sau comuniune liturgică.
Atunci ar apărea întrebarea: De ce mai este permisă și lăudată oprirea pomenirii înainte de condamnarea sinodală dacă nu există vreo vătămare directă? Răspunsul este conținut tot în canon: pentru că prin aceasta slujitorul se arată mărturisitor al credinței (se va învrednici de cinstea cuvenită celor ortodocși) și ajută la păzirea Bisericii de dezbinare sau de amenințarea ereziei. Altfel spus, el acționează ca un anticorp, apără sănătatea organismului întreg, nu pe a sa proprie. Astfel se explică neobligativitatea și totodată dreptul exprimate de canon.
Ce mai trebuie observat este că nu se ajunge la o rupere totală a comuniunii, ci doar la una unilaterală. Este vorba de un protest energic concretizat în desfacerea comuniunii, ceea ce-l face să fie mai mult decât un protest simplu sau care să poată fi ignorat. Și este doar protest pentru că se consumă în cadrele Bisericii fără schimbarea lor și nu produce efecte oficiale de demitere a episcopului sau de condamnare finală a ereziei; este necesară intervenția unui viitor Sinod ortodox care să dea verdictul final.
Tradiția patristică
Canonul 15 rezumă tradiția Bisericii și este confirmat de ea.
Doar două exemple:
1. În vremea lui Nestorie credincioșii și majoritatea clericilor din Constantinopol au întrerupt comuniunea și pomenirea lui, pe când Sf. Chiril al Alexandriei nu a făcut aceasta până la întrunirea Sinodului III Ecumenic. Ba chiar a existat comuniune și colaborare între el și reprezentanții din Bizanț.
În acest context, am mai subliniat faptul că trebuie evitate ambele extreme: a ereziei și schismei. Aceasta se poate face prin oprirea țintită a comuniunii cu ierarhii ce propovăduiesc erezia, pe de o parte, și prin comuniunea cu cei din Biserică ce nu aderă la această erezie.
Concret, comuniunea nepomenitorilor cu cei ortodocși se manifestă prin a nu refuza conslujirea cu ei, prin participarea la aceeași slujbă, așa cum au făcut și părinții atoniți, printre care și Sf. Paisie Aghioritul. În primul rând aceasta se vădește prin concepția despre slujbele unde este pomenit ierarhul, dacă aduc vreo întinare la nivel liturgic sau la nivel de părtășie la erezie.
Nu există cale de mijloc, slujbele să nu fie considerate neutre, dar nici transmițătoare în mod mecanic a ereziei. Pomenirea episcopului nu transmite nici o părtășie la erezia lui decât dacă ar fi condamnat sinodal.
Putem face unele distincții. Credincioșii nu întrerup pomenirea și își manifestă adeziunea la acțiunea de sancționare a episcopului prin participarea la slujbele „nepomenitorilor”. Însă nu e musai să facă aceasta mereu și nici participarea la slujbele unde este pomenit nu înseamnă încălcarea propriei conștiințe, ci reflectă realitatea bidimensională: participarea la protest, dar neieșirea din comuniunea și cadrele oficiale ale Bisericii. Cei care nu sunt de acord cu sancționarea episcopului pentru erezia lui vor refuza participarea la slujbele unde nu este pomenit și se disting prin aceasta.
Cel care mustră pe ierarh prin întreruperea pomenirii consider că trebuie să fie consecvent și să nu-l pomenească niciodată el însuși, dar fără ca aceasta să însemne că nu poate participa la slujbele unde este pomenit de ceilalți slujitori, după cum era practica atonită din anii ’70. Și nici nu poate consluji cu arhiereul în cauză sau cu alți clerici ce împărtășesc abaterile lui dogmatice de vreme ce a rupt comuniunea pe acest motiv.
Deoarece excesele pe tema întreruperii pomenirii sunt spinoase și nu pot fi rezolvate de ierarhie, care se află într-un conflict de interese pe acest subiect provocat de ea, sunt necesare aceste distincții pentru o bună poziționare și o atitudine sănătoasă.
În fine, tocirea conștiinței dogmatice prin participarea la slujbe unde doar este pomenit episcopul, dar nu e propovăduită vreo erezie provine din concepția eronată că nu ar trebui pomenit din cauza abaterilor dogmatice pe care le promovează. Aceasta înseamnă că ierarhul nu este privit prin prisma canoanelor și regulilor bisericești, adică valid, ci pe baza unor impresii nefondate, adică exclus din comuniune.
Ca încheiere, este acceptabilă o atitudine pastorală de evitare a slujbelor unde este pomenit ierarhul ca o contrare mai puternică a ereziei, dar nu ca evitare a vreunei întinări.
Două materiale audio-video abordează canonicitatea întreruperii pomenirii. Nu putem afirma că ar fi existat mai mult succes dacă erau urmărite riguros prevederile canonice legate de dreptul de a opri pomenirea episcopului eretic, însă cu siguranță Dumnezeu lucrează mai bine prin cei care se încadrează în limitele credinței și conduitei creștine sănătoase. Chiar dacă poporul poate fi atras mai mult de necredință și de interese pământești, o mărturie canonică este valoroasă nu doar pentru cel care o face, ci și pentru restul care o ascultă. Cu atât mai mult se întâmplă aceasta cu cât există pericolul real al alunecării pe pante schismatice, de rupere a comuniunii cu diferiți membri ai Bisericii argumentată teologic, dar în mod greșit. Aceasta creează o a două problemă pe lângă cea mai importantă, aceea a ereziei ecumeniste legalizate în Creta.
Cele două filmulețe de mai jos sunt rodul interacțiunii cu problemele ridicate de diferite concepții teologice aflate la baza întreruperii pomenirii, promovate și foarte probabil preluate involuntar de la tezele vehiculate de monahul Sava Lavriotul la noi în țară.
Aspectul cel mai important este că Părinții din anii ’70 au întrerupt pomenirea Patriarhului Atenagora fără a rupe comuniunea cu ceilalți slujitori (preoți și episcopi aflați în comuniune cu Patriarhul). Aceasta este o trăsătură care face diferența între linia canonică și cea zelotistă și exagerată, care se răsfrânge până în zilele noastre.
Mulțumiri Părintelui Mihail Deliorga pentru inițiativa de a promova aceste detalii pentru o mai bună clarificare a temei întreruperii pomenirii!
Cel mai dureros este faptul că unii Părinți și mireni susțin, foarte probabil din naivitate, ideea contaminării cu erezia unui episcop prin participarea liturgică la slujbele unde este pomenit acesta, care este ierarh valid, nu caterisit și excomunicat, dar aflat într-o erezie nouă. Și fac aceasta prin diferite pretexte prin care încearcă să scape de vina ruperii nejustificate a comuniunii, dar nereușind să aducă argumente serioase, ci încurcându-se în explicații contradictorii. Avem mare nevoie de mărturisire serioasă, fără contradicții interne.
Criticile exprimate față de exagerările întreruperii pomenirii nu vizează defel atacarea acestei acțiuni, ci limpezirea chestiunilor sensibile și dobândirea unei puteri de convingere mai mari prin articularea unei viziuni sănătoase.
Dincolo de aceste aspecte, scopul principal urmărit este de a arăta că întreruperea pomenirii este justificată canonic și oportună față de erezia ecumenismului cretan.
Emisiunea de pe canalul Telegram Isihasmul Carpatin:
Podcastul de pe Theodosie:
Este important ca întreruperea pomenirii să fie făcută sănătos
Două materiale audio-video abordează canonicitatea întreruperii pomenirii. Nu putem afirma că ar fi avut mai mult succes dacă sunt urmărite riguros prevederile canonice legate de dreptul de a opri pomenirea episcopului eretic, însă cu siguranță Dumnezeu lucrează mai bine prin cei care se încadrează în limitele credinței și conduitei creștine sănătoase. Chiar dacă poporul poate fi atras mai mult de necredință și de interese pământești, o mărturie canonică este valoroasă nu doar pentru cel care o face, ci și pentru restul care o ascultă. Cu atât mai mult se întâmplă aceasta cu cât există pericolul real al alunecării pe pante schismatice, de rupere a comuniunii cu diferiți membri ai Bisericii argumentată teologic, dar în mod greșit. Aceasta creează o a două problemă pe lângă cea mai importantă, aceea a ereziei ecumeniste legalizate în Creta.
Cele două filmulețe de mai jos sunt rodul interacțiunii cu problemele ridicate de diferite concepții teologice aflate la baza întreruperii pomenirii, promovate și foarte probabil preluate involuntar de la tezele vehiculate de monahul Sava Lavriotul la noi în țară.
Aspectul cel mai important este că Părinții din anii ’70 au întrerupt pomenirea Patriarhului Atenagora fără a rupe comuniunea cu ceilalți slujitori (preoți și episcopi aflați în comuniune cu Patriarhul). Aceasta este o trăsătură care face diferența între linia canonică și cea zelotistă și exagerată, care se răsfrânge până în zilele noastre.
Mulțumiri Părintelui Mihail Deliorga pentru inițiativa de a promova aceste detalii pentru o mai bună clarificare a temei întreruperii pomenirii!
Cel mai dureros este faptul că unii Părinți și mireni susțin, foarte probabil din naivitate, ideea contaminării cu erezia unui episcop prin participarea liturgică la slujbele unde este pomenit acesta, care este ierarh valid, nu caterisit și excomunicat, dar aflat într-o erezie nouă. Și fac aceasta prin diferite pretexte prin care încearcă să scape de vina ruperii nejustificate a comuniunii, dar nereușind să aducă argumente serioase, ci încurcându-se în explicații contradictorii. Avem nevoie de mărturisire serioasă, fără contradicții interne.
Criticile exprimate față de exagerările întreruperii pomenirii nu vizează defel atacarea acestei acțiuni, ci limpezirea chestiunilor sensibile și dobândirea unei puteri de convingere mai mari prin articularea unei viziuni sănătoase.
Dincolo de aceste aspecte, scopul principal urmărit este de a arăta că întreruperea pomenirii este justificată canonic și oportună față de erezia ecumenismului cretan.
Emisiunea de pe canalul Telegram Isihasmul Carpatin:
După cum am promis în articolul precedent, revin cu material video în care expun un răspuns-provocare și o poziționare pe tema ecumenismului semnat la Creta 2016 și a nuanțelor legate de întreruperea pomenirii.
Erată: Din nefericire, există unele deficiențe tehnice pe final și nu se aude ce am de zis despre învățătura rascolnică a studiților din sec. IX, în frunte cu Sf. Teodor Studitul, pe care am abordat-o într-un articol trecut. Am mai spus eronat că Patriarhul Daniel susține că la Sinodul din Creta nu au fost abordate teme canonice, însă era vorba de unele dogmatice.
Două materiale video realizate pe canalul Calea spre mântuire dau impresia de scrupulozitate și rigoare în demontarea acțiunii de întrerupere a pomenirii ierarhului, mai ales cel ce combate un alt filmuleț al lui Silviu Chirilă. Citarea unor canoane, scrieri patristice, etalarea și comentarea lor atentă m-au făcut și pe mine să cred că au dreptate în mare parte în cele pe care le susțin. Însă, la o a doua vizionare mai critică, am observat că ceea ce domină sunt denaturările, falsurile, spoiala, într-un cuvânt: manipularea emoțională prin argumente convenabil aranjate.
Menționez din start că există și lucruri pertinente spuse, fapt ce nu trebuie să atragă validarea întregului. Un adevăr este acela că nu putem considera canonul 4 al Sinodului III drept cel mai relevant pentru oprirea comuniunii cu ereticii condamnați. Însă, mai departe, concluzia că nu este obligatorie este falsă pentru că există alte canoane în acest sens, cum ar fi 10 apostolic, ce interzice explicit comuniunea cu cei excomunicați.
Deși primul video mi s-a părut de propagandă și un băț băgat prin gard ca provocare, totuși afirmațiile din al doilea m-au stârnit să reacționez la următoarele angajamente: că vor fi retractate erorile vădite și că există deschidere la o critică serioasă. Pornind de la premiza că nu căutarea de vizualizări a dus la realizarea materialelor în cauză, ci unele convingeri ferme și oneste, am hotărât că merită să alcătuiesc această replică.
Mă concentrez pe două planuri distincte: prima dată, o elaborare a două idei de forță și apoi o inventariere sumară a erorilor mărunte, care alcătuiesc țesătura din spate de sprijin. Cele două puncte principale sunt: există o dogmă suprimată la Sinodul din Creta și ea este susținută consecvent. Având acestea în minte, celelalte critici de detaliu sunt înțelese mai ușor în continuare.
Care dogmă a fost suprimată?
Deși pusă ca o întrebare retorică, răspunsul despre erezia semnată în Creta este unul la îndemână și limpede: identificarea exclusivă a Bisericii Ortodoxe cu Biserica cea una a lui Hristos. Această idee poate fi exprimată în mai multe moduri, cum ar fi și acela că în afara Ortodoxiei nu există mântuire. Deci accentul cade pe faptul că doar Ortodoxia constituie Biserica, având rezultatul că ereziile sunt în afară, nu există alte „Biserici”. În plus, de aici decurge imposibilitatea rugăciunilor în comun și a proclamării unității ca scop al dialogului ecumenic.
Ca toate ereziile, diferențierea ecumenismului de dreapta credință constă în detalii. Mereu minciuna a fost aproape de adevăr, dar este vădită prin anumite particularități. De aceea este nevoie de precizie în exprimare pentru a fi excluse amăgirile. Cam la fel cum în trecut se cerea să se spune că Hristos este în două firi, nu doar din două firi, că sunt unite în mod neamestecat, neschimbat, nedespărțit și neîmpărțit sau că harul este perceput la nivel necreat șamd
Așadar nicăieri în textele adoptate la „Marele” Sinod nu apare detaliul că numai Biserica Ortodoxă este Biserica cea una, iar ereziile sunt în afara aceleia din urmă.
Într-adevăr, primul paragraf afirmă că Biserica Ortodoxă este (fiind) Biserica cea una, însă nu exclude că și eterodocșii ar fi parte din ea. Lipsește un „doar” sau „numai Biserica Ortodoxă” sau orice alt mod de a enunța exclusivitatea. Altfel, simpla echivalare a celor două entități se poate încadra într-o perspectivă ecumenistă conținută în Conferința de la Tesalonic, la care face referire documentul cretan câteva paragrafe mai jos. Se susține că unele „Biserici” se consideră continuatoare fidele ale Bisericii apostolice, pe când altele se socotesc nedepline, dar parte a ei. Teoria ramurilor, anume că Biserica este divizată în interior în mai multe tradiții și structuri, este mai complexă și acceptă nu doar fragmentarea, ci și grade diferite de autenticitate eclezială.
Din această perspectivă, afirmația din primul paragraf este o parafrazare mai elaborată și ar putea avea același rol ca formula de introducere a ecumenismului în sânul catolicilor la Conciliul II Vatican. Acolo, papistașii au scris, printre altele, că „Biserica Crezului … subzistă în Biserica Catolică …, deși multe elemente de sfințire și adevăr se găsesc în afara structurii ei vizibile” (Lumen gentium, I, 8). Puse în paralel, prima idee, că Biserica subzistă în cea catolică este exprimată la ortodocși prin formularea că Biserica Ortodoxă este (fiind) Biserica cea una. În plus, faptul că și eterodocșii sunt parte din Biserică este redat într-un fel de către catolici, iar în Creta a fost expus prin conceptul de participare de pe un loc principal la promovarea unității creștine din conștiință dogmatică: „crede cu tărie, în conștiința ei de sine eclesială profundă, că ocupă un loc principal în chestiunea promovării unității creștine”. Așadar atenția cade, nu doar gramatical, ci și logic, pe unitatea cu ereticii, nu pe exclusivitatea Ortodoxiei. Reformulată, ideea ar suna astfel: Suntem noi Biserica lui Hristos, dar asta nu înseamnă decât că deținem un loc principal în cooperarea cu ereticii pentru realizarea unității Bisericii stricate prin disensiunile dintre noi.
Mai mult, ideea că Biserica cea una nu se rezumă doar la cea Ortodoxă, ci cuprinde mai multe așa-zise Biserici se regăsește în citatul din Declarația de la Toronto: CMB adună „Bisericile într-o legătură vie între ele și să producă studiul și dezbaterea problemelor cu privire la unitatea Bisericii”. Deci Ortodoxia este una dintre multele „Biserici” care conlucrează și dezbat pentru realizarea unității Bisericii lui Hristos. Se înțelege că toate sunt parte din acea Biserică, dar că nu sunt în comuniune, le lipsește unitatea întreolaltă. Prin urmare această idee contrazice direct faptul că numai Ortodoxia este Biserica lui Hristos și eterodocșii sunt în afara ei.
În concluzie, ecumenismul în forma semnată la Creta suprimă chiar dogma din Crezul ortodox despre Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolească. Conform interpretărilor patristice, prin această expresie sunt afirmate cele patru calități ale Bisericii și faptul că ereticii sunt în afara ei. Pe când ecumenismul neagă aceste două lucruri.
Nu există până acum derogare de la linia adoptată în Creta
Pe lângă formulările semnate în Creta, nu există altă poziționare a ierarhiei române care să corecteze această poziționare ecumenistă. Dimpotrivă, toate comunicatele oficiale și deciziile Sinodului BOR au fost în favoarea primirii fără rezerve a actelor, pe care le caracterizează drept fără reproș, nu ar fi inovatoare, ba chiar un ecumenism lucid ar fi benefic și compatibil cu Ortodoxia.
Într-adevăr, IPS Teofan a răspuns public la somațiile celor care ulterior au întrerupt pomenirea în august 2016 și a respins teoria ramurilor, însă nu s-a dezis de semnătura din Creta și în octombrie poziția sa a fost consemnată în decizia Sinodului din toamnă de la București.
Din ce mi-a spus mie personal, consideră că nu se regăsește teoria ramurilor în documentele cretane, fără a putea indica pasaje clare care să o invalideze. Se poate spune același lucru despre ierarhia română, dacă avem în vedere broșura lansată în august 2017. În aceasta se afirmă că eterodocșii s-au despărțit de Biserica cea una a lui Hristos (§34). Pe de altă parte, deduce în mod fals excluderea existenței altor „Biserici” ca părți din Biserica una, sfântă din simpla formulare că Biserica Ortodoxă este Biserica cea una, sfântă. Cum am scris mai sus, fără precizarea că doar ea ar fi Biserică, nu este negată teoria ecumenistă a ramurilor. Aceasta deoarece perspectiva ecumenistă spune că diferite „Biserici” sunt și formează Biserica lui Hristos, se identifică total sau parțial cu aceea.
Așadar declarațiile acestea contradictorii nu rezolvă controversa. Atâta vreme cât există rugăciuni în comun, participarea la CMB și la alte organisme de dialog ecumenist și, mai ales, cât timp semnătura de la Creta este fără rezerve, orice alte declarații nu au puterea să infirme dogma stricată parafată sinodal. Altfel spus, diferitele declarații nu fac decât să arate ori că nu știu ce au semnat, ori că doar îi păcălesc pe credincioși pentru a liniști criticile ce i-ar fi aduse, dar să păstreze neștirbită aderarea la linia cretană. Prin aceasta se acuză singuri precum monoteliții din vremea Sf. Maxim Mărturisitorul, care interziceau prin decretul Typos orice discuție despre una sau două lucrări sau voințe. Așa cum atunci bagatelizarea dreptei credințe a atras anatematizarea acelora la Sinodul VI Ecumenic, la fel și astăzi se poate spune că cei ce afirmă atât dogma ortodoxă ecleziologică prin formulări corecte, cât și pe cea ecumenistă prin promovarea Sinodului din Creta se dezic și bulversează inacceptabil dreapta credință.
În rezumat, până astăzi, poziția ierarhiei noastre, fără vreo dizidență lăudabilă, este de a susține o viziune ortodoxă fără a o contrapune sau a combate prin ea decretele din Creta, ci validându-le în mod paradoxal sau schizofrenic, dublând totul cu participări și rugăciuni în comun la slujbe și manifestări și dialoguri ecumeniste. Ori credința nu înseamnă dualitate și duplicitate, ci mărturisire fermă și fără rușinare a lui Hristos. Altfel se ajunge la un melanj și sincretism de doctrine ce mai mult bulversează decât luminează.
Ambiguitatea aceasta este constatată și în hotărârea Sinodului BOR din toamna 2016, când a afirmat că nu s-au formulat dogme noi. Exprimarea aceasta trebuie privită în context. În contrapondere cu continuarea: „ci a mărturisit faptul că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească a lui Hristos”, se înțelege că este vorba de o validare a ortodoxiei contestate a Sinodului. Ori simpla afirmare nu înseamnă nimic fără realitatea efectivă. Adică strâmbarea dogmei despre Biserică nu poate fi contrabalansată de acea simplă propoziție, ci, dimpotrivă, cine susține că dogma semnată nu este o noutate și inovație devine el însuși mincinos și amăgitor.
Iar recunoașterea că textele pot fi explicitate, nuanțate, dezvoltate sau perfecționate nu cuprinde ideea de corectare, care e ceva diferit decât cele patru acțiuni menționate.
Mai rău, au fost alcătuite nu doar dogme noi, ci și canoane și practici liturgice noi, care țin de postire și cununie.
Inventariere sumară a restului afirmațiilor eronate
1. Dacă ar fi fost doar formulări neclare, problema nu ar fi fost gravă, ci rezolvabilă. Dar, fiind nu doar exprimări, ci idei greșite, întreruperea pomenirii este îndreptățită. Din păcate, recunosc și eu că s-a pedalat prea mult pe ideea folosirii inoportune a termenului de „Biserică” pentru eterodocși și nu a fost scos în evidență caracterul eretic de fond (teoria ramurilor, a Bisericii nevăzute și a bisericității nedepline sau graduale).
2. Dezacordul sinodalilor permis de regulamentul cretan este o găselniță și păcăleală. Aceasta nu înseamnă deschidere și sinceritate, ci înșelăciune și anularea votului fiecărui ierarh după conștiința sa dogmatică, pierderea în masa sinodală și distrugerea principiului sinodal ortodox. La Sinoadele Ecumenice din trecut, cine nu semna era scos din comuniune și anatematizat, pe când în Creta dizidenții sunt înghițiți prin reducerea lor la tăcere și permiterea unei opinii separate care să nu conteze. În plus, nesemnarea documentelor de către unii ierarhi nu a fost prevăzută de regulament, ci dezacordul trebuia consemnat în procesele verbale și atât.
3. Articolul 22 din documentul ecumenist ia în râs mărturisirea credinței prin exprimarea: „este de condamnat orice rupere a unității Bisericii de către indivizi sau grupuri sub pretextul păstrării sau chipurile a apărării Ortodoxiei autentice”. Ca și cum nu ar exista o apărare a credinței, ci numai pretext pentru aceasta și arogarea unei competențe străine. Deoarece sistemul sinodal este privit ca „singurul” ce „asigură” păstrarea credinței, nu ca ultim judecător (cum se afirmă în filmare, citind greșit textul corect de pe ecran). În felul acesta, atitudinile de mărturisire sunt privite batjocoritor pentru că ar fi interzise și imposibile. Această declarație este în contradicție cu tradiția ortodoxă și cu Enciclica din 1848, care considera că poporul este cel care validează prin receptare sau reprobare corectitudinea unui Sinod.
4. Canonul 15 nu înțelege prin „erezie osândită (κατεγνωσμένη)” cea declarată solemn și definitiv, ci tocmai una combătută indirect. În cazul ereziilor clarificate de Biserică nu se mai vorbește de cercetare sinodală viitoare pentru că aceasta deja s-a petrecut, pe când canonul permite oprirea pomenirii înainte de o anchetare sinodală. Iar traducerea românească „osândită” evită tocmai nuanța de condamnată, reducând-o la nivel de combătută, respinsă, dezavuată de Sinoade sau Părinți.
5. Condiția impusă de canonul 15 ca o erezie să fi fost osândită sinodal sau patristic pentru a opri pomenirea nu se referă la pronunțarea pe declarațiile episcopului în cauză, căci asta ar însemna tocmai cercetare sinodală a ierarhului sau combaterea lui numai de Părinți, lucru irealizabil. Părinții sunt tocmai cei atestați de Biserică, care au trăit în trecut; cum ar putea să existe cerința să înfiereze ei texte din prezent? Este suficient ca afirmații incriminate ale episcopului să fie în contradicție evidentă cu cugetul Bisericii exprimat în Sinoade și patristic și cel care întrerupe pomenirea să probeze acest lucru elocvent sau, dimpotrivă, ierarhul să respingă acuzele ce i se aduc.
6. Decizia Sinodului Bisericii Georgiei declară despre Sinodul din Creta la punctul 4 că documentele nu reflectă învățătura ortodoxă. Chiar dacă ei au hotărât să nu întrerupă comuniunea cu participanții, aceasta nefiind obligatorie, catalogarea ca abatere doctrinară îndreptățește pe nepomenitori în acțiunea lor. Întârzierea unei decizii finale se poate explica prin faptul că ea nu ține de competența lor și întrunirea unui Sinod Panortodox pe acest subiect cere timp și pregătire.
7. Decizia din 1983 (nu 1986, cum e greșit preluat anul de la Silviu Chirilă) a ROCOR este încă valabilă prin integrarea ei în Patriarhia Rusă. Încă din acea vreme era aplicată de emitenți ca alegere de a evita comuniunea cu ecumeniștii învederați.
8. Pe cât au fost decretele Typos și Ecthesis de eretice în vremea Sf. Maxim, cel puțin tot pe atât sunt și cele din Creta. Dacă avem în vedere că al doilea doar interzicea discuțiile dogmatice, ar fi mult mai moderat față de documentele din Creta.
9. Episcopul nepomenitorilor nu este Hristos ca înlocuitor al ierarhului eparhiot, ci ca autoritate supremă de care nu se rușinează în fața lumii. Arhiereul în funcție rămâne cel contestat prin întreruperea pomenirii până la o viitoare tranșare a problemei. În plus, nu e clar cine a afirmat sau de unde se deduce că aceasta ar fi o idee de forță a celor îngrădiți.
10. Conferința de la Moscova din 1948 a decis absentarea de la CMB. Aderarea din 1961 a apărut în urma unei modificări de situație? Între timp nu a apărut decât Declarația de la Toronto din 1950. Răspunde ea obiecțiilor ortodoxe? Aceleași Biserici pot lua măsuri radical diferite în timp în funcție de ereticii sau mărturisitorii ortodocși care decid. Așadar cele două perspective, de absentare sau de participare la mișcare ecumenică, nu sunt similare doar din considerentul că vin din partea aceleiași instituții, care poate fi afectată de schimbări în timp.
11. Comuniunea dintre Bisericile Locale Ortodoxe nu este un argument că ele nu văd o problemă dogmatică. Au mai existat situații când unele erezii au fost condamnate (precum Filioque), dar nu și promotorii lor din considerente de iconomie bisericească. Pe de altă parte, ecumenismul este în desfășurare și o eventuală osândire poate surveni în viitor și asupra celor care vor fi murit în erezia aceasta între timp. Declarația lor negru pe alb că la mijloc este o abatere dogmatică nu poate fi contrazisă de alte elemente conjuncturale.
Deoarece materialul celor de la Calea spre mântuire etalează argumentele și poziționarea generală a celor ce susțin ierarhia în problema Sinodului din Creta, combaterea lui reprezintă o respingere a sofismelor celor ce critică pe nepomenitori. Pe de altă parte, măcar aici există o angajare într-un dialog ce pare onest, pe când sinodalii fug până și să dea seama de acțiunile lor și se refugiază într-o refuzare a dialogului și o superioritate autosuficientă. În acest context, anticipez că cercetarea sinceră a celor expuse reprezintă o provocare pentru mirenii și teologii de rând dacă își permit să fie în opoziție cu ierarhia superioară.
Precizez că intenționez să realizez o prezentare video care să pună accentul mai bine pe toată problematica și să scoată la lumină și alte puncte importante pe care le-am lăsat deocamdată deoparte.
Ap. Pavel leapădă râvna greșită prin descoperirea lui Hristos în drum spre Damasc (Imagine: ZiarulLumina)
Abia de curând am descoperit că Părinții aghioriți care au oprit pomenirea Patriarhului Atenagora au avut comuniune cu cei ce nu făcuseră acest gest. Și încă alte detalii despre împrejurările acelor vremuri.
Cărți zelotiste din anii 70
În 2018 am făcut o călătorie în Sfântul Munte pentru a lua legătura și a traduce niște materiale unor monahi despre Sinodul din Creta și despre Sinodul unionist de la Lyon (1274). Am tipărit trei broșuri cu acele materiale. Însă împrejurarea a făcut că m-am întâlnit și cu Părinți din gruparea Monahului Sava Lavriotul cu care am avut unele discuții și de la care am primit patru cărți pe tema întreruperii pomenirii, trei dintre ele (în format digital) fiind scrise în anii ’70. La acea vreme le-am răsfoit doar pentru a vedea argumentele patristice, care nu mi s-au părut concludente, dar de care am ținut cumva cont.
Abia zilele acestea le-am citit mai pe îndelete și am găsit unele detalii interesante despre modul cum au întrerupt pomenirea aghioriții în vremea Patriarhului Atenagora. Autorul, Monahul Teodorit (ulterior Ieromonah), este unul dintre zeloții acelor vremuri și probabil reperul pentru cei din athoniții „îngrădiți” de astăzi, unii dintre ei veniți și prin România (pe lângă Monahul Sava). De aceea sunt importante cele scrise, pentru că au o legătură directă cu evenimentele actuale, cu modul cum este aplicată oprirea pomenirii în zilele noastre.
Așadar Monahul Teodorit este un opozant și critic absolut al Arhim. Epifanie Teodoropulos. Una din cărți este Antidotul. Desființarea articolelor împotriva zelotismului din cartea CELE DOUĂ EXTREME ale Arhim. Epifanie Teodoropulos (To Αντίδοτον…). Îl descrie pe acesta ca pe un luptător împotriva opririi pomenirii prin mai multe interveniții spre anul 1970 pentru că descria pomenirea Patriarhului ca o simplă rugăciune, fără asumarea erorilor lui personale. Apoi Arhimandritul grec a consacrat cea mai mare parte din cartea sa Cele două extreme, alcătuită din capitolele unei alte cărți mai ample, pentru combaterea zelotismului de sorginte calendaristă. Informațiile acestea sunt verificate și prin faptul că Pr. Teodor Zisis dă mărturie că Păr. Epifanie a fost îndrumătorul celor trei Mitropoliți din Grecia care au întrerupt pomenirea în acei ani.
Important de reținut este că au existat două tabere chiar și în acele momente, moderați și zelotiști. Iar majoritatea Mănăstirilor au fost conduse de un duh cumpătat, dat de Arhim. Epifanie, dar care nu era pe placul celorlalți.
Cartea Διάλογοι της ερήμου περι οικουμενισμού (Dialoguri în pustie despre ecumenism, 2002, ediția a doua după cea din 1971) descrie o discuție cu toți Părinții unui Schit din Sfântul Munte (posibil Sf. Ana) din martie 1970, în urma căruia s-a luat decizia întreruperii pomenirii Patriarhului Atenagora. Însă oferă câteva informații de interes, pe care le voi expune mai jos, urmând un comentariu asupra lor și asupra modului canonic de mărturisire prin întreruperea pomenirii.
Dialogul din Athos (’70) despre întreruperea pomenirii
Întâi de toate este prezentat contextul general, care iarăși este important.
Pe 5 și 6 ianuarie 1964 a avut loc primă întâlnire irenică între Patriarhul Atenagora și Papa Paul VI în Ierusalim, unde s-au rugat împreună, au vorbit și au făcut declarații publice pentru prima dată și au promis o împăcare în viitorul apropiat. Sfântul Munte a reacționat pe 5 februarie/23 ianuarie printr-o scrisoare deschisă semnată de patru Mănăstiri și multe Schituri și monahi. În acel text sunt repudiate lozincile filo-unioniste ale Patriarhului Ecumenic și este declarată păzirea credinței ortodoxe neîntinate până la moarte. De asemenea, este exclusă unirea cu ereticii, fiind acceptată doar revenirea lor la dreapta credință. În final, scrisoarea de o pagină (p. 23-24) promite să renege chiar și pe Patriarh dacă va continua calea aceasta a așa-zisei uniri sau unități cu ereticii.
Se pare că Ierom. Teodul (personajul principal al cărții, real, dar cu nume probabil schimbat) a întrerupt pomenirea Patriarhului încă din acel moment și s-a simțit validat în decizia luată de ridicarea anatemelor din decembrie 1965. El a refuzat comuniunea cu ceilalți Părinți ai Schitului.
După 1965, unele Mănăstiri au oprit pomenirea Patriarhului, însă au menținut comuniunea cu Chinotita, organul de conducere al Athosului, și cu restul Mănăstirilor. Pentru Teodul, această situație este una tragică și inexplicabilă.
În orice caz, în martie 1970, în Săptămâna Luminată, are loc o dezbatere în Sinodiconul (sala de ședințe) Schitului, confruntându-se cei ce susțineau oprirea pomenirii cu cei care mergeau pe „iconomie”. Această înfruntare este descrisă pe tot parcursul cărții, cu argumente patristice și canonice despre comuniune, iconomie și întreruperea pomenirii.
Rezultatul a fost că Dicheul a venit la Părintele Teodul după aceea să-l anunțe că a fost luată decizia de a întrerupe pomenirea Patriarhului în Schit și că, în sfârșit, va fi reluată comuniunea promisă în catolicon (biserica principală comună). Însă răspunsul Părintelui Teodul a fost descumpănitor: „Aceasta va mai întârzia”. Întreruperea pomenirii este abia primul pas, însă este necesar să fie făcut și al doilea: „Înțeleg că este imposibilă comuniunea cu voi cât timp continuați să aveți liturgic comuniune cu episcopii și preoții care pomenesc pe Atenagora” (p. 240). El explică: „Sfintele canoane, p. Alexie, precum și învățătura Sfinților Părinți, nu impun numai îndepărtarea credincioșilor de păstorul eretic – lucru care este manifestat prin oprirea pomenirii – ci și cu toți care au comuniune cu el. Prin urmare, când Protaton-ul, conducerea primă și cea mai respectabilă a Locului nostru sfânt, pomenește, când aproape jumătate din Sfintele Mănăstiri pomenesc și continuați, cu toate acestea, să păstrați comuniunea deplină și completă cu ele, cum e posibil să vorbim despre „întreruperea” pomenirii și reacție ortodoxă?” (p. 241).
Legăturile cu zelotiștii vechi-calendariști
În cuprinsul cărții există un indiciu de afiliere față de grupările vechi-calendariste din Grecia, deoarece este pusă poza (printre puținele din carte) cu fostul Mitr. Hrisostom de Florina, unul din artizanii și întemeietorii structurilor schismatice vechi-calendariste. Însă suspiciunea aceasta este adeverită de un întreg capitol din altă carte dedicat argumentării opririi pomenirii pe motiv de schimbare a calendarului.
În Το Αντιδοτον, ruperea comuniunii pe motiv că a fost schimbat calendarul este justificată astfel: La fel ca și iconoclasmul, îndreptarea calendarului este o lovitură dată tradiției bisericești. Iar aceasta justifică prin canonul 31 apostolic oprirea pomenirii nu doar pentru erezie, ci și pentru fapte contrare dreptății (tradiției). Este susținută ideea că erezia menționată în canonul 15 I-II nu este simpla abatere dogmatică, ci orice deviere de la credință, pe orice plan.
Observația noastră este că iconoclasmul tocmai că este erezie, nu doar o deviere de la un obicei de închinare la icoane. Iconoclaștii considerau imposibilă folosirea imaginilor, pe când ortodocșii au argumentat că întruparea Domnului face posibil și ortodox cultul icoanelor. Așadar este atacată însăși Întruparea Mântuitorului și consecințele dogmatice, este atinsă tocmai închinarea la Dumnezeu prin cinstirea imaginilor sfinte și ale Sfinților și moaștelor. Deci nu este vorba nicidecum de un simplu obicei, cum este calendarul, care nu are o bază dogmatică, după cum au argumentat mulți Părinți. În plus, disensiuni pe marginea sărbătoririi Paștelui la aceeași dată au mai fost în istorie, însă nu a fost justificată oprirea comuniunii. Da, canonul 1 Antiohia impune caterisirea celor care nu țin Paștile comun, însă nu pe motiv dogmatic. De altfel, derogări de la această regulă au fost destule după Sinodul I Ecumenic. Fie între Alexandria și Roma, fie între Roma și provinciile apusene (cum este cazul Sf. Columban), totuși nu s-a ajuns la ruperea comuniunii.
Calendarul a fost folosit pentru apropierea ecumenistă, însă nu la un nivel dogmatic, precum cinstirea icoanelor. De altfel, în decizia Conferinței de la 1923 nu se menționează acest aspect.
Pe lângă aceasta, stiliștii au întemeiat structuri paralele, nu s-au mulțumit doar cu oprirea pomenirii, fapt trecut cu vederea în cărțile și capitolul în discuție.
Totuși explicația schismei este frumos descrisă. Iar aceasta sună astfel: deși Biserica sau ierarhia a luat decizii greșite (felul cum a fost îndreptat calendarul), reacțiile pot fi exagerate și de nuanță schismatică. Tocmai aici intervine problema. Schimbarea calendarului fără un consens pan-ortodox este evident o măsură eronată și neavenită, însă reacția nu trebuie să ducă la rupturi de o gravitate mult mai mare.
Linia corectă de întrerupere a pomenirii. Sf. Paisie Aghioritul
Așadar reproșul zelotiștilor este că cei ce întrerupseseră pomenirea păstrau comuniunea cu cei care nu făcuseră asta. Deci linia generală din Sfântul Munte era să fie oprită pomenirea doar a Patriarhului Ecumenic și atât, fără ruperea comuniunii liturgice între Mănăstiri și cu restul clericilor și credincioșilor.
Această direcție a fost urmată și de cei trei Mitropoliți din Grecia, lucru pe care mi l-a confirmat personal Păr. Maximos Caravas în 2022, când m-am întâlnit cu Sfinția Sa. Ca ucenic al Mitr. Augustin de Florina, știa foarte bine că aceasta a făcut dascălul său.
Din afirmația de mai sus a P. Teodul, că în Sfântul Munte cei care au oprit pomenirea aveau comuniune liturgică directă cu episcopi și preoți care pomeneau rezultă limpede că aceasta se petrecea la slujbe comune la Protaton sau cu alte ocazii. Fiind vorba și de episcopi, nu doar de preoți, este limpede că nepomenitorii din acea vreme participau la slujbe unde era pomenit Patriarhul Atenagora, fiindcă la o slujbă cu arhiereu este imposibil să nu fi fost pomenit. Așadar nu este vorba doar despre comuniune ca legătură bisericească, ci liturgică, și nu doar prin participarea la slujbele nepomenitorilor, ci invers, a celor care opriseră pomenirea la cei care încă pomeneau, fie episcopi, fie preoți.
Sf. Paisie Aghioritul a fost și el unul din cei care au susținut întreruperea pomenirii. Știm că a semnat, alături de egumenul Mănăstirii Stavronichita și încă un reprezentant, o scrisoare în noiembrie 1968 prin care cereau transformarea vieții idioritmice în chinovială (de obște). În acel document se precizează că Patriarhul încă era pomenit la ei cu îngăduință, deși înfierau diferite declarații neortodoxe ale lui. Abia în noiembrie 1970 Mănăstirea a oprit pomenirea, semnalând acest fapt printr-o scrisoare oficială semnată doar de starețul de atunci Vasile Gontikakis, dar evident cu încuviințarea Cuviosului Paisie, care era îndrumător duhovnicesc al întregii Mănăstiri în acea vreme.
Mai știm că între aceste două momente, Sf. Paisie a scris două Epistole de mustrare față de faptele inacceptabile ecumeniste ale Patriarhului.
În viața Sfântului este descrisă o întâlnire în vedenie cu Sf. M. Mc. Eufimia, căreia i-a cerut sfatul în trei probleme. Prima era una de natură bisericească și i-a confirmat că dăduse un sfat potrivit. Cum această întâmplare a avut loc în februarie 1974, cam la un an după moartea Patriarhului Atenagora, când majoritatea Mănăstirilor au reluat pomenirea noului Patriarh Dimitrie, este foarte posibil ca subiectul în cauză să fi fost legat de oprirea pomenirii. Iarăși la nivel de speculație, este foarte posibil ca decizia de a relua pomenirea să fi fost motivată ca reacție la extremismele legate de această problemă.
În orice caz, este cert că modul în care a întrerupt Sfântul Munte pomenirea (inclusiv Sf. Paisie) diferea de zelotiști prin faptul că nu au rupt comuniunea, chiar și la nivel liturgic, cu restul clericilor, credincioșilor, Mănăstirilor și Episcopiilor. Acest fapt este întărit și de afirmația Mitr. Augustin că a urmărit să pună o frână elanului ecumenist al Patriarhului Atenagora.
Dincolo de mărturia indirectă a zelotiștilor, există și indicațiile Arhim. Epifanie în acest sens: „cei care încetează pomenirea patriarhului… se vor comporta la fel ca față de patriarh cu cei care cugetă asemenea ca el iar față de ceilalți, chiar dacă aceștia se împărtășesc cu patriarhul sau cu ceilalți, nu trebuie să se poarte la fel. (…) Încetarea pomenirii înainte de „hotărârea sinodală” și condamnare nu are scopul de a evita molipsirea cu erezia propovăduită. Nu, fratele meu! Dacă ar fi avut acest scop, atunci canoanele nu ar fi dat dreptul încetării pomenirii, ci ar fi legiferat clar obligația” (Cele două extreme).
Alte mărturii și comentarii patristice
Pentru a întări justețea acestei perspective, insist asupra unor poziții patristice din istoria Bisericii.
Patriarhul Anatolie al Constantinopolului a fost pus (449) și a avut comuniune cu Dioscor al Alexandriei, dar și cu Eutihie, însă peste puțin timp a fost apărător al Ortodoxiei la Sinodul IV Ecumenic (451).
Sf. Sofronie al Ierusalimului a trimis scrisori irenice la instalarea sa ca Patriarh în care combătea ferm erezia monotelită, însă a avut comuniune cu Patriarhii ce o propovăduiau în Constantinopol, Alexandria și Antiohia. Ba chiar s-a reunit cu reprezentanți din aceste centre într-un Sinod în Cipru pentru a discuta chestiunea, dar subiectul a rămas nerezolvat pentru moment.
Toate exemplele de mai sus sunt momente dinainte de vreo condamnare sinodală, însă există iconomii și mai mari, adică după condamnări oficiale.
Canonul 3 al Sf. Atanasie și 2 al lui Teofil al Alexandriei permit lăsarea în scaun a episcopilor ce au intrat în comuniune cu arienii dacă nu au fost promotori ai ereziei.
Sf. Fotie a condamnat eresul Filioque la Sinodul considerat al VIII-lea Ecumenic (879-880), dar nu a scos din scaun pe episcopii franci care îl susțineau, amânând astfel schisma și ruptura definitivă cu Apusul până în 1054. De fapt, iconomia mai mare a fost făcută de Papii ortodocși din această perioadă până a fost instalat primul Papă de origine francă (1009) ce a susținut deplin erezia Filioque și a rupt comuniunea cu Răsăritul.
Așadar practica Bisericii nu a fost aceea de a rupe comuniunea imediat ce apărea o erezie, ci abia după condamnarea sinodală era impusă excomunicarea. Nicidecum nu poate fi vorba de obligativitatea întreruperii pomenirii înainte de condamnare sinodală, adică înainte de o hotărâre oficială.
Observații legate de zelotiști
Reacția zelotiștilor din Grecia după schimbarea calendarului din 1924 s-a cristalizat abia după 10 ani prin formarea unor structuri paralele. Deși acestea sunt organizate ca Biserici de sine stătătoare, se pare că există o linie mai moderată de rezistență ce urmărește prin opoziția manifestată chiar și în aceste formațiuni să fie un soi de combatere a devierilor din Biserică. Dar este gata a intra înapoi în comuniune dacă ecumenismul ar fi condamnat oficial.
Așa s-ar explica comuniunea acestor „Biserici ale ortodocșilor autentici” cu ROCOR până la fuzionarea cu Patriarhia Moscovei. Lucrurile ar merita o cercetare mai amănunțită, totuși.
Se pare că odată cu întreruperea pomenirii din Athos din anii ’65 unii Părinți s-au raliat crezului calendariștilor și liniei lor ecelziologice. Nu cunosc geneza obștii Mănăstirii Esfigmenu, dar e foarte posibil să fi apărut în acele timpuri.
Astfel se explică și afirmațiile unor Părinți de uimire față de atitudinea unora de a ieși din Biserică și a continua să urmărească evenimentele din cadrul ei.
Față de acestea trebuie afirmat faptul că ROCOR, structură ortodoxă ce a dat și Sfinți, nu a rupt niciodată comuniunea cu restul Bisericilor Locale, ci doar a avut o politică de a evita oficial comuniunea cu promotorii notorii ai ecumenismului. La fel, Mănăstirile și Părinții din anii ’70 au urmat aceeași linie de înfruntare a Patriarhului Atenagora, dar fără a rupe comuniunea liturgică cu restul clerului și credincioșilor. Sf. Paisie Aghioritul a întrerupt pomenirea (Mănăstirea Stavronichita) printre ultimii din Athos.
Schismă sau nu?
Poate fi definită linia aceasta de a opri comuniunea cu toți cei care încă pomenesc sau conslujesc cu ecumeniștii drept schismă? Chiar dacă nu au format structuri separate, intră în categoria de schismatici și pot fi etichetați ca atare?
Un răspuns categoric este greu de dat la acest moment. Permanent eu personal m-am ferit să fac o astfel de categorisire și am calificat această atitudine drept duh schismatic. Aceasta deoarece nu este o ruptură clară față de Biserică.
Însă, în spiritul canoanelor 13-15, se poate merge până acolo încât să se afirme că cei care se rup de toți ecumeniștii, dar și de cei aflați în comuniune cu ei sunt schismatici. Se observă totuși o rupere clară liturgică.
Este adevărat că acuzele aduse de episcopi nu sunt de această natură, ci este refuzat însuși dreptul canonic de a opri pomenirea. Și, din ce am observat, caterisirile sunt dictate pe acest din urmă considerent, nu pe nuanța menționată mai înainte. Drept urmare, acestea sunt nule și îi incriminează pe ierarhi ca promotori pe față ai ereziei ecumeniste semnate la Creta.
Însă, dincolo de formalitățile canonice și administrativ-bisericești, duhul zelotist al întreruperii pomenirii și comuniunii cu toți cei ce nu procedează la fel este unul schismatic și este dăunător mântuirii, iar acest fapt este periculos și nu este defel de ignorat.
Mitropolitul-primat Filaret al ROCOR (stânga) (Imagine: ROCOR Studies)
Prima din cele trei Scrisori îndurerate deschise ale Mitropolitului primat al ROCOR, Filaret, a fost scrisă pe 27 iulie 1969, acum 57 de ani. Tonul tăios arată tensiunea provocată în sufletele păstorilor autentic ortodocși de acțiunile ecumeniste din acea perioadă. Iar pe fondul acestui conflict deschis s-au produs o serie de evenimente mai puțin cunoscute și mai greu de elucidat astăzi, printre care chiar și decizii de rupere a comuniunii cu episcopii vădit ecumeniști. Ba chiar și o reacție punctuală din partea Pr. Alexander Schmemann.
Din Epistola către Patriarhul Atenagora, cea dintâi poziționare împotriva acțiunilor ecumeniste, ies în evidență câteva puncte importante. În primul rând, tot textul este o pledoarie pentru revenirea asupra deciziei de a ridica anatemele față de catolici (7 decembrie 1969) și a fost redactată la puține zile după aceea (pe 15 decembrie 1969), fiind o chestiune care privește întreaga Biserică, nu doar raportul dintre Constantinopol și Roma. Este menționat faptul că deja exista o reacție în Sfântul Munte și multe Mănăstiri întrerupseseră pomenirea la slujbe. Pe de altă parte, relațiile cu celelalte culte sunt privite ca normale atâta timp cât nu presupun alterarea adevărului propriu de credință, așa cum ROCOR trimisese reprezentanți la Conciliul II Vatican sau la Adunările Generale ale CMB. Un dialog adevărat ce urmărește convingerea celorlalți cu privire la dreapta credință nu este exclus, însă nu este cazul cu propunerile din partea Papei, cuprinse în Enciclica Ecclesiam Suam, care prefigurează o formulă în care doctrinele catolice, în special poziția Papei, să rămână nealterate.
În Scrisoarea deschisă către Arhiepiscopul Iacov al Americii, Mitr. Filaret critică unele aspecte care astăzi deja au devenit rutină. În primul rând, respinge participarea la „Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creștină”, care ar trebui să fie un semn și o pecetluire a unității realizate anterior pe tărâm dogmatic, nu invers. Apoi insistă pe combaterea ideilor proferate acolo, ce au la bază afirmațiile anterioare ale Patriarhului Atenagora care se încadrează în „teoria ramurilor”. La vremea respectivă astfel de acțiuni ecumeniste erau taxate drept derapaje unice, nicidecum definitorii pentru Ortodoxie. Nu în ultimul rând, apelul și mustrarea exprimate nu sunt reproșuri personale, nu sunt contre ce provoacă diviziuni, ci o „datorie a dragostei frățești”.
În ce privește Prima Epistolă îndurerată, ea nu mai este adresată unor persoane anume, ci este un apel general către păstorii și credincioșii ortodocși de a păstra credința și a fi conștienți față de pericolul reprezentat de erezia ecumenistă, care este cel puțin la fel de periculoasă ca cele din trecut dacă nu mai perfidă. Participarea la Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB)este privită ca o trădare a Ortodoxiei. Chiar dacă unii prezintă această implicare ca fiind o prezentare a credinței în fața eterodocșilor, chiar dacă la Conferința de la Lausanne în 1937 punctul de vedere ortodox a fost că unitatea poate fi atinsă prin întoarcerea protestanților la cele șapte Sinoade Ecumenice și la Adunarea CMB de la Evanston (1954) reprezentanții ortodocși au făcut o declarație aparte față de cea comună, această poziție a fost schimbată începând cu New Delhi (1961) și Uppsala (1968). Integrarea în CMB totală presupune implicarea întregii Biserici Ortodoxe, ceea ce este un afront adus chiar și neparticipanților. În plus, evaluarea lucrărilor este greoaie pentru că nu există informații concludente și acestea sunt emise cu întârziere (un an). „Otrava ereziei nu este atât de periculoasă când este propovăduită numai din afara Bisericii. Mult mai periculoasă este acea otravă care este introdusă treptat în organism în doze tot mai mari prin cei care, în virtutea poziției lor, ar trebui să nu fie otrăvitori, ci doctori duhovnicești.”
Cea de-a doua Epistolă îndurerată urmărește să arate că „participanții la mișcarea ecumenică sunt implicați într-o erezie profundă contrară tocmai temeliei Bisericii”. Practic, avem de-a face cu o descriere a răului, nu doar cu marcarea incompatibilității lui cu Biserica.
Este interesantă definiția ecumenismului preluată ca citat de la catolicul Y. Congar: „cuvântul ecumenism, care este de proveniență protestantă, înseamnă acum o realitate concretă: totalitatea tuturor celor menționate anterior (sentimente, idei, acțiuni sau instituții, întâlniri sau conferințe, ceremonii și publicații care sunt îndreptate spre pregătirea reunirii într-o nouă unitate nu doar din creștini separați, ci și din Biserici existente în fapt) pe baza unei anumite atitudini și a unei doze de convingeri foarte definite (deși nu mereu foarte clare și sigure). Nu este o dorință sau o încercare de a uni pe cei care sunt priviți ca separați într-o singură Biserică ce ar fi privită ca singura adevărată. Începe tocmai din acel punct unde se recunoaște că, în starea prezentă, nici una din Confesiunile creștine nu posedă deplinătatea creștinătății, ci, chiar dacă una din ele este autentică, totuși, ca și Confesiune, nu conține adevărul deplin. Există valori creștine în afara ei aparținând nu doar creștinilor care sunt separați de ea prin crez, ci și altor Biserici și altor Confesiuni ca atare”.
După ce prezintă ca neortodoxe planurile de unire cu catolicii conținute în diferite declarații ale Patriarhului Atenagora sau ale Papei sau ale altor ierarhi ortodocși de mentalitate ecumenistă, Mitr. Filaret denunță spiritul eretic al dialogurilor din cadrul CMB sau cu monofiziții. În final, punctează faptul că ținta ultimă este unirea cu toate religiile și formarea unei Biserici care să cuprindă toată lumea, nu doar pe creștini, fapt contrar cuvintelor evanghelice. Dimpotrivă, tendințele ecumeniste ne duc spre Antihrist, nu spre mântuire și dobândirea împărăției cerurilor.
A treia Epistolă îndurerată este un apel către toți Episcopii și îndeosebi către Întâistătătorii de Biserici Autocefale să ia atitudine împotriva învățăturii eronate ecumeniste cuprinse în cartea Mitr. Atenagora de Tiatira, numită și „Mărturisirea din Tiatira”. Aceasta constă în îndemnul de a avea comuniune de tot soiul cu ereticii contemporani, în numele „noii înțelegeri” contemporane, care depășește normele canonice învechite. Deși Ortodoxia este recunoscută ca Biserica cea una, aceasta nu înseamnă că sunt interzise relațiile bisericești și sacramentale cu eterodocșii. Apartenența lor la grupări separate nu echivalează cu statutul de eretici ca în trecut, ci trebuie să avem deschidere față de aceștia. Împotriva acestor inovații Mitr. Filaret cere o reacție din partea întregului episcopat ortodox.
Reacții contemporane la Epistolele îndurerate. Pr. Al. Schmemann
Din păcate, doar unii ierarhi din Grecia au semnalat în Sinodul lor gravitatea învățăturii ecumeniste ca erezie dăunătoare, însă fără un efect vizibil. Patriarhul Atenagora se pare că nu a dat nici un răspuns, iar urmașul său, Dimitrie, a urmat aceleași căi, binecuvântând viziunea „tiatiristă” cu aprobarea întregului Sinod din Constantinopol, spre exemplu. Nu doar Patriarhia Rusă, de la care oricum nu se aștepta vreo reacție mărturisitoare câtă vreme era sub regim sovietic, dar nici vreo altă Biserică Locală nu a manifestat vreo atitudine de împotrivire față de cele semnalate de Mitr. Filaret din încredințarea întregului Sinod ROCOR (rușii din afara granițelor).
Din ce am putut afla, există doar o poziționare oficială a Pr. Alexander Schmemann, prin care aduce critici dure întregului Sinod ROCOR. Acesta lasă problema ecumenismului nerezolvată și apelează la un tertip pentru aceasta, acela de a-l împărți în bun și rău. Însă această manieră de a aborda lucrurile trădează partizanat și susținerea sa față de mișcarea ecumenică, ce nu-i permite să fie obiectiv. Dincolo de aceasta, scoate în evidență alte atitudini ale episcopilor ruși din afara granițelor, anume primirea în comuniune a unor clerici din alte jurisdicții fără carte canonică. Din punctul său de vedere, această faptă este echivalentă cu excluderea din Biserica Ortodoxă, cu ieșirea din comuniune.
Un răspuns pertinent l-a dat un Părinte din diaspora antiohiană. Fost elev al Pr. Schmemann, Pr. Michael Azkoul face o critică amănunțită și arată că atacul la adresa Sinodului ROCOR ar putea fi interesat și chiar finanțat de Moscova comunistă sau cel puțin cointeresat de organizațiile ecumeniste care au sprijinit unele acțiuni ale Patriarhiei Ruse în America în detrimentul diasporei ruse.
Problema comuniunii în caz de erezie încă necondamnată
Atrage atenția faptul că ROCOR și-a permis să primească în comuniune diferiți clerici fără carte canonică. Din păcate, unii au fost dintre zelotiștii calendariști din Grecia. Însă motivarea este perfect canonică, chiar înaintea unei decizii sinodale, prin invocarea canonului 15, notează pr. Michael, pentru că este propovăduit ecumenismul, o erezie contrară tradiției ortodoxe.
Deși în general Sinodul ROCOR a evitat comuniunea cu clericii vădit ecumeniști și chiar a avut decizii exprese în acest sens, nu s-a pus problema niciodată de a nu mai recunoaște harul lucrător în celelalte Biserici. Chiar dacă Patriarhul sârb Gherman a fost ales președinte al CMB, nu a fost considerat lipsit de har, ci doar a evitării comuniunii cu acesta.
Din păcate, există unele atitudini discutabile, anume primirea în comuniune a unor grupări zelotiste și hirotonirea de episcopi pentru acestea. Chiar după prima Epistolă a Mitr. Filaret s-au înregistrat primele primiri în comuniune a acestora. Părintele Sfânt Serafim Rose a fost un opozant serios față de această mișcare. Au existat și dezbateri în Sinod a problemei, fiind conștienți chiar și de faptul că schimbarea calendarului nu este o problemă de dogmă.
Neavând suficiente informații și mai ales nu temeinice, nu pot face observații pertinente pe marginea acestui subiect sensibil.
Moaște întregi ale Mitr. Filaret
Dincolo de polemicile canonice și dogmatice, Mitropolitul Filaret al ROCOR a fost proslăvit de Dumnezeu cu moaște întregi, deși încă nu este canonizat oficial de Biserică. Deshumarea rămășițelor sale s-a petrecut în 1998, la 13 ani după moartea sa. Având încă mulți potrivnici, au mai fost ținute în groapă câteva zile, apoi depuse într-o criptă sub altarul catedralei din Mănăstirea Sf. Treime din Jordanville, New York.
A fost ales Mitropolit-primat al ROCOR în mod neașteptat în 1964. Alegerile s-au ținut după retragerea Mitr. Anastasie. Cei doi candidați principali au fost Sf. Ioan Maximovici și Nikon, care au strâns un număr egal de voturi. La sfatul Întâistătătorului, a fost ales un candidat neutru, acesta fiind Filaret, ultimul hirotonit arhiereu. Propunerea a venit chiar din partea Sf. Ioan și acceptată de toți, dovedindu-se providențială.
Din nefericire, combaterea ecumenismului prin luările de poziție publice ale Mitr. Filaret și ale Sinodului ROCOR nu s-au dovedit suficient de puternice până acum, majoritatea Bisericilor Locale fiind mai mult sau mai puțin tributare cursului modernist al vremii, care dorește ajustarea credinței după slăbiciunile omenești în loc de a păstra neschimbate predaniile apostolice. Totuși nu sunt de neglijat criticile teologice pertinente, ci rămân un reper ortodox în marea de amăgiri care inundă viața ortodoxă contemporană și trebuie duse mai departe ca parte a tradiției ortodoxe autentice.
Abia devenisem episcop când unii vechi-calendariști mă acuzau că nu am oprit pomenirea Patriarhului Atenagora, care nu învață drept cuvântul adevărului, și că nu l-am dezavuat/afurisit (απεκήρυξα) ca eretic.
Pomenirea Patriarhului la Sfânta Liturghie, în rugăciunea: „Întâi pomenește, Doamne, pe…, pe care dăruiește-l Sfintelor Tale Biserici în pace, întreg, cinstit, sănătos, îndelungat în zile și drept învățând cuvântul adevărului Tău”, după cum observă părintele Epifanie Teodoropoulos, nu are sensul unei confirmări că toate acestea sunt deja împlinite. Ea exprimă o rugăciune ca Domnul să-i dăruiască Episcopului sau Patriarhului pace sufletească, sănătate trupească, bună faimă și o învățătură întru totul ortodoxă.
Patriarhul Atenagora, fără îndoială, săvârșise acte care îl puneau departe de cugetarea ortodoxă. De aceea mi se cerea să-l declar eretic, să-l șterg din diptice și să încetez pomenirea lui.
Le-am răspuns că unele dintre acțiunile Patriarhului reprezentau încălcări ale sfintelor canoane, care, dacă s-ar dovedi adevărate, atrag caterisirea. Dar cine avea competența să-i aplice această pedeapsă? Organul competent pentru judecarea clericilor este Sinodul, iar pentru Patriarhul Ecumenic, Ierarhia (Sinodul) Bisericii Ortodoxe. Din nefericire însă, el nu a fost adus înaintea acesteia spre judecată și, astfel, a rămas pe tronul patriarhal.
După cum spunea vrednicul de pomenire mitropolit Hrisostom Kavuridis, fostul mitropolit al Florinei și arhiepiscop al vechi-calendariștilor, caterisirea și afurisirea se împart în „potențiale” (δυνάμει) și „efective” (ἐνεργείᾳ).
Un cleric care s-a abătut de la ortodoxie, până la judecarea lui de către un Sinod, poate fi considerat caterisit în mod potențial; însă caterisit în mod efectiv devine numai după hotărârea sinodală. Același lucru îl spune și Sfântul Nicodim Aghioritul în Pidalion (într-o notă la canonul 3 apostolic).
Acestea sunt valabile pentru acțiunile necanonice ale Patriarhului. Adică, pentru încălcarea sfintelor canoane, el putea fi socotit caterisit în mod potențial, dar nu și în mod efectiv.
Dar existau și acțiuni ale sale care atingeau dogmele. În acest caz, deoarece propovăduia „cu capul descoperit” învățături antiortodoxe, nu mai era necesară o hotărâre prealabilă de caterisire din partea unui tribunal sinodal competent. Caterisirea intervine automat, potrivit Canonului al 15-lea al Sinodului I-II, canon pe care și eu, pe când eram predicator, îl invocasem și cerusem ierarhilor din Grecia de Nord să-l aplice și să întrerupă comuniunea cu Patriarhul Ecumenic.
De ce acum, mă întrebau ei, după ce ați devenit Episcop în Grecia de Nord, nu aplicați dumneavoastră înșivă acest canon și nu întrerupeți legătura duhovnicească cu Patriarhul?
Răspuns: Continui să cred ceea ce credeam și atunci. Totuși încă nu aplic acest canon nu pentru că mi-ar fi frică; mi-am primejduit deja în repetate rânduri tronul episcopal pentru aplicarea sfintelor canoane. Dar, deși sunt hotărât să-l aplic, tremur și mă cuprinde amețeala înaintea răspunderii pe care o port în fața lui Dumnezeu și a oamenilor pentru o faptă care ar putea provoca o zguduire în sânul Bisericii Ortodoxe.
De aceea cercetez și cântăresc această problemă tot mai adânc și aștept încredințarea conștiinței mele, care să mă convingă cu putere că a sosit ceasul.
Privesc cu atenție și cu neliniște evoluția situației. Văd că și alți ierarhi ai Bisericii Greciei sunt îngrijorați și se întreabă: Încotro mergem? Vremurile noastre poartă în ele ceva înfricoșător. Îmi pregătesc continuu sufletul, turma încredințată mie și sufletele cititorilor mei apropiați pentru ceasul critic al Ortodoxiei. Fie ca Domnul să îndepărteze de la noi acest pahar amar! Fie ca unitatea să nu fie sfâșiată prin împlinirea dorințelor ascunse ale unor conducători ecumeniști ai Bisericii!
În orice caz, când și cum voi aplica canonul amintit mai sus nu-mi vor dicta persoane iresponsabile, ci propria mea conștiință, ascultând totodată și glasul acelui popor care a luptat împreună cu mine în zile de grea încercare (Canonicitatea alegerii și hirotoniei mele, Atena, 1990, p. 144-151).
Întreruperea pomenirii patriarhului Atenagora
În cele din urmă, oprirea pomenirii s-a făcut (martie 1970).
Aplaud fapta Mitropolitului Ambrozie al Elefterupolei, care a oprit pomenirea Patriarhului Atenagora din cauza declarațiilor sale mai noi privind împărtășirea din același potir, primat, infailibilitate și Filioque. Oprirea se va extinde cumva. Și alți ierarhi se pregătesc să protesteze. Situația devine tot mai tensionată. Scandalul ia proporții. Prestigiul Patriarhiei scade. Se apropie o înfricoșătoare ruptură a unității lumii ortodoxe, iar după aceasta va urma o ruină duhovnicească.
Iată roadele dialogului început între papă și patriarh. Acest dialog este o cursă vicleană a papismului ca să destrame Ortodoxia.
Sfântul Sinod Permanent, după cum au observat și alții, nu poate face față situației. Este necesar să fie convocată întreaga Ierarhie (Sinodul plenar) a Bisericii Greciei. Sunt convins că, în această problemă de importanță capitală, ea va înfiera cu o unitate admirabilă abaterile de la principiile Ortodoxiei și va adresa un mesaj întregii lumi ortodoxe, care este profund dezamăgită de acțiunile necanonice și neortodoxe ale Patriarhiei Ecumenice. Poate că Patriarhul, confruntat cu primejdia de a fi condamnat de întreaga Ierarhie, își va veni în fire.
Sfântul Sinod Permanent ar fi trebuit, imediat după publicarea înfricoșătoarelor declarații ale Patriarhului despre primatul și infailibilitatea Papei, precum și despre Filioque, să se întrunească în ședință extraordinară, să-i adreseze Patriarhului întrebarea dacă aceste declarații sunt autentice sau nu și să liniștească poporul ortodox.
Ierarhii care au protestat sau chiar au încetat pomenirea nu numai că sunt lipsiți de orice vină, ci sunt și vrednici de laudă, deoarece au interpretat corect canonul 15 al Sinodului I-II.
S-a creat o gravă problemă de credință și de judecată a conștiinței ortodoxe, pe care numai întreaga Ierarhie o poate soluționa. Vocile necredincioșilor, ateilor, spiritiștilor, masonilor care se ridică împotriva ierarhilor protestatari, care sunt reci și nepăsători și aparțin Bisericii Ortodoxe doar în registrele de stare civilă, trebuie disprețuite ca lătratul unor căței, așa cum ne-au învățat vrednicii de pomenire apărători ai Ortodoxiei. Să-i ascultăm pe fiii credincioși ai Ortodoxiei, care, din toate colțurile Greciei, își îndreaptă cu neliniște privirea către păstorii lor, cerând o apărare hotărâtă a bunei-credințe moștenite de la Părinți (Bilanțul unei perioade de patru ani, Atena, 1971, pp. 123–125).
După întreruperea pomenirii (februarie 1973)
Suntem acuzați că nu respectăm Patriarhia, deoarece am întrerupt, în mod cu totul arbitrar, pomenirea numelui Patriarhului.
Nu. Cei care spun că am făcut-o „în mod cu totul arbitrar” nedreptățesc adevărul. Realitatea este tocmai dimpotrivă.
Dacă veți deschide Pidalionul și veți studia Canonul 15 al Sinodului I-II, veți vedea că am întrerupt pomenirea Patriarhului nu „în mod cu totul arbitrar”, ci «cu totul canonic».
Am întrerupt-o după înfricoșătoarele sale declarații despre primatul și infailibilitatea papei, despre Filioque șamd. Cu „capul descoperit” se propovăduiau, la scară mondială, învățături antiortodoxe, condamnate de o mulțime de Sinoade.
Noi, cei trei Mitropoliți din Grecia de Nord, care, cu durere sufletească, am procedat la întreruperea pomenirii Patriarhului, am declarat, printr-un memoriu adresat Sfântului Sinod, că, dacă Patriarhul ar dezminți declarațiile respective, noi am relua pomenirea.
Dar, din nefericire, acela a rămas în convingerile sale rătăcite. Faptul că Sfântul Sinod, în ciuda tuturor presiunilor la care a fost supus, nu a mers până la a aplica sancțiuni împotriva noastră dovedește că a recunoscut în adânc corectitudinea acțiunii noastre.
Prin această faptă am adus chiar un serviciu de cea mai mare importanță Patriarhiei, deoarece ea a constituit o frână pentru Patriarh, care se îndrepta cu repeziciune, ca un proiectil, spre o unire pripită cu romano-catolicii. (Răspunsuri pe teme bisericești, Atena, 1973, p. 49-50).
Merită să adăugăm aici o scrisoare a Părintelui Arhimandrit Epifanie Teodoropulos din acele zile, care a fost și el menționat mai sus de Mitropolitul Augustin. De menționat că a fost oprită comuniunea nu doar cu Atenagora, Patriarhul Ecumenic din acei ani, ci și cu alți episcopi ecumeniști din aceeași Patriarhie. În plus, tonul textului este unul sever, ceea ce arată că nu a fost indiferent, nici opozant al zelotiștilor cu care se confrunta în acel timp și cărora le răspundea că pomenirea episcopului nu reprezintă o adeziune la abaterile sale:
«A fost publicată ieri știrea că încă doi Arhierei, Policarp de Siatisti și Iacov de Mitimni, au încetat să-l pomenească pe Patriarhul Ecumenic, după cum procedaseră mai înainte Mitropoliții Ambrozie de Elefteropole, Augustin de Florina și Pavel de Paramithia. E de prisos să accentuăm că această faptă a celor cinci ierarhi curajoși este absolut canonică. Canonul 31 apostolic permite clericilor să oprească pomenirea Episcopului lor înainte-stătător dacă deosebesc o greșeală cu privire la «buna-credință», adică despre credința ortodoxă. Iar canonul 15 al Sinodului numit I-II nu doar că nu pedepsește, ci îi consideră vrednici «de cinstea cuvenită» pe acei Episcopi care vor opri de voia lor și «înainte de o cercetare sinodală» pomenirea Patriarhului care propovăduiește «cu capul descoperit», adică fățiș o «erezie dezavuată de Sfintele Sinoade sau de Părinți».
Este cunoscut faptul că papismul și dogmele lui eretice au fost condamnate ca erezie nu numai de Sfinții Părinți ai Bisericii, precum Marele Fotie, Grigorie Palama, Marcu Evghenicul șa, ci și de mari Sinoade care s-au întrunit în Constantinopol pe vremea lui Fotie și Mihail Cherularie, precum și de alte Sinoade ulterioare (la Moscova în 1441, la Ierusalim în 1443, la Constantinopol în 1484 șamd). Este la fel de cunoscut faptul că Patriarhul Atenagora nu pune nici un preț pe toate acestea și, prin declarațiile lui publice, odată spune că «nimic nu ne desparte» de felurite erezii ale Occidentului și altădată caracterizează drept simple «obiceiuri locale» ereziile Filioque și infailibilitatea și primatul pentru care Ortodoxia a anatematizat papismul. Deci bine și drept și conform cu sfintele canoane au oprit pomenirea lui cei cinci ierarhi. Și datoria Sfântului Sinod este nu să se ocupe cu Arhiereii păzitori ai jurămintelor lor episcopale, ci cu vrăjmașii dinăuntru ai Ortodoxiei, precum sunt Patriarhul, Iacov al Americii, Atenagora al Tiatirelor, Episcopul vicar Meliton și încă alții. Și, da, este posibil pună înainte argumentarea lipsei de competență pentru cazul punerii în judecată a celor de mai sus, totuși nu există nici o scuză pentru continuarea relațiilor cu ei din partea Bisericii noastre. Întreruperea comuniunii ei bisericești cu aceștia se impune pentru Biserica Greciei. Poate, de altfel, măsura aceasta îi va înțelepți și îi va aduce pe calea dreaptă.
Trimisă pe 4/2/1971 și publicată ca epistolă (nu întreagă) a doua zi.
Contextualizare: Fără a intra prea mult în detalii, partea de Nord a jurisdicției Bisericii Greciei ținea și încă ține onorific de Patriarhia Ecumenică. De aceea în aceste episcopii este pomenit și Patriarhul Ecumenic alături de formula Sinodul grec (formula agreată de ei după dobândirea autocefaliei). Așa se face că Mitropoliții din vremea lui Atenagora nu erau sub jurisdicția lui, dar puteau să oprească pomenirea liturgică. În perspectivă mai largă, putem observa că s-a răcit credința de la polemicile și interesul real din partea credincioșilor și episcopilor până la reacții izolate, dar luate în seamă (Sf. Marcu Evghenicul în sec. al XV-lea), apoi la altele și mai izolate, dar ignorate, cum au fost cei trei Mitropoliți din anii ’70, ca astăzi să nu mai existe decât vocile câtorva episcopi (din Cipru, Grecia și Ucraina sau Georgia), fără reacții considerabile. Practic, locul mărturisirii a rămas la nivelul a câtorva clerici și majoritatea mânați de curajul extremist. Bineînțeles că și ereziile sunt mai rafinate și mai subtil introduse, dar la fel de vătămătoare.
Patriarhul Teofil al Ierusalimului primește o arhiepiscopesă anglicană. La Fanar, ierarhi ortodocși se roagă alături de „episcopi” lesbieni. Aceasta nu este nici curtoazie, nici diplomație. Este felul în care se deschide fereastra Overton.
Sarah Mullally nu este un politician sau o figură publică. Ea este prima „arhiepiscopesă” care conduce Biserica Angliei. O întâlnire oficială cu ea din partea Patriarhului Ierusalimului – și îndeosebi o rugăciune în comun – nu este un simplu gest de curtoazie. Este o legitimizare tăcută a „hirotonirii” femeilor, un pas spre recunoașterea ei în lumea creștină.
Astfel este deschisă fereastra Overton.
Poziția oficială a Bisericilor Ortodoxe
Chestiunea „hirotonirii” femeilor a fost ridicată în Biserica Anglicană încă din 1976. În 1978, s-a ținut o întâlnire specială a Comisiei Doctrinare Ortodoxo-Anglicană în Atena. Comisia a înclus reprezentanți ai Bisericilor de Constatinopol, Ierusalim, Alexandria, Antiohia, Rusia, România, Bulgaria, Grecia, Cipru, Polonia și Finlanda – cu alte cuvinte, aproape întreaga lume ortodoxă.
În documentul final, membrii ortodocși au condamnat unanim hirotonia femeilor și au numit-o „inovație” ce nu are temei în sfânta tradiție, argumentând că „este important, de aceea, să distingem între inovații și continuitatea creatoare a Tradiției”.
Ceea ce este de o importanță deosebită este că participanții ortodocși la declarația de la Atena „nu pot privi propunerile anglicane de a hirotoni femeile ca o problemă pur internă, care nu-i privește pe ortodocși”. Ei au scris direct: „Noi, ortodocșii, privim hirotonia femeilor nu ca pe o parte a continuității creatoare, ci ca pe o încălcare a credinței apostolice și a ordinii Bisericii”.
În 2006, la o întâlnire a Comisiei Anglicano-Ortodoxe din Cipru, participanții ortodocși și-au exprimat din nou dezacordul categoric față de decizia bisericilor anglicane de a hirotoni femei.
Multe Biserici Locale au descris hirotonia femeilor drept un obstacol pentru dialogul cu anglicanii. În 2008, după ce Sinodul General al Bisericii Angliei a aprobat introducerea episcopilor femei, Biserica Ortodoxă Rusă a declarat că decizia „complică în mod semnificativ dialogul dintre creștinii ortodocși și anglicani, distanțează mai departe anglicanismul de Biserica Ortodoxă și contribuie la divizarea pe mai departe a lumii creștine ca întreg”.
Dar timpurile se schimbă.
Ce s-a întâmplat la Ierusalim
Aceasta nu a fost o banală recepție diplomatică – a fost o rugăciune în comun. Sarah Mullally însăși spune asta.
Pe site-ul oficial al Arhiepiscopului de Canterbury, ea a mulțumit Patriarhului Teofil pentru că a primit-o și a spus că „a fost un dar profund faptul de a se fi rugat împreună în acel loc sfânt, în inima poveștii creștine”.
După cum e bine știut, legea canonică ortodoxă a tratat mereu rugăciunea împreună ca pe o faptă ecleziologică serioasă. Numeroase canoane interzic strict nu doar conslujirea liturgică, ci chiar și simpla rugăciune cu cei dinafara comuniunii Bisericii. Canonul 10 apostolic declară: „Dacă cineva se va ruga, chiar și într-o casă privată, cu o persoană excomunicată, să fie și el excomunicat”.
Aici, oricum, vedem nu o simplă rugăciune cu cineva dinafara Bisericii, ci o rugăciune cu o persoană care subminează unul din principiile de bază ale preoției și promovează agenda LGBT chiar cu prețul unei scindări în propria ei biserică.
„Chiar și în interiorul Anglicanismului – o comunitate religioasă privită în general ca mai degrabă liberală – Mullally este inacceptabilă pentru mulți. Totuși un Patriarh ortodox se pare că nu vede nici o problemă în a se ruga cu ea în Locul Sfânt.”
Bineînțeles, nu se poate spune că Patriarhul Teofil a recunoscut formal hirotonia femeilor prin acest gest. Dar este o îndepărtare neîndoioasă de la tradiția apostolică și patristică.
Motivul a fost necesitatea?
De ce ar avea nevoie Patriarhul Teofil de asemenea întâlniri? Atitudinea Bisericii față de hirotonia femeilor, scindarea anglicană provocată de ea și susținerea agendei gay de către Sarah Mullally sunt lucruri bine știute. Patriarhul de Ierusalim este cu siguranță conștient de ele.
Probabil că explicația stă în starea actuală a Bisericii de Ierusalim. Și această situație este mai degrabă sumbră.
Disputa nu-i privește doar pe ortodocși. În martie 2025, capii Bisericilor creștine din Locurile Sfinte au protestat față de încercările de a-i forța să plătească taxe, avertizând că povara financiară insuportabilă ar putea amenința chiar prezența acestor Biserici în regiune.
Războiul din Gaza a înrăutățit situația. Patriarhia de Ierusalim încearcă să-i ajute pe refugiați, ceea ce necesită resurse financiare majore. Mănăstirea ortodoxă a Sf. Porfirie, de exemplu, a devenit adăpost pentru sute de civili.
Biserica Ierusalimului are nevoie de susținere internațională și asistență financiară și speră să o primească de la structuri creștine influente din Occident. Poate aceasta explică primirea caldă dată Arhiepiscopesei de Canterbury în Ierusalim.
Patriarhul Teofil ar putea face compromisuri nu pentru el însuși, ci pentru binele Bisericii. Dar nu este prea mare prețul?
Constantinopolul deschide fereastra Overton încă și mai larg
Dacă acțiunea Patriarhului Teofil poate fi explicată prin poziția dificilă a Bisericii de Ierusalim, cazul Patriarhiei de Constantinopol este cumva diferit.
Foster nu este pur și simplu o „episcopesă” – ea este și o lesbiană practicantă. A participat de asemenea și „preoteasa” episcopală Kirsten Guidero, cunoscută pentru promovarea ideologiei LGBT. Reprezentanții Patriarhiei de Constantinopol s-au rugat împreună cu toți aceștia.
Și astfel de slujbe nu par să se oprească. Dimpotrivă, dat fiind numărul de „hirotonii” de femei printre anglicani, luterani și protestanți, acest trend doar va crește. Nu se poate pune la îndoială că ierarhii de Constantinopol justifică și asemenea contacte prin aprecieri despre „binele Bisericii”.
Vechea cursă a compromisului
Ideea de „compromis pentru binele Bisericii” nu este nouă. Astăzi ea este justificată de nevoia pentru susținere financiară, sprijin internațional, dialog, pace șamd. Totul sună foarte nobil. Poate părea drept sacrificiu de sine.
Dar istoria Bisericii dă mărturie de altceva: când ierarhii au început să facă lucruri contrare față de doctrină sau morala Bisericii „pentru binele Bisericii”, rezultatul a fost opusul.
Un exemplu este Sinodul de la Ferrara–Florence din sec. al XV-lea. Constantinopolul era atunci pe punctul de a fi cucerit de turci și avea nevoie disperată de ajutor militar din partea Occidentului. Împăratul și o parte semnificativă a ierarhiei a fost de acord cu unirea cu Roma „pentru binele Bisericii și al imperiului”. Rezultatul: cetatea nu a primit nici un ajutor real, Biserica a fost împinsă spre marginea schismei și, în 1453, Constantinopolul a fost cucerit de turcii otomani.
Un alt exemplu este Declarația din 1927 a Mitropolitului Seghie (Stragorodsky) de loialitate deplină față de regimul sovietic. Încerca să salveze Biserica de la distrugere totală în furnalul represiunilor din anii 1920 și 1930. Rezultatul: persecuția doar s-a intensificat. Mii de preoți, monahi și mireni au fost arestați, exilați și executați. Mii de biserici au fost distruse. Biserica a căzut sub controlul complet al agențiilor sovietice. Consecințele acestei politici, numită mai apoi „serghianism”, nu au fost depășite până astăzi.
Compromisul în materie de doctrină și morală a condus aproape mereu la tragedie în istoria Bisericii și a subminat autoritatea Bisericii. Și opusul este adevărat de asemenea.
Sfinții au ales credincioșia
Biserica a supraviețuit nu datorită celor care au știut cum să facă înțelegeri cu cei puternici cu orice preț, ci datorită mărturisirii ferme a credinței.
Sf. Vasile cel Mare a trăit în secolul al IV-lea, când autoritățile susțineau arianismul. Credincioșii ortodocși erau scoși din biserici și trimiși în exil. Guvernatorul local Modest a încercat să-l forțeze pe Sf. Vasile să accepte arianismul. L-a amenințat pe el și pe turma lui cu confiscarea averii, tortură și moarte. Sf. Vasile ar fi putut face un compromis – mulți au făcut asta. Dar a răspuns: „Amenință pe alții, dacă poți; nimic din astea nu mă atinge”.
Sf. Maxim Mărturisitorul a trăit în sec. al VII-lea, când autoritățile susțineau erezia monotelită. Ierarhii Bisericii, unul după altul, au fost de acord să facă compromis de dragul „păcii”. Dar Maxim a spus: „Nu mă gândesc la unirea sau despărțirea romanilor sau grecilor, ci la căderea din adevărata credință”.
Sf. Marcu al Efesului a refuzat unirea cu catolicii. A stat împotriva tuturor: împăratului bizantin, papei roman și elitei politice a imperiului. Și poziția sa a salvat Biserica.
Alături de acești Sfinți au fost aceia care au propus compromisul și au explicat abil concesiile prin „circumstanțele dificile” și „binele Bisericii”. Dar adevărul lui Dumnezeu a fost de partea mărturisitorilor. Istoria a dovedit că au avut dreptate.
Ar trebui să facă un stareț compromis „de dragul obștii”?
Bineînțeles, hirotonia femeilor este departe de a fi singura provocare pe care o întâmpină Biserica astăzi. Acum există un exemplu mai ascuțit – legalizarea BOaU.
În Bisericile Locale există ierarhi bine-cunoscuți și clericii care au susținut cândva BOU canonică și apoi s-au întors complet. Nu vom analiza fiecare asemenea întorsătură – două exemple sunt suficiente: Patriarhul Teodor al Alexandriei și Mitropolitul Isaia de Tamassos al Bisericii Ciprului. Amândoi au vizitat Ucraina mai mult decât o dată, amândoi au susținut cu căldură BOU canonică și pe Mitropolitul Onufrie personal. Și apoi „au uitat” totul.
Este dureros în mod deosebit când Muntele Athos apare în acest rând – reduta monahismului, un loc în care oamenii au venit de secole în căutarea credinței nealterate.
Să examinăm argumentele a doi stareți: Bătrânul Efrem de la Vatopedi și Arhimandritul Elisei de la Simonopetra.
Arhimandritul Efrem a vorbit în mod repetat în sprijinul BOU canonice și a îndemnat pe ucraineni să rămână credincioși Mitropolitului Onufrie. Dar, după cum ne amintim, în 2019 a venit la Kiev pentru întronizarea lui Serghei Dumenko. Adevărat, nu a participat la slujba în sine: s-a îmbolnăvit subit și a părăsit imediat Ucraina. Mai apoi, comentând chestiunea BOU, starețul de la Vatopedi a spus că atoniții nu pot vorbi pe subiect deoarece Sfântul Munte este sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol și, de aceea, toate întrebările despre Dumenko ar trebui adresate acolo.
Retorica starețului de Simonopetra este și mai uimitoare.
Potrivit informației disponibile pentru UJO, Arhimandritul Elisei a spus obștii că, dacă refuză să recunoască BOU, ar putea să părăsească mănăstirea și Patriarhia de Constantinopol ar desemna un alt stareț mai „supus”. După o asemenea recunoaștere, monahii se presupune că „nu l-au lăsat să plece” deoarece le era prea drag.
Dar este scopul vieții unui monah să rămână capul unei mănăstiri cu orice preț?
Istoria Bisericii oferă nenumărate exemple de stareți sfinți care nu doar că nu s-au agățat de poziția lor, ci au căutat de voie să plece pentru a de dedica deplin rugăciunii.
Sf. Antonie cel Mare a condus un așezământ monahal, dar, împovărat de mulțimi, s-a retras departe spre răsărit, în Muntele Colzim, unde a petrecut restul vieții aproape de un izvor și câțiva palmieri.
Sf. Sava cel Sfințit, întemeietorul faimoasei lavre aproape de Ierusalim pleca în pustie în fiecare Post Mare pentru rugăciune singuratică, întorcându-se în obște numai la Praznic.
Sf. Antonie al Peșterilor, când obștea s-a adunat în jurul lui, a plecat să-și sape o nouă peșteră pentru sine în căutarea singurătății, încredințând obștea stareților desemnați.
Sf. Teodosie al Peșterilor, chiar ca stareț, se închidea într-o peșteră în fiecare Post Mare pentru rugăciune singuratică, întorcându-se la obște numai în Duminica lui Lazăr.
Sf. Serghie de Radonej, în timp ce era stareț al Mănăstirii Sfânta Treime, a părăsit în ascuns mănăstirea după un conflict cu fratele său Ștefan pentru a evita o vrajbă.
Sf. Chiril de Belozersk era arhimandrit al Mănăstirii Simonov din Moscova, dar era împovărat de slavă și a căutat singurătatea. Renunțând la stăreție, a părăsit Moscova cu monahul Terapont spre nord, spre Lacul Belo, unde a întemeiat Mănăstirea Kirillo-Belozersky. În cazul său, retragerea de dragul rugăciunii a devenit definitivă.
Acestea sunt doar câteva exemple; în realitate, există mult mai multe. Ne putem imagina pe vreunul din Sfinți făcând compromis cu conștiința pur și simplu pentru a rămâne stareț?
Cine este gata să-și sacrifice credința pentru a-și păstra poziția nu mai salvează Biserica – își salvează locul ei în ea. Oricum, drumul acela nu duce unde crede el.
Concluzie: fereastra se deschide în liniște
Ceea ce nu are loc în Biserică nu intră pe poartă. Prima dată vine o întâlnire normală, una din multe, apoi fotografii partajate. Apoi vine rugăciunea în comun – și cine, la urma urmei, va comenta față de o rugăciune pentru pace?
La fiecare pas sunt argumente rezonabile și „corecte”: nu exagera; vezi poziția dificilă a Bisericii; trebuie să fim în stare să vorbim tuturor. Pare că nu e nimic de împotrivit. Dar tocmai astfel se deschide fereastra Overton – centimetru cu centimetru.
Pericolul nu este ceea ce e evident. Biserica s-a confruntat mereu cu dușmani fățiși și a supraviețuit. Ce e mai înspăimântător e ceva mai puțin vizibil: graba păstorilor de a ceda – firește, „pentru binele Bisericii”.
Istoria a arătat de mai multe ori la ce conduce o asemenea preocupare. Unirea de la Florența nu a salvat Constantinopolul – doar i-a adus mai aproape sfârșitul. Declarația de la 1927 nu a oprit persecuția. De fiecare dată când credința a fost încălcată „pentru binele Bisericii”, prețul s-a dovedit mai greu decât dezastrul de care oamenii încercau să fugă.
Biserica a fost păstrată nu prin aceia care știau cum să facă înțelegeri, ci prin aceia care au refuzat să le facă – Sf. Vasile cel Mare, Maxim Mărturisitorul, Marcu al Efesului. În viața lor, au fost numiți încăpățânați și distrugători ai păcii Bisericii. Dar, în final, ei au fost cei care s-au dovedit că au avut dreptate.
Există o dimensiune mai adâncă pentru acestea toate. De ce suntem în Biserică, la urma urmei? Pentru a-i aranja problemele ei pământești? Nu. Suntem în Biserică pentru a învăța încrederea în Dumnezeu și să cultivăm credința în noi înșine.
Și ce este credința? Sigur nu este abilitatea de a face tocmeli sau de a face afaceri de dragul unei vieți mai calme pentru Biserică. Hristos, Capul Bisericii, va purta grijă de existența ei pământească. Menirea noastră este diferită: să ne gândim la cum să ne mântuim și cum să ne întărim credința. Aceasta îl privește pe patriarh, pe episcop și pe stareț nu mai puțin decât pe un mirean. Pe lângă conducerea Bisericii, și ei trebuie să se mântuiască.
După cum spunea Sf. Serafim de Sarov: „Agonisește Duhul păcii și mii se vor mântui în jurul tău”.
Credința noastră se întărește tocmai în momente critice – când nu există bani, când pericolul se ivește, când amenințările vin din toate părțile. Mereu a fost astfel. În limbaj bisericesc, aceasta se numește ispitire. Și ispitirile nu sunt evitate – ele sunt traversate. Sunt date pentru ca o persoană să le îndure, să se țină tare de Dumnezeu și să iasă cu o credință mai tare și o legătură vie cu El. Pentru asta sunt ele.
Tentativele de „a așterne paie” pentru Biserică sau pentru sine în Biserică se îndreaptă contra credinței. Sunt calcule pur umane unde este cerută încrederea în Dumnezeu.
Psalmistul a spus cu mult timp în urmă: „Nu vă încredeți în boieri, în fiii oamenilor, întru care nu este mântuire”.
Și iarăși: „De nu va zidi Domnul casa, în zadar se ostenesc cei ce o zidesc; dacă Domnul nu va purta grijă de cetate, în zadar priveghează cel ce o păzește”.
Toată Scriptura ne îndreaptă spre același adevăr: „Unii în care, alții în cai, dar noi în numele Domnului Dumnezeu ne vom mări”.
Să-și pună cei puternici ai acestei lumi încrederea în tragerea sforilor și aranjamente. Calea noastră este diferită, după cum ar trebui să fie.
