Deși primirea Papei și cinstirea Sinodului I Ecumenic (325) s-au dorit a se ține în luna mai, evenimentele s-au derulat cu întârziere, zilele trecute, spre indignarea ortodocșilor drept-slăvitori și treji. A fost o reînnoire a trădării de credință ca acum 60 de ani, când Patriarhul de atunci Atenagora a primit pe Papa Paul al VI-lea pentru a ridica reciproc anatemele. Sperăm că ecoul este mai slab, dar nu de ignorat.
Participanți
Ca joc important de culise, este de notat că la venirea Papei o absență importantă a fost cea a Patriarhului Ierusalimului. Patriarhul Teofil nu a onorat cu prezența invitația făcută acum o lună în termeni imperativi: „Este de neimaginat ca urmașul lui Iacov, fratele Domnului, să fie absent” de la „responsabilitatea istorică” a „unirii tuturor”. Scopul de a aduce laolaltă pe conducătorii celor 5 Patriarhii străvechi (Pentarhia de odihioară), Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalimul, nu a fost atins. Din fericire, a venit doar Patriarhul Teodor al Alexandriei și din nefericire celelalte două Biserici importante au trimis totuși delegați.
În fapt, vechea Pentarhie este compusă astăzi din Biserici ce și-au pierdut fie chiar credința dreaptă (Roma), fie impozanța dată de numărul credincioșilor și de locul în societate. În plus, lumea greacă (Fanarul și Alexandria) se află într-un conflict deschis și nefast cu Moscova pe problema schismei ucrainene. Din fericire, Ierusalimul, deși compus tot din greci, nu se aliniază poziției Patriarhiei Ecumenice.
În felul acesta, este evitată o implicare masivă a Ortodoxiei prin Biserici Locale numeroase în acțiuni unioniste cu catolicii. Din nefericire, nu avem parte nici de o reacție de împotrivire din partea lor, ci de o neputință complice.
Declarația comună Papa-Patriarh
În ajunul praznicului Sf. Apostol Andrei, într-un cadru festiv, Patriarhul Bartolomeu și Papa Leon au semnat o declarație comună, în care au fost atinse anumite puncte: Paștele comun, dorința de unire bisericească și dialog ecumenic, comemorarea a 1700 de ani de la Sinodul I Ecumenic, Crezul „comun” moștenit de ortodocși și catolici, mergerea pe urmele înaintașilor (Atenagora și Paul al VI-lea) și nelipsita menționare a citatului biblic „ca toți să fie una”.
Deși Papa de dinainte, Francis, deja hotărâse că Paștile va fi sărbătorit de catolici după calendarul iulian neîndreptat odată cu ortodocșii, explorarea încă în curs a unor soluții de a sărbători împreună reprezintă un pas înapoi, de fapt, din partea Papei Leon.
Dialogul în termenii propuși este unul fals pentru că urmărește să îngroape diferențele pentru a ajunge la o împăcare forțată, exterioară. Un semn al acestei siluiri este și numirea reciprocă drept „Biserici surori” în acest document a ortodocșilor și catolicilor. În esență, dialogul nu trebuie să fie degradat la nivelul unei negocieri a credinței pentru că nu este de târguit.
Poate cel mai important lucru, Crezul stabilit la Niceea și la restul Sinoadelor Ecumenice nu este un exemplu de unire și armonie cu ereticii, ci tocmai opusul. Unitatea adevărată a Bisericii este obținută prin mărturisire ortodoxă și expulzarea celor ce dezbină împotriva dreptei credințe.
Slujba la care a fost pomenit și Papa la ectenie
În cadrul unei slujbe de primire a Papei în biserica reședinței patriarhale, s-a ținut o slujbă și mulți au remarcat faptul că a fost pomenit la ectenie de către diacon și Papa alături de Patriarh. După cât am putut înțelege din fragmentul video, este vorba despre o rugăciune pentru ambii ca să fie îndreptați pașii lor spre tot lucrul bun, nu de pomenire ca Întâistătători. Deși nepermis acest gest de normele canonice și liturgice, ca întreaga vizită a Papei, acest fapt nu pare a fi cu mult mai grav față de restul evenimentelor.
Vizita Papei – o nouă sminteală
Cu toate că eu personal trag nădejde că vizita de la Constantinopol a Papei nu va avea ecouri foarte grave, cum se contura odată cu aniversarea ecumenistă a Sinodului de la Niceea, evenimentul este unul nefast și îndătinează și ne obișnuiește cu răul încălcării canoanelor ce interzic relațiile amicale și liturgice cu ereticii. Participarea la Liturghie și sărutarea păcii deja nu mai miră pe nimeni.
Deși vizite ale Papei au fost făcute și în alte Biserici Locale, parcă la Constantinopol cutezanța spre gesturi de trădare a credinței este mai mare ca oriunde. Este trist să observăm că poporul este cel care mai pune frână vânzărilor de credință făcute de ierahie, dintre care fanarioții sunt cei mai lipsiți de credincioși și mai fără bariere.
Pomenirea dipticelor la Vohodul Mare de către Patr. Daniel alături de Patr. Bartolomeu (Imagine: Basilica)
Sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului a fost un eveniment important, un proiect lansat cu aproape un secol jumătate în urmă, întârziat, dar de însemnătate. Construirea și sfințirea unei catedrale simbol pentru români este de bun augur. Totuși este știut că nu zidurile goale ne pun în fața lui Dumnezeu, ci credința și faptele plăcute Lui. La fel cum templul zidit de iudei în vechime a fost plăcut Domnului, însă El nu locuiește în clădiri de piatră, ci în inimile care vin la El cu credință, așa și astăzi. De aceea mai mare atenție trebuie avut pentru a face ca zidurile Catedralei să exprime credința curată și smerită.
Au existat diferite critici legate de modul organizării, că nu s-a permis credincioșilor să participe la slujbă în masă, că a fost mult fast și puțină deschidere spre omul de rând, poporul pentru care s-a construit. Și acestea sunt unele indicii ale falei neplăcute lui Dumnezeu, dar mai important este faptul că invitatul special al sfințirii a fost Patriarhul Bartolomeu, cunoscut ca promotor al ereziei ecumeniste și inițiator al schismei cumplite din Ucraina, toate aflate în plină desfășurare.
Pe tema pomenirii schismaticului Epifanie de la Kiev am avut o discuție amplă în mediul online. Deși nu au fost trase concluzii categorice, au fost atinse puncte importante din cel puțin două perspective, una susținută de mine, că nu există bază canonică pentru a merge până la întreruperea pomenirii ierarhilor români în urma acestui eveniment, și una opusă, a pr. Claudiu Buză, care se întemeiază în special pe canonul 2 Antiohia.
Cei mai mulți, grosul credincioșilor români, nu sunt preocupați de subiectul acesta al pomenirii lui Epifanie la sfințire de către Patriarhul Bartolomeu, ci de formalisme, de emoții, de cârteli și chiar de superstiții banale. Din nefericire, există și practica superstițioasă păguboasă a trecerii tuturor prin altar după sfințire, o greșeală ce nu se găsește în celelalte tradiții ortodoxe, fiind practic o profanare a jertfelnicului interzisă prin canoane. Totuși subiectul bisericesc al pomenirii ar trebui să primeze față de cele enumerate mai sus.
Ce este greșit că a fost pomenit Epifanie
Situații similare, în care un ierarh a slujit cu unul din Întâistătătorii care au recunoscut pe schismaticii ucraineni, s-au mai întâmplat recent. Amintim nu doar de împrejurarea de anul trecut, când la București a slujit Arhiepiscopul Ciprului, dar există și ierarhi ciprioți care au conslujit cu Arhiepiscopul lor sau, mai ciudat, IPS Atanasie de Limassol cu Patriarhul Alexandriei. Atunci Mitropolitul cipriot s-a delimitat ulterior de gestul înșelator al oaspetelui său, susținând că pomenirea în diptice a lui Epifanie nu-l reprezintă.
Strict canonic vorbind, este greu de înțeles cum poate cineva să participe la slujba unde este pomenit Epifanie și totuși să nu-l recunoască drept episcop valid. Explicația există și a venit din partea Mitr. Serafim de Pireu când a fost și el pus în aceeași situție prin venirea Arhiepiscopului Atenei în eparhia sa. Atunci acea mișcare a fost cumva menită să-l forțeze să se dea de partea deciziei ilegale a Sinodului grec, însă acesta a ales să conslujească, dar să-și mențină linia. Justificarea sa a fost una puțin alambicată juridic pentru mințile neiscusite, însă validă. Într-un Comunicat oficial emis de Mitropolia de Pireu a fost explicat în esență faptul că decizia de recunoaștere a schismaticilor nu este validă și corectă, însă nici inexistentă. Ea nu poate fi corectată decât de un for superior, adică de un Sinod Panortodox. Până atunci, nu există contaminare prin conslujirea cu cei aflați în greșeală, deși aceștia sunt vinovați în fața lui Dumnezeu. Un singur punct ar fi discutabil în cele scrise în acel comunicat, anume că pretenția Fanarului de primat nu este doar o „chestiune de alcătuire administrativă”, ci „eclesiologia greșită” atinge dogma despre ființa Bisericii.
Ca o explicitare, actele liturgice necanonice nu aduc atingere Tainei Euharistiei și nici nu se încadrează în ea, ci sunt privite ca niște abateri omenești ce nu fac parte din esența slujbei.
În contextul nostru, știm că Patriarhia Română a refuzat să-i recunoască structura schismatică din Ucraina și aceasta este poziția ei oficială. Din păcate, nu este una mărturisitoare, fermă, pură, cum se întâmplă în alte Biserici Ortodoxe Locale, precum la bulgari, polonezi, sârbi, albanezi, totuși e în limite ortodoxe. Așadar aceasta nu poate fi răsturnată de conslujirea cu Patriarhul Bartolomeu, însă este un semnal prost transmis de acceptare și promovare a unui personaj nefast pentru Ortodoxie.
Așadar, ca o concluzie, era de așteptat ca Patriarhia noastră să fi evitat situația de a fi pomenit schismaticul Epifanie la slujba de hramul ei prin Patriarhul Bartolomeu pentru a nu da un mesaj de indiferență față de o chestiune atât de arzătoare pentru Ortodoxie la ora actuală sau chiar de partizanat și complicitate cu ingerințele fanariote din Ucraina. Mai mult, în felul acesta sunt alimentate temerile că și Sinodul nostru va ajunge la recunoașterea ingrată a schismei. Deși nu există o raliere administrativă și liturgică, totuși nu este de neglijat validarea aceasta prin jocul de imagine pentru că nu subțirimile și nuanțele juridice contează, ci mesajul care ajunge la sufletele credincioșilor.
În punctul de acum ar fi de dorit să apară o poziționare oficială de delimitare față de schisma ucraineană pentru a nu lăsa loc de interpretări. Aceasta pentru că, așa cum am scris în primele rânduri, bucuria sfințirii Catedralei ar trebui să fie ancorată prima dată în mărturisirea curată a dreptei credințe, nu în fast, fală și jocuri de putere.
Criticile nu trebuie să treacă limitele canonice
Buna rânduială bisericească trebuie respectată nu doar în direcția atenției la schisme și la participarea la ele de către ierarhie, ci și prin menținerea în limitele trasate de canoanele Bisericii atunci când protestăm justificat și necesar față de abaterile acestea cumplite de la nivel înalt.
Deși ar fi trebuit ca toată atenția noastră să se concentreze pe abaterea ierarhiei, nu putem neglija nici eventualele exagerări ale criticilor ei. Materialul video se concentrează pe această latură mai mult, a necesității sau nu a delimitării liturgice de arhiereii români.
Ce doresc să subliniez aici încă o dată sunt două lucruri:
1. Noi, clericii și credincioșii de rând, nu suntem în măsură să aplicăm pedepsele dispuse de canoane. Acest lucru îl clarifică Sf. Nicodim Aghioritul printr-o notă la canonul 3 apostolic, pe care o redau aici într-o traducere ajustată, pentru a fi mai coerentă pentru limbajul actual:
„Trebuie să ştim că epitimiile/certările pe care le stabilesc canoanele, adică: să caterisească, să se afurisească/excomunice şi: să fie anatema, acestea, după arta gramaticii, sunt la imperativ pentru persoana a treia, care nu este de faţă. La aceasta, ca să se transmită porunca aceasta, este necesar să fie de față a doua persoană. Explic mai bine. Canoanele poruncesc ca Sinodul Episcopilor celor vii să caterisească pe preoţi ori să afurisească ori să anatematisească pe mireni când încalcă aceștia canoanele. Însă, dacă Sinodul nu va pune în lucrare caterisirea preoţilor ori afurisirea sau anatematisirea mirenilor, preoţii aceştia şi mirenii, nu sunt nici caterisiţi efectiv, nici afurisiţi ori anatematisiţi. Totuși sunt pasibili aici spre caterisire ori afurisire ori anatematisire, iar acolo spre dumezeiasca osândă. Precum atunci când un împărat va porunci slugii sale să bată pe un altul, care a greşit, dacă sluga cea căreia i s-a poruncit nu va lucra porunca împăratului, acela ce a greşit împăratului a rămas nebătut, însă pasibil/condamnabil la bătaie. Drept aceea tare greşesc aceia fără minte care zic că în vremurile acestea toţi cei sfinţiţi care au fost hirotoniți necanonic sunt caterisiţi în fapt. Limba ce fără minte bârfește astfel de cuvinte este împotrivitoare celor sfinte, neînţelegând că porunca din canoane, fără lucrarea efectivă a persoanei a doua, adică a Sinodului, este neîmplinită, ea nelucrând de la sine imediat şi înainte de judecată. Înșişi dumnezeieştii Apostoli se explică pe sine vădit prin canonul 46 al lor, fiindcă nu zic că îndată deja în faptă se află caterisit orice Episcop sau preot care a primit botezul ereticilor, ci poruncim a se caterisi, adică a sta de faţă la judecată şi, de se va dovedi că a făcut acesta, atunci să se dezbrace cu hotărârea voastră de preoţie, aceasta poruncim.”
Râvna unora de a vedea pedepsiți sau chiar a aplica ei această sentință celor ce greșesc mi se pare nesocotită, după cuvântul de mai sus, și produce mai mare vălmășie decât abaterile pe care le critică. Pentru că în Biserică trebuie să respectăm ordinea stabilită, nu să o susținem în mod arbitrar.
Drept aceea este foarte bine să milităm pentru aplicarea canoanelor, dar nu samavolnic și anarhic, ci prin îndreptarea și revenirea la normal a ierarhiei și celor în drept.
2. În al doilea rând, trebuie înțelese corect noțiunile de acrivie/rigoare și iconomie/pogorământ. Nu e sănătos a confunda râvna, mai ales cea aprinsă și fără cunoștință, cu acrivia și nici iconomia cu delăsarea. Este foarte necesar zelul pentru credință, dar conform cu limitele canonice și cu discernământ, nu fără noimă și fără bariere, cerând sancțiuni și acțiuni dincolo de cadrul permis de Biserică.
Ca un ultim gând, mântuirea se lucrează în Biserică. Nu e suficient a fi în ea, ci a și intra în noima credinței. Foarte adesea, instituția se păstrează la un nivel foarte formal. Unii se mulțumesc cu atât, iar alții critică acest lucru ca fiind o piedică. Însă, dacă avem în vedere că Hristos a spus că mântuirea este din iudei, deși îi certa și-i acuza pe cărturari că-i fac pe ucenicii lor fii ai gheenei îndoit decât ei, înțelegem că pe pământ ne mulțumim cu cadrul general, dar avem nevoie de râvnă sfântă și pocăință pentru a ne mântui sufletele. Aceasta înseamnă îngăduință față de înțelegerile slabe ale altora, dar rigoare față de noi; ferire de sminteli și abateri, dar nu anarhie și ieșire din rânduială.
Tema condamnării sinodale a papismului este una importantă. Pe de o parte, nu sunt cunoscute și familiarizate informațiile pe acest subiect, pe de altă parte este ocultat adevărul că avem de-a face cu o erezie, nu cu o schismă și, pe de altă parte, că nu există erezie sau Sinoade tâlhărești care să nu fi fost condamnate oficial în Ortodoxie.
În Facultățile de Teologie nu este promovat suficient faptul că ruptura de catolici a fost decisă și prin hotărâri sinodale. Mai mult, există mulți care promovează ideea că la mijloc nu este o scindare produsă de erezie, ci o rupere declanșată de conjuncturi istorice, deși evenimentele dinaintea Sinodului tâlhăresc de la Lyon (1274) dovedesc că se vorbea de erezie la modul serios încă de pe atunci. În fine, orice Sinod primit de Biserică trebuie să se înscrie în șirul celorlalte prin formulările sale corecte de credință și prin procedurile sale, altfel trebuie condamnat și respins oficial.
Textul de mai jos aparține Mitropolitului Embrozie de Elefteropole (1917-1984), unul din cei trei episcopi care a întrerupt pomenirea Patriarhului Atenagora în anii ’70. Sunt importante nu doar detaliile istorice prezentate în acest fragment, ci și observațiile de la final, care definesc cugetul ortodox și atitudinea corectă de a înfrunta rătăcirile ecumeniste de astăzi.
Marele Sinod din 879 din Constantinopol, care este considerat de mulți al Optulea Ecumenic, care a primit Simbolul fără adăugirea Filioque, a dogmatizat:
„Toți așa cugetăm, așa credem. Pe cei care cugetă altfel sau cutează să pună înainte altă definiție în afară de aceasta, îi supunem anatemei. Dacă cineva ar cuteza să publice altul sau să adauge sau să scoată ceva și ar îndrăzni să-l numească definiție (oros), să fie condamnat și lepădat de la toată mărturisirea creștină. Așadar, dacă cineva ar cuteza să expună alt Simbol, condus de lipsa de minte spre aceasta, și să-l numească definiție sau să facă vreun adaos sau omitere în cel predat nouă de Sfântul și primul Mare Sinod Ecumenic din Niceea, să fie anatema!
Deci iată condamnare foarte grea, foarte oficială, solemnă și aproape cu caracter ecumenic a ereziei și hulei Filioque!
Când Papa Serghie al Romei al IV-lea a folosit Simoblul cu adaosul Filioque (1009), Patriarhul Serghie al Constantinopolului, prin decizie sinodală, a șters numele pomenitului Serghie al Romei din dipticele Bisericii de Răsărit, iar de atunci până astăzi nici un nume papistaș nu a fost pus în ele” (Vas. Stefanidou, Istoria bisericească, ed. I-a, p. 344).
Numele Întâistătătorilor Bisericilor nu sunt șterse evident pentru vreun „obicei local”, ci pentru erezii!
Cacodoxiile latine le-a condamnat și Sinodul din Constantinopol din 1054, când s-a produs și schisma concretă, care a denumit special „Filioque” nu „obicei local”, ci „dogmă hulitoare (ibidem, p.344).
Cacodoxiile latine au fost condamnate și de Sinoadele din 1341, 1347 și 1351, care s-au ocupat cu Isihasmul.
Sinodul din Constantinopol din 1440, Sinodul din Rusia din 1441, Sinodul din Ierusalim din 1443, Sinodul din Constantinopol din 1450, Sinodul din Constantinopol din 1484 au condamnat și renegat Pseudo-Sinodul din Florența, care primise „unirea” pe bază mincinoasă și fără temei, adică nu considera erezii inovațiile Apusului.
Sinodul din Constantinopol din 1722 a condamnat „dogmele cacodoxiei cugetării rele latin” și dovedește că latinii prin ele „înșeală pe cei mai simpli, momindu-i de la dogmele bine-credincioase ale Bisericii lui Hristos și trăgându-și în mod ticălos spre adâncul pierzării” (ibidem, partea a 2-a, p. 823-824).
Sinodul din Constantinopol din 1727 dezaprobă învățăturile diferite ale latinilor vechi și noi și le caracterizează drept „delir lung și scorniri vătămătoare de suflet ale comodității și semințe ale gândirii înșelate» (ibidem, p.867).
Sinodul din Constantinopol din 1838 condamnă foarte sever învățăturile străine ale papismului drept „hule împotriva adevărului evanghelic”, drept amăgire luciferică”, drept „îndepărtare de Dumnezeu și de credința neîntinată și fără vicleșug a lui Iisus Hristos” șamd (ibidem, p. 896, 902).
Sinodul din Constantinopol din 1848 condamnă papismul ca erezie! „Dintre erezii care s-au împânzit în mare parte în lume, prin judecățile pe care le știe Domnul, era cândva arianismul, iar astăzi este papismul”, pe are îl caracterizează drept răstălmăcire a tuturor Sinoadelor Ecumenice prin amăgirile lui! (ibidem, p. 906).
Sinodul din Constantinopol din 1895 condamnă învățăturile străine ale papismului drept „cugetări ale aroganței trufașe”, drept „inovații fără temei și antievanghelice”, drept diferențe esențiale ale credinței atribuite dogmelor de credință predate de Părinți”, drept „antievanghelice și cu totul neîntemeiate”, drept „diferențe importante și esențiale de credință” de falsificare a scrierilor Părinților bisericești și de răstălmăcire a Sfintei Scripturi și a definițiilor Sfintelor Sinoade” și adaugă: „De aceea a și fost pe drept dezavuat și este dezavuat, câtă vreme rămâne în amăgirea lui» (ibidem, p. 933, 935, 936, 938, 942).
Mă întreb: Trebuia ca Patriarhul să mă întrebe în prealabil dacă validam pașii săi? Evident că nu! Cine sunt eu ca să mă întrebe Patriarhul? Ar fi fost tragică pentru mine o asemenea vrednicie!
Totuși am avut o pretenție.
Să întrebe Sinoadele din 867, 879, 1009, 1054, 1341, 1347, 1351, 1440, 1441, 1443, 1450, 1484, 1722, 1727, 1838, 1848, 1895, să-i întrebe pe Sfinții Părinți și pe înțelepții Dascăli ai Bisericii, să întrebe pe Fotie, pe Sfântul Teofilact, pe Sfântul Grigorie Palama, pe Simeon al Tesalonicului, pe Sfântul Marcu Evghenicul, pe Evghenie Vulgaris, pe Nichifor Theotokis, pe Sffântul Nicodim, pe Sfântul Nectarie, și pe alții, și pe alții, și pe alții, să întrebe cu mult mai mult cinstitele Sinoade Ecumenice mișcate de Dumnezeu, care interzic prin sfintele lor canoane, sub pedeapsa caterisirii, orice rugăciune împreună cu ereticii, schismaticii sau și excomunicații și, dacă toți aceștia ar fi validat pașii săi, declarațiile sale, rugăciunile lui împreună, comportamentele lui în general, atunci foarte bine!
Nimeni nu ar fi avut dreptul să fie în dezacod, nimeni să protesteze, nimeni să împiedice. Totuși, când Sanctiatea Sa lucrează contrar Sinoadelor, Părinților, canoanelor, de parcă toți aceștia nu ar fi avut dragoste adevărată și i-ar fi interesat arzător de împlinirea cererii Domnului „ca toți să fie una”, ci ar fi fost plini de ură și indiferență, atunci și noi suntem îndreptățiți (îndreptățiți sau obligați, de voie fără de voie?) să lucrăm contrar cu Sanctitatea Sa!
Pentru noi peste orice Patriarh stau Sfinții Părinți, cinstitele Sinoade, sfintele canoane. Și, aflându-ne eventual în fața unor dileme triste de ascultare…
Părintele Claudiu Buză publică o lămurire mai mult decât necesară, acum după epuizarea zbuciumului electoral, despre semnificaţia sănătoasă şi folositoare a conceptului atât de vehiculat de Trezire în conştiinţă.
Pentru credincioşii trezvii, este limpede că rămânerea la nivelul sensurilor superficiale face din ideea de Trezire în conştiinţă un mare pericol sufletesc.
Textul părintelui Claudiu Buză problematizează în direcţia cea bună, astfel încât acest pericol să fie conştientizat şi chiar evitat.
Sintagma „trezirea în conștiință”, atât de folosită astăzi de către suveraniști, face referire la un moment de clarificare interioară profundă, în care o persoană devine conștientă de starea sa morală, existențială sau spirituală. Este o redescoperire a adevărului despre sine și despre lume, în lumina unei realități mai înalte – fie ea morală, rațională sau divină.
Astfel, din punct de vedere moral, „trezirea în conștiință” poate semnifica momentul în care cineva își dă seama că a greșit, că trăiește în contradicție cu valorile profunde ale binelui și adevărului. Este o „trezire” din indiferență, superficialitate sau păcat.
Din punct de vedere existențial, „trezirea în conștiință” poate însemna o conștientizare a unui adevăr esențial despre propria viață, o ieșire din autoamăgire sau pasivitate sau chiar o descoperire a importanței locului și responsabilităților pe care le avem în societatea în care ființăm.
Duhovnicește, „trezirea în conștiință” înseamnă trezirea sufletului din somnul păcatului, recunoașterea propriei depărtări de Dumnezeu și începutul unei pocăințe autentice. Este lucrarea harului în om, care îl determină să-și întoarcă privirea spre Hristos. Sfântul Isaac Sirul spunea că începutul mântuirii este „simțirea păcatului”, iar aceasta este o formă de trezire în conștiință. În termeni patristici, este adesea asociată cu ideea de „nepsis” (trezvie), starea de veghe duhovnicească, în care mintea este atentă la sine și la Dumnezeu.
Rămânând la înțelegerea duhovnicească, spunem că această „simțire” nu este doar o remușcare, ci o trezire a inimii, o luminare a conștiinței care îl face pe om să înțeleagă adâncimea rănilor sale duhovnicești și nevoia de întoarcere la Dumnezeu. Este o rupere a iluziei propriei dreptăți.
Sfântul Grigorie Palama spune că „trezvia este o stare a minții neatinsă de amăgire. Este ochiul sufletului care privește neîncetat către Dumnezeu.”
În acestă lumină a sensului duhovnicesc autentic, „trezirea în conștiință” este începutul lucrării trezviei – o stare de atenție interioară permanentă, de pază a gândurilor și de rugăciune. Astfel, omul se deșteaptă din somnul provocat de amagirile lumii și începe să vadă realitatea duhovnicească, descoperind sensul cel mai înalt al existenței sale.
Ori, ceea ce lumea înțelege astăzi prin „trezirea în conștiință” este cu totul altfel experiat și prezentat în mediul suveranist, departe de sensul autentic și de destinul hristic al omului. Cum ar putea cineva să fie „trezit în conștiință” dacă nu urmează Evangheliei lui Hristos, sau nu împlinește poruncile lui Dumnezeu și nu trăiește viața Bisericii? Oare este suficient să spui, constrâns de degradarea politică, economică și socială, că-ți iubești țara și pe Dumnezeu (la modul declarativ) pentru a ajunge la înțelegerea modului de existență autentic și a merita un lider care să întrupează valorile autentice a unui popor? Am făcut noi dovada practică, prin viața noastră, în cei 35 de ani de presupusă libertate, că prețuim mai mult Cerul decât pământul căruia îi facem umbră cu nevrednicie, și că dăm valoare vieții noastre prin raportarea corectă, întru Adevăr, la Dumnezeu?
Nicidecum! Atunci de ce avem pretenția să dobândim ceva mai bun decât merităm?! Iată că Dumnezeu ne-a dat o șansă unică să ne vedem așa cum suntem prin cei care ne conduc, iar nu așa cum ne închipuim noi că suntem, fără a ne schimba cu adevărat în conștiința noastră, prin pocăință și prin urmarea lui Hristos în toate aspectele vieții noastre! Cei „aleși” reflectă starea unei națiuni, chiar dacă s-au fraudat alegeri. Prin ei ne vedem cum suntem, înțelegem ce ne lipsește și suntem încredințați că și noi Îl „fraudăm” adeseori pe Dumnezeu prin păcatele noastre și urmăm „vițelului de aur” care promite să ne ducă în țara făgăduită, departe de tărâmul veșniciei!
,,Un om, ca și un popor, atâta prețuiește, cât a înțeles din Evanghelie și cât poate să urmeze învățăturii lui Iisus” (Simion Mehedinți).
Totodată, pentru adâncirea semnificaţiilor ortodoxe sănătoase ale acestor idei vă îndemn pe toţi cei credincioşi să ascultaţi şi predica părintelui Mihail Deliorga din Duminica Sfântului Grigorie Palama:
Cu toate că oprirea pomenirii nu este o acțiune de grup, ci o decizie individuală și fiecare procedează cum socotește mai bine sau mai ales din acest motiv, încerc o expunere de puncte care m-au determinat pe mine personal să iau această măsură și îndeosebi în ce limite să o fac. Scriu acestea ca o continuare a articolului de problematizare despre punctul de la care încep excesele pe acest subiect, pentru a contextualiza lucrurile.
Se impune întreruperea pomenirii după Sinodul din Creta?
Nu încape discuție că Sinodul din Creta a fost criticat din multe direcții și de la diferite nivele. Însă nu s-a pus în discuție precum se cuvenea cel mai important aspect, anume că a hotărât angajarea Bisericii pe o linie ecumenistă, care este eretică. În plus, diferitele manevre de cauționare a greșelilor parafate acolo de ierarhi au potolit cumva neliniștile credincioșilor prin confuziile iscate. Chiar ei încearcă să mascheze faptul că a fost adoptată o rătăcire, un exemplu fiind afirmația de pe pagina de Facebook oficială că episcopii care au refuzat să semneze actele nu au făcut-o pentru că ar fi la mijloc vreo erezie, mințind sfruntat prin aceasta.
Bineînțeles că există ierarhi care promovează vădit ecumenismul și apropierea de eterodocși prin diferite rugăciuni împreună și alte manifestări neîngăduite de canoane, dar și puțini care nu sunt de acord. Există contre în interiorul Sinoadelor Bisericilor Locale între episcopii care se împotrivesc liniei ecumeniste și cei care o promovează. Per ansamblu, reiese o scăldare a problemei, după cum a dovedit-o chiar și Sinodul BOR. El nu-și însușește total și explicit erezia din textele adoptate, nu o impune până la capăt și fără rezerve, ci mai pe ocolite, asumând-o tacit, fără a da înapoi.
Dacă mai adăugăm și faptul că cei mai mulți ierarhi nu au pregătirea și nici curajul să combată ecumenismul, tabloul deplin ne arată o concesie pe linie în rândul ierarhiei superioare în fața asaltului acestui curent eretic. În tot acest context este oportună și chiar necesară reacția de jos de mărturisire și întărire a Ortodoxiei. De vreme ce și aceasta este firavă între credincioșii de rând și clerici, întreruperea pomenirii rămâne reduta care să apere și să respingă această apostazie copleșitoare.
Dacă se vede la conducătorii bisericești o dedicare pentru a apăra instituția, aceasta ține mai mult de forme și de propriul scaun și confort. Ei nu se dezic de dreapta credință, dar nici nu o păstrează curată, ci ca pe un obiect de muzeu, ca pe un vestigiu. Pe lângă aceasta sau chiar în contra acestei atitudini, este de trebuință să ținem și să înnoim sarea Duhului, nu doar ritualismul și zidurile. Să apărăm credința cu dăruire, fără de care structura Bisericii se dărâmă ca un corp fără suflet, decade într-o manifestare de fațadă sau de interes doar lumesc, nu duhovnicesc.
Datoria opririi pomenirii este la nivel de conștiință
Deși în mare parte anesteziată, Biserica este încă vie și nu o putem părăsi, nu e decăzută din statutul ei. Ierarhii sunt episcopi deplini și Tainele sunt lucrătoare. Strâmtorarea constă nu în faptul că trăim situații diferite de ce a mai fost, ci în aceea că nu reușim să biruim erezia precum cei din trecut. Au mai existat momente de declin asemănătoare, cum ar fi cazul perioadelor de monotelism (50 de ani) și iconoclasm (un secol). Trebuie să reușim să aplicăm aceleași măsuri bisericești, doar să vină dintr-o râvnă pe măsura provocării de acum. Ar fi o eroare să fie urmărite principii mai presus de hotărârile patristice și să se ajungă, astfel, la schisme și rupturi duhovnicești și deraieri regretabile.
Respingerea ecumenismului trebuie să se încadreze între două principii fundamentale obligatorii: reacția imunitară de scoatere a răului din sânul Bisericii și, pe de altă parte, crezul că ea este sfântă și nu e un mediu prin care se transmite între membrii ei păcatul. Practic, există o obligație de a contracara erezia și ea revine ierarhiei, dar, în cazul în care ea este robită, greutatea cade pe ansamblul credincioșilor în funcție de sporirea lor. Însă nu există o necesitate de a reacționa în particulară, ci comunitar. Pericolul nu stă asupra fiecăruia în parte, cât asupra întregii Biserici și ea trebuie izbăvită, nu fiecare pe sine.
Deocamdată, în cadrul ei, nu există molipsire cu erezia decât prin sminteli și ademeniri, nu prin slujbe și relații strict bisericești. Aceste principii derivă din canonul 15 I-II, care nu obligă la întreruperea pomenirii ierarhului ce predică o erezie, ci doar laudă pe cel ce face aceasta pentru că el se străduiește să izbăvească Biserica, nu pe sine de pacostea ereziei. Dar mai ales practica Sinoadelor arată că nu a fost vinovată comuniunea cu ereticii până la anatematizarea lor solemnă și mai ales Sfinții care au păstrat euharistic părtășia cu ereziarhii până în ultima clipă nu au fost responsabili prin aceasta de erorile dogmatice ale acelora.
Teoria de astăzi a Tainelor valide, dar a părtășiei la gândirea eretică prin pomenirea episcopului este o găselniță. În plus, apare o dublă măsură atunci când pomenirea între Patriarhi nu e considerată împropriere a ereziei celuilalt, ci doar când e pomenit episcopul de către preot.
Altceva urmărește oprirea pomenirii. Ea nu este o obligație canonică, ci una de natură morală, de atitudine. Trebuie să apară o ripostă solidă la erezie pentru a se ajunge la dezbaterea ei serioasă și rezolvarea tranșantă a problemei, să nu poată fi îngropată sau înghițită mai departe sau ținută la sân. Cei ce iau atitudine o fac nu atât pentru ei înșiși, cât mai ales pentru ansamblul Bisericii. Iar cei care rămân impasibili cumva cauționează, fac loc ereziei prin aceasta.
Acrivie și iconomie
În perioadele de criză s-a aplicat mai mult iconomia decât acrivia. În situația de astăzi se fac unele confuzii în această privință. Acestea este de natură canonică, dar și duhovnicească și nu trebuie confundate între ele. Una este a avea rigoare sau pogorământ față de lege și alta față de conștiință. În contextul de astăzi, cerințele se învârt în jurul dezicerii de erezia ecumenistă, care este implantată.
Astfel, exigențele ce stau asupra noastră sunt să ne ținem de dreapta credință, să o cunoaștem și să nu ne abatem de la ea. Astfel, strictul necesar este a cunoaște dogmele ortodoxe și a nu primi nici o inovație de credință, iar de aici derivă atitudinea maximală, riguroasă, adică apărarea învățăturii sănătoase și respingerea rătăcirilor.
În privința acriviei, canoanele nu ne cer să oprim pomenirea, dar conștiința ne impune aceasta. Firește că nu oricui, ci pe măsura duhovnicească a fiecăruia. De aceea cel riguros în conștiință, dacă impune și altora atitudinea sa și-i judecă dacă nu fac asta, dovedește că este stăpânit de un imbold pătimaș, cerând ceva ce nu ține de exigențele canonice. Deci strictețea se mișcă între baremul minim de a cunoaște și a nu accepta ecumenismul și deciziile oficiale care-l justifică și baremul maxim de a reacționa prin oprirea pomenirii, dar fără a crea altă „Biserică”.
Iarăși, iconomia este duhovnicească și canonică și se referă la cei mai slabi. În situația noastră, facem pogorământ canonic acceptând neștiința și dezinteresul unora, deși legea cere cunoașterea credinței. Și duhovnicește putem accepta lipsa lor de reacție față de atacul ecumenismului. Așadar iconomia se mișcă și ea între primirea celor care cunosc Ortodoxia, dar nu iau atitudine în fața ereziei și a face concesii chiar și celor care nici măcar nu cunosc bine dreapta credință, dar nici nu susțin pe ecumeniști.
În rezumat, este firesc ca orice membru al Bisericii să reacționeze față de atacurile ereziarhilor, dar fără să aibă ostilitate față de cei neutri și să-i declare și pe ei eretici sau să rupă comuniunea cu ei, ci să aibă dragoste și să-i tragă în sus spre conștientizarea și trăirea dreptei credințe. Iar pe promotorii ecumenismului, în general ierarhi, este normal să-i demaște și să-i combată teologic pe măsura pregătirii sale duhovnicești, până la înfruntarea prin oprirea pomenirii.
Deși unii susțin că ecumenismul semnat în Creta se stinge de la sine, nu este dăunător și ar fi mai potrivită o atitudine de ignorare decât una care ne pune în primejdia de a cădea în shismă prin reacții exagerate, consideră că nu stau așa lucrurile. Hotărârile cretane nu pot fi trecute cu vederea din simplul motiv că nu există nici un alt Sinod tâlhăresc în istoria Bisericii care să fi rămas necondamnat. Au existat învățături greșite, rătăcite, dar care s-au stins de la sine prin combaterea lor teologică, însă hotărârile sinodale nu au fost niciodată lăsate nesancționate, fiind oficiale și asumate. Așa și astăzi, deciziile din Creta pot fi scoase de la naftalină în viitor și aplicate cu pretenție de adevăr, de vreme ce nu a existat opoziție față de ele hotărâtă. De aceea indiferența nu este justificată, nu poate fi socotită o iconomie.
Puterea întreruperii pomenirii
Gestul de a opri pomenirea episcopului nu are valoare în sine, ci este corelat cu combaterea teologică a ereziei aflate în dispută. Respingerea bine documentată a ecumenismului capătă mai multă forță prin ruperea comuniunii cu episcopul, arată fermitate și punctează gravitatea problemei. Nu mai este o discuție cu mize minore, ci una de cel mai înalt grad. Însă trebuie să existe corelația aceasta, între argumentația teologică solidă și luarea de atitudine bisericească. Lipsa primeia duce la o ruptură nejustificată, neconcludentă, iar lipsa celei de-a doua lasă controversa la un nivel de ignorat.
Așadar este necesară în primă instanță o combatere teologică bine articulată, care eu zic că lipsește astăzi sau cel puțin nu e bine scoasă în față. Astfel, discuțiile pe tema folosirii termenului de „biserică” pentru eretici sunt mărunte și neconvingătoare fără a se puncta că eterodocșii au fost considerați literalmente membri ai Bisericii prin teoria ramurilor sau a „Bisericilor nedepline” . Iarăși, organizarea defectuoasă nu e un motiv de rupere și de scos în prim-plan, cât îndeosebi deciziile neortodoxe, care au fost favorizate de ea. De exemplu, Mitropolitul Ierotheos Vlachos a marșat mult pe termenul tehnic de „biserică” atribuit ereticilor în articolele sale publice, dar abia în referatul depus la Sinodul grecesc (pct. 3.iii) a punctat precis în ce constă caracterul eretic al documentelor cretane, fapt care nu a mai fost pus pe tapet la fel de intens. Toate acestea și multe altele fac ca dezbaterea dogmatică să fie încă neclară și defectuos articulată și, în consecință, greșelile din Creta nu sunt conștientizate, punct din care ar fi trebuit să-și tragă puterea întreruperea pomenirii, dar care acum o slăbește.
Pe lângă claritatea dogmatică, un alt aspect care dă credibilitate întreruperii pomenirii este unitatea celor care recurg la ea. Sau, dimpotrivă, dezbinarea lor stârnește neîncredere. Deși ea nu este de grup, coeziunea celor ce o aplică ar arăta că sunt mânați de un duh bun și unitar, care dă limpezime și o soluție la dezbinarea adusă de rătăcirea ecumenismului. Iar dezbinările și dezacordurile nu arată decât absența lui Dumnezeu și prezența unui duh schismatic.
Aici trebuie menționat faptul că duhul de schismă a fost răspândit în lume în ultimul secol și reprezintă un pericol real și o tentație ispititoare pentru nepomenitori. Căderea în concepțiile extremiste duce la fărâmițare, slăbire și discreditare. Aceasta este o cale pătimașă, nu o reacție de imunitate duhovnicească și de însănătoșire adevărată. Schisme au mai existat ca împotrivire la minusurile din Biserică, dar nu au reprezentat decât un nou pericol. Așa au fost novațienii, donatișii, encratiții ș.a.
Faptul că apar erori de poziționare nu este de mirare. Chiar eu pot recunoaște că am făcut câteva, deși am fost cât se poate de atent la aceasta. Spre exemplu, în scrisoarea de întrerupere a pomenirii am afirmat că mă îngrădesc de erezie, deși acum îmi dau seama că îngrădirea este doar de comuniunea cu episcopul. Capacitatea de a revizui diferite aspecte ar arăta seriozitate și smerenie, lipsa orgoliilor.
În concluzie, consider că mărturisirea prin oprirea pomenirii este oportună și o necesitate în momentul de față, când asaltul asupra Ortodoxiei este tot mai întețit. Așadar este logic să apelăm la „armamentul cu care ne-au înzestrat Sfinții Părinți” (Pr. Teodor Zisis, Îngrădirea nu este schismă, p. 17), și nu doar să „aruncăm câteva focuri de armă”. O atitudine atât de timorată nu ar face decât să permită înaintarea ecumenismului. Însă este necesar ca folosirea acestei măsuri să fie făcută pe potrivă, în duhul cel bun, nu din patimă și opoziție schismatică sau din îngustime la minte.
Din nefericire, linia generală urmată de majoritatea nepomenitorilor nu s-a axat atât de mult pe combaterea ecumenismului, cât pe comuniunea cu episcopii ecumeniști și întreruperea pomenirii lor. Deși am scris mai multe articole din diferite unghiuri pe acest subiect, am decis să mai abordez această temă încă o dată ca un răspuns care este deschis spre dezbatere față de un comentariu recent (postat la un articol care nu se pretează acestei discuții), ce conține o idee scoasă adesea la înaintare. Aceasta ar putea fi concentrată în propoziția: „Credincioșii și clericii nu participă la aceste trădări sau la ecumenismul adoptat de Biserică, (legiferat) și nu sunt membri ai CMB, doar dacă se delimitează/îngrădesc de erezia (ecumenism) în care au fost atrași, lucru care se realizează doar prin întreruperea comuniunii cu ecumeniștii”.
Apoi menționez că mi se pare de bun simț opinia Pr. Claudiu Buză că vinovăția de a pomeni în continuare pe episcopii semnatari ai ecumenismului constă în indolență, în lipsa de reacție față de ceva nociv. Nu e vorba despre o lipsire de har sau părtășie și validare a ereziei, ci de neluarea unei atitudini față de primejdia venită în sânul Bisericii prin adoptarea unor învățături ecumeniste eretice.
Confuzia dintre credința episcopului și a Bisericii
Faptul că episcopii au semnat documente eretice și nu se dezic de acestea este indiscutabil. Deci ei înșiși au devenit pomotori ai unei erezii, anume ecumenismul în forma parafată la Sinodul din Creta și în regulile CMB. Toți sinodalii români au validat aceasta la Sinodul BOR din toamna anului 2016.
Pe de altă parte, în comentariul menționat, de la care am pornit acest articol, se face afirmația: „Ratificarea celor două rătăciri (Creta=CMB) a fost făcută prin nerespectarea tradiției ortodoxe și prin adăugarea la ea a ereziilor, care în mod clar anulează ortodoxia”. Această opinie nu-mi pare a fi dovedită de fapte concrete. Dimpotrivă, există unele afirmații care o contrazic.
Spre exemplu, chiar broșura emisă de Patriarhie prin care sunt combătuți nepomenitorii și validate deciziile Sinodului din Creta afirmă că ereticii s-au despărțit de Biserica cea una a lui Hristos (p. 33). Chiar și în scrisoarea deschisă a IPS Teofan de după Sinodul din Creta se face o delimitare de teoriile ecumeniste (a ramurilor, a pierderii unității Bisericii…). Există și alte poziționări împotriva ecumenismului și nu avem de-a face cu o prigonire generalizată a celor ce nu-l acceptă.
Este adevărat că ierarhia are o înclinație puternică spre ecumenism și-l favorizează. Chiar și broșura patriarhală tocmai menționată, deși are și idei ortodoxe, validează deciziile Sinodului din Creta, care sunt eretice-ecumeniste. Înainte de ea, IPS Teofan făcea la fel în scrisoarea sa, asumându-și deschis susținerea Sinodului, deși afirma în paralel și condamnarea teoriilor greșite. Altfel spus, de frica sau rușinea poporului credincios, există o atitudine duplicitară a sinodalilor, fiind atât de partea dreptei credințe, cât și a ecumenismului. Iar în balanță cântărește mai mult adeziunea lor oficializată la deciziile sinodale din 2016.
Însă trebuie apreciat coect dacă aceste decizii sinodale schimbă sau nu credința Bisericii. Ierarhii în mod cert aderă la ecumenism oficial, dar au reușit să modifice Crezul (nu neapărat în formulări, dar măcar la nivel de înțelesuri)?
Faptul că Sinodul din Creta nu a strâns adeziunea tuturor Bisericilor Locale Ortodoxe înseamnă că documentele semnate nu devin normative pentru întreaga Biserică la nivel panortodox. Apoi Bisericile semnatare nu și-au schimbat Crezul lor prin dezicerea de tradiția dogmatică anterioară, nu au rupt comuniunea pe acest motiv cu cei absenți pentru a forma o structură bisericească cu o nouă dogmă. Dimpotrivă, se păstrează comuniunea cu cei ce nu aprobă sau chiar critică textele din Creta, iar acest fapt dovedește că nu s-a ajuns încă la implementarea acestei modificări.
Doar dacă toată Ortodoxia ar fi acceptat teoriile ecumeniste, atunci am fi avut de-a face cu o strâmbare dogmatică a Simbolului de Credință. Acest principiu îl vedem la Sinoadele Ecumenice, care ele singure puteau parafa credința prin conformarea tuturor la dogmele acceptate și doar în situația în care erau receptate peste tot de credincioși. De aceea au și existat lupte de aprobare a lor sau de respingere.
Derapajele dogmatice ale ierarhilor nu-i fac automat surse de erezie
Situația aceasta anormală nu o putem tranșa noi prin decretarea că faptele sunt contradictorii și se exclud reciproc și, prin urmare, episcopii nu mai sunt ortodocși, iar noi îi urmăm în rătăcirea lor.
Până la o decizie sinodală, episcopii în cauză își păstrează statutul și aceasta este practica bisericească de-a lungul veacurilor, validată îndeosebi de Sinoadele Ecumenice, care nu-i tratau pe eretici ca fiind în afara Bisericii, ci ierarhi valizi și recunoscuți, dar pasibili de cercetare și condamnare.
Trebuie stabilită o ierarhizare a declarațiilor și adeziunilor episcopilor. Există fapte care îi fac automat eretici și alte fapte care contravin cu statutul lor, dar nu constituie motive de destituire de la sine. Spre exemplu, unirea și comuniunea deschisă cu Confesiuni eretice îi lipsesc efectiv de scaun, cum s-a întâmplat cu uniați, cu cei ce au acceptat unirile cu catolicii de la Lyon (1274) și Ferrara-Florența (1439). Dar acum nu s-a întâmplat așa ceva.
Chiar și deraierile dogmatice, nu doar cele morale și administrative, nu sunt motive de suspendare automată a episcopului. Singura diferență este că pentru abaterile de credință episcopii pot fi sancționați de clerici prin întreruperea pomenirii la slujbe, pe când pentru celelalte greșeli nu este permisă această reacție de împotrivire.
Mai mult decât atât, greșelile arhiereilor nu se transmit asupra clericilor inferiori și credincioșilor prin pomenirea lor la slujbe. Aceasta din simplul motiv că nici credința episcopului, când este corectă, ea nu este împropriată de cei de sub el, ci cea a Bisericii pe care o reprezintă episcopul, pe care a primit-o, la rândul lui, prin succesiune apostolică de la Hristos Însuși.
În fine, nu cred că se poate concepe ca doar câteva Biserici Locale în întregimea lor (clerici și mireni) să aibă credință diferită de Biserica Ortodoxă în ansamblul ei, atâta vreme cât fac parte încă din ea și nu s-au delimitat de celelalte Biserici surori. Există situația din prima perioadă a iconoclasmului, când Constantinopolul s-a individualizat de ceilalți și chiar Roma a rupt comuniunea cu el și totuși abia Sinodul VII Ecumenic a tranșat problema și chiar a primit ca ierarhi deplini pe arhiereii din capitala bizantină, cu toate că erau sub anatema romanilor.
Demarcarea abstractă a unei întregi Biserici, cum ar fi cea Română, și ruperea ei de ansamblul Ortodoxiei și de Crezul general este o idee neclară. Consider că este confundată încercarea de a strâmba dogmele cu reușita acestui demers. Da, se vede limpede că există o tentativă și o presiune de a deturna dreapta credință spre ecumenism și sunt condamnabili cei care fac asta. Însă nu s-a reușit încă deplin acest lucru.
Părtășia la erezie
Un alt aspect este acela că nu există diferență între părtaș la erezie și eretic. În afară de faptul că cel ce se face părtaș nu a venit el cu ideea, este la fel de eretic ca cel ce a făcut afirmațiile dogmatice greșite.
Dar părtășia se realizează în mod concret, nu prin deducții implicite. Spre exemplu, ierarhii care nu au fost prezenți la Sinodul din Creta, dar au semnat la București receptarea lui sunt la fel de răspunzători. Sau preoții care promovează Sinodul în parohii sau în particular și sunt de acord cu el sunt la fel cu semnatarii de acolo. Pe de altă parte, pomenirea la slujbe nu se face pentru a valida unele hotărâri particulare, oricât de oficiale, ci pentru a arăta supunerea ierarhică bisericească și pentru a semnala că credința și cultul liturgic sunt săvârșite pe baza unei predanii care vine prin superiorul pomenit. Pe scurt, avem în pomenire afilierea la o Biserică ce are ierarhie, cult și dogme. Iar aceasta nu presupune și părtășia la tot ce contravine în mod particular la cele trei elemente, fie că vine de la episcop sau Sinod.
Comuniunea cu episcopul nu este un fapt particular, ci o încadrare în Biserică. Nu vorbim de o comuniune specială cu episcopul, ci de o relație din cadrul Bisericii, care nu ține de persoana ierarhului, ci de valorile Bisericii din care facem parte. Așezarea prin pomenire în ierarhia actuală a Bisericii ne arată că suntem membri ai ei, de aceea este esențială aceasta la slujbe.
Cele patru Biserici Locale absente de la Sinodul din Creta au arătat că nu se fac părtașe la hotărârile lui prin deciziile lor sinodale. Două chiar le-au condamnat deschis ca eretice. Acestea păstrează comuniunea în cadrul general, din care este exclus Sinodul. Aceasta exclude orice părtășie a lor.
Este adevărat că atitudinea corectă ar fi fost ca aceste Biserici să rupă comuniunea sau măcar să provoace la o discutare și rezolvare a problemelor generate de Sinodul din Creta. Este foarte plauzibil că nu fac aceasta din credință șubredă și din calcule omenești. Totuși nu pot afirma răspicat că rămân fără o reacție categorică din considerente ecumeniste. Poate ar trebui să le fie cerut un răspuns, o poziționare mai fermă, dar se pare că nu are cine să facă nici acest demers.
Aderarea la CMB
Consiliul Mondial al Bisericilor nu este o structură supra-bisericească, ci una care adună așa-zisele Biserici (Confesiuni) într-un for mai mare sub un anumit crez, precizat în statutul și regulile lui.
BOR a intrat în acest Consiliu în 1961. Decizia de atunci a fost una a ierarhiei din vremea comunistă. De atunci au existat Părinți cu viață sfântă și mântuire în Biserica noastră.
În statutul CMB se precizează că fiecare participant acceptă faptul că ceilalți sunt membri ai Bisericii lui Hristos mai deplin sau cu lipsuri. Această angajare este o erezie care neagă unicitatea și granițele adevăratei Biserici păstrată în Ortodoxie. Avem de-a face cu o viziune protestantă.
Dincolo de aceasta, nu cred că poate spune cineva că nu mai există har în Biserică. Sfinți precum Paisie Aghioritul, Porfirie sau Iustin Popovici dovedesc contrariul. Chiar și Sfinți și Părinți ai Bisericii Române demonstrează că harul este prezent în Biserică în această perioadă.
Sinodul din Creta se dorea pasul prin care să fie validată sinodal această participare, cu argumentele aferente. Invers decât cum s-a întâmplat în Georgia, unde credincioșii s-au opus acelei decizii sinodale și au cerut una contrară, care a și survenit (1997).
Este o greșeală dogmatică enormă faptul că suntem sub umbrela CMB, totuși nu pot afirma că aceasta implică renegarea deplină a Crezului ortodox. Spun aceasta pentru că vorbim de o aderare făcută netransparent, care nu este implementată în rândul credincioșilor și care nu reprezintă o linie clară precum cea stabilită prin Sinoadele Ecumenice. Reprezintă o trădare pe ușa din dos, care nu a acaparat Biserica în ansamblul ei. Crezul pe care-l rostim are același înțeles pe care l-a avut dintotdeauna, anume că noi suntem Biserică și ereticii sunt în afară.
Nu în ultimul rând, argumentul cu privire la Sinodul din Creta este valabil și aici, anume că există Biserici Locale care s-au retras și nu mai participă (Georgia și Bulgaria, iar Serbia pentru scurt timp în 1997).
Deciziile Sinoadelor prind putere în măsura în care sunt receptate de popor
O ultimă idee pe care doresc să fie pusă în discuție în acest articol este aceea că deciziile Sinoadelor nu devin normative pentru Biserică decât în măsura în care sunt acceptate de ansamblul credincioșilor. Lucrul acesta îl spune răspicat Enciclica din 1848, când afirmă că poporul este păzitorul credinței și episcopii nu pot lucra împotriva voinței lor.
Așa se face că deciziile prin care am intrat în CMB sau semnăturile din Creta nu au valoare absolută decât în măsura în care sunt preluate fără rest în toată Ortodoxia. Ori lucrul acesta eu nu văd să se fi întâmplat. Chiar dacă opoziția este cam amețită și firavă, ea totuși există. Nu putem vorbi de o corupere a credinței decât în rândul unor membri ai Bisericii, fie din ierarhia superioară, fie dintre credincioșii de rând.
De aceea consider că nu trebuie să ne jucăm cu cuvintele și să spunem că s-a schimbat credința fără a aduce dovezi solide în acest sens. După cum nu putem vorbi de absența oricărui pericol ignorând faptele reale grave care se petrec sub ochii noștri și care ne afectează puternic.
Intenția mea nu este nicidecum de a promova indiferența, ci de a calibra bine și sănătos lupta împotriva acestor cancere care se află în sânul Ortodoxiei. Nu mi se pare constructiv să fim conduși de frici și opinii mitologice și fanatice, ci de principii clare, dogmatice, canonice și patristice. Chiar dacă se lucrează împotriva noastră cu manipulări și pârghii de control social, răspunsul nostru cred că nu ar trebui să iasă din granițele credinței conștientizate și documentate.
Articolul acesta chiar îl doresc ca o problematizare, deși pentru mine sunt lucruri sedimentate, dar orice opinie bine argumentată poate schimba perspectiva sau măcar să adauge ceva constructiv. Convingerile mele mă străduiesc să le formez nu doar prin studiere teologică, dar nu le impun nimănui. Hristos este adevăratul Păstor și Duhul Său va conduce pe cei cu inima curată la tot adevărul.
La pomenirea Sf. M. M. Dimitrie (26 oct. 2024), Mitropolitul Atanasie de Limassol a avut o convorbire/conferință cu credincioșii. În acest context, i-au fost adresate și unele întrebări incomode, pe care le-au semnalat administratorii portalului Κατάνυξη, care sunt dintre nepomenitorii din jurul Pr. Teodor Zisis. Articolul de mai jos abordează modul în care a venit răspunsul la chestiunea întreruperii pomenirii:
Ne-a fost comunicat nouă, canalului Katanixi, un video și îndeosebi două fragmente scurte:
De la min. 1:01:30 până la 1:15:00 și de la 1:21:50 până la 1:26:30.
Câți le-au ascultat s-au înfricoșat și s-au indignat. Noi, străduindu-ne să-i liniștim și aproape cu siguranța că s-a produs o răstălmăcire, am văzut și am revăzut cu atenție fragmentele și efectiv nu am crezut urechilor și ochilor.
În video se aud minciuni de neconceput, din nefericire!
O credincioasă (ascultătoare a cuvântării): «Vreau să vă întreb despre îngrădire. Nu sunt îngrădită și nici nu intenționez să mă îngrădesc… dar mi s-a spus că îngrădirea nu te scoate afară din Biserică… și același lucru l-a făcut și Sfântul Paisie».
Mitropolitul de Limassol: «Când a făcut-o Sfântul Paisie?»
Credincioasa: «Față de Atenagora».
Mitropolitul de Limassol: «Niciodată n-a făcut asta! Niciodată!»
Credincioasa: «Și Augustin Candiotis?»
Mitropolitul de Limassol: «Nici (n.n. Mitropolitul de Florina) Candiotis! Eu am slujit cu el, am slujit cu el în Sfântul Munte. Nu a făcut nimic din aceste lucruri. Și cu bătrânul Paisie am slujit în fiecare zi, când s-a îngrădit? Acestea sunt minciuni!»
În alt punct este auzit Mitropolitul de Limassol că spune: „eu l-am cunoscut pe Sfântul Paisie în 1976”.
Întrebări rezonabile
De ce atâta perseverență și patimă să fie expuse atâtea minciuni împotriva Sfântului Paisie și a fericitului Sfințit Mitropolit Augustin Candiotis?
Este posibil să ignorați întreruperea pomenirii Patriarhului Atenagora, care s-a petrecut din 1970 până la moartea lui (7.7.1972)? Nu ați citit cartea care a fost scoasă despre Sfânt cu titlul „Viața Cuviosului Paisie Aghioritul” de Ieromonahul Isaac, în care scrie literal:
«Pentru o perioadă (n.n. Cuviosul Paisie) a întrerupt, împreună cu aproape tot restul Sfântului Munte, pomenirea Patriarhului Atenagora din cauza unor deschideri primejdioase ale lui față de romano-catolici”.
Cu privire la îngrădirea fericitului mărturisitor Mitropolitul Augustin Candiotis de Florina, lucrurile sunt și mai rele pentru că există un text pe care l-a compus însuși Sfântul Episcop Augustin, cu titlul «Răspunsuri pe subiecte bisericești», în care a subliniat că el însuși, Mitropolitul Ambrozie de Elefteropolis și Pavel de Paramithia au întrerupt «cu totul canonic» și nu «cu totul arbitrar» pomenirea Patriarhului Atenagora, conform canonului 15 al Sinodului I-II[1]:
„Dacă deschideți Pidalionul și studiați canonul 15 al Sinodului I-II, atunci veți vedea că am întrerupt pomenirea Patriarhului nu «cu totul arbitrar», ci «cu totul canonic». Am întrerupt-o după declarațiile înfricoșătoare ale lui despre primatul și infailibilitatea Papei, despre Filioque ș.a. «Cu capul descoperit» au fost propovăduite, la un nivel mondial, învățături antiortodoxe, care au fost condamnate de o mulțime de Sinoade. Iar cei trei Mitropoliți ai Greciei de Nord, care am trecut cu durerea sufletului la întreruperea pomenirii Patriarhului, cu document către Sf. Sinod am declarat că, dacă Patriarhul reneagă declarațiile respective, noi am fi reluat pomenirea. Dar, din păcate, acela a persistat în opiniile lui rătăcite. Iar faptul că Sf. Sinod, în ciuda tuturor presiunilor pe care le-a primit, nu a trecut la impunerea unor sancțiuni împotriva noastră arată că a recunoscut în adânc corectitudinea acțiunii noastre. Această acțiune a noastră a fost oferit Patriarhiei un serviciu înalt, pentru că a existat frână pentru Patriarh, care se grăbea glonț spre o unire inoportună cu papistașii (Răspunsuri pe subiecte bisericești, Atena 1973, p. 49-50).
† Episcopul Augustin”
Este de prisos să menționăm mai multe argumente pe subiect.
Ca să punem gând bun, dacă ați greșit din ignoranță, spuneți-ne și vă vom comunica toate cele aferente ca să restabiliți adevărul față de persoana Sfântului. Altfel, este îngăduit să fie spuse minciuni despre un Sfânt despre care, printre altele, propovăduiți continuu că «l-ați trăit»?
„Eu l-am trăit și am fost cu Sfântul Paisie”!!!
Sfințenia oricărui Bătrân sporește numai răspunderea ucenicului în fața lui Dumnezeu. Sfințenia nu este un fenomen natural (precum electricitatea sau magnetismul sau greutatea), ca să lucreze prin inducție, nici nu există vreo infailibilitate de vreun fel care se transmite în Ortodoxie.
Video-ul este trist. Un Mitropolit, care umplut cândva de speranță poporul credincios pentru cugetarea sa dreaptă, din păcate cade atât de jos în mod asurzitor.
Rămân o întrebare nerăspunsă. DE CE?
De ce este atacată cu atâta patimă îngrădirea canonică, sfântă și patristică?
De ce nu este atacată panerezia ecumenismului?
De ce nu ia o poziție ortodoxă pentru părăsirea Consiliului Mondial al Ereziilor (CMB)?
De ce nu dezavuează pseudo-Sinodul din Creta, care recunoaște ereziile drept Biserici și drumuri ale mântuirii?
De ce nu fulgeră împotriva noii ecleziologii a Patriarhului Bartolomeu Arhondoni, care împarte autocefalii anti-bisericești și samavolnice, găzduind noua schismă din Ortodoxie?
De cine se teme Înalt Preasfințitul și denaturează faptele despre îngrădirea canonică, adresându-se poporului și nu mustră pe vrăjmașii Domnului nostru Iisus Hristos?
La răsunătoarea sărbătoare a Sfântului Dimitrie, îi dorim pocăință bună lui însuși, invitaților inspirați și stabiliți ai cuvântărilor din orașul omonim din Atena, care, în loc de o Refugiu Ortodox, au transformat parohia într-un «stup duhovnicesc» de producere și propagare a opiniilor neortodoxe, nebisericești și ecumeniste.
Nota noastră: Este uimitor cât de sucit poate fi receptată și înțeleasă acțiunea de întrerupere a pomenirii. Faptul că Mitr. Atansie o înțelege și el greșit la modul militant și cu opoziție categorică arată starea jalnică în care se găsește Biserica în aceste momente. Un episcop care nu a semnat documentele din Creta și le-a criticat serios are, totuși, o poziție alunecoasă pe subiectul ereziei ecumeniste semnată sinodal. Se naște întrebarea: Care este motivația care l-a îndemnat să se opună cu jumătate de gură?
În continuare dialogului extras în articol, Mitropolitul Atanasie își exprimă punctul de vedere despre îngrădire, spunând că cineva poate face aceasta față de episcopul său care spune erezii, însă cei îngrădiți se rup de orice episcop. Ar fi fost logic să se îngrădească de un ierarh din Biserica Greciei sau a Ciprului și să țină de cineva, de altă Biserică, a Rusiei, Georgiei… Altfel ajunge unul ca acesta să se taie de Biserică în loc să se îngrădească pentru că neapărat trebuie să aibă un episcop de care să aparțină.
Viziunea Mitropolitului păcătuiește nu doar prin minciunile demascate în articolul de mai sus, ci și prin perspectiva pe care o oferă. Episcopul este văzut ca fiind indispensabil, fără de care cineva iese din Biserică. Dar această măsură este prevăzută de un canon, nu este o acțiune arbitrară. În al doilea rând, a ține de un alt episcop înseamnă schismă, este interzisă de canoane. Iar dacă e vorba de plecarea din episcopie, atunci unde mai este îngrădirea? Pur și simplu este exclusă din ecuație râvna pentru dreapta credință și mustrarea unei erezii prin oprirea pomenirii episcopului care o propagă public și fără menajamente.
Dar anomalia provine chiar de la Sinodul din Creta, unde au fost semnate documente greșite dogmatic de către unele Biserici Locale și episcopi, iar cei care au refuzat să le aprobe, atât Biserici, cât și ierarhi participanți sau nu, au rămas în comuniune cu primii. Altfel spus, avem o situație în care dreapta credință conviețuiește cu erezia „canonic”. Mai mult, această atitudine de a nu fi de acord, dar a lăsa nesancționat pe cel eretic este privită ca fiind normativă și cine se abate de la ea este acuzat de schismă. Aceasta deși toată istoria Bisericii este plină de lupte dârze împotriva ereziilor, de Sinoade și Părinți care au luptat fără rest împotriva lor. Iar acum ecumenismul nu mai este privit ca fiind greșeală capitală, ci doar o mică problemă inerentă în Biserică în cel mai bun caz. În cel mai rău caz, chiar și ereticii condamnați, catolici, protestanți și anticalcedonieni, sunt priviți ca fiind mădulare vii ale Bisericii, mai bolnavi sau mai buni ca ortodocșii.
Menționăm în contrapondere că Mitropolia Pafos, tot din Cipru, a găzduit anul acesta, pe 16 august, o conferință susținută de Pr. Peter Heers cu titlul: Unitatea extremelor, filetism, zelotism și ecumenism și zicala patristică: «Binele nu este bine dacă nu se face bine». De observat că aceasta a fost promovată oficial și de Mitropolitul Neofit de Morfu. Pe parcursul ei, s-a vorbit și despre extremele celor îngrădiți și a fost criticat foarte corect faptul că ei nu greșesc în dogme, ci în modul de manifestare prin aceea că se rup nu doar de cei ce propovăduiesc deschis o erezie (lucru permis de canonul 15 I-II), ci și de cei care sunt ortodocși, dar preferă să rămână în comuniune cu episcopii și clericii ecumeniști din iconomie.
Din nefericire, Mitr. Atanasie, prin cuvintele comentate, dovedește unele semnalmente prin care decade din statutul de mărturisitor și episcop care învață drept cuvântul adevărului și are comuniune cu ecumeniștii doar din iconomie. El are comuniune cu ei dintr-o viziune instituțională pământească, privindu-i pe aceia ca fiind Biserica și etalonul față de nepomenitori, care sunt niște schismatici. În plus, își argumentează poziția prin mărturii mincinoase despre cei doi mari părinți menționați în discuție, Sf. Paisie Aghioritul și Mitr. Augustin Candiotis. Nu dă dovadă că are un cuget viguros ortodox, ci doar o gândire teoretică, abstractă, față de care nu se simte îndatorat să lupte până la capăt.
Nu doresc nicidecum să-l cataloghez eu pe Mitr. Atanasie ca fiind neortodox, ci aprecierile de mai sus au menirea doar de a problematiza pe temă. Este foarte posibil să existe la mijloc unele sminteli din partea zelotiștilor care-l fac să disprețuiască îngrădirea. Nu este căderea mea să apreciez până la capăt, ci doar punctez unele aspecte despre cum trebuie să fie cugetul ortodox.
În fine, este știut că Mitr. Atanasie a slăbit criticile față de schismo-erezia din Ucraina recunoscută de Biserica Ciprului sinodal atunci când a candidat la poziția de Arhiepiscop al întregii Biserici a Ciprului. Probabil a făcut aceasta pentru a fi mai bine văzut de ceilalți ierarhi din Sinod sau de către factorii de decizie geo-politici care influențau alegerile. Aceasta arată odată în plus precaritatea mărturisirii episcopilor de astăzi din întreaga lume, dacă până și unul recunoscut ca fidel tradiției este cel puțin nestatornic și înclinat să favorizeze Biserica închegată a instituție lumească, nu în duhul și adevărul Evangheliei.
În această situație, când episcopii nu au de gând să lupte pentru dreapta credință, se dovedește că reacția de întrerupere a pomenirii ierarhilor ecumeniști este necesară pentru a exista semnal de alarmă și neliniștea cea bună. Aceasta pentru că nu există în istorie Sinoade eretice care să nu fi foat condamnate, ci lăsate nepedepsite.
Încă un ultim aspect: Eu nu țin minte să fie scris în cartea despre viața Sf. Paisie faptul că a oprit pomenirea Patriarhului Bartolomeu. Nici nu pot verifica asta în românește (momentan) și nici în grecește. Pentru cei interesați, există o mențiune pe larg despre acest eveniment în cartea Epistole și alte texte la nota 9 de la Scrisoarea sa către Patriarhul Atenagora despre ecumenism și zelotism.
În contextul evenimentelor tumultoase, care cer din partea tuturor credincioșilor Bisericii implicare și mărturisire, cu ajutorul lui Dumnezeu, exprimăm un punct de vedere potrivit Evangheliei, învățăturii Sfinților Apostoli și Sfinților Părinți prin care să evidențiem importanța mărturisirii în aspectele cele mai importante ale credinței amenințate de apostazie (lepădare de credință), care se manifestă în toate formele de existență ale omului contemporan: ecumenism inter-creștin si inter-religios, homosexualitate, viață imorală, dictatură electronică, războaie fraticide, tulburarea din sânul Bisericii (schisme, dezbinări, trădări), dictatură medicală, new-age…
1. Astfel evidențiem o primă problemă, anume ecumenismul, care a dobândit, prin propovăduirea sub forma unui dialog mincinos între Biserica Ortodoxă și erezii, caracter și recunoaștere sinodală. Se cunoaște faptul că în 2016, la minciuno-sinodul din Creta s-au adoptat decizii potrivnice Ortodoxiei, ereziile (papismul, protestantismul, și celelalte confesiuni eterodoxe) au fost recunoscute biserici, legiferându-se sinodal și enunțând refacerea unității pierdute a Bisericii prin unirea cu ereziile, mărturisire contrară Simbolului de Credință niceo-constantinopolitan. Acest fapt constituie cea mai gravă abatere, la nivel sinodal, în urma căreia s-a recurs la îngrădirea față de hotărârile cacodoxe a unei părți din clerul și credincioșii Bisericii (în speță B.O.R.). Situația actuală este mult mai gravă față de perioada (anii 1969-1973) când Părinții atoniți printre care și Sfântul Paisie Aghioritul au emis un comunicat de întrerupere a pomenirii, deoarece s-au confruntat cu unele declarații cacodoxe, filopapiste și ridicarea anatemelor de către patriarhul Atenagora, deci o problemă care afecta mai mult Biserica în plan local, adică Patriarhia Ecumenică, pe când acum avem de a face cu hotărâri eretice adoptate la nivel sinodal ce se doreau a fi acceptate la nivel panortodox. Pentru noi ca Biserică autocefală, fiind direct implicați prin participarea ierarhilor noștri și semnării în unanimitate a documentelor în cauză, problema este mult mai gravă. Pentru aceste aspecte evidențiate, respingem hotărârile eretice ale pseudosinodului amintit.
2. Respingem toate derapajele doctrinare de la dreapta credință, anume:
– acordurile de la Balamand, Busan, Chambesy;
– afirmațiile ca cei doi plămâni ai Bisericii, biserici surori, biserici nedepline sau eterodoxe pronunțate în B.O.R. cu referire la papism sau organizații eretice; afirmația de refacere a unității pierdute a Bisericii și teoria ramurilor;
– documentele de la Lima și afirmăm că Tainele și orice lucrare sfințitoare se realizează doar în Ortodoxie;
– modul actual de săvârșire a Botezului fără întreită afundare și îl vădim ca fiind o abatere gravă de la practica Bisericii;
– participarea BOR la CMB și toate concesiile făcute de reprezentanții Bisericii Ortodoxe în diverse concilii sau organizații eterodoxe în mișcarea ecumenistă paneretică, și refuzăm comuniunea cu cei angajați în aceste concesii;
– săptămâna de rugăciune pentru unitatea creștinilor și participarea reprezentanților BOR la această manifestare care intră sub incidența Canoanelor 11, 12, 13, 28, 32, 45, 46, 48, 65 apostolice;
– participarea la adunările evreiești (Hanuka) și ne delimităm (îngrădim) de cei ce comit această fărădelege (sancționată de Canonul Apostolic 64, în conglasuire cu Canoanele 7, 45, 70, 71 apostolice, 11 Trulan, 1 Antiohia, 6, 29, 33, 37, 38 Laodiceea;
– reafirmăm hotărârea dată de Sinodul BOR, din anul 1937, împotriva masoneriei;
3. Respingem Tomosul de autocefalie emis de Patriarhia Ecumenică schismaticilor din Ucraina (adunarea lui Epifanie Dumenko) și refuzăm comuniunea cu ierarhii și clericii care îl acceptă după cum impun și canoanele apostolice 10 și 11 în conglăsuire cu canoanele 12, 13, 28, 32, 45, 48, 65 apostolice, canonul 5 al Sinodului I ecumenic, canonul 2 Antiohia, 9 și 10 Cartagina;
4. Respingem:
– vaccinurile împotriva COVID-19 și noile forme de vaccinare care atentează la integritatea omului, favorizând împlinirea transhumanismului, prin care se modifică omul creat după chipul lui Dumnezeu;
– propovăduirea vaccinării prin comunicatul (Broșura Patriarhiei) și prin cuvântul public al mai multor ierarhi și reprezentanți ai Bisericii, vaccinare responsabilă de moartea, îmbolnăvirea și sterilizarea a mii de oameni;
– avorturile și toate metodele contraceptive prin care se anulează dreptul la viață și la posibilitatea fiecărei persoane zămislite de a se face mădular al Bisericii, prin primirea sfântului botez, pentru a conlucra cu harul dumnezeiesc în vederea mântuirii.
5. Respingem toate derapajele doctrinare și liturgice care s-au săvârșit în perioada pandemiei prin care s-au negat prezența și lucrarea Harului în Biserică (distanțarea socială, purtarea măștilor, dezinfectarea icoanelor și a raclelor cu Sfintele Moaște, împărtășirea cu linguriță proprie sau de unică folosință, neîmpărtășirea în unele cazuri, interdicția către credincioși de a participa la slujba Învierii);
6. Refuzăm actele biometrice și identitatea digitală ce sunt înaintemergătoare pecetluirii.
7. Respingem conflictul militar din Ucraina, război între frați ortodocși, și ne delimităm de cei ce-l uneltesc (președinți, miniștrii, parlamentari etc).
8. Ne delimităm de iconoclasmul moderat prin care icoanele sunt cinstite doar după ce au fost stropite cu agheasmă și reafirmăm ceea ce spun Sfinții Părinți de la Sinodul VII Ecumenic și patriarhul Neofit (1802) în Prolegomena Sinodulului, cum că sfințenia icoanei vine de la chipul zugrăvit în aceasta și de la numele sfântului ce trebuie neapărat scris pe aceasta. Cinstirea adusă Icoanei este cu atârnare pentru că cinstim o icoana datorită faptului că este un sfânt zugrăvit în ea și pentru că cinstea pe care o dăm icoanei se ridică la cel zugrăvit în ea (Sfântul Vasile cel Mare).
9. Respingem manifestările de Halloween și toate cele ce țin de ocultism care în România au luat amploare și sunt organizate la modul oficial, angajând copii și tineri din școli conduși de unele cadre didactice.
10. Ne delimităm de toate manifestările LGBTQ+, respingem parteneriatele civile între persoanele de același sex și adopțiile în cadrul acestor parteneriate și ideologia identității de gen, afirmând familia creștină formată din bărbat, femeie și copii. În urma celor spuse, cu mențiunea că nu putem evidenția toate abaterile doctrinare și morale din pricina mulțimii lor, ne delimităm de tot ceea ce contravine Învățăturii Dumnezeiești revelată în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Ținând cont de aspectele evidențiate se cuvine să ne exprimăm în problema comuniunii liturgice pentru o mai bună gestionare a iconomiei care se impune în situația de față. Mărturisim cu frică și dragoste față de Dumnezeu că suntem (rămânem) în comuniune cu Bisericile Ortodoxe locale și cu episcopii care resping public ecumenismul, adunarea din Creta și schisma ucraineană, cu poporul ortodox român, precum și cu toți dreptslăvitorii creștini de pretutindeni (preoți, monahi și mireni) care au cuget ortodox și mărturisire ortodoxă chiar dacă nu au întrerupt încă pomenirea pseudoepiscopilor sau încă nu s-au îngrădit de erezie, legiferată sinodal, sau nu s-au delimitat în vreun fel de derapajele doctrinare și morale menționate în punctele anterioare.
Aceasta este mărturisirea cu care dorim să fim următori ai Sfinților Apostoli și ai Sfinților Părinți și să ne înfățișăm cu o conștiință împlinită înaintea Preasfintei Treimi.
Ne exprimăm bucuria pentru adeziunea la această mărturisire a tuturor celor care vor să contribuie la împreună-slujirea Bisericii și păstrarea nealterată a învățăturii de credință ortodoxă.
25 noiembrie 2024, Sf. MMc Ecaterina
Ieromonah Grigorie Sanda Preot Claudiu Buză Ipodiacon Chiriac Cioi Monah Ioan Monah Paisie Bușă Monah Antonie Monah Modest Monahia Pahomia Radu Monahia Parascheva Monahia Grigoria Monahia Macaria Monahia Porfiria și o serie de mai bine de 100 de mireni.
Nota noastră: Sunt bine-venite aceste precizări în mărturisirea de credință a Ierom. Grigorie Sanda și Pr. Claudiu Buză dimpreună cu ucenici ai lor. Față de cele de mai sus ar fi de făcut două remarci importante:
1. Este evidentă îndulcirea atitudinii semnatarilor în ce privește modul de aplicare a întreruperii pomenirii. De la refuzarea comuniunii cu cei care au părtășie cu episcopii semnatari la Sinodul din Creta, acum fac o iconomie pastorală mai largă, acceptând pe toți credincioșii care țin neabătut dreapta mărturisire, chiar dacă nu au luat o atitudine publică de înfruntare a celor care aderă fățiș la ecumenismul eretic. După cum am scris în multe rânduri, canoanele și tradiția patristică nu prevăd obligativitatea opririi comuniunii cu cei care propovăduiesc o erezie necondamnată. Este bine-venită și de folos îngrădirea de aceștia și chiar față de cei pasivi la răspândirea ereziei, dar ca obligativitate a conștiinței, nu ca un imperativ canonic și bisericesc.
2. Pe de altă parte, consider puțin hazardate unele expresii, cum ar fi: „actele biometrice și identitatea digitală ce sunt înaintemergătoare pecetluirii” și „vaccinurile împotriva COVID-19 și noile forme de vaccinare care atentează la integritatea omului”. Cel puțin a doua formulare pare să se refere la faptul că s-ar „modifica omul creat după chipul lui Dumnezeu”, idee confuză sau chiar greșită. Chipul lui Dumnezeu este păstrat în om în ciuda căderii în păcat, deși este degradat din statutul de asemănare cu Domnul. Modificarea la care se face referire pare a fi aceea a robotizării omului prin pierderea liberului arbitru și subordonarea către un calculator (transumanism). Însă un asemenea proces nu s-a demonstrat clar că este posibil și nici că s-ar produce prin vaccinuri, mai ales la modul involuntar, adică fără acceptul individual. Pe subiectul vremurilor apocaliptice am scris diverse articole, cum ar fi cel despre P. Elpidie, despre poziționarea Sf. Porfirie, semnul fiarei în Apocalipsa (cap. 20) sau atenționarea Arhim. Atanasie Mitilineos, la fel ca și aprecierile Ieroschim. Dionisie de la Colciu.
Pe lângă aceste două aspecte, sugestia mea ar fi de restrângere și concentrare pe subiectele ce țin de atentarea la dreapta credință sau măcar diferențierea lor ca importanță față de celelalte. Aceasta deoarece ecumenismul este un pericol dogmatic și parafat, pe când celelalte sunt mai îndepărtate și cele mai multe nu au caracter doctrinar. Doar subiectul schismo-ereziei din Ucraina este foarte fierbinte, dar deocamdată nu presupune o reacție directă pentru că Patriarhia Română nu a recunoscut structura lui Epifanie Dumenko. Însă celelalte puncte nu au caracter de mărturisire de credință, ci de atitudine creștină în societatea tot mai apostată în care trăim.
Peste toate, mărturisirea credinței ar trebui să se impună prin puterea dată de inspirația de la Dumnezeu și prin coeziunea, strângerea laolaltă în Duhul adevărului.
După cum este cunoscut, Protestantismul, Reforma, provine, din sec. al XVI-lea, din ruperea de Papism ca un protest puternic pentru faptele lui monstruoase, pentru cursul lui anticreștin, pentru acțiunea lui acțiunea lui criminală și pentru căderea lui morală finală. «A început în Germania în 1517, când Martin Luther a publicat cele 95 de teze ale sale ca reacție la abuzurile de la vânzarea indulgențelor de către Biserica Catolică, care se presupune că oferea iertarea păcatelor cumpărătorilor lor. Termenul ca atare provine din scrisoarea de protest a principilor germani din 1529 împotriva unei dispoziții a Dietei din Speyer, care condamna învățăturile lui Martin Luther ca eretice. Deși au existat fisuri anterioare și eforturi de reformă a Bisericii Catolice în principal din partea lui Peter Valdo, John Wycliffe și Jan Huss, numai Luther a izbutit să aprindă o mișcare mai largă, suficientă și mai nouă. În sec. al XVI-lea, luteranismul s-a răspândit din Germania în Danemarca, Norvegia, Suedia, Finlanda, Letonia, Estonia și Islanda»[1]. Pe Luther l-au urmat și alți reformatori, precum Ulrich Zwingli, Calvin ș.a. Mișcarea Reformei a luat repede proporții mari și s-a întemeiat în Europa Centrală și de Nord, atrăgând mulțime de papistași prin predicile înflăcărate ale conducătorilor Protestantismului cu cererea de curățare a creștinismului de doctrinele și opțiunile anticreștine ale Papismului eretic.
Dar, din păcate, această mișcare nu numai că nu a adus o curățare în creștinismul apusean, ci a ajuns la rătăciri mai rele. Un studiu atent demonstrează că singurul lucru pe care l-a adus Protestantismul a fost dezlipirea lui de puterea papală și respingerea unor monstruozități izbitoare, deși a păstrat aproape toate învățăturile rele papistașe și le-a sporit!
Una dintre acestea este și erezia Filioque, adică a păstrat învățătura rea papistașă a purcederii Sfântului Duh «și de la Fiul», care răstoarnă literalmente dogma de bază triadologică a credinței noastre creștine prin consecințe cumplite și cu efecte în cursul creștinismului occidental. Această înfricoșătoare rătăcire eretică a fost adoptată la început de franci și mai târziu (1014) a fost acceptată și de Roma, în ciuda faptului că fusese condamnată la Sinodul din Constantinopol din 879-880 (Sinodul Ecumenic al VIII-lea) și cu participarea Bisericii Romei! Francii barbari și eretici, după cum este cunoscut, la «Sinodul» de la Frankfurt (794), au condamnat Sinodul Ecumenic al VIII-lea (787), dezaprobând închinarea cinsitoare a sfintelor icoane, s-au diferențiat de acesta. În continuare, Părinții Sinodului al IX-lea Ecumenic (1351) au condamnat «scolastica», ce are rădăcini în «Sinodul» de la Frankfurt[2].
Acest «Sinod» are mare însemnătate pentru că el constituie începutul Protestantismului. S-a sprijinit pe faimoasele «Libri Carolini (traducere: Cărțile lui Carol), sau Opus Caroli regis contra synodum (lucrarea regelui Carol sau simplu cărțile lui Charlemegne), este cunoscut studiul teologic tripartit care a fost scris de Charlemagne din stăpânirea germană a Carolingienilor împotriva deciziilor care au fost luate în 787 la Sinodul VIII Ecumenic – cunoscut și ca al doilea Sinod de la Niceea»[3]. Au fost scrise de împăratul franc semidoct, ne-teolog și infantil cu scopul mai îndepărtat de a lovi în stăpânirea romani de Răsărit, pe care pusese ochii. În această direcție, a convocat «Sinodul» de mai sus ca, la el, teologii franci, folosind «cărțile carolingiene», să refacă deciziile Sinodului VIII Ecumenic și să lovească în credința predanisită a stăpânirii de Răsărit. Intre altele, a mișcat și chestiunea purcederii Sfântului Duh, o învățătură rea ce stăpânise în multe regiuni din Occident deja din veacul al VI-lea d.Hr., legiferată de «Sinodul» de la Toledo (589) și sprijinită pe un text falsificat compus în 645, așa-numitul «Simbol atanasian»[4] și a devenit, după cum am menționat înainte, dogmă de credință a Bisericii Romei în 1014.
În cadrele dialogului ecumenic, se desfășoară de câțiva ani unul dintre multele dialoguri teologice ineficiente, al Bisericii Ortodoxe cu ereticii luterani, care constituie una din numeroasele (peste 200) confesiuni protestante. Firește, diferențele dogmatice abisale și de altă natură a ei față de Biserica Ortodoxă sunt de așa fel, încât punctele de convergență sunt foarte puține.
În luna mai care a trecut, am avut o astfel de întâlnire a comisiei mixte. Rezultatele acestei întâlniri au fost sărăcăcioase și comunicatul comun destul de confuz și evident inacceptabil din perspectivă ortodoxă. Știrea sună astfel: «Comisia Teologică Mixtă Internațională Luterano-Ortodoxă a căzut de acord cu o reformulare comună a Simbolului de Credință de la Niceea din sec. al VI-lea, consimțind cu folosirea textului grecesc inițial în Biserici. La prima vedere, acesta este un fragment tehnic, care se adresează specialiștilor. Întâlnirea care a avut loc în Egipt, la Cairo, între Confederația Luterană Mondială (LWF) și Biserica Ortodoxă, poate fi considerată, totuși, o mică revoluție în relațiile Bisericilor din Apus și Răsărit. Acordul a fost atins datorită unui dialog intens între părți, care va avea în final rezultate reale la nivel CD (acord diferențiat). Deci un dialog care a condus la o „apropiere fundamentală pentru înțelegerea relației Fiului și Duhului”. O abordare care poate să contribuie concret „la cicatrizarea diviziunilor din vechime dintre comunitățile noastre și să ne permită să mărturisim laolaltă credința Sinoadelor Ecumenice de la Niceea și Constantinopol”»[5].
Primul nostru comentariu este de ce intervine folosirea, și nu acceptarea textului ortodox al Simbolului de Credință? Nu cumva aceasta constituie o eschivare a ereticilor protestanți ca să-i țină pe ortodocși într-un dialog continuu cu scopul mai îndepărtat de a-i convinge de «corectitudinea» propriei lor credințe? Ne întrebăm și ce fel de «reformulare» poate să se facă la un text clar al Simbolului de Credință, care decurge din adeverirea învederată a lui Hristos că Sfântul Duh «de la Tatăl purcede» (In. 15: 26)? Și care este această «mică revoluție în relațiile Bisericii de Apus și de Răsărit», care a fost atinsă? Nu cumva au fost convinși ereticii luterani de învățăturile lor rele? Este destul de întunecat și «acordul» care a fost încheiat și sunt invizibile «rezultatele reale».
De asemenea, nu înțelegem ce înseamnă termenul «acord diferențiat». Cumva mutarea delegației ortodoxe la cerințele ereticilor luterani? Cumva dialogul acesta «a condus la o apropiere fundamentală în înțelegerea relației Fiului și Duhului», care să contribuie «la cicatrizarea diviziunilor din vechime dintre comunitățile noastre și să ne permită să mărturisim laolaltă credința Sinoadelor Ecumenice de la Niceea și Constantinopol»? Cumva ereticii luterani șters Filioque din Simbolul de Credință? Evident că nu, pentru că ar fi spus comunicatul. Termenul «reformulare» nu semnifică ștergere, ci «înțelegere» de către ortodocși despre ce semnifică pentru apuseni Filioque și poate acceptarea acestei «înțelegeri».
În continuarea publicației, se menționează: «Separările s-au concentrat pe adaosul cuvântului latinesc „Filioque” de către Biserica Apuseană la textul străvechi al Simbolului de Credință care descrie proveniența Sfântului Duh (ex Patre Filioque procedit, adică provine de la Tatăl și Fiul). Pentru Biserica Ortodoxă acest adaos a reprezentat o răstălmăcire a dogmei trinitare. În ciuda eforturilor de împăcare, Biserica de Răsărit și de Apus au ajuns la schismă în 1054. Schisma rămâne în vigoare până astăzi. La întâlnirea de la Cairo, participanții au punctat că Bisericile Reformei moștenesc Simbolul de Credință din predania apuseană fără să-l considere problematic. Astăzi, totuși, la 1.700 de ani după Sinodul de la Niceea, luteranii și ortodocșii cad de acord că este vremea să cercetăm din nou ce semnifică adaosul acestor cuvinte și cum putem să deschidem un drum spre împăcare»[6]. Să cercetăm din nou ce? Că apusenii au desconsiderat cea mai evidentă încredințare a Domnului despre purcederea numai din Tatăl a Sfântului Duh și formularea inspirată de Dumnezeu a Sinodului II Ecumenic? Membrii comisiei, ortodocși și luterani, cunosc Teologie, Dogmatică și Istorie și pot, din această privință, să știe cum a intrat în Biserica Apuseană, cu reacții vehemente din toată Biserica și din ea însăși. Părinții purtători de Dumnezeu de la Sinodul II Ecumenic (381), când au formulat articolul în cauză din Simbolul de Credință, știau foarte bine ce scriau și nu încape, din această privință, nici o «reformulare» și nici o «cercetare din nou».
Publicația continuă: «Declarația comună propune să fie dată din nou atenție formulării de la început a Simbolului de Credință. Să „încurajeze problematizarea teologică înnoită despre Treime și rolul Sfântului Duh”»[7]. Considerăm că delegația ortodoxă se cuvenea să ceară ștergerea adaosului Filioque, și nu să se implice în cuvinte și problematizări nefolositoare și fără esență, care îi favorizează numai pe vorbitorii eretici.
Sfinții Părinți au compus articolul în cauză al Simbolului de Credință, precum și toate celelalte, după un studiu aprofundat al Sfintelor Scripturi, care a fost însoțit de rugăciune fierbinte, smerenie, frică de Dumnezeu și de o absolută cunoaștere de sine pentru luminarea Sfântului Duh și, cel mai important, transpunând experiența corpului bisericesc cel fără de greșeală al Bisericii. Altfel, este cunoscut că nu au avut nici o legătură convocările Sfintelor Sinoade cu întâlnirile teologice contemporane, unde domnește raționalismul și aroganța individuală, lipsa harului lui Dumnezeu, adesea viclenia, minciuna și, firește, (ne-?)luminarea Sfântului Duh. Și de aceea nu au eficiență și au întâmpinat «jocuri fără substanță și nesfinte», după încredințarea fericitului Arhiepiscop de Australia Stelian, care a trăit mulți ani ca membru și co-președinte al Dialogurilor Teologice, această realitate tragică!
Pe cât privește purcederea Sfântului Duh numai de la Tatăl, ne-a încredințat Însuși Domnul, Care spune: «Când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va da mărturie despre Mine» (In. 15, 26). Cuvântul «a purcede» semnifică «a proveni, a decurge»[8]. În situația dată, Sfântul Duh decurge etern din ființa Tatălui. Trimiterea Lui în lume de Fiul nu semnifică în nici un caz «purcedere», «decurgere»! «Eu Îl trimit vouă de la Tatăl» a accentuat Hristos, până și trimiterea Lui în lume de Fiul s-a făcut «de la Tatăl», cu cât mai mult Ipostasul Lui mai înainte de veci.
Pururea pomenitul Profesor P. Hristu a scris: «Deși termenii a Se naște și naștere exprimă cu înțeles modul provenienței, termenii a purcede și purcedere nu închipuie limpede modul provenienței Duhului pentru că omul nu are relații reprezentative pentru purcedere. De aceea unii Părinți punctează că purcederea Duhului este negrăită, adică arată familiaritatea Duhului cu Tatăl, dar păzește modul negrăit al existenței Lui. Însă, dacă Duhului nu I se acordă cuvântul naștere, I se acordă înțelesul ei. Nimic străin nu intră în Treime: „căci nimic străin nu este amestecat în Treime”. Purcederea, ca și nașterea, este o caracteristică a deoființimii și, precum Fiul, născut fiind din Tatăl cel nezidit, este nezidit, așa și Duhul, fiind purces din El, este nezidit»[9].
Concluzionăm comunicarea noastră cu încredințarea Profesorului Panaiotis Hristu: «Părinții greci nu prezintă niciodată pe Duhul ca purcezând și din Fiul, după cum, de altfel, o demonstrează și Simbolul Sinodului II Ecumenic.[…] Poziția dogmatică despre Sfântul Duh a fost schițată puțin după mijlocul sec. al IV-lea de Atanasie cel Mare și apoi de Vasile cel Mare prin lucrările lor clasice pe subiect și a fost formulată oficial în Simbolul Sinodului II Ecumenic (381). De atunci, a început accentuarea lucrării Duhului cugetarea ortodoxă»[10]. Considerăm că participanții la dialogurile teologice cu ereticii ar trebui să-i aibă pe Sfinții Părinți drept călăuze nerătăcite, să prezinte explicațiile lor ereticilor și să-i recomande ca exegeți autentici.
Să semnalăm, de asemenea, că mulți ortodocși dintre admiratorii «unirii bisericilor» fără pocăința ereticilor și respingerea rătăcirilor și învățăturilor lor rele, ca să depășească «piedica» pusă de Filioque, pe care nu o înțeleg ereticii papistași și protestanți să o respingă, se silesc să «înțeleagă» rătăcirea, «jucându-se cu cuvintele», susținând că așa-zisa cacodoxie Filioque este rezultatul diferenței de limbaj, pentru că în limba latină «a purcede» se traduce cu verbul «procedit», care înseamnă «provine». Această tactică nu poate fi acceptată pentru motivul foarte simplu că Sfânta Scriptură este ceva mai mult decât evident că Sfântul Duh purcede numai de la Tatăl, ca și Simbolul Credinței!
În fine, flecărelile menționate anterior, care au fost spuse și care au fost consimțite la întâlnirea ortodocșilor și luteranilor nu pot să aibă nici o valoare. Dimpotrivă, mai degrabă vădesc lipsa fricii de Dumnezeu, pe lângă conciliatorism și lipsa de seriozitate.
În sfârșit, să semnalăm că, deși ereticii luterani ar primi ștergerea lui Filioque din Simbolul de Credință, există o abundență de alte învățături greșite pe care trebuie să le abandoneze ca să fie atinsă «unitatea» cu Biserica neprihănită a lui Hristos. Deci să o lase mai moale participanții ortodocși la dialog cu «standardul» așteptărilor lor și entuziasmul lor emoționant fără valoare pentru «cicatrizarea divizărilor din vechime dintre comunități» și pentru «mărturisirea comună a credinței Sinoadelor Ecumenice», după cum se menționează în comunicatul comun, revenind pe pământ la realitatea rău prevestitoare!
Comisia Internațională Mixtă de Dialog Teologic între Federația Mondială Luterană și Biserica Ortodoxă
Noi, reprezentanții Federației Mondiale Luterane și ai Bisericii Ortodoxe, ne-am reunit în spirit de dragoste și comuniune creștină pentru a discuta chestiunea care divide Biserica a purcederii Sfântului Duh. Ambii afirmăm deplina dumnezeire și personalitate a Sfântului Duh, care a fost exprimată în moduri diferite în tradițiile răsăriteană și apuseană. Știm că Filioque a fost introdus în Crezul Niceo-constantinopolitan de Biserica Latină ca răspuns la erezia ariană la câteva secole după compunerea Crezului Niceo-constantinopolitan. Biserica de Răsărit totdeauna a protestat față de această introducere. Ca parte a tradiției latine, reformatorii au moștenit Crezul cu Filioque și nu l-au considerat problematic. Prețuind acest text creștin ecumenic vechi și respectat, sugerăm ca traducerea originalului grecesc (fără Filioque) să fie folosită în speranța că aceasta va contribui la vindecarea divizărilor din vechime dintre comunitățile noastre și să ne dea capacitatea de a mărturisi împreună credința Sinoadelor Ecumenice de la Niceea (325) și Consantinopol (381).
Crezul Niceo-constantinopolitan este o declarație doctrinală folosită la Liturghie. Poporul lui Dumnezeu se roagă cu Crezul Niceo-constantinopolitan și în acea rugăciune credința lor este configurată de Dumnezeu Treimic. Concentrarea înnoită pe cuvintele originale ale Crezului Niceo-constantinopolitan ar putea încuraja reflecția teologică înnoită asupra Treimii și a rolului Sfântului Duh.
Mai mult, ambii afirmăm că în doctrina noastră trinitară Tatăl este cauza (αἴτiος) generării Fiului și a provenienței Duhului. Ortodocșii înțeleg că Filioque adesea era menit să sublinieze relația dintre fiul și Duhul și luteranii sunt conștienți că în tradiția ortodoxă Duhul este conceput uneori ca purcezând (ἐκπορευόμενον) prin Fiul. De asemenea, suntem conștienți că există alte moduri de a indica relația Fiului și Duhului. Sperăm că explorarea formulei „prin Fiul”, folosită de Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschinul și Tarasie al Constantinopolului și viziunile relevante ale lui Grigorie al Ciprului și Grigorie Palama ar putea facilita efortul nostru comun de a ajunge la o înțelegere pe mai departe cu privire la purcederea Sfântului Duh.
27 mai 2024
Nota noastră: Întâi de toate, statutul Simbolului de Credință niceo-constantinopolitan a fost stabilit în timp în cadrul Ortodoxiei. Un moment important l-a constituit Sinodul III Ecumenic de la Efes. Acolo, la insistențele Patriarhului Ioan al Antiohiei, s-a stabilit să nu se facă modificări în structura lui. Acela urmărea să-l scoată basma curată pe Nestorie, care era de origine sirian. Din solidaritate cu acesta, Patriarhul voia să evite discuțiile dogmatice și să nu fie puse în dezbatere inovațiile lui Nestorie al Constantinopolului. Dar Sf. Chiril și restul episcopilor, deși au fost de acord să rămână fixat Crezul de la Niceea, a insistat că acesta trebuie înțeles corect și, pe lângă textul succint al mărturisirii de credință trebuie să existe explicații corecte la punctele care devin sensibile, cum era atunci modul întrupării Fiului lui Dumnezeu.
Deși la Sinodul III s-a stabilit să nu fie operate modificări în Crezul niceean, ulterior Biserica a introdus în uzul său formula semnată la Sinodul II Ecumenic (381) de la Constantinopol, care aduce completări cu privire la Duhul Sfânt, Biserică și Botez și credința în viața veșnică. Aceasta deoarece acest Sinod a fost receptat ca Ecumenic între cel de le Efes (al III-lea) și cel de la Calcedon (451, al IV-lea).
Problema modificării Crezului a intervenit încă o dată mult mai târziu, în veacul al IX-lea, pe vremea Sf. Patriarh Fotie. Atunci era în discuție dogma greșită Filioque și, la Sinodul IX Ecumenic din 879, s-a stabilit să nu fie introdusă această formulă în Simbol și a fost respinsă de Biserică, dar fără a fi condamnați episcopii din Apus care promovau această viziune. Papa de atunci, care era ortodox, nu-și putea asuma un conflict atât de deschis cu francii și a căutat o strategie prin care să nu-i provoace. Așa se face că această linie a fost urmată ulterior și de bizantini față de latini, adică să nu-i înfrunte fățiș, să nu-i numească eretici, ci schismatici pentru a menține o punte deschisă spre împăcare. Chiar și așa, adevărul a fost mereu afirmat, că adaosul Filioque este o eroare dogmatică.
Revenind la textul Comunicatului Comisie Mixte făcut public de luterani, se observă că este mărturisită credința ortodoxă, dar numai în dreptul Bisericii noastre. Luteranii acceptă formularea greacă pentru a fi mai aproape de noi, nu pentru că ar fi de acord cu viziunea noastră dogmatică. Adică este încălcat principiul pus înainte de Sf. Chiril al Alexandriei că este importantă explicitarea din spatele cuvintelor.
Moștenirea catolică a Crezului nu este o scuză pentru luterani pentru că ei sunt conștienți, cum spune chiar Comunicatul, că adaosul a intervenit mai târziu, nu face parte din textul original.
Folosirea Simbolului fără Filioque nici măcar nu este introdusă concret, ci doar ca o sugestie.
Dar cel mai important aspect este că această Comisie s-a întrunit acum și a abordat un subiect legat de comemorarea Sinodului de la Niceea, care va fi comemorat anul viitor la 1700 de ani. Se pare că există un plan de reunire a „creștinilor” de toate soiurile și acum se fac pregătirile. Iar modul cum decurg lucrurile nu indică atingerea unui Crez comun ortodox, corect, ci o unire formală, o împăciuire bisericească ce nu are legătură cu exigențele Bisericii, ci o desconsiderare a tradiției mărturisitoare ortodoxe de peste veacuri.
I. Interzicerea rugăciunii în comun cu ereticii este menționată într-o serie de canoane apostolice sub amenințarea cu excomunicarea din comuniunea Bisericii sau depunerea din treapta clericală: „Dacă cineva s-ar ruga, chiar şi în casă, împreună cu cel excomunicat, să fie excomunicat” (Canonul 10 apostolic); „Episcopul sau presbiterul sau diaconul, dacă numai s-a rugat împreună cu ereticii, să se excomunice; iar dacă le-a permis acestora să săvârşească ceva ca clerici (cele sfinte), să se caterisească” (Ap. 45); „Poruncim să se caterisească episcopul sau presbiterul care a primit botezul ori jertfa ereticilor. Căci ce fel de învoire are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul? (II Cor. 6, 15)” (Ap. 46). Părinții de la Sinodul din Laodiceea, în canonul 6, poruncesc: „Nu este îngăduit ereticilor să intre în casa lui Dumnezeu dacă stăruie în erezie”. În canonul său, Sf. Timotei al Alexandriei clarifică faptul că ereticii „nu ar trebuie să fie prezenți” la Sfânta Liturghie „decât dacă promit să se pocăiască și să părăsească erezia lor” (Tim. al Al., 9).
II. În Biserica Ortodoxă Rusă, conslujirea cu reprezentanții celorlalte confesiuni (îndeosebi în timpul slujbelor euharistice) este inacceptabilă. Acest lucru se aplică și împărtășirii comune sau intercomuniunii, care sunt cu siguranță respinse de totalitatea ortodocșilor.
III. Determinările legale bisericești privind gradul de permisibilitate a rugăciunilor comune cu neortodocșii sunt conținute într-o serie de documente ale Sinoadelor Episcopilor ale Bisericii Ortodoxe Ruse.
Documentul Sinodului Episcopilor din 1994 „Despre atitudinea Bisericii Ortodoxe Ruse față de cooperarea inter-creștină în căutarea unității” accentuează nevoia unei decizii separate în privința chestiunii în fiecare caz aparte, dar această decizie ar trebuie să reflecte înțelegerea teologică generală și practica stabilită: „Problema oportunității sau inoportunității rugăciunilor cu creștinii neortodocși în timpul întâlnirilor oficiale, festivităților profane, conferințelor, dialogurilor teologice, negocierilor, precum și în alte cazuri este lăsată la discreția conducerii bisericești în activitățile externe generale și la discreția episcopilor eparhioți în probleme de viață intra-eparhială, care este determinată de structura canonică a Bisericii Ortodoxe și are loc în practica altor Biserici Ortodoxe Locale”. În același timp, s-a considerat necesar „în chestiuni aparte de relaționare cu lumea neortodoxă să recomande păstorilor și mirenilor Bisericii noastre să aibă înțelepciunea și râvna pentru Domnul în așa fel încât să nu dea prilej de confuzie sau ispitire credincioșilor Bisericii noastre” (paragrafele 7 și 8).
Sinodul Episcopilor din 2008 a declarat de asemenea că „în procesul de dialog, Biserica noastră nu acceptă încercările de a ‘amesteca credințele’, acțiunile de rugăciune în comun care combină artificial tradițiile confesionale și religioase”[1]. Documentele aceluiași Sinod al Episcopilor includ o opinie de expertiză a Comisiei sinodale teologice a Bisericii Ortodoxe Ruse, care spune:
„Biserica Ortodoxă exclude orice posibilitate de comuniune liturgică împreună cu neortodocșii. Îndeosebi, este considerată inacceptabilă pentru ortodocși participarea la acțiuni liturgice asociate cu așa-numitele slujbe ecumenice sau inter-religioase”[2].
Urmarea este că vizitarea de către ortodocși a bisericilor catolice sau protestante, prezența la slujbele neortodoxe fără rugăciune explicită sau ascunsă și rugăciunea ortodoxă înaintea locurilor sfinte creștine comune sunt chiar permise, în timp ce rugăciunile publice sau particulare cu neortodocșii sunt inacceptabile pentru ortodocși”[3].
Ale Sinoade ale Episcopilor, fără să abordeze direct subiectul rugăciunilor, au indicat ca misiune principală în câmpul relațiilor inter-creștine „protejarea comună a valorilor morale creștine, contracararea discriminării împotriva creștinilor și distrugerea tradiției creștine europene, precum și dezvoltarea, cât de mult posibil, a unei atitudini comune față de procesele de secularizare liberală și globalizare”[4].
IV. Ar trebui urmărite următoarele reguli, dezvoltate de practica relațiilor dintre clericii și mirenii Bisericii Ortodoxe Ruse (inclusiv partea ei din străinătate[5]) cu creștinii neortodocși:
Măsura în care, când și unde este permis a invita special pe neortodocși să fie prezenți la slujbele ortodoxe sau cum să răspundă la invitații similare adresate ortodocșilor sunt stabilite de conducerea bisericească pe baza iconomiei bisericești, după considerații pastorale, potrivit grijii față de binele Bisericii, având în minte să nu se provoace ispite credincioșilor și, în același timp, să nu fie îndepărtați cei ce caută apropierea de Biserica Ortodoxă.
Prezența respectuoasă a poporului neortodox la slujbele ortodoxe este permisă pentru că, după cum a remarcat Sinodul Episcopilor din 2008, „tocmai posibilitatea vizitării Bisericii Sfânta Sofia a deschis calea ca Rusia să accepte Ortodoxia prin ambasadorii Marelui Prinț Vladimir”[6]. În același timp, conslujirea clerului neortodox sub orice formă este inacceptabilă. Când este invitat un cleric neortodox la o slujire într-o biserică ortodoxă, ar trebui să i se ofere posibilitatea să fie prezent într-o îmbrăcăminte ne-liturgică. În același timp, oaspetelui ar trebui să i se ofere un loc onorabil departe de clerul slujitor, încât nimeni să nu-și poată crea impresia că are loc o conslujire. Este inacceptabil pentru un cleric ortodox să fie prezent în veșminte liturgice la slujbe neortodoxe.
Când e prezent la vreo adunare neortodoxă, un cleric ortodox ar trebui să stea în picioare în timpul citirii rugăciunilor de către un oricine dintre neortodocși, dar nu ar trebui să arate vreun semn exterior de participare la această rugăciune. Dacă la o asemenea adunare un preot ortodox este rugat să binecuvinteze masa, poate face aceasta pentru că ar trebui să citească o rugăciune înainte de masă și să o binecuvinteze pentru sine. La întâlniri de caritate și alte organizații cu participarea neortodocșilor, clericul ortodox poate citi o rugăciune, în timp ce citirea unor rugăciuni simultan (comune) cu neortodocșii nu este permisă.
„Pentru creștinii ortodocși, a fost mereu permis să se închine la relicvele creștine comune care nu sunt în bisericile ortodoxe”[7]. În acest scop, pelerinii ortodocși au vizitat de mult timp bisericile neortodoxe, îndeosebi cele romano-catolice (de exemplu, Biserica Sf. Nicolae din Bari, Basilica Sf. Petru din Roma și multe alte biserici) unde sunt ținute obiectele sfinte ale Bisericii străvechi nedespărțite. Prezența ortodocșilor și închinarea lor la obiectele sfinte în asemenea biserici în timpul slujbelor săvârșite acolo nu este considerată participare la o rugăciune comună.
V. Inadmisibilitatea împărtășirii euharistice[8] nu exclude necesitatea, în anumite cazuri, pentru clerul și mirenii Bisericii Ortodoxe Ruse de a participa la sărbători de stat sau la ceremonii cu însemnătate socială însoțite de rugăciuni în acele țări unde sunt dominante alte confesiuni. Oricum, chiar și în aceste cazuri, creștinii ortodocși nu ar trebui să permită citirea simultană (comună) a rugăciunilor cu neortodocșii sau, cu atât mai mult, participarea la ritualuri liturgice comune.
VI. Binecuvântarea căsătoriilor mixte este îngăduită[9] cu condiția indispensabilă ca partea neortodoxă să dea o promisiune scrisă că va boteza în Biserica Ortodoxă copiii născuți în astfel de căsătorie și să nu împiedice creșterea lor ortodoxă.
„Biserica Ortodoxă Rusă, atât în trecut, cât și astăzi, socotește posibil a săvârși căsătorii ale creștinilor ortodocși cu catolici, membri ai Bisericilor Vechi Răsăritene și protestanți care țin credința în Dumnezeu cel întreit, cu condiția ca să fie binecuvântată căsătoria în Biserica Ortodoxă și copiii să fie crescuți în credința ortodoxă. Aceeași practică a fost urmată de cele mai multe Biserici Ortodoxe în ultimele secole”[10]. Participarea creștinilor neortodocși la ritualul căsătoriei în cazul unei asemenea căsătorii este presupus chiar de rânduiala Tainei.
Când este săvârșită Taina Căsătoriei, este inacceptabil pentru un cleric neortodox să dea binecuvântare celor căsătoriți într-o biserică ortodoxă, precum și prezența unui cleric neortodox în veșminte liturgice în timpul slujirii Tainei.
VII. Neortodocșilor nu ar trebui să li se permită să fie nași pentru persoane ce sunt botezate în Biserica Ortodoxă, de vreme ce îndatoririle nașilor includ creșterea finilor lor în credința ortodoxă.
[1] Rezoluția Sinodului Episcopilor al Bisericii Ortodoxe Ruse din 24-29 iunie 2008 „Despre chestiunile vieții interne și ale activității externe ale Bisericii Ortodoxe Ruse”, paragraf 36.
[2] Norma a fost inclusă anterior în documentul „Despre atitudinea Bisericii Ortodoxe față de Confesiunile neortodoxe și organizațiile inter-religioase”, adoptat la o întâlnire comună a Comisiei Patriarhiei Moscovei pentru Dialogul cu Biserica Rusă de peste hotare și Comisia Bisericii Ruse de peste hotare pentru Negocieri cu Patriarhia Moscovei și aprobată prin deciziile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse (20 aprilie 2005) și de Sinodul Episcopilor Bisericii Ruse de peste hotare (23 mai 2005).
[3] Analiză teologică și canonică a scrisorilor de apel semnate de Preasfințitul Diomid, Episcop de Anadir și Ciukotka, I. Analiză teologică. Relațiile inter-creștine și inter-religioase.
[4] Rezoluția Sinodului Episcopilor al Bisericii Ortodoxe Ruse din 2011 „Despre chestiunile vieții interne și ale activității externe ale Bisericii Ortodoxe Ruse”, paragraf 48.
[5] Vezi îndeosebi: „Rezoluția Sinodului Episcopilor al Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei din 26 septembrie 1874, nr. 889 // Legislația Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei (1821-2007). Moscova: PSTGU Publishing House, 2014. pp. 187-188.
[6] Rezoluția Sinodului Episcopilor al Bisericii Ortodoxe Ruse din 2008 „Despre chestiunile vieții interne și ale activităților externe ale Bisericii Ortodoxe Ruse”, paragraful 36.
[7] Ibid. Vezi și: Epistola Sf. Teodor Studitul către monahul Metodie. Întrebarea 5.
[8] „Unitatea Bisericii este în primul rând o unitatea și o comuniune în Taine. Dar comuniunea autentică sacramentală nu are nimic în comun cu practica așa-zisei ’intercommunio’, unitatea poate fi realizată prin identitatea de experiență a harului și de viață, în credința Bisericii, în deplinătatea vieții tainice în Sfântul Duh” (Principiile de bază ale atitudinii Bisericii Ortodoxe Ruse față de neortodocși, 2.12).
[9] Documentul „Despre aspectele canonice ale căsătoriei ortodoxe”, adoptat de Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse pe 29 noiembrie 2017, reglementează obținerea unei binecuvântări din partea episcopului eparhiot pentru săvârșirea unei astfel de cununii mixte: „Binecuvântarea episcopului eparhiot pentru a intra într-o astfel de căsătorie poate fi dată părții ortodoxe ca răspuns la o cerere scrisă, care trebuie să fie însoțită de consimțământul părții neortodoxe că copiii vor fi crescuți în credința ortodoxă” (Despre aspectele canonice ale Căsătoriei bisericești, III. Căsătoriile cu creștinii neortodocși).
[10] Baza concepției sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse, X.2.
Observații: Fără a cunoaște bine dezbaterile și punctele de vedere din mediul bisericesc rusesc, pot spune că este de bun augur o astfel de abordare deschisă a problemei conslujirii cu ereticii, deși destul de tardivă, după ce s-au mai erodat conștiințele. Biserica Rusă nu este străină de ecumenism, ci a participat și participă activ la acțiunile oficiale de așa-zisă unire a „Bisericilor”. E drept, a avut o poziție destul de ortodoxă, fiind o frână în calea dialogurilor, probabil la presiunea credincioșilor, dar totuși pe linia ecumenistă. Încă din vremea țaristă au existat dispoziții de acceptare a botezului ereticilor și de administrare a Sfintei Împărtășanii în mod reciproc. Patriarhul Chiril a avut o întâlnire cu caracter politic cu Papa la Havana, dar și în prezent are legături de dialog cu diferite confesiuni orientale și cu catolici.
În acest context, documentul de mai sus putem spune că este ortodox în majoritatea lui, dar conține și puncte vulnerabile.
În primul rând, cununiile mixte nu pot fi acceptate canonic, fiind excluse categoric de canonul 72 trulan, dar și de canonul 14 al Sinodului IV Ecumenic. Discuția pe marginea acestui subiect este incitantă și greu de găsit o soluție. Ce ar trebui să facă doi tineri de confesiuni diferite care vor să se căsătorească? În mod clar nu li se poate sluji Taina Cununiei decât dacă parte eretică ar veni la Ortodoxie. Căci cununia ortodoxă este o binecuvântare pentru ortodocși și nu poate fi administrată celor de alte credințe. Se pare că în trecut au existat însoțiri cu necredincioși, cum au fost mama și sora Sf. Grigorie Teologul. Cel mai probabil că au făcut aceasta fără cununie ortodoxă.
Deși sunt excluse conslujirile, mai ales în cadrul mișcărilor ecumeniste, chiar și prin dispoziții mai vechi ale Bisericii Ruse, este lăsată o portiță de scăpare prin expresia „este lăsată la discreția conducerii bisericești în activitățile externe generale și la discreția episcopilor eparhioți”, dar fără a sminti pe credincioși, această condiție fiind foarte subiectivă.
Mai trebuie observat că este permisă prezența și invitarea clericilor eretici la slujbe ortodoxe, dar fără implicare liturgică. Nu cred că poate exista vreo justificare pentru invitarea celor de alte credințe la sărbători sau slujbe ortodoxe și nici participarea clericilor ortodocși la neortodocși.
Reglementările cu privire la rugăciunile rostite în cadrul ceremoniilor statale consider că sunt corecte și ele vizează îndeosebi Ucraina, unde este rostită o rugăciune de fiecare reprezentant al diferitelor culte, dar nu împreună-rugăciune, ci separat unul de altul.
