Creştinismul „liberal” promovat de intelectualii noştri

Un subiect secundar în atenţia publică, dar central în blogosfera ortodoxă, este readus în prim plan de una dintre postările domnului Teodor Baconschi în care acesta distinge între raportarea creştinismului occidental la „homosexualitate” şi cea a creştinilor ortodocşi.

Din păcate, comentariul domnului Baconschi nu ţinteşte să facă accesibil înţelegerii seculare modul în care ortodoxia tratează patima sodomiei, nici modalitatea în care această patimă se promovează pe sine sub steag cultural şi ideologic, ci urmăreşte să reproşeze o anumită îngustime, o obtuzitate prezentă în blogosfera ortodoxă, care ia drept reper, drept măsură a fidelităţii faţă de dreapta credinţă, raportarea intelectualilor publici la această chestiune.

Mărturisesc că sunt printre cei care consideră de mare(!) utilitate acest criteriu în judecata pe care o fac celor ce vorbesc în numele ortodoxiei, în calitate de intelectuali publici. Nu doar atât, ci chiar alegerea vocabularului folosit mi se pare sugestiv atunci când se tratează acest subiect, dat fiind că nici termenul de „homosexualitate” şi nici alte acronime nu sunt întâlnite în scrierile sfinţilor.

Uşurinţa cu care creştinii ortodocşi renunţă la vocabularul propriu, la utilizarea publică a termenilor de sodomie sau de pederastie, reprezintă o modalitate de auto-evacuare din spaţiul public, neagă propria legitimitate publică a civismului ortodox şi a moravurilor pe care suntem datori să le apărăm. Căci perpetua redefinire şi redenumire a patimilor omeneşti nu fac altceva decât să ascundă păcatul şi îndepărtarea de Dumnezeu, să oculteze substanţa anticreştină a ideilor care alimentează conversaţia publică despre aceste chestiuni.

De aceea, îndemn la o conştientizare a importanţei folosirii termenilor consacraţi pentru orice subiect care face obiectul conversaţiei publice, întrucât aceşti termeni reprezintă elementele esenţiale de ancorare în înţelegerea colectivă a cadrului de interpretare şi a paradigmei de receptare a ideilor noi. În lipsa unor astfel de ancore, discursul public poate fi lesne influenţat prin tactici neloiale de reîncadrare/redefinire/reformulare (a se vedea în limba engleză termenul de Reframing).

De aceea, este cu atât mai important ca intelectualii publici care sunt simbolic apropiaţi de ortodoxie să folosească şi să legitimeze cadrul autentic de raportare la subiectul pus în discuţie, întrucât în caz contrar, ignorând vocabularul propriu, va opera şi o dezicere implicită de înţelepciunea noastră colectivă. Intelectualii publici ortodocşi sunt cei datori să păzească şi să reactualizeze nu doar vocabularul ci şi fondul semiotic al faptelor publice, ei sunt cei datori să asigure fidelitatea interpretării evenimentelor de zi cu zi în grila autentic ortodoxă. Însă, din păcate, în spaţiul public românesc şi, chiar şi în blogosfera ortodoxă, astfel de voci lipsesc.

În egală măsură, mai am alte două repere asemănătoare pe care le folosesc şi despre care sunt convins că devoalează cu fidelitate distanţa intelectualilor noştri de ortodoxie, anume modul în care aceştia privesc masoneria şi, respectiv, ecumenismul.

Redau mai jos integral textul domnului Baconschi, urmat de un extras din opinia cunoscută a domnului Theodor Paleologu despre masonerie şi un alt extras, sugestiv, al domnului Sever Voinescu, realizator de emisiuni Trinitas TV, despre catolicism, toate acestea cu linkurile aferente. Aceste fragmente nu reprezintă îndoieli sau nelinişti tranzitorii emise în circumstanţe dificile de cei care-şi asumă identitate conservatoare, ci sunt emise drept postulate, sunt intervenţii directe asupra fondului de înţelepciune autentic ortodox, intervenţii pe care îndrăznesc să le calific ca fiind lipsite de onestitate întrucât fie sfidează prin ignorarea elementului esenţial, fie atribuie caracter esenţial şi general unor aspecte secundare.

Acesta este şi motivul pentru care reiau în integralitate comentariul domnului Baconschi care începe prin a face vorbire despre legitimitatea cu care se exprimă referitor la Biserica sa (ortodoxă română), atunci când pune în discuţie subiectul raportării la ideologia sau cultura pederastă. Fac aceasta tocmai pentru că, deşi invocă legitimitatea de fiu al Bisericii, nu îşi judecă propriile idei în duhul ortodox al Bisericii, pe care chiar îl trece sub tăcere. Similar, domnul Paleologu arată că spiritualitatea masonică este stimabilă, chiar admirabilă, ignorând condamnarea masoneriei de către ortodoxie, dar mai ales motivele pentru care masoneria este dispreţuită şi dată anatemei de către ortodoxie. Asemenea domnul Voinescu, ignoră şi condamnarea catolicismului ca erezie şi motivele pentru care ortodoxia dispreţuieşte şi dă anatemei această cumplită erezie.

Specific celor trei cazuri este legitimitatea creştină explicită (Baconschi şi Voinescu) sau implicită (Paleologu) cu care cei trei intelectuali emit judecăţile proprii sfidând fondul înţelepciunii ortodoxe, degradând-o, dându-i alt sens şi alte semnificaţii. Tocmai această îndepărtare, această ignorare voită a fondului ortodox, este elementul obiectiv pe care noi îl utilizăm pentru a judeca fidelitatea faţă de credinţa ortodoxă, de aceea raportara la cultura pederastă, masonerie şi ecumenism reprezintă instrumente de o surprinzătoare flexibilitate pentru a evalua fidelitatea faţă de cauza ortodoxiei în spaţiul public. Ele nu sunt atot-cuprinzătoare, însă relevă cu mare acuitate indicii rezonabile şi temeinice pe care le putem folosi fără greşeală în astfel de judecăţi.

Trebuie să adaug şi că, în opinia mea, este necesar ca păstorii noştri să vegheze la folosirea cu bună-credinţă a legitimităţii de creştin, de fiu al Bisericii, atunci când apar astfel de agresiuni asupra duhului ortodox de înţelegere a mersului lumii. Ierarhii nu trebuie să cenzureze astfel de opinii prin puterea ce le este recunoscută, ci trebuie să le nege legitimitatea de a se exprima, cu caracter de postulat, în numele ortodoxiei. Cred că acest lucru este şi de datoria preoţilor care se exprimă în spaţiul public şi chiar a mirenilor ortodocşi care şi-au asumat o prezenţă publică. Cred că se greşeşte prin aceea că se tace (şi) în această privinţă şi că se continuă colaborarea sau apropierea simbolică de reprezentanţii aşa-numitului curent al ortodoxiei liberale (link eng.).

Acest subiect este important, din punctul meu de vedere, întrucât consider că ortodoxia rămâne  (complet!) nereprezentantă în spaţiul public în ultimii 30 de ani, din punct de vedere politic, civic şi cultural, iar motivul pentru care se întâmplă acest lucru este pentru că ne grăbim să primim surogate care lasă aparenţa fondului ortodox, fără a se constitui, în realitate, roade ale trăirii ortodoxe. Dacă lipsa unui partid politic autentic ortodox este evidentă pentru oricine, dacă slăbiciunea curentului civic ortodox se manifestă dureros pentru noi pe scena publică în încercările zilnice, cultura ortodoxă rămâne periferică şi se manifestă vizibil mai degrabă prin prezenţa cotidiană a unor intelectuali care, din păcate, nu sunt fideli spiritualităţii ortodoxe.


Teodor Baconschi (facebook.com, 28.09.2020):

Cunosc Biserica mea (ortodoxă română) din adolescență și am fost mereu înăuntrul ei – după studii teologice, completate prin doctorat (ba chiar și în studiile post-doc, m-am ocupat de subiecte afine – ”Imaginarul religios al Cruciadei a IV-a”). Mi-am început cariera diplomatică în calitate de ambasador la Vatican, am încurajat dialogul ecumenic și am scris, în mai toate cărțile publicate, pe teme direct sau indirect legate de faptul religios. Pe scurt, cu toate păcatele mele omenești și fără pretenția exemplarității, pot spune că am o cunoaștere ”de o viață” a creștinismului (în toate variantele sale confesionale, prizate uneori la fața locului, în alte misiuni diplomatice, în călătorii etc). Ba chiar și a altor religii: homo religiosus e o figură universală, intim declinată în toată aventura lui homo sapiens.

Am făcut această recapitulare doar pentru a-mi exprima o uimire: viteza cu care o singură temă, de morală creștină fondată biblic și patristic, a colonizat mai tot spațiul dezbaterii publice din România ultimilor ani: mă refer la creștinii care, sincer vorbind, nu prea au o mare zestre teologică, istorică, de antropologie culturală și cu atât mai puțin una spirituală, mistică sau ascetică, dar care tind tot mai mult să-ți ”testeze” fidelitatea față de tradiția și învățătura creștină printr-un unic criteriu: atitudinea față de homosexualitate. Și mai mult, care își ”justifică” aversiunea față de modernitatea occidentală prin ideea că ea s-ar reduce la toleranța penală, morală și socială față de homosexualitate.

Pars pro toto! O chestiune totuși marginală (inclusiv statistic) devine mărul discordiei, proba de foc a dreptei credințe, dovada ultimă că ești impecabil etc. Ca să nu mai spun că Occidentul – ca realitate socioculturală – e nesfârșit mai complex decât această problemă, indiferent cum ne raportăm la ea.

Ca să nu mă lungesc, diferența dintre Occident și România e că acolo homosexualitatea e acceptată (chiar dacă sunt grupări creștine care o repudiază, cu argumente biblice sau morale), pe când la noi această practică e mai degrabă respinsă (tot din motive tradițional-conservatoare). Mai există o diferență: catolicismul și protestantismul au dezvoltat o pastorală – deci un dialog deschis – cu minoritatea homosexuală. Se caută soluții de consiliere psihologică, de susținere, dincolo de anateme. În lumea ortodoxă, această deschidere nu e asumată (deși există cazuri inclusiv în rândul clerului – așa cum se știe). De asemenea, nimeni nu-i întreabă pe părinții unor tineri cu această orientare cum gestionează eventualul conflict (desigur dureros) dintre credința lor religioasă și iubirea firească față de urmașii lor.

Pe scurt, nu putem reduce viața creștină la homofobie, așa cum nu ne putem opri procesul istoric de integrare în Occident din același motiv. Trebuie să găsim o cale mai inteligentă, mai umană, mai creștină (în ultimă instanță) de a trata această chestiune: fără ipocrizie, fără talibanism, fără dublă măsură și fără a confunda păcatul cu păcătosul, așa cum nu se cade să amestecăm judecata proprie cu judecata divină asupra fiecărei persoane umane.

Mă irită amalgamurile și fariseismul, obtuzitatea și auto-îndreptățirea. Prin chemarea apostolică, Domnul Iisus Hristos și-a îndemnat discipolii să devină pescari, nu vânători de oameni.

Theodor Paleologu (AlephNews.ro, 17.09.2020)

Eu nu sunt francmason, dar am respect pentru spiritualitatea masonică, e un tip de spiritualitate absolut stimabilă, e o căutare a perfectării sinelui, e un demers cât de poate de stimabil, chiar admirabil aş putea spune.

Sever Voinescu (Dilema Veche, 06.06.2019)

Cum poți să fii un creștin atașat de latinitate și să socotești catolicismul o erezie este, totuși, greu de închipuit, dar lucrurile greu de închipuit nu sînt atît de rare pe lume…

(…)

În fine, vor fi și alții care pur și simplu socotesc că acest aspect este neimportant. În fond, nu contează ce spune poporul credincios – mai importantă e gîlceava teologilor, ciudat de prinși vreme de secole în a evidenția și întări mai degrabă ce ne desparte de catolici decît ce ne unește cu ei. E o prostie această obsesie pentru ceea ce ne desparte cînd ne unește cel mai important om din lume: Iisus Christos, Dumnezeu întrupat. Teologii știu atît de multe despre Iisus Christos. Mă întreb dacă știu și ce zice Domnul nostru cînd vede ce au făcut oamenii cu Biserica Lui. Harcea-parcea! Dintr-Una, sobornicească și apostolească, au ieșit mai întîi două, apoi trei, apoi cinci, apoi zece – acum sînt cu sutele! Iluzionați de sine, unii cred că păcatul acestei sfîșieri e la „ceilalți“. Nu „noi“ am făcut asta, ci „ei“. Mereu „ceilalți“ sînt de vină, iar „noi“ sîntem doar de lăudat, că apărăm dreapta credință. Dar cine crede așa ceva, chiar că nu știe nimic despre modul în care El judecă lumea. Orice creștin care crede că a lui credință e pură și a celuilalt e impură, că el e mai plăcut în ochii lui Dumnezeu decît altul, degeaba a citit Evangheliile.

Rare motive de bucurie am cînd privesc în jur. Păcatul meu: devin tot mai mizantrop pe măsură ce îmbătrînesc. De aceea, poate, cînd îmi apare în față un motiv să fiu fericit că aparțin comunității în care Dumnezeu m-a pus, sînt peste măsură de fericit. Acum, iată, sînt fericit să fiu parte a marii comunități de credincioși ortodocși care se roagă aprins pentru unitatea Bisericii Sale. Și cred cu tărie că cea mai înal-tă cauză căreia un creștin trebuie să-și dedice viața în timpurile noastre este regăsirea unității Bisericii lui Christos.

Poliția cipriotă: Mitropolitul Neofit este nevinovat

În final, Poliția nu a detectat săvârșirea unei infacțiuni penale din partea Mitropolitului de Morfu în legătură cu declarațiile sale despre homosexualitate și, din acest considerent, este incert în ce măsură va fi urmărit penal.

Aceasta este concluzia cu care s-a încheiat dosarul înaintat Serviciului Juridic, care este studiat acum de către Procurorul General.

În cadrul cercetărilor, Mitropolitul Neofit a precizat că declarațiile incriminate nu au fost făcute în cadrul cuvântării propriu-zise, ci al dezbaterilor de la sfârșitul prelegerii sale și că nu a spus altceva în afară de ceea ce a afirmat Cuviosul Porfirie.

Procurorul General va studia întregul material avut la dispoziție și va decide ce îndrumări să dea pe acest caz. Poate să mențină observațiile Poliției sau să decidă cu totul altceva.

A fost depusă mărurie și din partea lui Kostas Gavriilidi, cel care a depus acuzația la Procurorul General în legătură cu postarea pe internet a filmării cu declarațiile Mitropolitului, dar și alte persoane.

Totul a pornit de la acuzația adusă de Costas Gavriilidi, consilier al Președintelui Republicii pe Multiculturalism, Acceptare și Respect pentru Diferențiere, care a cerut să fie cercetat în ce măsură referirile Mitropolitului constituie discurs homofob al urii public, „de vreme ce, după cum susține, incită și promovează prin argumente fabricate intoleranța față de comunitatea LGBT, în timp ce îi atacă pe părinții persoanelor homosexuale și țintește în principal asupra mamelor lor”.

Conform: Romfea.gr

Mitropolitul Neofit între ceilalți sinodali ciprioți

Presiunea pusă asupra Mitropolitului cipriot Neofit de Mórfu în urma declarațiilor sale cu privire la homosexualitate determină reacții și în sfera ierarhiei, nu doar în rândul credincioșilor de rând și al activiștilor pro-homosexualitate. De data aceasta se pare că ierarhii sunt mai degrabă contra decât pro. Chiar dacă până acum nu există o poziționare foarte clară, se pare că Sinodul cipriot este dispus să ia atitudine la viitoarea sesiune de la mijlocul lui septembrie.

Tema de zi va conține subiecte locale legate de ocuparea unor scaune vacante și clarificarea situației a doi clerici ruși care au întemeiat biserici în Nordul Ciprului, zonă ocupată de turci. Cei doi preoți nu aparțin de Biserica Rusiei. Pe lângă acestea, este posibil să fie abordată și tema ridicată de situația inflamată în jurul declarațiilor Mitropolitului de Morfu.

Într-o postare referitoare la viitoarea ședință a Sinodului cipriot de pe Βημα Ορθοδοξιας, citim următoarele:

Sfântul Sinod este probabil să ia în colimator și cele ce le-a lăsat în urma sa agitația cu referirile publice ale Mitropolitului de Morfu despre homosexualitate și homosexuali. În ce măsură vor pune pe tapet subiectul în cauză va depinde de evoluția întregului subiect, public, a spus o sursă din Sfântul Sinod lui «Κ». Dacă reacțiile vor continua, în această situație, membrii Sfântului Sinod vor dezbate tot subiectul și va exista o poziționare publică a ierarhilor. În ciuda absenței unei poziționări publice a Sfântului Sinod, cu excepția Arhiepiscopului Hrisostom al II-lea, climatul nu pare să fie favorabil pentru Mitropolitul de Morfu. Destui ierarhi și-au exprimat deschis în dezbateri private dezacordul lor față de Mitropolitul de Morfu și despre modul în care s-a exprimat într-o adunare a credincioșilor în Akaki. Din partea sa, Mitropolitul de Morfu, după încheierea perioadei Postului Adormirii Maicii Domnului, s-a referit indirect la subiect printr-un comunicat al său, clarificând faptul că nu va vorbi pe larg din prisma cercetările polițienești. Se așteaptă ca anchetatorii care au luat în primire cazul să se deplaseze la Evrihu, reședința Mitropoliei de Morfu, cu scopul de a lua punctele de vedere ale Mitropolitului locului.

Este de observat că episcopii nu se apără între ei, ci interesele unor centre de influență străine Bisericii. Dacă până acum se mai întâmpla ca unii credincioși sau preoți să facă afirmații incorecte politic și ierarhia să ia măsuri împotriva lor sau să se dezică de ei, iată că acum sunt gata să trădeze și un confrate de-al lor. Singura explicație nu poate fi decât aceea că la nivel înalt Biserica este ocupată de centre de putere exterioare ei. Căci afirmațiile Mitropolitului Neofit nu sunt neortodoxe, după cum se poate vedea dintr-un articol anterior, și nici nu este un credincios sau cleric de rând, de care s-ar putea dispensa ușor. Se pare că devine tot mai clar că altcineva din afară dictează în Biserica Ortodoxă la nivel înalt.

Reacții de sprijin în favoarea opiniilor Mitropolitului Neofit despre educația prenatală

După cum a fost relatat și în presa românească, anumite declarații ale Mitropolitului cipriot Neofit de Morfu au stârnit acuzații din partea activiștilor homosexuali de „discurs al urii”. În spațiul grecesc au apărut diverse reacții de apărare a sa, dintre care redăm mai jos în traducere una, în care se face și o prezentare a subiectului. Menționăm că și o serie de oameni de știință (34) iau partea Mitropolitului printr-o scrisoare deschisă.

Conform declarațiilor oficiale ale Mitropoliei de Morfu, Înaltpreasfințitul se abține de la comentarii pe subiectul în vogă și lasă decizia în seama Poliției.

Evident că ne declarăm de partea Mitropolitului Neofit, de altfel o figură duhovnicească remarcabilă și apărător al valorilor duhovnicești ortodoxe. Acesta s-a evidențiat și prin opoziția față de documentele parafate la Sinodul din Creta, pe care a refuzat să le semneze ca participant la eveniment.

Scrisoare de susținere pentru Preasfințitul Mitropolit de Morfu

Grupul editorial al «Farului grec-ortodox». Membru al Confederației Asociațiilor patriotice și ortodoxe.

Mitropolitul Neofit de Morfu

Cu privire la cuvântarea Mitropolitului Neofit de Morfu al Bisericii Ciprului „Aprinzând bricheta Sfinților”, la întrebările la această cuvântare și la alte nedumeriri ale celor prezenți, ne vom strădui să vedem:

1. Ce a zis Mitropolitul?
2. Dacă se validează științific.
3. De ce a zis asta?
4. Dacă a zis ceva blamabil.

1. Să vedem totuși la început ce a zis Mitropolitul, înainte de a comenta…

A mers un tânăr la un om al lui Dumnezeu. Omul lui Dumnezeu era monah și prieten al Mitropolitului.

Monahul a zis tânărului să nu mai meargă cu alți bărbați (trupește), tânărul a fost nedumerit și s-a mirat cum de cunoștea asta monahul.

Începe un dialog între monah-tânăr și, la răspunsul monahului că homosexualitatea „miroase” duhovnicește, tânărul a fost zguduit, a venit harul lui Hristos, tânărul s-a căit.

Monahul îl ajută pe tânăr la pocăință, cheamă și îi pune pe părinți și pe fratele lui să-l ajute pe tânăr, explică părinților că ei au fost responsabili de patima homosexualității  fiului lor, s-a mărturisit toată familia și pocăința și rugăciunea a dat tămăduirea bolii (duhovnicești).

Încep o viață duhovnicească toți în familie și rugăciune pentru ajutorarea tânărului, tânărul se pocăiește cu fapta și se roagă cu adevărat, îl umbrește harul lui Hristos și îl îndeamnă să se roage mai mult Și pentru oamenii cu care a interferat în trecut pentru că rugăciunea lui a devenit bine-plăcută lui Hristos și poate să ajute și pe alții pentru această patimă a homosexualității.

La întrebări: Cum se transmite homosexualitatea la embrion și apoi la tânăr-tânără, de ce are pofte către același sex? (homosexualitate)…

Răspunde Mitropolitul că Sfântul Porfirie dă răspuns că de obicei o dau părinții în clipa practicilor erotice sau în perioada sarcinii când soțul vine în contact NU FIRESC (în afara firii), adică „pe rect” șamd și când îi place femeii, este creată o dorință, se transmite la embrion. Cum se împărtășesc carismele/talentele, așa și patimile.

Înainte de a face o analiză sau comentariu, să menționăm că cele ce sunt scrise aici NU ÎI PRIVESC pe oamenii care au ca singur temei să păteze orice lucru gândit sănătos, redactat democratic și scris fără egoism și patimă. Această scrisoare îi privește pe toți care vor citi și vor judeca cele scrise fără ochelari de cal.

2. Să vedem dacă se validează științific cele spuse de Mitropolit.

a. Om al lui Dumnezeu și monah.

b. Străvederea monahului, care discerne homosexualitatea tânărului pe motiv de miros al păcatului.

c. Pocăință, rugăciune sinceră a tânărului și a casnicilor.

d. Tânărul se pocăiește, se roagă, trăiește duhovnicește, se izbăvește de patima homosexualității și ajută în paralel cu rugăciunea lui și pe alții care au patima.

e. Contact în afara firii al părinților. Plăcerea și dorința se transmit embrionului și apoi creează în tânăr pornirea spre același sex.

Punctele a, b, c și d sunt subiecte de credință personală (unde fiecare este liber să creadă ce vrea) și de viețuire ortodoxă.

Subiectul e) este cel care a inflamat toate mecanismele Noii Ordini, ateismului, așa-zișilor liberali, opozanților și războinicilor împotriva Ortodoxiei… totuși, iarăși, dacă cineva lucrează fără ochelari de cal și ură cu dispoziția „de a cerceta”, ușor va înțelege adevărul.

Deci fiecare creștin ortodox care se luptă, dar și fiecare om care este de bună voință, cu simț ascuțit al dreptății, vor fi întâlnit în calea vieții lor un om drept, harismatic și cu atât mai mult monah sau preot. Oameni care și-au călcat ego-ul lor, oameni care se leapădă de comoditățile lumii și se dedică „aproapelui” lor, oameni preoți sau monahi care văd în ochii camarazilor lor pe Hristos Însuși… oameni vrednici, luptători dezinteresați, Sfinți ai zilelor noastre precum Sf. Paisie, Sf. Porfirie, Sf. Iacov Tsalikis șa și câți alți camarazi de-ai noștri, eroi neștiuți ai ofrandei… desigur putem să ne gândim că există cei cu două fețe, amăgitori, fățarnici… DA, DESIGUR EXISTĂ și nu-i îndreptățim… DAR… noi, dacă suntem albine, vom merge la oameni sfinți sau, dacă suntem muște, ne vom alipi de resturi.

Deci un astfel de monah, om al lui Dumnezeu, „a simțit”, i s-a descoperit patima homosexualității tânărului ca o duhoare, pentru ajutorarea tânărului, altfel Hristos nu ar fi îngăduit… Am mirosit moaște ale Sfinților, mir din icoane sau din moaștele Sfinților care se descoperă oamenilor (nu mereu tuturor) din nevoia să fie întărită neputința noastră și nu din necesitatea să credem… (pentru că credința vine din luminarea minții noastre de harul lui Hristos și nu din convingerea că suntem „credincioși și vrednici”)… Acestui monah i-a fost descoperit păcatul acesta ca o duhoare… (vezi „Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos”, „Un Episcop ascet”- Sf. Nifon șa). Apoi tânărul s-a pocăit sincer (vezi Cuvioasa Maria Egipteanca) și a aflat prin călăuzirea monahului virtuos izbăvire și îndrăzneală în ochii lui Hristos precum și putința să ajute pe alții în această patimă.

Toate cele de mai sus constituie o parte a libertății fiecărui om să creadă sau nu în Hristos și în Sfinții Lui sau să creadă orice altceva. „Este democrație!…”

Totuși să vedem dacă stă în picioare științific subiectul e.

“… Revoluția în vechile percepții vine din partea Geneticii.

Ramura nouă contemporană a Epigeneticii s-a îndepărtat cu totul de vechea percepție a suveranității absolute a genelor și deja primește faptul că mediul mamei, adică gândurile, simțămintele, trăirile mamei și ale tatălui, dar și sunetele, chipurile, muzica șamd alimentația și viața firească a mamei predomină în formarea sănătății, a caracterului, al proprietăților, capacităților, talentelor copilului care se va naște și celui major, în care copilul acesta se va forma, pentru că și mediul, nu numai genele definesc constituirea naturală și psiho-duhovnicească a copilului.

De când să începem creșterea copilului? De când să ne îngrijim de sănătatea lui, de bunul lui caracter, de deșteptăciunea lui, de întipărirea în al a optimismului, bucuriei și Valorilor Vieții?

– Nouă luni înainte de nașterea lui… răspunde Socrate… dar și știința contemporană!

După naștere este deja târziu! Copilul, cu toate organele lui, este configurat…

Copilul care se naște este deja de nouă luni!

Chinezii măsoară vârsta de la zămislire!

Ginecologul Μichel Odent, mare cercetător și scriitor al epocii noastre, întărește: «Nu există prioritate mai importantă decât creșterea dreaptă și buna dispoziție sufletească a celei însărcinate». Cercetătorii au arătat că embrionul este o existență conștientă rațională deja de la prima fecundare a ovarului de către spermatozoid…

Are simțiri… simțăminte… memorie…

Toate cele pe care le gândește, simte și primește în sine mama și prin ea tatăl și mediul înconjurător, embrionul le simte și le trăiește în aceeași clipă cu ea!

(Μ. Α. Βertin, «Educație firească înainte de naștere, o speranță pentru copil, familie, societate»).

Psihologia mamei devine biologie în embrion (dr. A. Masson).

Și aceasta pentru că trupul și psihicul sunt legate unele de altele…

Și biologul englez sir Frederick Truby King a spus politicienilor din țara sa:

«Dacă vreți să îmbunătățiți sănătatea poporului, ocupați-vă de cele 9 luni dinainte de naștere și de 9 luni de după ea.»

Știința epigeneticii ne-a dat recent (2009) dovezi puternice că experiențele care creează trăiri psihice puternice provoacă o secreție de hormoni, hormoni care nu schimbă singuri „exprimarea” genetică, ci, prin mecanismul epigeneticii, expunerea la acești hormoni se înscrie în genom ca un fapt memorat și urmează să fie suportat și după trecerea trăirii lui.

În vechea Grecie, pionieră și aici, prima grijă a conducerii politice era să îndrume pe soți la generarea unor urmași sănătoși și frumoși.

«Tinerii, înainte de toate, în perioada copilăriei, trebuie să ia aminte să nu săvârșească nimic care să vatăme sănătatea lor, nimic, la fel, forțat sau nedrept… pentru că acestea se întipăresc în trupurile și sufletele copiilor lor» (Platon, Legile, VI).

«Cele însărcinate nu trebuie să trăiască în patimi și întristări, ci cu cinste, bucurie, blândețe și așezare sufletească bună» (Platon, Legile, V).

«Gândirea lor trebuie să fie calmă, pentru că, după sarcină, copiii absorb viața de la cea însărcinată, precum plantele din pământ»(Aristotel, Politica).

«Educația copilului începe din pântecele maicii și mai ales de la faza zămislirii» (Părintele Porfirie)

«În China, cu o mie de ani înainte, cele însărcinate se retrăgeau în ținuturi frumoase și trăiau acolo sarcina lor în natură, în creație, în convorbiri edificatoare… copiii pe care-i nășteau purtau în ei această armonie, în trup și în suflet.» (tradiția chineză)

«Pruncii se formează la zămislire după imaginația femeii», învăța Empedocle (filozof presocratic).
«Pruncii se formează după atașamentul celei ce zămislește», învățau stoicii.

Deci vedem că a existat din cele mai vechi timpuri educația prenatală și că știința Geneticii vine să întărească teza pe care a luat-o Mitropolitul de Morfu prin părerea Sfântului Porfirie, că adică este transmisă pruncului zămislit fiecare sentiment, senzație, plăcere, dor, experiență traumatică și cu atât mai mult fumatul, alcoolul, caracterul și foarte multe altele… evident, există totuși și educație după naștere, însă… A PREVENI ESTE MAI BINE DECÂT A TĂMĂDUI». (Hipocrate din Kos, 460 – 370 î.H.)

3-4. Al treilea și al patrulea subiect sunt de ce a spus Mitropolitul asta și dacă a spus ceva blamabil…

Întrebare:… a fost batjocorit cineva?

Întrebare:… a fost stigmatizat cineva?

Întrebare:… a osândit sau s-a legat de vreun om de rând?

Întrebare:… a acuzat, a existat viclenie?

Foarte clar nu…

Primul răspuns este că a fost poziția Sfântului Porfirie ceea ce a spus și al doilea răspuns este că a relatat o istorioară-fapt folositoare ca răspuns la întrebarea care i-a fost pusă despre homosexualitate și dacă se moștenește.

Într-adevăr… câte zoofilii în numele libertății, legitimări pentru „casele de toleranță” ale Europei (animale arse, oameni sărmani) sub acoperirea guvernelor?

Câte denaturări, căsătorii ale oamenilor cu câini și necuvântătoare se petrec „la liber”, mă rog?

De ce nu vorbiți când Iranu îi spânzură pe homosexuali în locuri publice ca „pedeapsă”?

De ce nu vorbiți când islamul proclamă homosexualitatea ca păcat de moarte? Și reacționați când Preasfințitul Mitropolit Neofit de Morfu a răspuns cu multă dragoste la o întrebare concretă și că pot să fie ajutați acești oameni?

Dacă ai căuta să găsești în dicționar ce vă caracterizează, cu greu există o caracterizare a acuzațiilor și practicilor voastre pângărite și rușinoase la adresa persoanei luptătorului Mitropolit.

Ne poziționăm în favoarea Preasfințitului Mitropolit de Mofu pentru că este drept, drept este și ceea ce vrea Hristos și… pentru că nu tăcem când suntem datori să vorbim.

Grupul editorial al «Farului grec-ortodox».

Membru al Confederației asociațiilor patriotice și ortodoxe.

Translate page >>