De o mare actualitate este critica concepută de P. Serafim Rose pe când era încă mirean (Eugene) „creștinismului social”, adresată chiar unui exponent de seamă al acestuia, Thomas Merton. Este inspirațională nu doar prezentarea feței reale a creștinismului ascetic și dogmatic, ci și darea în vileag a originilor obscure și chiar de natură spirituală (milenariste) ale tendințelor sociale care se doresc a fi imprimate Bisericii. La mijloc nu este o simplă ancorare în cele pământești, ci o viziune lumească opusă celei creștine, contrară împărăției lui Dumnezeu ce va să vină. Cam cum astăzi se predică o lume în care nu mai are loc moartea și boala, care sunt prezentate ca anormale, ceea ce este o utopie. De fapt, înșelăciunea constă în încercarea nerealistă și perfidă de a „eradica” boala produsă de coronavirus, chiar dacă moartea seceră pe cei ce mor de foame sau din diferite alte cauze din plin.
Un al subiect arzător abordat este cel al Apocalipsei ca perspectivă sobră și plină de nădejde, dar și de îngrijorare bună.
Sunt un tânăr american convertit la Ortodoxia rusă – nu spiritualitatea „liberală” imprecisă a prea multor „gânditor religioşi” moderni ruşi, ci Ortodoxia deplină ascetică şi contemplativă a Părinţilor şi a Sfinţilor – care am studiat de câţiva ani „criza” spirituală a timpului nostru şi scriu în prezent o carte pe această temă[1]. Pe parcursul studiului meu am avut ocazia să citesc lucrările unui mare număr de autori romano-catolici, pe unii dintre ei (aceia, spre exemplu, ca Pieper, Picard, Gilson, P. Danielou, P. de Lubac) i-am găsit chiar de ajutor şi, peste toate, nu prea distanţaţi de punctul de vedere ortodox, dar pe alţii i-am găsit chiar deranjanţi în lumina a ceea ce-mi pare mie învăţătura evidentă a Bisericii soborniceşti (universale). Am citit câteva din lucrările dumneavoastră şi în special în unele din articolele recente de-ale dumneavoastră îmi pare că găsesc semne ale uneia din tendinţele din gândirea contemporană romană (există şi în Ortodoxie, de asemenea, să fiţi sigur), care m-a tulburat cel mai mult. De vreme ce sunteţi un monah roman, mă adresez dumneavoastră ca spre cineva nimerit să clarifice neclarităţile pe care le-am găsit în această orientare de gândire. Ceea ce aş vrea să discut îndeosebi priveşte ceea ce s-ar putea numi „misiunea socială” a Bisericii.
Într-un eseu intitulat Lucrarea creştină în criza lumii[2], vă dedicaţi în special problemei „păcii”. Într-o epocă în care războiul a devenit virtual „imposibil”, aceasta este, desigur, o preocupare de căpătâi pentru orice creştin, dar remarcile dumneavoastră în particular pe această temă m-au lăsat în impas.
Care sunt, întâi de toate, adevăraţii potrivnici ai stării duhovniceşti de război ai epocii noastre? A spune „Rusia şi America” este, desigur, ceva neînsemnat; vrăjmaşul, după cum spuneţi, „este în noi toţi”. Dar spuneţi mai departe că „vrăjmaşul este războiul însuşi” şi rădăcinile lui, „ura, frica, egoismul, destrăbălarea”.
Acum aproape că pot să fiu de acord cu dumneavoastră că războiul astăzi, cel puţin „războiul total”, este nejustificat de-a binelea după orice normă creştină, pentru simplul motiv că natura lui „nelimitată” scapă oricărei măsuri de orice fel. Lucrul care mă deranjează pe mine în argumentarea dumneavoastră este declaraţia dumneavoastră că singura alternativă la un astfel de război e „pacea”.
Alternativa la „războiul total” ar părea să fie „pacea totală”; dar ce implică o asemenea „pace”? Spuneţi că „trebuie să încercăm pe cât ne stă în putere să lucrăm la înlăturarea” războiului; şi că aceea este într-adevăr ceea ce trebuie să fie „pacea totală”: înlăturarea războiului. Nu acel fel de pace pe care oamenii l-au cunoscut înainte de aceasta, ci o pace în întregime nouă şi „permanentă”.
Un asemenea scop, desigur, este chiar de înţeles pentru mentalitatea modernă; idealismul politic modern, marxist şi în mod egal „democratic”, l-a nutrit mult timp. Dar creştinismul? – şi vreau să spun creştinismul deplin fără compromisuri, nu idealismul umanist care se numeşte pe sine creştin. Nu este creştinismul cel mai mult potrivnic tuturor formelor de idealism, la orice reducere a sfârşitului său „realistic” şi a valorilor sale la idei pur şi simplu semeţe? Chiar este idealul de „înlăturare a războiului” diferit după mod de astfel de aspiraţii semeţe ca „înlăturarea” bolii, a suferinţei, a păcatului, a morţii? Toate aceste idealuri au atras entuziasmul unuia sau altui idealist modern, dar este limpede pentru un creştin că sunt secularizări şi pervertiri ale nădejdilor creştine autentice. Ele pot fi realizate doar în Hristos, doar în împărăţia Sa, care nu este din lumea aceasta; când credinţa în Hristos şi nădejdea în împărăţia Sa doresc, când se face încercarea de a împlini „idealurile” creştine în această lume – atunci este idolatrie, duhul lui Antihrist. Boala, suferinţa, păcatul şi moartea sunt părţi inevitabile ale lumii pe care o cunoaştem ca rezultat al căderii. Ele pot fi eliminate doar printr-o transformare radicală a naturii umane, o transformare posibilă doar în Hristos şi deplin doar după moarte.
Eu personal cred că „pacea totală” este, la bază, un ideal utopic; iar faptul în sine că pare aplicabilă astăzi ridică o întrebare profundă. Pentru că, pentru mintea mea, duşmanul cel mai profund al Bisericii astăzi nu-l formează duşmanii cei evidenţi – războiul, ura, ateismul, materialismul, toate forţele impersonalului care au dus la „colectivismul” inuman, tiranie şi mizerie – acestea au fost cu noi de la cădere, totuşi, să fie sigur, ele iau o formă extremă astăzi. Dar apostazia care a dus la această secularizare evidentă şi extremă îmi pare că nu-i decât preludiul la ceva mult mai rău; şi acesta este subiectul principal al scrisorii mele.
Speranţa de „pace” este o parte a unui context mai larg a idealismului reînnoit care a apărut după al doilea război mondial şi din tensiunile lumii de după război, un idealism care, în special în ultimii cinci ori zece ani, a acaparat minţile oamenilor – îndeosebi tineretul – din toată lumea şi le-a insuflat un entuziasm care s-a exprimat în mod concret – şi adesea chiar egoist – în faptă. Speranţa care stă la temelia acestui idealism este speranţa că oamenii pot, până la urmă, să locuiască în pace şi frăţie într-o ordine doar socială şi că această împlinire poate fi realizată prin mijloace „non-violente” care nu sunt incompatibile cu acest sfârşit. Această năzuinţă pare la fel cu revelaţia virtuală a „lumii noi” tuturor celor sătui de mizerie şi de haosul care au marcat sfârşitul lumii „vechi”, care înghite lumea „modernă” ce pare acum să-și fi jucat în sfârşit – sau aproape – posibilităţile sale teribile; şi apare în acelaşi timp ca ceva foarte la îndemână prin mijloace morale – ceva ce nu a mai fost înainte de idealismele moderne.
Dumneavoastră înşivă vorbiţi, într-adevăr, de o posibilă „agonie de naştere a lumii noi”, de datoria creştinilor astăzi „de a-şi îndeplini sarcina răbdătoare, eroică de a construi o lume care va prospera în unitate şi pace”, ba chiar, în conexiune cu asta, de „Hristos, Domnul păcii”. Problema care mă tulbură pe mine grozav în legătură cu tot acest fapt este: este acesta într-adevăr creştinism sau este tot numai idealism? Şi poate fi de-amândouă – este posibil un „idealism creştin”?
Vorbiţi de „acţiune creştină”, „creştinul care transpune adevărul Evangheliei în acţiune socială”, „nu doar în rugăciune şi penitenţă, ci, de asemenea, în angajări politice şi toate responsabilităţile sale sociale”. Ei bine, cu siguranţă nu voi spune nimic împotriva acestui lucru; dacă adevărul creştin nu străluceşte în tot ceea ce face cineva, la această cotă cineva eşuează în a fi creştin şi, dacă cineva e chemat la o vocaţie politică, faptele sale în acest domeniu trebuie, de asemenea, să fie creştine. Dar, dacă nu greşesc, cuvintele dumneavoastră implică mai mult decât atât; literal, că acum mai mult ca niciodată avem nevoie de creştini care să lucreze în sfera socială şi politică ca să realizeze acolo adevărul Evangheliei. Dar de ce, dacă împărăţia lui Hristos nu-i din lumea aceasta? Este într-adevăr vreun „mesaj social” creştin sau acesta nu-i mai degrabă rezultatul unei activităţi creştine – care lucrează mântuirea cuiva cu sârguinţă? Eu nu pledez defel pentru un creştinism în izolare; întreg creştinismul – chiar şi a pustnicului – este un „creştinism social”, dar asta este doar ca context, nu ca finalitate. Biserica este în societate pentru că oamenii sunt în societate, dar finalitatea Bisericii este transformarea oamenilor, nu a societăţii. Este un lucru bun dacă o societate sau un guvern practică creştinismul autentic, dacă instituţiile sale sunt inspirate de creştinism pentru că este dat un exemplu prin aceasta oamenilor care sunt o parte a acelei societăţi; dar o societate creştină nu este o finalitate în sine, ci pur şi simplu un rezultat al faptului că trăiesc oameni creştini în societate.
Nu neg, bineînţeles, că există un asemenea lucru ca „activitate socială” creştină; ceea ce pun la îndoială este natura sa. Când hrănesc pe fratele meu flămând, aceasta este o faptă creştină şi o propovăduire a împărăţiei care nu are nevoie de cuvinte; este făcută pentru motivul personal că fratele meu – cel ce stă înaintea mea în acest moment – este flămând şi este o faptă creştină pentru că fratele meu este, într-un anume fel, Hristos. Dar, dacă generalizez de la acest caz şi mă angajez într-o campanie politică de a înlătura „răul foametei”, aceasta este ceva cu totul diferit, deşi indivizii care participă la o asemenea campanie ar putea să acţioneze într-un mod perfect creştin, proiectul întreg – şi tocmai pentru că este un „proiect”, un lucru al plănuirii omeneşti – a fost acoperit cu un văl de „idealism”.
Câteva exemple în plus: eficienţa tratamentelor moderne nu adaugă nimic la porunca de a îngriji pe bolnavi; dacă sunt la dispoziţie, bine – dar nu e creştineşte a gândi că fapta noastră e mai bună pentru că e mai „eficientă” sau pentru că foloseşte mai multor oameni. Aceasta, din nou, este idealism. (Trebuie să menţionez ferm că faptul că leacurile pot deveni, într-adevăr, un înlocuitor pentru „îngrijirea” creştină când mintea făptuitorului devine prea captivată de eficienţă; şi cercetătorul care caută un „tratament pentru cancer” nu face deloc ceva deosebit „creştin”, ci ceva tehnic şi „neutru”.)
„Frăţietatea” este ceva ce se întâmplă chiar aici şi acum, în orice împrejurări mă pune Dumnezeu, între mine şi fratele meu; dar, când încep să propovăduiesc „idealul” de frăţietate şi merg în mod deliberat să-l practic, sunt în pericol să o pierd cu totul. Chiar dacă – îndeosebi dacă – mă folosesc de o „non-violenţă” părut creştină şi o „rezistenţă pasivă” în aceasta sau în orice altă sferă, daţi-mi voie, înainte să o numesc un act creştin, să mă întreb cu grijă dacă sfârşitul său este doar un ideal semeţ lumesc sau ceva mai măreţ. (Sf. Pavel, ca să iau un exemplu destul de clar, nu a spus sclavilor să se revolte „fără de violenţă”; le-a spus să nu se revolte deloc, ci să se preocupe ei înşişi cu ceva mult mai important.)
„Pacea lui Hristos”, fiind în inimă, nu aduce cu sine în chip necesar, în lumea noastră căzută, pacea şi m-aş mira dacă are vreo legătură în vreun fel cu idealul de „înlăturare a războiului”.
Diferenţa dintre „milostenia” organizată şi milostenia creştină nu are nevoie de nici un comentariu.[3].
S-ar putea să fie – n-aş fi scris scrisoarea aceasta dacă n-aş fi nădăjduit că ar fi – vreun fel de „ecumenism” adevărat, deşi, să-i spunem aşa, subteran, între creştini separaţi, în special în vremurile de persecuţie; dar nu are de departe nimic de-a face cu activităţile oricărui „Conciliu Mondial al Bisericilor”[4].
Aţi putea de la aceste exemple, nădăjduiesc, să înţelegeţi îndoielile pe care le întreţin în legătură cu renaşterea idealurilor părut „creştine” în vremea noastră. Spun „îndoieli” pentru că nu e nimic rău intrinsec în legătură cu vreuna din aceste „campanii” şi sunt implicaţi în ele creştini destul de sinceri şi înfocaţi care propovăduiesc de-adevăratelea Evanghelia; dar, cum spuneam, este un fel de văl de „idealism” care învăluie toate acestea, un văl ce pare să le tragă în slujba sa destul de independentă (fără să fie negate prin aceasta, desigur, faptele creştine înfăptuite sub auspiciile lor). Ce „slujbă” este aceasta? – împăcarea sensului modern de „idealism” prin traducerea lui interiorizată cu adevărurile creştine [transpuse] în exterior şi – în cel mai bun caz – în idealuri semi-creştine. Şi trebuie să fim suficient de realişti să vedem că efectul în mare asupra minţilor oamenilor, atât în interiorul, cât şi în exteriorul acestor mişcări, atât în interiorul, cât şi în afara Bisericii, este de a pune accentul pe realizarea idealurilor exterioare, în aşa fel încât să se facă nedesluşite adevărurile interioare; şi, de vreme ce acest accent a fost pus, calea este cu totul prea scurtă spre un fals palpabil în care „a face bine este oricum adevăratul scop al creştinismului şi singurul lucru de bază în care se pot uni creştinii, în vreme ce dogma şi Liturghia şi cele asemenea sunt pur şi simplu chestiuni care tind mai mult să separe decât să unească”. Câţi din cei ce participă într-adevăr, fie catolici, fie ortodocşi, în lumea „creştinismului social” astăzi nu cred că acesta este cu adevărat un creştinism mai „perfect” şi mai „interiorizat” decât creştinismul dogmatic, ascetic şi contemplativ, care nu aduce asemenea „rezultate” evidente?
Mi s-a reproşat, înainte de aceasta, de către catolici lipsa de interes în misiunea socială a Bisericii, că mă ţin de un creştinism unilateral „ascetic” şi „apocaliptic”; şi unii filosofi şi teologi catolici au făcut asemenea acuzaţii împotriva Bisericii Ortodoxe înseşi – însoţite uneori, dacă nu greşesc, de un fel de ton de supremaţie care pretinde că Biserica e mai degrabă „înapoiată” (retrogradă) sau „depăşită” în asemenea lucruri, că a fost totdeauna „asuprită” de stat şi s-a folosit în privirea asupra lumii de ochii cu totul prea nelumeşti ai monahului. Departe de mine să pretind că vorbesc în numele Bisericii; dar pot să vorbesc cel puţin despre câteva lucruri pe care cred că le-am învăţat de la ea.
Aţi putea în chip firesc să mă întrebaţi, dacă sunt sceptic în privinţa „creştinismului social”, – deşi bineînţeles că nu-l doresc înlăturat sau dat diavolului, doar arăt ambivalenţa sa – ce susţin ca „acţiune creştină” în mijlocul „crizei” epocii cu alternativele sale urgente.
Prima dată şi înainte de toate eu pun la îndoială hotărât accentul pus pe „acţiune” în sine, pe „proiecte” şi pe „planificări”, pe preocuparea de „social” şi de ceea ce omul poate face pentru aceasta – tot din ceea ce lucrează în detrimentul acceptării a ceea ce este dat, a ceea ce Dumnezeu ne dă în acest moment, la fel de bine cu a permite voii Lui să fie împlinită, nu a noastră. Nu propun o retragere totală din politică şi lucrare socială de către toţi creştinii; aceasta nu o poate stabili o regulă întâmplătoare, rămâne la conştiinţa fiecăruia. Dar, în orice caz, dacă mulţi mai pot fi chemaţi la muncă pentru „dreptate”, „pace”, „unitate”, „frăţie” în lume – şi acestea toate sunt, în această formă generalizată, ideală, scopuri exterioare şi lumeşti – nu este un lucru cel puţin la fel de bun a fi chemaţi la lucrarea totală şi răspicată a împărăţiei, să lupte cu toate idealurile lumeşti şi să propovăduiască singura Evanghelie de trebuinţă: pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia? Chiar dumneavoastră înşivă spuneţi chiar pe drept despre America şi Rusia că „duşmanul nu este doar de o parte sau de alta… Duşmanul este de ambele părţi”. Nu este posibil de a aprofunda această înţelegere şi a o aplica la celelalte ultime părute alternative, adică „război” şi „pace”? Este vreuna din ele cu adevărat mai la îndemână pentru un creştin decât cealaltă, dacă „pacea” este o „pace totală (idealistică)”? Şi această recunoaştere a celor două alternative ca inacceptabile nu ne duce înapoi la adevărata „a treia cale” – una care nu va fi niciodată populară pentru că nu este „nouă”, nu-i „modernă”, peste toate nu-i „idealistică” – un creştinism care nu-şi are sfârşitul nici în „pacea” lumească, nici în „război”, ci într-o împărăţie nu din lumea aceasta?
Aceasta nu este ceva „nou”, precum spuneţi, şi o lume ce se imaginează „post-creştină” este obosită de ea. E adevărat că, atunci când noi, ca creştini, vorbim fraţilor noştri, adesea se pare că suntem puşi în faţa unui zid gol lipsit chiar şi de voinţa de a asculta; şi, fiind oameni, s-ar putea să fim siliţi cumva să „ajungem la disperare” prin această lipsă de răspuns. Dar ce se poate face în această privinţă? Să renunţăm de a vorbi despre ceea ce contemporanii noştri nu vor să audă şi să ne alăturăm lor în goana după aspiraţii sociale care, de vreme ce nu sunt precis creştine, pot fi vândute prin mijloace necreştine de asemenea? Aceasta-mi pare o abdicare de la responsabilitatea noastră de creştini. Cred că nevoia de bază a timpului nostru nu este până la urmă diferită de ceea ce a fost ea de când a venit Hristos; ea nu stă în domeniul „angajărilor politice”, ci tocmai în „rugăciune şi penitenţă” şi în post şi propovăduire a adevăratei împărăţii. Singura „responsabilitate socială” a creştinului este să trăiască, oriunde şi cu oricine s-ar întâmpla să fie, viaţa credinţei pentru propria sa mântuire şi ca un exemplu pentru ceilalţi. Dacă, făcând aşa, ajutăm să se amelioreze sau să se înlăture răul social, aceasta-i un lucru bun – dar nu este scopul nostru. Dacă ajungem la disperare când viaţa noastră şi cuvintele noastre nu reuşesc să convertească pe alţii la adevărata împărăţie, aceasta vine din lipsă de credinţă. Dacă am trăi credinţa noastră mai profund, am avea nevoie să vorbim mai puţin despre ea.
Vorbiţi de necesitatea nu doar de a vorbi despre adevărul creştinismului, ci de „a întrupa adevărul creştin în faptă”. Pentru mine aceasta înseamnă tocmai viaţa pe care am descris-o, o viaţă îmbibată de credinţa în Hristos şi de nădejdea în împărăţia Sa nu din lumea aceasta. Dar viaţa pe care se pare că o descrieţi este una foarte implicată în lucrurile acestei lumi; nu mă pot abţine de a o privi doar ca pe adaptare „exterioară” a adevăratei interiorizări creştine.
Idealismul modern, care e dedicat realizării idolatrei „împărăţii a omului”, şi-a făcut simţită influenţa de mult în cercurile creştine; însă doar în anii din urmă această influenţă a început să aducă roade reale în pântecele Bisericii înseşi. Cred că nu poate fi îndoială că suntem martorii chiar ai durerilor de naştere a ceva ce, pentru adevăratul creştin, este într-adevăr înţesat cu posibilităţi înfricoşătoare: „un creştinism nou”, un creştinism care pretinde să fie „interiorizat”, dar este cu totul prea preocupat de rezultate exterioare; un creştinism care chiar nici nu poate crede cu adevărat în „pace” şi „frăţietate” afară dacă le vede aplicate generalizat şi universal, nu într-o părută „altă lume” îndepărtată, ci „aici şi acum”. Acest fel de creştinism spune că „virtutea personală” nu e de ajuns – bazându-se evident pe o înţelegere protestantizată a virtuţii, de vreme ce orice face adevăratul creştin este resimţit de întreg Trupul duhovnicesc; nimic făcut în Hristos nu e făcut pentru cineva singur – dar nu e de ajuns pentru ce? Răspunsul la aceasta, cred, este clar: pentru transformarea lumii, „realizarea” definitivă a creştinismului în ordinea socială şi politică. Şi aceasta este idolatrie. Împărăţia este nu din lumea aceasta; a gândi sau a nădăjdui că creştinismul poate fi „cu succes” în exterior în lume este o tăgăduire a tot ce Hristos şi proorocii Săi au spus despre viitorul Bisericii. Creştinismul poate fi „cu succes” cu o condiţie: aceea de a renunţa la (sau a uita în mod convenabil de) adevărata împărăţie şi a căuta să se construiască o împărăţie în lume. „Împărăţia pământească” este tocmai scopul mentalităţii moderne; construirea ei este sensul epocii moderne. Nu este creştină; ca creştini, noi ştim a cui împărăţie este ea. Şi ceea ce mă tulbură aşa de tare este că creştinii astăzi – catolici şi ortodocşi de asemenea – se alătură ei înşişi la construirea acestui nou Babilon, adesea chiar fără de cunoştinţă de cauză, adesea cu cele mai bune intenţii posibile…
Idealismul modern, care nădăjduieşte în „raiul pe pământ”, nădăjduieşte aşijderea în „transformarea” imprecisă a omului – idealul „supraomului” (în forme diferite, conştiente sau nu), care, oricum absurde, are o priză mare pentru o mentalitate care a fost educată să creadă în „evoluţie” şi „progres”. Şi să nu lăsăm disperarea contemporană să ne facă să credem că nădejdea în viitorul lumesc este moartă; şi, într-adevăr, amestecată cu disperarea contemporană, este o modalitate mare de aşteptare, o voinţă de a crede că idealul viitor poate fi realizat în vreun fel.
Puterea impersonalului şi a inumanului a condus prima parte a secolului nostru de „criză”; un spirit vag „existenţial”, semi sau pseudo-religios, idealistic şi practic în acelaşi timp (dar niciodată din altă lume), pare a fi destinat să conducă ultima parte a acestui secol. Sunt două etape ale aceleiaşi boli, „umanismul” modern, boală pricinuită de încrederea în lume şi în om, în vreme ce Hristos este ignorat – afară de a împrumuta numele Lui ca un „simbol” avantajos pentru oameni care, până la urmă, nu prea pot să-L uite, la fel de bine pentru a ademeni pe cei ce încă vor să-I slujească. Creştinismul a devenit o „campanie”, Hristos a devenit o „idee”, atât în slujba unei lumi „transformate” de tehnicile ştiinţifice şi sociale, cât şi a unui om în principiu „îndumnezeit” prin trezirea unei „noi conştiinţe”: aceasta stă înaintea noastră. Comunismul, pare limpede, se apropie de o transformare a sa, o „umanizare”, o „spiritualizare” şi în această privinţă Boris Pasternak[5] este un semn dat dinainte; nu respinge Revoluţia, el doar o vrea „umanizată”. „Democraţiile”, pe o cale diferită, tind spre acelaşi ţel. Peste tot „prooroci”, semi sau pseudo-creştini ca Berdiaev şi Tolstoi, păgâni mai vădiţi ca D. H. Lawrence, Henry Miller, Kazantzakis, la fel de bine ca şi legiunile de ocultişti, astrologi şi milenarişti – totul prevesteşte naşterea unei „noi ere”. Protestanţii şi apoi tot mai mulţi catolici şi ortodocşi sunt prinşi în acest entuziasm şi prevăd epoca lor proprie de unitate ecumenică şi armonie, unii fiind atât de îndrăzneţi – şi aşa de hulitori – încât o numesc „a treia eră” a „pogorârii Sfântului Duh” (a la D. H. Lawrence, Berdiaev şi, în sfârşit, Ioachim de Flores).
O eră de „pace” ar putea veni pentru omul împovărat, totuşi apocaliptic de nerăbdător; dar ce poate spune creştinul despre o astfel de „pace”? Nu va fi pacea lui Hristos; nu e decât o fantezie să-ţi imaginezi o prefacere bruscă, universală a oamenilor la credinţa deplină creştină şi, fără o astfel de credinţă, pacea Lui nu poate veni. Şi orice „pace” omenească va fi numai preludiul izbucnirii singurului şi adevăratului „război” al erei noastre, războiul lui Hristos împotriva tuturor puterilor Satanei, războiul creştinilor care caută doar Împărăţia nu din lumea aceasta, împotriva tuturor acelora care, păgâni sau creştini mincinoşi, caută doar o Împărăţie lumească, o Împărăţie a Omului.
*
*
*
Abia după ce am terminat paginile dinainte am văzut articolul dumneavoastră în Commonweal, „Războiul nuclear şi responsabilitatea creştină”[6]. Acolo aduceţi tema căreia intenţionam să-i dedic restul acestei scrisori: Apocalipsa.
Nu este, desigur, nimic despre care să fie mai periculos să vorbeşti. Speculaţia zadarnică pe deasupra sensului literal despre evenimentele apocaliptice este o pricină doar prea evidentă a răului duhovnicesc; şi nu mai puţin decât atât, cred, este un mod uşor în care mulţi din contemporanii noştri se referă la caracterul „apocaliptic” al vremurilor şi, făcând aşa, ridică în ceilalţi spaime profunde şi nădejdi pe care propriile lor declaraţii sunt departe de a le mulţumi. Dacă un creştin merge să vorbească despre Apocalipsă în general, e destul de limpede că în această privinţă, ca în orice alta, cuvintele lui trebuie să fie sobre, cât de precise posibil şi în acord deplin cu învăţătura întreagă a Bisericii. În acest caz, pot vedea un motiv de ce mărturia latină şi ortodoxă ar trebui să fie substanţial diferită. Textele profetice sunt în mâna Răsăritului la fel ca a Apusului; tâlcuirile şi hotărârile Părinţilor, atât greci, cât şi latini, asupra acestor texte sunt explicite, detaliate şi în acord tacit; şi tradiţia Părinţilor a fost afirmată după schismă atât de Bisericile Ortodoxă, cât şi Latină – în ultimul timp mai autoritar, presupun, în persoana lui Toma d’Aquino[7]. Cartea recentă a lui Josef Pieper, Sfârşitul timpului, bazându-se aproape în întregime pe izvoare din Apus, nu este, pe cât ştiu, în discordanţă în vreun punct cu tradiţia ortodoxă. Este mai degrabă un şoc, de fapt, să citeşti la Pr. D’Arcy’s, Înţelesul şi problema istoriei că „nu toţi comentatorii creştini ar fi acceptat o astfel de aprobare literală” a literaturii apocaliptice. Poate că nu, într-adevăr, dar asta înseamnă a spune nu mai mult decât că, aşa cum mulţi evrei n-au recunoscut pe Hristos din proorocii lor, tot aşa mulţi creştini vor da greş în a discerne semnele vremurilor cu privire la Antihrist şi la sfârşitul timpului. (Mulţi creştini s-au îndepărtat atât de mult de tradiţie, încât cred că Antihrist nu va fi un om real, ci numai un „duh” nelămurit, la fel de mult precum mulţi evrei moderni au transformat nădejdea lor mesianică într-o credinţă într-o autentică „era mesianică”).
Dar această abatere a multor creştini este ea însăşi o parte din proorociile privitoare la „lepădarea” chiar din interiorul Bisericii înseşi; precum spune Fericitul Ieronim: „Mulţi consideraţi ca Patriarhul vor cădea”. Pentru că Antihrist este un amăgitor şi prea puţini creştini sunt pregătiţi pentru înşelăciunile lui. Este, de aceea, periculos să vorbeşti de lucrurile „apocaliptice” fără a vorbi de Antihrist şi duhul lui. Este uşor pentru cea mai slabă înţelegere astăzi să vadă ceva „apocaliptic” în puterile distrugătoare fantastice pe care omul le deţine acum; dar puterea lumească este numai un aspect al împărăţiei lui Antihrist – uriaşa înşelăciune, atât cât să înşele, dacă se poate, chiar şi pe cei aleşi, este cealaltă şi mai puţin evidentă. Vorbiţi, ca mulţi astăzi, de o posibilă „distrugere a rasei umane”; nu este asta o expresie mai degrabă aspră pentru un creştin pentru a o folosi? Nu pune, din nou, prea mult accent pe puterea omului? Nu desconsideră, peste toate, proorociile despre ceea ce trebuie să se petreacă înainte ca Dumnezeu (Care, desigur, Singur poate „distruge rasa umană” pe care a creat-o) să cheme pe oameni în împărăţia Sa?
Prin cuvinte deloc neconcludente afirmaţi, o dată în plus, că „războiul trebuie înlăturat. Un guvern mondial trebuie statornicit”. Nu este acest „trebuie” un cuvânt mai degrabă aspru? Este, într-adevăr, un semn al caracterului apocaliptic al epocii că singura soluţie „practică” pentru criza de faţă – înlăturarea războiului – ar trebui să fie în acelaşi timp (precum cred) total idealistică. Unora această situaţie face să le răsară gânduri despre o „eră nouă” sau o „lume nouă”; mie îmi sugerează posibilitatea că noi suntem, de fapt, în pragul ultimelor zile, când toate mijloacele acţiunii lumeşti încep să devină imposibile.
O „lume nouă” – aceasta este o expresie, am observat, pe care chiar şi dumneavoastră o folosiţi. În Pâinea vie chiar sugeraţi că „suntem martorii zorilor luminii care n-a fost niciodată văzută înainte. … Trăim, probabil, în pragul celei mai mari ere euharistice a lumii – era care s-ar putea foarte bine să dea mărturie de unirea finală a omenirii”. Întrebaţi, ca să fie sigur (dar fără să daţi un răspuns): „va fi această unire vizibilă una politică?” Şi chiar sugeraţi că „poate că ultima eră din toate va fi ‘euharistică’ în sensul că Biserica însăşi va da slavă şi mulţumire lui Dumnezeu prin a fi pusă pe Cruce”.
Pentru creştinii care deţin cuvântul lui Hristos şi al proorocilor şi al sfinţilor Săi în privinţa ultimelor zile nu văd cum ar putea fi vreun „poate” în această chestiune. Unirea politică a omenirii, oricât de legitimă ar fi ca scop politic, poate doar sfârşi în împărăţia lui Antihrist; Biserica, dincolo de orice îndoială, va fi răstignită după ce o bună parte a credincioşilor o vor fi trădat prin înşelăciunea lui Antihrist.
Eu propovăduiesc fără nici un motiv o iminentă „împărăţie a lui Antihrist” şi apocalipsa, care este posibilă, bineînţeles, şi că creştinii trebuie să fie în toată vremea pregătiţi pentru ea; dar nimeni nu ştie ceasul… Ceea ce vreau să accentuez este faptul că – o iau aşa – duhovniceşte vorbind, omul contemporan, în disperarea sa pentru prezent şi în nădejdea încă vie în viitor, confruntat cu alternative „ultime” şi cu prefaceri sociale şi ştiinţifice părut „apocaliptice” (şi cu o nădejde evoluţionistă), n-a fost niciodată mai receptiv la venirea unui Mesia fals, un desăvârşit „soluţionator de probleme” şi care insuflă un „idealism” uman luminos.
În vremuri ca acestea, cred, creştinul ar trebui să fie îngrijorat de a se implica în plasa încâlcită a activităţii politice, ca nu cumva, sârguindu-se spre prea mult, să piardă totul; rigoarea în credinţă şi în propovăduirea împărăţiei (mai presus de toate prin exemplul vieţii), să fie sigur că nu e suficient de aproape de acea zi – însă prevăzător în „planurile” lumeşti, pentru care avem un exces, chiar şi (de fapt cel mai mult) în interesul pentru „marile idealuri”.
Mai presus de toate, creştinul în lumea contemporană trebuie să arate fraţilor săi că toate „problemele epocii” nu sunt o consecinţă aparte de singura „problemă a omului”, de bază: moartea şi răspunsul la ea, Hristos. În ciuda a ceea ce aţi spus despre „perimarea” creştinismului pentru omul contemporan, cred că creştinii care vorbesc despre această problemă şi arată în viaţa lor că cred de fapt toate „superstiţiile” despre „cealaltă lume” – cred că au ceva „nou” de spus omului contemporan. Am propria mea experienţă că tinerii serioşi sunt „obosiţi” de creştinism tocmai pentru că ei cred că este un „idealism” care în chip făţarnic nu trăieşte pentru „idealurile” sale; bineînţeles, ei nici nu cred în lumea cealaltă – dar tot ce ştiu e că nici „creştinii” nu cred.
Cred că creştinii au devenit în ultima vreme cu totul prea „sofisticaţi”, prea nerăbdători să se simtă acasă în lume prin a-şi acomoda credinţa la modele de gândire trecătoare; încât creştinii contemporani devin „existenţialişti”, vorbesc de „aici şi acum” despre credinţă şi lucrurile duhovniceşti. Ei bine, asta-i bine cât de departe merge – dar nu merge suficient de departe. Nădejdea noastră ca creştini nu poate fi redusă la abstract, dar nici nu poate fi redusă la concret; credem şi nădăjduim într-o împărăţie pe care nimeni din cei vii n-a văzut-o, credinţa şi nădejdea noastră sunt imposibile în ochii lumii. Ei bine, atunci să spunem lumii că noi credem „imposibilul”. Am experienţa mea că oamenii contemporani vor să creadă nu puţin, ci mult; lăsând credinţa creştină, nimic nu li se pare prea deosebit pentru ei, nimic nu li se pare prea mult pentru a nădăjdui – de aici „idealismul” tineretului de azi. Pentru mine însumi credinţa mea a crescut, mai degrabă treptat, ca un lucru mai mult sau mai puţin „existenţial”, până la impresionanta întâlnire cu un creştin (un tânăr monah rus) pentru care nimic nu avea importanţă decât împărăţia lumii ce vine. Să gângurească sofisticarea contemporană despre copilăria căutării de „răsplăţi viitoare” şi tot restul – viaţa de după moarte e tot ce contează. Şi nădejdea în ea aşa aprinde pe adevăratul credincios – cel ce ştie că drumul spre ea este prin rânduiala severă a Bisericii, nu printr-un „entuziasm” banal – încât va fi mai mult în prezent (atât în sine însuşi, cât şi ca un exemplu) decât „existenţialistul” care renunţă la viitor pentru a trăi în prezent.
Împărăţia viitoare n-a fost părăsită de creştinii moderni, ci a fost atât de atenuată, încât cineva se poate întreba cât de tare este credinţa creştinilor. În special toate implicările creştinilor în proiecte de idealism social îmi par un fel de a spune: „Voi, cei lumeşti, aveţi dreptate. Împărăţia noastră ‘nu din lumea aceasta’ e aşa de departe şi nu s-ar părea să putem s-o aducem la voi; aşa că ne vom alătura vouă în construirea a ceva ce putem vedea de fapt, ceva mai bun decât Hristos şi împărăţia Sa – o împărăţie a păcii, a dreptăţii, a frăţietăţii pe pământ”. Acesta este un „creştinism nou”, o purificare, îmi pare, a creştinismului „Marelui Închizitor” al lui Dostoievski.
Şi ce-i cu creştinismul „vechi” al „virtuţii personale”? De ce a devenit atât de perimat? Pentru că, cred eu, creştinii şi-au pierdut credinţa. Evanghelia exterioară a idealismului social este un simptom al acestei pierderi a credinţei. Nu este necesară mai multă implicare, ci o pătrundere mai profundă înăuntru. Nu mai puţin post, ci mai mult; nu mai multă acţiune, ci rugăciune şi penitenţă. Dacă creştinii ar fi trăit într-adevăr nădejdea creştină şi toată calea de unificare care priveşte spre împlinirea ei, în locul compromisului uşor pe care majoritatea mirenilor îl consideră astăzi suficient – şi nu le spune „noul creştinism” că a lucra pentru idealuri sociale este mai important decât să urmezi rânduiala creştină? –; dacă creştinii ar fi fost în viaţa lor zilnică aprinşi cu adevărat de dragoste pentru Dumnezeu şi de râvnă pentru împărăţia Sa nu din lumea aceasta – atunci altceva folositor ar fi urmat de la sine.
Abia putem nădăjdui că o astfel de viaţă se va împrăştia în vremea noastră sau chiar că, poate, exemplul ei va face multe convertiri – sigur nu la fel de multe precum va face „noua” Evanghelie; pentru că idealismul social este o parte a duhului epocii, în timp ce lumea cealaltă creştină adevărată e cel mai puţin evidentă. De asemenea, este mai dificilă şi adesea mai puţin sigură de sine – aşa-i de slabă credinţa noastră; în ansamblu, pe scurt, un scop neatrăgător pentru omul modern cu gândire de exterior. Totul este neimportant: al nostru este a trăi viaţa deplin creştină – roada ei este în mâinile lui Dumnezeu.
Ei bine, am spus ce voiam să spun. Aş fi foarte recunoscător să primesc un răspuns de la dumneavoastră dacă credeţi că merită să răspundeţi la remarcile mele. Şi, dacă răspundeţi, nădăjduiesc că veţi fi tot atât de deschis pe cât am încercat eu să fiu. Acesta este singurul mod de „dialog” ecumenic de care sunt în stare; şi, dacă pare mai mult o provocare de „înfruntat”, sper că nu vă va împiedica. Criticile mele, sunt sigur că ştiţi, sunt îndreptate nu spre dumneavoastră, ci la cuvintele dumneavoastră (sau spre ce-am făcut din ele).
[2]
Prima dată publicată în Călugării
cerşetori negri, Iunie, 1962, pp.
266-268. Republicată în Thomas
Merton despre pace, McCall
Publishing, 1971.
[3] Scrisoarea
aceasta este partea a IV-a a unei lucrări mai mari care nu este prezentată
aici.
[4] Eugene face
aluzie aici la o idee articulată într-o lucrare care l-a influenţat mult la
acea vreme: O scurtă istorie a lui Antihrist de Vladimir
Soloviov. Cu toate că această lucrare conţine în mod evident
câteva învăţături neortodoxe, este valoroasă prin aceea că prezintă un contrast
strident între adevărata unitate de catacombă a creştinilor în ultimele timpuri
şi falsa unitate a Bisericii „oficiale” de sub Antihrist. Pentru o discuţie mai
competentă şi mai amănunţită despre ceea ce insinuează Eugene
vezi Înaintea feţei lui Antihrist de Arhim. Constantin, în The
Orthodox Word, no. 121.
[5] Merton scrisese
recent un articol intitulat Pasternak şi
oamenii cu lanţuri cu ceas (publicat în Jubilee,
July, 1959). Ca răspuns la acest articol, Eugene i-a
scris lui
Merton:
„‘Religia’
lui Pasternak,
autorul operei Dr. Zhivago, este acea ‘nouă spiritualitate’ ce
vrea ceva mai mult decât pe Hristos cel ‘mic’ şi
‘limitat’ pe
Care-L venerează Biserica, mai degrabă un Hristos ‘nou’ mai
în legătură cu ‘spiritul omenesc liber’ al
epocii. Acesta
este duhul omului-dumnezeu, supraom, care
nu mai e crud ca în Nietzsche, ci rafinat, spiritualizat, făcut plauzibil
ca o continuare logică şi istorică, chiar succesorul mesianic al tradiţiei
omeneşti falimentate: un ‘nou umanism’. Acest
duh nu este un prieten al adevăratului creştinism, ci un vrăjmaş de moarte.
Limbajul
pe care-l folosiţi în descrierea ‘spiritualităţii’ lui Pasternak, deşi
ar putea părea să aibă scuza că se adresează unei audienţe ‘populare’, nu
poate decât să pricinuiască tristeţe unui cititor ortodox. A vorbi de un ‘caracter
liturgic şi sacramental’ care are puţin sau nimic de-a face cu ‘forma
rituală statornicită’ sau de ‘rutină ritualistică’, dar,
în schimb, ‘neconstrânsă
de rigidităţi formale sau sacramentale’; de
‘lumea umanităţii-Dumnezeu’ şi
de ‘cosmosul
transfigurat’
ca văzute de cineva care admiteţi că este mai degrabă ‘păgân’ şi
poate ‘agnostic’ şi care este doar în cel mai vag sens ‘creştin’; de
‘o bogăţie simbolică’ apropiată de cea a Părinţilor greci, totuşi ‘fără
preocupările lor dogmatice şi ascetice’; de o ‘libertate’ şi ‘viaţă’ cu
totul afară de Biserică – nici una din acestea nu poate avea vreun sens pentru un
ortodox drept-credincios (nici, aş crede, pentru un catolic); celui
mai imprecis şi mai degrabă ‘protestant’ se
împrumută pe sine prea uşor în serviciul ‘noului creştinism’, născut
din Protestantism,
umanism şi din idealismul natural omenesc care
mătură acum prin lume. Propria mea credinţă mi-a fost hrănită tocmai de
spiritualitatea ce a ieşit din focurile persecuţiei sovietice; dar
această spiritualitate nu este sub nici un înţeles ‘simplă’, ‘primitivă’ şi ‘spontaneitate’
romantică pe care o găsiţi la Pasternak…
Credinţa
lui Pasternak este o credinţă vagă şi neputincioasă care nu va accepta pe
Hristos, care crede doar în ‘viaţă’, în lume, îmbrăcată (fără îndoială datorită
unui interes estetic adevărat) în câteva zdrenţe din garderoba exterioară a
Ortodoxiei şi care nădăjduieşte împotriva oricărei nădejdi că idealismul său
poate fi realizat în lume…”
[7] În notele de manuscris ale scrisorii lui Eugene către Merton s-au găsit alte comentarii în legătură cu Toma d’Aquino şi îndeosebi faţă de consecinţele filozofiei lui. Când Eugene dezbătea despre „realism” în gândirea romano-catolică modernă, aceasta se petrecea într-un context diferit de realismul creştin menţionat în partea a II-a de mai sus [Această scrisoare era partea a IV-a unei lucrări mai întinse care nu este prezentată aici]. „Filosofia tomistă şi realismul catolic în general”, scria el, „ne induce nouă [creştinilor ortodocşi – ed.] o oarecare nelinişte. De ce? Într-un cuvânt, pentru că e prea concentrată pe lucruri ale acestei lumi. Supraestimează valoarea ‘naturalului’ prin subestimarea stricăciunii odinii naturale şi a inteligenţei omeneşti prin cădere; ‘naturalul’ pe care-l ştim nu mai este natural deplin. Dar mult mai fundamental decât aceasta, năzuieşte la o înţelegere şi o ‘înţelepciune’ care sunt ‘grele’ cu toată greutatea ‘lumii’, care lucrează – pentru toate scopurile practice – ca şi cum lumea ar fi veşnică. Timpul Împărăţiei a venit: în lumina acestui adevăr, care este de bază pentru creştinism, toate preocupările lumeşti ale realismului catolic par aproape o ridiculizare. Nu spune acest ‘realism’: Să-şi împlinească omul eul său ‘natural’, să-şi caute cunoaşterea lumească şi fericirea şi îmbunătăţirea temporală şi apoi să se preocupe de cunoaşterea şi fericirea care stau îndărătul acestora, plecând de la ceea ce e mai umil şi mai accesibil spre ceea ce e mai nobil şi mai ascuns. Dar, dacă vremea Împărăţiei a venit, nu e prea târziu să ne îndeletnicim cu aceste scopuri lumeşti? Şi nu e inevitabil ca mulţi care încep cu ceea ce-i umil nu-l vor mai părăsi vreodată? Caută tu mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu. Porunca pentru creştini pare cu totul prea evidentă: puneţi deoparte toate lucrurile lumeşti şi căutaţi Împărăţia. Împărăţia a fost ‘amânată’; ne întoarcem noi atunci la calea noastră din început, acea înţelepciune lumească pentru care mesajul lui Hristos este nebunie? Vai, prin ‘filosofia creştină’ şi cu cât mai mult prin ‘ştiinţa’ modernă tocmai aceasta facem. Hristos este înţelepciunea noastră, nu lumea; şi în sfârşit acestea două nu pot fi împăcate. O ‘înţelepciune naturală’ supusă adevărului creştin; o ‘ştiinţă naturală’ dedicată foloaselor creştine (urâciunea urâciunilor!) – acestea, într-o vreme ‘normală’, ar putea părea legitime. Dar faptul că Hristos a venit marchează timpul nostru ca un timp ieşit din comun, un timp în care preocupările ‘normale’, înţelepciunea şi cunoaşterea lumească trebuie puse deoparte şi noi de asemenea trebuie să ne răstignim şi să ne facem de sminteală şi nebunie pentru lume. Creştinismul stă în opoziţie cu lumea. Adevărat, este şi ‘lumea’ care trebuie mântuită – dar nu prin a coborî la nivelul ei. Creştinismul trebuie să înveţe arta de a picta pe Hristos, nu de a picta lumea într-un ‘duh creştin’; ştiinţa trebuie să-L pună pe Hristos în centrul universului, cu toate că ea îşi răstigneşte toate formulele ca să facă aşa (se întâmplă că, în cazul acesta, formulele, nu Hristos, sunt dorite)”.
Despre acelaşi subiect al „realismului” catolic, P. Serafim a declarat: „Nu e surprinzător că mulţi ‘realişti’ catolici moderni găsesc învăţătura îndătinată despre împărăţia lui Antihrist şocantă – prea ‘literală’ la orice nivel. Pentru că nu se poate să crezi că tot ce e ‘natural’ este bun şi în acelaşi timp să vadă o împărăţie a răului spre sfârşitul său istoric”.
O critică remarcabilă a declarațiilor recente ale Patriarhului Teodor al Alexandriei a fost emisă de Biroul Antieretic al Mitropoliei de Pireu. Aceasta a fost remarcată doar de către un site rusesc, anume Orthochristian. Este de apreciat, printre altele, și prezentarea corectă a situației actuale a Ortodoxiei, măcinată din interior de erezia ecumenistă mai distrugător decât orice altă erezie din istorie. Redăm mai jos traducerea Comunicatului emis de Mitropolia de Pireu.
După cum am accentuat și
altădată, panerezia ecumenismului avansează irezistibil, fără să apară până în
prezent vreo nădejde de reprimare și condamnare sinodală a ei.
Această erezie a ereziilor,
panerezie, după cum a numit-o Sfântul luminat de Dumnezeu Iustin Popovici,
ultimul înaintemergător al spurcatului Antihrist, după cum a numit-o
pururea-pomenitul Părinte Atanasie Mitilineos cel cu viețuire cuvioasă, vine să
anuleze singurul adevăr mântuitor al Bisericii lui Hristos și amenință să o
elimine în creuzetul demonic al sincretismului religios al ereziilor și
religiilor lumii.
Metodic și progresiv, erodează
conștiințele și reușește să domnească în marea și zdrobitoarea majoritate a
ierarhiei bisericești, a monahismului și a Teologiei academice sub pretextul
iubirii, al păcii și al reconcilierii. Scopul mai îndepărtat al său este
reconstruirea și consolidarea, în toate religiile contemporane, a dogmei de
bază a «Noii Ere a Vărsătorului», conform căreia putem să credem orice vrem,
ajunge să nu absolutizăm credința noastră, adică să nu revendicăm adevărul
absolut, care se găsește în toate credințele religioase.
Diavolul cel urâtor al binelui și
al omului, cel „ucigaș de oameni de la început” (In. 8:42), a reușit, în zilele
noastre tragice și eshatologice, să insufle conducătorilor bisericești
contemporani, dar și tuturor conducătorilor de religii, această amăgire
înfricoșătoare cu scopul de a lovi la țanc Sfânta noastră Biserică și să
anuleze, după cum crede cu naivitate, în întregime lucrarea ei izbăvitoare.
Amăgirile și ereziile au fost
și sunt marea problemă în Biserica noastră. Încă din timpurile apostolice a
început erodarea din interior a ei din partea amăgitorilor și ereticilor. Însuși Domnul a
avertizat pe ucenicii Săi în legătură cu acest pericol: „Vedeți, nu vă amăgiți! căci mulți vor veni
spunând că eu sunt Hristos; și pe mulți vor amăgi” (Lc. 21:8).
„Luați aminte la voi înșivă din
partea proorocilor mincinoși, care vin la voi în haine de oi, dar pe dinăuntru
sunt lupi răpitori; din roadele lor îi veți recunoaște… Nu poate pomul bun să
facă roade rele, nici pomul putred să facă roade bune” (Mt. 7:15-18).
Amăgitorii și ereticii sunt „furi și tâlhari” (cf. In. 10:1). Sunt „străinii”
pe care oile sunt chemate să nu-i urmeze, ci să fugă de ei (cf. In. 10:5). Sunt
aceia pentru care este valabil cuvântul înfricoșător al Său: „Vai vouă, că
încuiați împărăția cerurilor; căci voi nu intrați, nici pe cei ce intră nu-i
lăsați să intre” (Mt. 23:14).
În chip asemănător, și Sfinții
Apostoli, călcând pe urmele Domnului, ne-au avertizat despre acest pericol
înfricoșător. Apostolul Pavel, vorbind către preoții Bisericii din Efes, spune:
„Căci eu știu aceasta, că vor intra între voi, după plecarea mea, lupi grei,
care nu vor cruța turma; și dintre voi înșivă se vor ridica bărbați care vor
grăi lucruri răstălmăcite ca să tragă pe ucenici după ei” (Fapte 20:29-30). La fel, și Apostolul Petru
avertizează: „Aceasta cunoscând mai întâi, că vor veni în zilele de pe urmă
batjocoritori și unii care vor merge după propriile lor pofte” (2Pt. 3:3), ca
să amăgească, de va fi cu putință, și pe cei aleși.
Semnalează într-un mod dramatic
că „…între voi vor fi învățători mincinoși, care vor strecura erezii
pierzătoare și se vor lepăda de Stăpânul Care i-a cumpărat, adăugându-și
grabnică pierzanie… pentru care judecata de odinioară nu zăbovește și pierzania
lor nu dormitează” (2Pt. 2:1-3). Aici Apostolul, luminat de Sfântul Duh,
clarifică motivul pentru pierderea mântuirii din cauza amăgirilor și ereziilor,
ceea ce adepții de astăzi ecumenismului neagă și nu consideră erezia drept
cauză a catastrofei și pierderii mântuirii și cel mai rău: consideră și învață
provocator că erezia nu este ceva groaznic, ci «o abordare diferită a
adevărului», «o tradiție diferită»! mântuirea nu este «monopolul Bisericii
Ortodoxe», ci orice om poate să se mântuiască și în ereziile pe care le-au
recunoscut ca «Biserici»!
Cu uimire, dar și cu durere a
sufletului, încă o dată am fost informați de pe internet despre două noi derapaje
ale Preafericitului Patriarh Teodor al Alexandriei. Este vorba despre două noi declarații recente
antiortodoxe și proclamații ale sale, pentru care am considerat nimerit în
cazul de față să nu tăcem. Și aceasta pentru că proclamațiile în cauză nu se referă
la subiecte de altă natură, ci la subiecte de credință, despre care suntem toți
responsabili, de vreme ce comoara prețioasă a credinței nu este o proprietate
personală a episcopilor și a Întâistătătorilor, pe care pot să o mânuiască după
cum vor, ci o proprietate comună a noastră, a tuturor.
Prima se referă la întâlnirea sa
cu ereticul «patriarh» al copților Tawadros II la Cairo, de sărbătoarea
Teofaniei, (pe calendarul vechi). După cum s-a comunicat, declarația
Întâistătătorului pe tron al celei de-a doua Patriarhii în ordine a provocat o
mânie puternică și reacție din partea unei mari părți a corpului bisericesc.
Conform știrii de presă: «Nici măcar pretextele nu le mai țin unii care
administrează Ortodoxia! Ceea ce s-a spus ieri de către Patriarhul Alexandriei
este practic de neconceput. Adresându-se Patriarhului copt, i-a spus că «suntem
O Biserică».
Este a doua absurditate serioasă
a Patriarhului Teodor după recunoașterea samavolnică a noii biserici ucrainene,
care adâncește criza în Ortodoxia mondială. Concret, pe 20 ianuarie, Teodor II,
Papa și Patriarhul Alexandriei și a toată Africa, a vizitat pe Patriarhul
copților din Egipt, Tawadros II, cu scopul de a-i face urări de sărbătoarea
Teofaniei după calendarul iulian. Întâlnirea oficială a avut loc la reședința
Patriarhiei Copte din Alexandria, în prezența Epitropului Patriarhal,
Mitropolitul de Navkratia, Episcopul Gherman de Tamiateos, și a unor clerici ai
curții patriarhale.
Întâistătătorul alexandrin,
Teodor, s-a referit la acțiunea de misiune a Patriarhiei Alexandriei în Africa,
accentuând lucrarea importantă și dificilă pe care o îndeplinește pe marele
continent încercat african. ‘Bisericile noastre sunt o Biserică, cu Capul Iisus
Hristos. Grecia împreună cu Egiptul se luptă pentru pacea Libiei și cunoaște că
voi vă rugați, pentru că aveți o turmă acolo și țărâna este adăpată cu sângele
mucenicilor Bisericii Copte și acest sânge strigă după libertate și pace’» (Pagina
Πενταπόσταγμα).
Ne-am ocupat de PF Patriarh
Teodor și în trecut în comunicatul nostru mai vechi cu titlul «Referire la
declarațiile Preafericitului Patriarh și Papă al Alexandriei, Teodor al
II-lea». În comunicatul nostru, am comentat declarațiile sale la Întâlnirea
inter-creștină și inter-religioasă pe care a organizat-o «Comunitatea Sfântului
Egidios» cu titlul: «Curajul speranței», care a avut loc în BasilicadiSantaMariainTrastevere
de la Roma (30.9.2013). Proclamațiile și declarațiile pe care le-a făcut la vizita
aceea Preafericitul, atât în alocuțiunea sa către «Papa» Francisc I, cât și
după aceea și în fața celor prezenți la conciliabulul eretic
și panreligios de la Roma, au fost, fără îndoială, dincolo de orice limită
străine de învățătura și predania Bisericii Ortodoxe Catolice (sobornicești).
La întâlnirea recentă a sa cu Patriarhul Copt, ne-a întristat încă o dată,
pentru că, prin cele ce le-a proclamat, se pare că ignoră învățăturile
dogmatice de bază ale Bisericii noastre și deciziile fundamentale și insuflate
de Dumnezeu, cu valoare diacronică, ale Sinoadelor Ecumenice.
Copții, această comunitate
religioasă din Egipt și din alte țări învecinate, de altfel decentă, nobilă și
iubitoare de liniște, a fost tăiată din trupul unitar și indivizibil al
Bisericii pe la mijlocul sec. al V-lea d.H., când au adoptat înfricoșătoarea
erezie a monofizitismului, respingând deciziile Sfântului Sinod Ecumenic al
IV-lea de la Calcedon (451), care a condamnat monofizitismul, a excomunicat pe
cei care l-au inspirat și a definit dogma ortodoxă despre cele două firi ale
lui Hristos. Monofizitismul, în opoziție cu nestorianismul, care neagă firea
dumnezeiască a lui Hristos, a ajuns la negarea în esență a firii Lui omenești.
Patriarhul Dioscor al Alexandriei
a adoptat credința rea a lui Eutihie, susținând că firea dumnezeiască a lui
Hristos absorbit pe cea omenească, așa încât Hristos poartă numai o fire.
Desigur că aceasta are consecințe foarte serioase și distrugătoare pentru
mântuirea omului. Dacă Hristos nu a luat firea omenească și nu a unit-o
ipostatic cu firea Sa dumnezeiască, «fără amestecare, fără mutare, nedespărțit
și neîmpărțit», atunci nu este posibilă mântuirea omului, pentru că, după cum
accentuează Sfinții Părinți, «ceea ce nu a fost asumat [este] și netămăduit». Conform
cu definiția credinței de la Sinodul IV Ecumenic: «Urmând, așadar, Sfinților
Părinți, învățăm să mărturisim că Fiul și Domnul nostru Iisus Hristos este Unul
și Același în toate… în două firi… nefiind nicidecum desființată diferența
firilor pentru unire, ci fiind salvată mai degrabă proprietatea fiecărei firi…».
Drept consecință, afirmația PF Patriarh Teodor că așa-zicând «Bisericile
noastre sunt o Biserică, cu Capul Iisus Hristos» este dincolo de orice
învățătură greșită pentru că anulează în practică deciziile Sinodului IV, dar
și ale Sinoadelor Ecumenice următoare.
Pentru mai bine de 16 secole, în
ciuda eforturilor Bisericii noastre să readucă pe monofiziți la Ortodoxie, ei
persistă să rămână, din păcate, tăiați de ea, considerând că noi suntem
«eretici». În ciuda întâlnirilor și dialogurilor teologice din ultimii ani, adunarea
coptă rămâne nepocăită și neclintită în credințele ei rele. Aceasta
demonstrează foarte clar, între altele și din declarațiile Patriarhului copt
Șenuda III la Conferința a II-a a Comisiei mixte de la Anba Bishoy din Nitria,
la 20 iunie 1989: «Credem că Domnul Dumnezeu și Mântuitorul Iisus Hristos… a
unit dumnezeirea Lui cu omenitatea Lui neamestecat, fără mutare și neîmpărțit
și nu vorbim de două firi după unitatea aceasta tainică a Domnului nostru… ci
vorbim despre acea fire una, ceea ce înseamnă, după înțelegerea noastră, firea
Cuvântului întrupat» (revista Επίσκεψις. nr. 422, 1-7-1989, p. 9-10). Același
Șenuda III, în fața Comisiei Inter-creștine de odinioară de la Chambesy, a
declarat: «Cât privește Sinoadele Ecumenice, acceptăm pe primele trei dintre
ele… Negăm Sinodul de la Calcedon… Pot să spun complet deschis că toate
Bisericile Orientale nu pot să accepte Sinodul de la Calcedon… Aveți șapte
Sinoade Ecumenice. Dacă vă lipsește unul, nu aveți de pierdut multe
lucruri»(Mitr. Hrisostom Constantinidu de Mironos. Dialog…, în revista
«Θεολογία», Atena, 1980 vol. 51, p. 229)» (pagina de net Κατάνυξη)!
Ne întrebăm, PF Patriarh
Teodor, care trăiește de aproape comunitatea coptă, nu a studiat învățătura
dogmatică a Bisericii noastre și deciziile Sinoadelor Ecumenice? Oare nu a avut obligația, având în vedere
blestemele înfricoșătoare de la hirotonia lui, dar și calitatea sa de Patriarh,
să cheme pe «patriarhul» copt eretic să abandoneze rătăcirea lui și să se
înroleze în sânul Bisericii? Dacă el crede că «Bisericile noastre sunt o
Biserică, cu Capul Iisus Hristos», atunci de ce nu trece la Potirul comun și nu
cedează locul său unui tron patriarhal de Alexandria?
Totuși PF Teodor nu s-a mulțumit
doar cu cele ce le-a proclamat în mod greșit la întâlnirea de mai sus. A
trecut, din nefericire, și la altă declarație, chiar mai rea. După cum am fost
informați de pe internet, în ziua marii sărbători de Nașterea Domnului, în
biserica Sf. Nicolae din comunitatea grecească de la Cairo, a declarat oficial
că «Și în sfintele geamii este slujit Dumnezeu din Coran»! (v. pagina de
internet Κατάνυξις, unde există și video respectiv). Vine să ne amintească
declarațiile predecesorului său, Preafericitul Partenie, care considera că
Mahomed este «profet adevărat al unuia Dumnezeu» și Coranul este «sacru (ιερό)».
Poate să ne spună sincer, există o relație între Allah idolatru și Dumnezeu cel
treimic descoperit prin Hristos?
Poate fi identificată pe
«dumnezeul» cel însetat de sânge al Islamului cu Dumnezeul dragostei din
Evanghelie? Este posibil să fie considerat Coranul, care batjocorește pe
Hristos drept un «noroi» și pe Dumnezeul cel treimic drept «inexistent», cartea
prin excelență a urii și a dezastrului, drept text insuflat de Dumnezeu din
descoperirea și slujirea adevăratului Dumnezeu? Nu a citit niciodată cuvântul
insuflat al Scripturii că «mântuirea nu stă în nimeni altcineva; căci nici nu
este alt nume sub cer dat oamenilor prin care trebuie să ne mântuim» (Fapte 4:12).
Există descoperire dumnezeiască în afara lui Hristos? Numai groaza, decepția și
neliniștea poate să ne provoace astfel de declarații inacceptabile!
Încheind comentariul nostru,
accentuăm încă o dată robia catastrofală a multor persoane bisericești de frunte
(Patriarhi, Arhiepiscopi, Episcopi, Profesori de tologie șamd) în declinul ecumenist
care îi va conduce, fără îndoială, dacă nu se pocăiesc, cu precizie matematică,
la pierzanie veșnică. Ne întrebăm: Nu s-a găsit nici un conducător bisericesc să-l
mustre public? Oare Sfinții noștri Părinți au apelat la diplomații și iconomii pe
teme de credință ca să împace cele de neîmpăcat sau nu cumva s-au luptat cu consecvență
și statornicie, până la moarte, pentru mărturisirea de credință? Oare s-au silit
să fie consecvenți și cu Ortodoxia, dar, în același timp, să «se aibă bine» și cu
ereticii?
Conducătorii de astăzi, care cred
că pot să «joace la două capete», nu se gândesc la marea sminteală pe care o provoacă
în Biserică? Să sperăm că acest comunicat smerit al nostru va ajuta pe iubitul de
altfel și foarte cumsecade PF Patriarh Teodor să combată cele pe care le-a spus
și le-a făcut nepotrivit și neortodox până astăzi.
Conexiunile dintre promovarea ecumenismului și schismaticii din Ucraina reprezintă o latură importantă a politicii bisericești duse de Constantinopol. Dincolo de aspectele etnofiletiste, este promovată, de fapt, o agendă mai amplă, de mondializare. Acest lucru este dovedit de implicarea masivă a oficialilor americani în procesul de recunoaștere a „autocefaliei” ucrainene, care nu au un interes vizibil în această ecuație, nefiind nici greci, nici ruși.
Rămâne de văzut dacă situația bisericească din Ucraina este un vârf de lance sau doar se înscrie în mișcarea mai largă ecumenică de până acum. Oricum ar fi, erodarea conștiinței ortodoxe prin diferite slujbe în comun nu este nicidecum de bun augur.
Păstrarea dreptei credințe nu ține doar de observarea corectitudinii dogmatice, ci și de modul cum este trăită și apărată dreapta credință. Sf. Grigorie Teologul este unul din Părinții care a criticat „teologia la piață” în prima din cele cinci Cuvântări ale sale teologice. Pentru că vorbirea despre dogme nu se face oricum.
Din păcate, scriu ca unul care optez pentru o anumită viziune în ce privește întreruperea pomenirii, în contrast cu alte direcții, fără să insist aici asupra diferențelor punctuale. Ele provin atât din modul cum este interpretată comuniunea în Biserică, dar și din concepția cu privire la venirea iminentă a lui Antihrist, care induce o panică și ar justifica izolarea și pregătirea pentru retragerea din societate. Totuși dincolo de aceste diferențe, viața duhovnicească ar trebui să fie aceeași pentru toți, cu aceleași criterii în ce privește lupta cu patimile.
Un comentariu recent, în care se afirma: „Luam aminte la noi insine dar cand credinta e primejduita si este, trebuie sa marturisim, nu sa asteptam sa ne treaca mania. Ma iertati dar uite unde s-a ajuns cu atata tacere” m-a determinat să abordez mai detaliat acest aspect, adică latura duhovnicească a păzirii dogmelor. Este benefică această abordare din comentariu? Putem fi apărători ai Ortodoxiei neglijând patimile noastre (mânia)?
Totul pornește de la delimitarea credinței de morală, care este una artificială și greșită. Adevărul nu încape decât în inimi smerite, nu este o ideologie rațională. Tocmai de la starea morală decăzută pornește apostazia. Pe de altă parte, dorim și căutăm restabilirea dogmelor ortodoxe pentru a fi de folos spre mântuirea noastră și a altora, nu ca o ceartă de cuvinte. Altfel spus, nu putem rupe apărarea credinței de lupta cu patimile.
Mulți mă acuză sau mă văd ca și cum aș fi inofensiv pentru ecumeniști și chiar că îi favorizez, în ciuda faptului că am întrerupt pomenirea. De ce? Probabil pentru că nu reacționez în același mod obstinent, nedocumentat, recalcitrant și agresiv. Sunt liniștit în privința Bisericii, Ortodoxia nu s-a pierdut încă. Mă doare că ierarhia superioară trădează adevărul și majoritatea credincioșilor se complac, deși văd această primejdie foarte mare. Dar, pentru că nu-i consider lepădați pe ierarhi, pentru că încă mai cred în ei, pentru că încă mai consider lucrătoare Biserica în ciuda lepădărilor îngrozitoare (din Creta și în problema ucraineană), Dumnezeu este încă prezent în Taine, din cauza acestei poziții, sunt văzut ca fiind necombativ, ineficient, chiar cripto sau neo-ecumenist. Nu contează că doresc și îndemn la reacții și păstrarea credinței, că vreau să existe un protest sănătos în rândul credincioșilor și mai ales al clericilor, nu e suficient. Ar trebui să mă dezic, să-i consider căzuți și întinați pe ierarhi și contaminați pe cei care-i pomenesc.
Pe lângă faptul că obligativitatea întreruperii pomenirii nu este fundamentată patristic, mai intervine și o atitudine de dispreț și nerăbdare, de condamnare și judecată fără scrupule. Doar pt că așa ar simți cineva. Și este evident că această simțire este pătimașă, dar nu contează. Chiar când sunt aduse argumente teologice că e greșită această direcție, nu este abandonată. Este ridicată la rang de virtute pentru că, chipurile, trebuie să ne apărăm credința, chiar dacă nu o cunoaștem bine.
Cum aș putea accepta și promova această necinste sufletească și lipsă de verticalitate? Ar fi suficient să observ patimile de la mijloc și mi-ar fi de ajuns pentru ca să nu accept această linie, care are nuanțe schismatice și extremiste. De aceea cred că cei mai mulți sunt oripilați de nepomenitori doar când văd unele manifestări ale lor. Nu e nevoie de cunoștințe teologice.
Mai mult, mă întreb dacă nu cumva această deraiere spre extremă nu este cultivată în mod interesat, pentru a anihila o opoziție sănătoasă și viabilă. Dar cel mai probabil aceste patimi sunt sincere și inerente. Nu e cazul să înmulțim bănuielile și suspiciunile; nu ar folosi la nimic. Dar ar trebui ca orice creștin să renunțe la aceste concepții neortodoxe și vădit neduhovnicești.
Este la îndemâna oricărui credincios simplu să lupte cu patimile sale. Dacă nu face nici cele mai de bază lucruri, cum se poate erija în mărturisitor al credinței? Mai mult folos ar aduce Bisericii dacă s-ar înfrâna pe sine. Este arhicunoscut faptul că există două extreme: ecumenismul și zelotismul; să ne ferim de amândouă și să avem încredere în Hristos că poate face mai mult cu rugăciunea decât cu nervii noștri.
Din patimi nu poate ieși nimic bun, ci numai îndărătnicie și mândrie păgubitoare. De data aceasta, a ieșit teoria părtășiei la erezia episcopului prin comuniunea sau pomenirea lui. Tainele sunt văzute ca fiind valide în cel mai bun caz, dar spre paguba celui ce le primește pentru conștiința preotului, nu a credinciosului însuși. Cu alte cuvinte, Biserica ar fi ajuns un vehicul prin care sunt împrăștiate erezia și osânda. Nu intru aici în argumente, ci doar subliniez absurditatea evidentă a concepției. Nu poate fi combinat răul cu binele din principiu în Biserică, ci doar din neputințele omenești. Toată această viziune nu vine decât din ura și înverșunarea față de arhierei; este vădit acest lucru din faptul că nu există argumente patristice convingătoare.
Pe de altă parte, înțeleg neputințele omenești și ar fi absurd să pretindem nepătimirea de la cei care apără credința. Doar comoditatea poate spune că numai cei plini de har și de Duh trebuie să apere Ortodoxia. Dar măcar direcția să fie corectă, măcar să nu fie înghițită cămila (patimi grosiere) și strecurat țânțarul (vânate expresiile mărunte). Măcar să existe cumpătarea de a cerceta serios și imparțial scrierile Sfinților Părinți. Altfel, nu putem pretinde să fim crezuți de cei îndoielnici când văd la noi nestatornicie și tulburare vădită și lipsă de documentare serioasă.
Hai, există neîncredere în teologii moderni care aduc tot felul de argumente contorsionate. Nu este în stare oricine să descoasă încâlcelile teologiei raționale, dar reacția cu nervi și ieșiri necontrolate nu face cinste, ci îi pune în lumină bună tot pe ecumeniștii de birou ca fiind mult mai credibili.
Să luptăm cu armele luminii, ale răbdării și ale cunoașterii duhovnicești!
Un protest pașnic și cumpătat, în ciuda zeflemelilor din partea „pomenitorilor” și preoților vânduți sufletește, este mai de preț și mai eficient decât orice altă reacție virulentă. Duhul de unitate în credință ar răsturna, zic eu, fățărnicia ecumenistă din Biserică. Dar deocamdată nu ne putem lăuda decât cu duhul de dezbinare și încrâncenare oarbă. Dumnezeu să scoată lucrători buni, mici și puternici în smerenie și modestie, la secerișul Său!
Nu mi-am calculat ca o critică la adresa nepomenitorilor aceste cuvinte, ci ca un îndemn la cumpătare și ca o mâhnire că există duh de dezbinare. Ar fi multe detalii de adăugat, dar cred că sunt suficiente acestea și sper să existe contribuții în practică spre o direcție sănătoasă.
„Să ne nevoim întru pocăinţă şi întru mărturisire să petreacem totdeauna şi să avem în mintea noastră iarăși trei porunci: cum va să cearce Dumnezeu credinţa dreaptă dela suflet; şi din limbă adevărul; şi curăţia trupului.” (Cuvântul Ierom. Anastasie pentru zidirea Sfintei Monastiri Pângărați)
Dintotdeauna dreapta
credință a fost un punct esențial la care au ținut Părinții Bisericii, alături
de lupta cu patimile. Ea a fost integrată firesc în trăirea creștină. De la
apostoli până la ultimul credincios, păzirea corectă a dogmelor a constituit un
interes deosebit, primordial.
Un punct deosebit al credinței noastre este învățătura despre Biserică. Aceasta este atacată îndeosebi în ultimul timp de mișcarea ecumenică, ce-și propune o unire soră cu diluarea a tuturor creștinilor și chiar a religiilor de pe pământ. Lucrarea aceasta durează de mai bine de un secol, cel puțin din anul 1902, dar chiar și mai devreme, din veacul al XIX-lea. În sânul Bisericii Ortodoxe ea a adus multe prejudicii, printre care cel mai important este împărțirea în jurul calendarului îndreptat sau iulian. Iar recent, în 2016, această direcție greșită și pierzătoare s-a dorit a fi legalizată prin deciziile sinodale luate în Creta.
Pregătit mai bine de 50 de ani, acest Sinod nu a reușit să strângă laolaltă toate Bisericile Locale, dar nici măcar un consens cu privire la deciziile adoptate. Aceasta s-a petrecut din cauza inovațiilor care s-au dorit a fi introduse, care au provocat multe dispute și neînțelegeri.
Cartea Ortodoxia rănită sinodal. O analiză a
deciziilor luate în Creta cuprinde o analiză teologică documentată a
textelor semnate acolo, inclusiv a pregătirilor premergătoare, a reacțiilor
ulterioare și a mizelor puse în joc. Este o încercare de a pune în discuție
controversele lăsate fără rezolvare oficială, dar cu implicații nefaste asupra
situației Bisericii.
Deși este importantă problematica întreruperii pomenirii și unul dintre cele mai eficiente mijloace de a contracara apostazia spre care suntem împinși, acest subiect nu l-am abordat decât marginal. Consider că principala temă de dezbatere trebuie să fie discutarea deciziilor cretane, lucru care ar aduce limpezirea apelor tulburi din Biserică. Deocamdată capii bisericești evită o cercetare onestă, încercând să introducă tâlhărește în patrimoniul ortodox hotărârile semnate. Dacă orice Sinod ar trebui să aducă lumină și să fie promovat ca normativ, acesta din Creta este impus doar cu numele, fără clarificări, mai mult cu rușine. Tocmai din cauza caracterului său trădător.
Mulțumiri multe mă simt dator să aduc tuturor celor care au contribuit într-un fel sau altul la realizarea formei finale a materialului tipărit, îndeosebi Editurii Astradrom, care a binevoit să sprijine această mărturisire de credință, dar și tuturor Părinților care m-au inspirat și ajutat.
La urma urmelor, cred că întrebarea cea mai simplă care poate fi pusă este: „Ce bun a adus Sinodul din Creta?”. Răspunsul vine de la sine: nici unul, deși orice Sinod are menirea să aducă lumină și decizii clare. Iar lucrurile care nu zidesc ar trebui să le ținem departe de sufletul, conștiința și credința noastră.
De asemenea, mulțumiri Librăriei „Mihai Eminescu” din București, de unde poate fi achiziționată:
Motto: „Daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, dar aţi lăsat părţile mai grele ale legii: judecata, mila şi credinţa; pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi! Călăuze oarbe, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!” (Mt. 23: 23-24)
Cuvintele de mai sus sunt la fel de valabile pentru zilele noastre pe cât au fost și în vremea când le-a rostit Însuși Mântuitorul. Ele nu exprimă decât durerea și mustrarea la adresa celor care se mulțumesc cu ritualuri ieftine și nesocotesc cele mai de căpătâi porunci ale lui Dumnezeu. „Duhul este cel ce dă viață; trupul nu folosește la nimic” (In. 6:63). Cât de ușor ne limităm la forme goale și renunțăm la gesturile simple și încărcate de duh! Dar întrebarea se pune: Hristos S-a întrupat, a pătimit și a înviat pentru sănătatea și bună-starea noastră sau pentru ceva mai bun și mai de trebuință, pentru inimile și viața veșnică a oamenilor, pentru noi?
Care este esența ritualurilor ortodoxe
Însă în primul rând ecumeniștii de astăzi convinși, dar și cei care doar acceptă Sinodul din Creta, țin mai ales și îndeamnă și pe alții să prețuiască mai mult rânduielile exterioare decuplate de la puterea sfințitoare a credinței curate. Chiar se laudă că nu au lepădat credința pentru că săvârșesc Liturghia și tot ritualul neschimbate. Dar oare nu au citit niciodată Evanghelia? Nici măcar la slujbe? Este atât de greu să pună puțină inimă și sinceritate în rânduiala exterioară a vieții liturgice?
Este adevărat, trebuie să recunosc că cel mai greu
lucru din lumea aceasta este să punem credință în faptele noastre. Este cel mai
ușor să împlinim îndatoririle noastre față de bunul Dumnezeu fără credință,
fără tragere de inimă, fără conștiință. Este cumplit de anevoios să luptăm cu
noi înșine, să nu ne amăgim. Este știința științelor și arta artelor, după cum
definesc Sfinții Părinți această lucrare, după cum și măiestria duhurilor rele este
să deraieze calea oamenilor de pe drumul cel drept și sănătos, să presare
neghină care să înăbușe și să facă neroditoare strădaniile cele bune.
Pentru a nu fi prinși în cursele celui rău este
nevoie să cercetăm Scripturile, să căutăm pe Dumnezeu, să batem la porțile
inimii noastre și să cerem mila lui Hristos. Nu se poate să le evităm fără o
pregătire pe măsură, fără o strădanie potrivită. Nu este posibil să ne mântuim
fără să cunoaștem tradiția curată lăsată de Mântuitorul prin apostoli
Bisericii. Desigur că nu e nevoie să cunoască toți toate amănuntele, să fie
experți. Totuși nu putem avea pretenții de mântuire când înghițim cămila și
strecurăm țânțarul, când păstrăm unele aspecte exterioare și formale, dar
neglijăm esența poruncilor lui Dumnezeu: credința dreaptă, sănătoasă, plină de
evlavie conștientă.
Sf. Teofan Zăvorâtul înfățișează elocvent
simplitatea credinței: „Ați cunoscut din experiență puterea mântuitoare a
întregii chivernisiri din Biserica lui Dumnezeu, în toate amănuntele ei, până
la tămâia din cădelniță și la simpla ofrandă adusă la biserică. Iar dacă toate
acestea sunt născociri – așa cum spun ei – atunci sunt născociri mântuitoare. […] Evanghelia nu vor să o înțeleagă altfel decât în
măsura în care o găsesc asemănătoare cu propriile lor considerații. Care este
sfârșitul? Sfârșitul lor este respingerea totală a creștinismului și, ca
urmare, pierzarea. […] În Sfânta Biserică a
lui Dumnezeu nu este posibilă o asemenea șovăială și oscilare a ideilor și
speculațiilor deșarte. Aici norma mântuitoare este stabilită odată pentru
totdeauna în Sfântul Crez, fiind transmisă încă de la apostoli și cuprinsă de
Sfânta Biserică Ortodoxă”[1].
Cine sunt cei care schimbă tradiția tocmai în
miezul ei dacă nu ierarhia ce a aderat la deciziile Sinodului din Creta? Cine
se dezice de Biserică: cei care mustră pe arhierei chiar și prin întreruperea
pomenirii sau tocmai cei ce au adoptat ecumenismul? Care este criteriul ce
trebuie urmat: tradiția apostolilor sau bunul plac al ierarhiei, care se vrea
impus prin Sinod?
Elementele ecumenismului actual
Pentru a fi mai explicit și a aduce argumente
concrete despre trădarea subtilă, dar uriașă, ar trebui să înțelegem ce este
ecumenismul în forma lui actuală. El este descris chiar de un promotor al său
în aceste cuvinte: „Ortodocșii ecumeniști și cei anti-ecumeniști pleacă ambii
din același principiu ecleziologic fundamental, exprimat succint într-o
declarație anti-ecumenică a Sfintei Chinotite a Muntelui Athos în aprilie 1980:
«Noi credem că sfânta noastră Biserică Ortodoxă este Biserica cea una, sfântă,
sobornicească și apostolică a lui Hristos, care deține deplinătatea harului și
adevărului”. Dar ortodocșii pro-ecumeniști și cei anti-ecumeniști trag
concluzii radical diferite din acest principiu unic. Ecumeniștii ortodocși,
precum Pr. Serghie Bulgakov (1871-1944) și Pr. George Florovski (1893-1979),
concentrându-se pe noțiunea că Biserica Ortodoxă deține deplinătatea adevărului și a harului, concluzionează că celelalte
biserici creștine dețin, de asemenea,
harul și adevărul, chiar dacă nu în deplinătatea lor. […] Asta nu înseamnă că toate comunitățile creștine
sunt egale în materie de credință și doctrină, de vreme ce ecumeniștii
ortodocși sunt de acord cu anti-ecumeniștii că Biserica Ortodoxă singură deține deplinătatea credinței creștine și este adevărata Biserică văzută a lui Hristos”[2].
Așadar până și ecumeniștii recunosc diferențele acestea, care au fost speculate
în formulele finale ale documentelor sinodale din Creta. Ei nu neagă faptul că
Biserica Ortodoxă ar fi Biserica cea una a lui Hristos, ci se folosesc de
formule sofisticate și sofiste pentru a afirma faptul că celelalte culte ar fi
și ele părtașe la trupul lui Hristos. Iarăși, nu neagă diferențele și
inegalitatea dintre confesiunile creștine, dar afirmă că toate acelea formează
în mod nevăzut Biserica apostolică. Pe când adevărul este că Sinoadele au
puterea să scoată din trupul Bisericii pe eretici, ea este un organism viu și
alege singură pe cine să primească și pe cine nu, sub insuflarea Duhului Sfânt;
nu pot eterodocșii să facă parte din ea împotriva voinței ei. Istoria
bisericească tocmai acest lucru îl arată, că Biserica și-a păstrat unitatea și
integritatea prin excluderea din sânul ei și condamnarea ereticilor. Acum
teoriile ecumeniste reprezintă tocmai o răsturnare a rânduielilor Sfintelor
Sinoade și rânduieli bisericești.
Pentru a ne face o imagine completă asupra
liniilor de forță ecumeniste, adaug succint și alte câteva idei de bază din
articolul citat mai sus. Pe lângă distincția dintre unicitatea și deplinătatea
Ortodoxiei ca Biserică a lui Hristos, din care rezultă posibilitatea și
oportunitatea stabilirii unui dialog între Ortodoxie și eretici, autorul
insistă pe încă alte două principii. Nu admite absența harului mântuitor în cadrul formațiunilor eterodoxe, și
nici negarea denumirii lor ca biserici.
Cele două aspecte din urmă reclamă unele detalieri,
dar totuși sunt clare din punct de vedere doctrinar. Oricât ar încerca să
contrazică dictonul Sf. Ciprian al Cartaginei „extra ecclesiam, nulla salum” (în afara Bisericii nu există
mântuire), el reprezintă chintesența cugetului Bisericii dintotdeauna. Dumnezeu
lucrează și în afara Bisericii, dar nu putem concluziona de aici că harul lui Hristos
este prin definiție prezent în afara granițelor bisericești canonice. Iar faptul
că a fost respinsă propunerea preotului Vsevolod Chaplin: „comunități care se
numesc pe ele însele creștine” în loc de «denumirea istorică a celorlalte biserici
și confesiuni creștine» dovedește că acesta este un punct pe care ecumeniștii
nu-l cedează, anume ca ereticii să fie considerați biserici. De aceea a existat
o așa de mare împotrivire la scoaterea termenului de „biserică” din text cu
referire la neortodocși.
Din toate acestea rezultă un program bine conturat
și care urmează să fie implementat pas cu pas. Dialogul și relațiile cu
ereticii trebuie să devină o normalitate mai întâi în rândul ierarhilor, profesorilor
de teologie și preoților, apoi și la nivelul credincioșilor simpli. Trebuie ca
ortodocșii să fie obișnuiți cu ideea că și cei din afara Bisericii au parte de
harul lui Hristos și sunt frați vitregi ai noștri pe care trebuie să-i iubim și
să-i acceptăm în numele unei iubiri fără granițe. Cu alte cuvinte, este atacată
sistematic îndărătnicia „pravoslavnică” (inventând etichete persiflante precum
„ecumenoclaști”) pentru a fi înlăturată puritatea credinței, pentru a se ajunge
la un amestec dizolvant cu toți apostații. Și, din păcate, mulți dintre
ortodocșii chiar practicanți cad în plasa aceasta, ignoră pericolul
înfricoșător de a avea „deschidere” nepermisă față de erezii.
Ecumenismul ratificat prin documentele din Creta
Pentru a arăta prezența acestei teorii ecumeniste
în rândurile documentului 6 din Creta, prezint aici câteva pasaje din care se
desprind chiar ideile mișcării ecumenice:
1. Art. 1: «Biserica Ortodoxă, fiind Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolească, crede cu tărie, în conștiința ei de sine eclezială profundă, că ocupă un loc principal în chestiunea promovării unității creștine în lumea contemporană.»
Această frază exprimă convingerea implicării în
fruntea mișcării ecumenice pe baza faptului că Biserica noastră este în mod
deplin Biserica cea una, pe când ceilalți ar fi nedeplini. Conștiința de sine
reprezintă o viziune dogmatică, nu doar instituțională despre Biserică. Și nu
este o convingere dogmatică misionară sau despre rolul în societate, ci una
eclezială, adică ce privește definiția Bisericii în esența ei. Așadar, din
convingere dogmatică, acest pasaj declară că Ortodoxia conlucrează cu celelalte
culte creștine pentru a reface unitatea bisericească. Această afirmație este în
contradicție flagrantă cu istoria dintotdeauna, de care am pomenit. Tocmai că
unitatea Bisericii a fost păstrată prin excluderea ereticilor care atentează la
ea. A-i considera acum în interior și că există o dezbinare și că trebuie
conlucrat cu ei pentru a ajunge, chipurile, la unitate, aceasta înseamnă tocmai
negarea dreptății și păcii dumnezeiești păstrată cu sacrificii până acum.
Dar există o rătăcire printre ortodocșii de astăzi
care nu vor să vadă adevăratul sens al articolului discutat. Dau drept exemplu
pe Arhim. Tihon, starețul atonit al Mănăstirii Stavronichita. Acesta a fost
prezent la Sinodul din Creta (Colimbari) și a făcut chiar și o descriere a celor petrecute acolo. Dar a mai scris și un text elogios,
intitulat Sfântul și Marele Sinod prin textele
deciziilor lui, în care
prezintă hotărârile luate ca și cum ar fi ortodoxe. Deși la final există
indicația că va urma o continuare, se pare că nu s-a întâmplat acest lucru.
După cum mi-au indicat monahii de la chilia Panaguda, articolul acesta
„demonstrează” că nu a fost atinsă învățătura ortodoxă. El se aseamănă cu
broșura lansată de Patriarhia Română, care prezintă o viziune ortodoxă, dar
care nu se regăsește în documentele cretane, de fapt.
Așadar Arhim. Tihon afirmă, la un moment dat,
comentând art. 1: „Biserica Ortodoxă crede cu tărie și deține în cea mai adâncă
parte a conștiinței ei, prin trăirea experimentală a harului Preasfântului Duh,
că este una și singură prin faptul că este trupul Domnului și Dumnezeului
nostru Iisus Hristos, Care S-a întrupat, care se prelungește în veci”. Așadar
se poate observa că este vorba de o citire incorectă a textului sinodal. Acolo
nu se afirmă că Biserica ar crede că ea este Biserica cea una, ci că deține un
loc principal în promovarea unității „ecumenice”. Este cel puțin ciudată
această orbire și neputință de a citi textul sinodal în toată splendoarea lui.
Probabil că, dintr-o panică dureroasă a trădării, nu poate accepta acest lucru
dezastruos. Totuși atitudinea de a băga capul în nisip, care nu este doar a
Arhim. Tihon, nu este una folositoare, ci extrem de păgubitoare.
2. Art. 18: «Biserica Ortodoxă, fidelă ecleziologiei sale, identității structurii sale interne și învăţăturii Bisericii primare a celor șapte Sinoade, în timp ce participă la Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB), nu acceptă nicidecum ideea egalității confesiunilor și nu poate primi nicidecum unitatea Bisericii ca pe o oarecare adaptare interconfesională (s.n.). În acest spirit, unitatea căutată în cadrul CMB nu poate fi doar produsul acordurilor teologice, ci și al unităţii de credinţă, păstrată și trăită în Biserica Ortodoxă în Taine.»
După cum s-a văzut în textul de mai înainte,
acestea sunt principii tipice pentru ecumeniștii ortodocși. Anume că recunosc o
inegalitate între confesiuni, dar că toate ar fi în măsuri diferite părți ale
Bisericii lui Hristos. Expresia: „nu poate primi
nicidecum unitatea Bisericii ca pe o oarecare adaptare interconfesională” nu se
referă la unitatea Bisericii Ortodoxe, ci a celei care îi cuprinde, de fapt, și
pe eretici. Chipurile, nu este acceptat un compromis interconfesional, o stare
de amalgam, care se regăsește în prezent, care tocmai că ar exprima dezbinarea
din sântul Bisericii una sancta, ci
se dorește o conlucrare pentru a se ajunge la o unitate bine stabilită. Cu alte
cuvinte, Biserica acum ar fi formată din confesiuni inegale, care sunt într-o
stare de diviziune și ea trebuie să ajungă la unitate nu prin compromisuri. Dar
această viziune este în esență contrară perspectivei ortodoxe.
Mai mult, ultima parte a paragrafului ne arată care ar fi
acea unitate fără compromis: „Unitatea căutată în cadrul CMB nu poate fi doar
produsul acordurilor teologice (adică prin compromisuri), ci și al
unităţii de credinţă” (ortodoxă). Însă cuvintele subliniate marchează tocmai un
compromis; dacă ar fi eliminate, s-ar ajunge la un cu totul alt înțeles. Așadar
CMB nu promovează un compromis vădit, ci unul prin acorduri și discuții, dar
care nu reprezintă strict adevărul de credință, ci un amestec între tradiția
autentică și acordurile teologice care au loc.
Dacă avem în vedere că IPS Teofan, spre exemplu, a citat acest articol 18 ca și cum ar fi ortodox, pentru a arăta că textele din Creta nu ar conține erori
dogmatică, tabloul trădării cred că este complet. Ierarhii noștri nici măcar
nu-și dau seama care este credința ortodoxă, nici nu știu ce au semnat, nici nu
vor să revizuiască, ci apără mai departe linia deraiată ecumenistă pe care
înscriu întreaga Biserică.
3. Art. 8: «În cadrul relațiilor sale cu restul lumii creștine, Biserica Ortodoxă nu se bazează doar pe puterile omenești ale celor care poartă dialogurile, ci se bizuie în primul rând pe protecţia Duhului Sfânt prin harul Domnului, Care S-a rugat “ca toţi să fie una” (In 17: 21).»
Prezența așa-zisă a harului și în rândul lumii neortodoxe
a fost bifată prin acest paragraf. Ideea care se desprinde din el este că harul
lui Dumnezeu ar lucra spre o dorită unitate între cu ereticii. Pe când Hristos S-a
rugat ca toți ortodocșii să fie una cu Dumnezeu și între ei, nu cu cei din
afara Bisericii. Tocmai că rugăciunea Mântuitorului nu-i are în vedere decât în
exclusivitate pe membrii bine-credincioși ai Bisericii.
4. Art. 6: «Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a celorlalte Biserici și Confesiuni creștine eterodoxe.»
Acest paragraf a fost cel mai dezbătut și nu merită repus
în discuție acum. Oricum, este limpede că ecumeniștii țin la el ca la o redută
câștigată, anume să-i considere biserici pe eretici și membri ai Bisericii lui Hristos.
Desigur că singură participarea la CMB este suficientă
pentru a parafa devierea de la ortodoxie, fără a mai lua în calcul detaliile
amintite. Dar acelea întăresc și vădesc greșelile.
Păstrarea smerită,
dar curată a predaniei ortodoxe
Au mai existat Sfinți care au împărtășit convingeri
eretice până la o vreme, cum ar fi Sf. Gherasim de la Iordan și Sf. Ioanichie
cel Mare, dar și-au revenit; conștiința, evlavia curată și căutarea lor sinceră
i-au adus la adevăr. Au existat și ierarhi care au semnat documente în care erau
strecurate expresii subtil eretice, cum ar fi Grigorie, tatăl Sf. Grigorie
Teologul, și Dianie, episcopul Cezareei Capadociei. Aceștia și-au retractat
semnătura când unii monahi, printre care și Sf. Vasile cel Mare, au rupt
comuniunea cu ei. Oare este atât de greu și pentru sinodalii români (ca să nu
mai zic și cei din alte Biserici Locale) să se dezică de aceste hotărâri
pierzătoare dacă ei au cuget ortodox? Repet, dacă au cuget ortodox.
Biserica nu este la discreția noastră, ca să putem noi
condamna pe episcopi și să punem ordine, dar nici străină de noi, încât să fim
indiferenți. Cine spune că lasă pe Hristos să aibă grijă de Biserica Lui, iar
el nu face nimic, ci acceptă totul ca și cum ar fi foarte bine, unul ca acesta
dovedește că el nu este al lui Hristos și că prin el nu lucrează Domnul spre
apărarea Bisericii Lui. Căci cum poate un mădular viu al trupului lui Hristos
să nu reacționeze în nici un fel când trupul este atacat. Doar dacă este
mădular mort sau bolnav.
Să fim treji, priveghind, atenți la deraierile care ni se
impun, pentru a nu sluji la domni străini! Măcar să fim ca cei șapte mii de pe
vremea Proorocului Ilie, care nu și-au plecat genunchiul lui Baal, pe care îi
știa doar Dumnezeu, dar prin care a dăinuit poporul ales de atunci!
[1] Sf. Teofan Zăvorâtul, Învățături și Scrisori despre viața creștină, p. 133-135.
Recent a avut loc un Seminar organizat de Patriarhia Ecumenică cu privire la personalitatea Părintelui Gheorghe Florovski, cu prilejul împlinirii a 40 de ani de la moartea sa. Însă evocarea care i-a fost făcută a stârnit unele reacții, cum ar fi cea a reprezentantului Mitropoliei de Pireu, pe care o redăm în traducere mai jos. Textul a apărut în grecește pe site-ul ΚΑΤΑΝΙΧΙ.GR. Inadvertențele semnalate în articol reclamă o abordare mai amplă a implementării ecumenismului în Ortodoxie, dar deocamdată ne mulțumim cu prezentarea aceasta punctuală.
Protoiereul Gheorghe Florovski a fost ecumenist sau ortodox? Patriarhul Bartolomeu trece sub tăcere adevărul
Protoiereu Anghelos Anghelakopulos
Preafericitul Protoiereu Gheorghe Florovski a fost la început adept al «mișcării ecumeni(st)ce» câtă vreme a fost membru fondator al Consiliului Mondial al «Bisericilor», adică al ereziilor, (CMB) în 1948. Dar a căutat mereu să fie valabile câteva condiții prealabile ale participării ortodocșilor la CMB. Cea mai de bază condiție a participării a fost declarațiile separate, textele separate ale ortodocșilor, pe care el însuși le-a semnat, spre diferențiere de textele comune ale vlăstarelor eretice protestante. Această tactică a fost aplicată 13 ani până în 1961, când ortodocșii au renunțat la această revendicare a lor, lucru care a condus la retragerea lui Florovski din «mișcarea ecumeni(st)că».
Pe locul său l-a moștenit cel mai vechi teolog laic la fel de ilustru, profesor al Facultății de Teologie al Universității din Atena, Nicolaos Nisiotis, dintre pionierii și demnitarii ecumenismului, care a formulat teze ecleziologice inacceptabile, revizuite patristic de profesorul mărturisitor Constantinos Muratidis, ca unul care a renegat adevărul că Biserica Ortodoxă este Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolică. Nisiotis critică provincialismul ecumenic al ortodocșilor și exclude printr-o întrebare identificarea Bisericii Ortodoxe cu Biserica cea una. Întreabă: «Nu ne gândim mereu și nu lucrăm ca și cum „Una Sancta” ar fi limitată la granițele propriei noastre Biserici sau Confesiuni? Dar experiența întâlnirii la reuniuni și congrese ne clatină această automulțumire»[1]. „Narcisismul” episcopului de Pergam a fost precedat de „automulțumirea” lui Nisiotis, care, după cum ne încredințează profesorul Muratidis, «cere să fugim să ne numim reciproc „schismatici” sau „eretici”, de vreme ce nu există „schismatici”, ci Biserici istorice, care, în împărțirea lor, prezintă o situație schismatică în interiorul Bisericii una nedespărțite»[2]!
De acolo mai
departe, Florovski a început să fie foarte reținut și critic față de „mișcarea
ecumeni(st)că” și cu această poziție critică a adormit[3].
Prin urmare, în viața lui Florovski există două faze. Una ca adept înflăcărat
al „mișcării ecumeni(st)ce” totuși cu unele condiții prealabile (1893-1961) și
una ca un critic sever al ei (1961- 1979). Expresia «surori siameze» a fost
spusă într-adevăr de el în prima perioadă a vieții lui ca să caracterizeze prin
acest termen vindecător inseparabilitatea dintre Răsărit și Apus, în referatul
său cu titlul: «Moștenirea și misiunea
teologiei ortodoxe»[4],
pe care l-a făcut în 1948 la recepția îndatoririlor sale la Seminarul Sfântului
Vladimir din New York[5].
Totuși ceea ce ne interesează este perioada a doua a vieții sale, în care și-a
reconsiderat toate tezele sale anterioare. Dovadă a acestei pocăințe a lui
Florovski este și textul său de mai jos.
Deci teologul
rus de frunte al sec. al XX-lea, Părintele Gheorghe Florovski, semnalează: «Ca
membru și preot al Bisericii Ortodoxe, cred că Biserica în care m-am botezat și
am crescut este Biserica, adevărata Biserică, singura Biserică adevărată. Și cred
aceasta pentru mai multe motive: „Pentru convingerea personală și pentru
încredințarea cea mai intimă a Sfântului Duh, Care suflă în Tainele Bisericii
și pentru cele prin care este posibil să cunosc din Sfânta Scriptură și din
tradiția catolică/sobornicească (ortodoxă) a Bisericii. Deci sunt îndatorat să consider toate celelalte «biserici»
creștine drept defectuoase și, în multe cazuri, pot să definesc aceste
defecte ale celorlalte «biserici» cu precizie absolută. Deci, de aceea, unirea creștinilor, pentru mine,
înseamnă tocmai întoarcerea mondială la
Ortodoxie. Nu am absolut nici o convingere confesională; convingerea mea aparține
exclusiv Ortodoxiei, Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolică, Una Sancta»[6].
Recent, între 1
și 3 septembrie 2019, a avut loc la Constantinopol o Conferință Teologică
Internațională cu tema: «Consemnarea teologică a protoiereului Gheorghe
Florovski», la care au participat
Patriarhul Bartolomeu, Mitropoliții Ioan de Pergam și Augustin al Germaniei,
Arhidiaconul Ioanis Chrisavghis ș.a.[7]
Patriarhul Bartolomeu,
în cuvântarea sa, ca să întărească opinia că Ortodoxia și papismul sunt
«Biserici surori», a rememorat pe pururea-pomenitul teolog ortodox pr. Gheorghe
Florovski, care denumește aceste două mari tradiții «surori siameze». Adică Patriarhul
a utilizat tactica obișnuită a ecumeniștilor de a nu privi obiectiv și complet
parcursul unei persoane, ci de a tăia și a-l broda după măsurile lor, după
interesul lor. Ne amintim și răstălmăcirea pe care o fac ecumeniștii în cele
spuse de Sf. Marcu Evghenicul. Pentru ca să îndreptățească dialogul neroditor
și interminabil cu papistașii și apelativul Papei drept «frate preasfânt-sanctitate»,
invocă poziția Sfântului Marcu înainte și după începutul Sinodului de la
Ferrara-Florența, unde Sf. Marcu a purces într-adevăr la dialog cu papistașii
și l-a numit pe Papa Eugeniu «sanctitate» ca să-i predispună și să-i prindă cu binele. Totuși, când a sesizat
intransigența și pretențiile arogante ale Papei și ale papistașilor, a
întrerupt dialogul și-i numea vădit eretici. Deci aceeași tactică urmează
Patriarhul Bartolomeu și cu Pr. Gheorghe Florovski.
Deci Florovski
consideră «toate celelalte „biserici” creștine
(papismul, protesantismul și monofizitismul) drept deficiente» și
mărturisește că «Una Sancta este Biserica una, sfântă, sobornicească și
apostolică, Ortodoxia». Măcar Patriarhul Bartolomeu și cei dimpreună cu el
să imite pe Pr. Gheorghe și să aibă o astfel de poziție mărturisitoare în mișcarea
ecumenis(st)că și în dialogurile inter-creștine la care participă!
Referința
Patriarhului Bartolomeu la Pseudo-Sinodul
din Creta și unilateral la punctul §1 al textului „Relațiile Bisericii
Ortodoxe cu restul lumii creștine», cu scopul de a arăta conștiința de sine a
Bisericii Ortodoxe poate să provoace doar un zâmbet, după cum este cunoscut
tuturor că Pseudo-Sinodul, în același text, a recunoscut eclezialitatea
(statutul de Biserică) ereziilor, a recunoscut ereziile drept biserici
echivalente și deopotrivă cu Biserica Ortodoxă, spunând că «Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a celorlalte Biserici și
Confesiuni eterodoxe care nu se găsesc în comuniune cu ea»[8].
Deci confruntăm
fragmentele controversate din cuvântarea Patriarhului Bartolomeu, în care s-a
referit cu emfază la prinosul Pr. Gheorghe Florovski în Mișcarea Ecumeni(st)că
ca să se vădească răstălmăcirea pe care o face.
„Credincioșia
Pr. Florovski față de «tradiția adevărului» ca prezență continuă a Sfântului
Duh în Biserică nu numai că nu l-a împiedicat să se ocupe cu Mișcarea
Ecumenică, ci l-a inspirat și a hrănit interesul și aportul său la ea. A participat
la dialogul inter-creștin, a avut un rol important la întemeierea și
dezvoltarea Consiliului Mondial al Bisericilor, a studiat lucrările teologilor
occidentali, a dezbătut cu ei, a făcut trimiteri fără ezitare la textele lor și
a promovat valoarea Părinților Bisericii pentru descoperirea și conștientizarea
moștenirii comune a creștinilor. După Florovski, toți creștinii «aparțin
într-un fel aceluiași mediu duhovnicesc». Nu e vorba despre «tradiții
paralele», ci despre o tradiție, care a fost înstrăinată și împărțită. Există o
«înrudire principială în trecutul comun», pe care trebuie să ne-o amintim
mereu. Pe lângă particularitățile lor, «Răsăritul și Apusul aparțin organic
împreună de unitatea creștinătății». Nu este posibil să fie înțelese în sine,
nu constituie «unități independente», nu sunt suficiente și de la sine
explicate. «Pe parcursul istoriei lor, au mai multe puncte de contact decât ciocniri
și conflicte. Cineva poate să le numească surori la nivel cultural. Și cutez să
spun că aceste surori au fost siameze».
Răsăritul și Apusul sunt părți ale unei singure lumi creștine, care, după
planul lui Dumnezeu, «nu trebuia să se fi scindat». «Tragedia împărțirii este
cea mai mare și mai critică problemă a istoriei creștine». Dacă este înțeles acest lucru, atunci există speranțe
fundamentale pentru restaurarea unității creștine. […]
Reprezintă nu o
anumită tradiție «aparte», ci tradiția de veacuri, tradiția Bisericii
nedespărțite». Când Florovski proclamă că «unirea creștinilor… înseamnă tocmai
întoarcerea mondială la Ortodoxie», înțelege întoarcerea la acea Biserică ce
întrupează credincioșia neclintită în tradiția comună a Bisericii nedespărțite.
Această conștiință
de sine a Ortodoxiei a evidențiat-o și Sfântul
și Marele Sinod din Creta. «Biserica Ortodoxă, fiind Biserica cea una,
sfântă, sobornicească și apostolică, crede cu tărie în conștiința ei de sine
bisericească profundă că ocupă un loc important pe subiectul promovării
unității creștine în lumea contemporană… Biserica Ortodoxă, care se roagă
neîncetat ‘pentru unirea tuturor’, cultivă mereu dialogul cu cei ce s-au despărțit
de ea, de aproape și de departe, a fost mai ales în fruntea căutării
contemporane a căilor și modurilor de restabilire a unității celor ce cred în Hristos,
a participat la Mișcarea Ecumenică de la apariția ei și a contribuit la
formarea și dezvoltarea ei pe mai departe».
Acesta a fost
duhul Patriarhiei Ecumenice în toată lunga ei participare la Mișcarea
Ecumenică, nu ca simplu asociat, ci ca unul dintre întemeietorii ei. Fără minimalism
teologic, abordăm Tradiția Ortodoxă în referința ei istorică față de restul
lumii creștine, cu convingerea comună cu Pr. Gheorghe Florovski că «toate
puterile tradiției ortodoxe pot să se arate și să fie tratate numai în mediul
unui contact statornic cu întreaga lume creștină». Credem că dialogurile
științifice teologice inter-creștine sunt întărite prin contribuția Facultăților
de Teologie și a rațiunii academice prin «dialogul vieții» în trăirea zilnică a
creștinilor, dar și prin comunicarea și întâlnirile conducătorilor Bisericilor
și Confesiunilor. Mai general, considerăm că Mișcarea Ecumenică a eliberat
puteri creatoare remarcabile în lumea creștină»[9].
Marele praznic al Sfinților Apostoli Petru și Pavel este pentru unii prilej de manifestări ecumeniste. Chiar dacă cei doi Apostoli s-au remarcat îndeosebi prin luptele duse pentru apărarea dreptei credințe, ei pot fi instrumentalizați și prezentați drept modele de unitate în diversitate. Așa se face că anul acesta Patriarhia Ecumenică a trimis o delegație în frunte cu Arhiepiscopul Iov de Telmessos la Vatican cu ocazia sărbătoririi Sf. Petru și Pavel. Declarațiile de unitate emise de cele două părți parcă ne luminează cu privire la originea pretențiilor papiste ale Constantinopolului, sursa multor conflicte ce par să schimbe fața Ortodoxiei în aceste vremuri.
Este uimitoare concordanța ce poate fi trasată între evenimentele din ultima vreme din Ucraina și acordurile semnate în cadrul mișcării ecumenice. Dacă până acum a fost semnat un document comun despre sinodalitate și primat în primul mileniu în 2016, suntem informați că urmează să fie redactat altul pe aceeași temă în al doilea mileniu de creștinism. Ciudat este faptul că primul document a fost emis imediat după Sinodul din Creta, care a dorit să accentueze latura sinodală a Bisericii, iar acum deja asistăm la promovarea celeilalte „componente”, anume primatul. Oare este întâmplătoare succesiunea aceasta de evenimente sau este un calendar impus din afara Bisericii Ortodoxe?
În textul citit anul acesta, Patriarhul Bartolomeu pornește de la portretizarea celor doi Sfinți Apostoli ca fiind o sinaxă/adunare și invitație la comuniune. În acest sens, sunt folosite cuvinte ale Sf. Grigorie Palama, în ciuda opoziției sale cunoscute față de catolici.
Cele două aspecte care ar uni pe catolici și ortodocși ar fi sinodalitatea și primatul.
Paradoxal, nu dreapta credință este pusă drept condiție pentru comuniunea euharistică, ci „participarea noastră comună la o adunare euharistică presupune ca noi să progresăm împreună pe aceeași cale. De fapt, mersul împreună (synodos) este o altă imagine a Bisericii sau, mai degrabă, o altă definiție a Bisericii”. Mai mult, prin manevrarea termenilor, „dialogul iubirii” devine „dialogul adevărului”, dar evident că nu la nivel dogmatic, ci ca „restabilire a comuniunii dintre Bisericile noastre”.
Culmea declarațiilor părții ortodoxe o reprezintă prezentarea nevoii de primat în Biserică pentru că „sinodalitatea este interdependentă reciproc cu primatul”, după cum a fost subliniat în documentul de la Ravenna, 43. „Aceasta înseamnă că sinodalitatea trebuie gândită în contextul primatului, la fel cum primatul trebuie gândit în contextul sinodalității.” Mai mult, „reflectarea asupra primatului și sinodalității este extrem de importantă nu doar pentru restaurarea comuniunii dintre Bisericile noastre surori, ci și pentru stabilitatea Bisericilor noastre în parte”. Deja temelia Bisericii nu mai este credința dreaptă în Hristos, ci înțelegerea și ierarhia omenească. De fapt, pentru ortodocși, primatul a adus nu doar ruperea din 1054, ci și în prezent produce o sciziune cumplită, care numai stabilitate nu înseamnă.
Scrisoarea este presărată și cu exprimarea tristeții pentru imposibilitatea actuală de a fi în comuniune, cât și cu asigurări că vor fi depuse toate eforturile pentru „«venirea împreună» a Bisericilor noastre”.
De partea cealaltă, Papa pledează pentru ecologie, primirea migranților și integrarea lor și promovarea păcii la toate nivelurile.
Este afirmată din nou dorința de unitate din partea catolicilor, resimțită mai puternic de Papă după vizita din Bulgaria și România(!). Aceasta este văzută ca „respect față de identitățile specifice și coexistența armonioasă în forme legitime ale diversității”. De aceea, „scopul dialogului este comuniunea deplină în formele legitime ale diversității, nu o uniformizare monotonă, cu atât mai puțin o absorbire”.
Trebuie specificat că o astfel de unitate, cum este cea dorită în astfel de întruniri, este cu totul străină de duhul evanghelic și ortodox, care urmărește o curățire și înălțare a omului, nu să-l lase în stadiul său decăzut. Cu alte cuvinte, trebuie urmărită pacea de sus, nu pacea precum o dă lumea. Depășirea rănilor dintre ortodocși și catolici ar trebui să vină prin vindecarea lor, prin revenirea la dreapta credință, nu prin acomodarea până la nesimțire sentimentală unii cu alții și tocirea sensibilității dogmatice.
În orice caz, unitatea dorită de Hristos în Biserică nu arată așa:
Ca orice faptă binecuvântată, întreruperea pomenirii trebuie să aibă un rost precis și folositor, altfel se poate transforma într-o acțiune haotică sau schismatică, fără roade plăcute lui Dumnezeu. În situația de după Sinodul din Creta, mai toți care au întrerupt pomenirea ierarhului au invocat drept temei canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol (861) ca dovadă că nu au acționat incorect. Pe bună dreptate au făcut aceasta, însă faptele unora dovedesc că ei depășesc limitele acestui canon și, bineînțeles, normele bisericești. Chiar dacă situația este destul de complicată și greu de descâlcit, este nevoie de atenție și discernământ pentru a avea o poziție corectă față de această modalitate de reacție. Cercetarea Scripturilor și a scrierilor patristice este absolut necesară pentru a nu ne rătăci pe calea credinței.
Textul canonului 15 tradus din nou din grecește:
„Cele hotărâte în privința prezbiterilor (preoților), episcopilor şi mitropoliţilor cu mult mai mult se potrivesc pentru patriarhi. Așa încât, dacă vreun prezbiter, episcop sau mitropolit ar cuteza să se depărteze de comuniunea cu propriul său Patriarh şi nu ar pomeni numele lui, după cum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci, înainte de înfăţişarea sinodală şi de osândirea lui definitivă, ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acesta să fie cu totul străin de toată preoţia dacă numai se va reproșa că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unirea Bisericii. Cei ce se despart pe sine de comuniunea cu întâiul stătător pentru oarecare erezie sancționată de Sfintele Sinoade sau de Părinţi, fireşte de acela care propovăduieşte erezia public şi o învață cu capul descoperit învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu sunt pasibili de certare canonică dacă se îngrădesc pe ei de comuniunea cu numitul episcop înainte de o cercetare sinodală, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au sancționat episcopi, ci pseudo-episcopi şi pseudo-învăţători şi nu au rupt cu schismă unirea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări.”
În primul rând, de ce este utilizat canonul
acesta? Răspunsul este simplu: pentru că situația în care ne găsim se
circumscrie doar la acest canon, eventual și la 31 apostolic, care este
asemănător. Celelalte canoane, cum ar fi 65 apostolic, care interzice a ne ruga
în bisericile ereticilor, sau 46 apostolic, care condamnă pe cei care se roagă
împreună cu ereticii, sau altele asemănătoare nu se referă la ierarhii sau
preoții ecumeniști de astăzi. Din simplul motiv că acelea se aplică pentru
eretici condamnați, pe când ecumenismul și propovăduitorii lui nu au fost
osândiți.
Greșeala de a intra în comuniune cu ereticii
excomunicați constă în aceea că ar reprezenta o contestare a condamnării lor,
după comentariul Sf. Nicodim Aghioritul la canonul 10 apostolic: „…această
împreună împărtășire de rugăciune pe care o face cu cel afurisit, cunoscându-l
și știindu-l acest fel, privește spre necinstea și defăimarea celui ce l-a
despărțit și îl clevetește pe el ca și cum cu nedreptate l-a despărțit” (Pidalion). Cu alte cuvinte, comuniunea
cu ereticul condamnat echivalează cu negarea faptului că este eretic și că a
fost condamnat pe drept; practic este vorba de o recunoaștere a credinței
aceluia. Așadar nu putem vorbi de situația aceasta după Sinodul din Creta
pentru că nu există o condamnare.
Dimpotrivă, în mod paradoxal, semnatarii de la
Sinod și cei neparticipanți au rămas în comuniune. În mod normal, după orice
Sinod la care sunt luate hotărâri dogmatice, cum a fost cazul în Colimbari, se
impune ruperea comuniunii dintre cei ce susțin credința aprobată și cei care se
împotrivesc acesteia. Totuși nu s-a întâmplat lucrul acesta. Poate va spune
cineva că din vicleșug s-a făcut aceasta, pentru ca să fie trasă toată Biserica
în ecumenism. Nu pot contrazice o astfel de afirmație, dimpotrivă, o cred
foarte adevărată. În schimb, nu schimbă prea mult datele problemei pentru că au
mai fost situații de genul acesta, cum ar fi cea de pe timpul Sf. Maxim
Mărturisitorul și Sofronie al Ierusalimului, care s-au confruntat cu
monotelismul. În acea vreme, Roma era ortodoxă, dar avea comuniune cu
Constantinopol, Alexandria și Antiohia, care erau în erezie necondamnată. Doar
Sf. Papă Mucenic Martin a condamnat monotelismul sinodal, dar apoi, după
exilarea sa, urmașii Romei au continuat aceeași politică de a păstra dreapta
credință, dar având comuniune cu restul Patriarhiilor. Deci atât Sf. Sofronie a
fost în comuniune cu Patriarhii eretici, deși el lupta fățiș împotriva monotelismului,
cât și după condamnarea de la Sinodul de la Lateran (649) din vremea Sf. Martin
a existat comuniune între Patriarhii, unele fiind ortodoxe, iar altele eretice.
Revenind, astăzi suntem într-o situație la fel de
atipică, ereticii ecumeniști fiind în comuniune cu ortodocșii. Deci nu există o
separare. Ce înseamnă aceasta? Că ecumeniștii își afirmă convingerile, dar nu
până la capăt, până acolo încât să se rupă de ceilalți. Pe de altă parte, nu se
unesc cu eretici condamnați, catolici sau protestanți. Este exact situația descrisă în partea a doua a canonului 15, când un
episcop propovăduiește deschis o erezie în Biserică. Așadar cel care
întrerupe pomenirea unui astfel de episcop nu greșește, ci o face pentru a
izbăvi Biserica de dezbinarea produsă de deciziile controversate semnate în
Creta.
Însă apar alte probleme în interpretarea
canonului. Poate sau trebuie să fie întreruptă comuniunea cu toți cei aflați în
comuniune cu episcopul semnatar? Pare destul de evident că trebuie făcut lucrul
acesta cu toți cei care au semnat deciziile din Creta și cu cei care le susțin
„public și cu capul descoperit”. Dar intră în această categorie și cei care pur
și simplu sunt în comuniune cu ei, Biserici Locale, ierarhi sau cler inferior
sau chiar mireni, după cum insinuează
IPS Ierotheos Vlachos?
Există unii care afirmă că ecumeniștii nu mai sunt
în Biserică prin simplul fapt că susțin o erezie. Aceasta este o extremă
evidentă, care nu merită multă atenție, teoria căderii automate din har fiind fără
bază canonică și patristică și contestată de practica Sinoadelor Ecumenice care
au considerat depuși din treaptă pe eretici abia după decizia sinodală.
Însă mai există teoria că participarea la Liturghia săvârșită de ecumeniști sau de cei care îi pomenesc pe ecumeniști este spre osândă. Este de înțeles să fie spre osânda celor ce susțin o erezie, fiind un păcat opritor, dar de ce ar fi spre paguba celor drept credincioși care au comuniune cu ei? Unii susțin că se fac prin aceasta părtași la credința personală a slujitorului sau chiar a arhiereului pomenit. Însă această afirmație nu are nici un temei patristic.
Mărturia lui Teodor al Andidelor (în comentarea Sfintei Liturghii) că prin pomenirea episcopului „slujitorul este și el în comuniune cu credința acestui arhiereu pomenit” a fost interpretată în sensul că prin pomenirea ierarhului ne facem părtași la credința lui personală. Totuși textul nu afirmă acest lucru, ci că slujitorul este părtaș „și el”, adică împreună cu altcineva, la credința arhiereului. Cu cine poate să mai fie părtaș la acea credință? Este evident că e vorba de episcopul pomenit. Așadar, dacă și episcopul este părtaș la propria lui credință, despre ce credință poate fi vorba? Nu a lui personală, ci una străină, primită, pe care și-a însușit-o. Deci este vorba de credința pe care o reprezintă ierarhul pomenit, a Bisericii din care face parte. Dacă prin pomenire ne-am împropria credința aparte a slujitorului sau conslujitorilor, atunci s-ar impune o cercetare amănunțită cu cine slujim împreună, ceea ce ar fi absurd. Lucrurile nu stau astfel, ci slujbele se săvârșesc pe baza credinței Bisericii. Avem comuniune în credința comună primită de la apostoli, fiecare dând răspuns pe cont propriu și având folos din Liturghie (sau nu) în funcție de cât de corect o ține sau se abate de la ea. De altfel, în tâlcuirea Sfintei Liturghii a lui Teodor al Andidelor este explicat și motivul pentru care este pomenit episcopul, anume că slujitorul nu este „un învățător nou sau născocitor al simbolurilor slujite/oferite de el”. Deci pomenirea arată succesiunea apostolică, faptul că Tainele sunt săvârșite potrivit credinței și tradiției primite din episcop în episcop până la ultimul și nu este o invenție a cuiva.
Având în vedere acestea, se pune întrebarea: Care
este credința Bisericii la momentul acesta? Este cea semnată în Creta sau cea
ortodoxă? Absența și chiar respingerea Sinodului de către unele Biserici
Locale, care reprezintă peste 65% din masa credincioșilor, pe deasupra, ne
conduc la concluzia simplă că deciziile din Colimbari nu au fost înglobate în
Crezul Bisericii Ortodoxe. Mai degrabă adepții Sinodului sunt nevoiți să
accepte netemeinicia deciziilor lor. Faptul că deciziile nu au fost receptate
pan-ortodox și ei păstrează comuniunea cu ierarhii absenți este o dovadă că ei
se recunosc înfrânți (pe moment). Evident că fac eforturi mari de a impune
hotărârile, dar încă nu au reușit.
Pentru unii este frapantă această afirmație, drept
pentru care reacționează întrebându-se la ce mai este de folos întreruperea
pomenirii dacă nu s-a schimbat nimic? Răspuns: tocmai ca să nu se schimbe. Dar
este de remarcat că în această nedumerire se ascunde o gândire schismatică.
Dacă cineva a întrerupt pomenirea pentru că s-a schimbat ceva în Biserică,
atunci s-a desprins de ea ca de o erezie, s-a îngrădit pe sine de restul
credincioșilor. Aceasta înseamnă că nu au aplicat canonul 15, ci alte
dispoziții canonice, ceea ce ar fi greșit. Canonul 15 nu vorbește despre
îngrădirea de erezie, ci de îngrădirea față de comuniunea cu episcopul eretic.
Prin oprirea pomenirii nu ne delimităm de erezie, ci sancționăm, vădim greșeala
episcopului. Oricum nu suntem părtași la ea, dar atragem atenția ca să nu se
răspândească. Ce altceva pot să însemne cuvintele „s-au silit a izbăvi Biserica de schisme și dezbinări” decât un
efort? Este vorba de o strădanie de a scăpa Biserica, nu pe sine. Deci se
urmărește a scoate din Biserică greșelile, ceea ce înseamnă că și ecumeniștii
sunt în ea, dar provoacă pagubă. Așadar întrerupem pomenirea pentru a semnala
că episcopul nu-și împlinește datoria, nu păzește credința pe care o reprezintă
și duce în rătăcire pe credincioși. Ținta este să fie convocat un Sinod
autentic care să rezolve această situație sau să se găsească o soluție pe măsură.
Chiar și acțiunile unor episcopi de a-i caterisi
pe cei care au întrerupt pomenirea arată gravitatea situației și ruptura pe
care o provoacă. Ei acționează împotriva acestui canon 15, care subliniază că
întreruperea pomenirii nu este supusă certării canonice.
Însă cel mai important aspect ce trebuie precizat
este acela că oprirea pomenirii se poate face înainte de o condamnare sinodală
a ierarhului, după cum menționează expres textul canonului. Este evident că nu
e vorba de un episcop condamnat sinodal, cum greșit interpretează broșura
Patriarhiei (Întrebarea 48). Pe de
altă parte, întreruperea pomenirii unui ierarh eretic necondamnat nu este
obligatorie, dar este o faptă mărturisitoare, onorată cu cinstea cuvenită celor
ortodocși. Dacă ar fi fost obligatorie, nu ar fi fost una de cinste, ci o
îndatorire.
Menționez că străduința de a scoate din Biserică
ecumenismul prin întreruperea pomenirii este o faptă lăudabilă, pe care a
săvârșit-o și Sf. Paisie Aghioritul între anii 1970-72, când a reacționat față
de acțiunile rătăcite ale Patriarhului Atenagora al Constantinopolului. În
cartea Epistole și alte texte,
editorul menționează cum gândea Sfântul pe această temă (nota 9, p. 24): „PUTEM
să încetăm pomenirea episcopului locului și mai înainte de condamnarea sa în
Sinod fără a ne despărți de Trupul Bisericii, ci ca semn al protestului nostru
profund și îndrituit atunci când … episcopul dă o pricină canonică, adică
propovăduirea unei erezii, și suntem conduși la acest act nu de înverșunare, ci
de durere și dragoste curată față de Ortodoxie”, ca atitudine de ultimă
instanță.
Nu putem privi cu indiferență cum sunt luate
cărămizile din edificiul Bisericii una câte una și să rămânem pasivi până se va
dărâma de tot. Această nepăsare este una trădătoare. Poate nu e necesară chiar
întreruperea pomenirii, dar cu siguranță este bine-venită orice acțiune de
înfierare a ecumenismului și a Sinodului din Creta, care l-a legiferat. Măcar
trebuie evitată trădarea credinței care se face prin acceptarea acțiunilor episcopilor
și chiar prin aderarea la ele de frică sau din convingere.
Există multe detalii în privința aplicării corecte a întreruperii pomenirii, dar ar trebui depășite pentru a putea exista o luptă sfântă pentru dreapta credință care să aducă roadele cuvenite.
Nu am urmărit îndeaproape etapele vizitei Papei Francisc, dar este evident că a avut un ecou în rândul populației prin mediatizarea excesivă și foarte bine calculată, chiar înainte de sosirea în România. Exprim aici câteva impresii pentru moment, care probabil vor trebui dezvoltate ulterior.
Faptul că autoritățile statului simt nevoia să aibă legături bune cu Vaticanul arată locul important pe care îl ocupă religia în ochii liderilor politici. Bineînțeles, o religiozitate privită și redusă la un simțământ naiv și vag, de emoție și simpatie populară, un opiu al poporului, prin care să fie indusă o mai mare toleranță, confuzie și obediență în rândul populației. Trebuie acceptate orice valori care promovează pacea, una cu care ne obișnuim tot mai mult, dar care maschează un război ascuns împotriva sufletelor, conștiințelor și chiar averilor noastre. Vizita „apostolică” a Papei într-un stat majoritar ortodox ca România nu poate avea decât scopul disoluției, spargerii unității care mai există la firul ierbii între oameni. Biserica națională trebuie marginalizată, arătată inferioară, supusă exteriorului. Pentru că valorile de afară trebuie să înlocuiască pe cele autohtone, ca să fim cuceriți tot mai temeinic, nu doar la nivel economic. Deja există un război de cucerire a sufletelor, a adeziunii la niște crezuri dezrădăcinate, nu doar de asuprire externă. Cum altfel poate fi explicată invitația Papei adresată de către autoritățile statului nostru în peisajul politic actual, când se încearcă din răsputeri supunerea totală a țării față de interese cu totul străine, chiar și culturale și religioase?
Despre prestația papei și zgomotul din jurul ei:
– a folosit în București Dacia Logan, dar forțele de ordine mobilizate au fost impresionante. În Iași a folosit papa-mobilul probabil din precauție față de „recalcitranții” din Moldova. Una peste alta, nu este chiar atât de smerit și apropiat de oameni pe cât ar dori să dea impresia, ci totul ține mai mult de imagine;
– deși inițial, prin februarie, s-a făcut vorbire de circa 300.000 de pelerini așteptați la slujbele oficiate de Papă, au fost prezenți mult mai puțini, nici pe departe jumătate. Cei mai mulți au fost ungurii la Șumuleu. Ba chiar în zilele imediat premergătoare nu a fost anunțat un număr la fel de mare, ci în jur de 50.000. Aceasta arată un interes manifestat într-o strategie de imagine pentru a umfla importanța și impactul. Cifra mare inițială trebuia să justifice pregătirile și emoția, apoi reducerea viza o revenire la realitate pentru a nu cădea în derizoriu și de mincinoși. În final, prezența oamenilor nu a arătat valul de simpatie așteptat, ca să fim sinceri. Dar va recunoaște presa oficială acest lucru? Evident că nu;
– slujba de la Blaj s-a ținut după ritualul bizantin, oficiată de greco-catolici, iar Crezul a fost rostit cu adaosul Filioque (Duhul Sfânt purcede și de la Fiul);
– Papa s-a străduit să transmită mesajul de unitate cu ortodocșii în puținele prilejuri pe care le-a avut, dar a mai spus că se află în România în calitate de pelerin. S-a reconciliat chiar și cu romii, cărora le-a cerut iertare. În lipsa unui mesaj de împăcare reală, a făcut uz de unul diplomatic, care să dea bine;
– bineînțeles, partea cea mai importantă a fost beatificarea celor 7 episcopi greco-catolici, un afront grosolan la adresa țării gazdă și cultului majoritar ortodox. După ce Papa Ioan-Paul II a adus cinstire „martirilor” greco-catolici la cimitir cu ocazia vizitei din 1999, acum s-a trecut la un alt nivel, mult mai evident. Se dorește o împăcare cu ortodocșii, dar în termeni catolici, poate chiar să devenim uniați.
Reacțiile și primirea oficialilor BOR, între corectitudine și slăbiciune:
– contrar așteptărilor pesimiste, Patriarhul a arătat că se poate să nu fie ecumenist. L-a primit pe Papa ca pe un pelerin, accentuând lucrul acesta și în discursul din catedrală, fără declarații împăciuitoare, ci chiar de detașare și delimitare;
– deși nu este chiar corect să fi fost primit papa în catedrală, lucrul acesta s-a întâmplat și la bulgari. Probabil că după aceea și catolicii au căutat o altă formulă, prin care să evite umilința de acolo. Iarăși, nu cred că a fost vorba de rugăciune în comun în catedrală, cel puțin nu explicită. Patriarhul chiar a făcut distincția: „Am acceptat propunerea părţii catolice să oferim Sanctității Voastre şi creştinilor catolici prezenţi aici în această Catedrală posibilitatea să rostească rugăciunea Tatăl nostru în limba latină şi să intoneze câteva cântări pascale catolice”. Cu alte cuvinte, e vorba de o curtoazie și atât. Prin asta a arătat că se poate să respecte linia ortodoxă. Desigur că ar fi putut evita cu totul întâlnirea, însă acest lucru nu cred că este posibil realmente, mai ales că nici alte Patriarhii (georgiană și bulgară) nu l-au făcut;
– față de comunicatul inițial al Patriarhiei, întâlnirea efectivă a fost mult mai cuminte. Rostirea rugăciunii „Tatăl nostru” de către catolici nu a fost prezentată ca fiind conformă cu practica din diaspora română (dialog sau cooperare de ordin cultural sau de altă natură), ci ca o gratitudine pentru lăcașurile oferite în Italia și alte țări din Occident. Diferența de la o zi la alta, de la comunicatul anterior și până la primirea oficială, este evidentă, ceea ce arată grija pentru detalii, dar și conștientizarea acestora. Mai mult, site-ul Basilica nu s-a axat zilele acestea pe vizita Papei, ci strict pe întâlnirea cu ierarhii ortodocși;
– totuși, după cum relatează alte site-uri, discuția din studioul Trinitas TV a avut un caracter eminamente ecumenist. Nu am urmărit și nici nu este disponibilă acea emisiune, dar impactul ei a fost maxim, la momentul transmisiunii în direct. Lucrul acesta nu poate fi trecut cu vederea dacă luăm în calcul faptul că nimic nu se mișcă fără știrea Patriarhului. Altfel spus, există o grijă de a nu da apă la moară „extremiștilor” și „răzvrătiților”, dar apropierea ecumenistă trebuie promovată în continuare. Rezerva afișată la primirea Papei nu pare a fi una spre normalizare, spre ieșirea din ecumenism, ci mai mult o fentă care nu dă încredere.
Cu ce rămânem?
Manifestările oficiale, ale papei, dar și ale ierarhilor noștri, nu reprezintă credința autentică, apostolică. Manierismul, iubirismul și entuziasmul nu sunt trăsături ale Evangheliei și crucii, nu țin de Duhul pe care Hristos a venit să-L arunce pe pământ. Ne mulțumim cu atitudinea formală care ni se prezintă, dar ar trebui să ne căutăm de suflet și ar trebui să urmărim ca Biserica Ortodoxă să fie o exponentă reală a dreptei credințe. Altfel, totul este ca o trădare dozată a ierrarhiei superioare față de credincioși, care pune o presiune ilogică pe fiecare dintre noi. În loc să genereze apropiere de Dumnezeu și repere de încredere, așa cum ar fi menirea ei, ierarhia induce confuzie sau ne determină la vigilență și precauție față de acțiunile ei pe cei care ne mai cunoaștem crezul. Arată că poate și ia aminte la acțiunile retractorilor și la potențialele reacții, dar încă nu a făcut nici un gest care să dovedească buna ei credință. Nu se poate doar cu jumătăți de măsură, care eventual să acopere trădările din spate, cea mai evidentă fiind cea de la Sinodul din Creta. După un derapaj de o asemena anvergură este datoare măcar cu o mărturisire și o poziție care să compenseze.
Poate va replica cineva că și pe vremea Bizanțului au existat limitări, că se impunea o conduită oficială, nu chiar „pescărească”. Totuși diferența evidentă, care este scăpată din vedere, este că atunci trădările erau trădări și mărturisirea credinței era lege. Și, cel mai important, au existat mereu ierarhi mărturisitori, de la Sf. Fotie la Sf. Iosif, care s-a opus unirii de la Lyon, până la Sf. Marcu Evghenicul, pentru a exemplifica doar pe cei din perioada târzie bizantină.
Este necesară o atitudine curată și mărturisitoare din partea fiecărui credincios și mai ales din partea preoților (care sunt foarte trădători și fricoși vis-a-vis de ecumenismul semnat în Creta). Victimizarea și înjurarea episcopilor nu cred că folosește la nimic, pentru că am fost preveniți chiar de Hristos că vor fi trădări de credință și sminteli la care va trebui să facem față, nu să fugim de ele și să ne temem. Dar, evident, Biserica are nevoie cel mai mult de episcopi sănătoși în credință, care încă nu se lasă văzuți în România. Eu personal apreciez atitudinea bună a Patriarhului, dar ca gest de etapă ce ar trebui confirmat pe viitor. Altfel, nu rămâne decât o păcăleală ieftină.
Nu în ultimul rând pasivitatea BOR este evidentă față de parcursul religios al Papei în România, deși a fost invitat doar ca șef de stat.
