Politica și religia – o temă vastă, tratată bâlbâit în mesajul purtătorului de cuvânt al BOR
Contextul social și politic din România de astăzi reflectă înfrângerea și chiar persecutarea etosului creștin din fibra poporului nostru. Stigmatizarea credinței și marginalizarea ei trebuie să se oglindească chiar în discursul oficial al Bisericii, după cum se poate observa în recentul Comunicat al purtătorului de cuvânt al BOR. Vasile Bănescu a declarat:
Întrucât în ultimele zile au apărut în presă speculații referitoare la cripto-alianțe ale unei formațiuni politice și grupuscule „ortodoxe” cu Biserica, care ar gira astfel formule ale excesului din discursul politic național pe anumite teme, întrucât s-a solicitat public un punct de vedere și o lămurire a poziționării Bisericii față de entități politice care îi parazitează prestigiul și își asociază din proprie și impură inițiativă numele trecător cu numele veșnic al Bisericii, vă rog să primiți următoarele precizări:
Nimic nu e mai străin creștinismului real și Bisericii autentice decât instrumentalizarea credinței și a simbolurilor sale în cheie politică, orice culoare ar avea aceasta și oricât de seducător ar suna vocea sirenelor ei.
„Cele ale lui Dumnezeu” sunt, prin firea lor, și așa trebuie să rămână, precum a spus Însuși Hristos, deplin separate de „cele ale Cezarului”. Ispita unirii lor conduce inevitabil la edulcorarea religiei și la butaforizarea politicii, ambele efecte fiind profund dăunătoare sănătății organismului social. Amestecarea lor nătângă a făcut deja prea multe victime în istorie, inclusiv în cea românească, și orice încercare de transgresare a graniței dintre ele s-a dovedit constant sortită eșecului moral și toxicului exces populist.
Cei ce îngână în lungi litanii politicianiste numele lui Dumnezeu, al țării și al Bisericii, ne pot face tuturor un imens serviciu, imposibil de ignorat în posteritate, slujindu-se onest de arhisuficientul instrumentar politic democratic, evitând atent luarea în deșert a numelui Domnului, cultivând decent memoria adevăraților eroi, urmând în toate pilda oamenilor exemplari care prin jertfă de sine au creat România modernă, călcând cu sfială pragul bisericii și evitând, pe cât posibil, „fluieratul” în ea.
Confundarea programatică a (ultra)naționalismului zgomotos exacerbat și grav compromis ideologic cu patriotismul luminat și echilibrat de credința în valorile fidelității religioase, culturale și spirituale ale propriului popor, confiscarea populistă a nobilelor teme creștin-conservatoare rupte xenofob & filetist de contextul spiritual al Europei, nu fac decât să compromită aceste fundamentale teme, motiv pentru care Biserica dezavuează orice formă de exces apărută în marginea lor.
Biserica propovăduiește îndumnezeirea omului prin „urmarea lui Hristos” și clarificarea sa morală prin asimilarea mesajului curat al Evangheliei, nu „rinocerizarea” omului prin pervertire ideologică, denunțată lucid de toate spiritele mari și oneste care au reflectat la acest grav fenomen din modernitatea noastră târzie, traumatizată de două cumplite totalitarisme, ambele de sorginte socialistă și purtând masca binelui, ambele adversare ale autenticei credințe în Dumnezeu și ale realei libertății ca rod al acesteia.
Trecând peste limbajul exasperant de alambicat și neologistic, se desprinde nevoia unei adaptări a Bisericii la „contextul spiritual al Europei”. Ruperea de valorile creștine este dată de gol de stângăcia unor formulări de genul: „credința în valorile fidelității religioase…”, „clarificarea morală a omului”, „nobilele teme creștin-conservatoare”. Pe de altă parte, se remarcă luarea ca exemplu a „spiritelor mari și oneste”, a „adevăraților eroi și a oamenilor exemplari care … au creat România modernă” și distanțarea de fenomenul „rinocerizării”, de „grupusculele ortodoxe”, de „edulcorarea religiei și butaforizarea politicii”, care au produs „prea multe victime”. Altfel spus, se observă un partizanat politic subtil progresist în care trebuie încolonată viața Bisericii.
Într-adevăr, patriotismul trebuie să fie echilibrat și animat de credință și dragostea de țară, să nu alunece în (ultra)naționalism dușmănos. Dar o astfel de politică nu trebuie să fie aliniată cuminte la directivele și spiritul Europei când este subminată morala fundamentală creștină. În Hristos nu mai este iudeu sau elin (cf. Gal. 3: 28) în sensul că diferențele sunt aplanate prin înțelegere și conviețuire pașnică, iubitoare, nu prin deznaționalizare și anularea particularităților identitare. Există limite în acest sens; îndemnul Sf. Ap. Pavel: „Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiți în bună pace cu toți oamenii” (Rom. 12: 18) merge până la rușinarea de Hristos și de poruncile Lui în fața provocărilor desfrânate și păcătoase ale lumii (Mc. 8: 38).
Prea mult sunt identificați credincioșii cu o populație profană și prea tare este diluat mesajul Bisericii, lipsit de claritate și edificare. Ortodocșii români sunt tratați ca o turmă a nimănui, buni de a fi certați mereu și lipsiți de sprijin și orientare. O Biserică vie ar trebui consolidată printr-o călăuzire substanțială, curajoasă, din care să nu transpire un iz de trădare și abandonare a Evangheliei în fața presiunilor seculare.
Tema colaborării dintre Biserică și stat, a implicării ei în politică, este una amplă și are o întreagă istorie în spate. Există în primul rând o separare clară între pământesc și ceresc, dar nu o ruptură totală. Nu este exclusă binecuvântarea unor activități politice dacă sunt într-un acord de principiu cu învățătura lui Hristos. Iar asta nu înseamnă validarea în orb a tuturor faptelor și eventualelor greșeli. Sau poate exista o dezicere și chiar o condamnare explicită sau tacită a politicilor contrare credinței Bisericii fără ca aceasta să ducă spre anarhie socială.
Din păcate, din comunicatul în discuție din partea BOR nu răzbește un discernământ duhovnicesc și moral, ci mai degrabă o lingușire oportunistă și chiar din convingere a culturii progresiste.
Deși nu se face nici o mențiune în clar, foarte probabil că acest comunicat s-a impus în urma scandalului legat cererea partidului AUR de a nu fi introdusă studierea holocaustului în școli ca materie de sine stătătoare. Subiectul este delicat și speculat în sensul interzicerii grupurilor care ar putea fi catalogate drept fasciste sau legionare. Însă Biserica nu este implicată moral și nu este datoare să se dezică de vreo afiliere, cu atât mai puțin să se alinieze corect politic în contra valorilor creștine.
Promovarea intereselor Bisericii în viața publică ar fi fost mai bine închegată dacă ea și le-ar fi susținut cu curaj într-un mod articulat în fața provocărilor moderne. Să nu uităm că au existat apologeți chiar și în primele veacuri de creștinism, cum a fost Sf. Iustin Martirul și Filosoful. Biserica s-a dovedit mai presus decât persecuțiile la care a fost supusă, mai demnă și statornică în credința ei în Hristos. Dar astăzi martirii ei nu mai sunt în cinste, înfruntarea tiranilor și a fărădelegilor nu mai este o constantă. De aceea nici statul nu are interes să o ia serios în seamă, iar pe de altă parte vocea Bisericii este constrânsă să găsească alte canale de exprimare prin credincioși, nu prin clerul superior.
Din nefericire, valorile creștine ajung să fie astăzi apărate din om în om, dar și de asociații și partide la modul organizat. Și astfel ajungem să ne identificăm sau măcar să ne folosim de aceste reprezentări ale spiritului creștin, chiar dacă într-un mod mai improvizat, mereu pus sub lupa proceselor de intenție și sub presiuni puternice. Cu tot cu inerentele greșeli, aceste acțiuni sunt mai bune decât impasibilitatea. Vrând-nevrând, stindardul și idealurile poporului credincios sunt preluate de această zonă.
Așteptarea rezonabilă este ca eventualele scăpări și abateri să fie tratate părintește, nu dușmănos. Atât de ierarhie, cât și de credincioșii de jos. O mustrare cu bună intenție și chiar o certare aspră ar face mai mult decât o palmă descurajatoare și trădătoare.
Soluția nu ar trebui să fie critica și dezicerea de tip comunist, ci asumarea și călăuzirea responsabilă, în duhul autentic ortodox. De aceea comunicatul domnului Bănescu lasă un gust amar și adâncește temerile creștinului adevărat că-i este trădată credința și i se pregătește un viitor „european”, înstrăinat de curțile Bisericii, închis într-un lagăr securizat biometric și ideologic.
Pentru credincioși rămâne modelul Sfinților și mărturisitorilor din temnițele comuniste în fața politicii de reeducare: rezistența prin demnitate și credința în Dumnezeu și îndurarea trădării celor din jur. Nu ne ridicăm toți la înălțimea trăirii lor, dar idealul acesta reprezintă o lumină călăuzitoare în libertatea precară de astăzi.
Societatea creștină la care gândea Valeriu Gafencu, Sfântul închisorilor, nu rezonează deloc cu mesajul din comunicatul BOR. Din suferința închisorilor asumată cu credință răsună o viziune dureros de adevărată despre lume: „Nimeni nu are răspunderi mai evidente ca oamenii care conduc oameni și nici nu există un alt domeniu mai dificil de încreștinat decât cel politic. Trebuie reabilitată noțiunea de politic ori, dacă nu, înlocuită, căci ea are un conținut și un sens nobil. Clericii înșiși sunt oameni politici (ai polisului), căci sunt conducători de oameni. … Clerul, creatorii de artă și gânditorii sunt chemați să orienteze și apoi să structureze în bine lumea. Oamenii politici, educatorii și iconomii sunt chemați să organizeze și să valorizeze lumea – și aceștia sunt cei mai tentați, din orgoliu, dorința de dominare și egoism, să nu mai asculte de legile morale”[1].
[1] Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, 2006, p. 477.