Păstrarea dreptei credințe nu ține doar de observarea corectitudinii dogmatice, ci și de modul cum este trăită și apărată dreapta credință. Sf. Grigorie Teologul este unul din Părinții care a criticat „teologia la piață” în prima din cele cinci Cuvântări ale sale teologice. Pentru că vorbirea despre dogme nu se face oricum.
Din păcate, scriu ca unul care optez pentru o anumită viziune în ce privește întreruperea pomenirii, în contrast cu alte direcții, fără să insist aici asupra diferențelor punctuale. Ele provin atât din modul cum este interpretată comuniunea în Biserică, dar și din concepția cu privire la venirea iminentă a lui Antihrist, care induce o panică și ar justifica izolarea și pregătirea pentru retragerea din societate. Totuși dincolo de aceste diferențe, viața duhovnicească ar trebui să fie aceeași pentru toți, cu aceleași criterii în ce privește lupta cu patimile.
Un comentariu recent, în care se afirma: „Luam aminte la noi insine dar cand credinta e primejduita si este, trebuie sa marturisim, nu sa asteptam sa ne treaca mania. Ma iertati dar uite unde s-a ajuns cu atata tacere” m-a determinat să abordez mai detaliat acest aspect, adică latura duhovnicească a păzirii dogmelor. Este benefică această abordare din comentariu? Putem fi apărători ai Ortodoxiei neglijând patimile noastre (mânia)?
Totul pornește de la delimitarea credinței de morală, care este una artificială și greșită. Adevărul nu încape decât în inimi smerite, nu este o ideologie rațională. Tocmai de la starea morală decăzută pornește apostazia. Pe de altă parte, dorim și căutăm restabilirea dogmelor ortodoxe pentru a fi de folos spre mântuirea noastră și a altora, nu ca o ceartă de cuvinte. Altfel spus, nu putem rupe apărarea credinței de lupta cu patimile.
Mulți mă acuză sau mă văd ca și cum aș fi inofensiv pentru ecumeniști și chiar că îi favorizez, în ciuda faptului că am întrerupt pomenirea. De ce? Probabil pentru că nu reacționez în același mod obstinent, nedocumentat, recalcitrant și agresiv. Sunt liniștit în privința Bisericii, Ortodoxia nu s-a pierdut încă. Mă doare că ierarhia superioară trădează adevărul și majoritatea credincioșilor se complac, deși văd această primejdie foarte mare. Dar, pentru că nu-i consider lepădați pe ierarhi, pentru că încă mai cred în ei, pentru că încă mai consider lucrătoare Biserica în ciuda lepădărilor îngrozitoare (din Creta și în problema ucraineană), Dumnezeu este încă prezent în Taine, din cauza acestei poziții, sunt văzut ca fiind necombativ, ineficient, chiar cripto sau neo-ecumenist. Nu contează că doresc și îndemn la reacții și păstrarea credinței, că vreau să existe un protest sănătos în rândul credincioșilor și mai ales al clericilor, nu e suficient. Ar trebui să mă dezic, să-i consider căzuți și întinați pe ierarhi și contaminați pe cei care-i pomenesc.
Pe lângă faptul că obligativitatea întreruperii pomenirii nu este fundamentată patristic, mai intervine și o atitudine de dispreț și nerăbdare, de condamnare și judecată fără scrupule. Doar pt că așa ar simți cineva. Și este evident că această simțire este pătimașă, dar nu contează. Chiar când sunt aduse argumente teologice că e greșită această direcție, nu este abandonată. Este ridicată la rang de virtute pentru că, chipurile, trebuie să ne apărăm credința, chiar dacă nu o cunoaștem bine.
Cum aș putea accepta și promova această necinste sufletească și lipsă de verticalitate? Ar fi suficient să observ patimile de la mijloc și mi-ar fi de ajuns pentru ca să nu accept această linie, care are nuanțe schismatice și extremiste. De aceea cred că cei mai mulți sunt oripilați de nepomenitori doar când văd unele manifestări ale lor. Nu e nevoie de cunoștințe teologice.
Mai mult, mă întreb dacă nu cumva această deraiere spre extremă nu este cultivată în mod interesat, pentru a anihila o opoziție sănătoasă și viabilă. Dar cel mai probabil aceste patimi sunt sincere și inerente. Nu e cazul să înmulțim bănuielile și suspiciunile; nu ar folosi la nimic. Dar ar trebui ca orice creștin să renunțe la aceste concepții neortodoxe și vădit neduhovnicești.
Este la îndemâna oricărui credincios simplu să lupte cu patimile sale. Dacă nu face nici cele mai de bază lucruri, cum se poate erija în mărturisitor al credinței? Mai mult folos ar aduce Bisericii dacă s-ar înfrâna pe sine. Este arhicunoscut faptul că există două extreme: ecumenismul și zelotismul; să ne ferim de amândouă și să avem încredere în Hristos că poate face mai mult cu rugăciunea decât cu nervii noștri.
Din patimi nu poate ieși nimic bun, ci numai îndărătnicie și mândrie păgubitoare. De data aceasta, a ieșit teoria părtășiei la erezia episcopului prin comuniunea sau pomenirea lui. Tainele sunt văzute ca fiind valide în cel mai bun caz, dar spre paguba celui ce le primește pentru conștiința preotului, nu a credinciosului însuși. Cu alte cuvinte, Biserica ar fi ajuns un vehicul prin care sunt împrăștiate erezia și osânda. Nu intru aici în argumente, ci doar subliniez absurditatea evidentă a concepției. Nu poate fi combinat răul cu binele din principiu în Biserică, ci doar din neputințele omenești. Toată această viziune nu vine decât din ura și înverșunarea față de arhierei; este vădit acest lucru din faptul că nu există argumente patristice convingătoare.
Pe de altă parte, înțeleg neputințele omenești și ar fi absurd să pretindem nepătimirea de la cei care apără credința. Doar comoditatea poate spune că numai cei plini de har și de Duh trebuie să apere Ortodoxia. Dar măcar direcția să fie corectă, măcar să nu fie înghițită cămila (patimi grosiere) și strecurat țânțarul (vânate expresiile mărunte). Măcar să existe cumpătarea de a cerceta serios și imparțial scrierile Sfinților Părinți. Altfel, nu putem pretinde să fim crezuți de cei îndoielnici când văd la noi nestatornicie și tulburare vădită și lipsă de documentare serioasă.
Hai, există neîncredere în teologii moderni care aduc tot felul de argumente contorsionate. Nu este în stare oricine să descoasă încâlcelile teologiei raționale, dar reacția cu nervi și ieșiri necontrolate nu face cinste, ci îi pune în lumină bună tot pe ecumeniștii de birou ca fiind mult mai credibili.
Să luptăm cu armele luminii, ale răbdării și ale cunoașterii duhovnicești!
Un protest pașnic și cumpătat, în ciuda zeflemelilor din partea „pomenitorilor” și preoților vânduți sufletește, este mai de preț și mai eficient decât orice altă reacție virulentă. Duhul de unitate în credință ar răsturna, zic eu, fățărnicia ecumenistă din Biserică. Dar deocamdată nu ne putem lăuda decât cu duhul de dezbinare și încrâncenare oarbă. Dumnezeu să scoată lucrători buni, mici și puternici în smerenie și modestie, la secerișul Său!
Nu mi-am calculat ca o critică la adresa nepomenitorilor aceste cuvinte, ci ca un îndemn la cumpătare și ca o mâhnire că există duh de dezbinare. Ar fi multe detalii de adăugat, dar cred că sunt suficiente acestea și sper să existe contribuții în practică spre o direcție sănătoasă.
Aducem în atenție un articol remarcabil din presa românească pe problema schismei ucrainene. În el se prezintă corect fondul problemei, cu implicațiile politice anexe, dar îndeosebi teologice (dogmatice și canonice). Publicat pe un portal de știri cunoscut și mai tradiționalist, Activenews, punctul acesta de vedere nu pare a fi deplin acceptat sau măcar luat în considerare cum se cuvine la nivelul presei din țară, nu știm exact la nivelul bisericesc oficial. Sperăm să aibă trecere mai mare și să se impună prin adevărul lucrurilor.
Sâmbătă, 12 octombrie, Sinodul Bisericii Ortodoxe a Greciei a recunoscut dreptul Patriarhiei de Constantinopol de a acorda singură autocefalia. Anunțul, făcut public de Mitropolitul Ierotheos Vlachos, se poate traduce „habemus Papam”, sau, mai precis, „îl recunoaștem pe Patriarhul de Constantinopol ca Papă al ortodocșilor”.
Această zi va rămâne în istoria Ortodoxiei ca o pată pe obrazul unei Biserici apostolice, Biserica Greacă, îngenuncheate de puterea politică și silite să ia o decizie neortodoxă.
Din 1992 până în
2018, toate bisericile ortodoxe autocefale, inclusiv Patriarhia de
Constantinopol, au apărat canonicitatea în Ucraina și nu au recunoscut
grupările schismatice. Dar, în urma intervenției SUA, interesate de eliminarea
oricărei influențe a Rusiei în Ucraina, Patriarhia de Constantinopol a
recunoscut două grupări schismatice, unite într-o structură căreia i-a acordat
autocefalia în 5 ianuarie 2019. Aceasta fără să consulte nicio biserică
autocefală și în ciuda faptului că mai multe biserici autocefale, aflând de
intenția sa, i-au cerut în scris să nu o facă.
Iar acum, în urma
presiunilor SUA și ale Patriarhiei de Constantinopol, Biserica Greciei a
anunțat că este de acord cu inventatul drept al Patriarhului de Constantinopol
de a acorda autocefalia.
Din Biserica
Greciei, cel mai vizibil susținător al acestei decizii a fost Mitropolitul
Ierotheos Vlachos.
Mitropolitul
Ierotheos Vlachos, susținătorul cel mai cunoscut al ereziei
Mitropolitul
Ierotheos a fost apreciat și iubit în toată lumea ortodoxă ca un teolog
profund, un om duhovnicesc care a scris despre oameni duhovnicești și un ierarh
ancorat în tradiția ortodoxă și în problemele contemporane. Însă, prin
atitudinea față de statutul Patriarhului de Constantinopol, toate acestea se
veștejesc precum frunza căzută din copac.
În problema din
Ucraina, după ce Patriarhul Bartolomeu I a recunoscut cele două grupări
schismatice, Mitropolitul Ierotheos Vlachos a devenit un susținător vocal al
statutului de tip papal al Patriarhului de Constantinopol.
În primăvara
acestui an, el a fost unul dintre cei care au susținut că autocefalia unei
biserici trebuie acordată doar de Patriarhia de Constantinopol și s-a opus
categoric ca orice altă biserică, inclusiv biserica mamă, din care se desprinde
structura care devine autocefală, să aibă un cuvânt de spus.
În 30 martie
2019, a publicat o declarație în care, după ce admite că intervine în problema
ucraineană deși nu face parte din comisiile Sinodului grec care se ocupă de ea,
scrie că Sinodul Bisericii Greciei nici măcar nu are dreptul să ia în discuție
această problemă sau să se opună deciziei Patriarhiei de Constantinopol cu
privire la acțiunile ei în Biserica Ucrainei.
Apoi, în lunile
care au urmat, a susținut din ce în ce mai mult public, convingând și pe alți
ierarhi, că pretenția Patriarhului de Constantinopol este corectă. Influența
lui în Biserica Greacă a avut un rol esențial în decizia Sinodului grec, el
fiind și cel care a comunicat decizia public, justificând că este în slujba
unității (sic!).
După acordarea
Tomosului către grupările schismatice, Biserica Rusă, din care face parte, cu
cea mai largă autonomie posibilă, Biserica ortodoxă canonică din Ucraina, a
întrerupt comuniunea cu Patriarhia de Constantinopol și a anunțat că va
întrerupe comuniunea cu cei care îi vor recunoaște pe schismatici.
Greu de explicat
cum un teolog atât de priceput ca Mitropolitul Ierotheos a devenit unul dintre
vârfurile de lance ale unei erezii care provoacă o schismă care poate deveni la
fel de gravă ca cea din 1054, în urma căreia Apusul s-a rupt de ortodoxie. Avea
multe motive să vadă clar că Patriarhul Bartolomeu a fost de rea-credință și a
greșit dogmatic.
În Ucraina sunt
12.000 de parohii canonice și 6.000 de parohii schismatice. Dacă Patriarhul
Bartolomeu era de bună-credință și voia să facă ceva folositor pentru unitatea
Bisericii, putea să ceară schismaticilor să își retragă episcopii din orașele
în care există episcopi canonici, dar nu a făcut-o. Astfel, în foarte multe
orașe există doi episcopi, unul canonic, recunoscut de toată ortodoxia,
inclusiv de Patriarhia de Constantinopol, și unul schismatic, recunoscut doar
de Patriarhia de Constantinopol. Chiar și pentru Patriarhia de Constantinopol
aceasta este 100% necanonic. Aceasta este și situația de la Cernăuți.
Apoi Mitropolitul
Ierotheos cunoaște ce presiuni a făcut în Ucraina administrația fostului
președinte Poroșenko pentru ca preoții canonici să treacă la schismatici, prin
intermediul primăriilor, al consiliilor locale, al poliției și al serviciului
de securitate SBU. Știe ce presiuni a făcut Patriarhul Bartolomeu asupra mănăstirilor
athonite (a amenințat că schimbă egumenii și îi oprește pe clerici de la
slujirea preoțească) pentru a permite schismaticilor să slujească în aceste
mănăstiri. De ce ar fi nevoie de aceste presiuni, dacă deciziile Patriarhiei de
Constantinopol sunt drepte și benefice? Oare impunerea cu forța a fost calea
arătată de Hristos? De când adevărul lui Dumnezeu are nevoie de violență pentru
a fi primit?
Mitropolitul
Ierotheos a văzut clar că decizia Patriarhului Bartolomeu nu a rezolvat
schisma, așa cum a spus că se va întâmpla, ci, din contră, a făcut-o mult mai
mare. Această extindere a schismei ar fi putut să îl aducă la realitate, să îi
arate că nu Dumnezeu lucrează, ci diavolul, cel care îi dezbină pe oameni. Dar
a preferat să nege evidența și apoi a justificat decizia Sinodului grec ca
fiind în slujba unității, deși era evident că ea va adânci schisma!
Deci el însuși a
fost de rea-credință.
Din punct de
vedere dogmatic, Mitropolitul Ierotheos a fost foarte atent la documentele de
la Sinodul de la Creta și nu a semnat unul dintre ele pe motiv că nu este
conform cu dogmatica ortodoxă. Prin atitudinea lui a girat parțial apariția
nepomenitorilor în Biserica Ortodoxă Română.
Dacă atunci a
fost atât de atent, cum de nu înțelege grosolănia erorii de acum? Nu știe că
Arhiepiscopul grec Elpidofor al Americii (pus de Patriarhul Bartolomeu) susține
că Patriarhul de Constantinopol este „primul fără egali”, deși el mereu a fost
numit „primul între egali”? Ce ar trebui pentru a realiza că superioritatea Patriarhului
de Constantinopol față de toate celelalte biserici autocefale este același
lucru cu doctrina catolică potrivit căreia papa este deasupra tuturor
episcopilor? Asta nu este greșeală dogmatică?
Mitropolitul
Ierotheos a scris cartea „Cunosc un om în Hristos”, despre arhimandritul
Sofronie Saharov. Dacă l-a văzut pe arhimandritul Sofronie ca „om în Hristos”,
de ce nu socotește că este de la Hristos modul în care arhimandritul Sofronie a
explicat, într-un articol
scris în 1950, că pretenția Constantinopolului de superioritate față de
celelalte biserici ortodoxe autocefale este o gravă eroare dogmatică, o erezie
extrem de periculoasă?
Arhimandritul
Sofronie a numit această pretenție „neo-papismul din Constantinopol” și a
explicat că este o erezie ecleziologică:
„Trebuie, oare,
să spunem că această formă de papism este tot o erezie ecleziologică, cum ar fi
papismul roman? Trebuie oare spus că, realizată în viața Bisericii, ea va duce
în mod inevitabil la pervertirea întregului chip duhovnicesc al existenței
noastre? […] Faptul că deja Constantinopolul începe acum lupta cu autocefalia
Bisericilor Locale nu ne miră nicidecum, deoarece aceasta este natura oricărui
papism. Cu autocefalia nu se împacă nici romano-catolicismul”. (Arhimandrit
Sofronie Saharov)
Reacția
neașteptat de prudentă a Patriarhiei Rusiei
Joi, 17
octombrie, conducerea Patriarhiei Rusiei s-a întâlnit pentru a discuta decizia
Sinodului grec. În condițiile în care așteptarea generală era că Biserica Rusă
va întrerupe comuniunea și cu Biserica Greciei, rușii au luat o decizie
neașteptată și de maximă prudență, arătând că nu doresc escaladarea schismei.
Decizia a fost de
a întrerupe comuniunea nu cu Biserica Greciei, ci doar cu acei episcopi care îi
vor recunoaște personal pe schismaticii din Ucraina.
Această abordare
a fost confirmată sâmbătă, 19 octombrie, când Arhiepiscopul Ieronim al Atenei,
președintele Sinodului grec, a slujit cu Patriarhul Bartolomeu. Când Patriarhul
Bartolomeu l-a pomenit pe Epifanie, liderul schismaticilor, Arhiepiscopul
Ieronim a făcut semnul crucii, ceea ce ar fi putut fi interpretat ca o aprobare
implicită. Cu toate acestea, rușii au declarat că vor întrerupe comuniunea cu
Arhiepiscopul Ieronim doar dacă acesta îl va recunoaște explicit pe Epifanie.
Această moderație
nu este întâmplătoare. Ea are legătură directă cu modelul de organizare a
Bisericii, de uniune sobornicească de biserici autocefale, pe care Patriarhul
Bartolomeu îl încalcă. Patriarhul Bartolomeu susține că el poate lua decizii
corecte pentru toată Ortodoxia, în timp ce învățătura ortodoxă despre Biserică
arată că organismul suprem care poate lua o decizie majoră în Biserică este
Sinodul Ecumenic, al tuturor episcopilor ortodocși (eventual prin
reprezentanți), cu condiția ca acea decizie să fie receptată de către
credincioși. În această perspectivă, fiecare episcop este important, nu doar
biserica din care face parte.
Prea multă
implicare politică
Relația
Patriarhiei de Constantinopol cu SUA nu este nouă.
În ianuarie 1949,
după ce a fost ales, Patriarhul Atenagora a mers din SUA la Istanbul pentru a
fi înscăunat Patriarh de Constantinopol cu avionul personal al lui Harry
Truman, Președintele SUA. Atenagora a publicat în 1950 o enciclică în care
afirma un primat de tip papal pentru Patriarhia de Constantinopol.
Nici faptul că
oamenii politici și politica statelor au avut un cuvânt de spus în problemele
bisericești nu este nou. Dar istoria arată că atunci când politica a presat
Biserica să accepte o erezie, dacă Biserica a acceptat i-a trebuit apoi multă
vreme ca să se așeze iarăși în adevărul de credință. Așa s-a întâmplat cu
erezia care se împotrivea icoanelor, susținută de împărați, care a tulburat mai
mult de un 100 de ani chiar Patriarhia de Constantinopol, în secolele VII–VIII.
Într-un moment de
cumpănă, în secolele XIV–XV, când turcii cucereau continuu părți din Imperiul
Bizantin, împărății și patriarhii de la Constantinopol au acceptat o unire cu
catolicii cu scopul de a fi sprijiniți militar de statele catolice.
Lucas Notaras,
mare demnitar al imperiului, a rostit atunci celebrele cuvinte care arată că
alterarea credinței este mai gravă decât decăderea politică: „Mai bine să vedem
domnind în oraș turbanul turcesc decât tiara latinilor.” Pentru că în timp ce
credința turcilor erau în mod evident ceva cu care ortodoxia nu avea amestec,
abaterea de la învățătura dogmatică prin unirea cu catolicii distrugea însăși
credința.
Imperiul a
dispărut, Luca Notaras a fost omorât de turci, dar Ortodoxia nu s-a dizolvat în
catolicism, ci a rămas ortodoxie.
În prezent,
acțiunea Patriarhului de Constantinopol este susținută de administrația
americană actuală, condusă de Partidul Republican.
Administrația
anterioară, condusă de Partidul Democrat, presa statele dependente de SUA să
adopte ideologia gender și homosexualitatea ca normative în societate și să
decriminalizaze cât de mult avortul la cerere. Administrația republicană a
stopat această presiune asupra altor țări și a făcut deja foarte multe pentru
creștinii prigoniți din lume, inclusiv a înființat funcția de Ambasador pentru
libertate religioasă. Dar, în lupta pentru putere cu Rusia, se folosește de
structura schismatică pentru a ataca Patriarhia Rusă, de care ține Biserica
Ucraineană canonică.
Cei care conduc
conflictele geo-politice ar trebui să știe că, în ortodoxie, alegerea între
prigoană și abaterea de la adevărul credinței este deja făcută. De acea, dacă
presiunea va continua, ortodocșii vor prefera prigoana secularistă a
democraților în fața alterării credinței din partea republicanilor religioși.
Ce va urma?
Cine a mai zis în
istoria creștinismului „eu și doar eu”, așa cum zice acum Patriarhia de
Constantinopol? Papalitatea.
Patima iubirii de
stăpânire l-a făcut pe Lucifer să dorească tronul lui Dumnezeu și a făcut
papalitatea să dorească să stăpânească lumea. Din secolul XX, ea a stârnit
Patriarhia de Constantinopol să vrea să fie stăpâna tuturor bisericilor
ortodoxe autocefale, ceea ce ar însemna sfârșitul ortodoxiei.
Aceasta nu se va
întâmpla, pentru că Hristos este cel care Își va păzi Trupul Său, care este
Biserica. Dar schisma poate cuprinde pe termen lung părți din Ortodoxie.
Șansa de a se
ieși din această criză este o întâlnire a tuturor bisericilor autocefale.
Patriarhul Bartolomeu a refuzat în mod repetat să convoace o întâlnire a
tuturor bisericilor autocefale pentru a discuta situația schismaticilor din
Ucraina, atât înainte de a-i recunoaște, cât și după ce i-a recunoscut.
Motivațiile sunt două.
Prima este că
știa că majoritatea bisericilor autocefale se opun recunoașterii. A doua este
că, dacă ar convoca bisericile autocefale să decidă, ar înseamnă să recunoască
faptul că el nu are dreptul să acorde singur recunoașterea și autocefalia unei
structuri bisericești!
În schimb,
Patriarhul Bartolomeu călătorește în țările ortodoxe pentru a-i presa pe
conducătorii bisericești să îl urmeze. Astfel, a reușit să blocheze inițiativa
Arhiepiscopului Hrisostom al Ciprului, care a încercat o mediere reunind
conducătorii patriarhiilor Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului. Puterea cu
care face aceasta nu este adevărul bisericesc, ci sprijinul politic de care se
bucură.
Românii, între presiunea politică, pe de o parte,
și adevărul ortodox și unitatea etnică, pe de alta
Pentru români,
decizia Sinodului grec lasă și mai vulnerabil Sinodul Bisericii Ortodoxe Române
în fața presiunilor politice de a-i recunoaște pe schismatici.
În luna mai,
Samuel Brownback, Ambasadorul pentru libertate religioasă al SUA, a trecut și pe la Patriarhia Română în turneul său de
presiune pentru recunoașterea schismaticilor în Grecia, Muntele Athos,
Bulgaria, România și Republica Moldova.
Epifanie a
anunțat în câteva rânduri că primii care îi vor recunoaște vor fi grecii și,
apoi, vor urma românii. Pentru a momi Sinodul românesc, a înființat chiar și un
vicariat românesc pentru preoții români din Ucraina. Vicariatul este
nefuncțional, căci niciun preot român nu s-a dus la Epifanie, unde știu că nu
ar mai fi lăsați să folosească limba română în biserici.
Din păcate,
ierarhii din Biserica Ucraineană canonică nu înființează un vicariat românesc
în cadrul bisericii canonice, ceea ce ar fi un pas înainte în a demonstra grija
reală pentru credincioși și ar anula momeala schismaticilor.
Pentru români,
recunoașterea schismaticilor și a gestului Patriarhului Bartolomeu ar însemna,
pe lângă abaterea dogmatică, și întreruperea legăturilor bisericești cu
majoritatea românilor din Basarabia și din Ucraina.
În Basarabia,
majoritatea românilor țin de Mitropolia Moldovei, care este autonomă în cadrul
Patriarhiei Moscovei. În Ucraina, cei circa 500.000 de români din Regiunea
Cernăuți și din câteva parohii din Transcarpatia și Odesa țin de Biserica
Ortodoxă Ucraineană canonică, și ea autonomă în Patriarhia Moscovei.
Probabilitatea ca ierarhii din aceste zone să îi recunoască pe schismaticii din
Ucraina este zero. Dacă Sinodul Bisericii Române îi va recunoaște pe
schismatici, ei vor rupe comuniunea cu noi și va interveni un nou motiv de
separare între românii din România și cei din Basarabia și Ucraina.
Miza nu este a
alege o tabără între Constantinopol și Moscova, între ruși sau greci, ci între
adevăr și erezie. Ereziei îi urmează dezbinarea. Dezbinarea o vedem. Ea nu
poate să fie de la Dumnezeu.
Ne rugăm ca
Hristos Domnul să li se arate Patriarhului Bartolomeu, Mitropolitului Ierotheos
și celor dimpreună cu ei și să îi întrebe „Qvo vadis?”
Pentru a-i întoarce de pe drumul ereziei, al schismei, al dezbinării.
Nota noastră: În primul rând, sunt de apreciat observațiile din articol. Este curajoasă și de bun augur critica formulată la adresa unui teolog de seamă contemporan, Mitropolitul Ierotheos, care s-a remarcat prin cărți și poziționări foarte bune în trecut, dar acum aruncă totul în aer prin justificarea unei teologii de factură papistă. (Este de urmărit și poziționarea Mitropolitului Atanasie de Limasol pe această chestiune, având în vedere că acesta cultivă o relație bună cu Mitr. Ierotheos, primind vizita acestuia pe 17 octombrie a.c. cu ocazia sărbătoririi a 1400 de ani de la adormirea Sf. Ioan Postitorul, ocrotitorul Limasolului. Amintim că Mitropolitul Atanasie nu a semnat decizia Sinodului cipriot din primăvară pe tema ucraineană, atunci fiind văzut acest gest ca unul de mărturisire și credem în continuare că asta a fost.) De asemenea, unitatea românească cere să nu fim de acord cu această „autocefalie” ce aduce numai schismă până și între noi, cei din țară, și românii din Bucovina (partea din Ucraina). Interesele geopolitice americane nu pot să ne țină de cald, chiar dacă ele presupun o colaborare strânsă cu Patriarhia de Constantinopol începută din anii 1950, odată cu Patriarhul Ecumenic controversat Atenagora. Pe de altă parte, nu putem trece cu vederea două puncte sensibile: reacțiile de întrerupere a pomenirii după Sinodul din Creta și crearea unui Vicariat românesc de către Biserica Ucraineană canonică. Articolul de mai sus sugerează că nepomenirea apărută în sânul românilor a fost girată de atitudinea Mitropolitului Ierotheos față de documentele cretane. Pare pusă într-o lumină bună teologic, dar proastă ca așezare/fenomen. În mare parte, ne vedem nevoiți să acceptăm acest punct de vedere, căci situația nu e chiar roză, ci are nuanțe de schismă. Totuși parcă prea este expediat subiectul acesta printr-o remarcă ce nu-și are locul firesc în curgerea textului. Ar trebui accentuat faptul că deciziile din Colimbari au fost mai grave decât cele cu privire la schismaticii ucraineni, deși ambele au coloratură eretică. Ar fi cel puțin echidistant să fie tratate la fel. Așa cum Patriarhia Rusă are dreptul că întrerupă comuniunea cu Constantinopolul și cu grecii doar pe motiv de erezie (papistă), la fel au acest drept și preoții români, chiar dacă la un alt nivel, față de ierarhii semnatari ai documentelor din Creta. Vorbim de aceleași canoane și reglementări legale bisericești. Doare când atitudinea este generată de alți factori decât teologici. Nu acceptul general trebuie să ne motiveze opțiunile, ci adevărul lucrurilor. Adică nu faptul că există o reacție mai puternică față de acțiunile fanariote din Ucraina indică problema, ci erorile concrete. Și invers, nu faptul că cei mai mulți nu au fost de acord cu întreruperea pomenirii după Sinodul din Creta este un semn că fenomenul este greșit, ci aplicarea corectă sau nu a unor dispoziții canonice reale (canonul 15 I-II). În treacăt fie spus, există un antagonism și în privința situației din Ucraina. Dacă Mitropolitul Serafim de Pireu declară că nu poate opri comuniunea cu restul ierarhilor greci după așa-zisa decizie pe tema ucraineană pentru că nu există abateri dogmatice, totuși Patriarhia Rusă nu poate întrerupe pomenirea Arhiepiscopului Ieronim decât pe motive dogmatice. Referatul Arhiepiscopului prezentat în plenul Sinodului Ierarhiei susținea că Patriarhia Ecumenică singură are dreptul de a acorda autocefalie, pe când decizia finală emisă presei a exclus acest detaliu, care face diferența de problematizare canonică sau dogmatică, adică schismă administrativă sau erezie papistașă. Este cam nefiresc să fie inclus în diptice schismaticul Epifanie pe considerentul recunoașterii simplului drept al Patriarhiei Ecumenice de a acorda autocefalie, fără a lua în calcul Tomosul pe baza căruia a fost înființată noua structură bisericească. Deci balanța înclină în favoarea rușilor în cazul foarte probabil că Arhiepiscopul Ieronim va trece la pomenirea conducătorului schismatic în diptice. Pe de altă parte, are dreptate și Mitropolitul Serafim până la momentul de față, când încă nu a fost realizată recunoașterea deplină a ucrainenilor. Celălalt punct sensibil este legat de înființarea unui Vicariat ortodox român de către Biserica Ortodoxă canonică Ucraineană. Aceasta depinde în mare măsură de nevoile românilor de acolo. Dacă aceia nu vor, ar fi cel puțin ciudat să fie satisfăcută o cerere a BOR din partea Mitropolitului Onufrie în ciuda doleanțelor parohiilor românești din regiunea Cernăuți. Probabil că există la mijloc un conflict mai aparte care-și are rădăcinile în semnarea de către sinodalii români a deciziilor din Creta. În acest fel, românii din Bucovina-Cernăuți sunt mai sceptici la gândul subordonării în vreun fel față de ierarhii trădători români. Aici are un rol important vlădica Longhin, pe care cu siguranță nu l-ar accepta în Vicariat arhiereii noștri și s-ar crea o dezbinare mai mare. Cât de mult și-ar dori românii de dincolo de graniță o apropiere de țară, și acum se văd distanțați din pricina compromisurilor de credință! Trebuie să recunoaștem faptul că nici noi, românii, nu suntem creștini autentici, ci tot interesele materiale ne domină, cel puțin la nivel de ierarhie. Și, ca o ultimă completare pe marginea subiectului ucrainean, remarcăm că Mitropolitul Nectarie de Kerkira, care a fost la Iași de hramul Cuvioasei Parascheva cu moaștele Sf. Spiridon, invocă mai mult motive economice pentru amânarea recunoașterii noii structuri bisericești. Turismul, care este de natură religioasă în mare parte, determină păstrarea relațiilor bune cu Rusia. Cam simplistă această perspectivă, din punctul nostru de vedere.
Moderați și extremiști au fost mereu printre credincioși. Chiar și fariseii au fost fanatici și nu au putut primi învățătura lui Hristos. Însă un conflict emblematic între aceste categorii este cel marcat de reglementările canonului 15 al Sinodului I-II Constantinopol (861) și linia monahilor studiți din sec. VIII-IX. Deși este puțin cunoscut acest aspect, primul a fost formulat pentru a tempera și condamna rigorismele celor din urmă după o serie de disensiuni care au măcinat viața bisericească din acea perioadă.
O situație inedită este aceea că majoritatea
nepomenitorilor de astăzi de după Sinodul din Creta urmează declarativ atât
linia canonului 15, cât și a Sf. Teodor Studitul fără a vedea un conflict în
aceasta. Diferența nu este vizibilă, e drept, dar totuși există. Chiar și dacă
am considera că studiții opreau comuniunea adesea pe motive morale sau
administrative, pe când canoanele 13-15 I-II condamnă acest lucru, tot ar
trebui să se fie pusă la îndoială corectitudinea viziunii lor. În cartea Străjerii Ortodoxiei este menționat
acest aspect, că monahii de la Studion au avut unele erori rigoriste moștenite,
mustrate de mai mulți Sfinți, printre care și de Sf. Ioanichie cel Mare.
Dar mai există un aspect important, anume oprirea
comuniunii pentru o erezie. Studiții s-au confruntat și cu situații în care erau
la mijloc chestiuni de dogmă, nu doar de morală. Pentru că erau mai stridente
devierile cu privire la sancționarea prin oprirea comuniunii pentru abateri
disciplinare, canonul 15 se ocupă îndeosebi de acest aspect, dar nu lasă
deoparte nici problematica sancționării unui episcop ce propovăduiește deschis
o erezie.
Atitudinea studiților era deranjantă pentru
motivul că izbucnea adesea și devenise o modă caracterizată drept „nebunia
schismaticilor” în textul canonului 13 I-II. Deși această Mănăstire s-a afirmat
printr-o atitudine mărturisitoare în cazul schismei acaciene (484-519),
începând cu sec. VIII a luat o turnură nefastă. Mărturii istorice cu privire la
reacțiile inadecvate ale studiților se găsesc în cartea The photian schism scrisă de F. Dvornik. Deși autorul este catolic
și prezintă propriile interpretări ale evenimentelor, majoritatea corecte,
documentarea sa este una validă, bazată pe multe surse primare.
Astfel, studiții radicali s-au manifestat prima dată în cadrul Sinodului VII Ecumenic, unde au cerut insistent condamnarea tuturor episcopilor foști iconoclaști, chiar dacă aceștia renegaseră greșeala lor. Patriarhul Tarasie a fost înfruntat apoi de Sf. Teodor Studitul pe motiv că a fost îngăduitor cu unii episcopi simoniaci. Un conflict puternic, denumit schisma adulterină, a izbucnit după ce Patriarhul a refuzat, invocând motive de iconomie, să caterisească pe un preot Iosif ce oficiase o cununie necanonică a împăratului. Această ruptură a survenit din nou pe vremea următorului Patriarh, Nichifor, din aceleași motive. Pentru că decizia de reabilitare a respectivului preot a fost luată și într-un Sinod, ca să-i confere greutate, studiții au oprit comuniunea cu toți episcopii semnatari și cu cei aflați în comuniune liturgică cu aceștia.
A urmat o reizbucnire a iconoclasmului, stopat
abia după vreo trei decenii, în 843, când au fost cinstite din nou icoanele
prin decizie sinodală. După moartea ultimului împărat iconoclast, Teofil, a
fost ales un alt Patriarh, anume Metodie. Acesta a impus o linie ortodoxă, dar
moderată. De aceea, nu a fost promovat în scaune ierarhice pe nici unul dintre
monahii studiți pentru a evita o inflamare a spiritelor. Aceasta pentru că
reizbucnirea ereziei iconoclaste era pusă pe seama rigorismului zelotiștilor,
care întărâtau pe opozanți prin atitudinea lor. Patriarhul dorea ca mersul
Bisericii să fie ortodox, dar în pace, fără să stârnească antipatii nedorite și
nefaste. Monahii studiți au reacționat dur și față de Patriarhul Metodie, drept
pentru care acesta a condamnat pe unii dintre ei și linia trasată de Sf.
Teodor, pe care aceia o țineau[1].
După moartea Sf. Metodie, a urmat în scaun Sf.
Ignatie, care a fost partizan al studiților, deși nu unul declarat de-al lor.
În schimb, după depunerea sa controversată și urcarea pe scaun a Sf. Fotie,
studiții iarăși s-au împotrivit în același chip, drept pentru care a urmat
condamnarea lor prin canoanele emise de Sinodul din 861, care s-a ocupat cu
validitatea alegerii lui în scaun. Pentru o mai bună înțelegere a acestor din
urmă evenimente, voi insista asupra lor în mod deosebit.
Societatea bizantină era marcată de conflictele
dintre moderați și radicali, deși s-a poziționat mai mereu de partea celor
dintâi. De aceea a fost ales în scaun pentru restaurarea cultului icoanelor un
Patriarh din prima categorie. Apoi, pentru a mai da satisfacție presiunilor
studite, a urmat un Patriarh neutru, dar cu tendințe zelotiste, Sf. Ignatie,
după cum s-a și dovedit. Acesta a intrat în conflict cu conducerea imperială
făcând chiar exces de zel pe plan bisericesc, dar și politic, așa că a urmat
depunerea lui în mare parte meritată. El a mustrat pe regentul Bardas că ar fi
avut relații incestuoase cu fiica sa vitregă fără dovezi concludente, apoi a
luat partea sau chiar a fost implicat în unele comploturi, fapte de netolerat.
A fost depus și în locul său a fost aleasă o persoană neutră, dar de data
aceasta înclinată spre moderați, Sf. Fotie. Acest fapt a stârnit revolta
studiților, care au contestat alegerea sa. Se pare că starețul Nicolae a fost
înlăturat și închis în mănăstire pentru opoziția sa[2].
După o primă sesiune nereușită, Sinodul convocat de Patriarh pentru a stabili
validitatea hirotoniei sale a luat o decizie în acest sens în anul 861. Atunci
au fost emise o serie de canoane pe probleme arzătoare, printre care și
fenomenul schismatic. Astfel, a fost interzisă oprirea pomenirii episcopului
pentru „vinovății oarecare”, exceptând situația predicării unei erezii
dovedite.
În ciuda faptului că prin canonul 31 apostolic
este permisă ruperea comuniunii și pentru „vină de dreptate”, Sinodul din 861 limitează
această atitudine doar pentru erezie. Aici trebuie să menționăm că textul
canonului 15, precum și a celor anterioare 13-14, este inspirat dintr-o scriere
a Sf. Sofronie, Patriarhul Ierusalimului (†639), intitulată Despre mărturisirea păcatelor. Acesta nota: „Dacă vreun prezbiter sau
diacon s-ar depărta de comuniunea cu propriul Episcop și nu ar pomeni numele
lui, sancționându-l chipurile pentru vreo vinovăție, să fie caterisit! Și, dacă
ar cuteza același lucru un Episcop față de propriul Mitropolit, să se
caterisit! De asemenea, și dacă ar cuteza acestea un Episcop sau Mitropolit
față de Patriarh, să fie opriți de la preoție! Iar dacă unii s-ar depărta de
cineva nu sub pretext de vinovăție, ci pentru o erezie sancționată de Sinod sau
de Sfinții Părinți, sunt vrednici de cinste și acceptare ca niște ortodocși”
(PG 87,3369-3372). Este evidentă asemănarea cu canonul 15, care are următorul
conținut (revizuit după originalul grecesc): „Cele hotărâte în privința prezbiterilor (preoților), episcopilor şi
mitropoliţilor cu mult mai mult se potrivesc pentru patriarhi. Așa încât, dacă
vreun prezbiter, episcop sau mitropolit ar cuteza să se depărteze de comuniunea
cu propriul său Patriarh şi nu ar pomeni numele lui, după cum este hotărât şi
rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci, înainte de înfăţişarea sinodală şi
de osândirea lui definitivă, ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acesta
să fie cu totul străin de toată preoţia dacă numai se va reproșa că a făcut
această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub
pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac
schismă şi rup unirea Bisericii. Cei
ce se despart pe sine de comuniunea cu întâiul stătător pentru oarecare erezie
sancționată de Sfintele Sinoade sau de Părinţi, fireşte de acela care
propovăduieşte erezia public şi o învață cu capul descoperit învaţă în
Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu sunt pasibili de certare canonică dacă
se îngrădesc pe ei de comuniunea cu numitul episcop înainte de o cercetare
sinodală, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei
nu au sancționat episcopi, ci pseudo-episcopi şi pseudo-învăţători şi nu au
rupt cu schismă unirea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de
schisme și de dezbinări”.
Așadar Sinodul, în timp ce condamnă în termeni duri curentul schismatic de atunci, consideră că întreruperea comuniunii și pomenirii unui episcop care se face vinovat de o învățătură eretică, înainte de cercetare sinodală, este o faptă demnă de apreciere. Aici trebuie subliniat faptul că episcpii noștri de azi evită să recunoască justețea unei astfel de acțiuni față de Sinodul din Creta.
Duhul autentic bisericesc este acela că această atitudine este doar permisă, nu impusă canonic. Mărturisirea nu poate fi impusă, deși e lăudabilă. Doar comuniunea cu un episcop depus din treaptă este condamnabilă, nu și cu unul încă necaterisit.
Firul roșu care trebuie urmat este acela că trebuie ținută cu strictețe dogma ortodoxă, fără abatere, dar cu multă iconomie și iubire față de oameni și îngăduință față de neputințele lor. Au fost primiți în treapta pe care o aveau ierarhii iconoclaști care s-au dezis de erezie, deși fuseseră susținători fervenți ai rătăcirii. Nu a fost acceptat rigorismul studiților, care nu face cinste Evangheliei lui Hristos. Acrivismul este o literă moartă fără duh; mai bine zis, nici măcar litera nu este păzită cum se cuvine pentru că apar devieri de la normele bisericești prin răstălmăciri și interpretări greșite.
Lipsa de rigorism și echilibrul duhovnicesc sunt
evidente în atitudinea Sf. Vasile cel Mare față de ereticii pnevmatomahi. El nu
le cerea o mărturisire riguroasă cu privire la dumnezeirea Duhului Sfânt, ci
doar să nu fie negată aceasta cu gândul că unii ca aceștia vor învăța pe viitor
mai bine detaliile dreptei credințe dacă sunt primiți în comuniune. Pe de altă
parte, a fost mai puțin strict pentru a evita o izolare păgubitoare, prin care
s-ar fi îngroșat rândurile ereticilor, iar Biserica ar fi fost slăbită (vezi
Epistola 113). Aceasta în condițiile în care el însuși a fost drastic când a
fost vorba de trădarea credinței, întrerupând comuniunea cu episcopul său
atunci când acesta a semnat un text cu nuanță eretică (cf. Epistola 51).
Un exemplu elocvent pentru atitudinea față de
erezii este dat de Sf. Siluan Athonitul, descris de Arhim. Sofronie: „Am
cunoștință de o convorbire a Starețului (Siluan) cu un Arhimandrit ce se ocupa
cu misiunea printre neortodocși. Arhimandritul cu pricina îl cinstea foarte
mult pe Stareț și adesea, când era la Sfântul Munte, venea să vorbească cu
dânsul. Starețul l-a întrebat cum propovăduiește. Arhimandritul, încă tânăr și
fără experiență, gesticulând cu mâinile și mișcându-și întreg trupul, a răspuns
agitat:
– Le spun: Credința voastră este rătăcită; la voit
totul este scâlciat, nimic nu este drept și nu veți afla mântuirea dacă nu vă
pocăiți.
Starețul a ascultat și l-a întrebat:
– Dar spuneți-mi Părinte Arhimandrit, cred ei oare
în Domnul Iisus Hristos, că El este adevăratul Dumnezeu?
– Asta o cred.
– Dar pe Maica Domnului o cinstesc?
– O cinstesc, dar învățătura despre ea este
greșită.
– Și pe Sfinți îi cinstesc?
– Da, îi cinstesc, dar, de când s-au despărțit de
Biserică, ce Sfinți mai pot avea ei?
– Oare săvârșesc dumnezeieștile slujbe în
biserici, citesc cuvântul lui Dumnezeu?
– Da, au și biserici, și slujbe, dar de ați vedea
cum sunt slujbele lor față de ale noastre; ce răceală și lipsă de duh!
– Așadar, Părinte Arhimandrit, sufletul lor știe
că bine fac crezând în Iisus Hristos, cinstind pe Maica Domnului și pe Sfinți,
chemându-i în rugăciuni – așa că atunci când le spuneți de credința lor că e
rătăcită, ei nu vă vor asculta… Dar vedeți, dacă le veți zice că vine fac
crezând în Dumnezeu, bine fac că cinstesc pe Maica Domnului și pe Sfinți; bine
fac că merg la biserică, la slujbe și că se roagă acasă, că citesc cuvântul lui
Dumnezeu și celelalte – dar că greșesc în asta și greșeala trebuie îndreptată,
atunci totul va fi bine și Domnul se va bucura de ei; și astfel toți ne vom
mântui prin mila lui Dumnezeu… Dumnezeu este dragoste și astfel propovăduirea
trebuie totdeauna să purceadă din dragoste; atunci se va folosi și cel ce
propovăduiește, și cel ce ascultă; dar, dacă tot mereu îi prihăniți, sufletul
lor nu vă va asculta și nu va ieși nici un folos”[3].
Una dintre problemele cele mai des ridicate de cei care constestă posibilitatea întreruperii pomenirii este lipsa unui antimis pe care să poate fă slujită Liturghia deoarece ar presupune lipsa unui episcop sau comuniunea cu episcopul eparhiot. Redăm mai jos în traducere un articol apărut astăzi în grecește care aduce lămuriri importante în acest sens. Recomandăm și cartea Sfântul Antimis. Studiu istoric, liturgic și simbolic, pentru detalii în plus pe această temă.
Practica folosirii unui antimis nesemnat de episcopul locului în situații de urgență este atestată și în cartea Viața și lucrările Părintelui Serafim Rose în prima ediție, mai bogată. Acolo se istorisește că Episcopul Nectarie Konețevici a dat Părinților de la Platina un antimis semnat de Arhiepiscopul Ioan Maximovici, pe care-l primise cândva de la el, pentru a-l folosi în cazul că vor fi prigoniți și li se vor lua antimisele și li se va interzice să slujească.
Referința din textul de mai jos că este interzisă folosirea unui antimis semnat de un episcop ce a căzut într-o erezie se înțelege că trebuie raportată la o erezie condamnată. Adică nu mai poate fi folosit vreun antimis de la episcopul care a fost caterisit pentru erezie. Dar chiar și când este vorba de erezia ecumenismului, neosândită încă, folosirea antimiselor semnate de episcopii actuali tot ar trebui să ridice probleme de conștiință, deși nu este o problemă de dogmă.
Cu ce antimis slujesc cei care au întrerupt pomenirea Mitropolitului lor?
Vasile Kermenitotis
Sfântul antimis este acea țesătură sfințită care este pusă deasupra Sfintei
Mese. Este inscripționat și reconstituie plângerea de pe Epitaf, adică scena cu
puțin înainte de îngroparea lui Hristos. Poartă semnătura și pecetea episcopului fiecărei Mitropolii și este
folosit la fiecare dumnezeiască Liturghie. Deci unii preoți se întreabă pe bună dreptate: «Cum este posibil să existe
astăzi clerici care au întrerupt pomenirea Mitropolitului lor? Cu ce antimis
slujesc?»
În situații limită, sfântul antimis poate fi folosit ca substituind Sfânta Masă, «fie
când lipsește un altar stabil – de exemplu la dumnezeiasca Liturghie în aer
liber –, fie când acela nu a fost încă sfințit»[1].
Conform Prof. de Facultate Evanghelos Theodoros, apariția antimiselor este
referită la perioada iconoclasmului[2].
Ortodocșii, ca să fugă să nu slujească împreună cu ereticii iconoclaști, care
ocupaseră atunci bisericile, săvârșeau dumnezeiasca Euharistie deosebi, în
casele lor, folosind antimise în loc de Sfânta Masă.
PRIMA CONCLUZIE: În primele șapte veacuri Biserica putea
săvârși dumnezeieștile Liturghii și fără antimise, peceți și semnături
ale episcopilor eparhioți!
Să punctăm, de asemenea, că, de fiecare dată când se schimbă episcopul, se schimbă și antimisele, întipărind încă o dată elementele noului Arhipăstor. Dl. Ghe. Zaravelas, Master în Teologie la secția Liturgică, scrie: «Practica revocării antimiselor predecesorului de către arhipăstorul în funcție se bazează pe asigurarea unității cu altarul a arhiereului și evitarea săvârșirii dumnezeieștii Liturghii de către schismatici. Dacă antimisul încetează să aibă valabilitate de tot pentru altarul canonic prin plecarea arhiereului locului, atunci toate altarele stabile [adică Sfintele Mese] ale bisericilor din eparhie sunt anulate deopotrivă și au nevoie de resfințire, lucru ce nu este posibil. Folosirea antimisului arhiereului locului este bine să fie păzită, totuși fără să devină dogmă. […]
Semnătura aceasta [a Mitropolitului de pe antimis] nu exprimă dependența antimisului de
arhiereul locului, nici folosirea lui nu încetează cu plecarea episcopului care
l-a semnatde la slujirea
activă»[3].
CONCLUZIA A DOUA: Prin urmare, un
preot este îndreptățit să slujească folosind antimisul arhiereului anterior.
Antimisele nu au dată scadentă. Desigur, cât timp există unitate de credință cu
Mitropolitul în funcție, este bine să fie folosit antimisul lui, totuși fără ca
aceasta să fie privită dogmă de credință.
Și liturgistul menționat continuă: «Antimisul poate fă fie folosit independent de cel care păstorește episcopia, este suficient ca acela care l-a sfințit să nu fi căzut în rătăcire eretică sau să fi părăsit rangul»[4]. Totuși aici se ridică o întrebare serioasă: După cum se știe, Patriarhiile Ortodoxe, mulțimea Mitropoliților, egumenilor, stareților și Profesorilor de Facultate, prin texte amănunțite au demonstrat că «Sfântul și Marele Sinod» din Creta a fost neortodox. Prin urmare, mitropoliții care acceptă deciziile lui eretice propovăduiesc și ei erezia[5].
CONCLUZIA A TREIA: Deci, dacă există vreo problemă cu
folosirea antimiselor, aceasta mai degrabă o au preoții care pomenesc pe
episcopii eretici, și nu cei care au întrerupt pomenirea lor, urmând
tradiția patristică sfântă a Bisericii și fiind lăudați de sfintele canoane[6]! Este nevoie
să înțelegem că pentru Biserica noastră perioada pe care o traversăm nu este
una „pașnică”, ci este vreme „de război” cu puterile antihristice; trăim în
vreme de erezie. Totuși am văzut că antimisul a fost consfințit în vremuri
de erezie și prigoane pe seama creștinilor cu scopul de a deservi nevoile
liturgice extraordinare ale credincioșilor ortodocși prigoniți care se luptau
și mărturiseau Ortodoxia, și nu acelea ale rău-credincioșilor sau ale
celor ce făceau compromisuri.
În sfârșit, dacă deschidem și citim istoria
bisericească, ne vom încredința că de multe ori, în perioade de prigoane ale
creștinilor, a fost folosit ca antimis chiar și… pieptul mucenicilor sau
chiar și… palmele unor diaconi[7]!
CONCLUZIA A PATRA: În condiții extraordinare, poate să
fie făcută dumnezeiasca Liturghie și fără antimis. Concluzia
finală care se trage este că «sâmbăta
este pentru om, nu omul pentru sâmbătă» (Mc. 2:27). Nu se face dumnezeiasca
Liturghie pentru antimis, ci antimisul este folosit pentru dumnezeiasca Liturghie.
Deci, în loc să ne ocupăm cu antimisele, lăsând blamările pe seama clericilor care se luptă pentru credința
noastră, ar fi bine să ne deșteptăm și să ieșim din letargia duhovnicească în
care ne găsim. Din păcate, toate se năruie în jurul nostru. Cei ce stăpânesc
votează legi antihristice, ecumenismul a intrat până și în școli și Biserica Ortodoxă, a doua oară în istoria
ei, este amenințată cu o nouă mare Schismă! Deja două Patriarhii (a Serbiei și a Rusiei) au întrerupt
comuniunea bisericească cu Patriarhia de Constantinopol[8],
care, făcând hatârul americanilor[9],
de la sine și necanonic, a acordat tomosul de autocefalie clericilor
schismatici și autohirotoniți din Ucraina!
Conform sfintelor canoane, nu este îngăduit
clericilor asupra cărora Sfântul Sinod de care depind a impus unele sancțiuni
să–i disculpe de ele o altă Biserică
Locală[10]. Patriarhul
Bartolomeu a comis delictul canonic al «intruziunii» în altă jurisdicție
bisericească, pentru aceasta a și fost izolat de toți Întâistătătorii,
chiar și de prietenii și susținătorii lui tradiționaliști, precum Anastasie al
Albaniei[11]!
În octombrie care vine Sfântul Sinod al Ierarhiei Bisericii Greciei cu 80
de membri se va întruni în mod extraordinar pentru a decide cu privire la
această problemă critică. Cu toate acestea, cu puține zile înainte, cinci
Mitropoliți din Grecia de Nord, luând-o înainte și disprețuind Sfântul Sinod,
au trecut la o lucrare incalificabilă, recunoscând de facto pe schismaticii ucraineni[12]!
Cu excepția Patriarhiei de Constantinopol, care este autoarea acestui «delict»
canonic, astăzi toată Ortodoxia este alături și susține Biserica Ucraineană
canonică[13], care
este supusă la atentate necruțătoare prin conlucrarea autorității statului:
violențe, răpiri de biserici șamd[14]!
Și Mitropoliții în cauză ce poziție au luat, deci, față de aceste prigoane
nedrepte? Vai, sunt de partea… prigonitorilor!
Dacă se îmtâmplă (lucru pe care nu-l dorim) ca în
octombrie Biserica Greciei să recunoască – ea prima! – pseudo-Biserica
schismatică, atunci este în primejdie serios să cadă din Biserică! Vom avea
evoluții dramatice. Va fi nevoie de neocolit să convoace cele douăsprezece
Biserici Autocefale un Sinod Panortodox pentru a face față la această problemă
foarte serioasă și nu este exclus să condamne ca schismatice Biserica Greciei
și Patriarhia de Constantinopol! Un astfel de fapt va avea consecințe
înfricoșătoare: Tainele nu vor mai fi valide! Nu vor mai putea oamenii nici să
se cunune, nici să se boteze, nici să se mărturisească și atunci nu ne va mai
mântui nici «pomenirea episcopilor», nici folosirea antimiselor noastre!
Ptolemaida 6 aug. 2019 – Schimbarea la Față a
Mântuitorului
Vasile P. Kermeniotis
http:// kermeniotis.blogspot.com
Situația tensionată bisericească din ultima vreme pare că produce doar dezastre. Dar mai întâlnim și situații fericite, care sunt de urmat nu neapărat în literă, cât mai ales în duhul lor. Este firesc să fie ales grâul de neghină prin ispite.
Știrea că în SUA o parohie sau mai multe au trecut din jurisdicția Patriarhiei Ecumenice (PE) în cea rusească rămâne o informație seacă pentru că sunt imediat bănuite afinități etnice. Dar faptul că inițiativa vine din partea unor americani stârnește alt interes. Înainte de a puncta unele detalii importante, iată relatarea evenimentelor din gura (penița) celor implicați:
Desemnarea (ar
putea fi numită „alegere” doar în sensul cel mai îngust etimologic)
Mitropolitului Elpidofor (Lambriniadis) ca Arhiepiscop al Arhiepiscopiei
Bisericii Grecești din America va fi pomenită fără îndoială ca un punct de
cotitură în istoria Bisericii secolului XXI. S-a stins cu siguranță acum orice
speranță ar mai fi existat că schisma dintre Constantinopol și Moscova cu
privire la Ucraina este doar un eveniment temporar, neimportant.
Arhiepiscopul
Elpidofor este un teolog distins și cultivat. Ca cetățean turc, este un
candidat de primă linie și evident cândva să-l urmeze pe SS Bartolomeu la
Tronul Ecumenic. În controversele majore ale domniei lui Bartolomeu (Sinodul
Cretan, ca și schisma ucraineană), a apărat poziția și autoritatea Patriarhului
în mod susținut și fidel. Chiar dacă nu există nici un motiv de îndoială asupra
sincerității cu care a adoptat aceste poziționări, este evident că are in
interes întemeiat să întărească o jurisdicție fragilă în prezent, pe care este
previzibil că o va conduce într-o zi.
Astfel,
desemnarea lui în al doilea cel mai puternic post din Patriarhia Ecumenică are
o semnificație dublă.
Pe de o parte,
transmite mesajul că este puțin probabil să fie vreo revenire în Fanar când
Patriarhul Bartolomeu părăsește scena. Pe de altă parte, ridică mizele
teologice deoarece Arhiepiscopul Elpidofor nu consideră treaba ucraineană o
problemă oarecare de a proclama din nou controlul Constantinopolului asupra
unui domeniu năbădăios stăpânit ilegal de câteva secole de Moscova.
Dimpotrivă,
folosește cel mai serios termen de oprobriu dintre toată Ortodoxia pentru a-și
descrie adversarii, unul pentru care Fanarul face și imposibilul pentru a-l
evita să-l folosească. El spune că ei sunt eretici.
În 2009, Arhimandritul
de atunci Elpidofor a ținut un discurs memorabil la Școala Teologică Sfânta
Cruce (Holy Cross), care mai poate fi găsit online, de exemplu la https://www.aoiusa.org/ecumenical-patriarchate-american-diaspora-must-submit-to-mother-church/. În acest
discurs face următoarele declarații interesante, pe care le-a dezvoltat altă
dată în teza lui bine-cunoscută că Patriarhul Ecumenic este „primus sine
paribus”:
„Permiteți-mi să adaug că refuzul de a recunoaște
primatul în sânul Bisericii Ortodoxe, un primat care nu poate fi decât să fie
întrupat de un primus (adică de un episcop care are prerogativa de a fi primul
între episcopii colegi) constituie nu mai puțin decât o erezie. Nu se poate
accepta, pe cât de des se spune, ca unitatea dintre Bisericile Ortodoxe să fie
păzită fie de o normă comună de credință și cult, fie de un Sinod Ecumenic ca o
instituție. Ambii factori sunt impersonali, în timp ce principiul unității în
teologia noastră ortodoxă este totdeauna o persoană. Într-adevăr, la nivelul
Sfintei Treimi, principiul unității nu este firea dumnezeiască, ci Persoana
Tatălui („Monarhia” Tatălui), la nivelul ecleziologic al unei Biserici Locale,
principiul unității nu este preoțimea sau cultul comun al creștinilor, ci
persoana Episcopului, așa încât, la nivel pan-ortodox, principiul unității nu
poate fi o idee, nici o instituție, ci este necesar să fie, dacă suntem
consecvenți cu teologia noastră, o persoană… În Biserica Ortodoxă avem un
primus și el este Patriarhul Constantinopolului.”
De remarcat
prima frază: „constituie nu mai puțin decât o erezie”.
De remarcat a
doua teologumenă (opinie teologică general recunoscută), că persoana care
funcționează ca principiu de unitate pentru Biserica sobornicească nu este
Hristos Însuși, ci mai degrabă un episcop.
În sfârșit, de
remarcat că episcopul în cauză nu este (după cum pare să indice o citire
literală naivă a sfintelor canoane) episcopul Romei, ci cel al Noii Rome. (Acesta
din urmă este un punct serios foarte neglijat în controversa prezentă. Oricare
ar fi rolul deținut de Primus în Ortodoxie – i.e. fie că este „primus inter
pares”, fie „primus sine paribus” – nu există îndoială că de secole Primatul
istoric a fost Papa Romei. Singurul motiv pentru respingerea primatului roman
astăzi este că Biserica romană a abandonat învățătura ortodoxă. Și totuși Constantinopolul,
cu anatemele sale ridicate, părea să sugereze mai mult decât orice altă
Patriarhie Ortodoxă că nu există o asemenea apostazie. Atunci cum poate Fanarul
să pretindă că este esențial pentru Biserică, de vreme ce Vaticanul ar trebui
să aibă o pretenție mai solidă? Dacă mișcarea ecumenică ar fi să aibă succes și
comuniunea deplină cu Roma ar fi restabilită, ar ceda cu plăcere
Constantinopolul primatul? Și cum se împacă existența, chiar și doar formală, a
Romei ortodoxe cu pretenția Fanarului că Biserica „nu poate exista” fără
Patriarhul de Constantinopol?)
Probabil
cuvintele lui sunt pasibile de o răstălmăcire, dar Arhiep. Elpidofor pare să
creadă că Patriarhul Ecumenic este un soi de Papă, nu Vicarul lui Hristos, în
aparență, ci al lui Dumnezeu Tatăl! Pare să creadă și că cei care nu sunt de
acord cu acest punct de vedere sunt eretici.
Aceasta este mai
degrabă o pretenție mai serioasă decât „Știi, acum, că URSS a dispărut, ar
trebui să fie o Biserică Ortodoxă Ucraineană Autocefală liberă de Moscova”.
Cum poate
menține Ortodoxia mondială comuniunea cu o Patriarhie care promovează o
ecleziologie străină și se referă la cei care obiectează ca la niște „eretici”
(un termen pe care nu-l aplică romano-catolicilor și protestanților)?
Mai există un
aspect în ridicarea lui Elpidofor pe care-l relevă discursul din 2009. Deși
Fanarul a fost istoric foarte împotriva etnofiletismului (în parte pentru a
opri incursiunile Biserici bulgare și ale altora în teritoriul ei canonic),
este o problemă de documentare istorică faptul că Patriarhia s-a văzut mereu pe
sine ca bastionul naționalismului grecesc. (Însuși Patriarhul Bartolomeu
probabil că nu ar nega aceasta, nici nu ar vedea vreo problemă în ea, după cum
este clar din remarcile sale din 2018 despre „precăderea” „poporului nostru”.)
În cuvântarea
sa, ținută la seminarul din America doar grecesc, Elpidofor este preocupat în
mare măsură tocmai de această chestiune. Spune că „ecumenicitatea este inima
elenismului și e străină prin definiție de orice formă de naționalism sau șovinism
cultural”. Adaugă faptul că „diaspora” se referă nu la oameni care trăiesc
temporar în pământuri dincolo de Imperiul Roman, ci la aceia care trăiesc
permanent acolo. Totuși, într-o contradicție aparentă, viziunea lui despre
acești oameni este limitată la imigranții din țările tradițional ortodoxe și la
descendenții lor. Preocuparea lui primordială este menținerea culturii și
tradiției (grecești în acest caz) fără asimilare și are de spus aceasta despre
„convertiți”:
„Un alt mare număr de candidați la preoție a venit dintre
convertiți, care au puțină familiarizare, dacă nu chiar deloc, cu experiența
ortodoxă și sunt caracterizați de obicei de comportament și mentalitate super-râvnitoare.
Atrage interesul faptul că convertiții care au fost hirotoniți în preoție
reprezintă un procent disproporționat mai mare decât convertiții dintre
credincioși. Rezultatul acestei reprezentări necorespunzătoare este că, cel mai
adesea, preoții convertiți păstoresc turme care sunt purtătoare ale unor
tradiții culturale, dar, din cauza păstorilor lor fie sunt lipsiți de
familiaritatea necesară cu tradiția, fie chiar se opun ei conștient, reușesc să
o degradeze și treptat să dezrădăcineze acele elemente culturale care erau
expresia parohiilor pe care le deservesc”.
Chiar dacă este
o preocupare legitimă, este de remarcat că Eplidofor nu vorbește niciunde
despre o misiune de a-i aduce pe americani ca un întreg la Ortodoxie, nici nu
discută despre parohiile care nu au o etnie singulară (sau deloc). În contextul
unei discuții la un seminar (unde Decanul din vremea aceea se numea Fitzgerald),
discursul părea să aibă un mesaj clar descris printr-o poreclă pe care i-au
dat-o unii în mod sarcastic: discursul „prea mulți xenoi (străini).
Eu sunt un xenos.
După câte știu, interacțiunea strămoșilor mei de după schismă cu creștinii
ortodocși a fost limitată la a se lupta cu ei pe Frontul de Est. Soția mea și
eu ne-am convertit la Ortodoxie în 1988 la catedrala OCA din Boston. Am fost
fondatorii și editorii bibliotecii
Sf. Pahomie acum
adormite, unul dintre primele site-uri de patristică ortodoxă din 1994. Obișnuiam
să predăm istorie creștină online și am fost implicat pentru un număr de ani în
mobilizarea evanghelizării ortodoxe în secta rastafarienilor. În 1997, ne-am
mutat din Boston în Lubbock, Texas, unde am fost hirotesit citeț în GOARCH
(Biserica diasporei grecești din America) și am fost cântăreț la Biserica
Ortodoxă Greacă Sf. Andrei până în octombrie anul trecut.
Lubbock este un
orășel universitar cu o populație de aproape un sfert de milion. Este plasat în
centrul Llano Estacado, un platou de-abia populat, care încalecă granița de
stat dintre Texas-New Mexico. Primii ortodocși din Lubbock probabil că au fost
negustorii libanezi care au ajuns în jur de 1900, dar nu era nici o parohie
până când câțiva greci s-au decis să întemeieze una în anii ’70. Au reușit după o luptă grea și multe dificultăți: Lubbock, deși destul
de întins, este neobservat pentru majoritatea americanilor din cauza izolării
sale. Sf. Andrei nu a avut preot până în 1996; înainte de asta, oamenii
conduceau peste 100 de mile până la Amarillo pentru Liturghie.
Când am ajuns
eu și soția mea, nu eram siguri la ce să ne așteptăm. Am găsit o parohie care
era parte din Arhiepiscopia Greacă, dar și multi-etnică și primitoare. Ritualul
liturgic și muzica erau biantine, dar slujbele erau în întregime în engleză și
era depus orice efort pentru a adapta pe oameni cu fonduri diferite: greci,
bineînțeles, și convertiți, arabi, ucraineni, ruși, sârbi, români, bulgari… și
probabil membri ai altor naționalități pe care le uit. „Grecii” din parohie
erau ei înșiși o amestecătură de imigranți recenți care erau în SUA de câteva
generații. Ambii preoți care au slujit în cei 21 de ani ai mei la parohia Sf.
Andrei erau absolvenți ai Seminarului Sf. Vladimir (OCA).
Parohia nu era utopică,
ci avea reușitele ei. Doi dintre tinerii din parohie (amândoi convertiți, după
cum ar fi prezis Arhiepiscopul Elpidofor) au ajuns să devină preoți ai
Arhiepiscopiei Grecești, un record remarcabil pentru o parohie atât de mică și
tânără după standardele grecești. Amândoi sunt, aș putea adăuga, clerici
remarcabili, chiar sfinți. Unul dintre ei, pe care îl admir în mod special, a
fost portretizat pe pagina de internet a GOARCH în martie. Nici unul dintre ei nu corespunde cu
caricatura de preot-convertit a Arhiep. Elpidofor ca ignorant fanatic al
culturii grecești (într-adevăr, amândoi s-au însurat cu grecoaice!)
Eu și soția mea
am fost foarte impresionați de generozitatea parohienilor greci la Sf. Andrei,
de devotamentul lor pentru educația religioasă a copiilor și, mai presus de
toate, de stăruința lor absolută de a păstra vie o parohie într-un orășel neînțelegător
fundamentalist protestant, ignorat de restul țării, mereu pe marginea
colapsului financiar. Cel puțin de două ori parohia părea că se închide sigur;
o dată a fost salvată de o donație „anonimă”, de fapt din partea episcopului
actual al eparhiei, un om foarte bun și sfânt.
Apoi a
intervenit în 2018schisma din prezent. Eu și soția mea eram nefericiți cu
direcția Arhiepiscopiei Grecești de ceva vreme (am fost președinte al
consiliului parohial în timpul Sinodului din Creta), dar am reușit mereu să ne
convingem să rămânem, chiar și numai pentru că nu aveam unde să mergem în altă
parte: parohia din Amarillo de la 100 mile era cea mai apropiată și era grecească
și ea. Mai mult, nu doream să provocăm o separare în comunitatea deja luptată;
îl respectam pe Mitropolitul nostru; și (după cum îmi amintesc că spuneam mai
mult de o dată) „Dacă aceasta ar fi fost cu adevărat o erezie, și nu doar
vorbărie, sigur cel puțin una dintre Bisericile Ortodoxe ar rupe comuniunea
pentru ea”.
În orice caz,
chestiunea ucraineană a făcut ca pretenția mai mult decât papistă a
Patriarhului Bartolomeu de a fi „primus sine paribus” să fie imposibil de
ignorat. Am decis să părăsim parohia și să ținem slujbele citețului în
particular. Totuși nu am spus nimănui ce făceam, în afară de preotul paroh. Nu doream
să fim văzuți ca și cum am semăna dezbinare și tot speram ca treaba să fie
rezolvată în câteva săptămâni. Apoi am descoperit că alții au observat absența
noastră și am decis eventual să anunțăm public că începeam o nouă parohie sub ocrotirea Sf.
Ecaterina din Alexandria.
La început nu
am avut nici un loc să ne întâlnim așa că ne întâlneam afară, pe o bancă din
campusul universitar, cu cupola cerului deasupra capetelor, stolurile de porumbei
(ocazional șoimi) făcând cercuri deasupra noastră. Unii alergători se uitau la
noi amuzați, dar în cea mai mare parte eram ignorați. Timp de trei luni aceasta
a fost biserica noastră.
Îmi imaginam
că, odată ce anunțasem existența noastră, mulți dintre parohienii noștri de la
Sf. Andrei vor dori să ni se alăture; la urma urmei, chestiunile teologice
păreau mai degrabă evidente. Nu s-a întâmplat asta. În schimb, vechea parohie
s-a împărțit după linii etnice clare. Aproape toți parohienii care au venit din
fosta Uniune Sovietică s-au alăturat grupului nostru; aproape nimeni altcineva
nu a făcut asta. (Ar putea să-l intereseze pe Arhiepiscopul Elpidofor că cei
convertiți au rămas – până acum – cu GOARCH).
Aceasta este tragedia a ceea ce se întâmplă: o parohie abia-viabilă a devenit două. Parohia noastră, sunt încrezător, sub omoforul unor episcopi care învață Ortodoxia, iar cealaltă este (în schismă) sub omoforul unui Patriarh și al unui Arhiepiscop devotați unei doctrine despre care cred că este eretică. Chiar dacă nu cred că cea a Sf. Andrei este fără har, parohienii ei sunt supuși unei influențe nocive. Dar aceasta nu este vina este parohienilor rămași de la Sf. Andrei. Puțini sau nici unul nu sunt preocupați deloc de hegemonia constantinopolitană, cu atât mai puțin de autocefalia ucraineană. Pentru ei, parohia Sf. Andrei este biserica ortodoxă, biserica pe care ei sau părinții lor au construit-o din nimic cu sudoare și sacrificiu, biserica unde au fost botezați sau cununați sau unde se așteaptă să le fie slujită înmormântarea. Acolo L-au întâlnit pe Domnul în fiecare duminică în Euharistie. Poate că este atât de imposibil pentru ei să părăsească GOARCH pe cât le-ar fi țăranilor francezi din secolul al XII-lea să respingă papismul; pentru ei, ar însemna să „iasă din Biserică”.
Dar, cu
aducerea Arhiepiscopului Elpidofor, sigur într-acolo ajung lucrurile.
La prohia
misionară Sf. Ecaterina, am avut un progres rapid. Am fost acceptați în Biserica Ortodoxă
Rusă din afara Rusiei aproape imediat. Cunoscutul decan din Texas, Pr. John
Whiteford, a fost numit parohul nostru; cu toate că distanța l-a împiedicat să
ne viziteze încă în persoană, am avut două Liturghii slujite de Ierromonahul
Aidan (Keller) din Austin.
Nu mai trebuie
să facem slujba pe o bancă din parc; o parohie anglicană ne-a permis să folosim
capela lor abandonată a Școlii de duminică, întregită cu ferestre pătate
amuzant care descriu bucuria copiilor din anii 1930 din lume. Un prohian (Alexey
Ageev, care merită să fie menționat pe nume) a construit un altar tradițional
de lemn și a donat câteva sute de icoane tipărite. Cu voia lui Dumnezeu, cu
rugăciunile Sf. Ecaterina Mara Muceniță (și ale Sf. Andrei cel întâi-chemat!), probabil
că vom fi în stare, în ciuda păcatelor și slăbiciunilor noastre, să asigurăm o
mărurie pentru Hristos pe Llano Estacado.
Dar cum e cu
cealaltă parohie? Cum e cu „diaspora” grecească? Cum o vor duce sub
Arhiepiscopul Elpidofor?
Acum este anul
1055.
Dionysius Redington
Observațiile noastre:
1. Întâi de toate, trebuie spus că am introdus în forma finală a textului un amendament, o precizare enunțată de autor la comentarii, ulterior publicării articolului. Inițial caracteriza parohia părăsită ca fiind „în schismă” (pe care am păstrat-o la locul ei între paranteze), apoi a revenit cu precizarea care se regăsește acum în text. Atitudinea față de ortodocșii care au fost lăsați în urmă este fundamentală. Ea denotă dacă reacția este una lumească sau una bisericească, trufașă și sfidătoare sau din conștiință și mâhnire pentru situația în care se află Biserica. Este foarte important ca delimitările față de erorile dogmatice vehiculate în spațiul ortodox să fie de natură teologică, nu din patimi și țâfnoșenie. Conjunctura actuală, când nu a fost pronunțată o condamnare asupra unor ierarhi sau chiar Biserici întregi, presupune că Dumnezeu este prezent în toate jurisdicțiile și lucrător. Până la o anatematizare, pot și e bine să intervină mustrările între patru ochi sau cu doi sau trei martori, adică sancționarea provizorie, dar nu mai mult.
2. Formula pe care a găsit-o autorul este una strălucită. Parohia grecească este descrisă ca fiind sub omoforul unor episcopi ce învață erezii care sunt nocive pentru credincioși. Această situație este apărută chiar după Sinodul din Creta și tinde să se agraveze prin adăugarea mai multor învățături greșite dogmatic (papismul pe lângă ecumenism). Reacția este una firească de delimitare în conjunctura aceasta, în care este trădată credința. Unii o trăiesc deja prin întreruperea pomenirii, deși nu toți în modul acesta sănătos.
3. Cazul acesta ne arată trupul viu al Bisericii; ne trezește la realitatea crudă că episcopii nu sunt și nu trebuie priviți ca niște mașini de luat decizii pe care să le urmăm, ci ca oameni ca și noi, cărora le este testată credința. Ne identificăm sau nu cu poziția adoptată de ei? Este alegerea noastră care ne definește ca și credincioși, de care, din păcate, cei mai mulți nici măcar nu sunt conștienți. Atât de firavă și mimetică este credința lor, atât de mare este apostazia contemporană!
4. Putem bănui unele resentimente naționaliste americane în desfășurarea evenimentelor, totuși este limpede că motivația adevărată este una ce ține de corectitudinea credinței. Până la urmă, chiar este deplânsă polarizarea tot la nivel naționalist (mai mult slavii s-au raliat la noua parohie). Atitudinea a la long a acestui credincios american, care preferă să înfrunte orice vitregie pentru a lupta pentru puritatea credinței ortodoxe, este o mustrare pentru toți ortodocșii tradiționali. Astfel de credincioși cred că Își dorește și Domnul, închinători în duh și adevăr, adevărați israeliți.
5. Fenomenul acesta al fragmentării și demantelării Ortodoxiei se răspândește cu putere. După cum spuneam mai sus, ecumenismul este dublat de noi erezii și schisme. Nici în România nu mai este de găsit duhul autentic bisericesc. Este posibil să fim nevoiți să apelăm și noi cât de curând la soluții radicale dacă vom dori să ne păstrăm credința curată în sufletul nostru. Oricum Patriarhia noastră nu pare să urmeze o linie foarte de încredere în ce privește ecumenismul, ba probabil chiar la fel de precară și în ce privește disputa ucraineană.
6. Nu în ultimul rând, nu trebuie neglijate aspectele teologice expuse în articol. Se pare că papismul de factură fanariotă constituie o erezie nouă mai percutantă decât ecumenismul (teoria ramurilor Bisericii). Cel mai rău este nu se întrevede o calmare a spiritelor, ci, dimpotrivă, o radicalizare a taberelor. Dacă odinioară a existat o polarizare ortodoxie-erezie între bizantini și latini, se pare că asistăm la o nouă împărțire în tabere greci-slavi. Totuși conflictul actual bisericesc este instrumentalizat să aibă un impact mult mai destructiv.
Cei mai mulți acuză astfel de acțiuni, ca cea descrisă, că ar fi dezbinătoare. Dar nu văd sau ignoră intenționat faptul că sunt reacții la dezbinarea spirituală pe care o produc noile idei eretice vehiculate la cel mai înalt și mai răspândit nivel. Desigur că ne găsim în situația de a face față singuri unei rupturi bisericești. Alegem dreapta credință, interesele pământești sau apostazia? Sau măcar alegem ceva?
Ca orice faptă binecuvântată, întreruperea pomenirii trebuie să aibă un rost precis și folositor, altfel se poate transforma într-o acțiune haotică sau schismatică, fără roade plăcute lui Dumnezeu. În situația de după Sinodul din Creta, mai toți care au întrerupt pomenirea ierarhului au invocat drept temei canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol (861) ca dovadă că nu au acționat incorect. Pe bună dreptate au făcut aceasta, însă faptele unora dovedesc că ei depășesc limitele acestui canon și, bineînțeles, normele bisericești. Chiar dacă situația este destul de complicată și greu de descâlcit, este nevoie de atenție și discernământ pentru a avea o poziție corectă față de această modalitate de reacție. Cercetarea Scripturilor și a scrierilor patristice este absolut necesară pentru a nu ne rătăci pe calea credinței.
Textul canonului 15 tradus din nou din grecește:
„Cele hotărâte în privința prezbiterilor (preoților), episcopilor şi mitropoliţilor cu mult mai mult se potrivesc pentru patriarhi. Așa încât, dacă vreun prezbiter, episcop sau mitropolit ar cuteza să se depărteze de comuniunea cu propriul său Patriarh şi nu ar pomeni numele lui, după cum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci, înainte de înfăţişarea sinodală şi de osândirea lui definitivă, ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acesta să fie cu totul străin de toată preoţia dacă numai se va reproșa că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unirea Bisericii. Cei ce se despart pe sine de comuniunea cu întâiul stătător pentru oarecare erezie sancționată de Sfintele Sinoade sau de Părinţi, fireşte de acela care propovăduieşte erezia public şi o învață cu capul descoperit învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu sunt pasibili de certare canonică dacă se îngrădesc pe ei de comuniunea cu numitul episcop înainte de o cercetare sinodală, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au sancționat episcopi, ci pseudo-episcopi şi pseudo-învăţători şi nu au rupt cu schismă unirea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări.”
În primul rând, de ce este utilizat canonul
acesta? Răspunsul este simplu: pentru că situația în care ne găsim se
circumscrie doar la acest canon, eventual și la 31 apostolic, care este
asemănător. Celelalte canoane, cum ar fi 65 apostolic, care interzice a ne ruga
în bisericile ereticilor, sau 46 apostolic, care condamnă pe cei care se roagă
împreună cu ereticii, sau altele asemănătoare nu se referă la ierarhii sau
preoții ecumeniști de astăzi. Din simplul motiv că acelea se aplică pentru
eretici condamnați, pe când ecumenismul și propovăduitorii lui nu au fost
osândiți.
Greșeala de a intra în comuniune cu ereticii
excomunicați constă în aceea că ar reprezenta o contestare a condamnării lor,
după comentariul Sf. Nicodim Aghioritul la canonul 10 apostolic: „…această
împreună împărtășire de rugăciune pe care o face cu cel afurisit, cunoscându-l
și știindu-l acest fel, privește spre necinstea și defăimarea celui ce l-a
despărțit și îl clevetește pe el ca și cum cu nedreptate l-a despărțit” (Pidalion). Cu alte cuvinte, comuniunea
cu ereticul condamnat echivalează cu negarea faptului că este eretic și că a
fost condamnat pe drept; practic este vorba de o recunoaștere a credinței
aceluia. Așadar nu putem vorbi de situația aceasta după Sinodul din Creta
pentru că nu există o condamnare.
Dimpotrivă, în mod paradoxal, semnatarii de la
Sinod și cei neparticipanți au rămas în comuniune. În mod normal, după orice
Sinod la care sunt luate hotărâri dogmatice, cum a fost cazul în Colimbari, se
impune ruperea comuniunii dintre cei ce susțin credința aprobată și cei care se
împotrivesc acesteia. Totuși nu s-a întâmplat lucrul acesta. Poate va spune
cineva că din vicleșug s-a făcut aceasta, pentru ca să fie trasă toată Biserica
în ecumenism. Nu pot contrazice o astfel de afirmație, dimpotrivă, o cred
foarte adevărată. În schimb, nu schimbă prea mult datele problemei pentru că au
mai fost situații de genul acesta, cum ar fi cea de pe timpul Sf. Maxim
Mărturisitorul și Sofronie al Ierusalimului, care s-au confruntat cu
monotelismul. În acea vreme, Roma era ortodoxă, dar avea comuniune cu
Constantinopol, Alexandria și Antiohia, care erau în erezie necondamnată. Doar
Sf. Papă Mucenic Martin a condamnat monotelismul sinodal, dar apoi, după
exilarea sa, urmașii Romei au continuat aceeași politică de a păstra dreapta
credință, dar având comuniune cu restul Patriarhiilor. Deci atât Sf. Sofronie a
fost în comuniune cu Patriarhii eretici, deși el lupta fățiș împotriva monotelismului,
cât și după condamnarea de la Sinodul de la Lateran (649) din vremea Sf. Martin
a existat comuniune între Patriarhii, unele fiind ortodoxe, iar altele eretice.
Revenind, astăzi suntem într-o situație la fel de
atipică, ereticii ecumeniști fiind în comuniune cu ortodocșii. Deci nu există o
separare. Ce înseamnă aceasta? Că ecumeniștii își afirmă convingerile, dar nu
până la capăt, până acolo încât să se rupă de ceilalți. Pe de altă parte, nu se
unesc cu eretici condamnați, catolici sau protestanți. Este exact situația descrisă în partea a doua a canonului 15, când un
episcop propovăduiește deschis o erezie în Biserică. Așadar cel care
întrerupe pomenirea unui astfel de episcop nu greșește, ci o face pentru a
izbăvi Biserica de dezbinarea produsă de deciziile controversate semnate în
Creta.
Însă apar alte probleme în interpretarea
canonului. Poate sau trebuie să fie întreruptă comuniunea cu toți cei aflați în
comuniune cu episcopul semnatar? Pare destul de evident că trebuie făcut lucrul
acesta cu toți cei care au semnat deciziile din Creta și cu cei care le susțin
„public și cu capul descoperit”. Dar intră în această categorie și cei care pur
și simplu sunt în comuniune cu ei, Biserici Locale, ierarhi sau cler inferior
sau chiar mireni, după cum insinuează
IPS Ierotheos Vlachos?
Există unii care afirmă că ecumeniștii nu mai sunt
în Biserică prin simplul fapt că susțin o erezie. Aceasta este o extremă
evidentă, care nu merită multă atenție, teoria căderii automate din har fiind fără
bază canonică și patristică și contestată de practica Sinoadelor Ecumenice care
au considerat depuși din treaptă pe eretici abia după decizia sinodală.
Însă mai există teoria că participarea la Liturghia săvârșită de ecumeniști sau de cei care îi pomenesc pe ecumeniști este spre osândă. Este de înțeles să fie spre osânda celor ce susțin o erezie, fiind un păcat opritor, dar de ce ar fi spre paguba celor drept credincioși care au comuniune cu ei? Unii susțin că se fac prin aceasta părtași la credința personală a slujitorului sau chiar a arhiereului pomenit. Însă această afirmație nu are nici un temei patristic.
Mărturia lui Teodor al Andidelor (în comentarea Sfintei Liturghii) că prin pomenirea episcopului „slujitorul este și el în comuniune cu credința acestui arhiereu pomenit” a fost interpretată în sensul că prin pomenirea ierarhului ne facem părtași la credința lui personală. Totuși textul nu afirmă acest lucru, ci că slujitorul este părtaș „și el”, adică împreună cu altcineva, la credința arhiereului. Cu cine poate să mai fie părtaș la acea credință? Este evident că e vorba de episcopul pomenit. Așadar, dacă și episcopul este părtaș la propria lui credință, despre ce credință poate fi vorba? Nu a lui personală, ci una străină, primită, pe care și-a însușit-o. Deci este vorba de credința pe care o reprezintă ierarhul pomenit, a Bisericii din care face parte. Dacă prin pomenire ne-am împropria credința aparte a slujitorului sau conslujitorilor, atunci s-ar impune o cercetare amănunțită cu cine slujim împreună, ceea ce ar fi absurd. Lucrurile nu stau astfel, ci slujbele se săvârșesc pe baza credinței Bisericii. Avem comuniune în credința comună primită de la apostoli, fiecare dând răspuns pe cont propriu și având folos din Liturghie (sau nu) în funcție de cât de corect o ține sau se abate de la ea. De altfel, în tâlcuirea Sfintei Liturghii a lui Teodor al Andidelor este explicat și motivul pentru care este pomenit episcopul, anume că slujitorul nu este „un învățător nou sau născocitor al simbolurilor slujite/oferite de el”. Deci pomenirea arată succesiunea apostolică, faptul că Tainele sunt săvârșite potrivit credinței și tradiției primite din episcop în episcop până la ultimul și nu este o invenție a cuiva.
Având în vedere acestea, se pune întrebarea: Care
este credința Bisericii la momentul acesta? Este cea semnată în Creta sau cea
ortodoxă? Absența și chiar respingerea Sinodului de către unele Biserici
Locale, care reprezintă peste 65% din masa credincioșilor, pe deasupra, ne
conduc la concluzia simplă că deciziile din Colimbari nu au fost înglobate în
Crezul Bisericii Ortodoxe. Mai degrabă adepții Sinodului sunt nevoiți să
accepte netemeinicia deciziilor lor. Faptul că deciziile nu au fost receptate
pan-ortodox și ei păstrează comuniunea cu ierarhii absenți este o dovadă că ei
se recunosc înfrânți (pe moment). Evident că fac eforturi mari de a impune
hotărârile, dar încă nu au reușit.
Pentru unii este frapantă această afirmație, drept
pentru care reacționează întrebându-se la ce mai este de folos întreruperea
pomenirii dacă nu s-a schimbat nimic? Răspuns: tocmai ca să nu se schimbe. Dar
este de remarcat că în această nedumerire se ascunde o gândire schismatică.
Dacă cineva a întrerupt pomenirea pentru că s-a schimbat ceva în Biserică,
atunci s-a desprins de ea ca de o erezie, s-a îngrădit pe sine de restul
credincioșilor. Aceasta înseamnă că nu au aplicat canonul 15, ci alte
dispoziții canonice, ceea ce ar fi greșit. Canonul 15 nu vorbește despre
îngrădirea de erezie, ci de îngrădirea față de comuniunea cu episcopul eretic.
Prin oprirea pomenirii nu ne delimităm de erezie, ci sancționăm, vădim greșeala
episcopului. Oricum nu suntem părtași la ea, dar atragem atenția ca să nu se
răspândească. Ce altceva pot să însemne cuvintele „s-au silit a izbăvi Biserica de schisme și dezbinări” decât un
efort? Este vorba de o strădanie de a scăpa Biserica, nu pe sine. Deci se
urmărește a scoate din Biserică greșelile, ceea ce înseamnă că și ecumeniștii
sunt în ea, dar provoacă pagubă. Așadar întrerupem pomenirea pentru a semnala
că episcopul nu-și împlinește datoria, nu păzește credința pe care o reprezintă
și duce în rătăcire pe credincioși. Ținta este să fie convocat un Sinod
autentic care să rezolve această situație sau să se găsească o soluție pe măsură.
Chiar și acțiunile unor episcopi de a-i caterisi
pe cei care au întrerupt pomenirea arată gravitatea situației și ruptura pe
care o provoacă. Ei acționează împotriva acestui canon 15, care subliniază că
întreruperea pomenirii nu este supusă certării canonice.
Însă cel mai important aspect ce trebuie precizat
este acela că oprirea pomenirii se poate face înainte de o condamnare sinodală
a ierarhului, după cum menționează expres textul canonului. Este evident că nu
e vorba de un episcop condamnat sinodal, cum greșit interpretează broșura
Patriarhiei (Întrebarea 48). Pe de
altă parte, întreruperea pomenirii unui ierarh eretic necondamnat nu este
obligatorie, dar este o faptă mărturisitoare, onorată cu cinstea cuvenită celor
ortodocși. Dacă ar fi fost obligatorie, nu ar fi fost una de cinste, ci o
îndatorire.
Menționez că străduința de a scoate din Biserică
ecumenismul prin întreruperea pomenirii este o faptă lăudabilă, pe care a
săvârșit-o și Sf. Paisie Aghioritul între anii 1970-72, când a reacționat față
de acțiunile rătăcite ale Patriarhului Atenagora al Constantinopolului. În
cartea Epistole și alte texte,
editorul menționează cum gândea Sfântul pe această temă (nota 9, p. 24): „PUTEM
să încetăm pomenirea episcopului locului și mai înainte de condamnarea sa în
Sinod fără a ne despărți de Trupul Bisericii, ci ca semn al protestului nostru
profund și îndrituit atunci când … episcopul dă o pricină canonică, adică
propovăduirea unei erezii, și suntem conduși la acest act nu de înverșunare, ci
de durere și dragoste curată față de Ortodoxie”, ca atitudine de ultimă
instanță.
Nu putem privi cu indiferență cum sunt luate
cărămizile din edificiul Bisericii una câte una și să rămânem pasivi până se va
dărâma de tot. Această nepăsare este una trădătoare. Poate nu e necesară chiar
întreruperea pomenirii, dar cu siguranță este bine-venită orice acțiune de
înfierare a ecumenismului și a Sinodului din Creta, care l-a legiferat. Măcar
trebuie evitată trădarea credinței care se face prin acceptarea acțiunilor episcopilor
și chiar prin aderarea la ele de frică sau din convingere.
Există multe detalii în privința aplicării corecte a întreruperii pomenirii, dar ar trebui depășite pentru a putea exista o luptă sfântă pentru dreapta credință care să aducă roadele cuvenite.