Document pus în discuție de Biserica Rusă despre rugăciunea cu creștinii neortodocși

Imagine: Ενωμένη Ρωμηοσύνη

Orthodox Christianity.com: Biserica Rusă publică un proiect numit „Despre chestiunile privind rugăciunea cu creștinii neortodoși” pentru o discutare publică

I. Interzicerea rugăciunii în comun cu ereticii este menționată într-o serie de canoane apostolice sub amenințarea cu excomunicarea din comuniunea Bisericii sau depunerea din treapta clericală: „Dacă cineva s-ar ruga, chiar şi în casă, împreună cu cel excomunicat, să fie excomunicat” (Canonul 10 apostolic); „Episcopul sau presbiterul sau diaconul, dacă numai s-a rugat împreună cu ereticii, să se excomunice; iar dacă le-a permis acestora să săvârşească ceva ca clerici (cele sfinte), să se caterisească” (Ap. 45); „Poruncim să se caterisească episcopul sau presbiterul care a primit botezul ori jertfa ereticilor. Căci ce fel de învoire are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu ne­credinciosul? (II Cor. 6, 15)” (Ap. 46). Părinții de la Sinodul din Laodiceea, în canonul 6, poruncesc: „Nu este îngăduit ereticilor să intre în casa lui Dumnezeu dacă stăruie în erezie”. În canonul său, Sf. Timotei al Alexandriei clarifică faptul că ereticii „nu ar trebuie să fie prezenți” la Sfânta Liturghie „decât dacă promit să se pocăiască și să părăsească erezia lor” (Tim. al Al., 9).

II. În Biserica Ortodoxă Rusă, conslujirea cu reprezentanții celorlalte confesiuni (îndeosebi în timpul slujbelor euharistice) este inacceptabilă. Acest lucru se aplică și împărtășirii comune sau intercomuniunii, care sunt cu siguranță respinse de totalitatea ortodocșilor.

III. Determinările legale bisericești privind gradul de permisibilitate a rugăciunilor comune cu neortodocșii sunt conținute într-o serie de documente ale Sinoadelor Episcopilor ale Bisericii Ortodoxe Ruse.

Documentul Sinodului Episcopilor din 1994 „Despre atitudinea Bisericii Ortodoxe Ruse față de cooperarea inter-creștină în căutarea unității” accentuează nevoia unei decizii separate în privința chestiunii în fiecare caz aparte, dar această decizie ar trebuie să reflecte înțelegerea teologică generală și practica stabilită: „Problema oportunității sau inoportunității rugăciunilor cu creștinii neortodocși în timpul întâlnirilor oficiale, festivităților profane, conferințelor, dialogurilor teologice, negocierilor, precum și în alte cazuri este lăsată la discreția conducerii bisericești în activitățile externe generale și la discreția episcopilor eparhioți în probleme de viață intra-eparhială, care este determinată de structura canonică a Bisericii Ortodoxe și are loc în practica altor Biserici Ortodoxe Locale”. În același timp, s-a considerat necesar „în chestiuni aparte de relaționare cu lumea neortodoxă să recomande păstorilor și mirenilor Bisericii noastre să aibă înțelepciunea și râvna pentru Domnul în așa fel încât să nu dea prilej de confuzie sau ispitire credincioșilor Bisericii noastre” (paragrafele 7 și 8).

Sinodul Episcopilor din 2008 a declarat de asemenea că „în procesul de dialog, Biserica noastră nu acceptă încercările de a ‘amesteca credințele’, acțiunile de rugăciune în comun care combină artificial tradițiile confesionale și religioase”[1]. Documentele aceluiași Sinod al Episcopilor includ o opinie de expertiză a Comisiei sinodale teologice a Bisericii Ortodoxe Ruse, care spune:

„Biserica Ortodoxă exclude orice posibilitate de comuniune liturgică împreună cu neortodocșii. Îndeosebi, este considerată inacceptabilă pentru ortodocși participarea la acțiuni liturgice asociate cu așa-numitele slujbe ecumenice sau inter-religioase”[2].

Urmarea este că vizitarea de către ortodocși a bisericilor catolice sau protestante, prezența la slujbele neortodoxe fără rugăciune explicită sau ascunsă și rugăciunea ortodoxă înaintea locurilor sfinte creștine comune sunt chiar permise, în timp ce rugăciunile publice sau particulare cu neortodocșii sunt inacceptabile pentru ortodocși”[3].

Ale Sinoade ale Episcopilor, fără să abordeze direct subiectul rugăciunilor, au indicat ca misiune principală în câmpul relațiilor inter-creștine „protejarea comună a valorilor morale creștine, contracararea discriminării împotriva creștinilor și distrugerea tradiției creștine europene, precum și dezvoltarea, cât de mult posibil, a unei atitudini comune față de procesele de secularizare liberală și globalizare”[4].

IV. Ar trebui urmărite următoarele reguli, dezvoltate de practica relațiilor dintre clericii și mirenii Bisericii Ortodoxe Ruse (inclusiv partea ei din străinătate[5]) cu creștinii neortodocși:

  1. Măsura în care, când și unde este permis a invita special pe neortodocși să fie prezenți la slujbele ortodoxe sau cum să răspundă la invitații similare adresate ortodocșilor sunt stabilite de conducerea bisericească pe baza iconomiei bisericești, după considerații pastorale, potrivit grijii față de binele Bisericii, având în minte să nu se provoace ispite credincioșilor și, în același timp, să nu fie îndepărtați cei ce caută apropierea de Biserica Ortodoxă.
  2. Prezența respectuoasă a poporului neortodox la slujbele ortodoxe este permisă pentru că, după cum a remarcat Sinodul Episcopilor din 2008, „tocmai posibilitatea vizitării Bisericii Sfânta Sofia a deschis calea ca Rusia să accepte Ortodoxia prin ambasadorii Marelui Prinț Vladimir”[6]. În același timp, conslujirea clerului neortodox sub orice formă este inacceptabilă. Când este invitat un cleric neortodox la o slujire într-o biserică ortodoxă, ar trebui să i se ofere posibilitatea să fie prezent într-o îmbrăcăminte ne-liturgică. În același timp, oaspetelui ar trebui să i se ofere un loc onorabil departe de clerul slujitor, încât nimeni să nu-și poată crea impresia că are loc o conslujire. Este inacceptabil pentru un cleric ortodox să fie prezent în veșminte liturgice la slujbe neortodoxe.
  3. Când e prezent la vreo adunare neortodoxă, un cleric ortodox ar trebui să stea în picioare în timpul citirii rugăciunilor de către un oricine dintre neortodocși, dar nu ar trebui să arate vreun semn exterior de participare la această rugăciune. Dacă la o asemenea adunare un preot ortodox este rugat să binecuvinteze masa, poate face aceasta pentru că ar trebui să citească o rugăciune înainte de masă și să o binecuvinteze pentru sine. La întâlniri de caritate și alte organizații cu participarea neortodocșilor, clericul ortodox poate citi o rugăciune, în timp ce citirea unor rugăciuni simultan (comune) cu neortodocșii nu este permisă.
  4. „Pentru creștinii ortodocși, a fost mereu permis să se închine la relicvele creștine comune care nu sunt în bisericile ortodoxe”[7]. În acest scop, pelerinii ortodocși au vizitat de mult timp bisericile neortodoxe, îndeosebi cele romano-catolice (de exemplu, Biserica Sf. Nicolae din Bari, Basilica Sf. Petru din Roma și multe alte biserici) unde sunt ținute obiectele sfinte ale Bisericii străvechi nedespărțite. Prezența ortodocșilor și închinarea lor la obiectele sfinte în asemenea biserici în timpul slujbelor săvârșite acolo nu este considerată participare la o rugăciune comună.

V. Inadmisibilitatea împărtășirii euharistice[8] nu exclude necesitatea, în anumite cazuri, pentru clerul și mirenii Bisericii Ortodoxe Ruse de a participa la sărbători de stat sau la ceremonii cu însemnătate socială însoțite de rugăciuni în acele țări unde sunt dominante alte confesiuni. Oricum, chiar și în aceste cazuri, creștinii ortodocși nu ar trebui să permită citirea simultană (comună) a rugăciunilor cu neortodocșii sau, cu atât mai mult, participarea la ritualuri liturgice comune.

VI. Binecuvântarea căsătoriilor mixte este îngăduită[9] cu condiția indispensabilă ca partea neortodoxă să dea o promisiune scrisă că va boteza în Biserica Ortodoxă copiii născuți în astfel de căsătorie și să nu împiedice creșterea lor ortodoxă.

„Biserica Ortodoxă Rusă, atât în trecut, cât și astăzi, socotește posibil a săvârși căsătorii ale creștinilor ortodocși cu catolici, membri ai Bisericilor Vechi Răsăritene și protestanți care țin credința în Dumnezeu cel întreit, cu condiția ca să fie binecuvântată căsătoria în Biserica Ortodoxă și copiii să fie crescuți în credința ortodoxă. Aceeași practică a fost urmată de cele mai multe Biserici Ortodoxe în ultimele secole”[10]. Participarea creștinilor neortodocși la ritualul căsătoriei în cazul unei asemenea căsătorii este presupus chiar de rânduiala Tainei.

Când este săvârșită Taina Căsătoriei, este inacceptabil pentru un cleric neortodox să dea binecuvântare celor căsătoriți într-o biserică ortodoxă, precum și prezența unui cleric neortodox în veșminte liturgice în timpul slujirii Tainei.

VII. Neortodocșilor nu ar trebui să li se permită să fie nași pentru persoane ce sunt botezate în Biserica Ortodoxă, de vreme ce îndatoririle nașilor includ creșterea finilor lor în credința ortodoxă.


[1] Rezoluția Sinodului Episcopilor al Bisericii Ortodoxe Ruse din 24-29 iunie 2008 „Despre chestiunile vieții interne și  ale activității externe ale Bisericii Ortodoxe Ruse”, paragraf 36.

[2] Norma a fost inclusă anterior în documentul „Despre atitudinea Bisericii Ortodoxe față de Confesiunile neortodoxe și organizațiile inter-religioase”, adoptat la o întâlnire comună a Comisiei Patriarhiei Moscovei pentru Dialogul cu Biserica Rusă de peste hotare și Comisia Bisericii Ruse de peste hotare pentru Negocieri cu Patriarhia Moscovei și aprobată prin deciziile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse (20 aprilie 2005) și de Sinodul Episcopilor Bisericii Ruse de peste hotare (23 mai 2005).

[3] Analiză teologică și canonică a scrisorilor de apel semnate de Preasfințitul Diomid, Episcop de Anadir și Ciukotka, I. Analiză teologică. Relațiile inter-creștine și inter-religioase.

[4] Rezoluția Sinodului Episcopilor al Bisericii Ortodoxe Ruse din 2011 „Despre chestiunile vieții interne și ale activității externe ale Bisericii Ortodoxe Ruse”, paragraf 48.

[5] Vezi îndeosebi: „Rezoluția Sinodului Episcopilor al Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei din 26 septembrie 1874, nr. 889 // Legislația Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei (1821-2007). Moscova: PSTGU Publishing House, 2014. pp. 187-188.

[6] Rezoluția Sinodului Episcopilor al Bisericii Ortodoxe Ruse din 2008 „Despre chestiunile vieții interne și ale activităților externe ale Bisericii Ortodoxe Ruse”, paragraful 36.

[7] Ibid. Vezi și: Epistola Sf. Teodor Studitul către monahul Metodie. Întrebarea 5.

[8] „Unitatea Bisericii este în primul rând o unitatea și o comuniune în Taine. Dar comuniunea autentică sacramentală nu are nimic în comun cu practica așa-zisei ’intercommunio’, unitatea poate fi realizată prin identitatea de experiență a harului și de viață, în credința Bisericii, în deplinătatea vieții tainice în Sfântul Duh” (Principiile de bază ale atitudinii Bisericii Ortodoxe Ruse față de neortodocși, 2.12).

[9] Documentul „Despre aspectele canonice ale căsătoriei ortodoxe”, adoptat de Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse pe 29 noiembrie 2017, reglementează obținerea unei binecuvântări din partea episcopului eparhiot pentru săvârșirea unei astfel de cununii mixte: „Binecuvântarea episcopului eparhiot pentru a intra într-o astfel de căsătorie poate fi dată părții ortodoxe ca răspuns la o cerere scrisă, care trebuie să fie însoțită de consimțământul părții neortodoxe că copiii vor fi crescuți în credința ortodoxă” (Despre aspectele canonice ale Căsătoriei bisericești, III. Căsătoriile cu creștinii neortodocși).

[10] Baza concepției sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse, X.2.

Observații: Fără a cunoaște bine dezbaterile și punctele de vedere din mediul bisericesc rusesc, pot spune că este de bun augur o astfel de abordare deschisă a problemei conslujirii cu ereticii, deși destul de tardivă, după ce s-au mai erodat conștiințele. Biserica Rusă nu este străină de ecumenism, ci a participat și participă activ la acțiunile oficiale de așa-zisă unire a „Bisericilor”. E drept, a avut o poziție destul de ortodoxă, fiind o frână în calea dialogurilor, probabil la presiunea credincioșilor, dar totuși pe linia ecumenistă. Încă din vremea țaristă au existat dispoziții de acceptare a botezului ereticilor și de administrare a Sfintei Împărtășanii în mod reciproc. Patriarhul Chiril a avut o întâlnire cu caracter politic cu Papa la Havana, dar și în prezent are legături de dialog cu diferite confesiuni orientale și cu catolici.

În acest context, documentul de mai sus putem spune că este ortodox în majoritatea lui, dar conține și puncte vulnerabile.

În primul rând, cununiile mixte nu pot fi acceptate canonic, fiind excluse categoric de canonul 72 trulan, dar și de canonul 14 al Sinodului IV Ecumenic. Discuția pe marginea acestui subiect este incitantă și greu de găsit o soluție. Ce ar trebui să facă doi tineri de confesiuni diferite care vor să se căsătorească? În mod clar nu li se poate sluji Taina Cununiei decât dacă parte eretică ar veni la Ortodoxie. Căci cununia ortodoxă este o binecuvântare pentru ortodocși și nu poate fi administrată celor de alte credințe. Se pare că în trecut au existat însoțiri cu necredincioși, cum au fost mama și sora Sf. Grigorie Teologul. Cel mai probabil că au făcut aceasta fără cununie ortodoxă.

Deși sunt excluse conslujirile, mai ales în cadrul mișcărilor ecumeniste, chiar și prin dispoziții mai vechi ale Bisericii Ruse, este lăsată o portiță de scăpare prin expresia „este lăsată la discreția conducerii bisericești în activitățile externe generale și la discreția episcopilor eparhioți”, dar fără a sminti pe credincioși, această condiție fiind foarte subiectivă.

Mai trebuie observat că este permisă prezența și invitarea clericilor eretici la slujbe ortodoxe, dar fără implicare liturgică. Nu cred că poate exista vreo justificare pentru invitarea celor de alte credințe la sărbători sau slujbe ortodoxe și nici participarea clericilor ortodocși la neortodocși.

Reglementările cu privire la rugăciunile rostite în cadrul ceremoniilor statale consider că sunt corecte și ele vizează îndeosebi Ucraina, unde este rostită o rugăciune de fiecare reprezentant al diferitelor culte, dar nu împreună-rugăciune, ci separat unul de altul.

Când și cum a întrerupt comuniunea cu Nestorie Sf. Chiril al Alexandriei. O pildă de mărturisire și cumpătare

Sursă imagine: Evenimentul istoric

Scrisorile trimise și primite de Sf. Chiril al Alexandriei sunt o mărturie clară și vie a felului cum a procedat  acesta în vederea depunerii de pe scaunul patriarhal a lui Nestorie. Cu toate că îndeosebi unii din mediul grecesc (Monahul Sava Lavriotul într-un video recent, dar și „Ieromonahul” Evghenie în cartea tradusă de pr. Ciprian Staicu) susțin teoria că Episcopul alexandrin ar fi oprit comuniunea cu ereticul Nestorie înainte de Sinodul III Ecumenic de la Efes, nu există dovezi în acest sens, ci dimpotrivă, este sigur că acest lucru s-a produs doar odată cu condamnarea lui oficială.

Sf. Chiril era conștient că ar fi putut foarte bine să rupă comuniunea cu Nestorie cu mult timp înainte, dar a aprobat acest gest să fie făcut doar de clericii din Constantinopol, după cum reiese dintr-o serie de scrisori pe care le-a adresat atât Papei Celestin, cât și însuși lui Nestorie, dar și monahilor și credincioșilor din cetatea împărătească. De nicăieri nu rezultă că ar fi făcut el însuși aceasta, ci doar a rămas în comuniune cu cei ce stăteau împotrivă ierarhului constantinopolitan și i-a susținut. A dus o polemică teologică împotriva ereziilor dio-prosopiste, căutând să afle mai întâi dacă într-adevăr sunt susținute de Nestorie, iar apoi le-a combătut punctual prin scrieri dogmatice și îndeosebi prin cele 12 anatematisme. A căutat sprijinul și sfatul Papei Celestin I și s-a axat pe apărarea doctrinei ortodoxe, iar într-un final a ajuns la depunerea din treaptă a ereticului Nestorie la Sinodul de la Efes. În acest sens sunt elocvente unele pasaje pe care le-am selectat mai jos:

Epistola XII (Papa Celestin I către Chiril, Episcopul alexandrin): Strângându-se laolaltă cu tine autoritatea tronului nostru, folosind învățătura noastră, să emiți cu fermitate precisă această decizie, ca fie să anuleze printr-o mărturisire scrisă propovăduirile lui rele în decurs de zece zile numărate de la înștiințarea noastră și să dea asigurare că va ține această credință despre nașterea lui Hristos Dumnezeul nostru, pe care o țin Biserica romanilor și cea a Sfinției tale și întreaga creștinătate (καθοςίωσις=cei dedicați), fie îndată Sfinția ta, îngrijindu-te de Biserica aceea, dacă nu va face aceasta, să afli că trebuie înlăturat în orice chip din corpul nostru cel ce nici nu a vrut nici să primească leacul vindecătorilor și s-a grăbit ca un ciumat spre pierzarea lui și a tuturor celor încredințați lui.

Epistola XVII: Chiril și Sinodul din Alexandria din dioceza egipteană salutări în Domnul preaevlaviosului și iubitorului de Dumnezeu împreună-slujitor Nestorie!

Epistola XVIII: Să nu critice nimeni întârzierea! (…) Am imitat pe cei ce au experiență medicală, care nu degrabă supun necesităților prin fier și foc cele ce se întâmplă în trupuri de la patimi (boli), ci le înmoaie la început cu doctorii domoale, așteptând vremea potrivită pentru tăieri.

Aprinzând în voi pururea această credință, păziți-vă nepătați și neîntinați, fără a avea comuniune cu cel menționat (Nestorie) și fără a lua aminte la el ca la un învățător dacă rămâne lup în loc de păstor…

Epistola XIX: Nu este fără primejdie să fie lăsat slobod în turmele lui Hristos un lup cumplit în chip de păstor. Așadar îmbărbătați-vă ca robi ai lui Hristos și îngrijiți-vă de sufletele voastre, toate făcându-le spre slava lui Hristos.

Așadar din citatele de mai sus se deduce clar că a fost luată o decizie de întrerupere a comuniunii cu Nestorie și i-a fost dat acestuia un termen de 10 zile pentru a se dezice de hulele sale. Totuși aceasta nu a fost pusă în practică nici imediat, nici înainte de Sinodul de la Efes, după cum se poate constata dintr-o altă scrisoare a Papei Celestin către Sf. Chiril, care se găsește în procesele verbale ale Sinodului.

Epistola Papei prin care îi cere Sf. Chiril să aibă răbdare și să caute întoarcerea celui ce greșește până în ultima clipă se păstrează doar în latină și se găsește, după cum am menționat, printre documentele interne ale Sinodului III Ecumenic. Textul ei poate fi găsit și pe internet pe Wikisource: COELESTINUS episcopus CYRILLO episcopo Alexandrino. Este una din cele două scrisori transmise de Papa chiar înainte de Sinod, cealaltă fiind adresată împăratului Teodosie II.

În toiul disputei teologice dintre Sf. Chiril și Nestorie, credincioșii din Constantinopol, dar și ereziarhul însuși au cerut împăratului bizantin să convoace un Sinod Ecumenic la care să fie discutată problema dogmatică ce se iscase. Drept urmare, autocratorul a fixat din toamna anului 430, la 19 noiembrie, data de întrunire în ziua Cincizecimii a anului 431, adică 7 iunie.

Scrisoarea Papei Celestin vine exact cu o lună înainte de termen, fiind datată 7 mai și în ea precizează Sf. Chiril următoarele, printre altele:

„Întrebi dacă un Sfânt Sinod poate primi un om care se condamnă singur prin predicile sale; sau, deoarece timpul de îngăduință (armistițiu) a trecut, sentința dată de curând va intra în efect. Pentru a lua sfat în ambele chestiuni, să luăm aminte la Domnul nostru comun. Nu ne răspunde imediat prin proorocul că nu vrea moartea celui muritor (Iez. 18: 32) și prin Apostolul Pavel că vrea ca tot omul să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină (I Tim. 2: 4)?”

În continuare îl îndrumă să caute pacea Bisericii și să-l câștige pe Nestorie către adevăr. În caz că acesta rămâne neînduplecat, atunci să culeagă ceea ce a semănat cu ajutorul diavolului, adică să fie condamnat și depus din treaptă.

Este evident că nici până la acea dată foarte târzie nu a fost pusă în aplicare amenințarea cu oprirea comuniunii. Dimpotrivă, Sinodul a urmărit întoarcerea la adevăr a lui Nestorie până în ultima clipă.

Se mai știe din descrierea procedurilor sinodale de la Efes că Nestorie a fost chemat de trei ori să se prezinte pentru a se apăra față de acuzațiile care i se aduc, dar a refuzat acest lucru. Aceasta arată o dată în plus faptul că încă exista comuniune liturgică. În acest punct, a fost decisă caterisirea lui chiar din prima ședință. Abia atunci a fost scos din comuniune de către Sf. Chiril și ceilalți episcopi ortodocși.

În nici un caz Epistola a treia adresată de Sf. Chiril lui Nestorie nu consemnează întreruperea pomenirii acestuia la slujbe și scoaterea din părtășie euharistică. Chiar dacă Sf. Chiril avea râvna de a înfrunta pe Nestorie prin ruperea comuniunii înainte de Sinod și a-l judeca în lipsă, decizia care a câștigat a fost cea a Papei Celestin I menționată mai sus.

După Sinod au existat discuții aprinse deoarece Patriarhul Ioan al Antiohiei îl bănuia pe Sf. Chiril că era apolinarist și învăța că în Hristos firile Sale, dumnezeiască și omenească, au fost contopite. Drept urmare, a stat de partea lui Nestorie și s-a ținut departe de comuniunea cu episcopii de la Sinodul din Efes. Dar, în urma unor discuții și când a văzut că Sf. Chiril neagă viziunea dogmatică de care era acuzat, s-a împăcat deplin cu el. Au fost depuse toate eforturile pentru a se reface unitatea bisericească prin depășirea neînțelegerilor doctrinare. Însuși Sf. Chiril a scris alte texte ce combăteau extrema cealaltă, adică amestecarea firilor lui Hristos. Chiar a înfruntat pe cei care-i reproșau că în felul acesta ajunge să vorbească de o împărțire a Domnului. Dar el a făcut diferența între o Persoană neîmpărțită și două firi diferite.

Toate acestea le-a făcut pentru că urmărea comuniunea, pacea și unitatea Bisericii pe temeiul dreptei credințe. Pe cât de tare a stat împotriva lui Nestorie, pe atât a combătut și pe cei ce cădeau în extrema monofizită, ulterior condamnată la Sinodul IV de la Calcedon peste puțini ani. A ținut atât la acuratețea dogmelor, cât și la comuniunea liturgică ce nu trebuia ruptă prin dezbinări.

Ca o paranteză, pe lângă inducerea în eroare pe care o încearcă Monahul Sava în legătură cu o presupusă rupere a comuniunii de către Sf. Chiril față de Nestorie, mai există și alte afirmații nefondate. Menționez aici doar faptul că monahii athoniți din vremea Sinodului de la Lyon (1274) nu vorbeau de pomenirea Patriarhului de Constantinopol că ar fi o urâciune înaintea lui Dumnezeu, ci cea a Papei, care era deja condamnat. În acest sens este elocvent acest citat:

Ce «iad» va striga pomenirea papei – cel cu dreptate despărțit de Duhul Sfânt din pricina semeției sale împotriva lui Dumnezeu și a dumnezeieștilor Taine – făcându-se astfel vrăjmaș lui Dumnezeu?

Bineînțeles că primirea Papei între ceilalți Patriarhi ortodocși conducea direct la apostazie și, ca urmare, monahii afirmau clar că se depărtează de părtășia cu cei ce intrau în comuniune cu Papa: „Cum va suferi acestea sufletul drept-credincios și nu se va îndepărta îndată de părtășia cu cei ce l-au pomenit și nu-i va socoti neguțători de cele sfinte?”.

Pentru a face o comparație realistă între Sf. Chiril și zilele noastre, trebuie spus că astăzi nu avem episcopi mărturisitori care să dea termen de pocăință celor ecumeniști, iar credincioșii de jos nu au această putere ce aparține doar ierarhilor. În plus, Bisericile care nu au aprobat deciziile ecumeniste din Creta nu recunosc posibilitatea întreruperii pomenirii în mod canonic, ci doar se păzesc pe ele. Fără a avea curajul mărturisirii până la capăt, așa cum au procedat Sfinții de odinioară, ele nu insistă pe păstrarea nealterată a dreptei credințe de către toți. Poate și vremurile sunt diferite și necesită o abordare mai îngăduitoare.

Din nefericire, faptele istorice nu sunt cunoscute corect nici chiar de majoritatea „nepomenitorilor”, ci adesea sunt falsificate și se ajunge la o atitudine super-corectă, la o  râvnă fără cunoștință și fără măsura cea bună.

Ca o concluzie, trebuie făcută diferența între eretic condamnat și încă necaterisit. Față de cel necondamnat nu se impune oprirea comuniunii, după cum nici Sf. Chiril nu a făcut aceasta, dar este lăudabilă, așa cum el îi aprecia și îi încuraja pe cei din Constantinopol care făceau aceasta. Pe de altă parte, cu ereticul condamnat este interzisă cu totul comuniunea și mai ales unirea bisericească. Astfel, sinodalii din Efes au condamnat pe toți care au rămas în comuniune cu Nestorie, la fel cum și părinții athoniți din 1274 au încetat părtășia cu cei ce acceptaseră unirea cu papistașii.

A urma pe Sfinții Părinți și a spune lucrurilor pe nume înseamnă a afirma că ecumenismul este erezie și a fost decretat la Sinodul din Creta, nu că nu s-a petrecut nimic. Se poate păstra comuniunea cu ierarhii noștri, dar nu ca și cum totul este bine și frumos, ci din iconomie. Dacă nu poate cineva confrunta erezia ecumenistă, cum au făcut Părinții Bisericii, ar fi bine măcar să nu-i defaime pe cei ce o fac în mod corect. Iar cel mai corect ar fi să fie combătută teologic dogma strâmbă ecumenistă și, eventual, să fie întreruptă pomenirea ierarhilor vinovați ca o acțiune de mustrare și atenționare.

Întreruperea pomenirii este, conform canoanelor, o mustrare a episcopului pentru erezie

Corabia Bisericii (Imagine: Πεμπτουσία)

Cel mai invocat temei pentru întreruperea pomenirii episcopilor semnatari ai ereziilor de la Sinodul tâlhăresc din Creta este canonul 15 I-II Constantinopol. Conform părții a doua a acestuia, acest gest este o osândire sau admonestare/sancționare/dosădire (traducerea verbului grecesc καταγίνωσκω) a ierarhului. Totuși istoria consemnează și concepția exprimată de studiți că prin comuniunea cu el apare întinarea de erezia/rătăcirea lui și că acesta e lipsit automat de harul sacramental.

Întreruperea pomenirii definită ca mustrare a episcopului în canoanele 13-15 I-II

Pentru a înțelege ce înseamnă oprirea pomenirii ierarhului îngăduită și lăudată de canonul 15 de la Sinodul din Constantinopol 861, acesta trebuie privit în corelație cu canoanele anterioare. Contextualizarea aceasta nu este întâmplătoare sau forțată, ci este dată de înșiruirea logică și de înlănțuirea lor progresivă și este indicată chiar de textul canonului 15, care face referire la cele două anterioare: „cele rânduite pentru prezbiteri, episcopi și mitropoliți, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru patriarhi…”.

Canonul 13 definește limpede ce semnificație are întreruperea pomenirii: „cel ce este rânduit în ceata presbiterială şi îşi atribuie pripit judecata mitropoliţilor şi condamnă el însuşi [mai înainte de judecată, după chibzuinţa sa, pe părintele şi pe episcopul său, acela nu este vrednic nici de demnitatea presbiteriei…]”. Este limpede că e vorba de o acuzare și chiar condamnare (nechibzuită) a episcopului de către preot pentru o greșeală, atribuție care nu este decât a mitropoliților, adică a superiorilor ierarhici ai episcopilor. Deci abuzul constă în semeția de a răpi cele ce țin de demnitatea sinoadelor și a celor ce le prezidează (mitropoliți și patriarhi). Numai o insanță superioară poate lua la rost pe ierarhi pentru greșelile lor oarecare.

Canonul 14 reia aceleași idei prin cuvintele: „se cu­vine ca fiecare să cunoască măsurile sale şi nici presbiterul să nu-l disprețuiască pe episcopul său, nici episcopul pe mitropolitul său”. Practic, se insistă pe aceeași temă a limitării la rangul propriu, care nu trebuie depășit prin acțiuni peste vrednicia proprie când e vorba, la fel, de abateri oarecare. Altfel, se săvârșește schismă, adică rupere sau, mai bine zis, se creează adunări separate (parasinagogi), după definiția exactă din canonul 1 al Sf. Vasile cel Mare.

În fine, canonul 15 nu face astfel de referințe și nu reia explicațiile anterioare în prima parte a sa pentru că deja au fost formulate în canoanele precedente. Însă, în a doua parte, definește la fel întreruperea pomenirii drept mustrare a ierarhului astfel: „ei nu au osândit/admonestat episcopi, ci pseudo-episcopi…”. De data aceasta, când e vorba de o acuzație de erezie, nu de o abatere oarecare, ridicarea cu mustrare asupra arhiereului este acceptabilă și chiar lăudabilă pentru că nu produce scindare, ci urmărește izbăvirea Bisericii de dezbinări.

Aspecte terminologice. Sancționare și condamnare

Este important de știut că există niște nuanțe în exprimare. În traducerile românești acestea nu pot fi urmărite pentru că nu s-a păstrat o consecvență în folosirea termenilor. Mă refer la faptul că două verbe similare, dar nu identice sunt utilizate alternativ și distingerea între ele ar fi folositoare. Desigur că o gândire bine-voitoare nu se încurcă în aceste aspecte, dar precizia poate conta.

Așadar acțiunea de osândire este marcată prin două verbe în mai multe situații: κατακρίνω=a condamna și καταγίνωσκω=a sancționa, a admonesta. În general, primul este folosit când e vorba de acțiuni fără echivoc, mai ales de hotărâri sinodale asupra unor ierarhi vinovați, iar al doilea când e vorba de o mustrare făcută prin întreruperea pomenirii, care nu e una definitivă, adică nu e finalizată prin caterisire, echivalentă cu desconsiderarea (καταφρονέω).

De observat că există două excepții. Una, când canonul 13 cataloghează ruperea de episcop a clerului inferior pentru delicte oarecare drept condamnare a aceluia și a doua, când ereziile episcopului trebuie să fi fost sancționate/osândite de Sfintele Sinoade sau de Părinți. În primul caz, se pare că oprirea nejustificată a pomenirii episcopului este numită condamnare, nu doar sancționare pentru a sublinia că e un abuz și produce schismă, iar în a doua situație expresia induce ideea că e vorba de erezii repudiate trecător de Sinoade sau de Părinți, asupra cărora nu este pronunțată o anatemă, adică e vorba de erezii noi, nu deja condamnate oficial și definitiv.

Mai jos traducerea celor trei canoane revizuită:

CANONUL 13 Sinod I-II

Cel atotviclean, aruncând în Biserica lui Hristos sămânţa zâzaniilor eretice şi pe acestea văzându-le tăiate din rădăcină cu sabia Duhului, a venit pe altă cale a meșteșugirii, apucându-se să despartă trupul lui Hristos prin nebunia schismaticilor. Dar Sfântul Sinod, zăticnind (zădărnicind) desăvârşit şi această uneltire a lui, a hotărât că, dacă de acum înainte vreun presbiter sau diacon, care așa-zicând ar sancționa pe episcopul său pentru oarecare vinovăţii înainte de sinodiceasca judecată şi cercetare şi de condamnarea lui desăvârşită, ar îndrăzni să se depărteze de la comuniunea cu acela şi numele lui nu-l va pomeni la sfintele rugăciuni ale liturghiilor, precum s-a predanisit Bisericii, acela să fie supus caterisirii şi să se lipsească de toată demnitatea preoțească. Căci cel ce este rânduit în tagma presbiterului şi răpește judecata mitropoliţilor şi condamnă el însuşi mai înainte de judecată, pe cât ține de el, pe părintele şi episcopul său, acela nu este vrednic nici de demnitatea presbiteriei, nici de numele de presbiter. Iar cei ce vor urma acestuia, de vor fi dintre cei ierosiţi, să cadă și ei din cinstea lor; iar de vor fi mon­ahi sau mireni, desăvârşit să se afurisească din Biserică până când, desfăcând legătura cu schismaticii, se vor întoarce la episcopul lor propriu.

CANONUL 14 Sinod I-II

Dacă vreun episcop, aducând ca pretext o vinovăție împotriva mitropolitului său, s-ar depărta de comuniunea cu el mai înainte de cercetarea sinodală şi nu ar pomeni numele lui după obicei la dumnezeiasca slujbă tainică (Sfănta Liturghie), Sfântul Sinod a hotărât ca acela să fie caterisit, numai dacă ar face schismă depărtându-se de mitropolitul său. Fiindcă se cu­vine ca fiecare să cunoască măsurile proprii şi nici presbiterul să nu-l desconsidere pe episcopul său, nici episcopul pe mitropolitul său.

CANONUL 15 sin. I-II

Cele ce sunt rânduite pentru presbiteri, episcopi şi mitropoliţi, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru patriarhi. Drept aceea, dacă vreun presbiter, sau episcop, sau mitropolit ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh şi nu ar pomeni numele acestuia, precum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci mai înainte de înfăţi­şarea sinodală şi de condamnarea definitivă a acestuia ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acela să fie cu totul străin de toată preoţia dacă numai se va vădi că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unirea Bisericii. Căci cei ce se desfac de comuniunea cu întâiul stătător al lor pentru oare­care erezie sancționată de Sfintele Sinoade sau de Părinţi, adică de comu­niunea cu acela care propovăduieşte erezia în public şi cu capul descoperit o învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, îngrădindu-se ei de comuniunea cu numitul episcop înainte de cercetarea sinodală, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au sancționat pe episcopi, ci pe pseudo-episcopi şi pe pseudo-învăţători şi nu au rupt cu schismă unirea Bisericii, ci s-au străduit să izbăvească Biserica de schisme şi de dezbinări.

Diferența dintre mustrarea pentru greșeli oarecare și cea pentru erezie

Se observă în aceste canoane o diferență între întreruperea pomenirii episcopului pentru o erezie promovată de acesta și cea pentru o greșeală oarecare a lui. În al doilea caz se produce o schismă în Biserică și se  rupe unitatea ei, pe când în prima situație se urmărește tocmai izbăvirea de schismă. Însă există opinia unora de astăzi că oprirea pomenirii unui episcop pentru erezie se justifică prin faptul că respectivul a căzut deja din treapta sa prin însăși abaterea dogmatică propovăduită de el, adică a devenit pseudo-episcop, non-episcop. Alții spun că întreruperea pomenirii se face pentru îngrădirea de erezia ierarhului, care s-ar transmite prin comuniunea cu el.

Mai întâi, căderea automată din treaptă nu reiese din canon pentru că ierarhul este desemnat și cu numiri reverențioase, cum ar fi „întâi-stătător” și „numitul episcop”. Catalogarea drept pseudo-episcop este explicată prin cea de pseudo-învățător (care nu este un rang din care să decadă, ci un atribut) și prin aceasta se subliniază faptul că dogmele promovate de el sunt greșite, fiind în contradicție cu Sinoadele și cu Părinții Bisericii.

Apoi nu reiese nici faptul că se produce o îngrădire de învățăturile rătăcite ale episcopului, nefiind nici un indiciu în acest sens. Clericul nu se separă de erezia episcopului, ci de comuniunea cu el, care este echivalată cu desconsiderarea și mustrarea lui. În mod evident, dacă prin comuniunea liturgică s-ar fi produs o părtășie la greșelile dogmatice ale episcopului necondamnat sinodal, atunci oprirea comuniunii ar fi fost trecută ca obligatorie, nu doar lăudabilă.

În fine, motivul real pentru care nu este schismă întreruperea pomenirii pentru erezie constă în aceea că nu se urmărește desconsiderarea cu semeție a episcopului, ci izbăvirea Bisericii de dezbinări. Obiectul acțiunii nu este episcopul, ci Biserica; nu e atât de importantă înfruntarea arhiereului în cauză, cât scoaterea ereziei din Biserică. Practic, prin vădirea și dezicerea de episcop, se atrage atenția asupra problemei pe care o creează el. Acesta trebuie despărțit de masa credincioșilor sănătoși în credință sau îndreptat pentru a nu mai fi la mijloc motive de tulburare a poporului credincios. Greșelile oarecare ale unui ierarh nu produc diviziuni în corpul Bisericii, pe când învățăturile eretice fac asta și este necesară reacția viguroasă din partea celor vigilenți, chiar dacă sunt inferiori ierarhic.

Viziunea studită despre întreruperea pomenirii episcopului

Sinodul care a emis aceste canoane s-a întrunit pentru a contracara linia schismatică a studiților, care luase amploare în acele vremuri. Era un fenomen perpetuat și amplificat de cel puțin 100 de ani, dinainte de Sinodul VII Ecumenic. Eroarea lor consta în reacția pripită de a întrerupe pomenirea episcopilor pe motive morale și administrative, nu dogmatice.

Până la Sf. Teodor Studitul, linia extremistă a studiților poate fi detectată la Sinodul VII Ecumenic, când o parte dintre ei nu au vrut să participe pentru că nu puteau să accepte primirea unor episcopi iconoclaști care se pocăiau de erezia lor. Apoi au intervenit disputele simoniace în anii imediat după Sinod, urmate de schisma adulterină. Luptele corecte împotriva iconoclasmului reînviat alături de restul ortodocșilor moderați nu au putut să împiedice izbucnirea unor certuri dure și rupere a comuniunii cu Sfântul Patriarh Metodie (843) duse de către ucenicii Sf. Teodor pe motiv că nu ar fi fost suficient de intransigent la primirea iconoclaștilor care se întorceau în Biserică. Ultima manifestare a fost răscoala împotriva Patriarhului Fotie pentru că fusese hirotonit direct din treapta de mirean trecut rapid prin toate rangurile intermediare.

Deși sunt mai mulți studiți canonizați ca Sfinți, cel mai cunoscut pare a fi Sf. Teodor, probabil pentru scrierile sale contra iconoclaștilor. El a fost proclamat ca Sfânt de Patriarhul Metodie tocmai pentru a-i domoli pe studiți, dar și pentru a le recunoaște meritele, punându-i pe calea cea dreaptă. Dar a făcut aceasta pe considerentul forțat că Sf. Teodor se împăcase cu Patriarhul Nichifor.

În contrapondere cu monahii studiți au fost cei din Olimpul Bitiniei, dintre care cel mai cunoscut a fost Sf. Ioanichie cel Mare. Aceștia au fost mai moderați și au avut un rol important în promovarea Patriarhului Metodie, dar și în general a unei linii ponderate în confruntarea cu ereziile și cu neregulile din Biserică.

Nevaliditatea Tainelor din perspectiva Sf. Teodor Studitul

Poziția Sf. Teodor față de adulterini este cea mai relevantă dintre toate și merită înțeleasă deplin. El însuși a venit la Studion cu toată obștea după ce inițial a viețuit la Mănăstirea Sakkudion, al cărei stareț a fost. A trebuit să se justifice în fața altora de ce a primit hirotonia de la Sf. Patriarh Tarasie, deși acesta era acuzat de pactizare cu simoniacii.

Problema simoniacă provenea de la Starețul Sava Studitul, care a acceptat hotărârile Sinodului VII Ecumenic și reprimirea unor iconoclaști cu gândul că aceștia vor fi scoși ulterior din treaptă pe motiv de simonie, adică au cumpărat preoția cu bani, după cum era obiceiul știut al iconomahilor. Însă Patriarhul Tarasie nu a caterisit pe nici unul deoarece nu avea probe în acest sens. E foarte posibil ca această atitudine să fi urmărit calmarea spiritelor și o concesie prin care să nu se incite la învierea iconoclasmului proaspăt condamnat.

Dar abia disputa adulterină a dus la sistematizarea concepțiilor studite. Împăratul a fost cununat necanonic cu o nepoată a Sf. Teodor de către preotul Iosif, nu de Patriarh, deși soția sa legitimă era în viață. Studiții au luat atitudine și au oprit comuniunea cu Patriarhul, nu doar cu preotul oficiant. Această opoziție a durat doar un an pentru că, după moartea împăratului, Sf. Tarasie a caterisit pe Iosif. Însă conflictul a fost reînviat sub Patriarhul Nichifor, care îl repune în treaptă pe acel preot la presiunile imperiale din iconomie. Mai mult, convoacă un Sinod care condamnă pe cei care nu acceptau acea decizie de pogorământ.

Pe fondul acelei dispoziții sinodale cel puțin controversate, Sf. Teodor și cei împreună cu el au responsabilizat pe toți credincioșii, afirmând că simpla comuniune cu cei ce au decis acea iconomie implica pierderea harului sacramental. Nu era un adept al teoriei vaselor comunicante, adică al contaminării prin comuniune la nesfârșit, ci doar cu sinodalii în cauză. Adică preotul de sub un episcop care nu a participat la Sinod avea Taine valide, dar cel de sub un episcop care participase nu era considerat acceptabil.

Scrisorile trimise de Sf. Teodor rezumă concepția sa cu privire la tema în cauză, dintre care o parte au fost traduse de pr. Marcel Hancheș în cartea Dreapta credință în scrierile Sfinților Părinți, vol. 1. Pentru că sunt amestecate epistolele din perioada iconoclastă cu cele contra adulterinilor fără distincție, uneori e greu să fie datate corect, așa cum se întâmplă în colecția Patrologia Graeca. Totuși un element distinctiv ar fi faptul că pentru iconomahi Sfântul avea în vedere fuga de părtășia la erezie, pe când contra adulterinilor cerea dezicerea și de comuniunea cu clericii aflați în părtășie cu sinodalii adulterini, chiar dacă aceștia nu ar fi fost de acord cu Sinodul. Lucrul acesta este de înțeles pentru că persecuția iconoclastă a dus la o separare de comuniune clară între drept-credincioșii prigoniți și eretici, lucru care nu s-a întâmplat în cazul Sinodului adulterin. De aceea se insistă într-un caz pe erezie și în celălalt pe comuniune.

Interesantă este Epistola 40 către Navcratie, în care se afirmă explicit nevaliditatea Tainelor și hirotoniilor făcute de un episcop aflat în comuniune cu alții care au luat o decizie sinodală greșită în aceste cuvinte: „dacă cel ce i-a hirotonit s-ar fi îndreptat, puteau să lucreze deîndată cele sfinte, dar, cât timp este în erezie prin faptul că pomenește un eretic la Liturghie, chiar dacă ar spune că are cuget sănătos, cei pe care i-a hirotonit nu sunt cu adevărat liturghisitori ai lui Dumnezeu”. În mod evident este vorba de cearta adulterină aici, nu de cea iconosclastă. Pe de o parte, pentru că scrisoarea aceasta este inclusă în P.G. în corpul celor ce privesc disputa miheiană. Pe de altă parte, Sf. Teodor insista pe decizia sinodală a Patriarhului Nichifor, pe când în cazul ereziei iconoclaste nu mai era relevant Sinodul care a relansat-o, ci ea în sine. Iar în această Epistolă 40 există o dovadă internă pentru datare, anume critica la adresa episcopului care a făcut hirotoniile, „care zice în același timp că în chip rău s-a făcut Sinodul și că pierim”, căruia îi reproșează că „nu fuge de pierzanie, despărțindu-se de erezie”. Ruperea cerută este prin încetarea comuniunii, după cum este clar din primul citat. În plus, deși se referă la erezie, este vorba, de fapt, de hotărârea adulterină, pe care el o considera astfel, după cum rezultă din aceeași scrisoare, dar și din altele. Într-adevăr, e vorba de schismă, dar Sf. Teodor o vedea ca erezie și răsturnare a Evangheliei.

Așadar Tainele sunt privite ca nelucrătoare, hirotoniile nefiind primite decât dacă episcopul ar fi rupt comuniunea cu superiorul său. Motivul pentru care nu cere Botez sau mirungere este că îi pune pe adulterini în categoria celor ce se primesc prin simpla anatematizare a erorii lor, după cum scrie tot în această Epistolă 40, adică întreruperea pomenirii.

Dar trebuie spus că această viziune a sa nu a fost primită de Biserică, fiind în contradicție cu practica de dinainte de el în privința întreruperii comuniunii cu ereticii. După cum a arătat și Sinodul VII Ecumenic, există multe situații când unii Sfinți au avut părtășie cu ereticii încă necondamnați definitiv. Pe de altă parte, canoanele 13-15 I-II interzic abordarea Sf. Teodor și pentru că se referă la motive oarecare, nu dogmatice, linie preluată de la Sf. Sofronie al Ierusalimului, care a trăit cam cu o sută de ani mai devreme și care făcea această diferență între motivele de erezie și cele oarecare.

Reacția corectă în fața apariției unei erezii noi

Rezumând cele spuse până acum, cerința ca toți credincioșii să înfrunte obligatoriu devierile dogmatice care apar, indiferent de pregătirea lor teologică, așa cum pretindea Sf. Teodor Studitul, este forțată. Bine ar fi să se întâmple asta, însă este peste puterea multora, care au de lucrat încă mult cu propriul lor suflet și să-și consolideze credința până să mustre public diferite erori dogmatice complicate. Tocmai de aceea sunt necesare Sinoadele, ca să fie definită fără dubii ortodoxia și să fie urmată de toți fără excepție.

Pe de altă parte, canoanele invocate, dar și altele (cum ar fi 31 apostolic și 3 al Sinodului III Ecumenic), permit și laudă pe cei care apără credința în vreme ce este asaltată de noi erezii. Scopul lor nu este să se păzească doar pe sine și să se delimiteze de corpul credincioșilor aflați în comuniune cu episcopii eretici, ci să-i mustre și să-i înfrunte pe acei ierarhi chiar și prin oprirea pomenirii pentru a atrage atenția asupra învățăturilor lor vătămătoare pentru Biserică, care-i pun în contradicție cu menirea lor de păzitori ai turmei. Nu mai sunt pomeniți la slujbe pentru ca să se arate că și-au părăsit menirea de episcopi.

Bineînțeles că lupta de azi împotriva ecumenismului are două planuri distincte: contra-argumentarea dogmatică și vădirea trădării arhiereilor. O bună respingere a erorilor ecumeniste duce la ușurarea și claritatea înfruntării ierarhilor, pe când o reacție necalculată și chiar pătimașă față de episcopi duce, din păcate, la tensiuni care blochează înțelegerea și discutarea temelor de credință.

Dar mai presus de toate aceste detalii patristice și canonice importante este rugăciunea și ajutorul lui Dumnezeu să deschidă mintea spre înțelegerea corectă și mântuitoare a credinței noastre curate.

Provocare la unitate de mărturisire a dreptei credințe în fața ereziei ecumeniste [VIDEO – Pr. Mihail Deliorga]

Părintele Mihail Deliorga expune în materialul video de mai sus viziunea și propunerea sa cu privire la unitatea la care ar trebui să ajungă cei care țin la credința ortodoxă. Eu am numit-o provocare pentru că reacția celorlalți va vădi cât de mult țin la învățătura sănătoasă a Ortodoxiei. Exemplul georgienilor, care au stat uniți în cererea lor de a ieși din Consiliul Mondial al Bisericilor în 1997 este unul de urmat și astăzi în esența sa de a avea o mărturisire comună, în care să nu se caute scoaterea în evidență a diferențelor, ci a unității.

Această linie a fost exprimată de mai mulți în diferite forme, printre care amintesc și poziția de acum mulți ani formulată în acest articol intitulat Principiile corecte ale întreruperii pomenirii.

Înfruntarea învățăturilor eretice cu smerenie potrivit Sfinților din pustie Varsanufie și Ioan. Sfaturi actuale

Într-o vreme când bântuia erezia origenistă, care se găsea și în scrierile lui Evagrie, existau probleme deosebite provenite din această încercare. Aceste învățături greșite tulburau mult pe părinții din pustie și încă nu erau condamnate sinodal, lucru întâmplat puțin mai târziu, la Sinodul V Ecumenic, în anul 553. Cei doi eretici, Origen și Evagrie, au trăit cu câteva sute de ani înainte, răstimp în care rătăcirile lor au făcut multe sminteli. Așadar indicațiile Sfinților Varsanufie și Ioan (care au trăit după Sinoadele III și IV Ecumenice, dar au murit cu câțiva ani înainte de al V-lea) sunt foarte potrivite pentru vremea ereziei ecumeniste de acum, care se găsește într-un stadiu asemănător.
Am selectat câteva pasaje pe care le-am găsit în Filocalia XI, care sunt potrivite cu tema înfruntării unei învățături eretice de către cei nu foarte întăriți, care au nevoie de a lupta cu patimile lor, lucru care se potrivește celor mai mulți oameni și clerici, dintre care nu mă exclud nici pe mine. Și țin să subliniez că-mi pare rău de certurile inutile pe care le-am provocat și de smintelile pe care văd că nu reușesc să le țin sub control cum ar vrea Dumnezeu.

Răspuns 58: Nu mă ruşinez să-ţi spun, fratele meu, că nu poţi pătrunde cele ale credinţei. Deci, neputând-o aceasta, nu le cerceta. Pentru că altfel îţi atragi mâhnire şi tulburare. Dar cel credincios, chiar dacă grăieşte către eretici sau necredincioşi sau se împotriveşte lor, nu se tulbură în veac. Căci are înăuntru pe Hristos, Căpetenia păcii şi a liniştii (Is. 9, 6). Ba unul ca acesta, împotrivindu-se în chip paşnic, cu iubire, poate aduce la cunoştinţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos mulţi eretici şi necredincioşi.

Deci tu, frate, fiindcă întrece puterea ta cercetarea acestor lucruri, ţine calea împărătească, adică credinţa celor 318 Părinţi (de la Sinodul I Ecumenic), întru care ai fost botezat. Căci ea le are pe toate întocmai pentru cei ce înţeleg ceea ce e desăvârşit. Vieţuieşte, deci, în linişte luând aminte la păcatele tale şi la felul cum vei avea să răspunzi lui Dumnezeu.

Răspuns 59: Cei ce se apropie, aşadar, de Doctorul nostru cel mare sunt luminaţi de El şi El îi vindecă de toate bolile sufleteşti. Să nu ne lăudăm, deci, zicând că suntem credincioşi. Căci în acest caz vom fi judecaţi ca oameni făţarnici şi necredincioşi. Din cele din afară se arată credinţa cea nearătată, care locuieşte în cele ascunse ale inimii. De credem Mântuitorului Hristos Care zice: „Fie ţie după credinţa ta” (Mt. 9, 29), va spune şi acum sufletului nostru ce locuieşte în trup: „Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit” (Mt. 9, 22).     

Deci credinţa noastră nu stă în a o rosti şi a o vesti cu gura, ci cre­dinţa desăvârşită se arată după vindecare. Dacă, deci, ai crezut şi te-ai vindecat, umblă şi nu te poticni. Te-ai vindecat, nu şchiopăta.

536. Întrebare: Dacă cineva e bănuit ca eretic, dar mărturiseşte dreapta credinţă, oare trebuie crezut sau nu?

Răspuns: Părinţii n-au cerut decât dreapta măr­turisire a credinţei. Dacă, deci, cineva se arată hulind cu adevărat pe Hristos cu gura lui, trăind în afara Lui, acesta trebuie ocolit şi nu trebuie să te apropii de el. Dar trebuie să privim şi inima lui. Căci tot cel ce nu păzeşte poruncile lui Hristos este eretic. Şi, dacă omul nu crede în inima lui, cuvintele nu-i folosesc la nimic.

537. Întrebare: Dacă un Avă oarecare se află susţinând o erezie, oare un frate trebuie să plece de la el?

Răspuns: Dacă se dovedeşte sigur că susţine o erezie, trebuie să plece de la el. Dacă e numai o bănuială, nu trebuie să plece, nici să pornească o cercetare în privinţa lui. Căci cele ascunse sunt cunoscute numai lui Dumnezeu, iar cele arătate, oamenilor.

538. Întrebare: Dacă Ava crede drept, dar se aşteaptă să se stârnească în locul acela vreo erezie şi se naşte frica să nu se calce dreapta credinţă, iar Ava nu voieşte să se mute şi de aceea fratele, cunoscându-şi slăbiciunea sa, voieşte să plece în alt loc, oare face bine sau rău?

Răspuns: Înainte de a se arăta că erezia se impune cu sila, nu trebuie să plece cineva, ca nu cumva să se plinească cu el cuvântul: „Fuge necredinciosul, negonindu-l nime­nea” (Prov. 28, 1). Iar de se va arăta că se impune, trebuie să o facă aceasta cu sfatul Părinţilor duhovniceşti, în frica lui Dumnezeu.

539. Întrebare: Ce e de făcut când în acel loc nu sunt niscai bătrâni în care fratele să se poată încrede că pot deosebi lucrurile? Oare trebuie să plece pentru primejdia ereziei şi să se ducă în altă parte, unde se găsesc bătrâni care să poată deosebi şi acolo să-i întrebe pe ei despre aceasta?

Răspuns: Da, trebuie să o facă aceasta şi să împli­nească cele spuse de ei.

600. Întrebare despre detalii din ereziile lui Origen și Evagrie despre apocatastază și preexistența sufletului…

Răspuns: Frate, vai în ce nenorocire a căzut neamul nostru. Unde am ajuns şi cu ce ne ocupăm? Cu ce ne străduim şi ce nesocotim? Am părăsit căile drepte şi voim să păşim pe cele întortocheate. Se împlineşte cu noi cuvântul Scripturii: „Vai celor ce părăsesc căile drepte şi umblă pe cele întortocheate” (Sir. 2, 16). Cu adevărat, frate, am lăsat plânsul pentru mine şi te plâng pe tine unde ai căzut. Am părăsit plânsul pentru păcatele mele şi te plâng pe tine, copilul meu. Tremură cerul văzând iscodirile oamenilor. Se clatină pământul, văzând cum voiesc oamenii să cerceteze cele de necuprins. Acestea sunt dogme ale Elinilor. Acestea sunt flecăreli deşarte ale oamenilor, care îşi închipuie că e ceva în ele. Acestea sunt cuvinte ale oamenilor leneşi. Sunt născociri ale rătăcirii, căci zice: „Spunând că sunt înţelepţi, au înnebunit” (Rom. 1, 22). Şi, dacă vrei să înveţi, ia aminte la ceea ce spune Domnul nostru Iisus Hristos, Lumina noastră, Împăratul nostru: „Din roadele lor îi veţi cunoaşte pe ei” (Mt. 7, 16). Deci ce roade au ei? Îngâmfarea, dispreţul, găunoşenia, nepă­sarea, sminteala, înstrăinarea de lege, mai bine de Dătă­torul legii, Dumnezeu; sunt sălaş al dracilor şi al stăpânitorului lor, diavolul. Acestea nu duc spre lumină pe cel ce crede în ele, ci la întuneric. Acestea nu îndeamnă la frica de Dumnezeu, ci mai degrabă la sporirea cea potrivită diavolului. Acestea nu scot din mocirlă, ci scu­fundă în mocirlă. Acestea sunt neghina pe care a semănat-o vrăjmaşul în ţărâna Stăpânului. Acestea sunt spini răsăriţi în pământul blestemat de Stăpânul Dumnezeu (după căderea oamenilor). Toate sunt minciuni, toate întuneric, toate rătăcire, toate înstrăinare de Dumnezeu. Fugi de ele, frate, ca să nu se întărească cuvântul lor în inima ta. Ele usucă lacrimile, orbesc inima, şi, simplu, pierd pe oamenii ce le bagă în seamă. Nu rămânea în ele, nu cugeta la ele, căci sunt pline de amărăciune şi fructul lor cel mai de pe urmă este moartea. (…)

601. Acelaşi frate a pus aceeaşi întrebare celuilalt Bătrân, Avei Ioan.

Răspuns: „Această înţelepciune nu e de sus, ci e trupească, drăcească (Iac. 3, 16). Această învăţătură e de la diavol. Ea duce pe cei ce ţin seama de ea la chinurile veşnice. Cel ce zăboveşte în ea se face eretic. Cel ce crede ei s-a abătut de la adevăr. Cel ce se alipeşte de ea este străin de Dumnezeu. Lucrătorii lui Hristos nu au învăţat acestea. Cei ce pri­mesc cuvântul adevărului nu primesc acestea. Depărtează-te în grabă de acestea, frate. Nu-ţi arde inima în focul diavolului. Nu semăna în pământ în loc de grâu, mărăcini, ca să nu iei în loc de viaţă, moarte. Şi ce să mai lungesc vorba? Nu primi în locul lui Hristos pe diavol. Nu zăbovi în ele şi te vei mântui ca Lot de Sodoma, prin rugăciunile Sfinţilor. Amin.

602. Întrebarea aceluiaşi: Deci nu trebuie să citim Scrierile lui Evagrie?

Răspunsul lui Ioan: Nu primi învăţăturile de felul acesta. Citeşte din ale lui, dacă voieşti, cele spre folosul sufletului după parabola din Evanghelie despre mreaja în care e scris că „cele bune le-a pus în vase, iar cele rele le-a aruncat afară” (Mt. 13, 48). Fă şi tu aşa.

603. Acelaşi frate, după ce le-a întrebat acestea, se frământa în sine însuşi gândind şi zicând: „Şi cum unii din Părinţi le primesc acestea? Să-i privim ca pe nişte călugări buni, care i-au aminte la ei înşişi?Şi după mai multe zile s-a nimerit ca acelaşi frate să ceară Marelui Bătrân să se roage pentru el. Şi atunci i-a vorbit lui Bătrânul despre gândul din inima lui, încât s-a mirat şi s-a uimit fratele. Iar răspunsul a fost acesta:

Răspuns: Pentru că-mi spui şi ai gândit: „Pentru ce unii din Părinţi primesc capetele gnostice ale lui Evagrie? Ei bine, le primesc acestea socotindu-se gnostici (cunos­cători) prin ei înşişi şi nu s-au rugat lui Dumnezeu să afle dacă sunt adevărate. Şi Dumnezeu i-a părăsit pe ei întru cunoştinţa lor în privinţa acestora. Dar, oricum ar fi, nu ne e îngăduit nici nouă, nici ţie, să cercetăm acestea. Ci timpul ce ni s-a dat nouă e pentru a ne cerceta patimile noastre şi a plânge şi a ne tângui.

699. (V. 700) Întrebare: De-mi va cere cineva să dau anatemei pe Nestorie şi pe ereticii care-i urmează, să o fac sau nu?

Răspuns: Ε vădit că Nestorie şi cei ce-l urmează sunt eretici şi se află sub anatemă. Dar tu nu te grăbi să dai pe cineva anatemei, oricine ar fi. Căci cel ce se socoteşte pe sine păcătos, trebuie să-şi plângă păcatele sale şi nimic mai mult. Dar nici nu trebuie să judeci pe cei ce dau ana­temei pe cineva. Căci fiecare trebuie să se cerceteze pe sine însuşi (I Cor. 11, 28).

700. (V. 701) Întrebare: Dar dacă cineva socoteşte că şi eu cuget ca el, ce să-i spun?

Răspuns: Spune-i: „Deşi e vădit că aceia sunt vrednici de anatemă, eu sunt mai păcătos decât orice om; şi mă tem ca nu cumva, judecând pe altul, să mă osândesc pe mine însumi. Căci, chiar de voi da anatemei pe satana, întrucât fac faptele lui, mă dau anatemei pe mine însumi. Fiindcă a spus Domnul: „De mă iubiţi pe Mine, veţi păzi poruncile Mele” (In. 14, 15). Iar Apostolul zice: „De nu iubeşte cineva pe Domnul, să fie anatema” (I Cor. 16, 22). Deci cel ce nu împlineşte poruncile Domnului nu-L iubeşte pe El. Şi cel ce nu-L iubeşte este sub ana­temă. Cum poate, deci, el să anatemizeze pe altul?”

Spune-i-le acestea şi, de va stărui în aceleaşi, pentru conştiinţa lui dă anatemei pe eretic.

701. (V. 702) Întrebare: Dar, de nu ştiu că este eretic cel pe care îmi cere să-l dau anatemei, ce să fac?

Răspuns: Spune-i: „Frate, eu nu ştiu ce gândeşte acela de care-mi vorbeşti. Şi a da anatemei pe unul pe care nu-l cunosc mi se pare a mă osândi pe mine însumi. Îţi spun, însă, aceasta: eu nu cunosc altă credinţă decât aceea a celor 318 Sfinţi Părinţi. Şi cel ce cugetă o alta decât aceasta s-a aruncat pe sine însuşi sub anatemă”.

733. Întrebare: Am un prieten de care s-a aflat că este eretic. Să-l îndemn să vină la dreapta credinţă sau nu?

Răspuns: Învaţă-l să cunoască dreapta credinţă. Dar să nu i te împotriveşti, nici nu voi să afli ce gândeşte, ca să nu intre în tine otrava lui. Iar de va voi peste tot să se folosească şi să asculte adevărul credinţei lui Dumnezeu, du-l la Sfinţii Părinţi care pot să-l folosească şi aşa te vei afla ajutându-l după Dumnezeu, rămânând nevătămat. Dar, dacă după a doua şi a treia sfătuire nu primeşte îndreptarea, ocoleşte-l, după cuvântul Apostolului (Tit. 3, 10). Căci nu voieşte Dumnezeu să facă cineva ceea ce-i peste puterea lui, cum zic Părinţii: „De vezi pe careva înecându-se în râu, să nu-i dai mâna, ca să nu te tragă şi pe tine şi să mori împreună cu el. Ci dă-i toiagul tău şi, de poţi să-l tragi, e bine, iar de nu poţi, lasă-i toiagul şi mântuieşte-te pe tine”.

734. Întrebare: Un oarecare dintre Părinţi, care avea nişte prieteni în Domnul şi era socotit ca drept credin­cios, s-a aflat ca fiind eretic în cugetare. Atunci prie­tenii s-au despărţit de el. După aceea, aflând ei că acela voieşte să se despartă de Biserică, s-au gândit să meargă la el şi să-i pună metanie, ca nu cumva să o facă aceasta din întristare şi să li se socotească lor această greşeală a lui. Şi venind l-au întrebat pe Bătrân despre aceasta.

Răspuns: Patima e patimă. Nu vă arătaţi că o încuviinţaţi. Deci nu-i puneţi metanie, ca unii ce aţi fi greşit faţă de el, ci ca să nu se despartă de Biserică.

Observațiile noastre: Din textele de mai sus am desprins câteva idei adaptate pentru orice vreme:
– Ceea ce primează este credința trăită, împropriată în inimă, fapt care se vădește prin biruirea patimilor, nu prin învățarea teoretică a unor formulări dogmatice.
– Fără putință de tăgadă, este primejdios a primi și a cerceta chiar noile învățături care tulbură Biserica, cele origeniste de atunci și cele ecumeniste de astăzi.
– Despărțirea de omul eretic nu presupunea neapărat ruperea comuniunii, ci era mai mult de ordin spațial și de relaționare pentru a înlătura influența negativă.
– Învățăturile eretice ne destabilizează legătura cu Hristos fără să ne dăm seama pentru că au otravă nematerială în ele.
– Nu trebuie să ne grăbim să dăm noi anatemei și să osândim pe cei în greșeală.
– Nu trebuie să ne lepădăm de credința dreaptă sub nici o formă, ci să ne temem să nu cădem în așa o greșeală cumplită, dar să nu ne avântăm să dăm lecții altora peste puterea noastră, ci să ne smerim ca să nu ne clătinăm în vreun fel.

Punând acestea ca o oglindă pentru mine, îmi pare rău și recunosc că nu reușesc curat să țin tăcerea cea bună și nici vorbirea după Dumnezeu, care să nu producă nici sminteli și dezbinări, nici cedări în credință, pe de altă parte. Nu le-am pus aici pentru a da altora sfaturi sau a-i mustra, ci pentru a mă îndrepta pe mine și a fi de folos pentru vreunii.

Agenția Basilica promovează rugăciunea în comun ecumenistă anul acesta (2024) și o justifică în termeni inacceptabili

După ce participarea ortodoxă la „octava de rugăciune pentru unitate” din ianuarie a cunoscut un regres interesant, anul acesta agenția Basilica nu doar că face articole despre cum s-au rugat ierarhii din București cu ereticii, dar oferă și explicații teologice. Această schimbare dă de gândit.

Rugăciunea ecumenistă de anul acesta de la biserica ortodoxă (Imagine Basilica)

Dacă în anii de după Sinodul din Creta nu au mai fost organizate la Patriarhie rugăciunile cu ereticii cu prezența Patriarhului și nu au existat relatări oficiale cel puțin de la București, anul acesta începe să bată un vânt al schimbării. Trei ierarhi au participat la rugăciuni organizate în cadrul săptămânii de rugăciune ecumenistă și este oferită și o încercare de justificare teologică a acestei implicări de către pr. Viorel Ioniță. Probabil ne apropiem de unirea preconizată în 2025 cu catolicii sau a trebuit ca până acum să fie adormite conștiințele lovite de hotărârile trădătoare din Creta printr-o temperare a acțiunilor ecumeniste și, ușor-ușor, se revine la zelul anterior.

Explicațiile ecumeniste ale pr. Viorel Ioniță

În articolul Să înțelegem Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creștinilor, pr. Viorel Ioniță, participant la Sinodul din Creta printre cei 6 consultanți oferă o istorie și o explicație a rugăciunilor în comun cu ereticii în cadrul octavei din ianuarie. E de la sine înțeles că acestea se vor a fi o justificare ortodoxă, deși nu este nicăieri vreo mențiune dacă sunt acceptabile sau nu aceste manifestări din punct de vedere canonic, doctrinar și liturgic.

Aflăm că începuturile provin de la inițiativele unor catolici și anglicani din 1857 și că prima dată această idee a avut-o în 1838 un „preot” catolic convertit de la anglicani. După ce a fost interzisă această acțiune de catolici, octava a fost lansată definitiv în 1908 de doi clerici anglicani care propuneau ca unitatea urmărită să se realizeze în jurul „Bisericii” Catolice. Din 1935 aceasta s-a lărgit pentru toate denominațiunile și nu mai are în centru pe papistași, ci o unitate a Bisericii „pe care o vrea Hristos, cum o vrea și când o vrea”.

Din 1948, de la înființare, CEB (Consliul Ecumenic al Bisericilor sau CMB – Consiliul Mondial al Bisericilor) a răspândit această practică în colaborare cu catolicii.

Ortodocșii au negociat modul lor de participare, formându-se o Comisie Specială la Tesalonic în 1998. Decizia finală a fost luată în 2002 și adoptată în 2003. În aceasta au fost atinse mai multe teme teologice foarte importante, una dintre ele fiind rugăciunile în comun.

Ce nu ne spune sau maschează pr. Ioniță este că această Comisie a fost constituită în urma ieșirii Bisericii Georgiei din CMB, urmată de cea Bulgară și de o intenție similară din partea sârbilor. În fața acestei crize, au fost discutate punctele sensibile pentru a împiedica acest exod și a liniști pe ortodocșii care-și făceau probleme de conștiință. Sârbii au revenit, chiar dacă nu este deloc acceptabil cadrul final care a fost convenit pentru mișcarea ecumenică în cadrul Consiliului.

Ecleziologia adoptată de această comisie este bazată pe „teoria ramurilor” sau pe ideea că Biserica este ruptă în interiorul ei și dezbinată și denominațiunile creștine ar trebui să refacă unitatea pierdută. Această concepție este contrară Crezului ortodox și confirmă justețea deciziei georgienilor și bulgarilor de a ieși din această mișcare.

Mai trebuie spus că este inacceptabilă rugăciunea în comun cu ereticii chiar și în termenii prezentați de pr. Viorel Ioniță, chiar dacă în realitate lucrurile nu stau așa nici teoretic, nici practic. Chiar dacă reprezentanții eterodocșilor nu s-ar ruga la slujbele ortodoxe, ci ar asista pur și simplu și dacă ortodocșii ar proceda la fel la cultul ereticilor, scopul acestei participări este unul inacceptabil, anume refacerea unității pierdute a Bisericii. Noi credem cu tărie că am păstrat această unitate tocmai prin condamnarea ereticilor, nu este pierdută, ci apărată cu greu de-a lungul istoriei creștine și negarea acestui fapt ar constitui apostazie și lepădare de comorile și de tradiția sfântă ortodoxă.

Prevederile Raportului final al Comisiei de la Tesalonic

Încă din documentul program alcătuit în mai 1998 era specificată necesitatea continuării participării la diferitele forme de activitate inter-creștină (pct. 6). Cu alte cuvinte, problemele dezbătute nu puteau fi soluționate decât în logica ecumenistă.

Raportul final, semnat în 2002 de către cei 60 de membri ai Comisiei, jumătate ortodocși și jumătate ne-ortodocși, nu rezolvă nicidecum chestiunile fierbinți puse în discuție. Lucrurile acestea le-am prezentat pe scurt în cartea Ortodoxia rănită sinodal, dar aici am să insist pe latura e ține de rugăciunile în comun.

Deși chiar Sinodul din Creta face referire la această Comisie, cercetarea hotărârilor finale ne lasă siderați ce au putut să semneze ortodocșii ca baze ale participării pe mai departe în CMB. Este de menționat că printre semnatari se numără și doi români, Mitropolitul Nifon și Prof. Ioan Ică jr.

Așadar, în ce privește rugăciunea, Raportul recunoaște implicațiile eclesiologice și teologice, dar și de cult, care nasc probleme și ating sensibilitățile unora. Aceste disonanțe ar trebui trăite de participanți chiar cu durere că nu ne putem împărtăși împreună (Appendix A, 36).

Rugăciunea împreună cu ereticii, deși nu vine din partea unei „Biserici” unitare, ea totuși este mărturia credinței comune și a bizuirii pe Dumnezeu. Însuși Hristos este printre cei care se roagă astfel împreună, după cum a promis să fie în mijlocul a doi sau trei care se adună în numele Lui (Appendix A, 12).

Conținutul teologic al rugăciunilor ar putea neînțelegeri și probleme unora care au credințe diferite (Appendix A, 13), dar sunt oferite recomandări să fie evitate astfel de situații. Trebuie ales și făcut programul dinainte pentru a nu fi create animozități sau neplăceri. Foarte probabil ortodocșii nu vor organiza slujba în zilele în care sunt prăznuiți mari Sfinți precum Atanasie și Chiril ai Alexandriei, Marcu Eugenicul, Grigorie Teologul sau Maxim Mărturisitorul în timpul octavei din ianuarie pentru a nu-i leza pe participanții eterodocși.

Diferențierea între rugăciune confesională și interconfesională nu are nici o însemnătate pentru disciplina ortodoxă. Dacă prima ar însemna oficierea slujbei după tipicul unei Confesiuni, iar cealaltă prin combinarea tradițiilor a mai multor Confesiuni, tot rugăciuni în comun sunt. Iar aici trebuie avut în vedere două aspecte: Raportul nu scrie că ortodocșii sunt exceptați de la rugăciunile numite interconfesionale și nici că cele confesionale sunt făcute în prezența altor culte, dar fără participarea lor, ci dimpotrivă, că toți participanții sunt invitați să intre în duhul rugăciunii (Appendix A, 17).

Ca o cireașă pe tort, Raportul face referire la Liturghia comună de la Lima, deși nu o impune ca obligatorie.

Per ansamblu, sunt date recomandări să fie ocrotite sensibilitățile confesionale în cadrul rugăciunilor în comun, dar nu este dată o directivă clară și distinctă pentru ortodocși. Toată această discuție este doar o farsă prin care să fie păcălită vigilența noastră și vădește neseriozitatea mișcării ecumenice.

Nu trebuie uitat că ortodocșii au participat chiar de curând la Karlsruhe la rugăciuni așa-zise interconfesionale, după cum am scris atunci.

Octava din 2024 și reacții

Tot agenția Basilica relatează despre participarea a trei ierarhi din București la rugăciunile în comun organizate anul acesta, cu poze aferente: Timotei Prahoveanul la romano-catolici, Paisie Sinaitul la armeni și Varlaam Ploieșteanul la biserica ortodoxă Cașin.

Au mai existat astfel de rugăciuni în țară, la Cluj, Timișoara, Caraș Severin, dar nu merită insistat asupra lor, ci doar atunci când situația o va cere.

Important de semnalat este reacția de împotrivire a credincioșilor ortodocși, care au ținut pancarte, s-au rugat, au cântat și au criticat (unii nepotrivit, ce-i drept) de afară ținerea slujbei ecumeniste în biserica ortodoxă. De remarcat că au fost mai puțini participanți înăuntru față de alți ani, un lucru îmbucurător, și mai mulți opozanți în afară. Nu au existat astfel de reacții în locațiile ereticilor, cum e și normal, ci doar la cea ortodoxă.

Când va alege grâl să nu mai conviețuiască laolaltă cu neghina?

Update: Parcă tocmai pentru a confirma cele scrise la început, interviul cu Mitr. Nifon pe tema ecumenismului ține să sublinieze avântul patriarhal spre unitatea cu ereticii în dezbinare cu Dumnezeu. Probabil va continua și în restul anului.

O evaluare corectă a unui preot pomenitor asupra evenimentului din Creta (2016): Sinod tâlhăresc

Nota noastră: Acest material video al pr. Mihail Deliorga, mai ales când e pus în contextul altor poziționări ale sale, reprezintă o analiză corectă și necesară, care ar trebui să trezească și alte conștiințe. Punctează corect caracterul tâlhăresc al Sinodului și abaterile lui dogmatice, organizatorice și spirituale.

Nu atât întreruperea pomenirii ierarhilor este stringentă acum, cât înțelegerea și demascarea greșelilor. Aceasta ar duce la o reacție mai chibzuită și mai amplă împotriva ecumenismului și perspectivei generale trasate în Creta.

Este foarte bine că a fost punctată esența ereziei ecumeniste, care constă în concepția protestantă că Biserica este divizată în interior în mai multe „Biserici” care ar trebui să refacă unitatea primordială prin dialog și rugăciuni în comun. Definiția cea mai concisă a ecumenismului a fost dată deja de Sinodul ROCOR din 1983 și în jurul acesteia consider că ar trebui să graviteze toată lupta de apărare a Ortodoxiei de ecumenism și de răul provocat de Sinodul din Creta. Practic, trebuie condamnată „teoria ramurilor” cu toate variațiunile și implicațiile ei.

Mai departe, mult mai importantă îmi pare a fi unirea în jurul dreptei credințe decât cea bazată pe îngrădirea de erezie, care (unire, coagulare, detaliată în comentariu) nu duce dacât la dezbinare pentru că are principii greșite. O opinie similară a formulat același pr. Mihail în predica rostită ieri la praznicul Sfinților Trei Ierarhi.

Critici manipulatoare împotriva întreruperii pomenirii care duc totul în extreme. Metoda monoteliţilor de a închide gura ortodocşilor

Sursa: Larissanet.gr

Din păcate, nu doar printre nepomenitori se găsește tendința de a duce lucrurile în extrem, ci și la mulți dintre cei care se opun lor. Caracteristicile acestei atitudini greșite ar fi argumentele insuficient probate, scoase din context și atacul la persoană. Totuși există și atitudini echilibrate, dar care merită să fie puse mai mult în valoare.

Predica pr. Tudor Ciocan contra nepomenirii

Deja de multă vreme părinți precum Tudor Ciocan și Dan Bădulescu, declarați ortodocși, anti-ecumeniști și anti-sistem, s-au angajat, îndeosebi pe canalul Calea spre mântuire, într-o criticare susținută a nepomenitorilor, nu a derapajelor acestora, ci a conceptului în sine. Eu personal nu am vrut să mă implic într-o dispută cu cele afirmate acolo mai ales pentru că atitudinea lor nu este una de deschidere spre dialog sau spre o polemică reală, ci de propagandă. Dar, duminica trecută, pr. Tudor Ciocan a rostit o predică preluată pe același canal Youtube în care atacă necinstit pe nepomenitori și principiile de bază ale întreruperii pomenirii. Merită o combatere care să depășească șablonul pe care vrea să-l impună și cadrajul greșit al ieșirii din Biserică.

Trecând peste cacofonia din titlul ales, importante sunt argumentele aduse și comparația cu Sf. Maxim Mărturisitorul. Ar putea fi identificate trei linii importante: 1. Sfântul nu a întrerupt pomenirea, ci „a rămas în Biserică”, 2. a fost un om cultivat teologic, nu ca cei de astăzi și 3. nu a avut interese politice ca „cei de acum”.

1. Părintele afirmă că Sf. Maxim s-a împotrivit ereziei monotelite din Biserică, fără să întrerupă pomenirea, fapt ce l-ar fi pus în afara ei. Însă Viețile Sfinților descriu o atitudine puțin diferită. Cuviosul, când a văzut că erezia este promovată în Constantinopol și în tot Răsăritul, s-a dus la Roma și mai întâi în Africa pentru că nu a suferit să stea alături de ereticii Patriarhi. Dacă am vrea să fim mai exacți și ne informăm din cartea Sf. Maxim Mărturisitorul și tovarășii săi întru martiriu (editura Deisis), am vedea că nu este atât de ușor de identificat parcursul său, însă pot fi desprinse câteva aspecte categorice. El a fost potrivnic de la început monotelismului și a căutat să-și ducă viața în locuri în care nu domnea erezia, cum ar fi Africa și probabil Ierusalimul. Mai mult decât atât, a combătut în scris și oral rătăcirea și a depus un efort susținut de a convinge și pe alte persoane importante să condamne abaterile dogmatice. O colaborare strânsă a avut-o cu Sf. Sofronie, Patriarhul ales al Ierusalimului, cu care a pus în practică o dezbatere sinodală în Cipru, dar nereușind condamnarea, ci lucrurile au rămas neconcludente. Apoi, după moartea Sf. Sofronie, a determinat în Africa întrunirea a trei Sinoade unde a fost condamnat monotelismul și adepții lui. În final, a avut un rol determinant în convocarea, organizarea și hotărârea finală a Sinodului de la Roma (649), care a anatematizat atât eresul monotelit, cât și pe Patriarhii adepți ai lui în viață. Drept urmare, a fost aresta de puterea imperială potrivnică și condamnat la exil și tăierea mâinii drepte și a limbii.

Se poate afirma cu tărie că, deși Sf. Maxim nu a întrerupt pomenirea episcopilor eretici din vremea sa, a avut o atitudine tăioasă și combativă, similară cu oprirea comuniunii. Nicidecum nu putem spune că „a rămas în Biserică” în sensul că doar a criticat erezia de pe o poziție căldicică și atât, așteptând ca alții să rezolve situația. Dimpotrivă, chiar a evitat comuniunea cu ereticii vremii sale și a dus o activitate intensă de a fi condamnată rătăcirea și pentru a se întruni Sinoade în acest sens. Apoi a rămas consecvent pe poziția sa, chiar dacă asta a însemnat exil și chinuri trupești.

Dacă ar fi să comparăm vedem dacă e mai potrivită atitudinea nepomenitorilor sau a pr. Tudor cu cea a Sf. Maxim, categoric primii sunt mult mai aproape de el.

2. Este adevărat că Sf. Maxim a fost un om cultivat și un excelent teolog, însă este deplasat a trage concluzia că doar cei ca el trebuie să combată ereziile. Istoria Bisericii contrazice deschis această opinie. Au existat mulți oameni, clerici și mireni, care s-au opus ereziilor fără a avea o formare teologică deosebită. În plus, până și Sf. Maxim Mărturisitorul a fost sprijinit de mulți adepți care evident că nu se ridicau la nivelul său.

Bineînțeles că nu este de justificată nici impostura teologică, ci trebuie găsită calea plăcută lui Dumnezeu de a apăra adevărul de credință, fără a ne da înapoi și a spune că Hristos apără Biserica și noi nu avem nici o datorie, înghițind toate rătăcirile doar pentru a sta liniștiți „înăuntru” și a nu „ieși în afara Bisericii”.

3. Dacă ar mai fi tolerabil conținutul predicii până spre final pe considerentul că sunt criticate atitudinile extremiste ale unor nepomenitori, invocarea intereselor politice ale unora dintre ei din afara țării este deja un alt nivel al manipulării. Cel mai probabil se referă la Mitropolitul Longhin din Bănceni, din regiunea Cernăuți (Bucovina) din Ucraina. Este o aluzie care ar trebui să fie clară în mintea celor care ascultă la afilierea rusească a vlădicăi. Mai clar ideile acestea au tot fost promovate în media mainstream, cum ar fi în acest articol de acum un an din ziarul Adevărul. Ideea de bază constă în faptul că Mănăstirea Bănceni este stavropighie patriarhală a Moscovei, fapt ce ar transmite un mesaj clar al graniței de influență a Patriarhului Chiril. Însă, surpriză nu foarte mare și verificabilă, acest lucru nu este adevărat. Cum inspirat spunea un episcop din acea zonă, „Mănăstirea nu este nici măcar stavropighie a Kievului”, ci este încadrată în Mitropolia locală a Cernăuțiului. Ba chiar Mitropolitul Longhin îi apără atât pe românii din zonă, cât și credința curată.

Dar nu doar ziarul Adevărul și alte oficine din presă propagă astfel de manipulări, ci chiar și ierarhia noastră română face aceasta, cum e cazul Mitropolitului Teofan al Moldovei. Iar el putea verifica ușor acest lucru ascultând ce ierarh este pomenit la slujbele de la Bănceni. Dacă ar fi fost stavropighie (adică ar fi ținut direct de Patriarhul Chiril, nu de ierarhia locală), ar fi fost pomenit doar Patriarhul Moscovei. Dar el nici măcar nu e pomenit deloc deja de aproape 9 ani, ci Mitropolitul Onufrie al Ucrainei și Meletie al Cernăuțiului.

Așadar cel care urmează interese politice este tocmai pr. Tudor Ciocan, care preia conștient (sau nu) teze politice și manipulări pro-occidentale. Dar, mai bine spus, ține partea ierarhilor români, care sunt supărați pe Mitropolitul Longhin că i-a certat pentru trădările lor de credință și care-și ascund adevărata lor atitudine sub pretexte politice.

Pot spune că predica Pr. Tudor este fix în consonanță cu politica monotelită din vremea Sf. Maxim Mărturisitorul, când era interzisă orice discuție teologică pentru a nu se da prilejul afirmării dreptei credințe și a nu deranja pe ereticii din părțile eretice ale imperiului bizantin.

Manipularea teologică a subiectului ecumenismului semnat în Creta

Din predica pr. Tudor Ciocan nu răzbate nici o idee că ecumenismul ar fi o erezie care chinuie astăzi Biserica și a fost semnată în Creta (2016), ci doar că există unii care inventează greșeli și opresc pomenirea episcopului. Chiar dacă a dezvoltat subiectul acestei erezii în cadrul unor emisiuni pe canalul Calea spre mântuire, am să iau drept reper al liniei doctrinare pe pr. Dan Bădulescu, prezent și el la slujba unde a fost ținută predica discutată mai sus și colaborator al pr. Tudor.

Dintre afirmațiile pr. Dan despre Sinodul din Creta și nepomenitori, am ales o emisiune în care își expune poziția sa pe subiectul caracterului său eretic sau nu, din care decurg toate celelalte consecințe. Acum mai bine de jumătate de an a declarat într-o discuție intitulată Ortodoxie și corectitudine (mai ales începând cu min. 2:13:00) că textele din Creta au caracter politic, nu teologic, adică nu sunt dogmatice. Deci se dezice de ele, dar le consideră a fi nedăunătoare la nivel de credință. De aici decurge concluzia că nu este îndreptățită întreruperea pomenirii, de vreme ce credința nu este afectată.

Totuși caracterul dogmatic al deciziilor din Creta nu poate fi stabilit pur și simplu după ureche, ci după natura subiectelor abordate. Atâta vreme cât natura și unitatea Bisericii este un capitol care se regăsește în orice carte de Dogmatică respectabilă, nu poate fi negat caracterul lor teologic. Mai mult, chiar și Crezul sau Simbolul de credință ortodox are un alineat care se referă la caracteristicile Bisericii din care facem parte: „una, sfântă, sobornicească și apostolească”. Nu insist aici asupra denaturărilor doctrinare pentru că le-am tratat mai pe larg în articolul Greșelile flagrante ale Sinodului din Creta.

Se poate observa că aceasta este cumva poziția oficială a BOR, că nu avem de-a face cu documente dogmatice, iar discuțiile ar trebui să fie la un nivel administrativ și conjunctural politic și ele pot fi supuse unor dezbateri în timp la un alt Sinod pan-ortodox. Iarăși este poziția monoteliților de pe vremea Sf. Maxim, când erau interzise discuțiile pentru pacea imperiului.

Extremele validează extreme

Deși cei doi părinți, pe care i-am ales pentru a ilustra atitudinea generalizată a clerului și credincioșilor de la noi, știu că există și atitudini echilibrate, ei aleg să reacționeze față de cei radicalizați și să generalizeze, să-i eticheteze pe toți la fel prin această grilă. Este evident, cel puțin pentru un ochi din afară, că în acest mod manipulează pe credincioși și le adorm conștiințele într-un mod delicat.

Deși am luat legătura în diferite feluri cu dânșii, nu sunt dispuși spre o dezbatere onestă, precum nici cei de la Calea spre mântuire, deși declară ritos că sunt echidistanți și nimeni nu are curaj să intre în dialog cu ei. Preferă să aibă audiență prin mimarea unei atitudini deschise. Iarăși este observată dispoziția oficială a Patriarhiei de a nega orice dezbatere și a trasa singuri linia dogmatică și bisericească ce trebuie urmată fără crâcnire.

Exemple pozitive de preoți mărturisitori

Pentru a nu rămâne cineva cu impresia că nu se poate face mai mult, e bine de știut că există și preoți mărturisitori care nu au întrerupt pomenirea. Am mai scris articole despre implicarea serioasă și cinstită pe tema ecumenismului semnat în Creta a Pr. Mihail Deliorga și a Pr. Dan Popovici. De la primul menționez ultimul articol despre pierderea cugetului ortodox, iar de la al doilea poate fi urmărită mai jos una din ultimele sale predici pe subiect:

Așadar se poate, un cuget autentic ortodox nu ezită să mărturisească dreapta credință, mai ales când este atacată. Nu se poate să existe duplicitate și manipulare în materie de credință.

Erezia ecumenistă amăgește și pe teologi. Este necesară o combatere extinsă [VIDEO-Pr. Mihail Deliorga]

Câteva exemple de teologi ortodocși de seamă care au fost prinși de amăgirea ecumenistă sunt relevante pentru a dovedi și înțelege ce amploarea pe care a luat-o această erezie. Pr. Mihail Deliorga supune atenției greșelile dogmatice în care au căzut personalități precum Pr. George Florovski, Cuv. Sofronie Saharov, pr. Dumitru Stăniloae. Pe lângă aceasta, îndreptățește atitudinea de a întrerupe pomenirea în limitele canonului 15 I-II:

Observațiile noastre: Din păcate, pozițiile vădit ecumeniste ale unor Părinți importanți au dat un avânt nefast mișcării ecumenice și smintitor pentru credincioșii simpli. Chiar dacă există și atitudini mult mai sănătoase precum a Sf. Iustin Popovici, totuși s-a creat o breșă care trebuie depășită, revenit pe făgașul firesc al Bisericii apostolice.

Da, chiar și Sfinții se pot înșela în probleme dogmatice. Un caz celebru este găsit în răspunsurile Sf. Cuv. Varsanufie cel Mare. În urma unor întrebări, dă mărturie prin descoperire de la Dumnezeu cum au fost înșelați Sf. Grigorie de Nazianz și cel de Nyssa: „Deci ascultaţi înştiinţarea care mi s-a dat de la Dumnezeu înainte cu trei zile de a-mi fi scris voi întrebarea. Toţi Părinţii, sfinţii şi drepţii şi robii adevăraţi ai lui Dumnezeu, care au bineplăcut lui Dumnezeu, să se roage pentru mine! Dar nu socotiţi că, sfinţi fiind, au putut cuprinde cu adevărat toate adâncurile lui Dumnezeu. Căci zice Apostolul: „Din parte cunoaştem şi din parte prooro­cim” (I Cor. 13, 9), şi iarăşi: „Unuia se dă prin Duhul una, altuia alta şi nu toate unui singur om, ci unuia acestea, altuia acelea, dar toate le lucrează unul şi acelaşi Duh” (I Cor. 12, 4-11). Şi, cunoscând Apostolul că cele ale lui Dumnezeu sunt necuprinse, a strigat zicând: „O, adâncul bogăţiei şi înţelepciunii şi cunoştinţei lui Dumnezeu! Cât de necercetate sunt judecăţile Lui şi de neurmate căile Lui! Căci cine a cunoscut mintea Domnului? Sau cine s-a făcut sfetnicul Lui?” (Rom. 11, 33-34). Străduindu-se, deci, ei înşişi să fie învăţători sau siliţi de oameni să ajungă la această stare, au înaintat foarte mult, ridicându-se şi peste învăţătorii lor şi au alcătuit prin înştiinţarea de sus noi învăţături. Dar au rămas în acelaşi timp păstrând predaniile învăţătorilor lor, deci şi învăţături care nu erau drepte. Şi după aceea, înaintând şi ajungând învăţători duhovni­ceşti, nu L-au rugat pe Dumnezeu în privinţa învăţătorilor lor, să le arate dacă cele spuse de ei au fost grăite prin Duhul Sfânt. Ci, socotindu-i pe aceia înţelepţi şi cunoscători, n-au făcut deosebirea între cele susţinute de ei. Şi aşa s-au ames­tecat învăţăturile învăţătorilor lor între învăţăturile pro­prii. Şi au grăit uneori din învăţătura pe care au aflat-o de la aceia, iar alteori din înţelegerea minţii lor. Şi aşa s-au scris acele cuvinte în numele lor. Căci, luând unele de la alţii şi înaintând şi îmbunătăţind cele luate, ei au grăit de la Duhul Sfânt ceea ce au fost învăţaţi prin El. Dar au grăit şi din învăţăturile primite de la învăţătorii lor dinainte de ei, nedeosebind cuvintele acelora de ale lor sau negândind că trebuie să ia înştiinţare de la Dumnezeu prin cerere şi rugăciune, de sunt acelea adevărate sau nu. Aşa s-au amestecat învă­ţăturile. Şi pentru că s-au grăit de către ei, s-au scris sub numele lor. Când, deci, auzi pe vreunul dintre ei că a auzit de la Duhul Sfânt ceea ce grăieşte, aceasta e o înştiinţare pe care trebuie s-o credem. Dar, când grăieşte acele cuvinte (despre apocatastază și preexistența sufletului), nu-l auzi spunând aceasta. Căci nu e din înştiinţarea de la Duhul, ci din învăţătura dascălilor lui de mai înainte. Şi, din respect pentru cunoştinţa şi înţelepciunea lor, nu L-a întrebat pe Dumnezeu despre acestea de sunt adevărate.” (Filocalia 11, Întrebarea 604)

Cât despre pr. George Florovski, am tradus acum câțiva ani un articol despre viziunea sa ecumenistă speculată de cei de astăzi, dar de care se pare că s-a dezis: Protoiereul Gheorghe Florovski a fost ecumenist sau nu?

Pr. Dumitru Stăniloae se știe foarte bine că a împărtășit viziunea ecumenistă, pe care a transpus-o în mai multe articole, ba chiar și în a sa Teologie Dogmatică Ortodoxă. Desigur că s-a dezis de această atitudine la bătrânețe prin afirmația clară că ecumenismul este mai mult un produs al masoneriei, dar din nefericire, nu a făcut și o revizuire dogmatică amănunțită. Astfel că nu rămânem cu o viziune detaliată mărturisitoare pe acest subiect.

Demersul pr. Mihail este foarte nimerit și de dorit. Înainte chiar de întreruperea pomenirii și independent de aceasta, este necesară o dezbatere teologică de acest fel pentru a da claritate și greutate efortului de a combate derapajele ecumeniste și a întări cugetul ortodox. Nu în ultimul rând, este remarcabil accentul pus pe abordarea duhovnicească a subiectelor dogmatice.

Confuziile teologice despre ecumenism sunt perpetuate chiar și de cunoscători ca Ep. Petru Pruteanu. Necesitatea unei clarificări bisericești

Imaginea ecumenismului, care nu se încadrează în tradiția sfântă ortodoxă (Foto: OrthodoxWitness)

Mi-au sărit în ochi de curând două materiale promovate de Episcopul din diaspora rusă Petru Pruteanu care se ocupă de subiecte liturgice, specialitatea sa, dar care ating și subiectul ecumenismului și al întreruperii pomenirii. Duplicitatea care răzbate în privința celor din urmă întărește convingerea că există o mare necesitate să fie clarificat subiectul bisericește în maniera cea mai concludentă.

Am ales să mă refer la acest Părinte nu pentru că ar avea greșeli evidente, ci dimpotrivă, pentru că este studios și cunoscător și totuși răzbat de la dânsul idei cel puțin confuze pe tema ecumenismului. Aceasta arată plaga și erezia ce domină actualmente Biserica; nu e un subiect lămurit, ci unul sensibil și tratat cu clătinări de către unii și chiar cu erori grave de către alții.

Într-un dialog video făcut la Schitul Lacu și într-un interviu luat Părintelui Macarie Simonopetritul (min 32:45-42:00) sunt atinse tangențial sau mai direct teme legate de ecumenism, Sinodul din Creta și întreruperea pomenirii.

Confuzii în dialogul video cu P. Theologos

Materialul video este promovat atât de canalul Chiliei athonite, cât și de cel propriu al său. Diferența de titlu sugerează că Ep. Petru nu pune accent pe subiectul ereziilor, deși îl atinge în prezentarea sa. Totuși este un subiect vital în sine și, din păcate, există unele afirmații discutabile.

După ce spune că „istoria Sinoadelor Ecumenice și așa mai departe” arată că în trecut erezia atrăgea de la sine nepomenirea episcopului în greșeală sau chiar a Patriarhului și trebuia clarificat subiectul, pr. Teologos intervine prin afirmația că erezia în discuție era declarată numai în Sinod, idee acceptată întru totul de PS Petru. Apar aici câteva contradicții interne. Oprirea comuniunii cu episcopul eretic „fără a-l scoate vizibil din Biserică” se poate face doar înainte de Sinod. După o hotărâre sinodală, intervine excomunicarea, nici nu se mai pune problema comuniunii în vreun fel prin pomenire sau conslujire. În final se rămâne cu impresia că este împăcată și capra, și varza în mod artificial.

O altă afirmație duplicitară, punctată chiar și în montajul video este că: „Nu pot considera erezie orice nu corespunde cu îngustimea minții mele (de necunoscător)” și că nu mă pot distanța de alții pe motive banale, cum ar fi diferențele de ritual de împărtășire. Dar sunt trecute cu vederea abaterile dogmatice precum ecumenismul, care a fost ratificat sinodal chiar la Creta 2016.

Exemplul cu Arie față de care Biserica ar fi avut îngăduință nu este unul tocmai fericit și nici relevant la situația actuală. Acesta a fost condamnat întâi local în Alexandria și apoi la Sinodul I Ecumenic, iar ulterior s-a încercat politic reabilitarea lui, dar a murit rușinos fix înainte de a izbuti aceasta. Se deduce că este necesară o cercetare sinodală și nu mergem după propriile păreri și avem îngăduință față de eretici, însă nu putem trage concluzia că subiectele tari pot fi evitate constant sau chiar validate la nivel sinodal, cum se întâmplă cu ecumenismul semnat la Sinodul din Creta. Se ajunge astfel la imitarea Sinoadelor tâlhărești din trecut.

Mai precis legat de subiectul Arie, cei din Alexandria nu au așteptat Sinodul de la Niceea ca să-l anatematizeze, ci au făcut-o ei sinodal înainte. Apoi doar a fost luată în discuție reabilitarea lui sau condamnarea finală și categorică a teoriilor lui eronate. La Sinodul I Ecumenic nu a fost primit Arie ca un nevinovat, ci a fost luată în discuție discutată erezia lui care se răspândise prea tare. Ierarhii de atunci nu au disprețuit hotărârea locală, ci s-au îngrijit de neghinele care luaseră avânt.

Mai departe, deși Părintele vorbește despre un „dor după unitate” cu ereticii, acesta nu e nici bun, nici necesar, nici gândul lui Hristos. Într-adevăr, avem durere pentru rătăcirea ereticilor, dar nu putem ajunge de aici la asemenea idei. Unitatea este urmărită în cadrul Bisericii, nu cu ereticii.

Am punctat aceste aspecte pentru a arăta încurcăturile și contradicțiile care răzbat, deși mesajul pe ansamblu este unul ortodox, nu sincretist. Delimitarea față de catolici și eretici în general e categoric făcută de Ep. Petru în acest video. Dar neclaritatea și indulgența față de ecumenismul care, iată, este semnat și sinodal în Creta, acestea dor și sunt o poticneală. Se perpetuează o confuzie și o delăsare tocmai de către cineva care insistă adeseori pe necesitatea de clarificări teologice. Și nu e normal să dorim lămuriri pe subiecte mărunte, înghițind pe cele grave.

Soluții bune, dar și confuze de la P. Macarie Simonopetritul

Poziția aceasta împăciuitoare cu răul poate fi văzută și în celălalt material indicat, în interviul luat Părintelui Macarie de la M-rea Simonos Petra din Sfântul Munte Athos. Deși este un dialog pe teme liturgice, este iarăși atins subiectul „Creta” mai clar de data aceasta.

Părintele Macarie îl cataloghează drept un eșec pentru că a nu a reunit Bisericile Locale și nu a luat în discuție temele importante, ci le-a evitat. Sinodul din Creta nu a reușit decât să scoată în evidență „incapacitatea intelectuală și spirituală a ierarhiei și haosul instituțional”. Drept urmare, el nu-i înțelege pe cei care luptă chiar și în 2023 cu Sinodul din 2016 „în loc să îngroape mortul”. Pe de altă parte, deplânge pe drept cuvânt lipsa de dialog și transparență a ierarhiei, care duce la schisme și le adâncește.

În ciuda criticii aduse, este de neînțeles împăciuitorismul cu situația creată. Nici un Sinod eretic nu a rămas necondamnat în istorie. În plus, „mortul” e cât se poate de viu; ecumenismul respiră chiar puternic atât prin planurile de unire și manifestările ecumeniste oficiale, cât și prin sminteli la nivel mai mic, cum e participarea unor ierarhi la sărbătorile evreiești sau afirmațiile explicit „academice” sincretiste făcute de Pr. Vasile Răducă, pentru a fi date două exemple umile.

Pe scurt, dacă ar fi vorba de erori administrative și lipsuri intelectuale și spirituale ale ierarhiei, atunci da, ar trebui să trecem cu vederea eșecurile. Însă, dacă este vorba de greșeli dogmatice care frământă Biserica, așa cum chiar este cazul cu ecumenismul de azi, atunci lipsa de reacție fermă din partea unor Părinți duhovnicești este de neînțeles. Aduce mai mult a confuzie teologică sau compromis din frică lumească de persecuții.

Necesitatea unor clarificări teologice bisericești

Confuziile promovate de persoane duhovnicești la un asemenea nivel indică o boală gravă care a pătruns și stăpânește în Biserică, o erezie care trebuie clarificată teologic. Deși Părinții tradiționaliști nu sunt adepții acestei rătăciri, totuși se vede o indolență, o subestimare și o neînțelegere ortodoxă a fenomenului, care este redus la o simplă scăpare omenească ce poate fi tolerată fără a fi abordată. E ca și cum Biserica poate resorbi această otravă de la sine, închizând ochii la ea.

Situația este similară cu ereziile din trecut, care au fost respinse temeinic pentru a fi combătuți promotorii lor și pentru a întări în dreapta credință poporul credincios. Nu e necesar doar a cere respectarea tradiției și învățăturii ortodoxe, ci a o arăta și scoate la iveală așa cum au făcut toți mărturisitorii. Adică nu e suficientă doar o simplă afirmare a Ortodoxiei și o negare a ecumenismului, ci apare nevoia unei mărturisiri detaliate și bine închegate. Dogma Sfintei Treimi, a firilor și Persoanei lui Hristos, a lucrărilor necreate ale harului dumnezeiesc și celelalte învățături doctrinare au fost elaborate de Părinții Bisericii atunci când a trebuit, deși nu erau necunoscute.

Cu toate că apărarea credinței în fața ereziilor s-a făcut mereu prin recurs la învățătura apostolică, biblică și patristică anterioară, totuși a fost resimțită nevoia unor formulări clare și de condamnarea rătăcirilor care apăreau în decursul timpului. La fel și astăzi, este necesară o exprimare limpede și fără echivoc a învățăturii ortodoxe în fața provocării ecumeniste. În primul rând este trebuincioasă precizarea că e vorba de o dogmă, nu de un aspect marginal, apoi de explicitarea unității și ființei Bisericii conform catehismului ortodox.

Abaterile Sinodului din Creta nu constau doar în organizarea deficitară și necanonică, ceea ce-l transformă în Sinod tâlhăresc, fără să-i ia statutul de Sinod. Și nici nu e vorba numai de utilizarea improprie a termenului de „Biserică” în documentele sale. Ceea ce cântărește greu este concepția neortodoxă despre existența unor „Biserici” separate care ar forma împreună în mod magic Biserica apostolică spartă în bucăți divizate. În acest sens, este greșit a urmări unitatea împreună cu ereticii, ci corect este a dori ca și ei să vină la unitatea Bisericii, așa cum se exprimă Sf. Ignatie Teoforul (Epistola către filadelfieni III, 2).

Până la o astfel de clarificare, pozițiile ortodoxe, dar conciliante ale Bisericilor Locale, ale Sfântului Munte Athos sau ale Părinților și credincioșilor tradiționaliști nu fac decât să cauționeze trădările de credință și să țină în amorțire conștiințele celor mulți. Din nefericire, această atitudine face rău Ortodoxiei în ansamblu.

Translate page >>