Zilele acestea (5-7 martie a.c.) se întrunește Sinodul permanent al Bisericii Greciei pe luna în curs. Se așteaptă un mare răspuns la întrebarea dacă vor trebui excomunicați parlamentarii care au votat căsătoriile homosexuale sau nu. Unii Episcopi deja i-au scos din comuniune, alții, precum Ierotheos Vlachos, consideră că nu este binevenit un asemenea gest.
Unii Mitropoliți au excomunicat deja pe parlamentari
În așteptarea deciziilor Sinodului de a impune sancțiuni, sunt dați ca exemplu în acest sens într-un articol câțiva Mitropoliți, cum ar fi Serafim de Pireu, care a dat startul în această direcție, și Serafim de Kithire. Mitropolia de Pireu a oprit comuniunea cu senatorii care au votat pentru egalitatea tuturor spre căsătorie, care permite cuplurilor homosexuale să se căsătorească civil. În anunțul oficial se arată că nu vor fi chemați la nici o manifestare a parohiilor lor nici unul din cei 175 de parlamentari care au votat pentru legea în cauză, fiind avuți în vedere îndeosebi cei din suburbia de Pireu. Aceștia sunt numiți „conlucrători ai șarpelui” și au căzut din identitatea lor de creștini. Li se pune în vedere o răzgândire practică dovedită prin anularea legii în Parlamentul național pentru a fi reprimiți în comuniune.
Mitropolitul Serafim de Kithire a procedat în același fel, a numit legea votată ca fiind anticreștină, anticonstituțională și o necuviință. El a numit această chestiune ca fiind una de nivel pan-elenic și că este necesară o hotărâre a Sinodului mare al Ierarhiei, printr-o majoritate de 2/3, să-i afurisească pe parlamentarii care au votat da.
Mitropoliții Hrisostom de Patra și Αmfilohie de Kisamou au răspuns guvernului că preoții sunt în același timp părinți și soți și au chemat lumea să ia atitudine contra a tot ce le vatămă sufletul.
Lista clericilor care au luat atitudine este, de fapt, lungă, incluzând episcopi, preoți și diaconi și se pune problema unei sciziuni în Sinod pe această temă.
Însă este de mirare intervenția Mitr. Ierotheos, care este cunoscut ca un bun teolog și apărător al tradiției patristice ortodoxe. Din păcate, în ultima vreme, exprimă concepții foarte ciudate, care nu doar că nu sunt patristice, ci chiar necanonice. După ce a validat teoria primatului Patriarhului Ecumenic (papism ortodox) și a încurajat la vaccinarea anti-covid, acum îndeamnă la „cumpătare” față de cei care greșesc prin validarea păcatului homosexualității.
În textul său pledează pentru o atitudine validată sinodal, care să evite atât secularismul, cât și legalismul rigid. Cu alte cuvinte, dorește o dezicere de homosexualitate, dar și o evitare a condamnării și excomunicării celor care au votat legea în Parlamentul grec. În propriile sale cuvinte, „Nu avem în fața noastră dușmani, ci membri (ai Bisericii) cu propriile lor opinii și mai ales «în interiorul porților», adică pot fi clerici și teologi”. „Adevărul nu este învins niciodată, este pus la îndoială în prezent, dar rămâne nestricăcios în veci.” „Cei care au războit sau au pus la îndoială Biserica au trecut în anonimat, totuși Biserica rămâne și va rămâne în veci și ca instituție.”
Desigur că este de dorit o decizie sinodală pe această temă, însă nu una care să fie în consonanță cu cele propuse de Mitropolitul Ierotheos. Păcatul validării homosexualității prin legalizarea căsătoriei nu doar că poate fi, ci chiar se impune a fi pedepsit prin excomunicare. Adevărul Bisericii a rămas în picioare atâtea veacuri tocmai pentru că Părinții Sfinți dintotdeauna au stat împotriva minciunilor și fărădelegilor, nu pentru că ar fi fost indiferenți. Exemplul Apostolului Pavel este elocvent, când cere corintenilor să fie pedepsit cel care săvârșea păcatul desfrânării în mod sfidător și îi mustră pe aceștia că „s-au semețit” în loc mai degrabă să se fi întristat „ca să fie scos din mijlocul lor cel ce a săvârșit această faptă” (1 Cor. 5: 2).
Concesiile față de păcat produc strâmtorarea zilelor noastre
Amintim că o atitudine similară a avut Mitropolitul și față de Sinodul din Creta și ecumenismul legalizat acolo îndemnând la indiferență față de cele întâmplate pentru că chipurile Biserica tămăduiește prin asumare toate greșelile care apar în sânul ei. A mai dat atunci, la Iași, exemplul unor Sinoade din sec. al IV-lea, care s-ar fi succedat unul după altul și ar fi discutat tema formulării dogmatice corecte asupra credinței în Sfânta Treime până la Sinodul II Ecumenic, când s-a ajuns la o concluzie finală. Însă aceea era o manipulare, pentru că acele peste 40 de Sinoade s-au anatematizat reciproc, ortodocșii și ereticii arieni între ei, nu au conlucrat.
Concesiile acestea de a înghiți „cu semeție” toate fărădelegile sunt, de fapt, trădări ale credinței și vom da seama de această apostazie gravă. „Smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala” (Mt. 18: 7).
Desigur că există atitudini extreme, de toleranță față de păcat sau răutate față de păcătoși, dar calea de mijloc nu înseamnă lipsă de atitudine și de intransigență, ci și frică de a nu ne rușina de Hristos în fața acestei lumi păcătoase.
Viața creștină este o luptă continuă cu păcatul. Din nefericire, aceasta ajunge să ia forme dramatice din cauza insolenței cu care valorile mondialiste nivelatoare intră în Biserică și sunt impuse chiar de clerici prin metodele specifice. Este elocvent cazul care a izbucnit acum ceva zile la Oradea, unde preotul Ciprian Mega, cel care mai pune puțin stavilă homosexualității în rândul preoților, este intimidat și tras în procese penale de cei împricinați pentru curajul său lăudabil. Totul pentru a se alinia și el resemnării trădătoare a celorlalți, care nu au îndrăzneala și puterea de a sta în fața nelegiuirii. Dar, de fapt, totul nu se limitează la o episcopie, ci la întreaga Patriarhie.
Esența conflictului
După cum relatează însuși Părintele Ciprian într-un interviu admirabil acordat publicației Adevărul, el a fost chemat în judecată pentru violarea vieții private după ce a trimis superiorilor ierarhici, Episcopului de Oradea și Patriarhului, niște capturi de ecran ale unor conversații cu conotații homosexuale dintre un preot consilier și alt bărbat. Acest lucru s-a petrecut în anul 2021 și avea ca scop să nu facă parte dintre slujitori la sfințirea bisericii preotul în cauză. Chiar în acel an a fost chemat ca martor în ancheta penală, unde a răspuns că a procedat în spiritul canoanelor bisericești și al Codului Penal. Însă în vara aceasta, adică după doi ani, a aflat că are calitatea de suspect în dosarul de violare a vieții private.
În situația aceasta dintr-un dosar penal, Pr. Ciprian a cerut în scris de la Episcopia Oradiei o explicație dacă acuzatorul său a avut binecuvântarea arhierească în acest demers, așa cum prevede regulamentul bisericesc. Acest act a ajuns în presă de la Episcopie și disensiunea a luat proporții mult mai mari.
Trebuie observat că reclamația nu are bază legală pentru că nu Pr. Ciprian a sustras acele conversații din telefonul respectivului preot consilier. Însă surprinde faptul că este trecută cu vederea fărădelegea cea mare a relațiilor gay menționate în dialogul răspândit de parcă nu ar fi ceva ieșit din comun pentru un preot. Culmea este că Biserica nu se autosesizează în această privință. Deși Patriarhia susține că forul imediat superior, Mitropolia Ardealului, ar trebui să cerceteze cazul, până acum nu a fost dispusă nici o măsură sau vreo anchetă împotriva slujitorului vădit cu înclinații imorale deosebit de grave.
Mai mult decât atât, Episcopia Oradiei a emis un comunicat public prin care respinge ca fiind mincinoase acuzele la adresa Părintelui Consilier Andi Bacter și transferă greutatea pe umerii Părintelui Ciprian, care este portretizat ca având imaginație regizorală și vede păcate acolo unde nu există. Nu se observă nici o imparțialitate în această atitudine, o cercetare obiectivă care să limpezească lucrurile, ci o părtinire clară.
Mizele reale
În mod evident, există un conflict între clericii cu înclinații homosexuale, care sunt în funcții de conducere ale Bisericii pe valul modern actual care promovează așa-zisa libertate de exprimare sexuală, și Părintele Ciprian Mega. Mai mult, prin aceasta se urmărește înfrângerea oricărui glas care îndrăznește să înfiereze acest mare păcat și să spună lucrurilor pe nume.
Toate acestea se petrec în contextul în care Părintele Ciprian a regizat anul acesta un film în care apar actori importanți chiar și din străinătate, printre care Mickey Rourke și Anthony Delon, numit 21 de rubini, care este o critică artistică la adresa progresismului moral și social promovat de puterile euro-atlantice cu complicitatea masivă a Bisericii. Filmul urmează să fie lansat zilele viitoare.
Toată această intimidare prin intermediul justiției române este foarte posibil să fie o mișcare prin care să fie oprită difuzarea filmului. În orice caz, insinuarea că situația ar sta invers și că Pr. Ciprian urmărește să-și facă o promovare prin scandal nu stă în picioare pentru că nu el este cel care a declanșat acest conflict, ci a fost atras într-un proces penal injust. Complicitatea organelor statului se poate intui din faptul că nu i se pune la dispoziție dosarul cu acuzele care i se aduc pentru a se putea apăra.
Evanghelie și intimidare
În astfel de situații, în Biserică ar trebui să acționeze simțul dreptății în inimile clericilor și credincioșilor implicați sau nu direct. După cum scrie Sf. Apostol Pavel, duhul Evangheliei poruncește ca păcatele grozave să fie sancționate, nu tolerate de întreaga comunitate a Bisericii. El îi mustră astfel pe corinteni: „Se aude că la voi e desfrânare, şi o astfel de desfrânare cum nici între neamuri nu se pomeneşte, ca unul să trăiască cu femeia tatălui său. Iar voi v-aţi semeţit, în loc mai degrabă să vă fi întristat, ca să fie scos din mijlocul vostru cel ce a săvârşit această faptă” (1Cor. 5: 1-2). Un păcat la fel de mare este a fi hirotonit cleric un homosexual, apoi să mai continue să slujească.
Bineînțeles că cei care ar trebui să ia măsuri sunt ierarhii, însă un rol nu mai puțin important îl au credincioșii și clericii inferiori, preoți și diaconi de mir sau călugări. Nu doar cei din Eparhia Oradiei au o responsabilitate, ci astfel de fapte, care sunt promovate și cultivate sistematic, țin de interesul comun al ortodocșilor. O preocupare serioasă în acest sens, dar pe măsura fiecăruia, nu din iubire de scandal și gâlceavă, este de domeniul fiecăruia dintre noi. Cu rugăciune și dreaptă socoteală.
Din păcate, fărădelegea devine instituțională, nu o boală care să fie tratată în Biserică. Sfidarea este puternică, încât afectează și smintește cugetul tuturor, până la ultimul om de rând pentru că nu vorbim de păcate izolate, ci de o promovare sistematică și păguboasă.
Lăudabile sunt luările de poziție ale unor părinți care se pare că l-au felicitat în particular pe Pr. Ciprian, dar și cele publice ale câtorva clerici și publicații de presă.
Nu toți au avut capacitatea să ia atitudine împotriva fărădelegilor sfidătoare, ci doar un număr mic de oameni, de Sfinți, cum ar fi Sf. Ioan Botezătorul, Sf. Ilie Tesviteanul, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Ambrozie al Milanului, Sf. Nicolae, Sf. Vasile cel Mare ș.a. Totuși poporul credincios a fost în spatele lor. Aceste lucruri sunt rare astăzi, când nici oameni de înaintare nu prea se găsesc, nici popor care să-și cunoască păstorii și care să nu urmeze pe lupi în locul lor.
Nu în ultimul rând, relevant este și faptul că abaterile de la morala ortodoxă duc și la căderi din credință și la persecutarea celor care o mărturisesc. În acest sens, caterisirea de acum câțiva ani a Pr. Cosmin Tripon de către Episcopul Sofronie nu ar fi de mirare dacă ar fi privită drept o apărare a Bisericii în loc de apostazie. Atunci când confundă unii propria persoană și poziție cu Biserica, valorile se răstoarnă și binele nu mai este cel evanghelic, ci unul personal, egoist, nedrept și deformat sau chiar apostat.
O îndreptare a situației din Oradea, ca să nu mai zicem de sancționarea Episcopului de Huși și de îndreptarea greșelilor dogmatice semnate în Creta, ar fi minimul necesar pentru a trăi într-un mediu bisericesc care să nu fie viciat iremediabil.
Săptămâna aceasta, luni, Sinodul Bisericii Ciprului a luat o poziție oficială pe tema noilor amendamente la legile care interzic împiedicarea conversiilor sexuale. Cine sfătuiește sau ajută în vreun fel să nu fie dusă la capăt sau să fie schimbată decizia de de schimbare de sex riscă pedepsirea penală, închisoare.
Sfântul Sinod al Bisericii Ciprului s-a întrunit astăzi, 22 mai 2023, în ședință extraordinară sub președinția PF Sale Arhiepiscopul Gheorghe al Ciprului și s-a ocupat cu propunerea de lege care face o modificare în Codul de Lege Penală prin adaosul unui nou articol 233B: «Psudo-terapii de conversie…».
Asistăm la o tiranie a perversiunii cum nu a mai fost vreodată în istorie. Niciodată nu a existat o recunoaștere și o legalizare a căsătoriilor homosexuale sau a schimbărilor de orientare sexuală. Nici măcar în lumea antică păgână aceste practici nu erau considerate normale, chiar dacă ar fi fost răspândite în unele civilizații. După cum se știe, și România începe să fie asediată de acest flagel la nivel legislativ prin constrângeri din partea CEDO.
Sfântul Sinod rămâne credincios învățăturii Sfintei Scripturi că două sexe «bărbătesc și femeiesc, a făcut Dumnezeu». De asemenea, consideră că sexul este pentru orice om un dar dat de Dumnezeu, care slujește taina vieții. Sexul este determimat de fiziologia trupului uman și nu comstituie elememt de alegere, autodeterminare sau schimbare după dorință.
Biserica nu are și nici nu dorește să aibă puterea de a impune poziția ei oamenilor. Cuvântul evangheloc este clar: «Cine vrea să vină după Mine…». Totuși își păstrează dreprul de a-și exprima opinia și de a sfătui pe credincioși.
Modificarea Legii și introducerea articolului de mai sus în Codul Penal echivalează cu nivelarea dreptului la exprimare liberă religioasă și a convingerilor poporului cipriot, care sunt apărate de articolele 18 și 19 din Constituția Republicii Cipriote și din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pe baza acestora, considerăm că:
A) este încălcată și incriminată libertatea religioasă a omului, care este ocrotită de articolul 9 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care prevede clar exprimarea liberă și nestingherită a convingerilor lui religioase «public sau privat, prin cult, învățătură și exercitarea îndatoririlor și ritualurilor religioase».
b) este incriminată tradiția veche de veacuri a țării noastre, care dorește ca credincioșii care se încredințează liber grijii pastorale a Bisericii să recurgă la ea pentru sfătuire.
c) incriminează dreptul inalienabil al omului de a decide liber să aleagă și să ceară, în cadrul legal și al libertății religioase, sprijin și călăuzire duhovnicească pe chestouni care sunt extrem de personale și de bun-simț, pentru care poate, în final, să decidă singur să le accepte sau nu.
Statul va trebui să recunoască drepturile tuturor cetățenilor Republicii Cipriote fără excepție. Aceste drepturi le au și cetățenii care își exercită credința, care se exprimă prin canoanele și dogmele care sunt în vigoare de-a lungul timpului în tradiția noastră ortodoxă greacă. Biserica nu poate să fie silită la tăcere de dragul mondializării și a așa-zisei Noii Ordini Mondiale. Dreptul cetățeanului să-și exprime liber opiniile și opțiunile modului de viață capătă respect din partea Constituției și a legilor. Totuși va trebui să fie reflectat în particularitățile caracteristice care se oglindesc în etosul/morala și valorile Bisericii și ale structurii sociale a statului cipriot, care este comstituit în majoritate din creștini ortodocși.
Sub pretextul apărării drepturilor omului, nu se poate ca un grup de oameni să impună celorlalți modul ei de viață și nici faptul apărării drepturilor omului nu trebuie să slujească unor interese politice sau de altă natură vânare a voturilor sau de etalare publică.
Biserica este mama tuturor fără excepție, nu blamează și nu condamnă. Ea constituie scăparea la care toți alergăm ca să găsim, prin experiența ei duhovnicească sfântă și prin Tainele ei sfințitoare, sprijin, inspirație, mângâiere și întărire în luptele existențiale și în presiunile psihologice cu care ne confruntăm.
Biserica poate să conlucreze foarte bine cu oamenii care nu au nici o credință religioasă sau referință metafizică și să împartă cu ei respectul față de libertatea omului. «Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va elibera» (In. 8, 32).
Prin urmare, facem un apel la parlamentarii noștri să nu distrugă ce a rămas sănătos în acest loc. Degenerarea duhovnicească a societății nu este cel mai bun licru pentru un popor care se luptă pentru supraviețuirea sa națională.
Dacă lumina Învierii Dumnezeu-Omului Iisus Hristos poate să lumineze inima omenească, atunci poate să transforme și omul întreg. Biserica se roagă mereu cu dragoste și smerenie pentru omul care se luptă și se pocăiește.
Pretențiile homosexualilor de a fi acceptați de către Biserica Ortodoxă cu drept la căsătorie exploatează un eveniment special creat în această direcție. Botezul unui cuplu LGBT în condiții discutabile a fost săvârșit tocmai pentru a stârni simpatie față de ei, dar și animozități și tulburare în rândul creștinilor ortodocși. Evident că nu poate fi refuzat botezul unui copil chiar și crescut de cupluri deviate sexual de la normele credinței, dar nu ca un act de validare a părinților adoptivi. Ceea ce înseamnă că, în aceste situații, ar trebui luate măsuri de precauție și distanțare față de subiectul inflamabil și nociv al mariajelor gay.
„Cuplul” fericit de homosexuali după botezul „copiilor” lor, felicitați de IPS Elpidoforos (Imagine: GreekReporter)
Taina Botezului a fost săvârșită de IPS Mitropolit Elpidofor al Americii, care este un episcop grec ce ține de Patriarhia Ecumenică, pretendent la scaunul de Patriarh pe viitor, dar în Atena. Mitropolitul local Antonie al Glyfadei a reacționat și a dezvăluit Sinodului grec situația în ansamblul ei prin următoarea scrisoare:
„Preafericite Părinte și Stăpâne,
Cu prilejul zarvei care a fost provocată de săvârșirea de către IPS Elpidofor, Arhiepiscopul Americii, a Tainei Botezului a doi copii care sunt crescuți de două persoane de același sex, vin în mod cucernic să vă raportez următoarele:
1. IPS Mitropolit al Americii mi-a cerut în scris permisiunea să săvârșească „botezul a doi copii/fii ai familiei Bousis omogenă (de același neam, greci, n.tr.) de proveniență din Chicago”, după cum reiese din documentul său atașat cu nr. 140/21.6.2022.
Pe bună dreptate, din citatul în cauză nu subzistă nimic care poate să provoace chiar și cea mai mică bănuială despre ceea ce s-a făcut în final. De aceea, deoarece nu am avut nici o cunoștință despre ceea ce s-a săvârșit în final, am oferit frățește IPS-ului permisiunea canonică pentru slujba Tainei.
De atunci nu am avut nici o comunicare de vreun fel cu IPS Mitropolit al Americii, nici înainte de botez, nici după el.
2. Eu nu m-am aflat în biserică la săvârșirea botezului, după cum s-a spus. Evenimentele au fost comunicate în noaptea de sâmbătă, 09.7.΄22, de către parohii bisericii.
3. După cum reiese din referința atașată a superiorului sfintei biserici, nașii celor botezați sunt dl. Gheorghe Bousis și dna. Evghenia Niarhou, ambii creștini ortodocși.
Ca să spun pe scurt, IPS Mitropolit al Americii a acționat din proprie inițiativă, samavolnic și anticanonic în Mitropolia mea, câtă vreme, deși cunoștea bine că nu aparțin familiei copiii după regulile Bisericii, nu mi-a menționat nimic despre aceasta. Dacă m-ar fi informat, m-aș fi adresat Sfântului Sinod ca el să decidă despre ce trebuie făcut.
Raportându-vă acestea după datorie, semnez,
Cel mai mic frate în Hristos,
† Antonie al Glyfadei
„Familia” copiilor botezați au mediatizat evenimentul în sensul unui progresism bine-venit în cadrul Bisericii Ortodoxe, după cum relatează presa. Concret, „Evanggelos Bousis și Peter Dundas, ambii de origine greacă, au devenit primul cuplu gay care au ținut un botez ortodox grec pentru copiii lor în Grecia sâmbătă. Copiii cuplului, Alexios și Eleni, au fost botezați de IPS Arhiepiscop Elpidofor al Americii la biserica Panagia Faneromeni în suburbia sudică Vouliagmeni a Atenei”. Fratele unuia dintre „părinții” adoptivi a descris pe FB botezul ca fiind un moment special nu doar pentru familia sa, ci și pentru Biserica Ortodoxă Greacă, „progresul și conducerea de care avem nevoie în Biserica noastră, unde nici o persoană nu ar trebui să fie renegată de Domnul nostru din cauza a ce sunt, cum aleg să-și trăiască viața și pe cine iubesc”.
O reacție pe acest subiect a venit din partea IPS Serafim de Pireu printr-un comunicat public în care adeverește dragostea Bisericii față de păcătoși, dar și contrastul dintre poruncile și predica apostolilor față de păcatele de orice fel. Este înfierată atitudinea IPS Elpidoforos de „a săvârși cu pompă și cu o deosebită publicitate Taina Botezului a doi copii care au fost «adoptați» de un «cuplu» de homosexuali”. Copiii sunt victime nevinovate ale drepturilor anormale legiferate de stat, dar premierea în esență a sodomiților nepocăiți drept «persoane cinstitoare de Dumnezeu» care-și botează ortodox copiii este un atac la antropologia și soteriologia (învățătura despre om și mântuire) a Bisericii Ortodoxe. Prin urmare Ierarhul în cauză a greșit că „a preferat Evanghelia contemporană» a șarpelui în locul învățăturii Bisericii” și este sub blestemul Sfinților Părinți și vinovat față de prevederile canonice ale organelor competente ale Patriarhiei Ecumenice. Personal, din prietenie, IPS Serafim îl îndeamnă pe IPS Elpidoforos la îndreptarea situației prin a-și cere iertare pentru faptele sale de la Domnul și de la trupul Bisericii.
Hristos răstignit a doua oară de activismul gay (Foto: Patheos.com)
„Fiţi gata totdeauna să răspundeţi oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră.” (1Pt. 2: 15)
Organizarea la Cluj a unei parade gay, dar mai ales a uneia, peste scurt timp, la Iași constituie lovituri de imagine, dar și teren ce se dorește a fi câștigat. Capitala este un loc în care se concentrează toate, dar provincia poate să rămână impasibilă. Însă, atunci când evenimentele se mută chiar și la Iași, situația se agravează. Se ridică întrebări și îngrijorări serioase.
Bine deghizată sub masca unui demers de apărare a unor pretinse drepturi, homosexualitatea dă un asalt asupra societății civilizate și în mare parte o cucerește. Normalitatea care a prins rădăcini în special prin acțiunea benefică a creștinismului ar trebui apărată îndeosebi de către Biserică, dar și de oamenii de rând care beneficiază de această tradiție sănătoasă.
Poate părea paradoxal să vorbim de o tradiție a normalului, dar nu este deloc o idee ieșită din comun. Deși firea ne învață binele, răul este cel care predomină prin vicii și patimi mai pronunțate sau mai subtile. De aceea orice obicei corect statornicit este o minune, o lucrare a lui Dumnezeu, fără de Care nu putem face nimic bun. Apostolul Pavel descrie lămuritor acest aspect: „Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor. Şi, precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine” (Rom. 1: 26-28).
În societatea păgână de odinioară homosexualitatea era considerată acceptabilă. Atât romanii, cât și grecii antici, chiar dacă nu în majoritate, erau dominați de acest păcat. Iar aceste deprinderi pătrund în lumea de astăzi tocmai pentru că există o întoarcere de la Dumnezeu la păgânism, la idolatrie, la diferite spiritualități care pot fi contracarate doar de Biserică, de credința adevărată. Aici intervine rolul ei, fiind vorba chiar de un atac asupra creștinismului. Răul trebuie vindecat, nu ignorat, pentru că se extinde și se amplifică.
Chiar dacă se maschează într-o mișcare civică de apărare a drepturilor lor împotriva agresiunii la care sunt supuși, LGBTQ-ul este de factură spirituală, propune o nouă viziune, greu de digerat, despre sexualitate, despre om. Nu este vorba despre lucruri comune, banale. Nu e ca și cum și-ar apăra drepturi uzuale, cum ar fi cel de a se deplasa sau de a fi angajați, ci promovează niște orientări care contrazic firea și bulversează societatea. Introduc tot mai intruziv un comportament care nu demult era condamnat ca fiind sub incidența codului penal și care era considerat de psihologie drept deviant. Nonșalanța cu care vin în fața societății sau sunt prezentați de alții (vezi Remus Cernea, care nu se declara homosexual, ci normal) este vădită oricărui om așezat, este șocantă și percepută drept agresivă asupra minții și înțelegerii omenești de rând. Dar e și paralizantă, pentru că forța care împinge înainte această campanie de „recunoaștere” a LGBTQ este una ce depășește cadrele pământești. Nu poate fi decât demonic să propui și să impui drept normal ceea ce este evident contra firii.
În acest sens, sunt de înțeles reacțiile de indignare și chiar revoltă ale unora. E firesc să-i scoată din minți. Dimpotrivă, este de neînțeles pasivitatea și acceptarea din partea unora. Împotrivirea chiar furioasă are justificările ei pentru că nivelul obișnuit de educare a oamenilor, creștini sau nu, atât le permite. Însă, din păcate, acesta este un nivel insuficient, pe care îl iau în calcul activiștii LGBTQ și pe care îl erodează și îl înfrâng prin toate pârghiile de care dispun: financiare, politice, de lobby, tactici sumarizate în manuale.
Bineînțeles că puterile pro din spate sunt uriașe. După cum se poate ușor observa, mai toate guvernele țărilor puternice, ambasadele lor, corporațiile și organizațiile internaționale sunt aliniate și contribuie în direcția impunerii „drepturilor” homosexuale. Însă și terenul pe care își propun să-l cucerească este mare și ținta este ridicată. Să accepte toată omenirea anormalul nu este un lucru chiar ușor de întreprins. Trebuie înfrântă toată tradiția și cultura anterioară. Valorile intrate deja în fibra societății trebuie destructurate și renormate. Conștiința din om trebuie pervertită, bunul simț trebuie anihilat… Și, dincolo de toate, trebuie înfrântă credința creștină, care susține o viață de familie curată și sănătoasă duhovnicește atât pentru soți, cât și pentru copii. Nu doar în perspectiva pământească, ci pentru veșnicie. Pentru că, dincolo de instituția Bisericii, există Dumnezeu, Care pedepsește și respinge perversiunea.
De aceea, Biserica Ortodoxă nu poate rămâne impasibilă la un asemenea asalt. Nu e vorba doar de păcate curente care să trebuiască înfierate, ci de unul uriaș, care tinde să afecteze toată libertatea spirituală din orice țară, din lume, care îi privește direct pe credincioși. Ea singură poate face față, cu mijloacele specifice acestui flagel. Pentru că este nevoie de rugăciune, răbdare, credință, luminarea minții, gând curat și atenție. Împotriva atacurilor camuflate obositoare este nevoie de o atenție sporită de natură duhovnicească, să fie sesizat și lovit precis punctul slab, în așa fel încât să nu se transforme acțiunile de contracarare în avantajul planificat al adversarului.
Concret, homosexualitatea este o mișcare a unei minorități ce înfruntă o largă majoritate. Ea se folosește de mijloace specifice pentru a atrage atenția, a intra în discuție și a fi validată după ce se prezintă ca fiind agreabilă. În schimb, Biserica nu poate reacționa cu aceleași mijloace pentru că s-ar descalifica. Ea nu are și nu apără o credință obscură, marginală, ci una îndătinată. Pe de altă parte, normalitatea pe care o susține are rădăcini spirituale, nu trupești, grosiere. Valorile creștine sunt de biserică, de slujbă, nu de stradă și paradă. Ele pot fi manifestate în piață, dar cu procesiuni cu un caracter sobru. Jertfa și credința ar trebui să se manifestă diferit de exhibițiile homosexuale pentru a nu fi confundate și comparate, puse pe același plan.
Reacțiile din anii trecuți sau recente ale credincioșilor din Serbia, Georgia și Rusia, când au alungat și destrămat paradele homosexuale au avut un efect bun, chiar dacă nu au înfrânt elanul acelora și tentativele de a ieși în față. Însă acestea au avut loc în contextul unei majorități hotărâte și active. Pe când la ora actuală există o pasivitate asurzitoare.
Contextul mai larg este foarte important. Credincioșii singuri nu pot contracara cu brio paradele gay și intruziunile lor în sfera drepturilor civile. Este necesară implicarea ierarhiei, a preoțimii prin mesaje clare de condamnare a păcatului sodomiei și de explicare a normalității sexuale. Este necesară o astfel de explicare?, ar spune unii. În toată vremea Biserica trebuie să facă asta, să-și catehizeze credincioșii, să-i învețe și să-i formeze. Trăirea creștină presupune o exersare continuă, o luptă cu sine și cu păcatul, o conștientizare a răului și o împlinire a faptelor bune. Așa cum legile civile au menirea să mențină un climat de ordine și pace, la fel poruncile dumnezeiești și activitatea Bisericii au drept scop consolidarea unei vieți plăcute lui Dumnezeu. Este necesară o râvnă și o prezență mereu vie în această direcție.
Foarte probabil, avântul LGBTQ+ a venit pe fondul slăbirii creștinătății în Occident, dar și la noi. Rătăcirea și delăsarea fac loc răului. De aceea trebuie întărit acest front, care este asaltat. Multe mișcări ale Patriarhiei Române au avut un efect bun, cum a fost cea legată de predarea Religiei în școli. Ele trebuie continuate și susținute mai departe.
Un aspect foarte important este acela că Biserica nu atacă și nu respinge pe homosexuali, ci îi primește și îi ajută. Ea înfruntă și combate păcatul homosexualității, fie că acesta lovește în unii slabi, dar care se luptă să se pocăiască de faptele lor, fie că se manifestă prin unii care devin promotori nerușinați ai fărădelegii. Învățătura creștină nu acceptă homosexualitatea, dar nici nu urmărește să-i izoleze social pe cei supuși ei. Biserica doar își apără și ferește credincioșii de această plagă. Nu cu ură împotriva celor ce o promovează, ci cu dezgust și ură față de păcat. Este gata mereu să dea răspuns în fața provocărilor la adresa credinței sale.
De aceea avem nevoie de o Biserică la nivel instituțional mai vie, mai activă, mai energică împotriva răului, mai convinsă de misiunea ei. Nu doar în această privință, pentru că n-ar fi suficient, nu ar avea greutate. Totuși este impardonabilă lipsa de reacție a Patriarhiei față de organizarea paradei gay de anul acesta pe 14 august, în ajunul Adormirii Maicii Domnului. În acest fel, este justificată diferența dintre noi și Georgia, unde Biserica a înfierat clar manifestarea „Tbilisi Pride”. Măcar la noi a existat o reacție față de înlocuirea „sex”-ului din buletine cu „genul”.
În absența sau așteptarea reacției oficiale a BOR, credincioșii de rând își exprimă opoziția la nivelul lor, care este binevenită și necesară. Măcar câinii să apere stâna, dacă ciobanii dorm. Nu e același lucru, același rezultat, dar mai bun decât nimic. Nu ne răzvrătim împotriva păstorilor noștri duhovnicești dacă nu-și fac datoria, dar nu ignorăm acest fapt important, care lipsește din peisaj de ani de zile.
După cum am scris la început, marșul gay din Iași aduce o provocare și în curtea Mitropoliei Moldovei și Bucovinei. Nu știm încă detaliile de organizare, dar, chiar și așa, mănușa este aruncată. Moldovenii sunt pro-gay sau partea mai ortodoxă a țării?
Așteptăm o reacție mai incisivă a Patriarhiei și pe tema rubricii „gen” din buletinele care vor fi emise în curând. Este un subiect cu implicații majore. Nu este decizia Bisericii, dar este o temă care o vizează.
Subiectul LGBTQ+ este unul major pentru că este un indiciu al descreștinării societății (și a Bisericii?) și al venirii unor vremuri tot mai antihristice. Răul își face loc prin înlăturarea lui Hristos, a prezenței noastre vii. Ca și creștini, avem datoria să fim pe poziție cum se cuvine de la vlădică la opincă.
Un subiect secundar în atenţia publică, dar central în blogosfera ortodoxă, este readus în prim plan de una dintre postările domnului Teodor Baconschi în care acesta distinge între raportarea creştinismului occidental la „homosexualitate” şi cea a creştinilor ortodocşi.
Din păcate, comentariul domnului Baconschi nu ţinteşte să facă accesibil înţelegerii seculare modul în care ortodoxia tratează patima sodomiei, nici modalitatea în care această patimă se promovează pe sine sub steag cultural şi ideologic, ci urmăreşte să reproşeze o anumită îngustime, o obtuzitate prezentă în blogosfera ortodoxă, care ia drept reper, drept măsură a fidelităţii faţă de dreapta credinţă, raportarea intelectualilor publici la această chestiune.
Mărturisesc că sunt printre cei care consideră de mare(!) utilitate acest criteriu în judecata pe care o fac celor ce vorbesc în numele ortodoxiei, în calitate de intelectuali publici. Nu doar atât, ci chiar alegerea vocabularului folosit mi se pare sugestiv atunci când se tratează acest subiect, dat fiind că nici termenul de „homosexualitate” şi nici alte acronime nu sunt întâlnite în scrierile sfinţilor.
Uşurinţa cu care creştinii ortodocşi renunţă la vocabularul propriu, la utilizarea publică a termenilor de sodomie sau de pederastie, reprezintă o modalitate de auto-evacuare din spaţiul public, neagă propria legitimitate publică a civismului ortodox şi a moravurilor pe care suntem datori să le apărăm. Căci perpetua redefinire şi redenumire a patimilor omeneşti nu fac altceva decât să ascundă păcatul şi îndepărtarea de Dumnezeu, să oculteze substanţa anticreştină a ideilor care alimentează conversaţia publică despre aceste chestiuni.
De aceea, îndemn la o conştientizare a importanţei folosirii termenilor consacraţi pentru orice subiect care face obiectul conversaţiei publice, întrucât aceşti termeni reprezintă elementele esenţiale de ancorare în înţelegerea colectivă a cadrului de interpretare şi a paradigmei de receptare a ideilor noi. În lipsa unor astfel de ancore, discursul public poate fi lesne influenţat prin tactici neloiale de reîncadrare/redefinire/reformulare (a se vedea în limba engleză termenul de Reframing).
De aceea, este cu atât mai important ca intelectualii publici care sunt simbolic apropiaţi de ortodoxie să folosească şi să legitimeze cadrul autentic de raportare la subiectul pus în discuţie, întrucât în caz contrar, ignorând vocabularul propriu, va opera şi o dezicere implicită de înţelepciunea noastră colectivă. Intelectualii publici ortodocşi sunt cei datori să păzească şi să reactualizeze nu doar vocabularul ci şi fondul semiotic al faptelor publice, ei sunt cei datori să asigure fidelitatea interpretării evenimentelor de zi cu zi în grila autentic ortodoxă. Însă, din păcate, în spaţiul public românesc şi, chiar şi în blogosfera ortodoxă, astfel de voci lipsesc.
În egală măsură, mai am alte două repere asemănătoare pe care le folosesc şi despre care sunt convins că devoalează cu fidelitate distanţa intelectualilor noştri de ortodoxie, anume modul în care aceştia privesc masoneria şi, respectiv, ecumenismul.
Redau mai jos integral textul domnului Baconschi, urmat de un extras din opinia cunoscută a domnului Theodor Paleologu despre masonerie şi un alt extras, sugestiv, al domnului Sever Voinescu, realizator de emisiuni Trinitas TV, despre catolicism, toate acestea cu linkurile aferente. Aceste fragmente nu reprezintă îndoieli sau nelinişti tranzitorii emise în circumstanţe dificile de cei care-şi asumă identitate conservatoare, ci sunt emise drept postulate, sunt intervenţii directe asupra fondului de înţelepciune autentic ortodox, intervenţii pe care îndrăznesc să le calific ca fiind lipsite de onestitate întrucât fie sfidează prin ignorarea elementului esenţial, fie atribuie caracter esenţial şi general unor aspecte secundare.
Specific celor trei cazuri este legitimitatea creştină explicită (Baconschi şi Voinescu) sau implicită (Paleologu) cu care cei trei intelectuali emit judecăţile proprii sfidând fondul înţelepciunii ortodoxe, degradând-o, dându-i alt sens şi alte semnificaţii. Tocmai această îndepărtare, această ignorare voită a fondului ortodox, este elementul obiectiv pe care noi îl utilizăm pentru a judeca fidelitatea faţă de credinţa ortodoxă, de aceea raportara la cultura pederastă, masonerie şi ecumenism reprezintă instrumente de o surprinzătoare flexibilitate pentru a evalua fidelitatea faţă de cauza ortodoxiei în spaţiul public. Ele nu sunt atot-cuprinzătoare, însă relevă cu mare acuitate indicii rezonabile şi temeinice pe care le putem folosi fără greşeală în astfel de judecăţi.
Acest subiect este important, din punctul meu de vedere, întrucât consider că ortodoxia rămâne (complet!) nereprezentantă în spaţiul public în ultimii 30 de ani, din punct de vedere politic, civic şi cultural, iar motivul pentru care se întâmplă acest lucru este pentru că ne grăbim să primim surogate care lasă aparenţa fondului ortodox, fără a se constitui, în realitate, roade ale trăirii ortodoxe. Dacă lipsa unui partid politic autentic ortodox este evidentă pentru oricine, dacă slăbiciunea curentului civic ortodox se manifestă dureros pentru noi pe scena publică în încercările zilnice, cultura ortodoxă rămâne periferică şi se manifestă vizibil mai degrabă prin prezenţa cotidiană a unor intelectuali care, din păcate, nu sunt fideli spiritualităţii ortodoxe.
Cunosc Biserica mea (ortodoxă română) din adolescență și am fost mereu înăuntrul ei – după studii teologice, completate prin doctorat (ba chiar și în studiile post-doc, m-am ocupat de subiecte afine – ”Imaginarul religios al Cruciadei a IV-a”). Mi-am început cariera diplomatică în calitate de ambasador la Vatican, am încurajat dialogul ecumenic și am scris, în mai toate cărțile publicate, pe teme direct sau indirect legate de faptul religios. Pe scurt, cu toate păcatele mele omenești și fără pretenția exemplarității, pot spune că am o cunoaștere ”de o viață” a creștinismului (în toate variantele sale confesionale, prizate uneori la fața locului, în alte misiuni diplomatice, în călătorii etc). Ba chiar și a altor religii: homo religiosus e o figură universală, intim declinată în toată aventura lui homo sapiens.
Am făcut această recapitulare doar pentru a-mi exprima o uimire: viteza cu care o singură temă, de morală creștină fondată biblic și patristic, a colonizat mai tot spațiul dezbaterii publice din România ultimilor ani: mă refer la creștinii care, sincer vorbind, nu prea au o mare zestre teologică, istorică, de antropologie culturală și cu atât mai puțin una spirituală, mistică sau ascetică, dar care tind tot mai mult să-ți ”testeze” fidelitatea față de tradiția și învățătura creștină printr-un unic criteriu: atitudinea față de homosexualitate. Și mai mult, care își ”justifică” aversiunea față de modernitatea occidentală prin ideea că ea s-ar reduce la toleranța penală, morală și socială față de homosexualitate.
Pars pro toto! O chestiune totuși marginală (inclusiv statistic) devine mărul discordiei, proba de foc a dreptei credințe, dovada ultimă că ești impecabil etc. Ca să nu mai spun că Occidentul – ca realitate socioculturală – e nesfârșit mai complex decât această problemă, indiferent cum ne raportăm la ea.
Ca să nu mă lungesc, diferența dintre Occident și România e că acolo homosexualitatea e acceptată (chiar dacă sunt grupări creștine care o repudiază, cu argumente biblice sau morale), pe când la noi această practică e mai degrabă respinsă (tot din motive tradițional-conservatoare). Mai există o diferență: catolicismul și protestantismul au dezvoltat o pastorală – deci un dialog deschis – cu minoritatea homosexuală. Se caută soluții de consiliere psihologică, de susținere, dincolo de anateme. În lumea ortodoxă, această deschidere nu e asumată (deși există cazuri inclusiv în rândul clerului – așa cum se știe). De asemenea, nimeni nu-i întreabă pe părinții unor tineri cu această orientare cum gestionează eventualul conflict (desigur dureros) dintre credința lor religioasă și iubirea firească față de urmașii lor.
Pe scurt, nu putem reduce viața creștină la homofobie, așa cum nu ne putem opri procesul istoric de integrare în Occident din același motiv. Trebuie să găsim o cale mai inteligentă, mai umană, mai creștină (în ultimă instanță) de a trata această chestiune: fără ipocrizie, fără talibanism, fără dublă măsură și fără a confunda păcatul cu păcătosul, așa cum nu se cade să amestecăm judecata proprie cu judecata divină asupra fiecărei persoane umane.
Mă irită amalgamurile și fariseismul, obtuzitatea și auto-îndreptățirea. Prin chemarea apostolică, Domnul Iisus Hristos și-a îndemnat discipolii să devină pescari, nu vânători de oameni.
Eu nu sunt francmason, dar am respect pentru spiritualitatea masonică, e un tip de spiritualitate absolut stimabilă, e o căutare a perfectării sinelui, e un demers cât de poate de stimabil, chiar admirabil aş putea spune.
Cum poți să fii un creștin atașat de latinitate și să socotești catolicismul o erezie este, totuși, greu de închipuit, dar lucrurile greu de închipuit nu sînt atît de rare pe lume…
(…)
În fine, vor fi și alții care pur și simplu socotesc că acest aspect este neimportant. În fond, nu contează ce spune poporul credincios – mai importantă e gîlceava teologilor, ciudat de prinși vreme de secole în a evidenția și întări mai degrabă ce ne desparte de catolici decît ce ne unește cu ei. E o prostie această obsesie pentru ceea ce ne desparte cînd ne unește cel mai important om din lume: Iisus Christos, Dumnezeu întrupat. Teologii știu atît de multe despre Iisus Christos. Mă întreb dacă știu și ce zice Domnul nostru cînd vede ce au făcut oamenii cu Biserica Lui. Harcea-parcea! Dintr-Una, sobornicească și apostolească, au ieșit mai întîi două, apoi trei, apoi cinci, apoi zece – acum sînt cu sutele! Iluzionați de sine, unii cred că păcatul acestei sfîșieri e la „ceilalți“. Nu „noi“ am făcut asta, ci „ei“. Mereu „ceilalți“ sînt de vină, iar „noi“ sîntem doar de lăudat, că apărăm dreapta credință. Dar cine crede așa ceva, chiar că nu știe nimic despre modul în care El judecă lumea. Orice creștin care crede că a lui credință e pură și a celuilalt e impură, că el e mai plăcut în ochii lui Dumnezeu decît altul, degeaba a citit Evangheliile.
Rare motive de bucurie am cînd privesc în jur. Păcatul meu: devin tot mai mizantrop pe măsură ce îmbătrînesc. De aceea, poate, cînd îmi apare în față un motiv să fiu fericit că aparțin comunității în care Dumnezeu m-a pus, sînt peste măsură de fericit. Acum, iată, sînt fericit să fiu parte a marii comunități de credincioși ortodocși care se roagă aprins pentru unitatea Bisericii Sale. Și cred cu tărie că cea mai înal-tă cauză căreia un creștin trebuie să-și dedice viața în timpurile noastre este regăsirea unității Bisericii lui Christos.
În final, Poliția nu a detectat săvârșirea unei infacțiuni penale din partea Mitropolitului de Morfu în legătură cu declarațiile sale despre homosexualitate și, din acest considerent, este incert în ce măsură va fi urmărit penal.
Aceasta este concluzia cu care s-a încheiat dosarul înaintat Serviciului Juridic, care este studiat acum de către Procurorul General.
În cadrul cercetărilor, Mitropolitul Neofit a precizat că declarațiile incriminate nu au fost făcute în cadrul cuvântării propriu-zise, ci al dezbaterilor de la sfârșitul prelegerii sale și că nu a spus altceva în afară de ceea ce a afirmat Cuviosul Porfirie.
Procurorul General va studia întregul material avut la dispoziție și va decide ce îndrumări să dea pe acest caz. Poate să mențină observațiile Poliției sau să decidă cu totul altceva.
A fost depusă mărurie și din partea lui Kostas Gavriilidi, cel care a depus acuzația la Procurorul General în legătură cu postarea pe internet a filmării cu declarațiile Mitropolitului, dar și alte persoane.
Totul a pornit de la acuzația adusă de Costas Gavriilidi, consilier al Președintelui Republicii pe Multiculturalism, Acceptare și Respect pentru Diferențiere, care a cerut să fie cercetat în ce măsură referirile Mitropolitului constituie discurs homofob al urii public, „de vreme ce, după cum susține, incită și promovează prin argumente fabricate intoleranța față de comunitatea LGBT, în timp ce îi atacă pe părinții persoanelor homosexuale și țintește în principal asupra mamelor lor”.
Presiunea pusă asupra Mitropolitului cipriot Neofit de Mórfu în urma declarațiilor sale cu privire la homosexualitate determină reacții și în sfera ierarhiei, nu doar în rândul credincioșilor de rând și al activiștilor pro-homosexualitate. De data aceasta se pare că ierarhii sunt mai degrabă contra decât pro. Chiar dacă până acum nu există o poziționare foarte clară, se pare că Sinodul cipriot este dispus să ia atitudine la viitoarea sesiune de la mijlocul lui septembrie.
Tema de zi va conține subiecte
locale legate de ocuparea unor scaune vacante și clarificarea situației a doi
clerici ruși care au întemeiat biserici în Nordul Ciprului, zonă ocupată de
turci. Cei doi preoți nu aparțin de Biserica Rusiei. Pe lângă acestea, este
posibil să fie abordată și tema ridicată de situația inflamată în jurul
declarațiilor Mitropolitului de Morfu.
Într-o postare referitoare la
viitoarea ședință a Sinodului cipriot de pe Βημα
Ορθοδοξιας, citim
următoarele:
Sfântul Sinod este probabil să ia în colimator și cele ce le-a lăsat în urma sa agitația cu referirile publice ale Mitropolitului de Morfu despre homosexualitate și homosexuali. În ce măsură vor pune pe tapet subiectul în cauză va depinde de evoluția întregului subiect, public, a spus o sursă din Sfântul Sinod lui «Κ». Dacă reacțiile vor continua, în această situație, membrii Sfântului Sinod vor dezbate tot subiectul și va exista o poziționare publică a ierarhilor. În ciuda absenței unei poziționări publice a Sfântului Sinod, cu excepția Arhiepiscopului Hrisostom al II-lea, climatul nu pare să fie favorabil pentru Mitropolitul de Morfu. Destui ierarhi și-au exprimat deschis în dezbateri private dezacordul lor față de Mitropolitul de Morfu și despre modul în care s-a exprimat într-o adunare a credincioșilor în Akaki. Din partea sa, Mitropolitul de Morfu, după încheierea perioadei Postului Adormirii Maicii Domnului, s-a referit indirect la subiect printr-un comunicat al său, clarificând faptul că nu va vorbi pe larg din prisma cercetările polițienești. Se așteaptă ca anchetatorii care au luat în primire cazul să se deplaseze la Evrihu, reședința Mitropoliei de Morfu, cu scopul de a lua punctele de vedere ale Mitropolitului locului.
Este de observat că episcopii nu
se apără între ei, ci interesele unor centre de influență străine Bisericii. Dacă
până acum se mai întâmpla ca unii credincioși sau preoți să facă afirmații
incorecte politic și ierarhia să ia măsuri împotriva lor sau să se dezică de
ei, iată că acum sunt gata să trădeze și un confrate de-al lor. Singura explicație
nu poate fi decât aceea că la nivel înalt Biserica este ocupată de centre de
putere exterioare ei. Căci afirmațiile Mitropolitului Neofit nu sunt neortodoxe,
după cum se
poate vedea dintr-un articol anterior, și nici nu este un credincios sau
cleric de rând, de care s-ar putea dispensa ușor. Se pare că devine tot mai
clar că altcineva din afară dictează în Biserica Ortodoxă la nivel înalt.
După cum a fost relatat și în presa românească, anumite declarații ale Mitropolitului cipriot Neofit de Morfu au stârnit acuzații din partea activiștilor homosexuali de „discurs al urii”. În spațiul grecesc au apărut diverse reacții de apărare a sa, dintre care redăm mai jos în traducere una, în care se face și o prezentare a subiectului. Menționăm că și o serie de oameni de știință (34) iau partea Mitropolitului printr-o scrisoare deschisă.
Evident că ne declarăm de partea Mitropolitului Neofit, de altfel o figură duhovnicească remarcabilă și apărător al valorilor duhovnicești ortodoxe. Acesta s-a evidențiat și prin opoziția față de documentele parafate la Sinodul din Creta, pe care a refuzat să le semneze ca participant la eveniment.
Scrisoare de susținere pentru Preasfințitul Mitropolit de Morfu
Grupul editorial al «Farului grec-ortodox». Membru al
Confederației Asociațiilor patriotice și ortodoxe.
Mitropolitul Neofit de Morfu
Cu privire la cuvântarea Mitropolitului Neofit de Morfu al Bisericii Ciprului „Aprinzând bricheta Sfinților”, la întrebările la această cuvântare și la alte nedumeriri ale celor prezenți, ne vom strădui să vedem:
1. Ce a zis Mitropolitul? 2. Dacă se validează științific. 3. De ce a zis asta? 4. Dacă a zis ceva blamabil.
1. Să vedem totuși la început ce a zis Mitropolitul, înainte de a comenta…
A mers un tânăr la un om al lui Dumnezeu. Omul lui Dumnezeu era monah și
prieten al Mitropolitului.
Monahul a zis tânărului să nu mai meargă cu alți bărbați (trupește),
tânărul a fost nedumerit și s-a mirat cum de cunoștea asta monahul.
Începe un dialog între monah-tânăr și, la răspunsul monahului că
homosexualitatea „miroase” duhovnicește, tânărul a fost zguduit, a venit harul
lui Hristos, tânărul s-a căit.
Monahul îl ajută pe tânăr la pocăință, cheamă și îi pune pe părinți și pe
fratele lui să-l ajute pe tânăr, explică părinților că ei au fost responsabili
de patima homosexualității fiului lor,
s-a mărturisit toată familia și pocăința și rugăciunea a dat tămăduirea bolii
(duhovnicești).
Încep o viață duhovnicească toți în familie și rugăciune pentru ajutorarea
tânărului, tânărul se pocăiește cu fapta și se roagă cu adevărat, îl umbrește
harul lui Hristos și îl îndeamnă să se roage mai mult Și pentru oamenii cu care
a interferat în trecut pentru că rugăciunea lui a devenit bine-plăcută lui
Hristos și poate să ajute și pe alții pentru această patimă a homosexualității.
La întrebări: Cum se transmite homosexualitatea la embrion și apoi la
tânăr-tânără, de ce are pofte către același sex? (homosexualitate)…
Răspunde Mitropolitul că Sfântul Porfirie dă răspuns că de obicei o dau
părinții în clipa practicilor erotice sau în perioada sarcinii când soțul vine
în contact NU FIRESC (în afara firii), adică „pe rect” șamd și când îi place
femeii, este creată o dorință, se transmite la embrion. Cum se împărtășesc
carismele/talentele, așa și patimile.
Înainte de a face o analiză sau comentariu, să menționăm că cele ce sunt scrise aici NU ÎI PRIVESC pe oamenii care au ca singur temei să păteze orice lucru gândit sănătos, redactat democratic și scris fără egoism și patimă. Această scrisoare îi privește pe toți care vor citi și vor judeca cele scrise fără ochelari de cal.
2. Să vedem dacă se validează științific cele spuse de Mitropolit.
a. Om al lui Dumnezeu și monah.
b. Străvederea monahului, care discerne homosexualitatea tânărului pe motiv
de miros al păcatului.
c. Pocăință, rugăciune sinceră a tânărului și a casnicilor.
d. Tânărul se pocăiește, se roagă, trăiește duhovnicește, se izbăvește de
patima homosexualității și ajută în paralel cu rugăciunea lui și pe alții care
au patima.
e. Contact în afara firii al părinților. Plăcerea și dorința se transmit
embrionului și apoi creează în tânăr pornirea spre același sex.
Punctele a, b, c și d sunt subiecte de credință personală (unde fiecare
este liber să creadă ce vrea) și de viețuire ortodoxă.
Subiectul e) este cel care a inflamat toate mecanismele Noii Ordini, ateismului, așa-zișilor liberali, opozanților și războinicilor împotriva Ortodoxiei… totuși, iarăși, dacă cineva lucrează fără ochelari de cal și ură cu dispoziția „de a cerceta”, ușor va înțelege adevărul.
Deci fiecare creștin ortodox care se luptă, dar și fiecare om care este de
bună voință, cu simț ascuțit al dreptății, vor fi întâlnit în calea vieții lor
un om drept, harismatic și cu atât mai mult monah sau preot. Oameni care și-au
călcat ego-ul lor, oameni care se leapădă de comoditățile lumii și se
dedică „aproapelui” lor, oameni preoți sau monahi care văd în ochii camarazilor
lor pe Hristos Însuși… oameni vrednici, luptători dezinteresați, Sfinți ai
zilelor noastre precum Sf. Paisie, Sf. Porfirie, Sf. Iacov Tsalikis șa și câți
alți camarazi de-ai noștri, eroi neștiuți ai ofrandei… desigur putem să ne
gândim că există cei cu două fețe, amăgitori, fățarnici… DA, DESIGUR EXISTĂ și
nu-i îndreptățim… DAR… noi, dacă suntem albine, vom merge la oameni sfinți sau,
dacă suntem muște, ne vom alipi de resturi.
Deci un astfel de monah, om al lui Dumnezeu, „a simțit”, i s-a descoperit
patima homosexualității tânărului ca o duhoare, pentru ajutorarea tânărului,
altfel Hristos nu ar fi îngăduit… Am mirosit moaște ale Sfinților, mir din
icoane sau din moaștele Sfinților care se descoperă oamenilor (nu mereu
tuturor) din nevoia să fie întărită neputința noastră și nu din necesitatea să
credem… (pentru că credința vine din luminarea minții noastre de harul lui
Hristos și nu din convingerea că suntem „credincioși și vrednici”)… Acestui
monah i-a fost descoperit păcatul acesta ca o duhoare… (vezi „Sfântul Andrei
cel nebun pentru Hristos”, „Un Episcop ascet”- Sf. Nifon șa). Apoi tânărul s-a
pocăit sincer (vezi Cuvioasa Maria Egipteanca) și a aflat prin călăuzirea
monahului virtuos izbăvire și îndrăzneală în ochii lui Hristos precum și
putința să ajute pe alții în această patimă.
Toate cele de mai sus constituie o parte a libertății fiecărui om să creadă
sau nu în Hristos și în Sfinții Lui sau să creadă orice altceva. „Este
democrație!…”
Totuși să vedem dacă stă în picioare științific subiectul e.
“… Revoluția în vechile percepții vine din partea Geneticii.
Ramura nouă contemporană a Epigeneticii s-a îndepărtat cu totul de vechea
percepție a suveranității absolute a genelor și deja primește faptul că mediul
mamei, adică gândurile, simțămintele, trăirile mamei și ale tatălui, dar și
sunetele, chipurile, muzica șamd alimentația și viața firească a mamei
predomină în formarea sănătății, a caracterului, al proprietăților,
capacităților, talentelor copilului care se va naște și celui major, în care
copilul acesta se va forma, pentru că și mediul, nu numai genele definesc
constituirea naturală și psiho-duhovnicească a copilului.
De când să începem creșterea copilului? De când să ne îngrijim de sănătatea
lui, de bunul lui caracter, de deșteptăciunea lui, de întipărirea în al a
optimismului, bucuriei și Valorilor Vieții?
– Nouă luni înainte de nașterea lui… răspunde Socrate… dar și știința
contemporană!
După naștere este deja târziu! Copilul, cu toate organele lui, este
configurat…
Copilul care se naște este deja de nouă luni!
Chinezii măsoară vârsta de la zămislire!
Ginecologul Μichel Odent, mare cercetător și scriitor al epocii noastre,
întărește: «Nu există prioritate mai importantă decât creșterea dreaptă și buna
dispoziție sufletească a celei
însărcinate». Cercetătorii au arătat că embrionul este o existență conștientă
rațională deja de la prima fecundare a ovarului de către spermatozoid…
Are simțiri… simțăminte… memorie…
Toate cele pe care le gândește, simte și primește în sine mama și prin ea
tatăl și mediul înconjurător, embrionul le simte și le trăiește în aceeași
clipă cu ea!
(Μ. Α. Βertin, «Educație firească înainte de naștere, o speranță pentru copil, familie,
societate»).
Psihologia mamei devine biologie în embrion (dr. A. Masson).
Și aceasta pentru că trupul și psihicul sunt legate unele de altele…
Și biologul englez sir Frederick Truby King a spus politicienilor din țara
sa:
«Dacă vreți să îmbunătățiți sănătatea poporului, ocupați-vă de cele 9 luni
dinainte de naștere și de 9 luni de după ea.»
Știința epigeneticii ne-a dat recent (2009) dovezi puternice că
experiențele care creează trăiri psihice puternice provoacă o secreție de
hormoni, hormoni care nu schimbă singuri „exprimarea” genetică, ci, prin
mecanismul epigeneticii, expunerea la acești hormoni se înscrie în genom ca un
fapt memorat și urmează să fie suportat și după
trecerea trăirii lui.
În vechea Grecie, pionieră și aici, prima grijă a conducerii politice era
să îndrume pe soți la generarea unor urmași sănătoși și frumoși.
«Tinerii, înainte de toate, în perioada copilăriei, trebuie să ia aminte să
nu săvârșească nimic care să vatăme sănătatea lor, nimic, la fel, forțat sau
nedrept… pentru că acestea se întipăresc în trupurile și sufletele copiilor lor»
(Platon, Legile, VI).
«Cele însărcinate nu trebuie să trăiască în patimi și întristări, ci cu
cinste, bucurie, blândețe și așezare sufletească bună» (Platon, Legile, V).
«Gândirea lor trebuie să fie calmă, pentru că, după sarcină, copiii absorb
viața de la cea însărcinată, precum plantele din pământ»(Aristotel, Politica).
«Educația copilului începe din pântecele maicii și mai ales de la faza
zămislirii» (Părintele Porfirie)
«În China, cu o mie de ani înainte, cele însărcinate se retrăgeau în
ținuturi frumoase și trăiau acolo sarcina lor în natură, în creație, în
convorbiri edificatoare… copiii pe care-i nășteau purtau în ei această armonie,
în trup și în suflet.» (tradiția chineză)
«Pruncii se formează la zămislire după imaginația femeii», învăța Empedocle
(filozof presocratic).
«Pruncii se formează după atașamentul celei ce zămislește», învățau stoicii.
Deci vedem că a existat din cele mai vechi timpuri educația prenatală și că
știința Geneticii vine să întărească teza pe care a luat-o Mitropolitul de
Morfu prin părerea Sfântului Porfirie, că adică este transmisă pruncului
zămislit fiecare sentiment, senzație, plăcere, dor, experiență traumatică și cu
atât mai mult fumatul, alcoolul, caracterul și foarte multe altele… evident,
există totuși și educație după naștere, însă… A PREVENI ESTE MAI BINE DECÂT A
TĂMĂDUI». (Hipocrate din Kos, 460 – 370 î.H.)
3-4. Al treilea și al patrulea subiect sunt de ce a spus Mitropolitul asta și dacă a spus ceva blamabil…
Întrebare:… a fost batjocorit cineva?
Întrebare:… a fost stigmatizat cineva?
Întrebare:… a osândit sau s-a legat de vreun om de rând?
Întrebare:… a acuzat, a existat viclenie?
Foarte clar nu…
Primul răspuns este că a fost poziția Sfântului Porfirie ceea ce a spus și
al doilea răspuns este că a relatat o istorioară-fapt folositoare ca răspuns la
întrebarea care i-a fost pusă despre homosexualitate și dacă se moștenește.
Într-adevăr… câte zoofilii în numele libertății, legitimări pentru „casele
de toleranță” ale Europei (animale arse, oameni sărmani) sub acoperirea guvernelor?
Câte denaturări, căsătorii ale oamenilor cu câini și necuvântătoare se
petrec „la liber”, mă rog?
De ce nu vorbiți când Iranu îi spânzură pe homosexuali în locuri publice ca
„pedeapsă”?
De ce nu vorbiți când islamul proclamă homosexualitatea ca păcat de moarte?
Și reacționați când Preasfințitul Mitropolit Neofit de Morfu a răspuns cu multă
dragoste la o întrebare concretă și că pot să fie ajutați acești oameni?
Dacă ai căuta să găsești în dicționar ce vă caracterizează, cu greu există
o caracterizare a acuzațiilor și practicilor voastre pângărite și rușinoase la
adresa persoanei luptătorului Mitropolit.
Ne poziționăm în favoarea Preasfințitului Mitropolit de Mofu pentru că este
drept, drept este și ceea ce vrea Hristos și… pentru că nu tăcem când suntem
datori să vorbim.
Grupul editorial al «Farului
grec-ortodox».
Membru al Confederației asociațiilor
patriotice și ortodoxe.
