Ieri dimineață, 18 aprilie 2021, Părintele Nicolae Manolis a murit în urma a mai multe complicații de sănătate. Vestea a fost dată oficial pe canalul Κατανιξη.gr, care funcționa îndeosebi prin grija acestui Părinte. El a fost împreună-slujitor și colaborator în Tesalonic cu Pr. Teodor Zisis după ce amândoi au întrerupt pomenirea Mitropolitului locului Antim în 2017. Dumnezeu să-i odihnească sufletul în locașurile drepților și noi să-l pomenim în rugăciuni!
Buletin de presă al Asociației Creștine Ortodoxe „Sfântul Iosif Isihastul”:
Tesalonic, 18 aprilie 2021
Cu durere, dar cu credință și nădejde în Dumnezeu, vă facem cunoscut faptul că mult-iubitul nostru pr. Nicolae Manolis și-a dat ultima suflare astăzi dimineață din cauza unor probleme serioase și cronice de sănătate, și nu din cauza coronavirusului, așa cum intenționat lasă de înțeles diverse site-uri de informare.
Momentele sunt dificile, iar cuvintele sunt sărace pentru a descrie sentimentele noastre. Pr. Nicolae a avut o inimă din care se revărsa dragostea pentru Dumnezeul Treimic cel Sfânt, pentru Preasfânta (Maica Domnului), pentru Sfinții noștri, pentru Biserică, pentru cei familiari și îndepărtați, pentru prieteni și dușmani, pentru fiecare suflet care venea la patrafirul său. Acest rod duhovnicesc copt a fost cules de Hristos, pe Care Pr. Nicolae l-a slujit ca preot cu lepădare de sine, dragoste jertfelnică și duh martiric.
Totuși ceea ce l-a distins și l-a făcut cunoscut și iubit în toată lumea au fost luptele sale pentru Ortodoxie și împotriva panereziei ecumenismului. Până la sfârșitul vieții sale a rămas în Biserică, în hotarele Bisericii, așa cum le-au stabilit Sfinții Părinți, pe care s-a silit să-i imite. Îngrădirea sa sfântă, după Pseudo-Sinodul de la Kolimbari, este marea sa cunună și moștenirea sa pentru noi, toți credincioșii care suntem îngrijorați de declinul ecumenist al administrației noastre bisericești.
Dorința rudelor sale este ca slujba de înmormântare a fericitului pr. Nicolae să aibă loc într-un mediu familial restrâns.
Unul dintre cei mai vocali susținători ai Sinodului din Creta (2016) a fost și rămâne Părintele Patriciu Vlaicu, mai ales că a fost participant ca unul din cei 6 însoțitori ai delegației BOR. Acesta este profesor de Drept canonic la Universitatea de Teologie Ortodoxă din Cluj, paroh al bisericii „Sf. Nicolae” din Bruxelles, Belgia. Este una din cele mai autorizate voci să vorbească pe acest subiect. Mai ales în contextul în care tema aceasta este acoperită cu tăcere la nivel înalt, este bine că mai există încă dispoziția de a o aborda.
Într-o conferință on-line recentă, a făcut o prezentare de popularizare a lucrărilor și „beneficiilor” Sinodului din Creta. Din nefericire, argumentele pe care le folosește sunt neconcludente și inconsistente, dublate de o eschivă permanentă și deviere de la subiect în secțiunea de întrebări și răspunsuri. Cu toate că pare a fi vorba de o dezbatere surdă pe acest subiect, consider că trebuie să-i fie adresată o critică ce ar putea fi folositoare și lămuritoare măcar altora interesați pe subiect. Sfinția sa este convins de cele pe care le susține și poate își va pune probleme, după cum singur declară că este dispus să răspundă celor interesați.
Ceea ce voi încerca să arăt este că argumentele pro-Creta au mai mare trecere nu pentru că ar fi valide și serioase, ci pentru că pur și simplu sunt exprimate și susținute de la nivel oficial și cei mai mulți oameni preferă să nu facă notă discordantă. Există o supunere oarbă, care nu vine din credință, ci din lipsa de asumare autentică a învățăturii lui Hristos. Foarte puțini realizează că Evanghelia cere o credință nebună, care doar ea este mântuitoare, nu conformistă, căldicică, de fațadă și neimplicată.
Pentru o ușurare a lecturii și o sistematizare a subiectului, am împărțit materialul pe mai multe teme.
Canonul 15 din Pidalion. Subliniat: „…cel care se îngrădește pe sine de numitul Episcop înainte de o cercetare sinodală…”
Întreruperea pomenirii
Sinodul din Creta a adus cu sine un fenomen important în viața bisericească, întreruperea pomenirii ierarhilor care au semnat ereziile de acolo. Deși de amploare prea mică pentru a avea un impact substanțial, totuși reacția este una de bun augur pentru că nu există alte opțiuni prin care să fie revizuit drumul greșit pe care se dorește a fi înscrisă Biserica, anume ecumenismul și secularismul.
Trebuie recunoscut faptul că nu există o mișcare coerentă a întreruperii pomenirii, care să ducă la coagularea unei direcții sănătoase de apărare și susținere a valorilor autentic ortodoxe. Acest lucru este evident pentru că există multe dezbinări și certuri. Totuși ea încurcă destul de mult în sensul bun chiar și la nivelul la care este. Și trebuie menținută în derizoriu în mintea credincioșilor pentru a nu-și face probleme și să conștientizeze devierea de la cursul evanghelic al Bisericii. Discreditarea ei nu face apel la argumente teologice bine închegate, valide, dar e important că se face și urmărește anularea conceptului prin răstălmăcirea, denaturarea și amestecarea canoanelor și a rânduielii liturgice. Biserica „nu trebuie” să aibă astfel de vulnerabilități, ea trebuie transformată într-o structură seculară rigidă și autoritară în sine, nu în Dumnezeu. E un soi de cezaro-papism în care episcopii sunt intangibili, dar vulnerabili la presiunile politice și de putere lumească.
La secțiunea Întrebări și răspunsuri:
– min. 14:00 „Părintele Teodor Zisis a fost membru în delegația Patriarhiei Ecumenice în Comisiile de pregătire a documentelor sinodale… a fost retras” „amendamentele pe care dânsul le-a propus sunt mult mai defavorabile poziției sale actuale decât este textul de la Sinodul din Creta”
– min. 1:41:00: „Sinodul I-II de la Constantinopol, în canoanele 13, 14 și 15, pune problema ruperii pomenirii. Canonul 13 spune că preoții să nu rupă comuniunea cu episcopul lor până când n-a fost judecat episcopul. Și, după ce a fost judecat și condamnat, dacă episcopul continuă să propovăduiască în fața sfântului altar o învățătură străină, atunci să nu-l mai pomenească. Sinodul trebuie să judece; nu putem spune că o persoană e îndreptățită să nu pomenească pe episcop. Dacă nu-l pomenește pe episcop, se rupe de Biserică. Nu putem săvârși nici o sfântă slujbă fără să avem legătură cu Biserica. Ori legătura cu Biserica întreagă se face prin episcop. De aceea o slujbă în care nu e pomenit episcopul locului nu e slujbă canonică. Canonul 14 spune că mitropoliții nu pot să rupă comuniunea cu patriarhul lor până ce nu a fost judecat de un sinod, iar canonul 15 că mitropoliții nu pot să nu-l pomenească pe patriarh. Principiul care este? Nu noi suntem judecătorii canonici. Dacă un episcop are o învățătură străină de Biserică, acel episcop trebuie să fie judecat. Dacă, după judecata Sinodului, el continuă să propovăduiască acea învățătură greșită, atunci bineînțeles că nu mai e justificată prezența lui acolo.”
– min. 1:43:30: „Biserica (în Creta) nu a făcut nici un lucru care să fie străin față de învățătura Bisericii. De aceea, un episcop care face parte dintr-un Sinod nu poate fi rupt din comuniunea cu preotul. De exemplu, cineva nu pomenește pe Patriarhul României, dar îl pomenește pe Episcopul Longhin, care îl pomenește pe Patriarhul Moscovei, care îl pomenește pe Patriarhul României. Unde-i logica? Că tocmai asta-i logica canonică, că toți sunt uniți împreună: preotul cu episcopul, episcopul cu mitropolitul, mitropolitul cu patriarhul, patriarhul cu ceilalți patriarhi. Mitropolitul Longhin nu-l pomenește pe Patriarhul Moscovei, că nu-l poate pomeni, că-i episcop vicar, că nici n-are dreptul să-l pomenească, ci-l pomenește pe episcopul lui, dar episcopul lui îl pomenește pe Patriarhul Moscovei, Patriarhul Moscovei îl pomenește pe Patriarhul României. Unde-i logica?”
– min. 1:44:45: „În mod canonic, preotul poate să-i spună episcopului lui că nu este de acord cu învățătura lui și să dialogheze cu episcopul, să înțeleagă despre ce-i vorba. Și, dacă într-adevăr are o înțelegere ortodoxă, mă îndoiesc că-i ortodoxă, pentru că Biserica Ortodoxă nu a condamnat dialogul cu ceilalți. Deci, dacă episcopul ar propovădui o învățătură catolică, să se adreseze mitropolitului. De exemplu, Filioque, dacă episcopul ar rosti Crezul cu Filioque, să se adreseze mitropolitului și sunt absolut convins că l-ar convoca pe episcopul respectiv și l-ar judeca în Sinod. Iar după ce ar fi condamnat de Sinod, chiar dacă ar sluji în altă parte, revendicând că-i episcop, nu l-ar pomeni. Dar, câtă vreme nu e judecat în Sinod, a te rupe de episcopul locului înseamnă exagerare.”
– min. 1:47:30: „Sf. Grigorie Palama a făcut apel la Episcopul Romei. Deci Sf. Grigorie nu a refuzat comuniunea cu Biserica, cu întâiul stătător al Bisericii. Atunci era întâi-stătător episcopul Romei.”
– min. 1:48:10: Despre întreruperea pomenirii Patriarhului Atenagora în Muntele Athos în anii ’70: „În clipa când au fost astfel de discuții, probabil Patriarhul a intrat în legătură cu ei, s-au clarificat lucrurile și au restabilit comuniunea între Patriarhul Atenagora și Sfântul Munte.” I s-a spus că totuși până la moartea lui, athoniții nu au reluat pomenirea. „A fost un dialog între Patriarhia Ecumenică și Sfântul Munte și Sfântul Munte e în jurisdicția Patriarhiei Ecumenice.” Deviind de la subiect: „Acum Sfântul Munte, după Sinodul din Creta, nu a întrerupt pomenirea. Nu vorbim despre situația cu Patriarhul Atenagora, ci de Sfântul și Marele Sinod, unde a fost o atitudine pe care Sfântul Munte nu o condamnă.”
– min. 1:51:00: „Nimeni niciodată nu-și poate permite să revendice dreptul de a evoca canonicitatea pe cont propriu. Chiar Sf. Maxim Mărturisitorul a făcut apel la episcopul Romei pentru a decide acest lucru. Nu decide o persoană dacă e canonică sau nu e canonică o poziție. Își exprimă rezerva, arată că are îndoieli și Sinodul decide.”
– min. 1:52:20: „Întrebare: Au fost episcopi în Grecia care nu au pomenit pe Atenagora. La fel în cazul lui Nestorie, când a venit Sinodul, le-a dat dreptate și a anatematizat pe Nestorie. Răspuns: Episcopii din Grecia nu-l pomenesc pe Arhiepiscopul Atenei nu după Sinodul din Creta…”
– min. 1:54:30: A existat o Conferință cu episcopi la Atena care a combătut Sinodul din Creta înainte de a se întruni. „A fost episcopul de Pireu care și-a spus părerea, unii dintre oameni, au combătut, e foarte liberă discuția. E firesc să discutăm. Și un Sfânt și Mare Sinod se va pronunța asupra valorii deciziilor Sinodului din Creta. El va putea să se pronunțe, nu noi.”
Ce susține, succint, Pr. Patriciu? Ar fi cam aceste idei:
1. Canonul 15 I-II, coroborat cu 13 și 14 anterioare, ar interzice oprirea pomenirii episcopului care nu a fost condamnat sinodal. Permite acest lucru doar în cazul în care un ierarh caterisit ar continua să predice în public o erezie.
2. Episcopul care propovăduiește public o învățătură greșită trebuie reclamat la superiorul său, mitropolit sau patriarh. Sau pot exista discuții ca cea de la Pireu dinainte de Sinodul din Creta. Nimeni nu are dreptul să condamne singur pe vreun ierarh.
3. Prin pomenire reciprocă se formează o unitate între Patriarhii, episcopi și preoți. Ori te rupi de toți, ori ai comuniune cu toți prin pomenirea unuia, adică teoria vaselor comunicante.
4. Deși Sfinți precum Grigorie Palama și Maxim Mărturisitorul au întrerupt pomenirea episcopului, au fost în comuniune cu alți episcopi. Iar Cuviosul Paisie și întreg Sfântul Munte în anii ’70 s-au împăcat cu Patriarhia Ecumenică. Astăzi Muntele Athos nu a întrerupt pomenirea.
5. Pr. Teodor Zisis, cel care a întrerupt pomenirea episcopului din cauza Sinodului, a fost unul din cei care au contribuit la alcătuirea textelor lui. Deci este inconsecvent.
În ce măsură este utilă și corectă întreruperea pomenirii?
Viziunea Pr. Patriciu despre oprirea pomenirii este inconsistentă și fentează referințe canonice clare și atitudini patristice la fel de indubitabile. În situația complexă și dramatică în care se găsește Ortodoxia astăzi, provocarea la care trebuie răspuns nu este doar de a arăta că este canonică și corectă această măsură de întrerupere a comuniunii cu episcopii semnatari ai ereziilor din Creta, ci și cum să fie făcută. Însă aici mă voi limita strict la chestiunile contestate aflate în discuție.
1. Este adevărat că cele trei canoane, 13-15, de la Sinodul I-II din Constantinopol (861) din vremea Patriarhului Fotie interzic ruperea de episcop, mitropolit sau patriarh pe motive oarecare, totuși ultimul dintre ele specifică în clar că există excepția în situație de propovăduire a unei erezii. În acest caz, este chiar lăudabilă, adică vrednică de cinstire, oprirea pomenirii ierarhului superior chiar și „înainte de cercetarea sinodală”. Pr. Patriciu induce o derută probabil intenționată între două situații diferite. Una este când un episcop se face vinovat de o greșeală oarecare și alta când se abate de la învățătura Bisericii. În prima situație nu este permisă ruperea comuniunii, iar în alt doua este chiar lăudată înainte de întrunirea unui Sinod care să examineze acuzele. O simplă citire atentă a textului canonului 15 ar elucida aceste confuzii și ar arăta că întreruperea pomenirii este conformă cu legile bisericești.
2. Într-adevăr, nici un cleric sau mirean sau o grupare nu poate condamna de la sine pe un episcop fără cercetare sinodală. Dar întreruperea pomenirii nu înseamnă condamnare, depunere din treaptă, ci o mustrare curajoasă făcută spre conștientizarea corpului Bisericii cu privire la eventualele erezii ce amenință unitatea ei. Cine procedează astfel urmărește păzirea unității și ferirea de dezbinări, conform canonului 15. Deci nu e vorba de vreo caterisire, ci de înfierarea erorilor episcopului. Desigur că ar trebui cerută intervenția superiorului respectivului ierarh, dar uneori această măsură nu este posibilă în împrejurări speciale. Spre exemplu, este evident că în situația de după Sinodul din Creta nu există for superior la care să se facă apel pentru că toți sinodalii au acceptat deciziile de acolo.
Rămâne să existe o rezistență în subteran ca o mărturie vie și o mustrare de conștiință pentru credincioșii și ierarhii care mai au urechi și pentru adevărul dumnezeiesc. Altfel, va exista o pactizare totală cu amăgirea, o înșelare generalizată. Dumnezeu conduce lumea și Biserica Sa, dar lucrarea Lui este una îndeosebi conturată și clară, nu doar în ascuns. Aproape degeaba există credință tainică în sufletele câtorva, dar cumva într-o pactizare cu apostazia de la vârf.
3. Pomenirea episcopului reprezintă formula prin care se exprimă apartenența la o Biserică. Prin aceasta se creează o comuniune deplină între preoți cu episcopi și cu patriarhi și între Bisericile Locale. Dar aceasta se realizează nu doar prin pomenire, care este semnul văzut, ci și prin apartenența concretă. Iar oprirea pomenirii nu înseamnă ruperea de această comuniune, ci manifestarea unei opoziții în interiorul ei, o acțiune prin care se atrage atenția asupra unor nereguli grave.
Teoria vaselor comunicante pe care o expune Pr. Patriciu când spune că prin pomenirea IPS Longhin se ajunge în comuniune cu ierarhii români în ultimă instanță pornește de la premize schismatice. E ca și cum nepomenitorii ar urmări ruperea de arhiereii semnatari în Creta, pe când scopul canonic este îndreptarea neregulilor, refacerea din interior a unității și sănătății Bisericii. Înțeleg că este influențat de discursul dominant al unor nepomenitori care are tente schismatice, dar discuția ar trebui să fie una de principiu. Eventual să mustre tocmai ce greșesc ei, nu totul de-a valma.
De fapt, aici este greșeala foarte mare când sunt învinuiți de schismă și rupere nepomenitorii, că acuzatorii lor nu înfierează modul greșit în care se face nepomenirea, ci toată acțiunea. Practic, nu este recunoscută legitimitatea canoanelor 31 apostolic și 15 I-II, care oferă bază legală pentru această acțiune. Se creează doar două extreme, ignorându-se linia patristică a Bisericii.
4. Cu privire la acțiunile unor Sfinți de a întrerupe pomenirea, Pr. Patriciu pur și simplu se bâlbâie. La un moment dat, afirmă că Sf. Grigorie Palama a făcut apel la papa Romei când a întrerupt el pomenirea. Evident că nu a făcut asta pentru că deja papismul era condamnat ca erezie, iar Sf. Grigorie a luptat foarte mult contra Filioque. Da, Sf. Maxim Mărturisitorul a făcut asta, el fiind un simplu monah, dar un mare teolog. Dar, per ansamblu, nu am cu ce să contrazic în această chestiune pe Pr. Patriciu pentru că nu face afirmații de luat în seamă, ci pur și simplu evită subiectul. Pe această temă am scris mai detaliat un alt articol cu mărturii despre Sfinți care au întrerupt pomenirea.
Nici despre faptul că a existat o mișcare de nepomenire față de Patriarhul Atenagora în anii ’70 nu a reușit să spună ceva relevant. Atunci majoritatea Sfântului Munte și încă 3 arhierei din Grecia au oprit comuniunea cu Patriarhul Ecumenic în mod canonic. Asta ține de tradiția autentică și trecutul recent. A nega pur și simplu sau a devia de la subiect nu arată decât slăbiciune. Într-un final recunoaște indirect că atunci a fost o acțiune corectă, dar astăzi Muntele Athos nu a făcut același gest după Sinodul din Creta. Dar asta nu ține de corectitudinea atitudinii, ci doar de faptul că monahii de atunci erau niște mărturisitori, pe când cei de astăzi sunt în mare parte adormiți și indiferenți sau… Dumnezeu știe.
Aici ar trebui menționat faptul că în Sfântul Munte au existat mulți părinți de la chilii care au menținut starea de întrerupere a pomenirii până la sfârșitul vieții lor. Cuviosul Paisie Aghioritul nu a făcut aceasta, dar au existat mulți alții. Nu dintre zeloți, ci dintre cei moderați. Un exemplu este Părintele Dionisie Ignat. Însă au fost mulți alții, din ce am aflat personal de la fața locului.
5. Atacul la Pr. Teodor Zisis este necinstit. Fiind un profesor emerit, este o figură care dă greutate nepomenitorilor și asta deranjează. Însă, în loc să-l contreze cu argumente, o face prin stigmatizare. Am mai scris despre faptul că Pr. Teodor nu este deloc inconsecvent în poziționarea sa. Chiar și în Comisiile pre-sinodale, la care a participat ca delegat al Patriarhiei Ecumenice, a apărat ecleziologia ortodoxă la contextul de atunci. Nu i se poate reproșa că a fost de acord cu termenul de biserici pentru eretici, pentru că el le numea de facto, adică niște realități improprii, defecte.
De asemenea, este cunoscut că Pr. Teodor s-a retras din dialogul ecumenic și chiar din Patriarhia de Constantinopol când a realizat ce trădare de credință face aceasta. El a criticat și pe Sf. Iustin Popovici pentru poziția lui anti-Patriarhia Ecumenică, dar ulterior și-a recunoscut greșeala. Bine ar fi să existe astfel de întoarceri și din partea altor părinți, profesori sau ierarhi.
Concluzii
Critica adusă nepomenitorilor de către Pr. Patriciu este nu doar neconstructivă, ci și dezbinătoare și nefondată. Analiza canoanelor este cu totul defectuoasă și omite pasaje clare și relevante din textul lor, alegând și amestecând totul într-un mod convenabil. Pur și simplu trece cu vederea peste mențiunea expresă din canonul 15 că cel care se îngrădește de comuniunea cu un episcop ce propovăduiește o erezie nu poate fi sancționat chiar dacă face aceasta înainte de o cercetare sinodală a ierarhului respectiv.
Nici în ce privește istoria bisericească nu manifestă o abordare mai aplecată, ci încearcă să inducă idei care-i convin, chiar dacă nu reprezintă fapte reale. De exemplu, a vorbit de o împăcare între Patriarhia Ecumenică și părinții din Athos în anii ’70, dar nu răspunde la faptul că a fost reluată comuniunea abia după moartea Patriarhului Atenagora (1973), deci nu a existat nici o împăcare.
În această confruntare dintre cei pro-Creta și nepomenitori ar trebui să prevaleze seriozitatea, responsabilitatea față de unitatea Bisericii, ancorarea în adevăr și ținerea rânduielilor ecleziastice care au făcut credibilă Ortodoxia de-a lungul veacurilor. Din păcate, nici Pr. Patriciu și nici altcineva dintre reprezentanții oficiali nu aduc o viziune sănătoasă. Există doar poziția autoritară a ierarhiei din care lipsește tocmai esența, anume credința, dragostea față de Dumnezeu și fidelitatea sinceră față de canoane și față de predania ortodoxă. Acest tip de răspuns care nu se angajează și nu acceptă nici o provocare nu face decât să instituționalizeze și să rigidizeze structura bisericească și să o rupă de Duhul lui Dumnezeu, care Și-a manifestat prezența prin păstrarea cu sfințenie a adevărului de credință. Astfel, totul se transforme într-o ruină consolidată, dar fără viață adevărată.
Ceea ce se cere este rezolvarea conflictului, anume să fie dovedit dacă motivul invocat de nepomenitori stă sau nu în picioare. Dacă, totuși, la mijloc există o erezie neacceptată de Părinți și de Sinoade, atunci ei au dreptate. Dar ierarhia refuză să rezolve această provocare, în condițiile în care există arhierei și chiar Sinoade ale altor Biserici Locale care au catalogat drept abateri dogmatice textele din Creta.
Unul dintre argumentele cele mai des invocate în ultima vreme pentru a nu reacționa față de greșelile dogmatice și schismele care se fac în Biserică este că ele pot fi absorbite, înghițite de Biserică în ansamblul ei fără să le condamne. Există ideea-slogan că e mai bine să te smerești și să stai cuminte în Biserică decât să faci răzvrătire și să încerci să te împotrivești răului. Tot acest discurs anesteziant este sintetizat într-un citat atribuit pe nedrept Sfântului Ioan Gură de Aur, care ar spune că e mai bine să rămâi împreună cu Biserica, fiind înțeleasă ierarhia, chiar dacă ar cădea în erezii și rătăciri, decât să ții linia corectă. Această expresie contrafăcută este combătută riguros de Pr. Prof. Teodor Zisis în articolul foarte bun apărut de curând, pe care-l redăm mai jos în traducere.
de Protoprezbiter Teodor Zisis, Profesor emerit al Facultății de Teologie din Tesalonic
Introducere
De ceva vreme circulă în cercurile bisericești și teologice o teză primejdioasă pentru mântuirea oamenilor, necunoscută în Sfânta Scriptură și în tradiția patristică. Ecumeniștii și sincretiștii sunt în dificultate să ducă în pliroma Bisericii învățăturile lor antievanghelice și antipatristice, cu toate că au destule reușite la nivel înalt. Acest lucru s-a arătat la Pseudo-Sinodul din Creta (2016), în pseudo-autocefalia Ucrainei (2018) și acum, sub pretextul coronavirusului, în închiderea bisericilor și în clevetirea celei mai sfinte și mai înalte Taine a dumnezeieștii Euharistii.
Conștiințele credincioșilor ortodocși sunt un vulcan care fierbe când văd că este trădată credința și instituțiile Bisericii de către ierarhi fricoși și nevrednici. Greu găsesc cei din urmă argumente convingătoare. Deci unii scapă la validarea Sfinților Părinți și spun credincioșilor: Nu reacționați și nu vă scandalizați! Nu vă gândiți la îngrădiri și la întreruperea pomenirii față de episcopi! Chiar și dacă sunt corecte cele ce spuneți și dacă voi învățați drept cuvântul adevărului și Biserica este în rătăcire, este mai bine să fiți împreună cu Biserica rătăcită chiar dacă învățați drept și sunteți în afara ei. Atribuie, mai ales, această opinie Sfântului Ioan Gură de Aur, răstălmăcind și deformând ceva ce a fost spus cu altă coerență.
Deci nimicim această răstălmăcire prin prezentul articol care, totuși, a luat o întindere mai mare decât ne-am așteptat. Din acest motiv și ca să fie ținut interesul cititorilor, ca să reziste să citească până la final, prezentăm în introducere capitolele care sunt cuprinse aici:
1.Lanțul rătăcirilor ierarhiei contemporane. 2. Reaua ascultare și sfânta neascultare. 3. Întreruperea pomenirii episcopilor care propovăduiesc o erezie este sfântă neascultare. 4. Ecleziologia și soteriologia primejdioase. 5. Mitropoliții Ierothei de Nafpaktos, Atanasie de Limassol, Ieremia de Gortina și egumenul Efrem de la Vatopedi răstălmăcesc teza Sfântului Ioan Gură de Aur. 6. Combaterea și îndreptarea răstălmăcirii. 7. Biserica nu rătăcește, este fără greșeală. Biserica nu se identifică cu ierarhia. 8. La care fapt se referă Sfântul Ioan Gură de Aur? 9. Teze caracteristice ale Sfântului Ioan Gură de Aur despre ascultarea sau neascultarea de ierarhie. Epilog.
1. Lanțul rătăcirilor ierarhiei contemporane
Neregulile dogmatice și canonice ale administrației Bisericii în Grecia au fost rare în secolele XIX și XX, totuși au crescut și tind să devină un regim în secolul XXI în curs. Începutul răului a intervenit prin vizita papei la Atena în mai 2001 și a continuat prin semnarea textelor neortodoxe la Dialogul Teologic cu protestanții la Porto Alegre în Brazilia (2006) și la Busan din Coreea de Nord (2013). A fost încununat la Pseudo-Sinodul din Creta din iunie 2016, în care o adunare scurtată și necanonică a unor episcopi ortodocși minoritari a răsturnat toată învățătura ortodoxă a Sinoadelor și Părinților și a recunoscut ereziile drept biserici, validând teza aceasta prin încuviințarea participării Bisericii la așa-zisul Consiliu Mondial al Bisericilor, adică al ereziilor, și prin acceptarea lăudată a textelor ce conțin erezii ale Dialogurilor Teologice.
Am sperat că întreruperea canonică a pomenirii episcopilor care au participat la Pseudo-Sinod sau a unor clerici care au susținut deciziile lui ar reține acest curs neortodox și demonic, dar nu s-a produs acest lucru până în prezent. Deoarece nu a existat o reacție viguroasă în principal din partea episcopilor, fruntea ortodoxă s-a arătat slabă. De aceea diavolul a intrat în interiorul Bisericii prin puterile mai tari. Patriarhia Ecumenică, izvorul dogmelor ortodoxe de odinioară, robită acum de panerezia ecumenismului și organ al puterilor antibisericești și dezbinătoare și al intereselor geopolitice nebisericești, a trecut, fără încuviințarea Bisericilor autocefale, la recunoașterea schismaticilor nehirotoniți ai Ucrainei, cărora le-a fost conferită autocefalia, ignorând și Biserica Ucrainei canonică de sub Mitropolitul Onufrie, dar și Biserica Rusiei, din jurisdicția căreia aparține Biserica Ucrainei în accepțiunea generală și stabilă, după cum am arătat în șirul nostru de studii[1]. Absolutismul și primatul fortificării papiste a Constantinopolului ca «primul fără egali» (primus sine paribus) a dominat după Colimbari și la pseudo-autocefalia schismaticilor din Ucraina. Ereziile și schismele [s-au petrecut] sub adumbrirea de acum a Marii Biserici a lui Hristos, Sfânta Sofia, pângărită pentru păcatele noastre de către credincioșii islamului. Există o dovadă mai tare despre faptul că Dumnezeu nu ne mai conduce și ne-a predat lucrurile noastre sacre vrăjmașilor credinței, pe care o trădăm atât de des?
Și, cel mai rău din toate, care nu mai lasă nici o îndoială că au intrat mulți demoni în domeniul Bisericii, că vrăjmașul este între ziduri, este dat de cele pe care le trăim din primăvara trecută și continuăm să le trăim cine știe până când, sub pretextul și scuza infecției de coronavirus: închiderea bisericilor, defăimarea dumnezeieștii Euharistii, evitarea sărutării icoanelor și moaștelor, dezinfectarea bisericilor, purtarea măștii în interiorul bisericilor, episcopi și preoți purtători de mască, utilizarea mai multor lingurițe și dezinfectarea celor folosite, anaforă ambalată sau împărțirea ei de către preoți cu mănuși, mâna preoților nu o sărutăm și câte alte lucruri neînțelese și hulitoare, după cum ne-am străduit, de asemenea, să arătăm urmând Sfinților[2].
2. Reaua ascultare și sfânta neascultare
Toate acestea la care ne-am referit foarte pe scurt s-au constituit în trezirea pliromei sănătoase a Bisericii, care, îndurerată pe drept pentru inerția și indiferența majorității episcopilor, se îndoiește și este neîncrezătoare cu privire la grija și supravegherea lor pastorală și se problematizează și dacă trebuie să asculte de recomandările și povețele lor sau să-i considere lupi-păstori și călăuze spre pierzare, și nu spre mântuire. Nu este nevoie acum să dezvoltăm adevărul întărit de veacuri că fruntașii și capii aproape a toate ereziile și schismele au fost patriarhi, episcopi, preoți, uneori și Sinoade de episcopi. Dacă i-ar fi urmat pe toți aceștia credincioșii, ar fi fost dizolvată și nu ar fi existat astăzi Biserica. Ceea ce vrem să semnalăm este că de multe ori cei care ajung la abateri dogmatice și la acțiuni dezbinătoare percep faptul că răul a intervenit și nu vor mai putea să stea pe un teren ortodox, nici să se bucure de respect și cinste, de aceea se și apucă să creeze confuzie teologică, denaturând învățătura scripturistică și patristică și răstălmăcind opiniile Sfinților Părinți, așa încât cei care nu pot să verifice adevărul celor susținute de ei să-i creadă și să-i urmeze.
Tema cea mai controversată și foarte răstălmăcită este obligația ascultării de episcopi și de duhovnici în ceea ce spun și fac ei. Nici această temă importantă nu putem să o dezvoltăm aici suficient. Înainte cu cincisprezece ani am scris cartea cu titlul «Reaua ascultare și sfânta neascultare[3], în care găsește oricine suficient material să decidă dacă să urmeze reaua ascultare sau să se poziționeze pe sfânta neascultare. Nu este mereu bună ascultarea. De multe ori, ascultarea noastră ne desparte de Dumnezeu când ascultăm de episcopi care nu învață drept cuvântul adevărului și validează erezii și schisme. Cu ascultarea este valabil ceea ce ține de marea virtute a păcii. Nici pacea și nici consensul nu sunt mereu bune și frumoase când ne despart de Dumnezeu. Este o zicală și un adevăr total învățătura a doi mari Sfinți Părinți, care preferă războiul și distanțarea când pacea și înțelegerea ne despart de Dumnezeu. Sfântul Grigorie Teologul spune că «este mai lăudabil războiul decât pacea care ne desparte de Dumnezeu»[4]. Și Sfântul Ioan Gură de Aur, comentând minunea vindecării orbului din naștere și neînțelegerea care a existat între iudei dacă Hristos era de la Dumnezeu sau împotriva lui Dumnezeu și îndeosebi ceea ce spune Evanghelistul: «deci era dezbinare (schismă) între ei», spune că măcar de s-ar fi dezbinat definitiv de fariseii care-L cleveteau pe Hristos. Dacă s-ar fi dezbinat definitiv, repede ar fi cunoscut adevărul. Pentru că există și dezbinare (schismă) bună, există înțelegere rea și neînțelegere bună: «Dacă s-ar fi dezbinat deplin, degrabă ar fi cunoscut adevărul. Căci este bine a te dezbina astfel. De aceea și El a spus: N-am venit să aduc pace pe pământ, ci sabie. Căci este și consens rău, este și dezacord bun. De fapt, cei ce au clădit turnul erau în consens la răul lor. Și aceștia, iarăși, fără de voie, s-au dezbinat din interes totuși… și Iuda s-a înțeles cu iudeii rău. Deci se poate să te dezbini bine și se poate să te înțelegi rău… Așa încât nu mereu este bună înțelegerea (consensul), precum nici distanțarea nu este mereu rea»[5]. Aceleași lucruri le reia când tâlcuiește locul menționat din Sfânta Evanghelie după Matei «n-am venit să aduc pace, ci sabie» (Mt. 10: 34). Pacea este atinsă când este tăiată boala, când este despărțit ceea ce răzvrătește. Medicul salvează restul trupului când taie partea bolnavă și comandantul când provoacă o despărțire de o coaliție rea spre răscoală. Așa a fost și la turnul Babel: «dezacordul bun a dezlegat pacea rea și a făcut pace». Înțelegerea nu este mereu bună pentru că tâlharii se înțeleg când săvârșesc tâlhării. Hristos vrea să se înțeleagă toți în buna credință; când sunt în dezacord față de dogmele bine-credincioase se provoacă război. «Căci El a vrut ca toți să se înțeleagă în cuvântul bunei credințe, dar, deoarece aceia s-au depărtat, apare război»[6].
3. Întreruperea pomenirii episcopilor care propovăduiesc o erezie este sfântă neascultare
Prin urmare, când este atacată buna-credință, sunt atacate credința și dogmele Bisericii, este un fapt de neînțeles și de necredință să ascultăm de cei care le atacă cu îndreptățirea că nu trebuie să provocăm dezbinări și schisme. Dezbinări și schisme provoacă cei care învață erezii, nu cei care nu sunt de acord și întrerup comuniunea cu ereticii și cu cei ce propovăduiesc erezii noi. Această învățătură învederată scripturistică și patristică a exprimat-o cu autoritate canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol de pe vremea marelui Fotie (861), care spune simplu și clar că, atunci când un patriarh, mitropolit sau episcop propovăduiește deschis, «cu capul descoperit» o erezie condamnată de Părinți și de Sinoade, atunci este întreruptă pomenirea numelui patriarhului, mitropolitului sau episcopului la dumnezeiasca slujbă. Iar cei care se îngrădesc în acest fel, adică înalță un zid de apărare față de întâistătătorul eretic sau care propovăduiește o erezie, trebuie nu numai să nu fie pedepsit, ci să fie lăudat pentru că a păzit Biserica de erezii și schisme[7]. Prin urmare, întreruperea pomenirii numelui episcopului eretic sau care propovăduiește o erezie și mai ales «înainte de cercetare sinodală», adică înainte să fie condamnat ca eretic de sinod, este singurul mijloc canonic de care dispunem ortodocșii ca să oprim împrăștierea și răspândirea ereziei în pliroma Bisericii.
Această poziție sinodală, canonică și ortodoxă față de episcopii care propovăduiesc erezii au ținut-o de-a lungul timpului toți Sfinții Bisericii, iar în timpuri contemporane trei arhierei ai Bisericii Greciei, pururea pomeniții Augustin de Florina, Pavel de Paramithia și Ambrozie de Elefteropole și aproape tot Sfântul Munte, fiind cuprins și Sfântul de acum Paisie Aghioritul. În anii 1969-1972 au întrerupt pomenirea numelui patriarhului Atenagora pe motiv de susținere vădită a panereziei ecumenismului cu mulțimea opiniilor și faptelor rătăcite. Patriarhul de astăzi Bartolomeu a întrecut pe Atenagora în devieri și fapte eretice fără o reacție pe potrivă datorată din partea episcopatului și preoțimii. A acordat valoare sinodală panereziei ecumenismului la pseudo-sinodul din Creta (2016) prin recunoașterea ereziilor drept biserici, prin încuviințarea participării Bisericii la așa-numitul «Consiliu Mondial al Bisericilor», adică al ereziilor, și prin acceptarea lăudată a textelor eretice pe care le-au produs Dialogurile Teologice cu ereticii eterodocși. Ecumenismul, înainte de pseudo-sinod era susținut de persoane izolate, era rătăcire și erezie a unor persoane, pe care o respingeau și o condamnau majoritatea clericilor, teologilor și credincioșilor. Totuși acum se îngâmfă și-și înalță capul pentru că dispune de acceptare sinodală, pe care se silește să o impună pliromei Bisericii. Cei care au luat parte la pseudo-sinod sau au susținut deciziile s-au făcut vinovați și responsabili, pasibili de cele prevăzute în canoanele Bisericii pentru eretici și propovăduitorii de erezii noi. Acesta a fost motivul întreruperii pomenirii numelor episcopilor lor de către destui clerici și monahi. Ecumeniștii au reacționat, au proferat persecuții, au forjat cleveteli și au ținut procese. Unii s-au înfricoșat să mărturisească, alții au tăcut cu pudoare, recunoscând pe tăcute sau chiar lăudând îndrăzneala, totuși alții au găsit pretexte din păcate și mai ales teologice ca să îndreptățească înfricoșarea și lipsa lor de îndrăzneală și de pregătire să facă față la izolarea lumească, la inconveniențe și suferințe. Au susținut că întreruperea pomenirii episcopilor, adică îngrădirea, provoacă schismă, te pune în afara Bisericii, ca și cum ar fi atât de neînvățați și neteologi, încât să creadă că atâția Sfinți și episcopi contemporani și Părinți care au întrerupt pomenirea ereticilor și celor ce propovăduiesc o erezie sigur nu au fost schismatici, nici nu s-au găsit în afara Bisericii. Deci au fost schismatici Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Marcu Eugenicul, toți Părinții celebri care s-au luptat împotriva ereziilor și nu au avut nici o comuniune cu ereticii, Marele Atanasie, Marele Vasile, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Teodor Studitul și toți Sfinții mărturisitori? A fost posibil vreodată ca un Sinod recunoscut și validat, ca cel I-II din vremea Sf. Fotie, de care am pomenit, din 861, să sfătuiască la întreruperea pomenirii, adică la îngrădire, și să te facă schismatic și în afara Bisericii? Deci au fost schismatici și în afara Bisericii cei trei episcopi ai vremurilor noastre de care am pomenit, împreună cu ei tot Sfântul Munte și Sfântul Paisie, deoarece au întrerupt pomenirea numelui patriarhului Atenagora?
Identificăm întreruperea pomenirii cu îngrădirea pentru că există și unii neatenți care găsesc altă îndreptățire, mai ieftină, ca să-și ascundă lipsa lor de cutezanță. Deci ei susțin că cei trei episcopi menționați, Sfântul Munte și Sfântul Paisie nu s-au îngrădit, ci au făcut întreruperea pomenirii și, prin urmare, cei care ne-am îngrădit nu trebuie să ne acoperim cu exemplul lor pentru că este un lucru întreruperea pomenirii și altul îngrădirea. Îngrădirea, spun ei, este ceva greu și înfricoșător, te îngrădește de Biserică, te face schismatic, pe când întreruperea pomenirii nu. Aici practic ridici mâinile spre o ingeniozitate la rău! Ce să spui celor mulți, creștinilor simpli, care nu au puterea să critice ei înșiși textele și cuprinsul și înțelesurile cuvintelor, ci așteaptă de la noi, păstorii și învățătorii, să-i luminăm, când, dimpotrivă, îi băgăm în confuzie și-i întunecăm? Nu, îngrădirea nu te îngrădește de Biserică, ci de erezie. Cel îngrădit ridică în mijlocul spațiului Bisericii un zid ca să se păzească și pe sine și pe alții de erezie și prin zid să izgonească erezia din spațiul Bisericii. Am explicat toate acestea în textul deosebit pe care l-am scris înainte cu câțiva ani cu titlul «Îngrădirea nu este schismă. Lămuriri datorate», care a circulat într-o cărțulie separată[8]. Cei care cred că întreruperea pomenirii episcopilor este un lucru și îngrădirea altul, să ia aminte mai bine la canonul 15 al Sinodului I-II, unde întâlnim acolo termenul îngrădire sub forma gramaticală a verbului «se îngrădesc», ca o explicație a întreruperii pomenirii: «Unii ca aceștia nu numai că nu sunt pasibili de certare canonică dacă se îngrădesc pe ei înșiși de comuniunea cu numiții episcopi, ci se vor învrednici și de cinstea cuvenită celor ortodocși». Nu am descoperit noi termenul îngrădire; reiese din canonul 15 al Sinodului I-II și este identic cu întreruperea pomenirii. Este corect și canonic, totuși creează răstălmăciri pentru cei neatenți și necitiți, care îi dau o extindere în semnificație pe care nu o are.
4. Ecleziologie și soteriologie primejdioase
Și ajungem acum la altă răstălmăcire teologică serioasă, care a constituit și motivul principal al scrierii articolului de față, care are legătură iarăși cu înțelesul răstălmăcit al ascultării de episcopi. Mulți episcopi, dar și mulți clerici și teologi dintre ecumeniștii îndătinați și cei aspiranți sau dintre cei fricoși și neîndrăzneți în fața împrăștierii panereziei ecumenismului și sincretismului, susținători și ai rătăcirii episcopocentrismului, adică a opiniei că centrul vieții și slujirii bisericești este episcopul, își exprimă părerea că fără episcop, fără încuviințarea lui, nu trebuie făcut nimic pentru că orice se face este nul și separatist. Chiar și greșeală să facă episcopul, trebuie să facem ascultare. Aceasta înseamnă că, și dacă învață sau primește o erezie, care ne conduce la chin, trebuie să-l urmăm și noi în chin? Curioasă și rătăcită ecleziologie și soteriologie (învățătură despre mântuire). Totuși ascultarea față de episcop nu este necondiționată, nici fără discernământ. Ascultăm de episcop sau de corpul episcopilor, de ierarhie, cu o delimitare de netrecut, cu condiția necesară că învață drept cuvântul adevărului, că nu falsifică Evanghelia și tradiția patristică. În caz contrar, este valabil ceea ce ne recomandă Apostolul Pavel, ca să menționăm numai una din multele mărturii scripturistice și patristice. Spune că, atunci când unii se străduiesc să schimbe Evanghelia, să ne mute «la o altă Evanghelie», atunci chiar și eu dacă fac asta sau coboară înger din cer și vă învață ceva diferit de ceea ce ați primit, atunci el este anatematizat: «Dar și noi sau înger din cer dacă vă bine-vestește altceva decât v-am bine-vestit, să fie anatema!»(Gal. 1: 8).
Pavel, Apostolul care s-a urcat la cer, gura lui Hristos, ne spune că, dacă eu sau înger din cer schimbăm cele pe care le-ați primit, atunci nu numai să nu ne ascultați, să nu faceți ascultare, ci să ne mai și anatematizați. Împreună cu sfânta neascultare să ne renegați și să ne afurisiți. Chiar din primul capitol al articolului nostru am prezentat un fragment din lanțul de abateri eretice ale ierarhiei, care ar trebuie să-i fi condus la caterisire și excomunicare. Pliroma ortodoxă se neliniștește și se zbate unde suntem conduși în final. Și, în loc ca păstorii să alunge lupii ereziilor, ca să nu sfâșie turma, ei îi liniștesc pe credincioși și spun să facem ascultare și să-i înlesnim spre lucrul lor dezastruos.
Ecleziologia și soteriologia acestea primejdioase, legate și de rătăcirea episcopocentrismului, despre faptul că și în situația când «Biserica», adică ierarhia, face o greșeală, trebuie să rămânem cu greșeala în interiorul «Bisericii» fără să ne despărțim, a circulat aici de câțiva ani ca să frâneze și să slăbească tendințele spre sfânta neascultare, care s-au întărit după Pseudo-Sinodul din Creta. Și, deoarece înclinațiile spre neascultare față de episcopii răi se înmulțesc și se întăresc, s-a ridicat și nivelul teologic și bisericesc al celor care susțin că ascultarea de episcopi, de ierarhie, pe care o identifică în mod rău cu Biserica, este obligatorie, chiar și dacă ierarhia săvârșește «greșeli», cum numesc liniștitor ereziile, rebotezându-le în cristelnița ecumenismului. Și, deoarece acest lucru este neînstare să-i convingă pe cei cu dispoziție spre o sensibilitate ortodoxă elementară, apelează la răstălmăcirea celor spuse de Sfinții Părinți în legătură cu altceva și pe alt subiect, așa încât cei lipsiți de bănuieli să continue să-i considere patristici și mai rău: erezia și rătăcirea să rămână invulnerabile și, ca o ciumă duhovnicească, să se întindă neîmpiedicate în corpul Bisericii. Mai ales devin și mai credibile acestea spuse când sunt propovăduite nu de ecumeniști cunoscuți, pe care nu-i crede pliroma ortodoxă, ci de episcopi și alți clerici considerați tradiționaliști și patristici.
5. Trei episcopi și un egumen răstălmăcesc teza Sfântului Ioan Gură de Aur
Ne referim concret la cele spuse sau scrise de Mitropoliții Ierothei de Nafpaktos, Atanasie de Limassol, Ieremia de Gortina și egumenul Arhimandrit Efrem al Sfintei Mănăstiri Vatopedi din Sfântul Munte, răstălmăcind pe Sfântul Ioan Gură de Aur.
Mitropolitul de Nafpaktos, în articolul său cu titlul «Teologia Ortodoxă și „virușii parateologici”», care a fost publicat pe internet, dar și în revista lunară «Paremvasi» a Mitropoliei, spune iarăși despre ascultarea de glasul Bisericii și de deciziile Sfântului Sinod și prezintă literal cele spuse de Sfântul Ioan Gură de Aur, totuși în alt context și despre altă problemă, și nu despre ascultarea de episcopi și de Sinod la general. Este cunoscut tuturor că Sfântul Ioan nu a ascultat de deciziile sinoadelor tâlhărești și se exprimă dezaprobator față de corpul episcopilor din vremea lui, scriind diaconiței Olimpiada din Cucuzo, unde l-au exilat și l-au anihilat episcopii, un lucru înfricoșător: «De nimic nu mă tem ca de episcopi, afară de puțini»[9]. Despre Sfânta Olimpiada, pe care Biserica o prăznuiește pe 25 iulie, scrie Sofronie Eustratiadis în «Sinaxarul» lui: «Fiind exilată în final pentru adevăr, ca susținătoare a Sfântului Gură de Aur, s-a săvârșit în pace exilată în Nicomidia, primind cununa mărturisirii»[10].
Deci trebuia ca Sfântul Ioan, Cuvioasa Olimpiada și cealaltă mulțime a susținătorilor lui, care au fost considerați schismatici câteva decenii, să asculte de patriarhul dictator Teofil și de sinoadele-parasinagoguri pe care le-a organizat, dar și de cei care susțineau în continuare aceste decizii? Cum este posibil ca arhierei și clerici cultivați să desconsidere cele asemănătoare care se întâmplă astăzi în Biserică din partea «primului fără egali» (primus sine paribus), cu încununarea Pseudo-Sinodului din Colimbari și recunoașterea schismaticilor din Ucraina, prigonirea și ignorarea Mitropolitului canonic de Kiev și a celor care-l urmează, cum s-a întâmplat cu Sfântul Ioan Gură de Aur, și, în loc să se așeze de partea adevărului, caută să găsească suport fără de suport la cine? La Sfântul Ioan Gură de Aur, a cărui întreagă lucrare, și nu expresii răstălmăcite, ci chiar și toată viața lui au fost o luptă fără compromis, un poem duhovnicesc împotriva puternicilor și tiranilor și pentru dreptate și adevăr! Deontologia care ține de știință și de cercetare impune ca cineva să nu tragă concluzii din expresii extrase și răstălmăcite, ci din întreaga operă a unei persoane, mai ales când aceasta este menționată, și din faptele și viața consecvente.
Deci Mitropolitul de Nafpaktos scrie: «Și, desigur, trebuie să ascultăm de glasul Bisericii, după cum se exprimă de Sfântul Sinod al Bisericii. Sfântul Gură de Aur observă: „Așadar să nu revenim de la cele mai desăvârșite, nici să observăm zile și vremuri și ani, ci să ne ținem cu acrivie mereu de Biserică, preferând înainte de toate dragostea și pacea. Chiar dacă ar greși Biserica, nu ar fi o așa de mare ispravă din exactitatea anilor câtă vină ar fi din separarea și dezbinarea (schisma) aceasta”. Trebuie în general să urmăm deciziile Bisericii, preferând dragostea și pacea față de toate, așa încât să fie evitate deosebirile și schismele.
Deci avem Biserica față de care să facem ascultare și nu vom asculta de orice cleric, teolog, învățător care introduce în sfânta noastră Biserică Ortodoxă predanii străine, obiceiuri străine, învățături străine, explicații străine și „viruși parabisericești și parateologici”»[11].
Mitropolitul Atanasie de Limassol, în emisiunea radio cu titlul «Întreabă pe părintele tău» din 4/4/2020, la întrebarea unei ascultătoare dacă ascultarea este mai presus de mărturisirea credinței, a evitat să răspundă direct la întrebare. Special raportat la mărturisirea credinței, a zis că «ascultarea este mai presus de toate» și a întors răspunsul spre faptul că ascultarea este mai presus și decât mucenicia, fapt despre care nu a fost întrebat, și spre final a adăugat și teza răstălmăcită a Sfântului Ioan Gură de Aur, care spune: «Mulți care nu au ascultat de Biserică și pentru motive clar corecte s-au rătăcit în final. „Rămâi în Biserică”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur; „e mai bine să te rătăcești împreună cu Biserica decât să faci ceva corect și să fii în afara Bisericii”»[12].
Mitropolitul Ieremia de Gortina, în articolul cu titlul «Ne lipsește cugetul ecleziologic» (înțelege cugetul bisericesc), care a fost publicat pe internet, a scris următoarele: «Vom face orice ne spune ierarhia Bisericii noastre. Dacă Biserica noastră spune să purtăm masca în biserică pentru protejarea noastră de coronavirus, o vom purta. Dacă ne spune să nu o purtăm, nu o vom purta». Și continuă: «Voi cuteza să spun, fraților, și următoarele: Chiar și ceva greșit să facă Biserica, să urmăm greșeala, și nu acrivia după părerea noastră. Și ceea ce vă spun nu este cuvântul meu, ci al Sfântului Ioan Gură de Aur (vezi în Toate scrierile Sfinților Părinți, vol. 4, 45)»[13].
Egumenul Sfintei Mănăstiri Vatopedi, Efrem, în omilia lui din Tesalonic la hotelul «Electra Pallas» din 10/12/2013, a luat-o înainte celor trei episcopi cu teza chipurile a Sfântului Ioan Gură de Aur mult mai devreme, remodelând-o într-un mod mai rău. Fiind întrebat despre rugăciunile împreună, a susținut că ele nu trebuie să se facă, dar «acest lucru poate fi iconomisit». Și a continuat: «Ce poate fi iconomisit? Când merg să se împărtășească din Sfântul Potir. Atunci acest lucru nu este iconomisit. Pentru că au trecut limita. Atunci nu există nici separare, nici schismă. Adică până acolo poate să existe iconomie. Totuși nu dincolo de asta. Spune și Sfântul Ioan Gură de Aur undeva: „mai bine rătăcit cu Biserica decât învățând drept cuvântul adevărului în afara Bisericii”»[14]. De atunci această pervertire și schimbare a tezei Sfântului Ioan Gură de Aur a devenit caramela în gurile celor fricoși, sclavilor de bună-voie, a episcopilor și duhovnicilor, ca să reprime și să slăbească cugetul ortodox luptător.
6. Combaterea și îndreptarea răstălmăcirii
Observăm prima dată că teza răstălmăcită a Sfântului Ioan Gură de Aur nu este dată prin arătarea izvorului din care a fost luată, adică prin trimiterea precisă la lucrarea Sfântului Ioan Gură de Aur și la unele ediții folositoare ale lucrării, de ex. la PG (Patrologia Graeca) a lui Migne sau la ediția grecească din Tesalonic a profesorului Hristu și a colaboratorilor săi, adică la ΕΠΕ (=Părinții Greci ai Bisericii). Numai Mitropolitul de Gortina, ca universitar, simte nevoia să facă trimitere, totuși o face greșit, pentru că nu menționează în care lucrare a Sfântului Ioan există această opinie, așa încât să poată oricine să o găsească în diferite ediții. Trimite la o ediție foarte puțin cunoscută și deloc răspândită a «Organismului Grecesc Editorial», «Toate operele Sfinților Părinți», care s-a oprit repede să fie editată, opozantă esențial ediției ΕΠΕ din Tesalonic, pe care am menționat-o. Prin ascunderea izvorului, mulți pot ușor să fie credibili pentru corectitudinea tâlcuirii, mai ales când nu cunosc coerența textului. Noi vom da întâi textul exact și în continuare explicațiile care se dau cu comentariile de rigoare.
Traducerea din ΕΠΕ: Căci, chiar dacă ar greși Biserica, nu este o așa de mare ispravă din exactitatea anilor, pe cât este vina care provine din separare și schismă[16].
Mitropolitul de Nafpaktos: Expune textul fără traducere. Totuși trage concluzii rău la general despre ascultare și pace, în timp ce este vorba despre o anumită abatere a prăznuirii Paștelui.
Mitropolitul de Limassol: Mai bine să rătăcești împreună cu Biserica decât să faci ceva corect și să fii în afara Bisericii.
Mitropolitul de Gortina: Chiar și ceva greșit să facă Biserica, să urmăm greșeala, și nu acrivia cea după părerea noastră.
Egumenul de la Vatopedi: «Mai bine este să fii rătăcit cu Biserica decât să înveți drept în afara Bisericii.»
Traducerea din ΕΠΕ este în general bună și exactă, numai că lipsește la final să traducă ultimul cuvânt al paragrafului, «aceasta», la expresia «schisma aceasta». Omisiunea este importantă pentru că Sfântul Ioan Gură de Aur se referă la o schismă anume din Antiohia și nu vorbește la general despre schismă. Prin urmare traducerea ultimei părți, în loc să fie ca acum, «care provine din separare și schismă», trebuie să fie: «care provine din separarea și schisma aceasta».
Mitropolitul de Nafpaktos evită să traducă sau să redea liber sensul și, cu toate acestea, a scos în mod eronat din context faptul că se referă la o problemă cunoscută a creștinilor iudaizanți din Antiohia, care prăznuiau Paștile cu iudeii, și nu pe baza deciziilor Sinodului I Ecumenic de la Niceea, și, în ciuda acestora, trage la general concluzia despre ascultarea de «glasul Bisericii», în pofida faptului că Sfântul Gură de Aur, după cum am zis și vom spune mai mult, nu prezintă în lucrarea lui ascultarea fără discernământ și necondiționată, nici nu a păzit-o el însuși în viața lui!
Mitropolitul de Limassol traduce literal nu ceea ce a spus Sfântul Ioan Gură e Aur, ci cele ce le-a spus în limbaj vechi egumenul de la Vatopedi, care constituie deplina contrafacere și deformare a celor spuse de Sfântul Părinte. Spune în text Sfântul Gură de Aur cuvintele «mai bine»? Și există, de asemenea, înțelesul de rătăcire, precum spun cei doi Părinți: «Mai bine rătăcit cu Biserica» (Vatopedi) sau «mai bine să rătăcești împreună cu Biserica» (Limassol)? A greși este mult mai ușor decât a rătăci; este rău, este greșeală, nu este rătăcire, care înseamnă erezie, deviere de la adevăr, amăgire. Traducătorul de la ΕΠΕ folosește corect pentru «a greși» pe «a săvârși o greșeală», după cum și Mitropolitul de Gortina «să facă o greșeală». Cum s-a ivit rătăcirea? Deci să urmăm Biserica și în rătăcire, în deviere, în erezie? De aceea nu ne descoperă cei doi Părinți unde au găsit acestea, în care lucrare a Sfântului Gură de Aur și în care ediție, așa încât să expună sub numele Sfântului din burtă propriile lor opinii și să abată atâția ani oamenii în adormirea duhovnicească și în inerție? Biserica rătăcită nu este Biserică. Deci cum poate să rătăcească cineva «cu Biserica» sau «împreună cu Biserica»?
Mitropolitul de Gortina nu alunecă în contrafacerea și deformarea celor doi clerici anteriori, totuși eșuează și el să ne dea sensul textului în coerența lui și abate pe cititori sau ascultători spre ascultarea fără discernământ și necondiționată față de cine? Față de Biserică și ierarhie? Biserica se identifică cu ierarhia? Nu aparține Bisericii și poporul, pliroma credincioșilor? De câte ori în istoria Bisericii ierarhii și sinodalii nu s-au abătut de la dreapta credință și au fost condamnați ca eretici? Să ascultăm și de cei ce propovăduiesc erezii noi?
Și numai gramatical și sintactic dacă ar cerceta cineva textul Sfântului Gură de Aur, este percepută explicarea greșită a lui. Cunoaștem noi toți, cum suntem învățați în facultăți, că prin conjuncția ipotetică «dacă» și cea concesivă «și», adică prin «deși», «chiar dacă», sunt prezentate propozițiile numite concesive sau conciliante sau adversative, prin care cel ce vorbește «concede», «cedează» și exprimă ceva ce este imposibil sau improbabil și contrar, «se opune» realității, de aceea se și numesc propoziții concesive și adversative[17]. În esență, propozițiile sunt ipotetice. Cel ce vorbește exprimă o ipoteză, nu prezintă un fapt real. Prin urmare expresia de la Sfântul Ioan Gură de Aur«chiar dacă ar greși Biserica» nu ne spune că «Biserica greșește», ci «dacă greșea Biserica». Prin particula și corelativa «și» este consolidată ipoteza și o prezintă ca o ipoteză imposibilă și improbabilă, adică să greșească Biserica, să facă o greșeală. Adică este ca și cum ar spune Sfântul Ioan Gură de Aur: Biserica este cu neputință să facă o greșeală; să conced totuși și să primesc contrariul, că poate să facă o greșeală, adică: «Chiar dacă ar face Biserica o greșeală». Este exact aceeași concesie pe care o face Apostolul Pavel către galateni, când le spune: «dar chiar dacă noi sau înger din cer v-ar bine-vesti altceva decât v-am binevestit, să fie anatema» (Gal. 1, 8). A fost posibil vreodată ca însuși Apostolul Pavel sau înger din cer să schimbe Evanghelia, să propovăduiască «altă Evanghelie»? Totuși face această ipoteză improbabilă marele Apostol ca să arate nevoia de a păstra neschimbată Evanghelia, chiar dacă el însuși sau înger din cer s-ar apuca să o schimbe. Prin urmare nu poate nimeni să concluzioneze din aceasta și să spună că «este mai bine rătăcit cu Pavel decât învățând drept fără el».
Din păcate, Mitropolitul de Limassol și egumenul de la Vatopedi desprind caracterul ipotetic al frazei de sensul ei și consideră că Biserica poate să se rătăcească. În acest caz, pe care îl văd posibil și probabil, «este mai bine să rătăcești împreună cu Biserica decât să faci ceva corect și să fii în afara Bisericii» (Limassol) sau în forma arhaizantă(egumenul de la Vatopedi). Caracterul ipotetic al frazei îl diminuează și Mitropolitul de Gortina când extrage pe ipoteticul «dacă» din redarea sensului, totuși fără de «mai bine» și «să rătăcești împreună cu Biserica» și «rătăcit cu Biserica». NU! Biserica nu se rătăcește niciodată, așa încât nu există probabilitatea să rătăcească cineva împreună cu ea. Pot să rătăcească patriarhi, episcopi, preoți, mireni, să rătăcească toată ierarhia, să rătăcească Sinoade, dar nu Biserica. În acest caz, «împreună cu Biserica», «cu Biserica» rămâne cel care nu urmează pe patriarhii, episcopii și preoții rătăciți.
7.Biserica nu rătăcește, este fără greșeală. Biserica nu se identifică cu ierarhia
Este dogmă ecleziologică de bază faptul că Biserica este fără greșeală ca întreg, ca pliromă și ca existență temporală unitară. Capul Bisericii este Hristos[18] și nu este posibil să permită săvârșirea greșelilor capul, Dumnezeu-Omul, a doua Persoană a Sfintei Treimi. A promis, de altfel, ucenicilor Săi, care constituiau prima Biserică, că va rămâne cu ei până în veci: «Și, iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului» (Mt. 28, 20). După Înălțare a trimis, după cum a promis, pe celălalt Mângâietor, pe Preasfântul Duh, ca să-i călăuzească la deplinătatea adevărului: «Dar, când va veni Acela, Duhul adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul» (In. 16, 13)[19]. Cel între Sfinții Apostoli marele Apostol bisericesc, Pavel, căruia îi datorăm chipul lui Hristos ca și cap al Bisericii și al trupului, ne învață, de asemenea, scriind către Timotei că Biserica este «stâlp și temelie a adevărului» (1Tim. 3, 15).
Între Biserică și Sfântul Duh există o unitate nezdruncinată ontologică. Nu există Biserică fără Sfântul Duh. Hristos este capul, Sfântul Duh este sufletul Bisericii, Care dă viață mădularelor și le leagă de cap și între ele. Această unitate nezdruncinată o accentuează Părinții Bisericii. Sfântul Irineu spune că unde este Biserica, acolo este și Sfântul Duh și unde este Sfântul Duh, acolo este Biserica și tot harul: «Ubi enim Ecclesia, ibi et Spiritus Dei, et ubi Spiritus Dei illic Ecclesia et omnis gratia»[20]. Sfântul Ioan Gură de Aur învață că fără Sfântul Duh nu există Biserica; faptul că există până astăzi Biserica demonstrează că îi stă alături Sfântul Duh: «Dacă nu era Duhul, nu ar fi rezistat Biserica; iar dacă subzistă Biserica, este învederat că Duhul este de față»[21]. Toate în Biserică sunt roada lucrării și acțiunii Sfântului Duh și El constituie locul comun al credinței ortodoxe, de la care s-au îndepărtat cei care consideră că Biserica poate să se rătăcească și împreună cu ea să rătăcească și unele mădulare ale ei, după cum lasă să se înțeleagă clericii care răstălmăcesc teza Sfântului Ioan Gură de Aur. Scrie marele Patriarh: «Ce-mi spui mie de cele care continuă mântuirea noastră: nu ne sunt iconomisite prin Duhul? Prin El scăpăm de robie, suntem chemați la libertate, suntem duși la înfiere și suntem plăsmuiți din nou așa-zicând, lepădăm povara grea și rău-mirositoare a păcatelor; prin Sfântul Duh vedem cetele de preoți, avem cetele învățătorilor; de la izvorul de acolo sunt harismele descoperirilor și darurile vindecărilor și toate celelalte care au obișnuit să împodobească Biserica, acolo au dăruirea»[22]. Și altul dintre cei trei ierarhi, Marele Vasile, numărând pe scurt darurile Sfântului Duh, în principal în cartea Despre Sfântul Duh, spune că «nici nu este vreun dar sosit în zidire fără de Sfântul Duh»[23]. Acest fapt îl reia și cântarea de la Cincizecime foarte iubită de ortodocși: «Toate le dăruiește Duhul Sfânt, abundă proorocii, desăvârșește pe preoți, îi învață înțelepciunea pe cei necărturari, i-a arătat teologi pe pescari, alcătuiește toată instituția Bisericii».
Această învățătură dogmatică de bază că Biserica este fără de greșeală deoarece are cap pe Hristos, Care rămâne cu ea în veac și deoarece este condusă «la tot adevărul» de Sfântul Duh și, prin urmare, este imposibil să rătăcească o întăresc și unele texte dogmatice mai noi, precum și teologi dogmatiști renumiți. Astfel, în Mărturisirea credinței a lui Mitrofan Critopulos, Patriarh de Alexandria (veacul al XVII-lea) se spune că credem în Biserică «pentru că este adevărată în toate câtă vreme este dusă și purtată de Dumnezeu și nu poate să devieze de la dreptate»[24]. Mai clară și mai extinsă este mărturia lui Dositei al Ierusalimului, pe care o dezvoltă în definiția 2 și 12 din Mărturisirea de credință (tot din veacul al XVII-lea), unde spune următoarele: «Apoi un om oarecare, care vorbește de la sine, admite să păcătuiască și să rătăcească și să fie rătăcit, dar Biserica sobornicească, pentru că nu a vorbit niciodată sau nu vorbește de la sine, ci de la Duhul lui Dumnezeu (Care îl îmbogățește neîntrerupt pe învățător în veac), este cu neputință să păcătuiască în vreun fel sau să rătăcească și să fie rătăcită, ci este la fel ca dumnezeiasca Scriptură necăzută și mereu la suprafață pentru că are autoritate»[25] (definiția 2). «Credem că Biserica sobornicească este învățată de Sfântul Duh. Căci El este adevăratul Mângâietor, pe Care Hristos Îl trimite de la Tatăl ca să învețe adevărul și să izgonească întunericul din mintea credincioșilor… Și, de aceea, nu numai că suntem încredințați, dar mărturisim că este adevărat și sigur fără îndoială că Biserica sobornicească este imposibil să păcătuiască sau să fie rătăcită în vreun fel sau să aleagă minciuna în locul adevărului cândva»[26] (definiția 12).
Dintre teologii contemporani dogmatiști, profesorul Christos Andrutsos spune: «Și că Biserica este fără de greșeală și în veac nedizolvată, ne încredințează aceasta Scriptura, care dă mărturie că Domnul a făgăduit și a trimis pe Sfântul Duh, Care rămâne cu Biserica în veac și o călăuzește spre tot adevărul…». Mai ales în continuare susține că «dogma Bisericii mântuitoare este urmarea firească a lipsei de greșeală, adică Biserica este convinsă că ea deține credința dreaptă și adevărul deplin mântuitor, trebuia în mod firesc să spună că ea deține fericirea că „în afara ei nu există mântuire”»[27]. Profesorul Ioannis Karmiris spune în această privință: «Biserica este fără de greșeală ca întreg, ca pliromă, care constituie toți clericii și mirenii care cred ortodox… întregul sau pliroma sau trupul Bisericii e socotit în Ortodoxie ca purtătorul adevărului». Și în altă parte[28]: «Trebuie să fie evidențiat faptul că Biserica este fără de greșeală ca întreg cât timp capul ei este Hristos, Care este însuși adevărul, iar sufletul este Sfântul Duh, Care este în mod similar Duhul adevărului, Care îndrumă și călăuzește Biserica la tot adevărul»[29]. Profesorul Panaiotis Trembelas, în Dogmatica lui în trei volume acordă un întreg subcapitol cu titlul «Biserica drept paznic și învățător fără de greșeală», unde oferă material bogat scripturistic și patristic. Între altele, observă că nu a existat vreodată o epocă «în care rătăcirea sau erezia să fi stăpânit toată Biserica». Dacă s-ar fi întâmplat asta, ar fi însemnat că «Hristos, ca și cap al Bisericii, a lipsit de la trupul Lui de pe pământ, care s-a înstrăinat de dumnezeieștile Lui privilegii ca Biserică a Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevărului, a decăzut în starea de „sinagogă a satanei” potrivit Apoc. 2, 9. Dar asta ar fi de neconceput». Chiar și în cazurile când se pare că «toată Biserica este inundată de rătăcire», Sfântul Duh rămâne în membrii Bisericii și vorbește prin ei, și nu numai prin episcopi. Amintește profesorul că, atunci când stăpânea erezia monotelismului, «numai doi monahi s-au opus ei, Maxim Mărturisitorul și Sofronie, care a stat pentru puțin ca patriarh al Ierusalimului, în jurul cărora s-a legat și toată partea din turmă care a păzit cugetul autentic al Bisericii»[30].
Merită să adăugăm faptul că, atunci când episcopi interogatori se străduiau să-l înfricoșeze pe Sfântul Maxim în închisoare să primească tezele monotelite eretice, pe care le primiseră aproape toate Bisericile, i-au zis că prin întreruperea pomenirii pe care o făcea se scotea pe sine în afara Bisericii, nu este împreună cu Biserica, cu Biserica, după cum au schimbat teza hrisostomică Mitropolitul de Limassol și egumenul de la Vatopedi. Deci i-au zis: «Din care Biserică ești tu? A Bizanțului, a Romei, a Antiohiei, a Alexandriei, a Ierusalimului? Iată, toate s-au unit cu eparhiile de sub ele. Așadar, dacă ești din Biserica sobornicească, unește-te, nu cumva, inventând o cale străină în viață, să pățești ceva la care nu te aștepți». Și a îndurat desigur multe rele și mucenicii în continuare pentru că nu s-a unit cu erezia, nu a făcut ascultare de «Biserică». Totuși a răspuns «cu pricepere și oportun», după cum spune textul care ne-a păstrat faptele, și a zis că Biserica nu se găsește acolo unde sunt administratorii, patriarhii, episcopii, sinoadele, ierarhia, ci acolo unde există mărturisirea mântuitoare a credinței: «Când a zis Domnul că Biserica sobornicească este mărturisirea dreaptă și mântuitoare a credinței, a fericit pentru aceasta și pe Petru, care mărturisise bine»[31]. Când, la fel, în alt caz, un conducător stăpânitor care făcea interogatoriul, pe nume Mina, i-a zis că prin cele pe care le spune provoacă schismă în Biserică, Sfântul Maxim a răspuns: «Dacă cel care spune cele pe care le învață Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți scindează Biserica, cel care strică dogmele Sfinților ce demonstrează că provoacă Bisericii, dat fiind că fără dogme nu este posibil să existe Biserica?[32]. Evident că nu scindează simplu, ci o distruge, o anulează. Numai diavolul vrea să distrugă Biserica.
După șapte veacuri, în secolul al XIV-lea, aceleași lucruri le-a răspuns și Sfântul Grigorie Palama Patriarhului Ignatie al Antiohiei, care propovăduia erezii, fiind susținător al Patriarhului Ioan Caleca al Constantinopolului. Ignatie, plecând din Constantinopol, scria că se întoarce la Biserica lui, în Antiohia. Când s-a aflat în Constantinopol, a susținut pe Varlaam Calabrezul și s-a întors împotriva Sfântului Grigorie. Deci Sfântul Grigorie răspunde Patriarhului eretic în chip de sentință și îi spune că nu mai are Biserică de vreme ce este străin de Biserică, în afara Bisericii, pentru că «cei ai Bisericii lui Hristos sunt ai adevărului; și cei care nu sunt ai adevărului nu sunt nici ai Bisericii lui Hristos »[33]. Biserica se află acolo unde este adevărul; cei care nu sunt cu adevărul sunt în afara Bisericii.
Trebuie, de asemenea, ca oricine vorbește despre ascultare de Biserică să cunoască faptul că ea nu este constituită numai din credincioșii în viață și din cei care administrează și dirijează acum lucrurile Bisericii, ci din toți Sfinții și credincioșii care au existat anterior, din marii Părinți și învățători, care au stabilit și dezvoltat în scrieri și în Sfinte Sinoade cele ce țin de credință și de viața Bisericii și mai ales prin consensul minunat, așa încât să existe numitul «consensul Părinților» (Consensus Patrum). Orice decide într-o clipă de vreme oarecare Biserica administrativă trebuie să fie în consens cu cele pe care le-au decis în acord Sfinții Părinți de-a lungul timpului. Să facă ascultare Biserica de pe pământ de Biserica Sfinților triumfătoare din cer. Acest lucru îl exprimă și principiul dogmatic enunțat de Vichentie de Lerin conform căruia criteriul ortodoxiei celor decise în orice epocă este integralitatea, diacronicitatea și consensul, adică ținem ceea ce a fost crezut peste tot, mereu și de toți: «Id teneamus, quod ubique, quod semper, quod ab omnibus creditum est»[34].
Deoarece Biserica este fără greșeală ca întreg, ca pliromă, nu este exclus ca membrii Bisericii să rătăcească, patriarhi, episcopi, preoți, monahi și mireni, dar și Biserici Locale întregi abătute de Întâistătătorii din fruntea lor sau chiar de Sinoade Locale. Și nu numai o Biserică Locală, ci și un grup de Biserici Locale. Istoria bisericească este plină de exemple de erezii precum arianismul, nestorianismul, monofizitismul, iconoclasmul, care pe perioade lungi de timp au stăpânit pe alocuri și în întregime, când Biserica adevărată au salvat-o cei puțini sau mai mulți care nu au fost abătuți de erezii, ci au rămas în credința predată. Un astfel de exemplu de Biserică Locală mare ca populație care a fost predată ereziei și a rămas până astăzi în ea este papismul, care a născut comunitățile eretice protestante ale lumii. Papismul și protestantismul reprezintă astăzi cea mai mare parte din lumea creștină. Cu ele se amestecă, din păcate, și Biserica Ortodoxă sobornicească/catolică, fiind în primejdie să fie stăpânită la fel de panerezia ecumenismului, care a suprimat granițele ortodoxiei și ereziei, adevărului și rătăcirii, precum s-a arătat limpede la Pseudo-Sinodul din Colimbari, Creta (2016), unde «ortodocșii» au numit ereziile biserici. Am prezentat și altă dată învățătura Sfântului Grigorie Palama despre latini, despre papism și nu există aici loc să o reamintim. Totuși semnalăm ceea ce se potrivește cu contextul problematizărilor noastre. S-a întâmplat, spune, de multe ori în toate Bisericile Locale să decadă din Ortodoxie și să sufere vătămare de la erezii. Totuși a nu reveni, a nu se ridica din cădere s-a întâmplat numai cu Biserica latinilor, cu toate că este cea mai mare și culmea în statutul ei proeminent dintre tronurile patriarhale: «Deci a cădea din ceea ce este drept s-a întâmplat la comun tuturor Bisericilor, altă dată alta să se fi curățat de rău în timp îndelungat. Dar pentru una care a căzut să nu-și revină s-a întâmplat numai cu cea a latinilor, deși este cea mai mare și culmea și cu statutul proeminent între tronurile patriarhale»[35].
De aceea Patriarhii ortodocși din Răsărit, codificând, am spune, învățătura ortodoxă pe subiect în răspunsul lor către Papa Pius IX în 1848, au avut absolut dreptate să susțină că nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut să inoveze în cele ale Bisericii pentru că paznicul tradiției este poporul. Și această decizie sinodală a trecut în textele dogmatice și simbolice ale Bisericii: «Apoi la noi nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut să introducă lucruri noi pentru că apărătorul religiei este însuși trupul Bisericii, adică însuși poporul, care vrea religiozitatea lui veșnic neschimbată și de același fel cu cea a Părinților lui»[36].
Prin urmare, tezele Mitropolitului de Limassol și ale egumenului de la Vatopedi deformează important în două puncte ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Întâi detașează caracterul ipotetic, concesiv al frazei și prezintă cele spuse drept probabile să se întâmple, adică este posibil să fie rătăcită Biserica. Și cel mai important este că introduc în cele spuse înțelesul rătăcirii, care nu există în text, și că este «mai bine» să urmeze cineva Biserica rătăcită, adică să facă ascultare de o Biserică în erezie. Dar Biserica ce rătăcește nu este Biserică.
Mitropolitul de Gortina detașează și el caracterul ipotetic al spuselor Sfântului Ioan Gură de Aur și recomandă o ascultare necondiționată și fără discernământ. La fel, în aceeași coerență a celor care au «cutezat» cu adevărat să spună pe baza Sfântului Ioan Gură de Aur că a utilizat cuvintele «Biserică» și «ierarhie», ele ar fi identice. A zis: «Vom face orice ne spune ierarhia Bisericii noastre. Dacă Biserica noastră ne spune să purtăm mască în biserică pentru protecția noastră de coronavirus, o vom purta. Dacă ne spune să nu o purtăm, nu o vom purta». Totuși una este ierarhia, patriarhii și episcopii, și alta este Biserica. După cum am văzut, Biserica este fără de greșeală, în timp ce ierarhii se rătăcesc chiar și în sinoade. Pseudo-Sinodul din Colimbari a fost o adunare a unor ierarhi și mai ales o minoritate a lor, precum unii ierarhi din Sinoadele Bisericilor lor, în minoritate și ei în întregul episcopilor Bisericii, au recunoscut pseudo-autocefalia schismaticilor ucraineni. Și pe cele două teme ierarhia s-a rătăcit, totuși nu și Biserica. Mitropolitul de Gortina se îndreptățește pe sine prin cele spuse?[37]
Mitropolitul de Nafpaktos evită să dea sensul sau traducerea celor spuse de Sfântul Ioan Gură de Aur și astfel nu pune în primejdie evident răstălmăcirea și aiureala lui. Totuși le utilizează în aceeași coerență a înțelesului, adică să ascultăm, după cum spune, «de glasul Bisericii, după cum este exprimat de Sfântul Sinod al Bisericii». Totuși nu exprimă toate sinoadele, nici toți ierarhii glasul Bisericii. La Pseudo-Sinodul din Creta Mitropolitul de Nafpaktos s-a străduit să exprime glasul Bisericii, dar glasul lui a fost înăbușit de alte glasuri, care au recunoscut sinodal ereziile drept biserici și sinodal, pentru prima dată, au încuviințat participarea noastră la protestantul «Consiliu Mondial al Bisericilor», adică al ereziilor, și au lăudat textele comune pline de rătăciri ale Dialogurilor Teologice. Urmează să cânte laolaltă cu aceste glasuri care sufocă glasul Bisericii. A devenit protopsalt mai ales la acordarea pseudo-autocefaliei în shismo-erezia ucrainenilor. Caută să găsească «viruși parateologici» în teologia ortodoxă, deși virusarea ecumenistă aproape a distrus plămânii teologici ai mai multor ierarhi.
Sfântul Ioan Gură de Aur nu a sfătuit niciodată în scrierile lui să urmăm pe ierarhii rătăciți în abordarea ereziilor și schismelor, nici nu reiese așa ceva în faptă din viața lui foarte tulburată și martirică. Ceea ce spune în textul lui a fost răstălmăcit cu privire la o chestiune mică pastorală și liturgică ce s-a ivit în Antiohia cu privire la postul dinaintea Paștilor și nu are legătură cu rătăcirile, cu ereziile și cu schismele. La Congresul inter-ortodox pe care l-a organizat în America, Chicago, una din mănăstirile pe care le-a întemeiat cuviosul Bătrân Efrem, Mănăstirea de maici Sf. Ioan Gură de Aur, pe 14-16 septembrie 2007, cu prilejul împlinirii a 1600 de ani de la adormirea lui martirică, am avut prilejul să dezvoltăm subiectul «Problematizări contemporane ecleziologice pe baza Sfântului Ioan Gură de Aur». În acest referat al nostru am prezentat a) poziționarea lui împotriva altor religii, b) opinia lui despre erezii și c) abordarea schismei și unele neînțelegeri ale învățăturii în această privință[38]. Găsește acolo oricine mult material despre cele pe care le-am dezbătut, care nu încape aici. Totuși ne vom referi pe scurt la problema pastorală și liturgică pe care a creat-o o mică parte de credincioși în Antiohia cu privire la sărbătorirea Paștilor, care a dat prilejul Sf. Ioan Gură de Aur să spună cele răstălmăcite și tot pe scurt vom vedea în mod relevant dacă sfătuiește la ascultare necondiționată și fără discernământ față de cele pe care le decid ierarhii și sinoadele.
8. La care fapt se referă Sfântul Ioan Gură de Aur?
Este cunoscut faptul că în viața liturgică a Bisericii primelor veacuri au apărut certuri și contre cu privire la timpul sărbătoririi Paștilor. Bisericile din Asia prăznuiau Paștile împreună cu iudeii pe 14 nisan, adică Paștile creștin cădea odată cu cel iudaic, când prăznuiau în orice zi a săptămânii ar fi căzut, dar posteau toată ziua până seara, ca iudeii. În Apus, dimpotrivă, ca să evite această coincidență, prăznuiau Paștile duminica după 14 nisan și îi numeau pe cei din Asia Mică tetradiți/quartodecimani. Această felurime și neasemănare liturgică a fost soluționată expres de către Sinodul I Ecumenic (325), care, ca să nu cadă Paștile creștinilor cu Paștile iudeilor și pentru că a luat în considerare toate datele astronomice, a hotărât să fie prăznuit Paștile creștin duminica după prima lună plină după echinocțiul de primăvară. De atunci, acest fapt a fost primit de toți, de Biserica din toată lumea, și este valabil până astăzi.
Până să fie soluționată problema, s-au făcut mai devreme eforturi de a fi de acord, care, deși au eșuat, nu au condus Bisericile la întreruperea comuniunii, ci a fost păstrată unitatea și comuniunea. A existat o neasemănare de prăznuire, care nu a condus la schismă pentru că s-a considerat că prin aceasta nu a fost atinsă credința, învățătura dogmatică a Bisericii. La o coborâre a Sf. Policarp al Smirnei în Roma (154/155) și la întâlnirea pe care a avut-o cu Papa Anicet a fost dezbătut și subiectul prăznuirii comune a Paștelui. S-au despărțit cu pace, fără să se convingă unul pe altul și, precum scrie în epistola sa Sf. Irineu de Lugdunum: «S-au împărtășit și în biserică Anicet a cedat Euharistia lui Policarp cu modestie și s-au despărțit unul de altul cu pace, ținând la pacea a toată Biserica și cei care țin (=microasiaticii), și cei care nu țin (=romanii)»[39]. Puțin mai târziu, Victor al Romei (189-199) considera că dezacordul pentru prăznuirea Paștelui este «eterodoxie» și a tăiat comuniunea cu Bisericile din Asia. Totuși nu a izbutit să convingă de partea lui nici Bisericile din Apus și, după cum i-a pus împotrivă descendența microasiaticul Irineu de Lugdunum, aceasta era o particularitate locală care nu s-a ivit acum, ci era un obicei vechi al microasiaticilor, care totuși «toți aceștia am fost în pace cu nimic mai puțin și suntem în pace unii cu alții și dezacordul cu privire la post confirmă înțelegerea asupra credinței»[40]. Dezacordul pe teme de prăznuire întărește unitatea în credință, o recomandă, o dovedește.
Pe lângă faptul că prăznuirea comună a Paștelui, conform cu deciziile Sinodului I Ecumenic de la Niceea, a fost primită de toate Bisericile Locale din Răsărit și Apus, unele grupări de credincioși au rămas în tradiția tetradiților, adică să prăznuiască Paștile împreună cu iudeii pe 14 nisan. Din acest motiv, Sinodul Local din Antiohia din 341 tolera încă această separare și deosebire de prăznuire și pe cei care continuau să prăznuiască Paștile împreună cu iudeii i-a condamnat sever, pe laici cu excomunicarea, iar pe clerici și cei care aveau comuniune cu ei cu caterisirea[41]. Deci două decizii sinodale, una de la Sinodul Ecumenic (325) și una de la unul Local (341) interziceau prăznuirea Paștelui împreună cu iudeii. Totuși cel puțin rămășițe de tetradiți rămăseseră în cetatea Antiohiei în epoca în care Sf. Ioan Gură de Aur activa acolo ca preot/prezbiter. Tetradiții se numesc și protopashiți[42], pentru că prăznuiau «primul» Paști, după cum obișnuiau înainte de decizia Sinodului I Ecumenic de la Niceea.
Deci către acești protopashiți își adresa Sf. Ioan omilia din care provine citatul răstălmăcit despre care discutăm. Este vorba despre Cuvântul 3 din șirul de opt Cuvinte (1-8) pe care le-a rostit «Împotriva iudeilor» în anii 386 și 387. Cuvântul acesta are subtitlul «Către cei care postesc primul Paște»[43], adică pentru cei care postesc primul Paște, Paștele vechi, împreună cu iudeii, către tetradiți sau protopashiți, la care ne-am referit.
Spune la începutul Cuvântului că este silit să întrerupă șirul Cuvintelor sale către ereticii anomei pentru că există în turma ortodoxă o «ceartă extremă», care trebuie să fie tămăduită, adică cei care prăznuiesc Paștile și postesc împreună cu iudeii. Nu-i consideră pe protopashiți în afara turmei, în afara Bisericii, cum sunt ereticii, ci «oi îmbolnăvite», pe care, ca păstor, trebuie să le tămăduiască prin învățătură. Ne informează mai ales că erau foarte puțini cei care boleau și că cea mai mare parte a turmei primise deciziile Sinodului I Ecumenic de la Niceea: «Și am văzut că prin harul lui Dumnezeu cei mai mulți dintre noi din turma aceasta am scăpat de bolire și boala s-a restrâns la puțini». Semnalează că sunt destule separările care sunt provocate de erezii și nu este nevoie să fim dezbinați și noi între noi: «Nu ajung restul ereziilor, ci și noi ne ridicăm unii asupra altora?»[44]. Din nou caracterizează dezbaterea despre prăznuirea Paștelui drept «ceartă inoportună» și consideră că cei care nu sunt de acord cu deciziile de la Niceea nu pot să-și îndreptățească pozițiile și, ca și cum ar fi mai înțelepți decât toți, nu vor să învețe de la ceilalți, nici să urmeze cele decise, ci pur și simplu urmează un obicei vechi absurd.
Și acum este inoportună această ceartă și cei care o provoacă sunt fără de îndreptățire pentru că necinstesc și desconsideră pe cei mai mult de trei sute de Părinți de la Sinod, care au legiuit aici și de atâția ani prăznuirea comună a Paștelui și care nu erau nici lipsiți de înțelegere, nici fricoși, ci înțelepți și curajoși. Înțelepciunea lor o dovedesc cele legiuite despre credință în Simbolul credinței, prin care au închis gurile ereticilor și bărbăția lor e dovedită de chinurile suferite de la prigoane, care abia atunci încetaseră. Sinodul a fost alcătuit din acești atleți care încă aveau răni proaspete și stigmatele (semnele/rănile) lui Hristos de la multele chinuri din cauza mărturisirii lor. Deci, odată cu subiectul dogmatic al credinței în dumnezeirea lui Hristos, au legiuit să prăznuim toți în comun și la unison marea sărbătoare a Paștelui. Deci cei care nu au predat credința în vremuri atât de grele, s-ar fi fățărnicit pe un subiect nedogmatic, în ținerea vremurilor, dacă nu credeau că este pentru binele Bisericii? Nu percep ce fac cei care condamnă pe atâția Părinți, atât de înțelepți și bărbătoși? Toată lumea a acceptat și a lăudat deciziile lor și tu, care le respingi, consideri mai înțelepți pe iudeii din tot pământul decât pe Părinți, pe iudeii pe care i-a renegat Dumnezeu și au pierdut bună-voința Lui, iar acum, fără templu, nu pot să prăznuiască nici sărbătorile lor[45]?
Hristos ne-a dat poruncă prin Apostolul Pavel să nu luăm aminte la zile și luni și ani. «Nimeni nu a fost pedepsit, nici învinovățit pentru că nu a prăznuit Paștile în luna cutare sau în ziua cutare». Deci trebuie să preferăm consensul Bisericii în privința observării timpului sărbătorilor și să nu desconsiderăm pe mama noastră comună, Biserica, pentru o asemenea chestiune fără valoare și să anulăm Sinodul: «Tu preferi timpul față de consensul Bisericii, dar, ca să pari că ții zilele, disprețuiești pe maica noastră comună a tuturor și tai Sinodul? Și cum să fii vrednic de iertare când alegi să păcătuiești atât de mult pentru nimic?»[46].
Cele ale iudeilor au trecut, sunt depășite. Erau o făclie. Totuși acum a venit soarele. Erau laptele de prunci ca să fim conduși spre hrana tare. Deci, de când au venit cele mai desăvârșite, nu trebuie să alergăm înapoi la cele vechi, nici să observăm zile și ani, ci să urmăm mereu Biserica, preferând dragostea și pacea mai presus de toate. «Căci, chiar dacă Biserica ar fi greșit, nu ar fi fost o atât de mare ispravă din păzirea precisă a timpurilor pe cât este vina din dezbinarea și schisma aceasta»[47].
9. Teze caracteristice ale Sfântului Ioan Gură de Aur despre ascultarea sau neascultarea de ierarhie
Ne-am străduit pe scurt să redăm coerența celor spuse de Sf. Ioan Gură de Aur, așa încât să fie evitată impresia pe care o dă răstălmăcirea, că ar învăța chipurile că este mai bine să rătăcești împreună cu Biserica decât să faci ceva corect și să fii în afara ei. Am arătat că Biserica nu rătăcește, ierarhii rătăcesc și că a vorbit ipotetic și metaforic, nu despre rătăcire și erezie, ci despre un subiect liturgic și pastoral concret cu privire la timpul prăznuirii Paștelui. Consideră mai ales că protopashiții sau tetradiții, care nu urmau Biserica în această chestiune, erau în interiorul turmei, nu erau în afara Bisericii. Cele pe care le spune nu au legătură nici cu ereziile, nici cu schismele, prin urmare nu trebuie să fie lăsată impresia că Sf. Ioan Gură de Aur sfătuia să urmăm Biserica chiar și atunci când este rătăcită de învățături eretice, după cum se întâmplă astăzi cu papismul, protestantismul, ecumenismul, care au fost legiuite la Pseudo-Sinodul din Colimbari, Creta, sau când se acordă autocefalie unor schismatici nehirotoniți din Ucraina sau când este de acord cu închiderea bisericilor și cu vorbirea de rău a preasfintei și preaînaltei Taine a dumnezeieștii Euharistii.
Avem o învățătură statornică și evidentă a Sfântului Părinte dacă trebuie să urmăm ierarhia și sinoadele și să facem ascultare când sunt rătăciți în erezii și schisme. Aceasta este răspândită în scrierile lui și este deplorabil la nivel științific și de cercetare ca aceasta să fie ascunsă și să preluăm papagalicește o teză răstălmăcită a lui ca să ne îndreptățim frica și să evităm dificultățile și inconveniențele de la o poziționare mărturisitoare curajoasă.
Am prezentat această învățătură suficient în capitole separate în studiul nostru anterior, după cum am zis, la congresul inter-ortodox de la Chicago din 2007, dar vom consemna aici în mod caracteristic unele teze de bază ale lui. Nu există îndoială că toată Sfânta Scriptură și tradiția patristică accentuează cu emfază virtuțile înțelegerii, păcii, unității între membrii Bisericii și critică dezbinările și schismele care taie corpul Bisericii, sfâșie cămașa lui Hristos. Suntem îndatorați față de penița și gura Sfântului Ioan Gură de Aur pentru poziția principială și sentențială că faptul de a scinda cineva Biserica nu este mai mic decât a cădea în erezie: «De aceea spun și dau mărturie că nu este un rău mai mic a cădea în erezie decât a scinda Biserica»[48]. În aceeași coerență a spus și altceva energic pentru a interzice dezbinările și schismele, că nici sângele de mucenic nu poate să șteargă păcatul schismei: «Un bărbat a zis ceva ce pare îndrăzneț, dar totuși s-a pronunțat. Despre ce este vorba? A zis că nici sângele de mucenic nu poate șterge păcatul acesta»[49]. Din acest motiv, în contextul poziției răstălmăcite, se străduiește să-i întoarcă pe tetradiți sau protopashiți, care nu provocaseră încă schismă, să prefere dragostea și pacea în legătură cu timpul prăznuirii Paștelui.
Totuși, când există o erezie deplină, o erezie sancționată și o schismă completă, atunci poziția lui este foarte severă, precum și atunci când sunt forțate cu nerușinare rânduiala canonică și validitatea Tainelor. Atunci înțelegerea și pacea, precum și ascultarea de cei care recomandă înțelegerea și pacea sau ascultarea necondiționată și fără discernământ nu au nici un fundament nici în învățătura, nici în viața Sfântului Ioan Gură de Aur. Deja la începutul prezentului articol la capitolul 2, «Reaua ascultare și sfânta neascultare», am prezentat opinia lui că înțelegerea și pacea nu sunt mereu ceva bun, există înțelegere rea și dezacord bun, «este posibil să te rupi bine și să te înțelegi rău». Explicând locul din Epistola către evrei,«Ascultați de conducătorii voștri și vă supuneți lor!» (Evr. 13, 17), răspunde la întrebarea dacă trebuie să facem ascultare de episcop chiar și dacă este rău, dacă este viclean, adică dacă ascultarea este necondiționată și fără discernământ, după cum socotesc cei ce răstălmăcesc învățătura sa despre subiectul concret al prăznuirii Paștelui. Și răspunsul lui este foarte elocvent; pune condiție pentru ascultare credința dreaptă, ortodoxia. Dacă episcopul nu este ortodox, nu învață drept cuvântul adevărului, întrerupem orice legătură cu el, fugim din apropierea lui, îl abandonăm: «Deci ce se întâmplă, zice, când este rău și nu îl ascultăm? Cum spui rău? Dacă din cauza credinței, fugi de el și ține-te deoparte, nu numai dacă e om, ci și dacă e înger coborât din cer. Iar dacă din cauza vieții, nu te preocupa!». Este mai bine să nu ai episcop decât să ai un episcop rău: «căci e mai bine să nu fii condus de nimeni decât să fii condus de cineva rău»[50]. În omilia lui de laudă pentru Sfântul Meletie al Antiohiei, care a prezidat Sinodul II Ecumenic din Constantinopol (381), care a condamnat pe arieni și pe pnevmatomahi, se referă la acțiunea lui împotriva ereziilor, care l-a costat persecuții și exiluri. Abia și-a luat, spune, poziția de episcop, a izbăvit Antiohia de rătăcirea eretică: «a izbăvit cetatea de rătăcirea eretică, tăind mădularele putrede și care erau de nevindecat de restul trupului, a restabilit sănătatea pură pentru mulțimea din Biserică»[51]. Recomandă să evităm contactele cu ereticii precum evităm otrăvurile pentru că sunt mai rele decât acestea. Acelea vatămă trupul, acestea distrug mântuirea sufletului. Dacă ne conduc la comuniunea cu necredința contactul cu ereticii și prietenia cu ei, trebuie să le evităm, chiar și dacă este vorba de părinții noștri[52]. Îl laudă pe Patriarhul Antiohiei, Sfântul Flavian, urmașul Sfântului Meletie, pentru că a despărțit moaștele mucenicilor care erau îngropate împreună cu rămășițele ereticilor; astfel, spune, au fost izbăvite oile de lupi, cei vii de cei morți. Au rămas singure mărgăritarele credinței, neatinse de duhoarea rămășițelor ereticilor[53].
Acum nu numai că ne amestecăm cu ereticii și nu cutezăm să izbăvim Biserica de rătăcirile lor, nu numai că nu fugim departe de ei și nu îi abandonăm, după cum evităm otrăvurile, ci unii se roagă împreună cu ei, alții îndreptățesc rugăciunile împreună cu ei, sunt de acord că sunt biserici și au Taine și continuitate apostolică. Ar trebui să ezite de aceea să invoce pe Sfântul Ioan Gură de Aur că ar spune chipurile că este «mai bine» să urmăm Biserica și când este în rătăcire, când se amestecă cu ereziile sau exprimă teze cu caracter eretic, identificând în mod rău Biserica, ce este imposibil să fie în rătăcire, cu ierarhia, care a fost în rătăcire de mai multe ori în trecut și este în rătăcire iarăși și adeseori astăzi.
Este răstălmăcită poziția Sfântului Ioan Gură de Aur și față de deciziile sinodale nedrepte și față de schisme. Cu toate că, după cum am zis, consideră că schisma este la fel de mare rău ca erezia, el însuși nu a ezitat să reacționeze față de deciziile sinodale nedrepte și să întrerupă comuniunea cu ceilalți episcopi nevrednici de preoție. Din învățătura și viața lui reiese că întreruperea comuniunii cu episcopul este îndreptățită nu numai în cazul când propovăduiește o erezie, după cum a stabilit în final Biserica prin canonul 15 al Sinodului I-II (861), pentru că aceasta este de la sine înțeles, ci chiar și în cazul când sunt atacate instituțiile Bisericii, principiile credinței și vieții apostolice, Sfintele Taine. Consideră că este un atac al tainei preoției alegerea unor episcopi nevrednici prin oferirea de bani alegătorilor sau prin mijlocirea persoanelor puternice. Când abia a urcat pe tronul patriarhal de Constantinopol, a caterisit destui episcopi simoniaci din Asia Mică, care au găsit aliat împotriva lui pe Patriarhul Teofil al Alexandriei, care a acționat împotriva episcopului de Constantinopol, Sf. Ioan Gură de Aur, în jurisdicție străină. Scrie că toate se datorează iubirii de stăpânire: «Este boala iubirii de stăpânire». Deși nu existau diferențe de credință, de dogmă, au fost create tulburări și răzmerițe deoarece «un conducător a intrat în altă Biserică»[54]. Nu imortalizează prefect intruziunea Constantinopolului [de acum] în Ucraina, care a fost de veacuri recunoscută ca jurisdicție a Bisericii Rusiei?
La contestația care au trimis-o împotriva lui că nu trebuia să treacă la caterisiri și să provoace răzmeriță și schismă pentru că nu exista erezie, ci erau ortodocși cei caterisiți, răspunde că nu ajunge aceasta, pentru că prin simonie au atacat preoția. Cum ne luptăm pentru credință, așa trebuie să ne luptăm și pentru alegerea canonică și corectă a episcopilor, pentru hirotonii. Dacă preoția se cumpără cu bani, atunci pot să intre toți, vrednici și nevrednici. Nu mai este nevoie de Sfântul Altar, nu mai este nevoie de opinia pliromei Bisericii, nici de alegerea preoților[55]. Deja în lucrarea lui de tinerețe, cea mai bună carte Despre preoție care a fost scrisă, pe care a scris-o în Antiohia după hirotonia lui în preot, scrie că pricina de bază a tulburărilor și dezbinărilor în Bisericile Locale se găsește în alegerea neatentă a episcopilor: «De unde, spune-mi, crezi că se nasc aceste tulburări în Biserici? Căci eu nu consider că este din altă parte decât din faptul că desemnarea și alegerea întâistătătorilor se face simplu și la întâmplare»[56]. Deci schisma o provoacă iubirea de stăpânire și slava deșartă a celor ce sunt aleși episcopi, și nu cei care reacționează la încălcarea instituțiilor Bisericii și la desconsiderarea Tainelor. În zilele noastre nu a ajuns maltratarea Tainei preoției prin modul cel mai rău al alegerii episcopilor, maltratăm acum și Taina cea mai sfântă și mai înaltă a dumnezeieștii Euharistii prin cele ce se spun și se fac cu privire la ea. Ar fi caterisit pe mulți dintre episcopii de astăzi Sfântul Ioan Gură de Aur și cu siguranță nu ar fi ezitat și astăzi, ca odinioară, opozanții lui să-l caracterizeze drept schismatic. Ei îi caracterizează și pe cei care l-au urmat drept «schisma ioaniților». Celor nevrednici care l-au caterisit le impută imediat învinuirea de schismă și-i împodobește cu grele caracterizări.
Caterisirea și exilarea în continuare a Sf. Ioan Gură de Aur s-au făcut prin două decizii sinodale. La început cu ajutorul Sinodului «de la Stejar» din 403 și după aceea prin cel întrunit înainte de Paștile din 404, care a validat deciziile primului. Deci trebuia ca Sf. Ioan Gură de Aur să primească deciziile sinodale drept canonice și valide, drept glas al Bisericii, și să fie de acord cu ele? Nu există Sinoade adevărate și Sinoade tâlhărești? Niciodată nu a recunoscut caterisirea lui drept canonică, ci a considerat că schisma au provocat-o opozanții lui. Deja episcopii care l-au urmat pe Patriarhul tulburător Teofil, care a intervenit în jurisdicție străină, și l-au făcut pe el vinovat de schismă: «Nu dizolva lucrurile Bisericii și nu rupe Biserica, pentru care Dumnezeu a coborât în trup»[57].
Sigur că este adevărat că, după înștiințarea primei lui caterisiri de către Sinodul «de la Stejar», s-a străduit să-i întărească pe episcopii din jurul lui, care erau cuprinși de descurajare, lăcrimau și plângeau. De vreme ce le-a amintit că «viața de față este o cale și cele bune și cele triste trec», le-a recomandat să nu părăsească episcopiile lor: «nu lăsați Bisericile voastre». Când i-au semnalat că, dacă țin episcopiile, vor fi nevoiți să aibă comuniune cu prigonitorii lui, a răspuns: «să aveți comuniune, ca să nu scindați Biserica, dar nu semnați; căci nimic nu știu nimic în mine vrednic de caterisire»[58]. Aceleași lucruri a zis și către Olimpiada și celelalte diaconițe, care, dacă sunt explicate cu atenție, nu se opun celor ce le-a spus și le-a făcut în continuare spre evitarea comuniunii și spre repulsia față de episcopii răi. Deci a zis fiicelor sale duhovnicești: «Aceasta este ceea ce vă rog: să nu renunțe vreuna din voi la bunăvoința obișnuită cu privire la Biserică. Și cel care va fi adus spre hirotonie, fără să fi încălcat lucrul, prin acordul tuturor, plecați-vă lui capul ca Ioan; căci nu se poate să fie Biserică fără episcop»[59]. Deci, ca să nu rămână Biserica fără episcopi buni și vrednici, recomandă episcopilor care l-au urmat să rămână în episcopiile lor într-o comuniune temporară cu cei fărădelege. Voia să nu fie predate episcopilor răi în întregime nava Bisericii pentru că nădăjduia că va reveni pe tronul patriarhal. Deci iconomisește pentru o vreme lucrurile. Din exilul în care se afla a lucrat ca păstor canonic. Urmașii lui pe tron, Arsachie și Aticos, nu numai că nu au împlinit condițiile pe care el le-a pus diaconițelor, să urce fără de voie pe tron prin acordul tuturor și să facă pace în Biserică, ci dimpotrivă au pornit persecuții înfricoșătoare împotriva celor care au rămas credincioși lui Ioan, chiar și împotriva Olimpiadei și a celorlalte diaconițe. Au caterisit și au exilat episcopi, nu au lăsat pe ierarhul exilat liniștit nici în exilul său, ci l-au necăjit continuu, până când l-au condus la moarte. Deci au arătat faptele înseși că ei erau lupi în piei de oaie, pirați și funcționari[60], mai răi decât cei mai aspri persecutori ai Bisericii, de aceea îi și laudă acum pe cei care nu au avut comuniune cu ei, considerându-i mucenici potrivit dispoziției lor. Crede că îndreptarea lucrurilor Bisericii va reveni când cei sănătoși vor întrerupe comuniune cu cei care creează probleme: «Acesta este începutul dezlegării iernii, aceasta este asigurarea Bisericii, aceasta este îndreptarea relelor, când voi, cei sănătoși, vă întoarceți de la cei ce fac răutăți ca acestea și nu aveți nimic în comun cu ei»[61].
Epilog
În minunata lucrare pe care a scris-o din locul de exil Sfântul Ioan Gură de Aur, «Către cei scandalizați de zilele nefericite», scrie că nu trebuie să se smintească/scandalizeze credincioșii pentru faptul că mulți episcopi și preoți au devenit lupi și se întorc împotriva Bisericii și mai ales «că se înfășoară cu masca evlaviei și au blândețe închipuită». Trebuie să învețe să deosebească pe cei care au înfățișare amăgitoare de oi, așa încât să nu le permită să se amestece și să se ascundă între oi, în timp ce sunt lupi. Scrie că vremea noastră este un furnal: «cămin/furnal a devenit vremea aceasta», care demarchează și separă monedele false de cele autentice[62]. Este învederat că cele pe care le-a scris despre epoca lui sunt valabile mult mai mult pentru epoca de astăzi, necredincioasă și deviată. În spațiul bisericesc de astăzi domnește iubirismul ecumenist și împăciuirea evlavioasă, din moment ce sunt tăiate temeliile dogmelor ortodoxe și sunt desființate principiile de bază ale vieții morale. Coexistăm împreună cu ereziile vechi și noi și ne lovim de sodomie, care se întinde fără opoziție la nivel mondial. Mulți episcopi, dacă nu s-au transformat în lupi, dorm și sunt indiferenți. Îi stimulează și pe credincioși să se liniștească și să nu fie neliniștiți cu neliniștea cea bună; îi adorm și le extrag nervul. Deci, față de textul răstălmăcit și pseudo-hrisostomic, bun de adormit: «mai bine este să rătăcești împreună cu Biserica decât să faci ce este corect și să fii în afara Bisericii», care ne-a determinat să-l combatem, propunem pe cel autentic și legitim hrisostomic, trezitor și luptător, care prăbușește dragostea și înțelegerea mincinoase: «Dacă ai vedea undeva buna-credință vătămată, nu prefera înțelegerea în dauna adevărului, ci stai cu curaj până la moarte… fără să trădezi nicidecum adevărul» și: «Să nu primiți nici o dogmă contrafăcută sub pretextul iubirii»[63].
[1] Vezi Protoprezbiter Teodor Zisis, Autocefalia ucraineană. Intruziunea necanonică și dezbinătoare a Constantinopolului, editura «Τό Παλίμψηστον». Tesalonic, 2018; de asemenea, Protoprezbiter Anastasios Gotsopulos, Contribuție despre autocefalia ucraineană, editura «Τό Παλίμψηστον», Tesalonic 2019.
[2] Vezi Protoprezbiter Teodor Zisis, Biserica și coronavirusul. Atacarea dogmelor și a sfințeniei bisericilor, editura «Τό Παλίμψηστον», Tesalonic, 2020.
[3] Protoprezbiter Teodor Zisis, Reaua ascultare și sfânta neascultare, Tesalonic, Editura «Τό Παλίμψηστον». Un material pe această temă se găsește și la Sfânta Mănăstire Pantocrator din Melissohoriu, «Ce ce întâmplă cu ascultarea când duhovnicul nostru nu este ortodox?», Theodromia 12 (2010) 18-32. La fel, de aceeași Mănăstire, «Este îngăduit ca mirenii să se amestece în teme de credință? », Theodromia 12 (2010) 368-380.
[7] Prezentăm secțiunea respectivă din canonul 15 al Sindoului I-II (861): «Cei ce se desfac de comuniunea cu înainte-stătătorul pentru o erezie sancționată de Sfintele Sinoade sau de Părinți, adică de acela care propovăduiește public erezia și cu capul descoperit o învață în Biserică, unii ca aceștia nu numai că nu sunt pasibili de certare canonică dacă se îngrădesc pe ei înșiși de comuniunea cu episcopul menționat înainte de o cercetare sinodală, ci se vor învrednici și de cinstea cuvenită celor ortodocși. Căci nu au sancționat episcopi, ci pseudo-episcopi și pseudo-învățători și nu au tăiat prin schismă unirea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și dezbinări».
[8] Protoprezbiter Teodor Zisis, Îngrădirea nu este schismă. Explicații datorate, Tesalonic, 2017.
[9]Epistola 14, 4 «prin care se povestește cele petrecute cu el în Cezareea», PG 52, 617.
[10] Sofronie Eustratiadis (+) fost Mitropolit de Leontopole, Sinaxar al Bisericii Ortodoxe, Editura Ἀποστολικῆς Διακονίας τῆς Ἐκκλησίας τῆς Ἑλλάδος, reeditare 1995, p. 364.
[11] Revista lunară «Παρέμβαση», septembrie 2020 anul 25, vol. 290, p. 7.
[12] Vezi la Aristide Dascalis, Nedumeriri (către episcopul Atanasie de Limassol), pe pagina de internet «Κατάνυξις». După articol este prezentat interviul mitropolitului de Limassol.
[13] Vezi la Nicolae Mannis, professor, Ascultarea necondiționată față de Ierarhie?, pe pagina «Ὀρθόδοξος Τύπος».
[14] Vezi la Protoprezbiter Anghelos Anghelakopulos, Responsabilitatea și nevoia Sfintei Chinotite a Sfântului Munte față de ce se face în mediul bisericesc contemporan, pe internet (5-11-2020).
[15]Cuvântul 3 împotriva iudeilor, Către cei ce postesc pentru Paștile dintâi 5, PG 48, 870-871.
[17] Vezi Ahile A. Tzartzanos, Sintactica limbii grecești vechi, Organismul Editurii Căriților de Școală, Atena 1961, reeditare la Editura Casa fraților Kiriakidi, Tesalonic 2003, p. 131. La fel, Μ. Ι. Μπαχαρακη, Συντακτικό τῆς ἀρχαίας ἑλληνικῆς, Θεσσαλονίκη 1985, p. 83.
[18]Ef. 1, 22-23: «Și toate le-a supus sub picioarele Lui și pe El L-a dat cap peste toate în Biserică, care este trupul Lui, plrinirea Celui ce plinește toate în toți». Ibidem 4, 15: «Grăind adevărul în iubire, să creștem în El toate, Care este capul, Hristos, din Care tot trupul…».
[19] Vezi și In. 14, 15: «Și Eu voi ruga pe Tatăl și vă va da alt Mângâietor, ca să rămână cu voi în veac, Duhul adevărului». Ibidem 14, 25-26: «Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va da mărturie despre Mine».
[24] Mitrofan Critopulos, Patriarh de Alexandria, Mărturisirea Bisericii de Răsărit, sobornicească și apostolească la Ioan Karmiris, Monumente dogmatice și simbolice ale Bisericii Ortodoxe sobornicești, Graz-Austria 1968, vol. 2, p. 528 [608].
[25] Dositei, Patriarhul Ierusalimului, Mărturisirea de Credință, la Ioannis Karmiris, op. cit., o. 747 [827].
[30] Panaghiotis Trembelas, Dogmatica Bisericii Ortodoxe sobornicești, vol. 2, Editura Frăției Teologilor «Sotir», Atena 19792, p. 363 ș.u., în principal 368-369.
[31]Despre viața și nevoința Cuviosului Părintelui nostru și Mărturisitorul Maxim 24, PG 90, 93.
[32]Relatare a dezbaterii făcute între domnul Avva Maxim și cei împreună cu el și căpetenii în Consiliul Secret 5, PG 90, 117: «După ce a spus el acestea, a strigat Mina: „Când spui acestea ai scindat Biserica”. Și i-a spus: „Dacă cel ce spune cele din Sfintele Scripturi și cele de la Sfinții Părinți scindează Biserica, cel care strică dogmele Sfinților, ce se va arăta că face Bisericii, fără de care nu este posibil să fie nici însăși Biserica?”».
[33] Sf. Grigorie Palama, Desființare a scrisorii lui Ignatie al Antiohiei 3, P. Hrestu, Grigorie Palama, Opere, vol. 2, Tesalonic 1966, p. 624.
[34] În lucrarea lui, Commonitorium (=Memoriu) 28. Vichentie este Sfânt al Bisericii de Apus; a trăit în secolul al V-lea. A fost monah de viață de obște în insula Lerins din Franța de N-V.
[35]Despre purcederea Sfântului Duh 2, 1, la P. Hrestu, Grigorie Palama, Scrieri, vol. 1, p. 78. Vezi mai mult la Protoprezbiter Teodor Zisis, «Papismul după Sfântul Grigorie Palama», Theodromia 20 (2018) 5-14 și în cartea noastră: Sfântul Grigorie Palama. Fațete ale lucrării și învățăturii lui, Tesalonic 2019, p. 181-191.
[36]Răspunsul Patriarhilor ortodocși din Răsărit către Papa Pius IX (1848), 17, la Ioan Karmiris, Monumente dogmatice și simbolice, p. 920 [1000].
[37] O critică dreaptă la tezele Mitropolitului de Gortina a fost făcută, în afară de profesorul Nicolae Mannis (vezi nota 13 din prezentul articol), și de către «redactorul» de la pagina de net «Κατάνυξις» cu titlul: «Preasfințite, schimbați radical și sfânta tradiție și ecleziologia și hristologia și duhovnicia Bisericii». Aici este expusă și o mare parte din cele pe care «le-a cutezat» cu adevărat și le-a zis Mitropolitul de Gortina. Mai bine să nu fi cutezat. Așteptăm să arate cutezanță în altele.
[38] Vezi Protoprezbiter Teodor Zisis, «Problematizări contemporane ecleziologice pe baza Sfântului Ioan Gură de Aur», Theodromia 9 (2007) 404-441.
[39] Vezi Epistola la Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească 5, 24, PG 20, 508.
[40] Ibidem, PG 20, 504. Mai mult despre subiectul prăznuirii Paștelui vezi la Vlasie I. Fidas, Istoria bisericească, Atena 1992, p. 271ș.u., vol. 1.
[41]Canonul 1 al Sinodului Local din Antiohia (341): «Toţi cei ce cutează să desfiinţeze hotărârea marelui şi Sfântului Sinod întrunit în Niceea în prezenţa evlaviosului şi de Dumnezeu preaiubitorului împărat Constantin în privinţa sfintei sărbători a mântuitoarelor Paşti, să fie excomunicaţi şi lepădaţi din Biserică dacă vor stărui a se împotrivi din poftă de ceartă celor bine hotărâte, şi acestea să fie zise pentru mireni. Iar dacă vreunul dintre proestoşii Bisericii, episcop ori prezbiter ori diacon, va îndrăzni după hotărârea aceasta să se osebească spre zăpăcirea popoarelor şi spre tulburarea bisericilor şi să serbeze Pastile cu iudeii, Sfântul Sinod a judecat ca acela să fie străin de Biserică de acum înainte, ca unul ce şi-a îngrămădit păcate nu numai sieşi, ci s-a făcut multora pricină de stricăciune şi de zăpăcire; şi nu numai pe aceştia îi cateriseşte din slujbă, ci şi pe cei ce vor îndrăzni să se împărtăşească cu aceştia după caterisire. Iar cei caterisiţi să se lipsească şi de cinstea exterioară, de care i-a făcut părtaşi sfântul canon şi preoţia lui Dumnezeu».
[42] O referire bună și succintă la problema prăznuirii Paștelui are și Arhim. Vasile Ioanniddis, profesor la Universitatea din Atena, în cartea sa premiată și de Academia din Atena: Istoria bisericească. De la început până astăzi, Casa editorială «Ἀστήρ», Atena 19592, p. 110ἑ. Mai ales ne dă informația interesantă (p. 114, nota 13), care se referă la Paștile tetradiților că «Acest Paște, pe care îl țineau anterior toți creștinii, se numea „cel dintâi” (vechiul Paști. De aceea cei care continuau să-l prăznuiască se numeau creștini «protopashiți» (paleopashiți)».
[51]Omilia encomiastică la cel între Sfinți Părintele nostru Meletie, Arhiepiscopul Antiohiei 1, PG 50, 516.
[52]Cateheza 1, ΕΠΕ 30, 340: «Fugi de contactul cu unii ca aceștia ca de otrăvuri. Căci acestea sunt mai grozave decât acelea. Căci acelea fac vătămarea până la trup, iar acestea corup însăși mântuirea sufletului». Despre Cel de necuprins, către anomei 1, 8, PG 48, 708: «Dacă prieteniile cu ei vatămă și trag spre comuniunea cu necredința, depărtează-te, chiar de-ar fi cei care te-au născut».
[53]La Înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos 1, 1 (A fost rostită la monumentul romanisianilor, când trupurile mucenicilor, care erau puse aproape de rămășițele ereticilor sub pardoseală, au fost ridicate și au fost îngropate sus separat), PG 50, 443.
[55] Ibidem 5, PG 62, 86: «Spune-mi dacă socotiți că este de ajuns a spune că sunt ortodocși, dar se duc și se pierd cele ce țin de hirotonie? Și care este folosul din celelalte când aceasta nu este ținută cu precizie? Căci, precum trebuie să ne luptăm pentru credință, așa și pentru aceasta».
[60] Referindu-se la situația proastă din multe eparhii care aveau episcopi nevrednici, scrie către Olimpiada: «Una a primit lup în loc de păstor, alta plimbăreț în loc de chivernisitor, iar alta un funcționar în loc de medic». Epistola 2, 1, PG 52, 556.
[61]Epistola 89, Lui Teodosie, Episcopul de Skitopole PG 52, 655.
Ahriepiscopul Hrisostom II și Patriarhul Chiril Foto: Romfea.gr
Ieri, 20 noiembrie, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ruse s-a întrunit online, sub președinția Patriarhului Chiril al Moscovei și a toată Rusia, pentru a discuta îndeosebi modul în care se cuvine să reacționeze la decizia recentă a Arhiepiscopului Hrisostom al Ciprului de a recunoaște pe „Biserica Ortodoxă Ucraineană” schismatică.
1. Își exprimă regretul profund pentru pomenirea anti-canonică de către Arhiepiscopul Hrisostom II al Ciprului a capului uneia dintre grupările schismatice ucrainene în dipticele ortodoxe ale Întâistătătorilor, ceea ce indică faptul că a intrat în comuniune cu schismaticii.
4. Remarcă faptul că decizia actuală a Arhiepiscopului Hrisostom contrazice declarațiile sale repetate cu privire la chestiunea ucraineană, îndeosebi, o scrisoare către Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse datată 26 iulie 2018, în care Arhiepiscopul Ciprului a dat asigurare că „Biserica Ciprului nu se va abate niciodată de la poziția sa, pe care v-am declarat-o repetat, că va susține poziția Bisericii Ortodoxe Ruse pe problema așa-numitei autocefalii din Ucraina” și a remarcat că „privește această poziție ca fiind corectă și justificată întru totul”.
5. Declară imposibilitatea pomenirii numelui Arhiepiscopului Hrisostom II în diptice, a comuniunii în rugăciune și Euharistie cu el, precum și con-slujirea cu acei ierarhi ai Bisericii Ciprului care vor intra în comuniune bisericească cu reprezentanții schismei ucrainene.
Această hotărâre intervine chiar înainte de convocarea Sinodului Bisericii Ciprului luni, pe 23 noiembrie, când ar putea fi revocată pomenirea schismaticului Epifanie. Așadar rușii au preferat o reacție dură, fără ezitări și fără a acorda răgaz. Probabil a fost avut în vedere și faptul că Arhiepiscopul Hrisostom și-a exprimat intenția de a nu supune la vot pomenirea lui Epifanie Dumenko sau și alte aspecte mai puțin cunoscute.
Pe de altă parte, este de remarcat aceeași atitudine corectă ca și în cazul Greciei, când comuniunea a fost întreruptă doar cu Arhiepiscopul și cu ierarhii care-i recunosc pe schismaticii „autocefali”, nu și cu cei care nu sunt de acord cu această poziție. Dar această fărâmițare nu poate continua la nesfârșit nici ca timp, nici ca amploare; nu este normal să existe divergențe atât de profunde și chiar rupere a comuniunii între ierarhi și Biserici întregi și totuși să fie toți membri deplini recunoscuți ai Bisericii Ortodoxe. Este de sperat că se va pune capăt cât de curând, printr-un Sinod Panortodox, acestei sfâșieri, ca și problemei spinoase a ecumenismului, care împarte și ea Biserica în două tabere antagonice.
Fiind din nou condescendenți față de conștiințele răvășite ale credincioșilor, care s-au silit cuviincios sau chiar și necuviincios să intervină prin scrisori (fiind cuprinse și amenințări) pentru bătrân, prezentăm tuturor celor treji sau nu următoarele elemente:
1. În 1997 Sfânta Mănăstire a dat cu multă bucurie bătrânului Gavriil Chilia Cuviosul Hristodul și de atunci până astăzi îi oferă asistență fără părtinire în orice are nevoie. Această dispoziție iubitoare nu s-a schimbat nici când el însuși a întrerupt comuniunea liturgică cu Mănăstirea.
2. Uimește știrea că bătrânul este lăsat singur și neajutorat. Bătrânul Gavriil are doi ucenici credincioși și dedicați, pe Ieromonahul Nectarie (1997) și pe monahul Dositei (din 2009), care constituie exemple de viață cinstită și isihastă, și au slujit în toți acești ani cu dragoste lucrătoare și devotament pe bătrân.
Prin acest fapt, nu există absolut nici o lipsă pentru îngrijirea bătrânului. Dar chiar și în situația ultimă și nenorocită a plecării ucenicilor lui, datoria și obligația Mănăstirii este să se îngrijească la bătrânețe pe bătrân.
3. Sfânta Chinotită a expulzat pe mireanul Andrei găzduit din Polonia pentru că a creat probleme atât în Sfântul Munte, cât și în Biserica Autocefală a Poloniei, care a exprimat și în scris mărturia ei în această privință despre intervențiile dezbinătoare, acțiunea păgubitoare și provocatoare de confuzii între creștinii de acolo.
După acestea, Mănăstirea noastră nu este vorba să se ocupe mai departe cu publicațiile despre subiectul în cauză. Oricine, cu luminare de la Dumnezeu și sfătuire cu duhovnicul propriu, să-și facă o părere personală.
Din partea Sinaxei Gherondiei (bătrânilor)
Nota Theodosie.ro: Acest comunicat al Mănăstirii Cutlumuș este subtil țâfnos și nu aduce lămuriri reale asupra subiectului. După ce acum doi ani a fost alungat Ieromonahul Irineu și se intenționa excluderea fratelui Andrei, e greu de crezut că acum nu există aceleași motive la mijloc. În plus, nu există nici o legătură între fapte. Vina pentru tulburarea așa-zisă produsă în Polonia, prin care au fost smintiți catolicii majoritari din această țară, nu ține de traducător, ci de autorul cărții, care este Bătrânul Gavriil și care și-a asumat toate cele scrise.
Trebuie amintit și faptul că Ieromonahul Irineu a fost alungat prin tot felul de înscenări și minciuni, deși fusese primit de către Mănăstire cu acte în regulă și renovase o chilie, după cum s-a scris la vremea respectivă în mediile grecești și am aflat și personal de la fața locului. Acum intervin la fel motive dubioase pentru a fi evacuat fratele Andrei tocmai pentru a lovi în Bătrânul Gavriil. E greu de crezut că lucrurile stau altfel.
Aceasta este tactica obișnuită, anume invocarea unor motive marginale pentru a ținti în altă parte, pentru a lovi în cei care mărturisesc credința fără să fie observată reaua intenție și trădarea de care dau dovadă prigonitorii „oficiali”. Aceste lucruri se petrec și în România, ierarhii pozând în oameni ai lui Dumnezeu, dar lepădându-se tocmai de credința în Hristos, pentru care ar fi trebuit să sufere și moarte sau necazuri sau ocară.
Acest articol a fost scris acum aproximativ 2 ani, dar îl repostez aici pentru că nu mai poate fi accesat pe site-ul psaltirea.ro (care nu mai funcționează).
Când zice cineva: Eu sunt al lui Pavel, iar altul: Eu sunt al lui Apollo, au nu sunteți trupești? Deci ce este Pavel și ce este Apollo decât slujitori prin care ați crezut voi și după cum i-a dat Domnul fiecăruia? (1Cor. 3: 4-5)
Unii
dintre primii creștini nu reușeau să vadă în apostoli pe Hristos, Care era
prezent în ei prin har. Eroarea noastră, a celor de azi, este că nu vedem pe
Același Hristos lucrând prin slujitorii Lui de acum, dincolo de scăderile lor.
Din nefericire, o exagerare nepotrivită a abaterilor clericilor, chiar și
dogmatice, poate duce chiar la îndepărtarea credincioșilor de harul Sfintelor
Taine și la compromiterea oricărei inițiative înțelepte pentru revigorarea
dreptei credințe.
După
Sinodul din Creta, încercarea sinodalilor noștri și a adepților lor de a duce
turma după ei, nu după adevărul de credință revelat a generat un simțământ de
neîncredere și abandon în mintea multor credincioși. Unii au reacționat și s-au
delimitat de această direcție, ajungând chiar și la întreruperea pomenirii. Din
păcate, aici au intervenit o serie întreagă de tendințe și teorii, unele cu
caracter schismatic. Amatorismul unora întreține confuzia pe probleme importante:
acrivie-iconomie, lipsa harului-nevaliditatea Tainelor, comuniunea de credință
prin pomenirea ierarhului sau prin conslujire, căderea automată sub anatemă
ș.a. Cel mai grav este duhul disperant că trebuie să ne îngrădim de orice
erezie publică pentru a nu avea parte de osândirea împreună cu ea și cu
promotorii ei. Un mare rău este că această cumplită părere nu are o bază
scripturistică sau patristică, în ciuda faptului că pune în față o sumedenie de
citate scoase din context. O orientare corectă nu poate fi obținută decât prin
încadrarea cât mai fidel cu putință în învățătura generală și coerentă a
Bisericii. În acest sens, mă voi strădui, în rândurile ce urmează, să fac o
prezentare a viziunii echilibrate, care consider că a fost sesizată și de Pr.
Teodor Zisis.
Cuvintele
din motto sunt un punct de plecare minunat pentru a dărâma opinia nefondată că,
prin pomenirea unui episcop ortodox în funcție/necondamnat, ne-am face părtași
la eventualele lui erori dogmatice. Continuarea pasajului din Apostolul Pavel evidențiază
și mai clar că el se referă la legătura bisericească a credincioșilor cu
episcopii, urmașii de azi ai apostolilor: «Eu am sădit, Apollo a udat, dar
Dumnezeu a făcut să crească. […] Cel care sădește și cel care udă sunt una și
fiecare își va lua plata după osteneala sa. Căci noi împreună-lucrători cu
Dumnezeu suntem; voi sunteți ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu» (1Cor.
3:6-9). Sf. Ioan Gură de Aur comentează astfel: „Dacă arătura este a lui
Dumnezeu, zice, apoi drept este a fi voi numiţi nu de la numele cultivatorilor,
ci de la numele lui Dumnezeu, căci nici arătura nu este a cultivatorului, ci a
stăpânului ţarinei”[1].
Așadar, prin slujitorii legitimi ai lui Hristos noi ne definim drept creștini,
ucenici ai Lui, prin credința Bisericii, nu prin opiniile particulare ale
păstorilor noștri.
Ce credință mărturisim prin pomenirea
unui episcop sau prin conslujire
Nu este
firesc să se vorbească despre întreruperea comuniunii cu episcopul sau cu alți
clerici și mireni fără a fi înțeleasă corect pomenirea lui și pe ce baze se
întemeiază comuniunea liturgică. De aceea abordarea temelor va urma această
ordine.
În
Sfânta Scriptură se găsește foarte limpede exprimată ideea că prin apostoli și
episcopi noi ne ținem de Hristos, de credința Evangheliei, nu de a lor
personală. Îndemnurile Apostolului Pavel către un episcop (Tit) hirotonit în
Creta sunt elocvente în acest sens. El i se adresează astfel: „Lui Tit,
adevăratul fiu după credința cea de obște” (Tit 1: 4), arătând că succesiunea
și comuniunea nu se fac prin învățătura lui personală, ci prin cea a Bisericii.
Câteva rânduri mai jos arată mai limpede acest adevăr, când se referă la
episcopi în general: „Se cuvine ca episcopul să fie fără prihană, ca un iconom
al lui Dumnezeu, […] ținându-se de cuvântul cel credincios al învățăturii, ca
să fie destoinic și să îndemne la învățătura cea sănătoasă” (Tit 1:7, 9). Se
desprinde de aici concluzia că credința pe care o reprezintă acesta nu este a
lui proprie, ci a lui Hristos, a Bisericii, pe temeiul căreia a fost învestit.
Cei păstoriți de el se definesc prin credința pe care este dator ierarhul să o
păzească, nu prin opiniile lui personale. Credința episcopului nu este orice
părere a lui particulară, ci cea pe care este pus să o propovăduiască. Evident
că, dacă trădează Evanghelia, este pasibil de caterisire; totuși, până să fie
depus, el este încă reprezentant al ei, deși nevrednic, iar păstoriții săi sunt
fii ai Ortodoxiei, nu ai rătăcirii.
Înainte
de a cerceta și mărturii patristice cu privire la valoarea pomenirii
episcopului la slujbe, este binevenită enumerarea altor citate scripturistice
care definesc statutul apostolilor și al episcopilor în raport cu Hristos și cu
dreapta credință. Așadar, Însuși Mântuitorul îi trimite la propovăduire pe
apostoli prin aceste cuvinte: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le
în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească
toate câte v-am poruncit vouă” (Mt. 28: 19-20). În altă parte grăiește: „Cel ce
vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă” (Lc. 10: 16). Iar faptul că episcopii și
preoții nu au propria lor învățătură este arătat de cuvintele: „Voi însă să nu
vă numiți Rabi, că Unul este Învățătorul vostru: Hristos” (Mt. 23: 8). Acest
adevăr îl întărește Apostolul prin faptul că se consideră iconom al lui
Hristos, după cum a vorbit și despre episcop: „Așa să ne socotească pe noi
fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos și iconomi ai tainelor lui Dumnezeu.
Iar de la iconomi mai ales se cere ca fiecare să fie aflat credincios. […] Și
acestea, fraților, le-am scris ca despre mine și despre Apollo, dar ele sunt
pentru voi, ca să învățați din pilda noastră să nu treceți peste ce e scris, ca
să nu vă făliți unul cu altul împotriva celuilalt” (1Cor. 4: 1-2, 6). Fără a
avea pretenția că am epuizat toate mărturiile scripturistice pe această temă, înainte
de a examina restul tradiției Bisericii cu privire la semnificația pomenirii
episcopului, este necesară distincția între a fi în comuniune cu un episcop sau
alt cleric și a fi părtaș la învățătura lui eventual eretică.
Subiectul
comuniunii liturgice, care se realizează fie prin pomenirea unui episcop, fie
prin slujirea împreună cu un cleric, trebuie analizat în scopul de a vedea în
ce măsură presupune aceasta transferul sau împroprierea unor învățături
particulare greșite de la unul la altul. După cum am arătat mai sus, din Sfânta
Scriptură, comuniunea bisericească presupune o credință comună, a Bisericii, nu
pornește de la opiniile particulare ale conslujitorilor. Sfântul Ioan Damaschin întărește acest adevăr:
„Dacă negreşit împărtăşania este unire cu Hristos şi a unora cu alţii, atunci
negreşit ne unim cu toţi cei care, potrivit voinţei libere, se împărtăşesc
împreună cu noi”. De aceea, concluzionează: „Aşadar, cu toată puterea să ne
păzim să nu luăm o împărtăşanie de la eretici și nici să dăm ca să nu ne facem
părtaşi relei lor credinţe şi osândirii lor”[2].
Unirea se realizează prin împărtășirea cu Hristos, cu Sfintele Taine, care sunt
ale Bisericii. Deci nu se poate vorbi de o legătură pe considerente personale,
ci stabilită prin adeziunea comună la credința cea de obște. Este problema
fiecăruia în ce măsură se ține de această credință, dar este o cerință absolută
ca fiecare conslujitor să o mărturisească public. Așadar, este evident că
trebuie să ne împărtășim doar cu clerici cu hirotonie validă, necaterisiți (pe
drept), nu cu eretici condamnați, care nu mai fac parte din trupul Bisericii
Ortodoxe și nu mai țin credința dreaptă.
În Anaforaua Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare se
găsește limpede ideea că ne unim unii cu alții prin Hristos, nu prin puterile
noastre individuale: „Iar pe noi toţi, care ne împărtăşim dintr-o Pâine şi
dintr-un Potir, să ne uneşti unii cu alţii prin împărtăşirea Aceluiași Duh
Sfânt şi pe nici unul dintre noi să nu-l faci să se împărtăşească spre judecată
sau spre osândă cu Sfântul Trup şi Sânge al Hristosului Tău”[3].
Deci credința Bisericii prin harul Duhului este cea care ne unește pe fiecare
întreolaltă după măsura în care o păzim; nu ne unim unii cu alții pe baza
credinței personale în parte. Mai mult, fiecare se împărtășește spre osânda lui
proprie, nu spre osânda celorlalți, dacă se apropie cu nevrednicie.
În ce privește pomenirea episcopului la toate
slujbele și la Sfânta Liturghie, formula de astăzi este o prescurtare a uneia
mai extinse din vechime. Odinioară au existat mai multe, care nu se rezumau
doar la rugăciunea pentru episcopul imediat superior, ci cuprindeau multe alte
categorii de creștini, după cum erau menționate în Diptice. Dipticele erau rostite de diacon în general și reprezentau
o rugăciune extinsă pentru vii și morți, pe două coloane, de unde provine și
denumirea lor. Exista o ceremonie pentru zilele obișnuite și una pentru cele în
care slujea și episcopul locului. Prima era mai scurtă, iar a doua mai extinsă,
în care erau pomeniți toți cei cinci Patriarhi[4].
Ba nici nu a existat un tipic unic, ci mai multe tradiții din diferite zone.
Erau pomeniți la adormiți chiar și toți episcopii anteriori ai unei
episcopii/cetăți. Din tot acest moment liturgic amplu, s-a păstrat în slujba de
astăzi doar formula de pomenire a ierarhului imediat superior sau a celorlalți
Patriarhi, în cazul Întâistătătorilor de Biserici Autocefale. Rugăciunile
pentru vii și adormiți, cler, conducători și restul mirenilor le rostește
preotul sau episcopul în taină, în timp ce la strană se cântă Axionul. Fără a
intra în detalii neimportante pentru subiectul nostru, trebuie reținut faptul
că astăzi pomenirea arhiereului vizează două aspecte: rugăciunea pentru el și declararea
apartenenței la Biserica Ortodoxă prin acesta.
Rugăciunea pentru ierarh este marcată de cuvintele:
„pe care-l dăruiește Sfintelor Tale Biserici întreg, cinstit, sănătos, în pace
și drept învățând cuvântul adevărului Tău”. Aceasta este o cerere ca episcopul
să fie cum s-a spus, nu o adeverire că el ar fi așa. Cu atât mai puțin nu este
o condiționare pe baza căreia noi îl pomenim la Liturghie. Noi îi dorim și
cerem de la Dumnezeu aceste lucruri pentru el, după cum notează și Părintele
Epifanie Teodoropulos[5].
Pe de
altă parte, pe lângă rugăciune, noi îl recunoaștem ca arhiereu al Bisericii și
continuator al succesiunii apostolice. Prin aceasta declarăm că și noi
respectăm și mărturisim corect învățătura apostolilor tocmai pentru că
episcopul, pe care-l pomenim, este hirotonit de urmași ai Apostolilor și
transmițător al cuvântului lor. Avem această garanție prin validitatea
hirotoniei lui, altfel spus, prin faptul că el aparține de Biserica Ortodoxă și
noi prin el, iar nu de vreo erezie sau schismă. De aceea în Ortodoxie a fost o
grijă permanentă și deosebită pentru a verifica validitatea hirotoniilor chiar
și pentru ierarhii adormiți. Un caz celebru este al Sfântului Ioan Gură de Aur,
care a murit exilat și caterisit de un Sinod tâlhăresc „de la Stejar” (404).
Pentru că mulți au insistat să fie trecut din nou în diptice, Patriarhul Atticus
de atunci a făcut acest lucru. Aceasta după ce fusese reintrodus mai întâi în
Antiohia, cetatea natală a aceluia, și la presiunea unor episcopi care nu voiau
să-l pomenească până nu-l va include în diptice pe Sfântul Ioan. Însă Sf.
Chiril al Alexandriei nu a vrut să recunoască această reabilitare în fapt și a
insistat să fie șters. El își justifica poziția prin faptul că a fost caterisit
și nu poate fi pomenit ca episcop, după cum menționează istoricul Nichifor
Calist[6]. Nu acuzația de erezie sau
părtășia cu un eretic necondamnat era problema, ci destituirea din funcția de
episcop. Același lucru l-a avut în vedere și un Sinod din Mopsuestia, din anul
550, convocat la cererea împăratului Iustinian pentru a cerceta dacă Teodor mai
era trecut în diptice[7] după condamnarea lui ca
eretic prin Judicatum-ul proclamat la
presiunea aceluiași împărat[8]. Deci fusese șters din
lista episcopilor abia când a fost condamnat, chiar și post-mortem, deși
învățătura sa eretică fusese trecută cu vederea până atunci.
Din
toate aceste mărturii scripturistice și din tradiția Bisericii se trage ușor
concluzia că prin pomenirea unui episcop, prin slujirea împreună cu un cleric
sau prin participarea mirenilor la Liturghie este împărtășită credința
Bisericii respectivilor episcopi sau clerici care slujesc sau sunt pomeniți, nu
părerile lor personale cu privire la dogme. Ar fi chiar insultător să credem că
Biserica este atât de vulnerabilă în fața ereziilor prin structura ei, încât să
se transforme extrem de ușor într-o sursă de erezie prin simpla intruziune în
sânul ei a unor clerici cu gândire eretică.
Obligativitatea întreruperii pomenirii
Având în
vedere, așadar, că slujirea preoțească este întemeiată pe credința de obște, a
Bisericii, rezultă foarte clar că obligativitatea opririi comuniunii cu un cleric
intervine doar după depunerea lui de către un for superior (episcop pentru
preot sau diacon și Sinod pentru episcop). Lucrul acesta se vădește din
hotărârile și lucrările Sinoadelor Ecumenice sau Locale.
Din
cercetarea istoriei și deciziilor sinodale se vede că ele nu au intrat în
vigoare retroactiv, ci doar din momentul convocării și emiterii unor decizii
concrete:
– Arienii
abia în urma Sinodului I au început să fie excomunicați, deci în mod firesc nu
a fost stabilită vreo normă de primire a lor prin botez sau prin lepădarea de
erezie;
– Sinodul
II Ecumenic stabilește modul primirii ereticilor anterior condamnați, îndeosebi
cei antitrinitari, și nu a formulat dogme noi, ci doar a reafirmat deciziile
anterioare de la Niceea, care erau puternic contestate la acea vreme. De altfel,
el nici nu a fost întrunit ca un Sinod Ecumenic, ci a devenit astfel în timp,
prin recunoașterea lui de către toate Patriarhiile;
– Sinodul
III Ecumenic a condamnat pe Nestorie și pe cei ce ar cuteza să se alăture partidei
lui din acel moment. Patriarhul Ioan de Antiohia, deși inițial a fost declarat
caterisit împreună cu Nestorie, a fost reabilitat când s-a dezis de părtășia cu
el. Este de remarcat că Sf. Chiril al Alexandriei, luptătorul împotriva
nestorianismului, a trecut cu vederea, după acest Sinod, persoana lui Teodor de
Mopsuestia și a lui Diodor din Tars, din iconomie, după cum menționează Sf.
Teodor Studitul, pentru că „a răbdat puțin încetineala răsăritenilor decât,
neprimindu-l [ei] pe cel cu adevărat eretic, să primească aplecare către ceea
ce era eretic”[9].
Aceștia doi au ajuns să fie condamnați la Sinodul V Ecumenic;
–
Sinodul din Calcedon a condamnat pe Eutihie, pe Dioscor și pe toți aderenții
lor monofiziți, dar nu a dat și nici nu avea cum să dea vreo hotărâre cum să
fie primiți la Ortodoxie;
– în 691
s-a întrunit Sinodul trulan, la 10 ani după Sinodul VI Ecumenic. De aceea el
stabilește modul de primire al monoteliților condamnați anterior;
– în
fine, Sinodul VII Ecumenic nu a depus pe episcopii iconoclaști, ci doar a
condamnat erezia și a impus caterisirea celor ce nu se vor închina la icoane.
„În cele din urmă, Sinodul i-a primit cu multă iubire de oameni pe toți
episcopii care și-au recunoscut greșeala și i-a reașezat în scaunele lor”[10], adică nu au fost
caterisiți.
Odată
condamnați, cei ce se țin de erezia contrară dogmelor ortodoxe devin eretici
excluși din Biserică. Părtășia cu unii ca aceștia prin slujirea în comun îi
face pe ortodocși pasibili de caterisire sau afurisire. Așa cum prevăd
canoanele 45 și 46 apostolice, rugăciunea simplă împreună a unui cleric cu un
eretic se pedepsește cu afurisirea, iar slujirea împreună cu el conduce la
caterisire. Ereticii avuți în vedere sunt cei excomunicați, neîmpărtășiți,
scoși în afara comuniunii cu Biserica, după cum menționează canonul 10
apostolic. Iar alte canoane, precum 7, 8 și 37 Laodiceea identifică limpede pe
eretici ca cei ce sunt în afara Bisericii. De altfel, ei se desprindeau singuri
în primele veacuri de Biserică; abia în vremurile noastre a apărut mișcarea
aceasta de infiltrare și amestecare, care produce multă confuzie.
Un episod important este cel al Părinților mărturisitori atoniți de după Sinodul de la Lyon (1274), din vremea împăratului Mihail Paleologul, care refuzau să primească hotărârea de a fi pomenit la Liturghie papa, ba chiar au oprit și pomenirea Patriarhului Ioan XI Vekkos, care intrase în comuniune cu el. În Scrisoarea lor, ei afirmă: „Cum va suferi acestea sufletul drept-credincios și nu se va depărta îndată de părtășia cu cei ce l-au pomenit (pe papa n.n.) și nu-i va socoti neguțători de cele sfinte? Biserica Ortodoxă a lui Dumnezeu primea din vechime pomenirea numelui arhiereului înaintea Sfintelor Taine ca pe o deplină comuniune întreolaltă. Fiindcă este scris în Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii că preotul liturghisitor pomenește numele arhiereului spre a arăta că se supune mai-marelui său, că este în comuniune cu credința lui și că prin el a primit harul de a săvârși dumnezeieștile Taine”[11]. Referința este de la Teodor sau Nicolae al Andidelor, nu de la Sf. Gherman, cum greșit a fost indicat într-o traducere de pe internet[12]. Pasajul din explicarea Sfintei Liturghii este acesta: „Ecfonisul: Între cei dintâi pomenește, Doamne, pe Arhiepiscopul nostru! Din aceasta se arată supunerea față de superior și că slujitorul este și el în comuniune cu credința acestui arhiereu pomenit și succesor al predaniei Tainelor, iar nu un inovator nou sau născocitor al simbolurilor slujite/oferite de el”[13]. Suntem îndreptățiți să credem că se face referire la comuniunea cu credința oficială a episcopului, cu care a fost învestit la hirotonie, și nu cu cea personală. Pentru că preotul își arată prin pomenirea episcopului canonicitatea sa în privința credinței, dar și a Tainelor slujite de el. Prin arhiereu el primește atât credința, cât și slujirea, nu este un inovator. Dar pe acestea nu le-a inventat nici episcopul, ci doar le-a transmis. Chiar Părinții mărturisitori aghioriți nu acceptă comuniunea cu papa și cu latinii deoarece de aceștia „ne-am despărțit după dreptate și canonic” și „rămân neschimbați în ereziile lor”[14]. Toată scrisoarea lor se referă la neacceptarea pomenirii papei, dar se subînțelege și ruperea de Patriarhul de Constantinopol, ca o sancțiune. De aici rezultă explicit obligativitatea de a nu accepta, prin pomenire, unirea cu un eretic deja condamnat și despărțit de Biserică (papa), lucru ce ar însemna aderarea la o erezie. Reiese și dreptul canonic și îndatorirea morală de a opri comuniunea cu cei ce acceptă să facă acest lucru, adică cu Patriarhul de Constantinopol, aspect ce ne interesează în mod deosebit, care va fi abordat mai jos.
La fel
au procedat și Părinții mărturisitori care s-au împotrivit unirii semnate la
Ferrara-Florența trei veacuri mai târziu. Mai întâi Ghenadie Scholarios a
afirmat: „Pomenirea papei sau a oricăruia dintre episcopi eu nu o socotesc
lucru neînsemnat, de vreme ce părtășia
duhovnicească a celor de un cuget și supunerea desăvârșită față de păstorii cei
adevărați se arată prin pomenire. Sinoadele, ca și ceilalți Părinți,
statornicesc că «se cuvine să fugim de părtășia cu cei de a căror cugetare ne
scârbim»”[15].
În mod asemănător, și Sf. Marcu Evghenicul a refuzat să primească unirea cu
catolicii și să-l pomenească pe papa, pentru a nu deveni și el străin de
credința ortodoxă. A trecut chiar și la întreruperea comuniunii cu unioniștii,
pentru a feri turma credincioșilor de amăgirile venite prin aceia. Așadar, este
obligatorie oprirea comuniunii cu ereticii condamnați, dar este lăudată și cea față
de ereticii fățiși, dar încă necondamnați.
Ca o
dovadă că nu reprezintă întinare comuniunea cu un ereziarh încă necondamnat stă
faptul că Sf. Chiril al Alexandriei nu a oprit pomenirea lui Nestorie până la
întrunirea Sinodului III Ecumenic, al cărui artizan a fost. Cu toate acestea,
el nu a fost judecat ca fiind nestorian, ci dimpotrivă, apărător al Ortodoxiei
de erezia nestoriană.
Dreptul întreruperii pomenirii
episcopului
În ciuda
faptului că suntem hrăniți bine în Biserică din izvoarele curate ale credinței
prin slujbele ei, pericolul răspândirii unei erezii nu este mic și neglijabil.
Chiar dacă nu toți sunt în stare să reacționeze corect față de ecumenism, ca
erezie în desfășurare, aceasta nu înseamnă că este suficient a ne continua
liniștiți viața liturgică alături de cei ce promovează această eroare
dogmatică. Dimpotrivă, o reacție solidă, argumentată, fără compromis și
convingătoare este absolut necesară; altfel, acest prim pas făcut prin
deciziile din Creta va fi urmat cu ușurință de al doilea. Și, în loc de masa de
ierarhi ortodocși compromiși împreună cu adepții lor, vom avea parte de o masă
mare de clerici și mireni prinși în plasa ereziei ecumeniste prin acceptarea
ereticilor și chiar prin unirea cu ei în gândire și la nivel de cult. Iar acest
pericol nu poate fi minimalizat, având în vedere acțiunile ecumeniste care au
avut loc până acum. De aceea este indispensabil să se ia o poziție prin toate
mijloacele, inclusiv prin întreruperea pomenirii episcopilor participanți și
aderenți la Sinodul din Colimbari.
Documentul
intitulat Mărturisirea credinței și osândirea ecumenismului expune
concis cum ar trebui să ripostăm față de sincretismul creștin și religios de
care suntem asaltați. În rândurile ce urmează va fi concentrată atenția doar
asupra modalității de întrerupere a pomenirii pe criterii patristice.
Modul
autentic de păstrare a credinței nu se face pornind de la negarea altora, ci
prin ațintirea atenției la Hristos și la Evanghelie, lucru care constituie și o
dezicere de erezii. Reacția corectă față de acestea este de a fi eliminate
atunci când atacă și subminează adevărul dogmatic tocmai pentru a dobândi
libertatea în Hristos. O luptă îndârjită de a mitralia neghinele eretice poate conduce
la o stare trupească, de coalizare prin ura față de ecumeniști în locul
dragostei pentru Evanghelie. Ba chiar poate ajunge nu doar la atitudini
recalcitrante și injurioase, ci și la tendințe schismatice, de dezbinare.
Părinții
Sfinți, care au uzat de acest drept de întrerupere a pomenirii, au făcut-o cu
discernământ, spre folosul lor duhovnicesc și al Bisericii. Sf. Vasile cel
Mare, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Marcu Evghenicul, Sf. Grigorie Palama,
Părinții aghioriți din anii ’70-’72, în frunte cu Cuviosul Paisie Aghioritul,
și trei ierarhi din Sinodul Greciei au menținut linia Ortodoxiei prin acest
gest. Îndeosebi Părinții din secolul trecut sunt o pildă pentru zilele noastre
pentru faptul că avem un exemplu viu, de la care ni se păstrează și modalitatea
aplicării întreruperii pomenirii, dar și pentru motivul că s-au împotrivit
aceleiași erezii, ecumenismul. Este evident că ei au păstrat comuniunea cu
restul clericilor și mirenilor care pomeneau pe Patriarhul ecumenist de atunci,
Atenagora. Mărturiile celor ce au trăit în acei ani, dar și pledoariile celor
trei episcopi acceptate de Sinodul Greciei sunt dovezi incontestabile pe care
trebuie să le urmăm și noi, cei care am întrerupt pomenirea acum.
Pentru a
stabili o direcție sănătoasă, în primul rând trebuie înțeles corect canonul 15
al Sinodului I-II Constantinopol, pe care se întemeiază întreruperea comuniunii
cu episcopii adepți pe față ai ecumenismului, iar apoi studiate și alte mărturii
patristice referitoare la această temă.
Limitele canonului 15
Temeiul
cel mai invocat pentru întreruperea pomenirii este canonul 15, menționat mai
sus. Pentru a vedea ce prevede acesta, am făcut o traducere mai precisă a lui
pe baza textului grecesc din Pidalionul editat de Cuv. Nicodim Aghioritul[16]:
Cele hotărâte
în privința prezbiterilor (preoților), episcopilor şi mitropoliţilor cu mult
mai mult se potrivesc pentru patriarhi. Așa încât, dacă vreun prezbiter,
episcop sau mitropolit ar cuteza să se depărteze de comuniunea cu propriul său Patriarh
şi nu ar pomeni numele lui, după cum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca
slujbă tainică, ci, înainte de înfăţişarea sinodală şi de osândirea lui
definitivă, ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acesta să fie cu totul
străin de toată preoţia dacă numai se va reproșa că a făcut această nelegiuire.
Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror
vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unirea
Bisericii. Cei ce se despart pe sine de comuniunea cu
întâiul stătător pentru oarecare erezie sancționată de Sfintele Sinoade sau de
Părinţi, fireşte de acela care propovăduieşte erezia public şi o învață cu
capul descoperit învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu sunt
pasibili de certare canonică dacă se îngrădesc pe ei de comuniunea cu numitul
episcop înainte de o cercetare sinodală, ci se vor învrednici şi de cinstea
cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au sancționat episcopi, ci pseudo-episcopi
şi pseudo-învăţători şi nu au rupt cu schismă unirea Bisericii, ci s-au silit
să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări.
Deși nu
este validat de un Sinod Ecumenic, acest canon are o valoare panortodoxă de
necontestat. Intenția lui este de a limita acțiunile samavolnice de oprire a
pomenirii episcopului prin impunerea unor bariere:
a) Fiind încununarea
canoanelor anterioare, 13 și 14, care stabilesc interdicția de a opri
comuniunea cu episcopul pentru „oarecare învinuiri”, el prevede o singură
excepție, anume situația când ierarhul propovăduiește fățiș o erezie. Aceasta
nu poate fi luată ca obligativitate, ci ca situație excepțională. Cinstea
cuvenită celor ortodocși, care sancționează ereziile introduse de ierarhia
superioară este comparabilă cu decorarea pentru merite deosebite. Este un lucru
de râvnit, dar nu la îndemâna oricui, cu atât mai puțin o obligație. Iar cei
care nu ajung să se ridice la nivelul acesta nu pot fi acuzați de trădare sau
părăsire a Bisericii. Mai mult, vitejia unora în lupta pentru păstrarea
neabătută a credinței nu le dă dreptul de a cataloga drept trădători și eretici
pe ceilalți, care nu fac aceasta, ci dimpotrivă, curajul acesta ar trebui să
vină din mărimea de suflet și din jertfa pentru binele tuturor. Altfel spus,
noblețea celor care își asumă prima linie ar trebui să izvorască și să ducă la
o dragoste mai puternică și o solidarizare cu restul credincioșilor.
b) Dreptul de sancționare
a episcopilor pentru derapajele de la ortodoxia credinței nu trebuie folosit în
mod pripit, ci cu mare grijă, după o temeinică aprofundare a subiectului. Acest
lucru poate fi desprins în primul rând din faptul că este necesară demonstrarea
atașamentului ierarhului față de erezie condamnată clar de tradiția patristică.
În al doilea rând, prudența pe care o impune canonul 31 apostolic episcopului
care urmează să caterisească un preot pentru schismă, anume abia după trei îndemnuri,
ar trebui să fie valabilă cu atât mai mult pentru cei care se despart de
comuniunea cu propriul lor chiriarh. Așa cum notează și Arhim. Epifanie,
aceasta trebuie să fie o măsură de ultimă instanță, după încercările de
avertizare asupra pericolului de a târî Biserica în erezie.
c) Scopul urmărit
prin întreruperea pomenirii este de a izbăvi Biserica de schisme și dezbinări.
Lucrul acesta nu se realizează de la sine, ci este o silință. Aceasta înseamnă
că sunt vizați doar cei care produc scindările, adică episcopul și toți care susțin
erezia. Mai mult, sancționarea acestora nu urmărește împărțirea credincioșilor
pe alte motive decât promovarea unor învățături neortodoxe, ci strict izolarea
devierilor dogmatice și a celor care le susțin de restul Bisericii pentru a o
izbăvi de derapaje.
d) Întreruperea
pomenirii nu reprezintă o condamnare a sinodalilor noștri, ci o sancționare
(κατάγνωσις) a lor, după cum se observă din folosirea unui termen diferit
pentru condamnarea/ osândirea (κατάκρισις) sinodală în cuprinsul aceluiași
canon. Verbul utilizat pentru a desemna osândirea episcopilor se regăsește și
în Noul Testament în două locuri, relevante pentru atitudinea de nepomenire.
Întâi este vorba de Petru, despre care Sfântul Apostol Pavel spune că era
„vrednic de înfruntare” (Gal. 2: 11), condamnabil. Iar Sfântul Ioan
Evanghelistul ne avertizează că nu avem îndrăznire la Dumnezeu dacă inima
noastră ne „osândește” (1In. 3: 20-21). Așadar, prin comparație, episcopul
vizat de întreruperea pomenirii este vrednic de înfruntare și de condamnare, de
aceea este numit și pseudo-episcop, ca unul ce nu-și îndeplinește cum se cuvine
atribuțiile, nu ca unul deja depus din treaptă. De altfel, ereziile de care se
face vinovat episcopul sunt numite cu același termen (sancționate), nu condamnate deja sinodal. În cazul celor condamnate
de Sinoade, oprirea comuniunii este obligatorie, nu doar un drept. În cazul
nostru, ecumenismul este o erezie dezaprobată de Sfinții Părinți și de Sinoade,
dar necondamnată încă solemn.
e) Un lucru mai
puțin observat, nu doar episcopii sunt pasibili de a fi sancționați în cazul că
proferează o erezie nouă, ci și preoții. Chiar primele cuvinte ale canonului
subliniază acest lucru: Cele hotărâte în privința prezbiterilor
(PREOȚILOR), episcopilor şi mitropoliţilor cu mult mai mult se potrivesc pentru
patriarhi. Deci cele
rânduite pentru Patriarhi în situația promovării unei greșeli dogmatice sunt
valabile și pentru preoți, adică doar dacă susțin o învățătură eronată cu capul
descoperit. Chiar dacă în canoanele anterioare (13 și 14) este condamnată drept
schismatică ruperea comuniunii doar cu episcopii și mitropoliții, totuși
canonul prezent face referire și la preoți. Pentru ei probabil că nu era
necesară o normă canonică nouă în afară de canonul 8 apostolic, având în vedere
faptul că numele lor nu trebuie să fie pomenit la Liturghie și oprirea
comuniunii cu aceștia este mai facilă și greu poate fi catalogată drept
schismă.
Deși mai există multe detalii importante, m-am oprit
doar la cele ce privesc subiectul de față pentru a evidenția limitele acestui
canon. Pe scurt, el dă dreptul la întreruperea pomenirii episcopului ca o
delimitare, dar fără a-l considera ieșit din Biserică. Această atitudine este
valabilă față de orice alt preot sau episcop care promovează aceeași erezie
neconformă cu învățătura bisericească, deși ea încă nu este osândită oficial.
Linia
severă ținută de Sfântul Cuvios Teodor Studitul
Cu toate că unii nepomenitori de astăzi au pretenția
că se întemeiază pe Sfinții Părinți atunci când susțin că trebuie neapărat
întreruptă pomenirea, ei nu pot apela decât la unul singur, Cuviosul Teodor
Studitul. De aceea merită acordată o atenție deosebită poziției sale.
În vremea lui nu exista canonul 15, care a fost emis
35 de ani mai târziu. De aceea el era îndreptățit să se întemeieze doar pe
canonul 31 apostolic, care prevede și abaterile de la dreptate ca motive
întemeiate pentru despărțirea de episcop. El a făcut lucrul acesta față de
Patriarhii Tarasie și Nichifor, care au tolerat căsătoria nelegitimă a
împăratului săvârșită de preotul Iosif. Nu este cunoscut un caz asemănător în
istoria Bisericii ca rigiditate în respectarea unor canoane. Acrivia lui s-a
lovit de iconomia a doi Patriarhi, amândoi trecuți în rândul Sfinților, iar
ultimul, Sfântul Nichifor, a și convocat în anul 809 un Sinod care a condamnat
pe cei ce se împotriveau reabilitării preotului Iosif (mărul discordiei).
Chiar dacă ostilitatea Cuviosului Teodor față de
„ereticii adulterini” înainte de o hotărâre sinodală de caterisire, marcată
prin oprirea comuniunii liturgice, este similară cu nepomenirea din zilele
noastre pe problemă de dogmă, aplicarea regulilor lui este discutabilă. Două
aspecte ies în evidență:
– Până acum, puțini și-au însușit deplin atitudinea
Sfântului, care considera nevalide Tainele și hirotoniile episcopilor
„adulterini” și a celor aflați în comuniune cu ei. El afirmă explicit: „Cât
timp [episcopul] este în erezie prin faptul că pomenește pe un eretic [pe mitropolit]
la Liturghie, chiar dacă ar spune că are cuget sănătos, cei pe care i-a
hirotonit nu sunt cu adevărat liturghisitori ai lui Dumnezeu”[17].
Iar în alt loc zice că cel ce era „în părtășie cu erezia, el nu a ajuns să se
împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului (căci ereticească e pâinea aceea,
și nu trup al lui Hristos)”[18].
– În Epistola 49 este recunoscută posibilitatea
iconomiei, pornind de la cazul Sf. Chiril, care a păstrat comuniunea liturgică
cu episcopii care, deși ei erau ortodocși, refuzau să-l scoată din diptice pe ereticul
Teodor de Mopsuestia. Trebuie menționat aspectul important că acestea se
petreceau chiar după o condamnare sinodală ecumenică, lucru agravant.
Așadar, putem spune că Sfântul Teodor a ținut
acrivia în ce privește caterisirea preotului vinovat de oficierea unei
căsătorii necanonice și pretindea o asemenea rigoare, încât impunea aceeași
inflexibilitate chiar și cu privire la validitatea hirotoniilor ereticilor
necondamnați, punct în care Sinoadele au procedat diferit. Prin urmare, nu
vorbim de o acrivie în sensul acceptat al termenului, ci de rigorism, adică o
scrupulozitate mai mare decât litera legii și obiceiul îndătinat. Mai mult,
chiar dacă se vede nevoit să recunoască o iconomie în privința comuniunii
liturgice, el însuși o aplică mult mai diminuat, adică nu liturgic, ci doar
pentru masa de obște. Pe când Biserica, prin Părinți precum Sf. Vasile cel Mare[19],
a urmărit salvarea creștinilor și apărarea lor de erezii, la Cuviosul Teodor se
observă insistența pe aplicarea strictă a canoanelor, indiferent de consecințele
asupra poporului. Indiscutabil este preferabil duhul general patristic, nu
acesta singular.
Cât privește iconomia și acrivia, ale căror limite
au fost forțate de acest Sfânt Părinte, trebuie să acceptăm că, în mod normal,
este îngăduit pogorământul pentru un timp sau în anumite situații pentru a
salva duhul legii și fără a strica litera. Iar rigoarea excesivă poate sfinți
pe unii, precum Sf. Teodor, dar nu când este negat dreptul altora de a face
derogări corecte, cum a fost cazul Sf. Chiril al Alexandriei.
Jertfa
Sfântului Maxim Mărturisitorul pentru apărarea dreptei credințe
Maturitatea duhovnicească în lupta cu ereziile a
fost demonstrată de numeroși Părinți ai Bisericii, unul reprezentativ fiind și
Sf. Maxim Mărturisitorul. Exemplul său este unul demn de urmat, dar nu în forma
distorsionată în care este prezentat de către unii. De aceea este bine să fie
prezentat corect.
Lupta sa cu erezia monotelită a avut mai multe etape
importante. Ruperea legăturii liturgice cu cele patru Patriarhii a intervenit
abia după Sinodul de la Roma (Lateran) din 649. Până atunci, Sfântul a început
lupta alături de Patriarhul Sofronie al Ierusalimului. Acesta a condamnat
monotelismul printr-o celebră scrisoare de recomandare, Synodika, trimisă tuturor Patriarhilor la alegerea sa în 633[20].
După ce a fost acceptată doar de Roma, Sfântul Sofronie a încercat să condamne
monotelismul într-un Sinod convocat în Cipru, dar nu a reușit acest lucru
acolo. El moare în 639, după ce în anul precedent fusese emis un decret imperial
(Ekthesis) care impunea dogma despre
o singură voință, interzicând orice alte dezbateri teologice. În continuare,
Sf. Maxim a plecat în Africa, unde reușește să stimuleze convocarea a trei
Sinoade ce condamnă Ekthesis-ul în
anul 646[21]. Pe lângă operele
personale antiretice, cea mai puternică lovitură dată ereziei a fost cea de la
Sinodul de la Roma, Lateran, din 649, prezidat de papa Martin I, care condamnă Typos-ul, un alt decret imperial (647).
Sf. Maxim, alături de doi ucenici ai săi, și Sf. papă Martin I sunt persecutați
și trimiși în exil, unde au parte de moarte martirică, nevrând să renunțe la
condamnarea oficială a ereziarhilor și să intre în comuniune cu Patriarhiile
eretice. La condamnarea lor a contribuit și trădarea pe jumătate a papei Vitalian
(657-672), care nu a mai susținut condamnarea pronunțată la Sinodul din
Lateran. Predecesorul său, Eugeniu I, la presiunea poporului, îl înfruntase pe
împărat; dar acum, cu un papă aflat în comuniune cu împăratul bizantin,
apărătorii Ortodoxiei sunt sacrificați în exil, nemaiavând susținere oficială.
La Sinodul VI Ecumenic (681) numele Sf. Maxim nu a
fost menționat. Practic, toată activitatea sa a dus la rezistența împotriva
monotelismului fără o recunoaștere triumfală, deși el a fost piesa cea mai importantă
în mărturisirea credinței la Sinodul de la Roma amintit. Astăzi este recunoscut
ca unul dintre cei mai mari teologi ai Ortodoxiei.
Recapitulând, putem observa că el nu a rupt
comuniunea cu Patriarhul Sofronie pe motiv că ar păstra-o față de alți Patriarhi
monoteliți, ci a conlucrat cu el. Apoi nu s-a dus la Roma, singura Patriarhie
rămasă ortodoxă, ci a stat o perioadă în Africa pentru a orchestra lupta
împotriva ereziei nou apărute și a rupt definitiv comuniunea bisericească abia
după condamnarea sinodală a ereziei și nominală a ereziarhilor. Cu toate că era
un mare teolog și beneficia de un renume considerabil, a urmărit să-și
oficializeze învățătura în Sinoade, nu doar solitar.
Observații
finale legate de situația nepomenirii
Pentru a ne păstra credința ortodoxă este necesar să
depunem eforturi în direcția convocării unui Sinod autentic, care să facă
ordine în dogme și să condamne pe cei ce produc dezbinări prin rătăcirile lor. Rolul
pedagogic al excomunicării a fost expus limpede de Însuși Hristos: „De nu va
asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Mt. 18: 17).
Această mărturie scripturistică reprezintă reperul pentru rezolvarea
problemelor grave, anume prin hotărâri date de către forurile bisericești
competente în acest sens. Astfel au fost sancționate și îndreptate păcatele
de-a lungul timpului, fie cele mici prin duhovnici, fie cele de natură
disciplinară și de doctrină prin episcopi sau sinoade. Înainte de o asemenea
hotărâre, cei ce săvârșesc abateri sunt încă parte din corpul Bisericii și legătura
strict liturgică cu ei nu reprezintă o greșeală.
Însă este condamnabilă atitudinea pasivă și
indiferentă față de trădările semnate în Creta. Simpla pomenire a episcopilor
care au acceptat Sinodul ar putea fi catalogată, dacă nu o părtășie la erezie,
totuși o părtășie la vânzarea făcută de ei. Însă aceasta depinde de cugetul
fiecăruia. Unii nu întrerup pomenirea din frică și indiferență sau din
necunoaștere și ignoranță, iar alții în urma unei chibzuiri nepripite. La
momentul actual credința Bisericii este clătinată, dar nu este încă schimbată.
Ecumenismul, deși semnat în Creta și promovat intens, încă nu este articol de
credință. Aceasta se datorează faptului că o serie de Biserici Locale Autocefale
au condamnat sau respins Sinodul și deciziile lui, dar chiar și Biserica
Ortodoxă Română are o mărturisire încă aproximativ ortodoxă[22]
în textele sale oficiale pe care le-a emis pe această temă și păstrează
comuniunea cu Bisericile neparticipante. Desigur că legiferarea ecumenismului
în textele cretane este un fapt incontestabil și de care ierarhii români nu
doar că nu s-au dezis, ci îl susțin mai departe. Dar ceea ce au semnat ei nu
este unirea cu celelalte confesiuni sau acceptarea lor, ci doar recunoașterea
lor ca membre ale Bisericii, deși abătute de la adevărul dogmatic. Aceasta nu
este decât o erezie ca toate celelalte, nu una care să le includă pe toate.
Singura diferență este că ecumenismul domină prin putere și adepți mult mai
mult ca alte erezii de odinioară. Deci ar trebui să ieșim din anonimat printr-o
atitudine convingătoare pentru a ne putea face auziți.
Așadar, trebuie să devină limpede că nu doar prin
presiuni și ostilitate pot fi convinși ierarhii că au făcut un gest greșit, ci
și prin răbdare și înțelegerea contextului dificil și, mai ales, printr-o
atitudine echilibrată și credibilă, mărturisitoare, nu schismatică. Nu mulți
credincioși înțeleg că se încearcă strecurarea subtilă și definitivă a ereziei
în sânul Ortodoxiei printr-o tactică perfidă, care pune la încercare limitele
răbdării noastre. Totuși noi trebuie să reacționăm pe măsura provocărilor, nu
disproporționat; altfel, ne discredităm singuri și dăm apă la moara bine unsă
a ecumenismului și „toleranței”. O atitudine viscerală și nefondată corect
canonic, exagerată și fără discernământ va duce la disprețul din partea tuturor
și la compromiterea subiectului. Bucuria celor ce orchestrează implementarea
relativismului dogmatic și moral!
Catalogarea
disproporționată și alarmistă a ereziei ca fiind o boală molipsitoare, care te
transformă automat în vrăjmaș al lui Hristos, care te exclude din Biserică fără
vreo altă formalitate, reprezintă o lipsă de echilibru duhovnicesc. Una este a
primi o erezie condamnată deja și aderarea la o Confesiune neortodoxă și alta
este a face unele erori de credință pe un teren nebătătorit complet de Sfinții
Părinți (printr-o condamnare sinodală). A doua, deși este un păcat grav, o hulă
împotriva Duhului Sfânt, poate avea vindecare dacă avem răbdare și iscusință
duhovnicească. Până și Hristos a îngăduit pe farisei și cărturari și a venit la
ei în templu și în casele unora dintre ei și a câștigat măcar pe Gamaliel și pe
Nicodim, dar și pe alții mulți. Oare noi acum să fim mai cruzi și să-i considerăm
ciumați înainte de vreme? Foarte bine și lăudabil este a ne feri de apropierea
de ecumeniștii de astăzi, dar în aceeași măsură este rău a-i cataloga drept
eretici și a fugi de cei ce, deși păstrează un cuget ortodox, nu s-au desprins
cu totul de ei fie pentru a putea beneficia de o slujbă, fie din alte motive
binecuvântate.
Rezumând,
scopul urmărit prin întreruperea pomenirii nu trebuie să fie acela de a induce
un soi de puritanism în interiorul Ortodoxiei, o comuniune „curată”, ci de a fi
proclamată și restabilită credința în limite clare, nu confuze, căci adevărul
ne mântuiește, nu comuniunea pământească. Altfel spus, oprirea pomenirii nu
este un scop în sine, ci un mijloc de apărare și de mărturisire a Ortodoxiei.
În
încheiere, aprecierile Sfântului Ioan Gură de Aur cu privire la eretici ar
trebui să ne încălzească cum se cuvine inimile cu cel mai profund adevăr:
trebuie să ne ferim în egală măsură de patimi și de erezii. „După cum nu se
poate ca cel ce se găsește în rătăcire – însă cu o viață curată – să rămână
pentru totdeauna în rătăcire, tot așa și cel ce trăiește în răutate nu cu
ușurință va putea să privească la înălțimea dogmelor, ci tot cel ce voiește a
cuceri adevărul trebuie a se curăța iute de toate patimile. Cel ce se izbăvește
de patimi iute se va izbăvi și de rătăcire și se va învrednici de adevăr.”[23]
[1] Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile
sau Explicarea Epistolei I cătră corintheni, Omilia VIII, traducere de
Arhim. Theodosie Athanasiu, Atelierele grafice SOCEC&co., București, 1908,
p. 107.
[2] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica,
cartea a IV-a, cap. XIII.
[4] Robert Taft, O istorie a
Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur. Dipticele, vol. IV, traducere de
Cezar Login, Ed. Renașterea, Cluj Napoca, 2008, p. 49-52.
[5] Arhim. Epifanie Teodoropulos, Cele
două extreme. Ecumenismul și stilismul, Traducere din limba greacă de Ieroschim.
Ştefan Nuţescu şi Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2006,
p. 49.
[6] PG 146, 1144B/C apud. Robert Taft, O
istorie a Liturghiei… Dipticele, p. 82.
[7] Robert Taft, O istorie a
Liturghiei… Dipticele, p. 40.
[8] Charles Joseph Hefele, A History of the Councils of the Church: from
the Original Documents, vol. IV, translated from the German by William R. Clark, Wipf & Stork, 2007,
p. 266.
[9] Sf. Theodor Studitul, Epistola
49 în Dreapta credință în scrierile
Sfinților Părinți, vol. 1, traducere din limba greacă veche de Pr. Marcel
Hancheș, Editura Sophia, București, 2006, p. 57.
[10] Arhim. Vasilios Papadakis, Străjerii
Ortodoxiei. Luptele monahilor pentru apărarea Ortodoxiei, traducere de
monahia Magdalena Niculescu, Ed. Egumenița, 2015, p. 267.
[19] Sf. Vasile dorea să atragă pe cât mai mulți credincioși la ortodoxie
dintre arieni prin a nu le cere o mărturisire exactă, ci moderată. Prin
aceasta el nu făcea concesii dogmatice, ci arăta o deschidere față de aceia,
urmând ca ei să învețe treptat și restul detaliilor de credință prin viețuirea
împreună cu ortodocșii (a se vedea Epistola 113).
[20]Sfântul Maxim Mărturisitorul și
tovarășii săi întru martiriu, traducere și prezentare de Diac. Ioan I. Ică
jr., Editura Deisis, Sibiu, 2004, p. 38.
[21]Sfântul Maxim Mărturisitorul și
tovarășii săi…, p. 41, 56-57.
[22] Spre exemplu, deși broșura ce promovează Sinodul din Creta practic
laudă cele petrecute acolo, totuși, este recunoscut în rândurile ei faptul că
eterodocșii (ereticii) sunt ieșiți în afara Bisericii prin abaterile lor
doctrinare condamnate. Evident, nu înseamnă că atitudinea aceasta cameleonică
este bună și poate constitui o dezvinovățire.
[23] Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile
sau Explicarea Epistolei I cătră corintheni, Omilia VIII, p.103
Învățătura
patristică referitoare la întreruperea pomenirii unui episcop sau chiar
Patriarh eretic înainte de a fi condamnat sinodal nu este atât de bogată ca pe
alte subiecte morale sau dogmatice, dar este consistentă. O trecere în revistă
a ei este utilă și necesară, mai ales în contextul în care există astăzi mai
multe interpretări. Gama teoriilor pe această temă trece de la poziția oficială
a ierarhilor, care afirmă că nu este permisă oprirea pomenirii decât pe baza
unei hotărâri sinodale, până la grupurile de nepomenitori care susțin diferite
variante de aplicare a dispozițiilor canonului 15 I-II cu privire la
posibilitatea ruperii comuniunii înainte de întrunirea unui Sinod.
O credință fără
astfel de cuget este zadarnică. Într-adevăr, după cum se poate observa,
credința indiferentă (ce fenomen ciudat!) este nesărată. Totuși, pe lângă acest
aspect, contracararea deraierii ecumeniste validate în Creta pe care a fost
înscrisă Ortodoxia trebuie să țină cont și de o altă componentă, anume să fie
patristică. Pentru că o râvnă martirică
fără ancorare corectă în scrierile Părinților poate ușor deveni nefolositoare,
fără cunoștință (1Tim. 1:13 și Rom. 10: 2).
Referințele la Sfinții
Părinți sunt îmbucurătoare, dar îmi produc întristare când constat modul cum procedează
adeseori unii, distorsionând și chiar contrafăcând la propriu scrierile
patristice. De aceea, prin acest articol, urmăresc să fac o prezentare cât mai
amplă a subiectului întreruperii pomenirii/comuniunii pe baza canoanelor și
învățăturilor bisericești, care pot fi completate, ajustate și discutate mai
departe.
Întreruperea pomenirii este o atitudine corectă și
mărturisitoare
Întâi de toate,
este de remarcat faptul că destui Părinți au apelat la întreruperea pomenirii,
gest care este reglementat în dreptul canonic. Menționez aici câteva exemple
din istoria bisericească:
– Sf. Vasile
cel Mare a întrerupt pomenirea episcopului său, Dianie, atunci când acela a
semnat o mărturisire neortodoxă la un Sinod. Dovada se găsește în Epistola 51 a
Sfântului. În acea vreme au fost și alți monahi care au făcut acest gest față
de tatăl Sf. Grigorie Teologul, prezent și el la același Sinod, dar conflictul s-a
aplanat pentru că cei doi episcopi au semnat acele documente din neștiință și și-au
mărturisit public ortodoxia.
– Ereziarhul
Nestorie a fost înfruntat în același mod de mai mulți mărturisitori din
Constantinopol, unii fiind caterisiți de acesta. Aceștia au fost reabilitați în
treapta lor la Sinodul III Ecumenic prin dispoziția prevăzută în canonul 3 al
acestuia. Un caz concret este Cuviosul Ipatie (†446), despre care se scrie în
cartea Străjerii Ortodoxiei (p. 102)
și în cartea Callinici, De vita S.
Hypathii (p. 67-68). Dar nu doar el a procedat astfel, ci mulți creștini
din cetate, după cum dă mărturie Sf. Chiril al Alexandriei în Epistola 11 a sa:
„popoarele din Constantinopol sunt despărțite (αποσυνακτους), afară de puțini
fără de minte și care-l măgulesc. Iar aproape toate mănăstirile și
arhimandriții lor și mulți din senat nu se adună (la slujbe), fiindu-le frică
să nu fie nedreptățiți în credință”.
– Chiar în
secolul trecut, în anii ’70 trei episcopi greci și majoritatea Mănăstirilor din Sfântul Munte au
întrerupt pomenirea Patriarhului Ecumenic Atenagora. Printre cei care au
sprijinit acest demers s-a aflat și Sfântul Paisie Aghioritul.
Toate aceste
exemple de mai sus sunt situații în care unii clerici au oprit pomenirea unui
episcop înainte de o sentință sinodală. Acesta este un lucru foarte important,
pentru că în jurul acestui aspect gravitează toată problematica. Aici intervin
două particularități: oprirea comuniunii în acest context este lăudabilă, dar
nu este obligatorie. Singurul factor care face ca ruperea comuniunii cu unii
eretici să fie o datorie este condamnarea acelora de un for competent, adică de
episcopul lor sau de către un Sinod.
Cele trei moduri principale de astăzi de întrerupere a
pomenirii
Întâi de toate,
este de menționat că Patriarhia Română, dar și alți ierarhi străini s-au
pronunțat asupra întreruperii pomenirii că nu ar fi permisă de canoane. Lucrul
acesta este afirmat cel mai clar în broșura emisă cu girul Sinodului BOR,
intitulată Întrebări și răspunsuri despre Sfântul și Marele Sinod
din Creta. Din păcate, interpretările
oferite pe marginea canonului 15 sunt trunchiate și neîntemeiate; ca atare, nu
merită atenție deosebită.
Însă există mai
mulți preoți care au întrerupt pomenirea și alți monahi și mireni care-i
sprijină. În general, s-au conturat câteva tendințe sau principii care sunt
urmărite. Unii afirmă că nu mai există Taine în Potirul episcopilor semnatari
în Creta și al celor care-i pomenesc, deci sunt adepții căderii automate din
har. Alții susțin că, deși Hristos este prezent și harul este lucrător, participarea
la slujbele unde sunt pomeniți ierarhii este spre osândă din cauză că
reprezintă o părtășie la erezia episcopului. Mai există o distincție pe care o
operează unii, anume că mărturisirea publică împotriva ecumenismului și a
Sinodului din partea preotului/arhiereului slujitor ar face să nu mai fie spre
osândă Tainele lor. În fine, alții (printre care mă număr) consideră că oprirea
pomenirii este doar o măsură de atenționare, un semnal de alarmă foarte necesar
asupra rătăcirii care se înfiripă, dar că nimic nu s-a schimbat deocamdată în
Biserică. Altfel spus, doar un Sinod se poate pronunța asupra acestui subiect
și este de dorit să se întrunească unul și eforturile depuse de noi tocmai
acest lucru îl urmăresc, pentru a eradica abaterea dogmatică ce destabilizează
Biserica.
Așa se face că există unii care s-au rupt și nu mai participă deloc la slujbele unde este pomenit vreun ierarh ecumenist vădit (adept al Sinodului din Creta), fie pe considerentul că nu ar mai avea Taine și har, fie pentru că s-ar face părtași la erezie. Alții merg doar la slujbele celor care dezaprobă erezia prin nepomenire sau la cei care o resping public, deși au comuniune cu ecumeniștii în cauză (cum ar fi Bisericile Bulgară și Georgiană și episcopii care au exprimat critici pe acest subiect). Ei consideră că părtășia la erezie se face prin pomenire/comuniune, dar poate fi dizolvată printr-o dezicere publică. Varianta care mi se pare corectă și consider că are fundament patristic este că abținerea de la comuniunea cu ereticii necondamnați este o virtute, dar nu este obligatorie, adică nu este spre osândă (comuniunea). Putem merge la slujba oricărui cleric ortodox necondamnat, dar este de preferat să luăm poziție față de cei care susțin învățături ecumeniste (inclusiv față de cei care afirmă că întreruperea pomenirii ar fi în sine o schismă).
Părtășia la erezie
Întâi de toate,
trebuie precizat ce este și ce nu este părtășia la erezie.
Este de
domeniul evidenței că e oprită comuniunea cu un eretic condamnat. În acest
sens, există mai multe canoane care interzic slujirea împreună cu ereticii, cum
ar fi 45, 46, 64 și 68 apostolice, 4 II Ec. și multe altele. Toate acestea se
referă la eretici condamnați pentru că adeseori îi numesc (arieni, montaniști
etc.) și stabilesc cum să fie primiți, prin botezare sau prin mirungere, deci este
vorba de cei din afara Bisericii. Așadar comuniunea cu aceștia reprezintă
părtășie la erezia lor. Conform explicației din Pidalion la canonul 10
apostolic[1],
comuniunea cu cel excomunicat reprezintă o negare a deciziei prin care fusese
condamnat, deci părtășie și adeziune la greșeala aceluia.
Pomenirea
episcopului nu reprezintă părtășie la credința lui personală, ci la cea care cu
care este învestit de Biserica (sau erezia) din care face parte, din care face
el parte. Pomenirea se face pentru a arăta că slujitorul lucrează în numele
unei tradiții (reprezentată de episcopul pomenit), nu de capul lui. Pentru scurta
textul de față, nu reiau argumentele pe care le-am
expus în altă parte mai detaliat, dar și sub o formă mai succintă despre rostul
întreruperii pomenirii.
Baza canonică
În afară de
canoanele care interzic comuniunea cu ereticii condamnați, există două care
permit întreruperea legăturii euharistice cu episcopul. Este vorba de canonul
31apostolic și 15 I-II. Ambele opresc ruperea de ierarh, dar o îngăduie doar în
caz că acesta propovăduiește fățiș o erezie. Dar desprinderea de arhiereu nu o
impune nici unul din ele, ci doar o permite și chiar o lăudă.
Este forțată interpretarea
canonului 15 cum că ar impune oprirea comuniunii cu episcopul aflat în erezie
și, în consecință, că ar fi obligatorie. De aici s-au născut acuze la adresa celor
ce nu au oprit pomenirea că nu respectă canoanele. Totuși adevărul este că,
deși canonul este obligatoriu, întreruperea pomenirii nu este prevăzută în cuprinsul
lui, deci nu este o necesitate.
Dimpotrivă, conform
canonului 2 al Sf. Atanasie cel Mare și 2 al lui Teofil al Alexandriei, episcopii care au intrat
în comuniune cu arienii, dar fără să părăsească Biserica, au fost acceptați în
cler pe mai departe, dar fără să rămână titulari. Cu alte cuvinte, nu au fost
considerați eretici, ci s-a luat în calcul mărturisirea lor. Însă trebuie
menționat că era vorba despre o situație cu totul diferită de cea de astăzi.
Mai ales canonul 2 al lui Teofil oferă informații în plus, anume că acești
arhierei acuzați de comuniune cu arienii erau de două feluri: unii care au
păstrat biserica, iar alții care s-au dus la eretici. Primii erau păstrați în
cler, iar în privința celorlalți trebuia cercetat dacă au făcut aceasta din
ascultare de episcopul superior, lucru care ar fi constituit o dezvinovățire,
sau din propria alegere. În toate aceste situații se vede că a cântărit foarte mult ce gândea fiecare,
nu atât cu cine a fost în comuniune.
Texte patristice
În afară de
reglementările canonice, este relevant cum au procedat Sfinții Părinți care
s-au aflat în situații similare, confruntându-se cu erezii care afectau
credința. Tradiția bisericească oferă câteva situații și cuvinte care se referă
la acest subiect, pe care dorim să le inventariem și să le înțelegem corect.
De la început
este necesară o precizare foarte importantă: circulă foarte multe texte așa-zis
patristice, care sunt, de fapt, măsluite. Există o combatere
destul de bună a acestora făcută de Monahul Teodot, chiar dacă sunt strecurate și
destule imprecizii în text, dar este utilă. Măsluirea textelor a fost o
practică răspândită de-a lungul vremii (Sinodul Ferrara-Florența, disputele
monotelite etc.), dar care nu trebuie propagată. Așadar, atunci când folosim
citate patristice, ar trebui să existe trimiteri exacte (măcar pentru citatele
mai puțin cunoscute) pentru a putea fi verificată autenticitatea lor, dar și
contextul mai larg în care au fost spuse. A urma cugetul Bisericii presupune a
înțelege și respecta întocmai modul în care au gândit Părinții, fără a-i adapta
sau interpreta după propriile noastre concepții.
Dintre toți
Sfinții Părinți, o situație
aparte o constituie Sf. Teodor Studitul, a cărui atitudine nu a fost validată
de Biserică nici în timpul vieții lui, nici ulterior. Drept aceea nu-l putem considera
normativ, în situația în care a fost un caz izolat și putem apela la mulți alți
Părinți care au procedat diferit, chiar și dintre cei contemporani cu el.
Potrivit Sf. Fotie și Sf. Grigorie Palama, în Biserică nu contează ce a spus un
Sfânt și nu au spus cei mai mulți, ci consensul tuturor Părinților. Mai mult,
nu-l cinstim pe Sfântul care a avut o mică inadvertență prin a o considera
normativă, ci trecând-o cu vederea, după cum scrie Sf. Fotie cu privire la
Fericitul Augustin.
Anatema Sinodului ROCOR din 1983
Deși Sinodul
Bisericii Ruse din afara Granițelor a condamnat ecumenismul, sentința aceasta
nu a fost nici măcar gândită ca una definitiv panortodoxă, care să ducă la o
rupere a comuniunii cu ecumeniștii. Scopul urmărit a fost să dea o lovitură tendințelor
ecumeniste și să genereze reacții și împotriviri sănătoase și din partea altor
Episcopi și Biserici Locale. Un episcop participant, Vitalie de Montreal, a declarat: „Prin
proclamarea acestei anateme, ne-am protejat turma de această ispită
apocaliptică și, în același timp, am pus în mod ezitant (reluctantly) în fața
conștiinței tuturor Bisericilor Locale o chestiune serioasă, pe care trebuie să
o rezolve într-un fel sau în altul mai devreme sau mai târziu”. Mai trebuie
precizat că în textul anatemei sunt înfierați cei care au comuniune cu ereticii
condamnați, nu cu ecumeniștii. Expresia „cei care au comuniune conștientă cu
ereticii menționați mai înainte sau care pledează, răspândesc sau apără noua
lor erezie a ecumenismului” se referă la aceleași persoane, adică la ecumeniști.
„Ereticii menționați mai înainte” sunt cei condamnați, protestanții și
catolicii, la care se făcuse referire anterior în textul canonului, nu cei care
susțin teoria ramurilor.
Sf. Atanasie cel Mare (†373)
Într-o Epistolă către
monahi, Sfântul i-a
îndrumat să nu intre în comuniune cu cei ce cugetă cele ale lui Arie, iar pe
cei care au părtășie cu arienii să-i mustre și apoi să se depărteze de ei în
caz că refuză să facă cele cuvenite.
Întâi de toate, trebuie precizat că arienii erau condamnați nu doar de Sinodul I Ecumenic, ci și nominal. Conform Epistolei despre Sinoade[2], Sinodul de la Niceea (I Ecumenic) a fost întrunit pentru a stabili data Paștelui și pentru a condamna pe Arie și pe adepții lui, dintre care cel mai de seamă era Eusebie de Nicomidia. Acesta a recunoscut mărturisirea de credință din 325, dar apoi a făcut tot felul de manevre pentru a-l exila pe Sf. Atanasie și a întruni Sinoade care să reabiliteze credința ariană. În acest scop, au fost introduși în multe părți episcopi cu idei eretice pentru a putea ține Sinoade favorabile arianismului. Totuși, deși au vrut să-și impună erezia în 359, într-un mare Sinod, care a fost împărțit în două orașe, Rimini și Seleucia, acolo erezia ariană a fost condamnată și căpeteniile ei, Ursachie, Valens, Herminie, Auxentie, Gaius și Demofil au fost depuși din treaptă. Au fost caterisiți și alți episcopi înainte și după aceea. Deci arienii au fost scoși în general din Biserică, deși unii au reușit să se strecoare în clerul ortodox.
(Paragraf adăugat ulterior): Din păcate, nu avem o traducere în românește a unei alte opere mai timpurii a Sf. Atanasie, numită Istoria arienilor, din aceeași perioadă cu Epistola aceasta către monahi, în care relatează situația și Sinoadele care au avut loc și raporturile dintre ortodocși și arieni. În orice caz, știm măcar din Pidalion că Sinodul din Sardica (343) a caterisit pe arieni și a repus în scaunele lor pe episcopii ortodocși prigoniți. Aceasta înseamnă că despărțirea dintre drept-slăvitori și arieni era una oficială de la începuturi, cu siguranță la momentul când a fost scrisă lucrarea aceasta de către Sf. Atanasie.
Revenind la
textul Sf. Atanasie, acesta rânduiește: „de cei care socotesc că nu cugetă cele
ale lui Arie, dar au comuniune cu necredincioșii să vă păziți. Și se cuvine mai
ales să fugim de comuniunea cu cei care au o cugetare de la care noi ne
întoarcem”. Așadar impune a nu intra în comuniune cu arienii (condamnați) și
recomandă evitarea celor care au comuniune cu ereticii pentru a-i folosi pe
toți și a-i trage la credința sănătoasă.
Sf. Vasile cel Mare (†379)
Pe lângă faptul
menționat mai sus, că a întrerupt comuniunea cu episcopul său, Dianie, în alte
Scrisori (92 și 242, spre exemplu) dă mărturie că „cei mai sănătoși la cap
dintre mireni” nu mai merg la bisericile acaparate de arieni, ci se adună în
afara zidurilor cetății pentru a-și face slujbele.
De asemenea, el
a depus eforturi importante pentru a fi condamnați și depuși episcopii și
clericii arieni tocmai pentru a nu-i mai învăța pe cei drept credincioși erezia
ariană din interiorul Bisericii. Era ușor să se păzească de arienii „rupți față
de trupul Bisericii”, dar mai greu să facă aceasta față de cei care pătrundeau
în interiorul ei „în piele de oaie” (Epistola 263, II), drept pentru care făcea
totul pentru condamnarea și alungarea acelora. Pe de altă parte, nu recunoștea
pe episcopii care nu aveau hirotonie canonică, ci obținută de la cei dinafară
(Epistola 240).
Sf. Chiril al Alexandriei (†444)
În Scrisoarea a
11-a a sa, printre
altele, dă mărturie că au existat foarte multe persoane în Constantinopol,
clerici și mireni, care au întrerupt comuniunea cu Patriarhul Nestorie până să
fi fost condamnat la Sinodul III Ecumenic. În această perioadă Sf. Chiril a
păstrat comuniunea, deși l-a mustrat prin scrisori și îndemnuri la îndreptare.
În final, a luat hotărârea de a-l condamna sinodal, lucru petrecut cu ajutorul
Papei Celestin și al celorlalți Patriarhi și Episcopi la Efes (Sinodul III
Ecumenic din 431).
Nu doar că a
păstrat comuniunea cu Nestorie până la depunerea lui, ci a făcut o dublă iconomie,
de care dă mărturie Sf. Teodor Studitul (Scrisoarea
49). Pe de o parte, nu a inclus nominal pe Teodor de Mopsuestia și Diodor
din Tars ca eretici la Sinodul III Ecumenic, deși ei erau învățătorii lui
Nestorie. Condamnarea lor a intervenit abia mult mai târziu, la Sinodul V
Ecumenic (551), deoarece mulți țineau încă la ereziile acelora pe motiv că nu
sunt condamnați nominal. Pe de altă parte, până să se ajungă la această
agravare a situației, Sf. Chiril a făcut o altă iconomie și a păstrat
comuniunea cu episcopii din Siria care nu erau monofiziți, dar care încă îi
pomeneau în diptice pe cei doi (pe lista Episcopilor morți, gest care
presupunea că cei doi ar fi fost ortodocși).
Sf. Sofronie al Ierusalimului (†638)
Acest Sfânt a
fost un oponent de seamă al ereziei monofizite, dar și al monotelismului, care
încă nu fusese condamnat sinodal, ci abia mai târziu la Sinodul VI Ecumenic
(681). A ajuns Patriarh al Ierusalimului în 634 și a lucrat pentru întrunirea unui
Sinod în Cipru (635), unde nu s-a reușit condamnarea ereziei monotelite. Deși
această învățătură greșită stăpânea Imperiul bizantin, în special prin
Patriarhul Serghie al Constantinopolului (după cum dă mărturie Sf. Maxim
Mărturisitorul în rechizitoriul care i s-a făcut și care se păstrează), Sf.
Sofronie nu a rupt comuniunea cu monoteliții vădiți, dar i-a mustrat printr-o Epistola Synodica imediat ce a urcat pe
tron, în care se adresează lui Serghie ca unui împreună-slujitor (PG 87c,
3148), deși critică eroarea lui dogmatică. Pentru a înțelege gravitatea
situației, trebuie să ținem cont că disputa monotelită a apărut pentru a
justifica o unire anterioară cu monofiziții (anul 633)[3].
Un fragment
dintr-o scriere a Sfântului a fost invocat de Monahul Sava Lavriotul ca mărturie că
nu trebuie avută comuniune cu clericii eretici. Pentru a dovedi că e vorba de
eretici necondamnați, el aduce ca argument faptul că sunt numiți preoți acei
eretici („precum preoții cuvioși sfințesc, tot astfel cei aflați sub blestem
întinează”). Totuși acel fragment este evident că e preluat dintr-o scriere mai
veche (Constituțiile apostolilor),
iar din contextul oferit acolo reiese clar că e vorba de eretici condamnați. Pe
de altă parte, chiar și expresia „preot aflat sub blestem (ἐναγής)” nu poate duce cu gândul decât la unul caterisit, depus
din treaptă.
Mai e de
menționat faptul că formularea celebrului canon 15 al Sinodului I-II din 861 a
fost inspirată din aceeași operă a Sf. Sofronie, Despre mărturisirea păcatelor.
Sf. Sofronie a
fost ortodox și a luptat pentru dreapta credință, deși a păstrat comuniunea cu
monoteliți învederați precum Patriarhii de Constantinopol și Alexandria (care
ulterior au fost condamnați post-mortem la Sinodul VI Ecumenic).
Sf. Maxim este
arestat și exilat în urma unui proces. În cadrul audierilor, el declară că nu
poate accepta comuniunea cu Patriarhul de Constantinopol pentru că are o
credință greșită. Însă aceste declarații trebuie înțelese în contextul în care era
pusă în discuție tocmai condamnarea pronunțată la Roma și se făceau presiuni ca
Sf. Maxim să se dezică de ea. Practic, el refuză să treacă peste decizia
sinodală pentru că Patriarhul nu renunță la învățătura monotelită.
„Ai anatemizat Typos-ul?
Pe împărat l-ai anatemizat. Răspuns-a robul lui Dumnezeu: – Eu pe împărat nu
l-am anatemizat, ci o hârtie străină de credinţa ortodoxă a Bisericii. – Unde a
fost anatemizat? l-a întrebat. – De către Sinodul de la Roma în biserica
Mântuitorului (San Giovanni în Lateran) şi a Născătoarei de Dumnezeu (Santa
Maria Maggiore).”
„Să se
primească condamnarea acestor lucruri edictată prin dogme şi canoane evlavioase
de Sinodul din Roma (Lateran, 649) şi atunci şi peretele cel din mijlocul
nostru va cădea (Ef. II, 14) şi nu vom mai avea nevoie de îndemnuri.”
„Eu nu voi
intra în comuniune până când lucrurile stau aşa, pentru că aici la Sfânta
Anafora euharistică sunt menţionate persoane care au fost anatemizate (la
Sinodul de la Lateran, n.n.), deoarece mă tem de osânda anatemei.”
„– Nu eşti în comuniune cu scaunul Constantinopolului? – Nu sunt în comuniune cu el, a zis el. Pentru că au exclus cele patru Sinoade prin cele nouă capitole făcute în Alexandria și prin Ekthesisul făcut de Serghie în această cetate și prin Typosul edictat imediat după acesta în a șasea indicție și pentru că au osândit prin Ekthesis cele ce le-au dogmatizat prin cele nouă capitole și pe cele dogmatizate prin Ekthesis le-au anulat prin Typos și s-au anulat/distrus pe ei înșiși de atâtea ori. Așadar cei osândiți de ei înșiși și de romani și caterisiți de Sinodul ținut în a opta indicție, ce fel de slujbă (μυσταγωγίαν) vor săvârși sau ce fel de Duh se va pogorî asupra celor săvârşite de unii ca aceştia?” Erau osândiți de ei înșiși pentru că prin Typos au condamnat practic Ekthesis-ul emis tot de ei, după ce prin Ekthesis desființaseră cele nouă capitole.
Sf. Metodie Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului
(†847)
Acest Sfânt a
urcat pe scaunul Constantinopolului într-o perioadă foarte tulbure. Detalii numeroase
găsim în cartea Sfântul Metodie al
Constantinopolului. Studiu asupra vieții și scrierilor sale de G. Bithos,
în care se fac trimiteri la surse istorice primare.
Deja erezia
iconoclastă era pe sfârșite și epuizată spiritual, dar nu înfrântă definitiv. Însă
el s-a remarcat ca un mărturisitor al icoanelor pe vremea ultimilor împărați
prigonitori Mihail II și Teofil, fiind supus la chinuri pentru credința
ortodoxă, schingiuit, întemnițat și exilat timp de 9 ani. Toate acestea și-au
pus amprenta serios pe sănătatea sa, fiind nevoit ulterior să poarte niște
fâșii de pânză pe față pentru a-și masca rănile. Însă a stârnit interesul
împăratului Teofil prin erudiția și modestia sa și i s-a permis accesul la
palat. Atunci când acesta a murit, împărăteasa Teodora l-a depus pe Patriarhul
eretic Ioan Grămăticul și a fost înscăunat Metodie. Sf. Ioanichie cel Mare a
proorocit că va ajunge Patriarh și a jucat un rol important în alegerea lui,
împreună cu Părinții din Mănăstirile din Olimpul Bitiniei. A fost preferat el
și pentru linia moderată pe care o reprezenta, fiind un ucenic al Patriarhului
Nichifor, ultimul ortodox înainte de a doua perioadă iconoclastă.
Ceea ce ne
interesează pentru subiectul de față este atitudinea sa față de ereticii
iconoclaști și față de monahii studiți, care susțineau o linie mult mai
drastică. Astfel, la Sinodul din 842, când a fost alcătuit și Sinodiconul Ortodoxiei, ereticii au fost
primiți impunându-li-se diferite epitimii. Pentru că la Sinodul VII
iconoclaștii au fost iertați ușor și erezia a reușit să reizbucnească, de data
aceasta Patriarhul a cerut condiții mai drastice pentru reprimire, o pocăință pe
măsură. Astfel, copiii erau primiți după 7 zile în care își cereau iertare, iar
în a 8-a erau primiți prin mirungere; adulții trebuiau să postească de două ori
câte 40 de zile pe lângă cerința impusă copiilor; iar al treilea grup era
format din cei care aleseseră voluntar erezia iconomahă. Aceștia erau de două
feluri: unii erau primiți după rânduiala celor de mai înainte după doi ani de
post și pocăință fierbinte, iar alții abia la ceasul morții erau acceptați la
Împărtășanie.
Față de această
atitudine s-au ridicat împotriviri din partea studiților, ucenici ai Sf. Teodor
Studitul, stareții Navcratie și Antonie. Aceștia au fost excluși de a orice
scaun episcopal, drept pentru care au rupt comuniunea cu Sf. Metodie și a urmat
un conflict puternic între cele două tabere. Apoi disputa s-a concentrat pe
cerința din partea Patriarhului ca ei să recunoască pe Patriarhul Nichifor, să
urmeze linia Sf. Teodor, care se împăcase cu Nichifor și Tarasie, și să
abandoneze scrierile dascălului studit în care se trasa o linie rigoristă. Trebuie
menționat că Sf. Metodie a readus în capitală moaștele atât ale Sf. Nichifor,
cât și ale Sf. Teodor Studitul. Totuși nu a reușit să aplaneze acest conflict,
care a mai durat până pre vremea altui Sfânt, Fotie al Constantinopolului.
Așadar poziția
Sf. Metodie este normativă atât în ce privește oprirea comuniunii pentru alte
motive decât de dogmă, dar și cu privire la atitudinea față de eretici, cum să
fie acceptați în Biserică și câtă rigoare se cere față de ei. El a ales o linie
de mijloc, lucru care nu a fost pe placul unor cercuri mai rigoriste, fapt ce a
dus la prelungirea conflictului puternic dintre moderați și rigoriști (care s-a
întins între anii ~787-861, din
vremea Sf. Teodor Studitul până la Sf. Fotie).
Sf. Fotie, Patriarhul Constantinopolului (†893 sau 897)
În timpul
păstoririi sale a fost formulat canonul 15 (printre altele) la Sinodul I-II din
861. Prin această normă, Sfântul a pus capăt reacțiilor de oprire a pomenirii
pentru motive nedogmatice și a temperat și opoziția rigoristă față de eretici,
care de multe ori mai mult i-a întărâtat. Se formase în epocă opinia că
intransigența ortodoxă a generat o a doua fază a iconoclasmului din cauza
rigorismului pătimaș.
A luptat
împotriva dogmei Filioque, care a fost dezaprobată și exclusă din Crez la
Sinodul din 879-880 din Constantinopol, considerat de mulți a fi al VIII-lea
Ecumenic. Totuși atunci nu au fost
condamnați nominal cei care susțineau această eroare dogmatică, adică episcopii
franci. Atunci s-a făcut o iconomie prin care dreapta credință a fost întărită,
iar ereticii au fost lăsați în pace pentru că erau puternici politic și s-ar fi
putut ajunge la o situație mai grea. Într-un final, ruptura nu a putut fi
evitată și s-a produs în 1054.
Sf. Iosif, Patriarhul Constantinopolului (†1283)
În Apologia pe care o face către împăratul
unionist Mihail VIII Paleologul înainte de Sinodul de la Lyon (1273), Sf. Iosif
al Constantinopolului nu primește comuniunea cu Papa pentru că fusese condamnat
în 1054 printr-o hotărâre panortodoxă. De asemenea, spune că ar fi acceptat
comuniunea dacă nu ar fi existat acea anatemă, după cum și Sf. Chiril al
Alexandriei l-a considerat împreună-slujitor pe Nestorie „înainte de condamnare, dar nicidecum după
caterisirea” de la Sinodul III Ecumenic[4].
Acest citat este mai relevant cu privire la posibilitatea comuniunii cu
ereticii necondamnați decât cel ales de Monahul Sava în referatul său.
Părinții aghioriți din 1273
În aceeași
perioadă cu Sf. Iosif au scris și monahii aghioriți o scrisoare de împotrivire
față de unirea cu papa. Ei refuză să fie pomenit papa pentru că este condamnat,
după cum se vede din textul Scrisorii lor, unde afirmă că de catolici „ne-am
despărțit după dreptate și canonic” și „rămân neschimbați în ereziile lor”[5].
Sf. Grigorie Palama (†1359)
Disputele
teologice din veacul al XIV-lea, cunoscute sub denumirea de polemica sau
controversa isihastă, au avut ca principal protagonist pe Sf. Grigorie Palama.
Deci el a trăit chiar într-o perioadă de criză bisericească. În cartea Viața și învățătura Sfântului Grigorie
Palama, Păr. D. Stăniloae descrie și evoluția discuțiilor și hotărârilor
sinodale din anii 1341, 1347 și 1351, când au fost condamnați Varlaam, Akindin
și Nichifor Gregora și a fost proclamată oficial învățătura Sf. Grigorie a
energiilor necreate. Sinodul ținut din două etape (iunie și august), care a
avut loc în 1341, ar fi trebuit să constituie o rezolvare a ereziilor
vehiculate de Varlaam și Achindin, însă instabilitatea politică a favorizat pe
antipalamiți și a dus la prelungirea acestei polemici. Totuși, pe scurt, în
1347 „Sinodul dezbracă pe Patriarhul Ioan Caleca de orice demnitate sfântă și-l
oprește de la Litrughie și-l depune pentru totdeauna; iar de nu se va căi și nu
se va lepăda de aceste dogme și de cei ce persistă în ele printr-o declarație
scrisă, îl supune și anatemei, tăindu-l de la trupul Bisericii. La fel a făcut
și cu Achindin și cu aderenții lui. Cei ce se căiesc, de sunt în cler, își pot
deține oficiul”[6].
La redactarea finală a hotărârii, au fost depuși unii ierarhi, iar pe alții
Sinodul i-a suspendat pentru o perioadă pentru a se întoarce, altfel vor fi
dați anatemei. În același spirit al diferențierilor după vinovăție a fost și
hotărârea sinodală din 1351. Având în vedere că la aceste Sinoade a participat
și a fost chiar centrul atenției Sf. Grigorie, putem considera că aceasta este
atitudinea lui față de eretici și modul lor de condamnare. Concret, aceștia
sunt mădulare ale Bisericii și pot rămâne în rangul lor ierarhic dacă se
leapădă de erezie, iar ereziarhii (promotorii principali) sunt caterisiți și,
în caz că nu se pocăiesc, sunt și anatematizați. Se poate observa ușor că au
fost condamnați adepții învățăturilor rătăcite, nu cei care au fost în
comuniune cu ei.
În scrierile palamite se găsesc unele expresii foarte dure la adresa
opozanților săi. Conjunctura era una deosebită. Majoritatea credincioșilor erau
de partea Sfântului, exista o decizie sindoală (1341) și totuși Patriarhul
Caleca l-a promovat în treapta de diacon pe Achindin (care era sub anatemă), a
sprijinit învățătura lui și l-a persecutat pe Sf. Grigorie. În aceste
împrejurări a ajuns în cetate Patriarhul Ignatie al Antiohiei, care a fost de
partea ereticilor. În unele scrieri palamite în care sunt combătute scrisorile
acestor doi Patriarhi, există
apelative dure la adresa lor, numindu-i decăzuți și înstrăinați de Biserică,
deși îi recunoaște ca arhipăstori, în același timp. Această atitudine se explică în
termenii canonului 15 I-II, care îi numește pseudo-episcopi pe cei care
propovăduiesc deschis o erezie, marcând prin aceasta dezbinarea din cadrul
Bisericii, care este văduvită de păstori autentici și este condusă de unii
năimiți și străini de adevărata credință, dar care nu sunt încă scoși din
comuniune.
Sf. Ghenadie Scholarul (†1472)
Singurele
scrieri ale sale pe care le am la dispoziție sunt din cartea Străjerii Ortodoxiei. Deși scrie că
„pomenirea papei sau a oricăruia dintre episcopi eu nu o socotesc lucru
neînsemnat, de vreme ce părtășia duhovnicească a celor de un cuget și supunerea
desăvârșită față de păstorii cei adevărați se arată prin pomenire”, adaugă puține
rânduri mai jos: „Să nu-mi fie mie să fac eretică Biserica mea, Sfânta Maică a
ortodocșilor, primind pomenirea papei cât timp mărturisește și crede cele pentru care Biserica noastră nu-l primește.
Precum Părinții noștri, niciodată nu mă voi împărtăși cu papa și cu cei ce au cu el împărtășire” (Străjerii Ortodoxiei, p. 454-455). Este
evident că motivul pentru care nu accepta comuniunea cu papa este tocmai pentru
că exista o condamnare asupra lui și era despărțit de Biserică. Fără să mai
menționăm că, la scurt timp după Sinodul de la Ferrara-Florența, au fost
condamnați prin decizie sinodală de către Patriarhii din Răsărit toți
unioniștii și depus Patriarhul filo-unionist de Constantinopol[7].
Sf. Nicodim Aghioritul (†1809)
Cu toate că
observația Sf. Nicodim cu privire la valabilitatea Tainelor clericilor care nu
sunt încă anatematizați sau caterisiți decurge din canoane, putem să o
catalogăm drept o învățătură sau detaliu pe care l-a explicat acest Sfânt.
Într-o notă la canonul 3 apostolic, el afirmă: „Canoanele poruncesc soborului Episcopilor celor vii să caterisească pe
preoţi, ori să afurisească, ori să anatematisească pe mireni, când calcă
canoanele. Însă, dacă soborul nu va pune în lucrare caterisirea preoţilor, ori
afurisirea, anatematisirea mirenilor, preoţii aceştia şi mirenii nici
caterisiţi nu sunt cu lucrul, nici afurisiţi ori anatematisiţi. Învinovăţiţi
însă sunt, aici spre caterisire, ori afurisire, ori anatematisire, iar acolo
spre dumnezeiasca osândă. […] Drept aceea tare greşesc cei fără minte care zic
cum că în vremurile acestea toţi cei sfinţiţi care în afară de canoane s-au
hirotonit sunt cu lucrarea caterisiţi […] neînţelegând că porunca canoanelor
fără de punerea în lucrare a persoanei a doua, adică a soborului, este
nesăvârşită. Fără mijlocire şi mai înainte de judecată nelucrând de la sine.
Înșişi dumnezeieştii Apostoli arătat se tălmăcesc pe sineşi cu al 46-lea Canon
al lor, fiindcă nu zic că îndată acum cu lucrul se află caterisit oricare
Episcop sau preot care va primi Botezul ereticilor, ci a se caterisi poruncind,
adică a sta de faţă la judecată şi, de se va dovedi că a făcut acesta, atunci
să se dezbrace cu hotărârea voastră de preoţie, aceasta poruncim”[8].
Deci se înțelege că sunt vinovați cei ce slujesc după ce au săvârșit fapte
reprobabile, dar slujba lor este valabilă, cu har.
Deși ar exista o diferență între canoane și horosurile dogmatice ale
Sinoadelor, adică între faptele morale și administrative, sancționate de
canoane și cele ce țin de dogme, prevăzute în definițiile de credință, citirea
hotărârilor sinodale ne va dumiri că nu există vreo deosebire importantă. În primul
rând, dacă cele scrise de Sf. Nicodim se aplică pentru toate canoanele, atunci
există cel puțin două canoane (1 Sin. III Ec. și 1trulan) care se referă la
chestiuni dogmatice. În al doilea rând, horosurile dogmatice prevăd același lucru, adică „să
fie caterisiți, îndepărtați sau anatematizați” cei ce nu țin credința ortodoxă
stabilită, nu că ar fi deja excomunicați.
Sf. Paisie Aghioritul (†1994)
Atunci când
multe Mănăstiri atonite au decis oprirea pomenirii Patriarhului Atenagora în
secolul trecut, alături de trei Episcopi din Grecia, printre cei care au
sprijinit această acțiune a fost și Cuviosul Paisie, care era îndrumător al
Mănăstirii Stavronichita la acea vreme. Deși a criticat pe zeloții
vechi-calendariști, la scurt timp a trecut și el însuși la întreruperea
pomenirii, dar nu în același mod dezbinător care s-a păstrat în Mănăstirea
athonită Esfigmenu, după cum aflăm în cartea Epistole și alte texte (nota 9, p. 23-24).
După cum dau mărturie unii
Părinți aghioriți care cunosc cum au procedat Părinții din anii ’70 care au
întrerupt pomenirea, aceia au păstrat comuniunea cu cei care nu adoptaseră
atitudinea lor: „Atunci când părinţii atoniți au oprit pomenirea celui
de-tristă-amintire patriarh Atenagora, nu au pomenit alt episcop în loc şi
aveau comuniune cu cei care pomeneau, cu condiţia ca atunci când vin în
mănăstire să nu pomenească, iar toţi mirenii erau primiţi la Sfântul Potir.”
Sf. Iustin Popovici
A luptat
deschis împotriva ecumenismului și a scris cel puțin o carte pe această temă, Biserica Ortodoxă și Ecumenismul. A
criticat încercările de întrunire a unui Sinod Panortodox tocmai pentru că
întrevedea consecințele dezastruoase pe care Patriarhia Ecumenică dorea să le
introducă prin intermediul lui. Totuși, deși unii afirmă că el ar fi întrerupt
pomenirea și comuniunea cu Biserica Sârbă din care făcea parte, pe motiv de
erezie ecumenistă, totuși mărturii
credibile susțin că nu a făcut acest lucru. Episcopul Atanasie Ieftici adeverește
acest fapt, iar o altă sursă susține că pentru el criteriul definitoriu era
condamnarea sau nu a celor care susțin erezii: „În timp ce denunța deschis
învățătura Patriarhului Atenagora ca eretică, [Sf. Iustin] simțea că, de vreme ce cel din urmă nu fusese condamnat
de Biserică, prin urmare a rămas o parte a ei. De aceea, când a aflat de
moartea Patriarhului, a slujit o panihidă pentru sufletul său”.
Gheron Iosif Isihastul (†1959)
Deși Gheron
Iosif nu s-a confruntat direct cu vreo erezie, ci doar cu schisma calendaristă,
avem o descoperire foarte importantă, rămasă de la el după multă rugăciune și
frământări și în urma unei vedenii dumnezeiești: „Vezi, copilul meu, că nu păcătuiești atunci când îl pomenești pe Patriarh,
orice ar spune sau ar face, până ce nu este caterisit și se împărtășește din
același Potir?”[9].
Aceste cuvinte nu au o valoare dogmatică pentru că nu sunt spuse cu referire la
o erezie, dar au greutatea lor duhovnicească. Limita descoperită lui de
Dumnezeu nu a fost faptul că nu era la mijloc o greșeală de dogmă, ci
condamnarea și caterisirea, lucru care ar trebui să cântărească mult și cu
privire la tema pusă aici în discuție.
Schisma
serghianistă
Deși au încercat unii să invoce ca model de nelucrare a harului sau vătămare duhovnicească ruptura Bisericii Ruse din afara Granițelor, formată după instalarea comunismului la Moscova, această tentativă este nefondată. Amintim că au existat diferite opinii cu privire la efectul slujbelor oficiate în episcopiile și bisericile supuse sovieticilor, exprimate de mai mulți Mitropoliți, dar oficial nu a fost emisă o sentință categorică. Însă cred că precumpănește exemplul Sf. Luca al Crimeei, care s-a sfințit chiar în această structură apostată ca episcop deplin al ei. Mai mult, Sf. Ioan Maximovici visa la o reunire cu Biserica mamă în viitor și nu rupea comuniunea cu ea, deși era conștient și de căderile cumplite provocate de colaborarea cu autoritățile atee. Peste toate acestea, la mijloc nu a existat o abatere dogmatică.
Concluzii
finale
Atitudinea care poate fi adoptată față de ereziile necondamnate, cum este
ecumenismul, care se desprinde din scrierile patristice menționate, cuprinde
mai multe caracteristici:
– întreruperea pomenirii episcopului care promovează o erezie este
permisă de canoane și au existat cazuri de acest fel în istoria bisericească
(Sf. Paisie Aghioritul și credincioșii dinainte de Sinodul III Ecumenic față de
Nestorie), validate de Sfinții Părinți;
– nu există o obligativitate canonică de a rupe comuniunea cu ereticii
necondamnați și există cazuri de Sfinți care au păstrat comuniunea cu unii ca
aceștia, deși au combătut rătăcirile lor (Sf. Sofronie al Ierusalimului);
– ceea ce se impune fiecărui credincios și cleric este a nu se face
părtaș la vreo învățătură eretică și chiar să o combată după propriile puteri;
– toate eforturile trebuie direcționate spre convocarea unui Sinod care
să condamne orice erezie nou apărută și să caterisească pe promotorii ei nepocăiți.
Sfinții și credincioșii de rând nu au rămas indiferenți față de învățăturile
greșite ivite în Biserică, ci s-au silit să le elimine prin măsuri corecte,
suferind orice greutate pentru mărturisirea credinței. În același timp, nu au
mers pe o linie rigoristă, impunând propria lor gândire, ci s-au silit să fie
cât mai convingători și fideli tradiției ortodoxe (Sf. Maxim Mărturisitorul).
– există și situații de cădere automată din Biserică prin alipirea de o
structură condamnată, cum a fost cazul unirii de la Ferrara-Florența. Atunci
ierarhii unioniști au căzut automat sub condamnarea care era pronunțată asupra
catolicilor prin unirea deplină cu ei. Se poate constata o diferență între
intrarea în comuniune cu o persoană sau cu o structură bisericească
excomunicată. În prima situație clericul sau mireanul care stabilește un raport
de comuniune cu o persoană este pasibil și el de excomunicare și de osânda lui Dumnezeu,
iar în al doilea caz deja este vorba de ieșire automată din Biserică prin
plasarea (prin unire sau trecere) în rândurile respectivei structuri
anatematizate. Așadar există diferență între primirea în comuniune a persoanele
schismatice din Ucraina de astăzi de către greci și unirea cu catolicii de la
Lyon (1274) sau Ferrara-Florența (1439). În primul caz, cei care-i recunosc pe
episcopii anatematizați ucraineni sunt vinovați înaintea Bisericii și a lui Dumnezeu,
iar în al doilea se autoexclud și ajung automat sub anatema.
Pe lângă toate acestea, se înțelege că trebuie surprins cugetul Sfinților
Părinți nu ca pe o rețetă precisă, pentru că este rodul unei chibzuințe
profunde și izvorâte din dragoste pentru Biserică și pentru Dumnezeu. Acest duh
trebuie să urmărim să-l dobândim fiecare dintre noi, fără a scoate din context
diferite expresii ale lor, ci urmărind a prinde noima lor sfântă într-un tablou
general caracterizat de frica de Domnul și de evlavie sfântă față de problemele
bisericești. Iar toate prevederile canonice nu trebuie concepute ca niște norme
administrative și abstracte, ci ca exprimări la nivel legal al duhului Bisericii,
pe care ni-l împropriem prin respectarea hotărârilor bisericești sfinte.
Ca o ultimă remarcă, atât întreruperea pomenirii, cât și păstrarea
comuniunii în situație de criză declanșată de o erezie (cum este ecumenismul)
trebuie să urmărească unitatea Bisericii în adevărul revelat și în dragostea
duhovnicească ce poartă și îndreaptă neputințele omenești. Adică toate trebuie
făcute spre zidire, nu spre dărâmare (cf. 2Cor. 10:8).
[1] „Această împreună împărtăşire de rugăciune pe care o face cu cel
afurisit (osebit, sau despărţit) cunoscându-l şi ştiindu-l acest fel, priveşte
spre necinstea şi defăimarea celui ce l-a despărţit şi îl cleveteşte pe el, ca
şi cum cu nedreptate l-a despărţit (afurisit)”.
[2] PSB, vol. 16, p. 108-167. Sunt relevante
capitolele I-XXI.
[3]Sfântul
Maxim Mărturisitorul și tovarășii săi întru martiriu, Editura Deisis,
Sibiu, 2004, p. 38.
[4]Dossier
grec de l’union de Lyon (1273-1277), p. 267.
[5] Arhim.
Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei, p. 347.
Având în vedere că Mitropolitul Serafim de
Pireu este unul dintre ierarhii care a fost în fruntea mărturisirii ortodoxiei
în ultima vreme, gestul său de a consluji cu Arhiepiscopul Ieronim merită mai
multă atenție. El marchează un punct de cotitură, trecerea de la curaj la
paradă. Comunicatul recent al Mitropoliei de Pireu tocmai asta arată, o concesie față de apostazia tot mai
generalizată. De aceea mă simt dator cu o reanalizare și o prezentare din nou a
situației, dar și cu formularea unor considerații pe marginea acțiunii de
întrerupere a comuniunii înainte de o hotărâre sinodală. Aceasta mai ales pentru
că acel Comunicat a fost determinat de anumite presiuni în această direcție.
Desigur că toate aceste analize sunt cam reci, dar inevitabile într-o măsură
pentru a ne poziționa cât mai curat duhovnicește.
Cea mai derutantă afirmație din Pireu este că
acțiunile Fanarului sunt existente. Deși din prismă juridică ar avea susținere
această apreciere și tind să înțeleg modul în care o spune Mitropolitul, totuși
ea suscită mai multe explicații. El nu vorbește de acțiunile nule, dar
existente ale Arhiepiscopului Ieronim de recunoaștere a „autocefalilor”, ci ale
Patriarhiei Ecumenice. Cu alte cuvinte, le recunoaște efectele și pe baza lor
justifică pomenirea lui Epifanie de către Ieronim. Pe când ar fi fost mai
cinstit să declare existentă, dar nulă recunoașterea schismaticilor de către
Întâistătătorul Atenei. Dar am dat credit bunei lui intenții și am luat această
formulare a sa ca referindu-se, de fapt, la Arhiepiscopul Ieronim tocmai pentru
că restul textului neagă competența Patriarhului Bartolomeu de a interveni în
teritorii străine, adică primatul de tip papal. Pe de altă parte, dincolo de
nuanțele juridice, mi s-ar părea mai corect spus că sunt existente
infracțiunile Patriarhiei în Ucraina, nu acțiunile ei. Dar… nu litera contează,
ci duhul.
Însă partea în care are mare dreptate, dar în
care strecoară și ceva confuzie este cea despre prevederile canonului 15 I-II
cu privire la întreruperea comuniunii înainte de o condamnare sinodală. Mai
mult, cred că mărul discordiei cu „unii frați iubiți neliniștiți” se învârte
tocmai în jurul acestui subiect. De altfel, în mediul grecesc a existat în
ultimul timp o fricțiune vădită, dar care sper că se va clarifica în bine. Se
impune sau nu oprirea comuniunii cu Arhiepiscopul Ieronim și la ce nivel este această
obligație: canonic sau moral?
Mai întâi trebuie remarcat că observațiile
Mitropolitului Serafim sunt corecte, anume că nu este suficientă „râvna
sfântă”, ci sunt necesare și cunoștințe canonice, adică o fundamentare
patristică temeinică a acțiunilor în acest sens. „Nu poate fiecare credincios,
chiar și Episcop, mișcat de buna-credință covârșitoare sau de râvnă sfântă să
se ungă singur drept Sinod Ecumenic și să se apuce de proceduri succinte pe
subiecte administrative și canonice ale Bisericii și să treacă la «caterisiri
și anatematizări» ale membrilor trupului Bisericii, pentru că aceasta
constituie apoteoza duhului anormal și protestant rău-credincios!!!”
IPS Serafim punctează foarte bine faptul că,
după eroarea acordării autocefaliei, „nu se contaminează nimeni de conslujirea
cu aceia care recunosc în mod evident greșit acțiunile” Constantinopolului și
„contaminarea din conslujire intervine numai prin părtășia personală cu
persoanele laice restabilite”. Altfel spus, oricine are comuniune cu
„autocefalii” ucraineni, prin pomenire sau conslujire, își primejduiește
mântuirea, dar fără ca aceasta să-l scoată automat din Biserică. Adică cine
face aceasta nu devine automat eretic sau schismatic prin conslujire și
comuniunea cu el nu este interzisă canonic, deci nu este valabilă teoria
vaselor comunicante, a transmiterii condamnării prin comuniune în cadrul
Bisericii. Prin urmare, conslujirea cu Arhiepiscopul Ieronim nu constituie
contaminare și părtășie la acțiunile lui schismatice.
Totuși este greșită justificarea Mitropolitului
că „nu se pune problema aplicării imediate a canonului 15 al Sinodului I-II” pentru
faptul că la mijloc ar fi doar o problemă administrativă, nu și de erezie.
Adică nu ar putea invoca o erezie ca motiv pentru întreruperea comuniunii cu
Arhiepiscopul, după cum prevede acest canon. Același lucru l-a afirmat și în urma Sinodului Ierarhiei, când au fost recunoscuți „autocefalii” ucraineni: „Nu
voi trece individual la orice acțiune de rupere a unității trupului Ierarhiei
Bisericii Greciei, după cum aș fi procedat imediat pentru un subiect de
comuniune ecumenistă, aplicând canonul 15 al Sinodului I-II”. Această
accepțiune ignoră faptul că „autocefalia” a fost instituită printr-un Tomos care cuprinde idei eretice, prin care se atribuie un primat de putere, nu onorific
Patriarhiei Ecumenice. Aceste concepții sunt greșeli ecleziologice, deci de
dogmă și, prin urmare, au caracter eretic. Deci nu e vorba doar de probleme
administrative, ci și de dogmă la mijloc.
Pe de altă parte, expresia „aplicare imediată” a canonului 15 trimite cu
gândul la necesitatea opririi comuniunii, care totuși nu este înscrisă în
textul lui, ci doar dreptul de a proceda astfel. Însă expresiile Mitropolitului
sunt de așa natură, încât este posibil să fie interpretate și ca referindu-se
la o îndatorire morală, nu la o obligație canonică.
Rezumând toate, rezultă că Mitropolitul
Serafim are un conflict intern cu unii mânați de râvnă sfântă, dar el nu
dorește să facă pasul întreruperii comuniunii. Justifică aceasta și aduce
argument că nu este o problemă de credință, deși este. Nu se înțelege de ce nu
s-a pus problema aceasta încă de la Sinodul din Creta. Dar, până la urmă,
canonic așa este, nu stă asupra lui obligativitatea întreruperii comuniunii
deocamdată, ci doar o datorie morală.
Am fi așteptat să aibă un curaj mai mare de
mărturisire, mai ales având în vedere că a combătut destul de virulent schisma
ucraineană, dând afară de la emisiunile de radio din eparhia sa pe Mitropolitul
Ieremia de Gortina pentru declarațiile lui „pro-ucrainene” și trimițând o
scrisoare oficială prin care cere întrunirea unui Sinod Ecumenic. Dar este
posibil să aibă tactul său, nu poate fi acuzat de trădare a credinței în acest
moment, ci ar fi mai indicat să fie sprijinit și înțeles mai bine în demersul
său. Însă nici justificările pe care le aduce nu sunt chiar convingătoare și
concludente, drept pentru care se strecoară o îndoială asupra sincerității
sale. Nu cred că avem suficiente indicii să ne facem o părere clară asupra
situației unuia dintre puținii episcopi care sunt activi în apărarea
Ortodoxiei.
În orice caz, aș fi așteptat să justifice
concesiile pe care le face cel puțin prin tactul de a aștepta momentul și
contextul potrivit, care încă nu a sosit. Pentru un episcop nu este la fel de
ușor ca pentru un preot oarecare.
Dar, din exterior, un conflict deschis între
Mitropolit și preoții din jurul „Κατάνυξη” nu cred că ar fi de bun augur acum. Însă sper că va
exista suficientă chibzuință să nu intervină acțiuni hazardate. Deocamdată
Comunicatul său a fost caracterizat drept „inacceptabil, diplomatic și antipatristic”, precum și reacția față de conslujirea cu
Arhiepiscopul. Este justificat să intervină
o rupere a relațiilor de colaborare pentru atitudinea sa ezitantă și descurajantă,
însă nu există motive să fie categorisit drept schismatic sau eretic și, deci,
să fie întreruptă comuniunea cu el. Ne-am dori un episcop mai neînfricat, dar
măcar să nu ne pierdem luciditatea și stăpânirea de sine.
Însă nu trebuie trecut cu vederea aspectul
cel mai important, mărturisirea credinței, față de care oricine este dator, în
special episcopii. Mitropolitul Serafim nu era dator după canoane să refuze
comuniunea cu Arhiepiscopul Ieronim, dar putea să facă lucrul acesta ca un gest
de verticalitate. Având în vedere că recunoașterea „autocefalilor” ucraineni
presupune o ecleziologie eretică, avea acest drept conferit de canonul 15. Dar,
probabil știind acest fapt foarte bine, IPS Serafim a catalogat întreaga
problematică drept una administrativă pentru a se eschiva chiar și de la îndatorirea
sa morală, duhovnicească, lucru care nu este onest. Însă nu e corect să-și
protejeze cinstea cu artificii care nu fac cinste.
Mai trebuie spus că putea refuza conslujirea cu Arhiepiscopul chiar și fără să fie la mijloc o erezie. Cu toate că nu avea acest drept canonic, putea foarte bine să facă un gest de mărturisire și să refuze să conslujească pentru a nu da prilej de sminteală, de îndoială. Nu poate nimeni să-l oblige. Desigur că nu ar fi fost ușor să alunge tocmai pe Arhiepiscop și pe președintele Greciei, care a fost prezent la slujba de Bobotează, dar conștiința mărturisitoare asta ar fi dictat oricărui ierarh cu cuget ortodox neabătut. Nu doar prin acțiuni canonice se apără credința, ci mai ales prin gesturi de curaj și demnitate în fața celor nelegiuiți, fie că sunt ei episcopi sau alte fețe oficiale. Dar nici măcar o încercare de evitare a acestei conslujiri nu am văzut, cum a făcut cel puțin Mitropolitul Atanasie de Limassol când a fost nevoit să slujească împreună cu Patriarhul Alexandriei.
Toată această ezitare vine în contextul în care a făcut, în ultima vreme, câteva gesturi treptate prin care bate în retragere. E vorba de acceptarea ca predicator angajat al Mitropoliei a unui Episcop al Patriarhiei Ecumenice devotat cauzei fanariote, care fusese cândva alungat din Pireu după un conflict, alungarea Părintelui Anghelos din Mitropolie fără un motiv temeinic și mai ales argumentarea neconcludentă a conslujirii de acum cu Arhiepiscopul, care l-a pomenit în diptice pe schismaticul Epifanie.
Și trebuie să punctăm un lucru foarte important pe acest fundal. Întreruperea pomenirii este o acțiune de mărturisire, dictată de conștiința noastră lovită de trădările ierarhilor. Noi căutăm să păstrăm comuniunea cu cei care nu sunt eretici tocmai pentru a rămâne în duhul autentic de mărturisire și a nu aluneca într-unul schismatic, de delațiune și vânare a greșelilor aproapelui. Toate discuțiile canonice și pe marginea textelor patristice cu privire la regulile întreruperii pomenirii vizează doar a păstra o măsură curată și în duhul Ortodoxiei. Însă râvna pentru apărarea Bisericii nu trebuie să fie limitată de canoane, ci tocmai încurajată de ele. Este de datoria oricui (este capabil) să vorbească, să spună adevărul și să mustre eventual abaterile smintitoare care se petrec în Biserică. Datoria aceasta morală nu este doar ceva de la care ne putem eschiva, ci o sarcină pe care oricine este dator să o poarte. Vinovăția morală nu ne scoate din Biserică, dar ne afectează mântuirea, ceea ce nu este deloc puțin lucru.
Cum putem privi Biserica noastră care devine tot mai înțesată de episcopi, preoți și credincioși care se îndepărtează tot mai mult de Hristos? Cum putem avea încredere în aceștia, care se fac vinovați public și fățiș de trădarea constantă și tot mai insistentă a credinței? Cei mai mulți reacționează cu liniște, ca și cum nu ar fi afectați, dar ar trebui conștientizat că aceasta nu este deloc o atitudine plăcută și mântuitoare, ci mai degrabă pierzătoare de suflet.
Postare actualizată pe 11 ianuarie 2020. În urma unor comentarii, s-a dovedit că situația este mai puțin dezamăgitoare deocamdată decât s-a crezut inițial.
În urma conslujirii cu Arhiepiscopul Atenei la Pireu de Bobotează, Mitropolitul Serafim emite un comunicat oficial prin biroul său de presă prin care încearcă să se explice în fața celor îngrijorați de acest eveniment. Din păcate, nu se ridică la înălțimea așteptărilor, ci chiar ajunge să justifice într-o măsură existența autocefaliei mincinoase a schismaticilor ucrainenilor.
Βήμα Ορθοδοξίας: Mitropolia de Pireu răspunde la
chestiunea ucraineană și a ecumenismului
Mitropolia de
Pireu a emis un comunicat cu referire la pomenirea Mitropolitului Epifanie al
Bisericii din Ucraina în timpul conslujirii în ziua de Bobotează la Pireu.
Comunicatul:
«Preocuparea cu chestiuni de etos canonic și rânduială presupun o
cunoaștere substanțială a Dreptului canonic și nu ajunge râvna pentru
asigurarea și păstrarea credinței noastre neprihănite pentru că sunt subiecte
de cunoaștere adâncă și sigur trebuie să fie la mijloc luminarea Preasfântului
Duh, curăția sufletului și a trupului și nevinovăție, dar și știință despre
subiect și îndeosebi cunoașterea clară și deplină a teologiei și a Dreptului
antic, a cărui prevederi sunt indispensabile pentru înțelegerea și suplinirea
Dreptului Canonic, care nu este drept penal special și, prin urmare, în multe
cazuri este nevoie să se facă o interpretare extinsă sau reducționistă pe baza
principiilor științei juridice antice, care are valoare în toate sistemele
juridice statelor de drept.
Precizările acestea sunt indispensabile pentru că unii frați iubiți
neliniștiți pentru mersul lucrurilor noastre bisericești și care se
îngrijorează pentru asigurarea credinței noastre de tradiție apostolică s-au
agasat de faptul pomenirii de către Preafericitul Arhiepiscop Ieronim al Atenei
și a toată Grecia la dumnezeiasca Liturghie de praznicul Teofaniei în Catedrala
Mitropoliei din Pireu a așa-numitului «Mitropolit Epifanie al Kievului», fapt
care survine de acum la fiecare prezență liturgică a Preafericitului după
ședința Ierarhiei din 12/10/2019.
Fără o înarmare proporțională canonico-legală, ci numai cu trambulina
râvnei sfinte și a întristării pentru aceste amănunte, dispoziția noastră bună
nu este suficientă pentru înțelegerea canonico-legală a chestiunii ucrainene încâlcite
pentru că altfel ne abordăm simplificator subiectul și din cele două aspecte a
celor care acuză și a celor care susțin.
Mitropolitul Serafim, ca unul care are o experiență și cunoaștere
specială a chestiunilor canonico-legale pentru că a deservit 25 de ani ca
secretar al Tribunalelor Sinodale Bisericești pentru monahi, diaconi, preoți și
mitropoliți și ca anchetator al Sfântului Sinod și ca Prim-Secretar al lui,
Α. A reclamat public așa-zisul Sinod din Creta pentru că a forțat cea
mai evidentă obligație a lui din dumnezeieștile și sfintele canoane de a
repudia la nivel mondial ereziile și cacodoxiile (credințele rele) care
subzistă în timp și spațiu și să delimiteze
credința mântuitoare de ele, actualizând dezavuarea de către Sfintele Sinoade
Ecumenice (al 8-lea) a panereziei papismului, (al 3-lea și al 7-lea) a
protestantismului și (al 4-lea, al 5-lea și al 6-lea) a monofizitismului și nu
a fost de acord, din acest motiv, și cu textele pe care le-a emis și cu
procedura pe care a urmat-o, retrăgându-se ca un protest de la participarea lui
la el.
Β. Condamnă cu asprime panerezia ecumenismului inter-creștin și
inter-religios prin multe intervenții la înainte-stătătorii ereziilor, care omogenizează
adevărul cu minciuna și le face superficiale în ultimii 100 de ani, și cere
construirea unui coaliții a popoarelor ortodoxe pentru reevanghelizarea lumii,
propunând o coaliție a Greciei, Ciprului, Serbiei, Bulgariei, României și
Rusiei prin platforme informative mondiale împotriva islamului gnostic/cuminte,
religiilor orientale și sectelor, ateismului, nihilismului, ocultismului și
neopăgânismului.
C. Din anul 2018 a demonstrat veritabila discordie a chestiunii ucrainene
și a explicat corect sfintele canoane 9 și 17 ale Sinodului IV Ecumenic,
canoanele 36 și 134 ale Sinodului din Cartagina validate sinodal de către al
doilea canon al Sfântului Sinod cinci-șase Ecumenic, care soluționează deplin
chestiunea și a făcut o depoziție public și de netăgăduit cu absolut respect și
dragoste față de Patriarhia Ecumenică cum că a răstălmăcit canoanele de mai sus
ale Sinodului IV Ecumenic și nu a luat în vedre canoanele Sinodului din
Cartagina, a forțat principiul identității pedepselor, care constituie element unificator
al Bisericilor Ortodoxe autocefale.
Fie spus în paranteză că revocarea Hotărârii din 1686 a Patriarhului
Dionisie IV pe motivele pe care le-a invocat Sfântul Sinod se opune canonului
17 al Sinodului IV Ecumenic, care consfințește principiul prescrierii pentru
subiecte cu caracter administrativ și, prin urmare, este ireal ca după 350 de
ani să nu fie prescris, ținând dreptul aferent al Sfântului Sinod, pentru că
înțelesul prescrierii cuprinde prin aplicare extinsă și chestiunea zisă.
Aceste poziții le-a depus și în scris în memoriul către
Sinodul Ierarhiei Bisericii Greciei și le-a făcut public amplu și a
depus împreună cu Preasfințiții Mitropoliți de Driinupolis, Kithire și Etolia în
chip de apel împotriva deciziei Ierarhiei Bisericii Greciei despre
recunoașterea acțiunilor nevalide și anticanonice ale Sfântului Sinod al venerabilei
Patriarhii Ecumenice către Sanctitățile lor și Preafericiții Întâistătători o
cerere de convocare imediată a Sinodului Panortodox (Ecumenic) cu participarea
tuturor Mitropoliților și Episcopilor care păstoresc eparhii bisericești.
D. Preasfințitul Mitropolit de Pireu recunoaște ca singur Mitropolit
de Kiev canonic pe Preasfințitul Mitropolit Onufrie și pe Sfântul Sinod din
jurul lui și consideră faptele acceptării recursurilor în apel ale monahului
caterisit și anatematizat Filaret și ale preotului caterisit Nicolae-Macarie
Maletici drept nevalide canonic pentru că Sfântul Sinod le-a luat în
considerare și le-a judecat fără jurisdicție și competență canonică și, prin
urmare, sunt evident nevalide acțiunile ulterioare de recunoaștere a
hirotoniilor pe care cei ziși le-au săvârșit în stare de caterisire și cu
siguranță este nevalidă convocarea așa-zisului «Sinod al unificării» compus din
persoane laice aflate în schismă și parasinagogă pentru că Denisenko a
întemeiat o schismă ca și episcop caterisit, iar Maletici o parasinagogă
(adunare separată) ca preot și evident este nevalidă acordarea autocefaliei
laicilor în cauză.
Potrivit Dreptului nostru canonic, acțiunile de mai sus sunt nevalide
pentru că au fost luate fără competență, dar nu sunt inexistente pentru că
Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice este negreșit depozitar al harului
dumnezeiesc, are dreptul canonic acordat de Domnul de «a lega și dezlega» în
condițiile dumnezeieștilor și sfintelor canoane și deciziile eventual
necanonice ale lui în speță nu sunt anulate de voința bună a fiecărui
credincios care se împotrivește și este neliniștit, ci de un organ canonic
desemnat de dumnezeieștile și sfintele canoane, adică de Sinodul Panortodox
(Ecumenic) convocat.
Acest lucru l-a exprimat cu succes, dar fără plenitudine legală, vorbind
despre «o restabilire deficitară» a celor de mai sus și a recunoașterii
hirotoniilor lor Preafericitul Arhiepiscop Anastasie al Albaniei.
Preasfințitul Mitropolit de Pireu a demonstrat public că această chestiune, cu toată implicarea geopolitică și geostrategică pentru care desigur sunt responsabili și frații noștri ruși, «care au cedat» euroatlanticilor necesitatea susținerii Patriarhiei Ecumenice, Tronul prim după sfintele canoane ale Bisericii celor ortodocși, în Turcia fascistă islamistă, este o chestiune de alcătuire administrativă pentru că nu se referă la o dogmă de credință, ci la administrarea Bisericii și poate să se furișeze, precum s-a menționat și în cererea convocării unui Sinod Panortodox, ecleziologia greșită despre existența chipurile a unui protos mondial în afara Sinodului Ecumenic, dar chestiunea aceasta nu se judecă pe baza percepției, ci pe baza firii administrative a subiectului.
Conslujirile ilicite cu papistașii și cu uniții ale laicilor noii structuri din Ucraina sunt acțiuni blamabile care demonstrează greșeala Sfântului Sinod de a se fi încredințat unor oameni atât de neîncercați, nepregătiți și neînțelegători marea comoară a autocefaliei.
Prin urmare, nu se pune problema aplicării imediate a canonului 15 al Sinodului I-II și nu se contaminează nimeni de conslujirea cu aceia care recunosc în mod evident greșit acțiunile nevalide după sfintele canoane ale Sfântului Sinod, care totuși nu sunt inexistente și reclamă reprobarea și invalidarea lor de către organismul canonic competent, care este Sinodul Panortodox Ecumenic, după cum s-a menționat.
Contaminarea din conslujire intervine numai prin părtășia personală cu persoanele laice restabilite pentru că sfântul canon 10 al sfinților apostoli, care are validare ecumenică, fiind recunoscut de Sinodul Ecumenic cinci-șase, cere canonic reprobarea celui excomunicat, pe care nu poate să o pronunțe decât numai organul bisericesc competent.
Biserica cea una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească nu este
un ghiveci de «salvatori» desemnați și unși de la sine, ci trup ce care cap pe
Mântuitorul Hristos și mădulare pe cei botezați ortodox în numele Sfintei
Treimi și, potrivit acestora, Biserica mântuiește și nu este mântuită/salvată
prin poruncile Preasfântului și desăvârșitorului Duh prin Sfintele Sinoade
Ecumenice și prin rânduiala canonică prevăzută.
Prin urmare, nu poate fiecare credincios, chiar și Episcop, mișcat de
buna-credință covârșitoare sau de râvnă sfântă să se ungă singur drept Sinod
Ecumenic și să se apuce de proceduri succinte pe subiecte administrative și
canonice ale Bisericii și să treacă la «caterisiri și anatematizări» ale
membrilor trupului Bisericii, pentru că aceasta constituie apoteoza duhului
anormal și protestant rău-credincios!!!
Obligația imediată a întreruperii comuniunii înainte de o condamnare
sinodală subzistă numai în inter-comuniunea cu erezia.
În concluzie, Preasfințitul Mitropolit de Pireu nu are nici o
competență să impună Preafericitului Arhiepiscop al Atenei pozițiile lui, nici
desigur să întrerupă comuniunea cu el.”
1. Afirmația că „acțiunile nevalide (de acordare a autocefaliei)… nu sunt totuși inexistente” este uimitoare. Este ca și cum am spune că hirotonia făcută de un preot sau Liturghia săvârșită de un mirean sau caterisirea pronunțată de preoți și mireni sunt reale, chiar dacă incorecte. Ar trebui să fie evident că orice acțiune care depășește aria de competență a unui for este inexistentă; doar în cazul în care este pusă în aplicare incorect ea are efect, dar trebuie respinsă de un for competent superior. Practic, prin această afirmație recunoaște acțiunile Patriarhiei Ecumenice, deși le neagă în cuprinsul textului ca neținând de atribuțiile ei. Așadar respinge pretențiile de primat papal ale Constantinopolului, dar le admite eficacitatea. Aceste inconsecvențe sunt mai degrabă evidente decât să necesite cunoștințe teologice înalte și de drept canonic antic pentru a fi înțelese. Aici, de fapt, IPS are dreptate, în sensul că acțiunile ilegale întreprinse de cineva, chiar și în afara competențelor lui, sunt existente, chiar dacă greșite. Mai ales în situația noastră, ele produc efecte prin concursul unor factori externi, cum ar fi puterea politică sau oamenii din Ucraina și Bisericile care au recunoscut „autocefalia”. Juridic, ele sunt existente și ar trebui condamnate de un Sinod Ecumenic. Inițial am crezut că orice acțiune care depășește competențele cuiva este inexistentă și doar o aplicare greșită a competențelor este existentă, dar eronată. Însă, în urma comentariilor și cercetării mai avizate a acestei chestiuni, trebuie să recunosc că nu a greșit în acest punct.
2. Face vorbire de obligativitatea întreruperii comuniunii în caz de
erezie conform canonului 15, dar care nu se aplică în cazul problemei ucrainene
pentru că nu există la mijloc o abatere dogmatică. În primul rând, canonul 15
nu prevede această obligativitate pretinsă, ci doar dă dreptul la o astfel de
reacție înainte de o cercetare sinodală; în al doilea rând, dacă ar fi adevărat
ceea ce spune, de ce nu a oprit comuniunea cu delegații greci din Creta, care
au semnat texte pe care le recunoaște ca eretice chiar în acest comunicat?
3. De la discursul prin care acuza intervențiile geopolitice în
conflictul ucrainean, acum acuză pe ruși că ar fi abandonat Patriarhia
Ecumenică în mâinile euroatlanticilor. De parcă Rusia ar fi avut vreo obligație
să protejeze Fanarul din inima Turciei; de parcă recurgerea la ajutorul NATO ar
fi justificată pentru primul Tron patriarhal!
4. Fără o explicație pertinentă, califică acordarea autocefaliei ucrainene drept un act administrativ, deci fără valoare dogmatică. Aceasta înseamnă ignorarea Tomosului prin care a fost creată structura schismatică de către Fanar, Tomos care conține concepția primatului neo-papist fanariot de supremație asupra întregii Biserici. Ori această teorie este o concepție eretică, după cum însuși Mitropolitul recunoaște în acest Comunicat, pentru că induce o ecleziologie greșită. Adăugire ulterioară: Cu toate că recunoaște într-un paragraf că se poate târî sau infiltra la mijloc și această concepție.
5. Nu menționează nimic despre gestul făcut la Vohodul de la Liturghia de
Bobotează împreună cu Arhiepiscopul Atenei. Deci nu a însemnat nimic.
6. Din păcate, dintr-un reper și stâlp al dreptei credințe devine mai degrabă o sursă de confuzie și ezitare, de concesii întortocheate și nefundamentate. Mai mult, pe jumătate este adept al primatului neo-papist al Fanarului, pe care îl recunoaște de facto, deși îl respinge în teorie.
7. Nu pot să nu remarc, totuși, amestecarea observațiile corecte legate de aplicarea caterisirilor de către forurile competente cu situația concretă, care reclamă curaj și mărturisire, nu ascundere în spatele unor portițe legale. Concret, pentru situația de schismo-erezie declanșată de criza ucraineană, putea să reacționeze mai vertical în fața Arhiepiscopului, ca să nu zic încă de la Sinodul din Creta. Canoanele îi dau acest drept înainte de întrunirea unui Sinod. Desigur că nu are o obligație canonică, ci doar morală. Însă, din păcate, prin astfel de luări de poziție confuze pierde și credibilitatea morală pe care și-o câștigase.
Din nefericire, pe scurt, consider că prin acest Comunicat Mitropolitul Serafim pierde vertiginos din prestanță și alunecă în compromisuri neînțelese. În loc să declare cel puțin că nu poate adopta o poziție de avangardă a mărturisirii și preferă să rămână în limitele strict canonice, aduce explicații nefondate prin care face concesii și dă apă la moară atacurilor la adresa Ortodoxiei. O pagubă mare și o falie în plus între ierarhia superioară și restul trupului sănătos al Bisericii și o slăbire a mărturisirii dreptei credințe în momente în care este cea mai mare nevoie. Să dea Dumnezeu să fie infirmate aceste impresii ale mele!
Niciodată blândețea și dragostea creștină nu sunt contrare și nu pot fi
despărțite de râvna pentru dreapta credință. S-ar ajunge la un pietism găunos. Legătura
strânsă dintre ele este exprimată foarte înțelept în Pateric de Avva Pimen (118) astfel: „Orice nedreptate ți-ar face
fratele tău și tu te vei mânia pe el, în zadar te mânii. […] Iar de te desparte de Dumnezeu, atunci să te
mânii tare”. Căci fără această atitudine fermă ne depărtăm de sursa binelui.
Acesta este și motivul pentru care exemplele Sfinților ar trebui să ne
inspire și pe noi să urmăm o linie sănătoasă a credinței, o mărturisire
neabătută și cu duh de bunătate. Un astfel model este Sf. Grigorie Palama. Acesta,
ca văzător al luminii necreate, nu putea să nu combată pe cei ce huleau și puneau
sub obroc tocmai această lumină, izvorul tuturor virtuților. Nu e vorba de o
mânie nebună, ci de neîmpăcarea cu minciuna stricătoare de suflet, de iubirea
fără rest față de adevăr.
Când vorbim de iubire de adevăr în Ortodoxie nu se înțelege o ceartă pe
cuvinte sau o rigoare strictă față de niște dogme, față de un adevăr abstract,
ci prețuirea adevăratei spiritualități și vieți duhovnicești, care ne
eliberează de păcat. Adevărul apărat nu este cel teoretic, ci unul practic,
viața care curge în noi efectiv prin harul lui Hristos. De aceea nu e de mirare
că cei lipsiți de credință lucrătoare rămân indiferenți, pentru că nu se simt
afectați, pe când Sfinții Părinți au resimțit ereziile ca pe niște otrăvuri
stricătoare de suflet. Iar activitatea Sf. Grigorie este exemplară în acest
sens prin modul în care s-a poziționat și prin învățătura (isihastă) pe care a
elaborat-o și a apărat-o.
Începutul disputelor isihaste cu Varlaam este elocvent. Deși Sf. Grigorie a
încercat să evite o confruntare și să aplaneze lucrurile, nu a găsit decât
vicleșug. Ereticul acesta nu dorea o polemică și îi cere să nu intervină, dar
nici nu contenea să aducă hule la adresa rugăciunii isihaste. Atunci „Sf.
Grigorie îi răspunde că, odată ce atacă dreapta credință, se simte și el
atacat” (D. Stăniloae, Viața și
învățătura Sf. Grigorie Palama, p. 22). După cum se afirmă și în citatul de
la început, orice erezie ar trebui să provoace ripostă, chiar dacă nu
reprezintă un afront personal. Dar, după învățătura Părinților, nu e corect să
ne căutăm propriul interes material, dar este datoria oricui să ia apărarea altora
nedreptățiți și mai ales să reacționeze atunci când Însuși Dumnezeu este hulit.
La scurt timp a urmat întrunirea unui Sinod în Constantinopol (iunie 1341)
în care Sf. Grigorie a fost declarat apărător al Ortodoxiei, iar Varlaam și-a
manifestat formal părerea de rău pentru cele susținute, numai să scape de o
condamnare. Așa s-a și întâmplat, Sinodul schimbând hotărârea și nepronunțând o
decizie împotriva lui, ci a hotărât că el va fi excomunicat doar în cazul în
care va persista în cele afirmate și la fel oricine va relua acuzele la adresa
isihaștilor (Viața și învățăturile…,
p. 96-97). De fapt, nici nu a mai fost redactată o decizie scrisă pentru că s-a
considerat că subiectul este închis prin capitularea lui Varlaam, care a și
fugit în Italia a doua zi. Însă, pentru că s-a ridicat alt eretic, Achindin,
care susținea cam aceleași lucruri, a fost nevoie să fie formulate aceleași
hotărâri la doar câteva luni (în august), tot în cadru sinodal.
La puțin timp după aceste evenimente, conjunctura politică s-a schimbat. Între
cele două Sinoade din 1341 (iunie și august) a murit împăratul Andronic al
III-lea și a urmat o co-regență între împărăteasă cu fiul său minor Ioan și
Ioan Cantacuzino, ultimul fiind un apărător al isihaștilor. La intrigile în
special ale Patriarhului Ioan Caleca, a apărut un conflict între Cantacuzino și
împărăteasă și acesta a fost izgonit din Constantinopol, revenind abia în 1347,
când a preluat din nou puterea. În această perioadă Sf. Grigorie este prigonit,
întemnițat și arestat la domiciliu, caterisit și exilat de către Patriarhul
Caleca, devenit partizan al lui Achindin. La acestea Sf. Grigorie a răspuns cu
demnitate, nerecunoscând sentințele de condamnare și continuând să slujească
fără să-l pomenească pe Patriarh (Contribuție
pe tema…, p. 8). Este consemnat
faptul că el nu a fost singur, ci, la un moment dat, au mai existat cel puțin
șase episcopi prigoniți care au rupt comuniunea cu Ioan Caleca înainte de
condamnarea acestuia (Viața și
învățăturile…, p. 124). În general poziția isihaștilor a fost dominantă și
recunoscută de Biserică prin Sinoadele din anii 1341, 1347 și 1351, precum și
cele ulterioare, de pe vremea Patriarhului Filotei Kokkinos. Singura perioadă
de răsturnare a balanței a fost între 1341 și 1347, când împărăteasa a fost
manipulată de Patriarh să susțină prigoana față de Sf. Grigorie. Totuși chiar
și ea a întrunit un Sinod în final, unde a fost condamnat Caleca și Achindin și
reabilitat Sf. Grigorie, la finele căruia a preluat puterea Ioan Cantacuzino, iar
documentele finale au fost redactate după ce i s-a mai dat o șansă Patriarhului
să se apere, dar acesta a refuzat (Viața
și învățăturile…, p. 127).
Însă ne interesează îndeosebi care a fost atitudinea Sf. Grigorie în decursul acestor ani defavorabili (1341-1347) față de ereticul și prigonitorul Patriarh Ioan Caleca și Achindin, promotor al ereziei energiilor create, dar și față de Patriarhul Ignatie al Antiohiei, care a fost și el implicat în acțiunile celorlalți doi. Se păstrează destule informații pe acest subiect, rezumate în cartea Părintelui Stăniloae despre viața Sf. Grigorie și în alte trei scrieri palamite (netraduse în românește) împotriva lui Caleca și Ignatie.
Situația era favorabilă bisericește anti-isihaștilor conduși de Achindin și
sprijiniți de Patriarhul Caleca, care chiar l-a hirotonit diacon pe cel dintâi,
urmărind să-l instaleze episcop. Doar la intervențiile împărătesei nu a reușit
acest lucru și în urma tulburării produse în cetate, astfel încât s-a ajuns în
final la condamnarea sinodală și depunerea din treaptă a Patriarhului. Însă,
până atunci, după cum am mai menționat, Sf. Grigorie a fost caterisit pe
nedrept, arestat la domiciliu și întemnițat.
Inițial Sf. Grigorie nu a vrut să reacționeze la ereziile lui Achindin și
Caleca, dar, când a văzut că manevrele acestora se întețesc, a început să le
contracareze prin scrieri polemice. Într-un text ce combate o scrisoare
patriarhală potrivnică lui, el scrie astfel: „Cel ce ne-a catalogat drept
rău-credincioși simte neplăcere pentru că nu e socotit și nu e numit de noi
bine-credincios…”. În paragraful următor îl descrie ca ocupând demnitatea de
arhipăstor, dar lucrând împotriva adevărului: „Acum conducătorul sfințit al
tuturor celor bine-credincioși și stăpânul (πρυτανις=președintele) și învățătorul adevărului și al înțelepciunii conforme cu
buna-credință și propovăduitorul și dăruitorul păcii lui Hristos s-a arătat
instructor al ofenselor și al minciunii și al celor ce dăunează adevărului
bunei-credințe și scrie spre vătămarea comună a sufletelor de sub el și se
străduiește să umple pe toți ascultătorii lui de o stare profană”. Se vede limpede
din aceste rânduri că îi recunoaște rangul bisericesc: „Aceasta este o minciună
(că a primit grija de suflete și că este dator să obțină mântuirea lor) greu de
detectat și amestecată cu amăgirea, deși există în ea o parte de adevăr pusă ca
nadă și pregătită cu vicleșug pentru a dăuna prin minciună. Căci este o
minciună că a fost gravată această scrisoare pentru obținerea mântuirii, dar
este adevărat că a primit această grijă și are datoria obținerii [mântuirii]”[1].
Însă, pe lângă faptul că recunoaște slujirea și locul lui ca arhiereu în
Biserică, deși lucrează în paguba dreptei credințe, mai există alte afirmații
foarte dure la adresa Patriarhului Caleca și a lui Ignatie al Antiohiei. Astfel,
în aceeași operă, îl caracterizează astfel pe Ioan Caleca: Dacă „cineva îi
aduce în comuniune și îi face co-slujitori pe cei care au fost dezavuați (de un
Sinod), iar pe cei îndreptățiți acolo îi condamnă și-i îndepărtează, oare nu
este moștenitor învederat al acelei condamnări a celor osândiți și cu adevărat decăzut
și înstrăinat (ἔκπτωτος
καί ἀλλότριος)
de Biserică?”[2].
Argumentele pentru aceste catalogări sunt aduse în altă scriere, îndreptată
împotriva lui Ignatie al Antiohiei, în care afirmă: „Ce moștenire, ce parte, ce
autenticitate față de Biserica lui Hristos are avocatul minciunii, Biserica fiind
«stâlpul și temelia adevărului» (1Tim. 3:15) potrivit lui Pavel, care rămâne
neclintită și nezdruncinată pentru totdeauna, înfiptă zdravăn în cele pe care
le-a întărit adevărul? Căci cei ce sunt ai Bisericii lui Hristos sunt ai
adevărului; iar cei ce nu sunt ai adevărului nu sunt nici ai Bisericii lui Hristos
și aceasta mai ales cu cât se mint pe ei înșiși, numindu-se păstori și
arhipăstori sfinți (ἱερούς=sacri) pe ei înșiși și unii de către
alții. Pentru că creștinismul am fost învățați că nu este caracterizat de
persoane, ci de adevăr și de precizia credinței”[3].
Deși s-ar putea deduce în mod pripit din aceste cuvinte că nu-l recunoaște ca
arhiereu al Bisericii pe acesta, totuși în aceeași operă îl numește și-l
recunoaște ca arhipăstor.
Aceste calificative nu pot fi înțelese altfel decât în sensul canonului 15, anume că arhiereii care propovăduiesc deschis o erezie sunt pseudo-episcopi și provoacă dezbinare în Biserică. În cuvintele Sf. Grigorie, aceștia sunt decăzuți și înstrăinați de Biserică, deși nu încă scoși din treaptă și din comuniune. Altfel spus, ei provoacă o stare de dezbinare care reclamă împotrivirea celor drept credincioși pentru a nu lăsa Biserica să rămână condusă de lupi în loc de păstori autentici.
Într-o lucrare îndreptată împotriva Tomosului scris de Patriarhul Caleca, Sf. Grigorie scrie despre acesta că este un alt Varlaam și pasibil de aceleași condamnări și anateme ca și acela. Iar situația grea per ansamblu este descrisă sumar în ultimul paragraf: „Acesta fiind tăiat astfel și de atâtea ori de la toată pliroma ortodocșilor, rămâne imposibil să fie găsit între cei bine-credincioși cineva care să nu fi fost excomunicat de el, dar oricine ar fi dintre aceștia excomunicat din aceste motive este cu adevărat în catalogul creștinilor și unit cu Dumnezeu prin credința bine-cinstitoare”[4].
Sf. Grigorie a participat și la Sinoadele din 1347 și 1351, unde a semnat
hotărârile luate acolo. Deși a refuzat scaunul de episcop în 1341, a primit să
fie arhiereu pentru Tesalonic în 1347, lăsând locul lui Ignatie, un ucenic
de-al său, să fie ales Patriarh după depunerea lui Caleca.
Sunt importante și condamnările sinodale menționate pentru că acestea au fost date doar împotriva celor ce au propovăduit erezia, pe când toți ceilalți au fost lăsați în cler și în comuniune. Sinodul din 1347 dezbracă pe doi episcopi vechi achindiniți de toată demnitatea clericală, iar pe alți trei îi suspendă din funcție o perioadă limitată în care să dea dovadă că se întorc, altfel îi socotește depuși din cler și excomunicați din Biserică. Această hotărâre arată tact și răbdare pastorală, vizând doar pe cei rătăciți în mod evident. La următorul Sinod, în 1351, doi dintre episcopii cruțați anterior sunt caterisiți necondiționat și acceptați în comuniune dacă primesc dreapta credință (Viața și învățăturile…, p. 130 și 148). Din toate acestea se vede că ereticii au fost socotiți episcopi deplini până la caterisire, iar cei aflați în comuniune cu ei anterior nu sunt acuzați de vreo greșeală. Doar cei care au sprijinit activ erezia au căzut sub anateme și caterisiri.
Desigur că trebuie avut în vedere faptul că toate acestea s-au petrecut
după pronunțarea unei condamnări sinodale solemne asupra ereziei varlaamite încă
din 1341, prin care se cerea ca cei care susțin aceleași idei să fie osândiți. Însă
meritul Sf. Grigorie Palama de apărător al credinței nu este diminuat cu nimic
pentru că practic a luptat împotriva unor eretici necondamnați nominal și a
depus osteneli stăruitoare pentru a fi restabilită buna-așezare a Bisericii.
Eforturile sale au fost intense, scriind opere antiretice extinse prin care
a combătut toate ideile greșite pe care le susțineau adversarii săi, dar a dat
în vileag și toate manipulările pe care aceia le întreprindeau. Învățătura sa a
fost una elaborată și a marcat teologia ortodoxă pentru totdeauna,
diferențiind-o de cea catolică scolastică. Practic, a statornicit și a explicat
adevărul de credință prin formule clare și întemeiate patristic, lămurind și
rezolvând frământările teologice din vremea sa.
Activitatea sa rămâne o pildă vie peste veacuri și pentru noi, cei de
astăzi, care ne confruntăm cu situații similare. Ca majoritatea Sfinților
Părinți, a fost un stâlp al adevărului care trebuie urmat în măsura puterilor
de fiecare dintre noi, fără a ne asemăna cu potrivnicii săi, care s-au silit
voit sau din slăbiciune să fie partizani ai ereziei, nu ai ortodoxiei, cum au
procedat cei doi Patriarhi, Ioan Caleca al Constantinopolului și Ignatie al
Antiohiei.
[1] Γρηγοριου του Παλαμα, Απαντα τα εργα, 3, ΕΠΕ 61, π. 530-532.
