La pomenirea Sf. M. M. Dimitrie (26 oct. 2024), Mitropolitul Atanasie de Limassol a avut o convorbire/conferință cu credincioșii. În acest context, i-au fost adresate și unele întrebări incomode, pe care le-au semnalat administratorii portalului Κατάνυξη, care sunt dintre nepomenitorii din jurul Pr. Teodor Zisis. Articolul de mai jos abordează modul în care a venit răspunsul la chestiunea întreruperii pomenirii:
Ne-a fost comunicat nouă, canalului Katanixi, un video și îndeosebi două fragmente scurte:
De la min. 1:01:30 până la 1:15:00 și de la 1:21:50 până la 1:26:30.
Câți le-au ascultat s-au înfricoșat și s-au indignat. Noi, străduindu-ne să-i liniștim și aproape cu siguranța că s-a produs o răstălmăcire, am văzut și am revăzut cu atenție fragmentele și efectiv nu am crezut urechilor și ochilor.
În video se aud minciuni de neconceput, din nefericire!
O credincioasă (ascultătoare a cuvântării): «Vreau să vă întreb despre îngrădire. Nu sunt îngrădită și nici nu intenționez să mă îngrădesc… dar mi s-a spus că îngrădirea nu te scoate afară din Biserică… și același lucru l-a făcut și Sfântul Paisie».
Mitropolitul de Limassol: «Când a făcut-o Sfântul Paisie?»
Credincioasa: «Față de Atenagora».
Mitropolitul de Limassol: «Niciodată n-a făcut asta! Niciodată!»
Credincioasa: «Și Augustin Candiotis?»
Mitropolitul de Limassol: «Nici (n.n. Mitropolitul de Florina) Candiotis! Eu am slujit cu el, am slujit cu el în Sfântul Munte. Nu a făcut nimic din aceste lucruri. Și cu bătrânul Paisie am slujit în fiecare zi, când s-a îngrădit? Acestea sunt minciuni!»
În alt punct este auzit Mitropolitul de Limassol că spune: „eu l-am cunoscut pe Sfântul Paisie în 1976”.
Întrebări rezonabile
De ce atâta perseverență și patimă să fie expuse atâtea minciuni împotriva Sfântului Paisie și a fericitului Sfințit Mitropolit Augustin Candiotis?
Este posibil să ignorați întreruperea pomenirii Patriarhului Atenagora, care s-a petrecut din 1970 până la moartea lui (7.7.1972)? Nu ați citit cartea care a fost scoasă despre Sfânt cu titlul „Viața Cuviosului Paisie Aghioritul” de Ieromonahul Isaac, în care scrie literal:
«Pentru o perioadă (n.n. Cuviosul Paisie) a întrerupt, împreună cu aproape tot restul Sfântului Munte, pomenirea Patriarhului Atenagora din cauza unor deschideri primejdioase ale lui față de romano-catolici”.
Cu privire la îngrădirea fericitului mărturisitor Mitropolitul Augustin Candiotis de Florina, lucrurile sunt și mai rele pentru că există un text pe care l-a compus însuși Sfântul Episcop Augustin, cu titlul «Răspunsuri pe subiecte bisericești», în care a subliniat că el însuși, Mitropolitul Ambrozie de Elefteropolis și Pavel de Paramithia au întrerupt «cu totul canonic» și nu «cu totul arbitrar» pomenirea Patriarhului Atenagora, conform canonului 15 al Sinodului I-II[1]:
„Dacă deschideți Pidalionul și studiați canonul 15 al Sinodului I-II, atunci veți vedea că am întrerupt pomenirea Patriarhului nu «cu totul arbitrar», ci «cu totul canonic». Am întrerupt-o după declarațiile înfricoșătoare ale lui despre primatul și infailibilitatea Papei, despre Filioque ș.a. «Cu capul descoperit» au fost propovăduite, la un nivel mondial, învățături antiortodoxe, care au fost condamnate de o mulțime de Sinoade. Iar cei trei Mitropoliți ai Greciei de Nord, care am trecut cu durerea sufletului la întreruperea pomenirii Patriarhului, cu document către Sf. Sinod am declarat că, dacă Patriarhul reneagă declarațiile respective, noi am fi reluat pomenirea. Dar, din păcate, acela a persistat în opiniile lui rătăcite. Iar faptul că Sf. Sinod, în ciuda tuturor presiunilor pe care le-a primit, nu a trecut la impunerea unor sancțiuni împotriva noastră arată că a recunoscut în adânc corectitudinea acțiunii noastre. Această acțiune a noastră a fost oferit Patriarhiei un serviciu înalt, pentru că a existat frână pentru Patriarh, care se grăbea glonț spre o unire inoportună cu papistașii (Răspunsuri pe subiecte bisericești, Atena 1973, p. 49-50).
† Episcopul Augustin”
Este de prisos să menționăm mai multe argumente pe subiect.
Ca să punem gând bun, dacă ați greșit din ignoranță, spuneți-ne și vă vom comunica toate cele aferente ca să restabiliți adevărul față de persoana Sfântului. Altfel, este îngăduit să fie spuse minciuni despre un Sfânt despre care, printre altele, propovăduiți continuu că «l-ați trăit»?
„Eu l-am trăit și am fost cu Sfântul Paisie”!!!
Sfințenia oricărui Bătrân sporește numai răspunderea ucenicului în fața lui Dumnezeu. Sfințenia nu este un fenomen natural (precum electricitatea sau magnetismul sau greutatea), ca să lucreze prin inducție, nici nu există vreo infailibilitate de vreun fel care se transmite în Ortodoxie.
Video-ul este trist. Un Mitropolit, care umplut cândva de speranță poporul credincios pentru cugetarea sa dreaptă, din păcate cade atât de jos în mod asurzitor.
Rămân o întrebare nerăspunsă. DE CE?
De ce este atacată cu atâta patimă îngrădirea canonică, sfântă și patristică?
De ce nu este atacată panerezia ecumenismului?
De ce nu ia o poziție ortodoxă pentru părăsirea Consiliului Mondial al Ereziilor (CMB)?
De ce nu dezavuează pseudo-Sinodul din Creta, care recunoaște ereziile drept Biserici și drumuri ale mântuirii?
De ce nu fulgeră împotriva noii ecleziologii a Patriarhului Bartolomeu Arhondoni, care împarte autocefalii anti-bisericești și samavolnice, găzduind noua schismă din Ortodoxie?
De cine se teme Înalt Preasfințitul și denaturează faptele despre îngrădirea canonică, adresându-se poporului și nu mustră pe vrăjmașii Domnului nostru Iisus Hristos?
La răsunătoarea sărbătoare a Sfântului Dimitrie, îi dorim pocăință bună lui însuși, invitaților inspirați și stabiliți ai cuvântărilor din orașul omonim din Atena, care, în loc de o Refugiu Ortodox, au transformat parohia într-un «stup duhovnicesc» de producere și propagare a opiniilor neortodoxe, nebisericești și ecumeniste.
Nota noastră: Este uimitor cât de sucit poate fi receptată și înțeleasă acțiunea de întrerupere a pomenirii. Faptul că Mitr. Atansie o înțelege și el greșit la modul militant și cu opoziție categorică arată starea jalnică în care se găsește Biserica în aceste momente. Un episcop care nu a semnat documentele din Creta și le-a criticat serios are, totuși, o poziție alunecoasă pe subiectul ereziei ecumeniste semnată sinodal. Se naște întrebarea: Care este motivația care l-a îndemnat să se opună cu jumătate de gură?
În continuare dialogului extras în articol, Mitropolitul Atanasie își exprimă punctul de vedere despre îngrădire, spunând că cineva poate face aceasta față de episcopul său care spune erezii, însă cei îngrădiți se rup de orice episcop. Ar fi fost logic să se îngrădească de un ierarh din Biserica Greciei sau a Ciprului și să țină de cineva, de altă Biserică, a Rusiei, Georgiei… Altfel ajunge unul ca acesta să se taie de Biserică în loc să se îngrădească pentru că neapărat trebuie să aibă un episcop de care să aparțină.
Viziunea Mitropolitului păcătuiește nu doar prin minciunile demascate în articolul de mai sus, ci și prin perspectiva pe care o oferă. Episcopul este văzut ca fiind indispensabil, fără de care cineva iese din Biserică. Dar această măsură este prevăzută de un canon, nu este o acțiune arbitrară. În al doilea rând, a ține de un alt episcop înseamnă schismă, este interzisă de canoane. Iar dacă e vorba de plecarea din episcopie, atunci unde mai este îngrădirea? Pur și simplu este exclusă din ecuație râvna pentru dreapta credință și mustrarea unei erezii prin oprirea pomenirii episcopului care o propagă public și fără menajamente.
Dar anomalia provine chiar de la Sinodul din Creta, unde au fost semnate documente greșite dogmatic de către unele Biserici Locale și episcopi, iar cei care au refuzat să le aprobe, atât Biserici, cât și ierarhi participanți sau nu, au rămas în comuniune cu primii. Altfel spus, avem o situație în care dreapta credință conviețuiește cu erezia „canonic”. Mai mult, această atitudine de a nu fi de acord, dar a lăsa nesancționat pe cel eretic este privită ca fiind normativă și cine se abate de la ea este acuzat de schismă. Aceasta deși toată istoria Bisericii este plină de lupte dârze împotriva ereziilor, de Sinoade și Părinți care au luptat fără rest împotriva lor. Iar acum ecumenismul nu mai este privit ca fiind greșeală capitală, ci doar o mică problemă inerentă în Biserică în cel mai bun caz. În cel mai rău caz, chiar și ereticii condamnați, catolici, protestanți și anticalcedonieni, sunt priviți ca fiind mădulare vii ale Bisericii, mai bolnavi sau mai buni ca ortodocșii.
Menționăm în contrapondere că Mitropolia Pafos, tot din Cipru, a găzduit anul acesta, pe 16 august, o conferință susținută de Pr. Peter Heers cu titlul: Unitatea extremelor, filetism, zelotism și ecumenism și zicala patristică: «Binele nu este bine dacă nu se face bine». De observat că aceasta a fost promovată oficial și de Mitropolitul Neofit de Morfu. Pe parcursul ei, s-a vorbit și despre extremele celor îngrădiți și a fost criticat foarte corect faptul că ei nu greșesc în dogme, ci în modul de manifestare prin aceea că se rup nu doar de cei ce propovăduiesc deschis o erezie (lucru permis de canonul 15 I-II), ci și de cei care sunt ortodocși, dar preferă să rămână în comuniune cu episcopii și clericii ecumeniști din iconomie.
Din nefericire, Mitr. Atanasie, prin cuvintele comentate, dovedește unele semnalmente prin care decade din statutul de mărturisitor și episcop care învață drept cuvântul adevărului și are comuniune cu ecumeniștii doar din iconomie. El are comuniune cu ei dintr-o viziune instituțională pământească, privindu-i pe aceia ca fiind Biserica și etalonul față de nepomenitori, care sunt niște schismatici. În plus, își argumentează poziția prin mărturii mincinoase despre cei doi mari părinți menționați în discuție, Sf. Paisie Aghioritul și Mitr. Augustin Candiotis. Nu dă dovadă că are un cuget viguros ortodox, ci doar o gândire teoretică, abstractă, față de care nu se simte îndatorat să lupte până la capăt.
Nu doresc nicidecum să-l cataloghez eu pe Mitr. Atanasie ca fiind neortodox, ci aprecierile de mai sus au menirea doar de a problematiza pe temă. Este foarte posibil să existe la mijloc unele sminteli din partea zelotiștilor care-l fac să disprețuiască îngrădirea. Nu este căderea mea să apreciez până la capăt, ci doar punctez unele aspecte despre cum trebuie să fie cugetul ortodox.
În fine, este știut că Mitr. Atanasie a slăbit criticile față de schismo-erezia din Ucraina recunoscută de Biserica Ciprului sinodal atunci când a candidat la poziția de Arhiepiscop al întregii Biserici a Ciprului. Probabil a făcut aceasta pentru a fi mai bine văzut de ceilalți ierarhi din Sinod sau de către factorii de decizie geo-politici care influențau alegerile. Aceasta arată odată în plus precaritatea mărturisirii episcopilor de astăzi din întreaga lume, dacă până și unul recunoscut ca fidel tradiției este cel puțin nestatornic și înclinat să favorizeze Biserica închegată a instituție lumească, nu în duhul și adevărul Evangheliei.
În această situație, când episcopii nu au de gând să lupte pentru dreapta credință, se dovedește că reacția de întrerupere a pomenirii ierarhilor ecumeniști este necesară pentru a exista semnal de alarmă și neliniștea cea bună. Aceasta pentru că nu există în istorie Sinoade eretice care să nu fi foat condamnate, ci lăsate nepedepsite.
Încă un ultim aspect: Eu nu țin minte să fie scris în cartea despre viața Sf. Paisie faptul că a oprit pomenirea Patriarhului Bartolomeu. Nici nu pot verifica asta în românește (momentan) și nici în grecește. Pentru cei interesați, există o mențiune pe larg despre acest eveniment în cartea Epistole și alte texte la nota 9 de la Scrisoarea sa către Patriarhul Atenagora despre ecumenism și zelotism.
În contextul evenimentelor tumultoase, care cer din partea tuturor credincioșilor Bisericii implicare și mărturisire, cu ajutorul lui Dumnezeu, exprimăm un punct de vedere potrivit Evangheliei, învățăturii Sfinților Apostoli și Sfinților Părinți prin care să evidențiem importanța mărturisirii în aspectele cele mai importante ale credinței amenințate de apostazie (lepădare de credință), care se manifestă în toate formele de existență ale omului contemporan: ecumenism inter-creștin si inter-religios, homosexualitate, viață imorală, dictatură electronică, războaie fraticide, tulburarea din sânul Bisericii (schisme, dezbinări, trădări), dictatură medicală, new-age…
1. Astfel evidențiem o primă problemă, anume ecumenismul, care a dobândit, prin propovăduirea sub forma unui dialog mincinos între Biserica Ortodoxă și erezii, caracter și recunoaștere sinodală. Se cunoaște faptul că în 2016, la minciuno-sinodul din Creta s-au adoptat decizii potrivnice Ortodoxiei, ereziile (papismul, protestantismul, și celelalte confesiuni eterodoxe) au fost recunoscute biserici, legiferându-se sinodal și enunțând refacerea unității pierdute a Bisericii prin unirea cu ereziile, mărturisire contrară Simbolului de Credință niceo-constantinopolitan. Acest fapt constituie cea mai gravă abatere, la nivel sinodal, în urma căreia s-a recurs la îngrădirea față de hotărârile cacodoxe a unei părți din clerul și credincioșii Bisericii (în speță B.O.R.). Situația actuală este mult mai gravă față de perioada (anii 1969-1973) când Părinții atoniți printre care și Sfântul Paisie Aghioritul au emis un comunicat de întrerupere a pomenirii, deoarece s-au confruntat cu unele declarații cacodoxe, filopapiste și ridicarea anatemelor de către patriarhul Atenagora, deci o problemă care afecta mai mult Biserica în plan local, adică Patriarhia Ecumenică, pe când acum avem de a face cu hotărâri eretice adoptate la nivel sinodal ce se doreau a fi acceptate la nivel panortodox. Pentru noi ca Biserică autocefală, fiind direct implicați prin participarea ierarhilor noștri și semnării în unanimitate a documentelor în cauză, problema este mult mai gravă. Pentru aceste aspecte evidențiate, respingem hotărârile eretice ale pseudosinodului amintit.
2. Respingem toate derapajele doctrinare de la dreapta credință, anume:
– acordurile de la Balamand, Busan, Chambesy;
– afirmațiile ca cei doi plămâni ai Bisericii, biserici surori, biserici nedepline sau eterodoxe pronunțate în B.O.R. cu referire la papism sau organizații eretice; afirmația de refacere a unității pierdute a Bisericii și teoria ramurilor;
– documentele de la Lima și afirmăm că Tainele și orice lucrare sfințitoare se realizează doar în Ortodoxie;
– modul actual de săvârșire a Botezului fără întreită afundare și îl vădim ca fiind o abatere gravă de la practica Bisericii;
– participarea BOR la CMB și toate concesiile făcute de reprezentanții Bisericii Ortodoxe în diverse concilii sau organizații eterodoxe în mișcarea ecumenistă paneretică, și refuzăm comuniunea cu cei angajați în aceste concesii;
– săptămâna de rugăciune pentru unitatea creștinilor și participarea reprezentanților BOR la această manifestare care intră sub incidența Canoanelor 11, 12, 13, 28, 32, 45, 46, 48, 65 apostolice;
– participarea la adunările evreiești (Hanuka) și ne delimităm (îngrădim) de cei ce comit această fărădelege (sancționată de Canonul Apostolic 64, în conglasuire cu Canoanele 7, 45, 70, 71 apostolice, 11 Trulan, 1 Antiohia, 6, 29, 33, 37, 38 Laodiceea;
– reafirmăm hotărârea dată de Sinodul BOR, din anul 1937, împotriva masoneriei;
3. Respingem Tomosul de autocefalie emis de Patriarhia Ecumenică schismaticilor din Ucraina (adunarea lui Epifanie Dumenko) și refuzăm comuniunea cu ierarhii și clericii care îl acceptă după cum impun și canoanele apostolice 10 și 11 în conglăsuire cu canoanele 12, 13, 28, 32, 45, 48, 65 apostolice, canonul 5 al Sinodului I ecumenic, canonul 2 Antiohia, 9 și 10 Cartagina;
4. Respingem:
– vaccinurile împotriva COVID-19 și noile forme de vaccinare care atentează la integritatea omului, favorizând împlinirea transhumanismului, prin care se modifică omul creat după chipul lui Dumnezeu;
– propovăduirea vaccinării prin comunicatul (Broșura Patriarhiei) și prin cuvântul public al mai multor ierarhi și reprezentanți ai Bisericii, vaccinare responsabilă de moartea, îmbolnăvirea și sterilizarea a mii de oameni;
– avorturile și toate metodele contraceptive prin care se anulează dreptul la viață și la posibilitatea fiecărei persoane zămislite de a se face mădular al Bisericii, prin primirea sfântului botez, pentru a conlucra cu harul dumnezeiesc în vederea mântuirii.
5. Respingem toate derapajele doctrinare și liturgice care s-au săvârșit în perioada pandemiei prin care s-au negat prezența și lucrarea Harului în Biserică (distanțarea socială, purtarea măștilor, dezinfectarea icoanelor și a raclelor cu Sfintele Moaște, împărtășirea cu linguriță proprie sau de unică folosință, neîmpărtășirea în unele cazuri, interdicția către credincioși de a participa la slujba Învierii);
6. Refuzăm actele biometrice și identitatea digitală ce sunt înaintemergătoare pecetluirii.
7. Respingem conflictul militar din Ucraina, război între frați ortodocși, și ne delimităm de cei ce-l uneltesc (președinți, miniștrii, parlamentari etc).
8. Ne delimităm de iconoclasmul moderat prin care icoanele sunt cinstite doar după ce au fost stropite cu agheasmă și reafirmăm ceea ce spun Sfinții Părinți de la Sinodul VII Ecumenic și patriarhul Neofit (1802) în Prolegomena Sinodulului, cum că sfințenia icoanei vine de la chipul zugrăvit în aceasta și de la numele sfântului ce trebuie neapărat scris pe aceasta. Cinstirea adusă Icoanei este cu atârnare pentru că cinstim o icoana datorită faptului că este un sfânt zugrăvit în ea și pentru că cinstea pe care o dăm icoanei se ridică la cel zugrăvit în ea (Sfântul Vasile cel Mare).
9. Respingem manifestările de Halloween și toate cele ce țin de ocultism care în România au luat amploare și sunt organizate la modul oficial, angajând copii și tineri din școli conduși de unele cadre didactice.
10. Ne delimităm de toate manifestările LGBTQ+, respingem parteneriatele civile între persoanele de același sex și adopțiile în cadrul acestor parteneriate și ideologia identității de gen, afirmând familia creștină formată din bărbat, femeie și copii. În urma celor spuse, cu mențiunea că nu putem evidenția toate abaterile doctrinare și morale din pricina mulțimii lor, ne delimităm de tot ceea ce contravine Învățăturii Dumnezeiești revelată în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Ținând cont de aspectele evidențiate se cuvine să ne exprimăm în problema comuniunii liturgice pentru o mai bună gestionare a iconomiei care se impune în situația de față. Mărturisim cu frică și dragoste față de Dumnezeu că suntem (rămânem) în comuniune cu Bisericile Ortodoxe locale și cu episcopii care resping public ecumenismul, adunarea din Creta și schisma ucraineană, cu poporul ortodox român, precum și cu toți dreptslăvitorii creștini de pretutindeni (preoți, monahi și mireni) care au cuget ortodox și mărturisire ortodoxă chiar dacă nu au întrerupt încă pomenirea pseudoepiscopilor sau încă nu s-au îngrădit de erezie, legiferată sinodal, sau nu s-au delimitat în vreun fel de derapajele doctrinare și morale menționate în punctele anterioare.
Aceasta este mărturisirea cu care dorim să fim următori ai Sfinților Apostoli și ai Sfinților Părinți și să ne înfățișăm cu o conștiință împlinită înaintea Preasfintei Treimi.
Ne exprimăm bucuria pentru adeziunea la această mărturisire a tuturor celor care vor să contribuie la împreună-slujirea Bisericii și păstrarea nealterată a învățăturii de credință ortodoxă.
25 noiembrie 2024, Sf. MMc Ecaterina
Ieromonah Grigorie Sanda Preot Claudiu Buză Ipodiacon Chiriac Cioi Monah Ioan Monah Paisie Bușă Monah Antonie Monah Modest Monahia Pahomia Radu Monahia Parascheva Monahia Grigoria Monahia Macaria Monahia Porfiria și o serie de mai bine de 100 de mireni.
Nota noastră: Sunt bine-venite aceste precizări în mărturisirea de credință a Ierom. Grigorie Sanda și Pr. Claudiu Buză dimpreună cu ucenici ai lor. Față de cele de mai sus ar fi de făcut două remarci importante:
1. Este evidentă îndulcirea atitudinii semnatarilor în ce privește modul de aplicare a întreruperii pomenirii. De la refuzarea comuniunii cu cei care au părtășie cu episcopii semnatari la Sinodul din Creta, acum fac o iconomie pastorală mai largă, acceptând pe toți credincioșii care țin neabătut dreapta mărturisire, chiar dacă nu au luat o atitudine publică de înfruntare a celor care aderă fățiș la ecumenismul eretic. După cum am scris în multe rânduri, canoanele și tradiția patristică nu prevăd obligativitatea opririi comuniunii cu cei care propovăduiesc o erezie necondamnată. Este bine-venită și de folos îngrădirea de aceștia și chiar față de cei pasivi la răspândirea ereziei, dar ca obligativitate a conștiinței, nu ca un imperativ canonic și bisericesc.
2. Pe de altă parte, consider puțin hazardate unele expresii, cum ar fi: „actele biometrice și identitatea digitală ce sunt înaintemergătoare pecetluirii” și „vaccinurile împotriva COVID-19 și noile forme de vaccinare care atentează la integritatea omului”. Cel puțin a doua formulare pare să se refere la faptul că s-ar „modifica omul creat după chipul lui Dumnezeu”, idee confuză sau chiar greșită. Chipul lui Dumnezeu este păstrat în om în ciuda căderii în păcat, deși este degradat din statutul de asemănare cu Domnul. Modificarea la care se face referire pare a fi aceea a robotizării omului prin pierderea liberului arbitru și subordonarea către un calculator (transumanism). Însă un asemenea proces nu s-a demonstrat clar că este posibil și nici că s-ar produce prin vaccinuri, mai ales la modul involuntar, adică fără acceptul individual. Pe subiectul vremurilor apocaliptice am scris diverse articole, cum ar fi cel despre P. Elpidie, despre poziționarea Sf. Porfirie, semnul fiarei în Apocalipsa (cap. 20) sau atenționarea Arhim. Atanasie Mitilineos, la fel ca și aprecierile Ieroschim. Dionisie de la Colciu.
Pe lângă aceste două aspecte, sugestia mea ar fi de restrângere și concentrare pe subiectele ce țin de atentarea la dreapta credință sau măcar diferențierea lor ca importanță față de celelalte. Aceasta deoarece ecumenismul este un pericol dogmatic și parafat, pe când celelalte sunt mai îndepărtate și cele mai multe nu au caracter doctrinar. Doar subiectul schismo-ereziei din Ucraina este foarte fierbinte, dar deocamdată nu presupune o reacție directă pentru că Patriarhia Română nu a recunoscut structura lui Epifanie Dumenko. Însă celelalte puncte nu au caracter de mărturisire de credință, ci de atitudine creștină în societatea tot mai apostată în care trăim.
Peste toate, mărturisirea credinței ar trebui să se impună prin puterea dată de inspirația de la Dumnezeu și prin coeziunea, strângerea laolaltă în Duhul adevărului.
După cum este cunoscut, Protestantismul, Reforma, provine, din sec. al XVI-lea, din ruperea de Papism ca un protest puternic pentru faptele lui monstruoase, pentru cursul lui anticreștin, pentru acțiunea lui acțiunea lui criminală și pentru căderea lui morală finală. «A început în Germania în 1517, când Martin Luther a publicat cele 95 de teze ale sale ca reacție la abuzurile de la vânzarea indulgențelor de către Biserica Catolică, care se presupune că oferea iertarea păcatelor cumpărătorilor lor. Termenul ca atare provine din scrisoarea de protest a principilor germani din 1529 împotriva unei dispoziții a Dietei din Speyer, care condamna învățăturile lui Martin Luther ca eretice. Deși au existat fisuri anterioare și eforturi de reformă a Bisericii Catolice în principal din partea lui Peter Valdo, John Wycliffe și Jan Huss, numai Luther a izbutit să aprindă o mișcare mai largă, suficientă și mai nouă. În sec. al XVI-lea, luteranismul s-a răspândit din Germania în Danemarca, Norvegia, Suedia, Finlanda, Letonia, Estonia și Islanda»[1]. Pe Luther l-au urmat și alți reformatori, precum Ulrich Zwingli, Calvin ș.a. Mișcarea Reformei a luat repede proporții mari și s-a întemeiat în Europa Centrală și de Nord, atrăgând mulțime de papistași prin predicile înflăcărate ale conducătorilor Protestantismului cu cererea de curățare a creștinismului de doctrinele și opțiunile anticreștine ale Papismului eretic.
Dar, din păcate, această mișcare nu numai că nu a adus o curățare în creștinismul apusean, ci a ajuns la rătăciri mai rele. Un studiu atent demonstrează că singurul lucru pe care l-a adus Protestantismul a fost dezlipirea lui de puterea papală și respingerea unor monstruozități izbitoare, deși a păstrat aproape toate învățăturile rele papistașe și le-a sporit!
Una dintre acestea este și erezia Filioque, adică a păstrat învățătura rea papistașă a purcederii Sfântului Duh «și de la Fiul», care răstoarnă literalmente dogma de bază triadologică a credinței noastre creștine prin consecințe cumplite și cu efecte în cursul creștinismului occidental. Această înfricoșătoare rătăcire eretică a fost adoptată la început de franci și mai târziu (1014) a fost acceptată și de Roma, în ciuda faptului că fusese condamnată la Sinodul din Constantinopol din 879-880 (Sinodul Ecumenic al VIII-lea) și cu participarea Bisericii Romei! Francii barbari și eretici, după cum este cunoscut, la «Sinodul» de la Frankfurt (794), au condamnat Sinodul Ecumenic al VIII-lea (787), dezaprobând închinarea cinsitoare a sfintelor icoane, s-au diferențiat de acesta. În continuare, Părinții Sinodului al IX-lea Ecumenic (1351) au condamnat «scolastica», ce are rădăcini în «Sinodul» de la Frankfurt[2].
Acest «Sinod» are mare însemnătate pentru că el constituie începutul Protestantismului. S-a sprijinit pe faimoasele «Libri Carolini (traducere: Cărțile lui Carol), sau Opus Caroli regis contra synodum (lucrarea regelui Carol sau simplu cărțile lui Charlemegne), este cunoscut studiul teologic tripartit care a fost scris de Charlemagne din stăpânirea germană a Carolingienilor împotriva deciziilor care au fost luate în 787 la Sinodul VIII Ecumenic – cunoscut și ca al doilea Sinod de la Niceea»[3]. Au fost scrise de împăratul franc semidoct, ne-teolog și infantil cu scopul mai îndepărtat de a lovi în stăpânirea romani de Răsărit, pe care pusese ochii. În această direcție, a convocat «Sinodul» de mai sus ca, la el, teologii franci, folosind «cărțile carolingiene», să refacă deciziile Sinodului VIII Ecumenic și să lovească în credința predanisită a stăpânirii de Răsărit. Intre altele, a mișcat și chestiunea purcederii Sfântului Duh, o învățătură rea ce stăpânise în multe regiuni din Occident deja din veacul al VI-lea d.Hr., legiferată de «Sinodul» de la Toledo (589) și sprijinită pe un text falsificat compus în 645, așa-numitul «Simbol atanasian»[4] și a devenit, după cum am menționat înainte, dogmă de credință a Bisericii Romei în 1014.
În cadrele dialogului ecumenic, se desfășoară de câțiva ani unul dintre multele dialoguri teologice ineficiente, al Bisericii Ortodoxe cu ereticii luterani, care constituie una din numeroasele (peste 200) confesiuni protestante. Firește, diferențele dogmatice abisale și de altă natură a ei față de Biserica Ortodoxă sunt de așa fel, încât punctele de convergență sunt foarte puține.
În luna mai care a trecut, am avut o astfel de întâlnire a comisiei mixte. Rezultatele acestei întâlniri au fost sărăcăcioase și comunicatul comun destul de confuz și evident inacceptabil din perspectivă ortodoxă. Știrea sună astfel: «Comisia Teologică Mixtă Internațională Luterano-Ortodoxă a căzut de acord cu o reformulare comună a Simbolului de Credință de la Niceea din sec. al VI-lea, consimțind cu folosirea textului grecesc inițial în Biserici. La prima vedere, acesta este un fragment tehnic, care se adresează specialiștilor. Întâlnirea care a avut loc în Egipt, la Cairo, între Confederația Luterană Mondială (LWF) și Biserica Ortodoxă, poate fi considerată, totuși, o mică revoluție în relațiile Bisericilor din Apus și Răsărit. Acordul a fost atins datorită unui dialog intens între părți, care va avea în final rezultate reale la nivel CD (acord diferențiat). Deci un dialog care a condus la o „apropiere fundamentală pentru înțelegerea relației Fiului și Duhului”. O abordare care poate să contribuie concret „la cicatrizarea diviziunilor din vechime dintre comunitățile noastre și să ne permită să mărturisim laolaltă credința Sinoadelor Ecumenice de la Niceea și Constantinopol”»[5].
Primul nostru comentariu este de ce intervine folosirea, și nu acceptarea textului ortodox al Simbolului de Credință? Nu cumva aceasta constituie o eschivare a ereticilor protestanți ca să-i țină pe ortodocși într-un dialog continuu cu scopul mai îndepărtat de a-i convinge de «corectitudinea» propriei lor credințe? Ne întrebăm și ce fel de «reformulare» poate să se facă la un text clar al Simbolului de Credință, care decurge din adeverirea învederată a lui Hristos că Sfântul Duh «de la Tatăl purcede» (In. 15: 26)? Și care este această «mică revoluție în relațiile Bisericii de Apus și de Răsărit», care a fost atinsă? Nu cumva au fost convinși ereticii luterani de învățăturile lor rele? Este destul de întunecat și «acordul» care a fost încheiat și sunt invizibile «rezultatele reale».
De asemenea, nu înțelegem ce înseamnă termenul «acord diferențiat». Cumva mutarea delegației ortodoxe la cerințele ereticilor luterani? Cumva dialogul acesta «a condus la o apropiere fundamentală în înțelegerea relației Fiului și Duhului», care să contribuie «la cicatrizarea diviziunilor din vechime dintre comunitățile noastre și să ne permită să mărturisim laolaltă credința Sinoadelor Ecumenice de la Niceea și Constantinopol»? Cumva ereticii luterani șters Filioque din Simbolul de Credință? Evident că nu, pentru că ar fi spus comunicatul. Termenul «reformulare» nu semnifică ștergere, ci «înțelegere» de către ortodocși despre ce semnifică pentru apuseni Filioque și poate acceptarea acestei «înțelegeri».
În continuarea publicației, se menționează: «Separările s-au concentrat pe adaosul cuvântului latinesc „Filioque” de către Biserica Apuseană la textul străvechi al Simbolului de Credință care descrie proveniența Sfântului Duh (ex Patre Filioque procedit, adică provine de la Tatăl și Fiul). Pentru Biserica Ortodoxă acest adaos a reprezentat o răstălmăcire a dogmei trinitare. În ciuda eforturilor de împăcare, Biserica de Răsărit și de Apus au ajuns la schismă în 1054. Schisma rămâne în vigoare până astăzi. La întâlnirea de la Cairo, participanții au punctat că Bisericile Reformei moștenesc Simbolul de Credință din predania apuseană fără să-l considere problematic. Astăzi, totuși, la 1.700 de ani după Sinodul de la Niceea, luteranii și ortodocșii cad de acord că este vremea să cercetăm din nou ce semnifică adaosul acestor cuvinte și cum putem să deschidem un drum spre împăcare»[6]. Să cercetăm din nou ce? Că apusenii au desconsiderat cea mai evidentă încredințare a Domnului despre purcederea numai din Tatăl a Sfântului Duh și formularea inspirată de Dumnezeu a Sinodului II Ecumenic? Membrii comisiei, ortodocși și luterani, cunosc Teologie, Dogmatică și Istorie și pot, din această privință, să știe cum a intrat în Biserica Apuseană, cu reacții vehemente din toată Biserica și din ea însăși. Părinții purtători de Dumnezeu de la Sinodul II Ecumenic (381), când au formulat articolul în cauză din Simbolul de Credință, știau foarte bine ce scriau și nu încape, din această privință, nici o «reformulare» și nici o «cercetare din nou».
Publicația continuă: «Declarația comună propune să fie dată din nou atenție formulării de la început a Simbolului de Credință. Să „încurajeze problematizarea teologică înnoită despre Treime și rolul Sfântului Duh”»[7]. Considerăm că delegația ortodoxă se cuvenea să ceară ștergerea adaosului Filioque, și nu să se implice în cuvinte și problematizări nefolositoare și fără esență, care îi favorizează numai pe vorbitorii eretici.
Sfinții Părinți au compus articolul în cauză al Simbolului de Credință, precum și toate celelalte, după un studiu aprofundat al Sfintelor Scripturi, care a fost însoțit de rugăciune fierbinte, smerenie, frică de Dumnezeu și de o absolută cunoaștere de sine pentru luminarea Sfântului Duh și, cel mai important, transpunând experiența corpului bisericesc cel fără de greșeală al Bisericii. Altfel, este cunoscut că nu au avut nici o legătură convocările Sfintelor Sinoade cu întâlnirile teologice contemporane, unde domnește raționalismul și aroganța individuală, lipsa harului lui Dumnezeu, adesea viclenia, minciuna și, firește, (ne-?)luminarea Sfântului Duh. Și de aceea nu au eficiență și au întâmpinat «jocuri fără substanță și nesfinte», după încredințarea fericitului Arhiepiscop de Australia Stelian, care a trăit mulți ani ca membru și co-președinte al Dialogurilor Teologice, această realitate tragică!
Pe cât privește purcederea Sfântului Duh numai de la Tatăl, ne-a încredințat Însuși Domnul, Care spune: «Când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va da mărturie despre Mine» (In. 15, 26). Cuvântul «a purcede» semnifică «a proveni, a decurge»[8]. În situația dată, Sfântul Duh decurge etern din ființa Tatălui. Trimiterea Lui în lume de Fiul nu semnifică în nici un caz «purcedere», «decurgere»! «Eu Îl trimit vouă de la Tatăl» a accentuat Hristos, până și trimiterea Lui în lume de Fiul s-a făcut «de la Tatăl», cu cât mai mult Ipostasul Lui mai înainte de veci.
Pururea pomenitul Profesor P. Hristu a scris: «Deși termenii a Se naște și naștere exprimă cu înțeles modul provenienței, termenii a purcede și purcedere nu închipuie limpede modul provenienței Duhului pentru că omul nu are relații reprezentative pentru purcedere. De aceea unii Părinți punctează că purcederea Duhului este negrăită, adică arată familiaritatea Duhului cu Tatăl, dar păzește modul negrăit al existenței Lui. Însă, dacă Duhului nu I se acordă cuvântul naștere, I se acordă înțelesul ei. Nimic străin nu intră în Treime: „căci nimic străin nu este amestecat în Treime”. Purcederea, ca și nașterea, este o caracteristică a deoființimii și, precum Fiul, născut fiind din Tatăl cel nezidit, este nezidit, așa și Duhul, fiind purces din El, este nezidit»[9].
Concluzionăm comunicarea noastră cu încredințarea Profesorului Panaiotis Hristu: «Părinții greci nu prezintă niciodată pe Duhul ca purcezând și din Fiul, după cum, de altfel, o demonstrează și Simbolul Sinodului II Ecumenic.[…] Poziția dogmatică despre Sfântul Duh a fost schițată puțin după mijlocul sec. al IV-lea de Atanasie cel Mare și apoi de Vasile cel Mare prin lucrările lor clasice pe subiect și a fost formulată oficial în Simbolul Sinodului II Ecumenic (381). De atunci, a început accentuarea lucrării Duhului cugetarea ortodoxă»[10]. Considerăm că participanții la dialogurile teologice cu ereticii ar trebui să-i aibă pe Sfinții Părinți drept călăuze nerătăcite, să prezinte explicațiile lor ereticilor și să-i recomande ca exegeți autentici.
Să semnalăm, de asemenea, că mulți ortodocși dintre admiratorii «unirii bisericilor» fără pocăința ereticilor și respingerea rătăcirilor și învățăturilor lor rele, ca să depășească «piedica» pusă de Filioque, pe care nu o înțeleg ereticii papistași și protestanți să o respingă, se silesc să «înțeleagă» rătăcirea, «jucându-se cu cuvintele», susținând că așa-zisa cacodoxie Filioque este rezultatul diferenței de limbaj, pentru că în limba latină «a purcede» se traduce cu verbul «procedit», care înseamnă «provine». Această tactică nu poate fi acceptată pentru motivul foarte simplu că Sfânta Scriptură este ceva mai mult decât evident că Sfântul Duh purcede numai de la Tatăl, ca și Simbolul Credinței!
În fine, flecărelile menționate anterior, care au fost spuse și care au fost consimțite la întâlnirea ortodocșilor și luteranilor nu pot să aibă nici o valoare. Dimpotrivă, mai degrabă vădesc lipsa fricii de Dumnezeu, pe lângă conciliatorism și lipsa de seriozitate.
În sfârșit, să semnalăm că, deși ereticii luterani ar primi ștergerea lui Filioque din Simbolul de Credință, există o abundență de alte învățături greșite pe care trebuie să le abandoneze ca să fie atinsă «unitatea» cu Biserica neprihănită a lui Hristos. Deci să o lase mai moale participanții ortodocși la dialog cu «standardul» așteptărilor lor și entuziasmul lor emoționant fără valoare pentru «cicatrizarea divizărilor din vechime dintre comunități» și pentru «mărturisirea comună a credinței Sinoadelor Ecumenice», după cum se menționează în comunicatul comun, revenind pe pământ la realitatea rău prevestitoare!
Comisia Internațională Mixtă de Dialog Teologic între Federația Mondială Luterană și Biserica Ortodoxă
Noi, reprezentanții Federației Mondiale Luterane și ai Bisericii Ortodoxe, ne-am reunit în spirit de dragoste și comuniune creștină pentru a discuta chestiunea care divide Biserica a purcederii Sfântului Duh. Ambii afirmăm deplina dumnezeire și personalitate a Sfântului Duh, care a fost exprimată în moduri diferite în tradițiile răsăriteană și apuseană. Știm că Filioque a fost introdus în Crezul Niceo-constantinopolitan de Biserica Latină ca răspuns la erezia ariană la câteva secole după compunerea Crezului Niceo-constantinopolitan. Biserica de Răsărit totdeauna a protestat față de această introducere. Ca parte a tradiției latine, reformatorii au moștenit Crezul cu Filioque și nu l-au considerat problematic. Prețuind acest text creștin ecumenic vechi și respectat, sugerăm ca traducerea originalului grecesc (fără Filioque) să fie folosită în speranța că aceasta va contribui la vindecarea divizărilor din vechime dintre comunitățile noastre și să ne dea capacitatea de a mărturisi împreună credința Sinoadelor Ecumenice de la Niceea (325) și Consantinopol (381).
Crezul Niceo-constantinopolitan este o declarație doctrinală folosită la Liturghie. Poporul lui Dumnezeu se roagă cu Crezul Niceo-constantinopolitan și în acea rugăciune credința lor este configurată de Dumnezeu Treimic. Concentrarea înnoită pe cuvintele originale ale Crezului Niceo-constantinopolitan ar putea încuraja reflecția teologică înnoită asupra Treimii și a rolului Sfântului Duh.
Mai mult, ambii afirmăm că în doctrina noastră trinitară Tatăl este cauza (αἴτiος) generării Fiului și a provenienței Duhului. Ortodocșii înțeleg că Filioque adesea era menit să sublinieze relația dintre fiul și Duhul și luteranii sunt conștienți că în tradiția ortodoxă Duhul este conceput uneori ca purcezând (ἐκπορευόμενον) prin Fiul. De asemenea, suntem conștienți că există alte moduri de a indica relația Fiului și Duhului. Sperăm că explorarea formulei „prin Fiul”, folosită de Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschinul și Tarasie al Constantinopolului și viziunile relevante ale lui Grigorie al Ciprului și Grigorie Palama ar putea facilita efortul nostru comun de a ajunge la o înțelegere pe mai departe cu privire la purcederea Sfântului Duh.
27 mai 2024
Nota noastră: Întâi de toate, statutul Simbolului de Credință niceo-constantinopolitan a fost stabilit în timp în cadrul Ortodoxiei. Un moment important l-a constituit Sinodul III Ecumenic de la Efes. Acolo, la insistențele Patriarhului Ioan al Antiohiei, s-a stabilit să nu se facă modificări în structura lui. Acela urmărea să-l scoată basma curată pe Nestorie, care era de origine sirian. Din solidaritate cu acesta, Patriarhul voia să evite discuțiile dogmatice și să nu fie puse în dezbatere inovațiile lui Nestorie al Constantinopolului. Dar Sf. Chiril și restul episcopilor, deși au fost de acord să rămână fixat Crezul de la Niceea, a insistat că acesta trebuie înțeles corect și, pe lângă textul succint al mărturisirii de credință trebuie să existe explicații corecte la punctele care devin sensibile, cum era atunci modul întrupării Fiului lui Dumnezeu.
Deși la Sinodul III s-a stabilit să nu fie operate modificări în Crezul niceean, ulterior Biserica a introdus în uzul său formula semnată la Sinodul II Ecumenic (381) de la Constantinopol, care aduce completări cu privire la Duhul Sfânt, Biserică și Botez și credința în viața veșnică. Aceasta deoarece acest Sinod a fost receptat ca Ecumenic între cel de le Efes (al III-lea) și cel de la Calcedon (451, al IV-lea).
Problema modificării Crezului a intervenit încă o dată mult mai târziu, în veacul al IX-lea, pe vremea Sf. Patriarh Fotie. Atunci era în discuție dogma greșită Filioque și, la Sinodul IX Ecumenic din 879, s-a stabilit să nu fie introdusă această formulă în Simbol și a fost respinsă de Biserică, dar fără a fi condamnați episcopii din Apus care promovau această viziune. Papa de atunci, care era ortodox, nu-și putea asuma un conflict atât de deschis cu francii și a căutat o strategie prin care să nu-i provoace. Așa se face că această linie a fost urmată ulterior și de bizantini față de latini, adică să nu-i înfrunte fățiș, să nu-i numească eretici, ci schismatici pentru a menține o punte deschisă spre împăcare. Chiar și așa, adevărul a fost mereu afirmat, că adaosul Filioque este o eroare dogmatică.
Revenind la textul Comunicatului Comisie Mixte făcut public de luterani, se observă că este mărturisită credința ortodoxă, dar numai în dreptul Bisericii noastre. Luteranii acceptă formularea greacă pentru a fi mai aproape de noi, nu pentru că ar fi de acord cu viziunea noastră dogmatică. Adică este încălcat principiul pus înainte de Sf. Chiril al Alexandriei că este importantă explicitarea din spatele cuvintelor.
Moștenirea catolică a Crezului nu este o scuză pentru luterani pentru că ei sunt conștienți, cum spune chiar Comunicatul, că adaosul a intervenit mai târziu, nu face parte din textul original.
Folosirea Simbolului fără Filioque nici măcar nu este introdusă concret, ci doar ca o sugestie.
Dar cel mai important aspect este că această Comisie s-a întrunit acum și a abordat un subiect legat de comemorarea Sinodului de la Niceea, care va fi comemorat anul viitor la 1700 de ani. Se pare că există un plan de reunire a „creștinilor” de toate soiurile și acum se fac pregătirile. Iar modul cum decurg lucrurile nu indică atingerea unui Crez comun ortodox, corect, ci o unire formală, o împăciuire bisericească ce nu are legătură cu exigențele Bisericii, ci o desconsiderare a tradiției mărturisitoare ortodoxe de peste veacuri.
I. Interzicerea rugăciunii în comun cu ereticii este menționată într-o serie de canoane apostolice sub amenințarea cu excomunicarea din comuniunea Bisericii sau depunerea din treapta clericală: „Dacă cineva s-ar ruga, chiar şi în casă, împreună cu cel excomunicat, să fie excomunicat” (Canonul 10 apostolic); „Episcopul sau presbiterul sau diaconul, dacă numai s-a rugat împreună cu ereticii, să se excomunice; iar dacă le-a permis acestora să săvârşească ceva ca clerici (cele sfinte), să se caterisească” (Ap. 45); „Poruncim să se caterisească episcopul sau presbiterul care a primit botezul ori jertfa ereticilor. Căci ce fel de învoire are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul? (II Cor. 6, 15)” (Ap. 46). Părinții de la Sinodul din Laodiceea, în canonul 6, poruncesc: „Nu este îngăduit ereticilor să intre în casa lui Dumnezeu dacă stăruie în erezie”. În canonul său, Sf. Timotei al Alexandriei clarifică faptul că ereticii „nu ar trebuie să fie prezenți” la Sfânta Liturghie „decât dacă promit să se pocăiască și să părăsească erezia lor” (Tim. al Al., 9).
II. În Biserica Ortodoxă Rusă, conslujirea cu reprezentanții celorlalte confesiuni (îndeosebi în timpul slujbelor euharistice) este inacceptabilă. Acest lucru se aplică și împărtășirii comune sau intercomuniunii, care sunt cu siguranță respinse de totalitatea ortodocșilor.
III. Determinările legale bisericești privind gradul de permisibilitate a rugăciunilor comune cu neortodocșii sunt conținute într-o serie de documente ale Sinoadelor Episcopilor ale Bisericii Ortodoxe Ruse.
Documentul Sinodului Episcopilor din 1994 „Despre atitudinea Bisericii Ortodoxe Ruse față de cooperarea inter-creștină în căutarea unității” accentuează nevoia unei decizii separate în privința chestiunii în fiecare caz aparte, dar această decizie ar trebuie să reflecte înțelegerea teologică generală și practica stabilită: „Problema oportunității sau inoportunității rugăciunilor cu creștinii neortodocși în timpul întâlnirilor oficiale, festivităților profane, conferințelor, dialogurilor teologice, negocierilor, precum și în alte cazuri este lăsată la discreția conducerii bisericești în activitățile externe generale și la discreția episcopilor eparhioți în probleme de viață intra-eparhială, care este determinată de structura canonică a Bisericii Ortodoxe și are loc în practica altor Biserici Ortodoxe Locale”. În același timp, s-a considerat necesar „în chestiuni aparte de relaționare cu lumea neortodoxă să recomande păstorilor și mirenilor Bisericii noastre să aibă înțelepciunea și râvna pentru Domnul în așa fel încât să nu dea prilej de confuzie sau ispitire credincioșilor Bisericii noastre” (paragrafele 7 și 8).
Sinodul Episcopilor din 2008 a declarat de asemenea că „în procesul de dialog, Biserica noastră nu acceptă încercările de a ‘amesteca credințele’, acțiunile de rugăciune în comun care combină artificial tradițiile confesionale și religioase”[1]. Documentele aceluiași Sinod al Episcopilor includ o opinie de expertiză a Comisiei sinodale teologice a Bisericii Ortodoxe Ruse, care spune:
„Biserica Ortodoxă exclude orice posibilitate de comuniune liturgică împreună cu neortodocșii. Îndeosebi, este considerată inacceptabilă pentru ortodocși participarea la acțiuni liturgice asociate cu așa-numitele slujbe ecumenice sau inter-religioase”[2].
Urmarea este că vizitarea de către ortodocși a bisericilor catolice sau protestante, prezența la slujbele neortodoxe fără rugăciune explicită sau ascunsă și rugăciunea ortodoxă înaintea locurilor sfinte creștine comune sunt chiar permise, în timp ce rugăciunile publice sau particulare cu neortodocșii sunt inacceptabile pentru ortodocși”[3].
Ale Sinoade ale Episcopilor, fără să abordeze direct subiectul rugăciunilor, au indicat ca misiune principală în câmpul relațiilor inter-creștine „protejarea comună a valorilor morale creștine, contracararea discriminării împotriva creștinilor și distrugerea tradiției creștine europene, precum și dezvoltarea, cât de mult posibil, a unei atitudini comune față de procesele de secularizare liberală și globalizare”[4].
IV. Ar trebui urmărite următoarele reguli, dezvoltate de practica relațiilor dintre clericii și mirenii Bisericii Ortodoxe Ruse (inclusiv partea ei din străinătate[5]) cu creștinii neortodocși:
Măsura în care, când și unde este permis a invita special pe neortodocși să fie prezenți la slujbele ortodoxe sau cum să răspundă la invitații similare adresate ortodocșilor sunt stabilite de conducerea bisericească pe baza iconomiei bisericești, după considerații pastorale, potrivit grijii față de binele Bisericii, având în minte să nu se provoace ispite credincioșilor și, în același timp, să nu fie îndepărtați cei ce caută apropierea de Biserica Ortodoxă.
Prezența respectuoasă a poporului neortodox la slujbele ortodoxe este permisă pentru că, după cum a remarcat Sinodul Episcopilor din 2008, „tocmai posibilitatea vizitării Bisericii Sfânta Sofia a deschis calea ca Rusia să accepte Ortodoxia prin ambasadorii Marelui Prinț Vladimir”[6]. În același timp, conslujirea clerului neortodox sub orice formă este inacceptabilă. Când este invitat un cleric neortodox la o slujire într-o biserică ortodoxă, ar trebui să i se ofere posibilitatea să fie prezent într-o îmbrăcăminte ne-liturgică. În același timp, oaspetelui ar trebui să i se ofere un loc onorabil departe de clerul slujitor, încât nimeni să nu-și poată crea impresia că are loc o conslujire. Este inacceptabil pentru un cleric ortodox să fie prezent în veșminte liturgice la slujbe neortodoxe.
Când e prezent la vreo adunare neortodoxă, un cleric ortodox ar trebui să stea în picioare în timpul citirii rugăciunilor de către un oricine dintre neortodocși, dar nu ar trebui să arate vreun semn exterior de participare la această rugăciune. Dacă la o asemenea adunare un preot ortodox este rugat să binecuvinteze masa, poate face aceasta pentru că ar trebui să citească o rugăciune înainte de masă și să o binecuvinteze pentru sine. La întâlniri de caritate și alte organizații cu participarea neortodocșilor, clericul ortodox poate citi o rugăciune, în timp ce citirea unor rugăciuni simultan (comune) cu neortodocșii nu este permisă.
„Pentru creștinii ortodocși, a fost mereu permis să se închine la relicvele creștine comune care nu sunt în bisericile ortodoxe”[7]. În acest scop, pelerinii ortodocși au vizitat de mult timp bisericile neortodoxe, îndeosebi cele romano-catolice (de exemplu, Biserica Sf. Nicolae din Bari, Basilica Sf. Petru din Roma și multe alte biserici) unde sunt ținute obiectele sfinte ale Bisericii străvechi nedespărțite. Prezența ortodocșilor și închinarea lor la obiectele sfinte în asemenea biserici în timpul slujbelor săvârșite acolo nu este considerată participare la o rugăciune comună.
V. Inadmisibilitatea împărtășirii euharistice[8] nu exclude necesitatea, în anumite cazuri, pentru clerul și mirenii Bisericii Ortodoxe Ruse de a participa la sărbători de stat sau la ceremonii cu însemnătate socială însoțite de rugăciuni în acele țări unde sunt dominante alte confesiuni. Oricum, chiar și în aceste cazuri, creștinii ortodocși nu ar trebui să permită citirea simultană (comună) a rugăciunilor cu neortodocșii sau, cu atât mai mult, participarea la ritualuri liturgice comune.
VI. Binecuvântarea căsătoriilor mixte este îngăduită[9] cu condiția indispensabilă ca partea neortodoxă să dea o promisiune scrisă că va boteza în Biserica Ortodoxă copiii născuți în astfel de căsătorie și să nu împiedice creșterea lor ortodoxă.
„Biserica Ortodoxă Rusă, atât în trecut, cât și astăzi, socotește posibil a săvârși căsătorii ale creștinilor ortodocși cu catolici, membri ai Bisericilor Vechi Răsăritene și protestanți care țin credința în Dumnezeu cel întreit, cu condiția ca să fie binecuvântată căsătoria în Biserica Ortodoxă și copiii să fie crescuți în credința ortodoxă. Aceeași practică a fost urmată de cele mai multe Biserici Ortodoxe în ultimele secole”[10]. Participarea creștinilor neortodocși la ritualul căsătoriei în cazul unei asemenea căsătorii este presupus chiar de rânduiala Tainei.
Când este săvârșită Taina Căsătoriei, este inacceptabil pentru un cleric neortodox să dea binecuvântare celor căsătoriți într-o biserică ortodoxă, precum și prezența unui cleric neortodox în veșminte liturgice în timpul slujirii Tainei.
VII. Neortodocșilor nu ar trebui să li se permită să fie nași pentru persoane ce sunt botezate în Biserica Ortodoxă, de vreme ce îndatoririle nașilor includ creșterea finilor lor în credința ortodoxă.
[1] Rezoluția Sinodului Episcopilor al Bisericii Ortodoxe Ruse din 24-29 iunie 2008 „Despre chestiunile vieții interne și ale activității externe ale Bisericii Ortodoxe Ruse”, paragraf 36.
[2] Norma a fost inclusă anterior în documentul „Despre atitudinea Bisericii Ortodoxe față de Confesiunile neortodoxe și organizațiile inter-religioase”, adoptat la o întâlnire comună a Comisiei Patriarhiei Moscovei pentru Dialogul cu Biserica Rusă de peste hotare și Comisia Bisericii Ruse de peste hotare pentru Negocieri cu Patriarhia Moscovei și aprobată prin deciziile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse (20 aprilie 2005) și de Sinodul Episcopilor Bisericii Ruse de peste hotare (23 mai 2005).
[3] Analiză teologică și canonică a scrisorilor de apel semnate de Preasfințitul Diomid, Episcop de Anadir și Ciukotka, I. Analiză teologică. Relațiile inter-creștine și inter-religioase.
[4] Rezoluția Sinodului Episcopilor al Bisericii Ortodoxe Ruse din 2011 „Despre chestiunile vieții interne și ale activității externe ale Bisericii Ortodoxe Ruse”, paragraf 48.
[5] Vezi îndeosebi: „Rezoluția Sinodului Episcopilor al Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei din 26 septembrie 1874, nr. 889 // Legislația Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei (1821-2007). Moscova: PSTGU Publishing House, 2014. pp. 187-188.
[6] Rezoluția Sinodului Episcopilor al Bisericii Ortodoxe Ruse din 2008 „Despre chestiunile vieții interne și ale activităților externe ale Bisericii Ortodoxe Ruse”, paragraful 36.
[7] Ibid. Vezi și: Epistola Sf. Teodor Studitul către monahul Metodie. Întrebarea 5.
[8] „Unitatea Bisericii este în primul rând o unitatea și o comuniune în Taine. Dar comuniunea autentică sacramentală nu are nimic în comun cu practica așa-zisei ’intercommunio’, unitatea poate fi realizată prin identitatea de experiență a harului și de viață, în credința Bisericii, în deplinătatea vieții tainice în Sfântul Duh” (Principiile de bază ale atitudinii Bisericii Ortodoxe Ruse față de neortodocși, 2.12).
[9] Documentul „Despre aspectele canonice ale căsătoriei ortodoxe”, adoptat de Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse pe 29 noiembrie 2017, reglementează obținerea unei binecuvântări din partea episcopului eparhiot pentru săvârșirea unei astfel de cununii mixte: „Binecuvântarea episcopului eparhiot pentru a intra într-o astfel de căsătorie poate fi dată părții ortodoxe ca răspuns la o cerere scrisă, care trebuie să fie însoțită de consimțământul părții neortodoxe că copiii vor fi crescuți în credința ortodoxă” (Despre aspectele canonice ale Căsătoriei bisericești, III. Căsătoriile cu creștinii neortodocși).
[10] Baza concepției sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse, X.2.
Observații: Fără a cunoaște bine dezbaterile și punctele de vedere din mediul bisericesc rusesc, pot spune că este de bun augur o astfel de abordare deschisă a problemei conslujirii cu ereticii, deși destul de tardivă, după ce s-au mai erodat conștiințele. Biserica Rusă nu este străină de ecumenism, ci a participat și participă activ la acțiunile oficiale de așa-zisă unire a „Bisericilor”. E drept, a avut o poziție destul de ortodoxă, fiind o frână în calea dialogurilor, probabil la presiunea credincioșilor, dar totuși pe linia ecumenistă. Încă din vremea țaristă au existat dispoziții de acceptare a botezului ereticilor și de administrare a Sfintei Împărtășanii în mod reciproc. Patriarhul Chiril a avut o întâlnire cu caracter politic cu Papa la Havana, dar și în prezent are legături de dialog cu diferite confesiuni orientale și cu catolici.
În acest context, documentul de mai sus putem spune că este ortodox în majoritatea lui, dar conține și puncte vulnerabile.
În primul rând, cununiile mixte nu pot fi acceptate canonic, fiind excluse categoric de canonul 72 trulan, dar și de canonul 14 al Sinodului IV Ecumenic. Discuția pe marginea acestui subiect este incitantă și greu de găsit o soluție. Ce ar trebui să facă doi tineri de confesiuni diferite care vor să se căsătorească? În mod clar nu li se poate sluji Taina Cununiei decât dacă parte eretică ar veni la Ortodoxie. Căci cununia ortodoxă este o binecuvântare pentru ortodocși și nu poate fi administrată celor de alte credințe. Se pare că în trecut au existat însoțiri cu necredincioși, cum au fost mama și sora Sf. Grigorie Teologul. Cel mai probabil că au făcut aceasta fără cununie ortodoxă.
Deși sunt excluse conslujirile, mai ales în cadrul mișcărilor ecumeniste, chiar și prin dispoziții mai vechi ale Bisericii Ruse, este lăsată o portiță de scăpare prin expresia „este lăsată la discreția conducerii bisericești în activitățile externe generale și la discreția episcopilor eparhioți”, dar fără a sminti pe credincioși, această condiție fiind foarte subiectivă.
Mai trebuie observat că este permisă prezența și invitarea clericilor eretici la slujbe ortodoxe, dar fără implicare liturgică. Nu cred că poate exista vreo justificare pentru invitarea celor de alte credințe la sărbători sau slujbe ortodoxe și nici participarea clericilor ortodocși la neortodocși.
Reglementările cu privire la rugăciunile rostite în cadrul ceremoniilor statale consider că sunt corecte și ele vizează îndeosebi Ucraina, unde este rostită o rugăciune de fiecare reprezentant al diferitelor culte, dar nu împreună-rugăciune, ci separat unul de altul.
Chiril și Sinodul din Alexandria din dioceza egipteană, salutări în Domnul preaevlaviosului și iubitorului de Dumnezeu împreună-slujitor Nestorie!
De vreme ce Mântuitorul nostru spune vădit: „Cel ce iubește pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine și cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Mt. 10: 37), ce vom păți noi, care suntem rugați de evlavia ta să te iubim mai presus decât pe Hristos, Mântuitorul nostru al tuturor? Ce avantaj vom putea avea noi în ziua judecății sau ce răspuns vom găsi dacă vom cinsti așa de tare tăcerea îndelungată despre injuriile produse de tine împotriva Lui? Dacă te-ai fi nedreptățit numai pe tine cugetând și învățând unele ca acestea, ar fi fost mai puțină îngrijorarea. Dar, deoarece ai smintit toată Biserica și ai introdus paguba unei erezii neobișnuite și străine în popoare și nu numai acolo, ci și pretutindeni (căci s-au răspândit cărțile cu explicațiile tale), ce cuvânt va fi suficient pentru tăcerea noastră sau cum nu este nevoie să ne amintim de Hristos, Care spune: „Să nu socotiți că am venit să aduc pace pe pământ, ci sabie. Căci am venit să desparte pe om de tatăl său și pe fiică de mama sa” (Mt. 10: 34-35)? Când credința este nedreptățită, să plece respectul față de părinți ca ceva expirat și greșelnic, să tacă și legea iubirii față de fii și frați și moartea să fie mai bună decât viața pentru cei bine-credincioși, „ca să dobândească mai bună înviere” (Evr. 11: 35), după cum este scris!
Așadar iată că protestăm prin această a treia epistolă, laolaltă cu Sfântul Sinod adunat în marea Romă sub președinția preacuviosului și iubitorului de Dumnezeu frate și împreună-slujitor episcop Celestin, sfătuindu-te să te depărtezi dogmele așa de stângace și întortocheate pe care le cugeți și le înveți și să te alegi dreapta credință cea predată Bisericilor prin Sfinții Apostoli și Evangheliști care au fost ei înșiși văzători și slujitori ai Cuvântului. Și, dacă evlavia ta nu vei acționa astfel potrivit indicației stabilite prin scrisorile preacuviosului și iubitorului de Dumnezeu episcop al Romei Celestin și împreună-slujitor al nostru menționat, cunoaște că nu ai nici o parte cu noi, nici loc sau cuvânt între preoții și episcopii lui Dumnezeu. Căci nu este admis să trecem cu vederea Bisericile așa de agitate și popoarele smintite și credința dreaptă anulată și turmele sfâșiate de tine, care erai dator să le mântuiești, dacă ai fi fost un iubitor al dreptei noastre slăviri (ὀρθης δόξης), pășind pe urmele bunei-credințe a Sfinților Părinți. Dar toți suntem în comuniune cu toți cei despărțiți de evlavia ta din pricina credinței, mireni și clerici caterisiți (depuși din treaptă). Căci nu este drept ca cei cunoscuți cu dreaptă cugetare să fie nedreptățiți prin deciziile tale pentru că ți-au vorbit împotrivă, procedând bine. Căci chiar de acest lucru l-ai informat prin epistola scrisă de tine către Sanctitatea Sa și împreună-episcopul nostru Celestin al marii Rome. Dar nu va fi suficient pentru evlavia ta numai să mărturisești împreună Simbolul credinței expus în urmă cu ceva vreme prin Sfântul Duh de către Sfântul și Marele Sinod adunat la Niceea de ceva vreme (căci nu-l înțelegi și nu-l explici bine, ci mai degrabă răstălmăcit, deși mărturisești cu vocea cuvintele), ci să mărturisești în scris și sub jurământ prin urmare că anatemizezi dogmele tale întinate și profanatoare și vei cugeta și vei învăța cele pe care și noi toți episcopii și învățătorii și conducătorii popoarelor din Apus și din Răsărit învățăm. Sfântul Sinod din Roma și noi toți am fost de acord că scrisorile scrise către evlavia ta de către Biserica alexandrinilor sunt bine alcătuite și neatacabile. Am dispus prin aceste scrisori ale noastre cele ce trebuie să cugeți și să înveți și cele de care se cuvine să te depărtezi. Căci aceasta este credința Bisericii sobornicești și apostolești, la care aderă și toți episcopii ortodocși din Apus și Răsărit:
Credem într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul tuturor celor văzute și nevăzute; și întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut, adică din ființa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Născut, nu făcut, deoființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut, cele din cer și cele de pe pământ, Care pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire S-a coborât și S-a întrupat și S-a făcut om, a pătimit și a înviat a treia zi, S-a suit la ceruri, Care va să vină să judece viii și morții; și întru Duhul Sfânt.
Iar pe cei care spun că „era cândva când nu era” și „nu era înainte să Se fi născut” și că S-a făcut din neființă sau zic că Fiul lui Dumnezeu este din alt Ipostas sau din altă ființă sau că este schimbător sau transformabil, pe aceștia îi anatematizează Biserica sobornicească și apostolească.
Fiind următori cu totul mărturisirilor Sfinților Părinți care s-au făcut vorbind în ei Sfântul Duh și pășind pe urma scopului înțelesurilor din ele și mergând ca pe o cărare împărătească, zicem că Însuși Unul-Născut, Cuvântul lui Dumnezeu, Care S-a născut din ființa Tatălui, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Lumină din Lumină, Cel prin care toate s-au făcut, cele din cer și cele de pe pământ, S-a coborât pentru a noastră mântuire și S-a întrupat, punându-Se întru deșertare și S-a înomenit, adică, luând trup din Sfânta Fecioară și făcându-l pe acesta al Său din pântece, a răbdat nașterea noastră și a ieșit om din femeie, nu lepădând ceea ce era, deși a devenit prin asumare trup și sânge, a rămas ceea ce era, adică Dumnezeu prin fire și adevăr. Nu zicem că firea dumnezeirii s-a schimbat în trup, nici că firea negrăită a lui Dumnezeu Cuvântul a fost transformată în firea trupului. Căci Cel ce rămâne pururea, după Scripturi, este cu totul fără de mutare și fără schimbare, dar este văzut și prunc și este încă și în scutece și de la sânul Fecioarei care L-a născut plinește toată zidirea ca Dumnezeu și era de un scaun cu Cel ce L-a născut, căci lucrul dumnezeiesc este fără cantitate și fără mărime și nu suferă limitări. Mărturisind că S-a unit Cuvântul cu trupul după Ipostas, ne închinăm Fiului și Domnului Iisus Hristos fără să punem deoparte și să deosebim omul și Dumnezeu pentru că sunt legați între ei prin unitatea vredniciei și a puterii (căci aceasta este vorbire deșartă și nimic altceva), nici fără să numim pe Hristos deosebit Cuvântul lui Dumnezeu și la fel deosebit pe alt Hristos din femeie, ci știind numai pe Unul Hristos, Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl cu propriul trup. Căci odată este uns omenește cu noi și El Însuși Îl dă pe Duhul celor vrednici să-L primească și nu cu măsură, după cum zice fericitul Evanghelist Ioan. Însă nu zicem nici aceea, că S-a sălășluit Cuvântul cel din Dumnezeu ca într-un om obișnuit născut din Sfânta Fecioară, ca să nu fie înțeles Hristos drept un om purtător de Dumnezeu. Căci, deși se spune că „S-a sălășluit între noi” (In. 1: 14) Cuvântul, se zice și că în Hristos locuiește „toată deplinătatea dumnezeirii trupește” (Col. 2: 9), însă înțelegem că, atunci când S-a făcut trup, nu definim că sălășluirea s-a produs în același fel în El precum se spune că locuiește în sfinți. Ci, unindu-Se după fire și netransformându-Se în trup, a făcut o astfel de sălășluire despre care se spune că o are și sufletul omului față de propriul lui trup. Prin urmare Unul este Hristos și Fiul și Domnul, nu precum are omul legătura cu Dumnezeu în mod simplu prin unitatea de vrednicie sau de putere. Căci nu se înțelege egalitatea în cinste pentru firi. Petru și Ioan sunt egali unul cu altul ca apostoli și sfinți ucenici, doar că nu sunt unul cei doi. Nici nu înțelegem modul legăturii ca alăturare (căci nu este suficient acesta pentru unirea firească), nici ca o relație de participare, după cum și noi suntem un Duh cu Domnul când ne alipim de El, după cum este scris, ci mai degrabă refuzăm numele legăturii pentru că nu poate să semnifice destul unirea. Dar nu numim nici Dumnezeu sau Stăpân al lui Hristos pe Cuvântul lui Dumnezeu, ca să nu tăiem iarăși vizibil pe Unul Hristos și Fiul și Domnul și să cădem în vinovăția calomnierii, făcându-L pe El Dumnezeu și Stăpân al Său. Căci, unindu-Se, după cum mai spus deja mai înainte, Cuvântul lui Dumnezeu cu trupul după Ipostas, este Dumnezeu a toate și stăpânește totul, El Însuși nu este rob al Său, nici Stăpân. Căci este simplist, dar mai degrabă și fără cuviință a cugeta sau a spune așa. Căci a zis că Tatăl este Dumnezeu al Lui, deși este Dumnezeu prin fire și din ființa Lui; dar nu a ignorat faptul că, pe lângă faptul că este Dumnezeu, S-a făcut om sub Dumnezeu după legea cuvenită firii omenești. Dar cum să fie El Dumnezeul Său sau Stăpânul Său? Așadar ca om și pe cât ajungea la ceea ce se cuvenea măsurilor deșertării (chenozei), zice că este sub Dumnezeu cu noi. Așa S-a făcut și sub Lege, deși El a grăit Legea și era instituitorul ei ca Dumnezeu. Ne dezicem să spunem despre Hristos „cinstesc pe Cel purtat datorită Celui ce-L purta”, „mă închin Celui văzut datorită Celui nevăzut”. Înfricoșător este a zice și aceea pe lângă asta: „Cel asumat este denumit Dumnezeu totodată cu Cel ce ia”. Căci cel ce spune acestea taie iarăși în două pe Hristos și Îl așează pe om deoparte în mod separat și Dumnezeu asemenea. Căci neagă în mod analog unirea potrivit căreia cineva nu este închinat împreună cu altul ca altul, nici nu este denumit împreună cu el Dumnezeu, ci Hristos Iisus Fiul Unul-Născut este înțeles Unul, fiind cinstit printr-o singură închinare cu propriul Lui trup. Mărturisim că Însuși Fiul cel născut din Tatăl și Dumnezeu Unul-Născut, deși după firea proprie este nepătimitor, a pătimit cu trupul pentru noi după Scripturi și a fost în trupul răstignit, fiind în familiaritate în mod nepătimaș cu patimile propriului trup. „Prin harul lui Dumnezeu a gustat moartea pentru oricine” (Evr. 2: 9), dându-Și pentru el propriul Trup, deși după fire este viață și El Însuși este Învierea. Căci prin puterea negrăită pătimind moartea, a devenit ca printr-un prim trup propriu „Cel întâi-născut din morți” (Col. 1: 18) și „începătură a celor adormiți” (1Cor. 15: 20) ca să facă cale firii omului la ridicarea spre nestricăciune „prin harul lui Dumnezeu”, după cum am zis mai-nainte, „a gustat moartea pentru oricine” și a înviat a treia zi prădând iadul. Așa încât, deși se spune că „prin om” (1Cor. 15: 53) se face învierea morților, dar înțelegem om pe Cuvântul cel produs din Dumnezeu și că se dezleagă prin El puterea morții. A ajuns după o vreme ca un Fiul și domn întru slava Tatălui ca să judece „lumea întru dreptate” (Ps. 97: 9), după cum este scris.
Este necesar să adăugăm și aceea: când vestim moartea după trup a Fiului Unul-Născut al lui Dumnezeu, adică a lui Iisus Hristos, și când mărturisim învierea (ἀναβίωσιν) și înălțarea la ceruri, săvârșim jertfa/slujba cea fără de sânge și ne apropiem așa de binecuvântările tainice și ne sfințim, făcându-ne părtași Sfântului Trup și Cinstitului Sânge al lui Hristos, Mântuitorul nostru al tuturor. Și nu-L primim ca pe un trup comun, să nu fie! Nici ca al unui om sfințit și asumat de Cuvântul după unitatea de vrednicie, ca și cum ar fi avut o sălășluire dumnezeiască. Ci ca făcător de viață cu adevărat și propriu al Cuvântului Însuși. Căci, fiind viață după fire ca Dumnezeu, deoarece s-a făcut una cu trupul Său, l-a arătat făcător de viață. Așa încât, deși ni se spune: „Amin, amin, spun vouă, dacă nu mâncați Trupul Fiului Omului și nu beți Sângele Lui” (1Cor. 11: 26), nu socotim că este și el (trupul) ca al unui om dintre noi (căci cum va fi făcător de viață trupul (carnea=σὰρξ) după firea lui?), ci ca făcut cu adevărat al Fiului Omului Care S-a făcut și S-a numit pentru noi.
Glasurile din Evanghelii ale Mântuitorului nostru nu le împărțim în două Ipostasuri, nici în două Persoane, căci nu este dublu Hristos cel Unul și Singur, deși este înțeles din două lucruri diferite adunat în unitate neîmpărțită, după cum și omul este înțeles fără grijă din suflet și trup și nu dublu, ci unul din amândouă. Dar vom fi dispuși să se vorbească de cele omenești și cele dumnezeiești la Unul, cugetând drept. Căci, atunci când spune cu dumnezeiască cuviință despre Sine: „cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (In. 14: 9) și: „Eu și Tatăl una suntem” (In. 10: 38), înțelegem firea Lui dumnezeiască și negrăită, potrivit căreia și este una cu Tatăl Său datorită identității de fire, chip și figură și rază a slavei Lui. Iar când măsura omenității nu o necinstește, vorbește iudeilor: „dar acum căutați să Mă omorâți pe Mine, Omul Care v-am grăit adevărul” (In. 8: 40), iarăși nu-L cunoaștem pe El cu nimic mai puțin decât Dumnezeu Cuvântul în egalitate și asemănare cu Tatăl și din măsurile omenității Lui. Căci, dacă este necesar să credem că S-a făcut trup sau om însuflețit cu suflet rațional, Dumnezeu fiind prin fire, ce cuvânt ar avea să se rușineze cineva de graiurile Lui dacă s-au produs după cuviința omenească? Căci, dacă S-ar fi ferit de cuvintele care se cuvin omului, cine este cel care L-ar fi silit să Se facă om ca noi? Dar Cel ce S-a pus pe sine pentru noi la o deșertare de bună-voie pentru care motiv S-ar fi ferit de cuvintele potrivite deșertării? Deci toate graiurile din Evanghelii trebuie atașate unei Persoane, unui Ipostas întrupat al Cuvântului. Căci Iisus Hristos este un Domn potrivit Scripturilor.
Iar dacă este numit și Apostol și Arhiereu al mărturisirii noastre, ca Cel ce slujește lui Dumnezeu și Tatăl mărturisirea credinței noastre aduse către El și prin El către Dumnezeu și Tatăl și către Sfântul Duh, iarăși zicem că El este Fiul Unul-Născut din Dumnezeu după fire și nu atribuim altui om în afara Lui numele preoției și însăși realitatea. Căci a devenit mijlocitor între Dumnezeu și oameni și mediator spre împăcare, fiind ridicat spre miros de bună mireasmă lui Dumnezeu și Tatăl. Drept aceea a și spus: „jertfă și ofrandă n-ai voit, dar trup Mi-ai întocmit, [arderile de tot și cele pentru păcat nu le-ai bine-voit]; atunci am zis: iată, vin; în capul cărții este scris despre Mine ca să fac, Dumnezeule, voia Ta” (Ps. 39: 7-9). Căci a adus pentru noi spre miros de bună mireasmă propriul trup, și nu mai degrabă pentru Sine. Căci ce ofrandă sau jertfă era de nevoie pentru El, fiind mai bun decât orice păcat ca Dumnezeu? Căci, dacă „toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Rom. 3: 23), drept pentru care noi am devenit gata spre abatere și firea omului s-a îmbolnăvit de păcat, dar El nu așa și suntem învinși de aceea de slava Lui, cum să fie deci îndoială că S-a jertfit din cauza noastră și pentru noi Mielul cel adevărat? Și a zice că S-a adus pe Sine pentru El și pentru noi, nu ar aduce nici un beneficiu pentru învinuirile de necredință. Căci nu a greșit în nici un fel și nici nu a făcut păcat; deci ce ofrandă era de trebuință, nefiind păcat de oricare ar fi și foarte pe bună dreptate?
Iar când spune despre Duhul: „Acela Mă va slăvi” (In. 14: 14), înțelegând drept, zicem că Unul Hristos și Fiul nu alege slava Sfântului Duh ca Unul lipsit de slava de la Altul , pentru că Duhul Lui nu este mai bun ca El și mai presus decât El. Deoarece S-a folosit de propriul Duh pentru arătarea dumnezeirii Lui pentru lucrări mărețe zice că este slăvit de El ca și cum ar zice cineva dintre noi despre tăria care se află în el sau despre știința din el: ele mă vor slăvi pe mine.
Chiar dacă Duhul este în Ipostas propriu și se înțelege în Sine, este ca Duh, nu ca Fiu, însă nu este străin de El. Căci e numit „Duhul adevărului” (In. 14: 17) și Hristos este adevărul și Se revarsă de la El precum fără grijă și din Dumnezeu și Tatăl. Duhul a lucrat și prin mâinile sfinților apostoli cele uimitoare după ce S-a suit Domnul nostru Iisus Hristos la cer, L-a slăvit pe El. Căci s-a crezut că este Dumnezeu după fire, iarăși El lucrează prin Duhul Său. De aceea a și spus: „Pentru că din al Meu va lua și vă va vesti” (In. 16: 14). Și nu spunem ceva ca și cum Duhul este înțelept și puternic prin participare, căci este desăvârșit și fără lipsă de vreun bine deoarece este Duhul puterii și înțelepciunii Tatălui, adică al Fiului, într-adevăr este înțelepciune și putere.
Deoarece Sfânta Fecioară a născut trupește pe Dumnezeu unit cu trupul după Ipostas, spunem că ea este Născătoare de Dumnezeu, nu ca și cum existența firii Cuvântului ar avea început din trup (căci era „la început și Dumnezeu era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu” (In. 1: 1-2) și El este Făcătorul veacurilor, împreună-etern cu Tatăl și Creator a toate), ci, după cum am spus deja mai înainte, deoarece a unit cu sine după Ipostas partea omenească și a răbdat naștere trupească din maică, nu ca având lipsă în mod necesar pentru propria fire și de nașterea în timp și în vremurile de pe urmă ale veacului, ci ca să binecuvinteze și principiul însuși al existenței noastre și, după ce L-a născut o femeie pe El unit cu trupul, să înceteze mai departe blestemul împotriva a tot neamul, care trimite la moarte trupurile noastre din pământ și, dizolvând prin Sine pe „în întristări vei naște fii” (Fac. 3: 16), să arate ca adevărat ceea ce s-a zis prin glasul proorocului: „a fost înghițită moartea cea tare” (Osea 13: 14) și iarăși: „A șters Dumnezeu orice lacrimă de la tot omul” (Is. 25: 8). Căci din această cauză zicem că El prin iconomie a binecuvântat nunta și a plecat chemat în Cana Galileii împreună cu sfinții apostoli.
Acestea am fost învățați să cugetăm de la Sfinții Apostoli și Evangheliști și de toată Scriptura insuflată de Dumnezeu și din mărturisirea adevărată a fericiților Părinți. Cu toate acestea trebuie să fii în acord și evlavia ta și să te conformezi fără nici un vicleșug. Iar cele pe care este necesar să le anatematizeze evlavia ta sunt aranjate în această epistolă a noastră:
I: Dacă cineva nu mărturisește că Emanuel este cu adevărat Dumnezeu și că pentru aceasta Sfânta Fecioară este Născătoare de Dumnezeu (căci a născut trupește pe Cuvântul cel din Dumnezeu, Care S-a făcut trup), să fie anatema.
II: Dacă cineva nu mărturisește că Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl S-a unit cu trupul după Ipostas și că Unul este Hristos cu trupul Său, adică Același Dumnezeu și Om laolaltă, să fie anatema.
III: Dacă cineva împarte ipostasurile în Hristos cel Unul, după unire, legându-le numai cu legătura cea după vrednicie, adică după autoritate și putere și nu mai degrabă prin venirea laolaltă (συνόδου) printr-o unire naturală, să fie anatema.
IV: Dacă cineva atribuie la două persoane, adică ipostase, expresiile din Evanghelii și scrierile apostolice, fie cele rostite de sfinți despre Hristos, fie cele rostite de El Însuși despre Sine și pe unele le leagă în chip deosebit de omul care se înțelege deosebit de Cuvântul cel din Dumnezeu, iar pe altele ca unele vrednice de Dumnezeu numai de Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl, să fie anatema.
V: Dacă cineva cutează să spună că Hristos este un om purtător de Dumnezeu și nu că este mai degrabă Dumnezeu cu adevărat, ca Fiu Unul și prin fire, întrucât Cuvântul S-a făcut trup și S-a făcut părtaș la fel cu noi de sânge și trup, să fie anatema.
VI: Dacă cineva cutează să spună că Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl este Dumnezeul și Stăpânul lui Hristos și nu mărturisește că El este Dumnezeu și om totodată, întrucât Cuvântul S-a făcut trup, după Scripturi, să fie anatema.
VII: Dacă cineva zice că Iisus este pus în mișcare ca un om de Cuvântul lui Dumnezeu, și că bună-voirea Unuia Născut I-a fost adăugată ca unui altuia, care a existat lângă El, să fie anatema.
VIII: Dacă cineva va cuteza să spună că omul luat de Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie închinat împreună cu Dumnezeu Cuvântul și împreună slăvit și că el este numit împreună Dumnezeu, ca ceva în altceva (căci cuvântul “dimpreună” adăugat mereu ne silește să înțelegem aceasta) și nu cinstește pe Emanuel cu o singură închinare și nici nu-I înalță o singură slavoslovie, întrucât Cuvântul S-a făcut trup, să fie anatema.
IX: Dacă cineva zice că Unul Domn Iisus Hristos a fost slăvit de Duhul, folosindu-Se de puterea Lui ca de o putere străină și că de la El a luat puterea de a lucra împotriva duhurilor celor necurate și de a săvârși minuni între oameni și nu zice dimpotrivă că și Duhul prin Care a lucrat minunile este propriu Lui, să fie anatema.
X: Sfânta Scriptură spune că Hristos S-a născut arhiereu și apostol al mărturisirii noastre și că S-a adus pre Sine pentru noi întru miros de bună mireasmă lui Dumnezeu și Tatăl. Așadar, dacă cineva zice că nu S-a născut arhiereu și apostol al nostru Însuși Cuvântul cel din Dumnezeu atunci când S-a făcut trup și om ca noi, ci ca un alt om alături de El deosebit din femeie sau dacă cineva zice că El a adus ofrandă și pentru Sine Însuși, iar nu numai pentru noi (căci nu a avut nevoie de jertfă Cel ce nu cunoștea păcatul), să fie anatema.
XI: Dacă cineva nu mărturisește că trupul Domnului este făcător de viață și că El este propriu Cuvântului celui din Dumnezeu Tatăl, ci că este al altcuiva alături de El, unit la un loc cu El după vrednicie, adică având numai o locuință dumnezeiască și nu că este făcător de viață, după cum am zis, întrucât el a fost propriu Cuvântului Care are putere de a face vii toate, să fie anatema.
XII: Dacă cineva nu mărturisește că Cuvântul lui Dumnezeu a pătimit cu trupul și că a fost răstignit cu trupul și că a gustat moartea cu trupul, făcându-Se întâi născut din morți, întrucât este viață și făcător de viață ca Dumnezeu, să fie anatema.
Observații succinte: Această scrisoare a apărut după ce Sf. Chiril a reacționat la afirmațiile nestoriene care ajunseseră până în Egipt în eparhia sa. Erezia s-a întărit și au urmat rupturi de comuniune. Nestorie a excomunicat pe unii clerici și mireni, iar alții au întrerupt ei înșiși pomenirea lui, apelând la ajutorul Episcopului alexandrin, după cum se poate constata din altă scrioare (nr. 11). După ce a fost implicat în această dispută și papa Celestin, s-a ajuns la decizii sinodale la Roma și Alexandria de condamnarea a învățăturilor nestoriene.
Trebuie observat că în acest punct Nestorie este numit „împreună-slujitor” și, deci, era încă în comuniune cu arhiereii ortodocși. Pe de altă parte, Sf. Chiril și toți episcopii din Sinodul egiptean păstrau comuniunea cu cei care se rupseseră de Nestorie, recunoscând astfel justețea unui asemenea gest.
Deși verbal Nestorie mărturisea Simbolul de Credință, îl înțelegea greșit în anumite puncte și era nevoie să dea clarificări în acele privințe.
Deși este foarte puțin cunoscut motivul pentru care a scris Sf. Andrei Criteanul Canonul cel Mare, care a ajuns să fie la loc de cinste în cadrul slujbelor din Postul Mare, totuși el nu este de puțină însemnătate. Ba chiar este de mare interes și folos pentru vremurile bisericești pe care le trăim astăzi.
Păcatul Sf. Andrei Criteanul
După cum se poate intui, scrierea Canonului Mare a venit ca pocăință publică pentru un păcat major pe care l-a săvârșit Sf. Andrei Criteanul. Acesta a constat în semnarea unei hotărâri sinodale de reînviere a ereziei monotelite la anul 712, sub presiunea armelor, la comanda împăratului bizantin Filipikos din vremea aceea. Faptul este menționat în mai multe surse, dintre care una este Triodul explicat al ierom. atonit Makarios Simonopetritul.
Interesant este că plânsul pentru această greșeală, așa cum se regăsește exprimat în strofele canonului, a fost ca pentru o întinare a sufletului și a trupului, nu ca pentru o simplă greșeală rațională ce trebuie îndreptată. El ia o formă teologică tocmai pentru că trădarea credinței are implicații grave și afectează în primul rând mintea și raportarea corectă la Dumnezeu. Nu e vorba doar de o cădere din ispită, care să necesite o îndreptare a unei patimi, ci o dezechilibrare totală a minții, chiar dacă nu s-a manifestat în fapte de rușine morale concrete. În plus, a existat la mijloc și lașitatea în fața persecuției și compromiterea prin apostazie din frica față de oameni și trădarea lui Dumnezeu.
Renegarea credinței sănătoase pentru una eretică echivalează cu decăderea din raportarea duhovnicească la Dumnezeu la una intelectualistă, adaptată cerințelor și neputințelor omenești. Altfel spus, lepădarea de dreapta cinstire echivalează tocmai cu abandonarea de la lupta cu patimile și trecerea la o viețuire intelectuală, formală.
Pentru a înțelege mai bine mesajul transmis de Sf. Andrei, trebuie să detaliem puțin legătura dintre credință și nevoința duhovnicească, după care vor veni de la sine concluziile.
Dogmele trebuie prinse prin curățirea minții
Cândva, pe la începutul vieții mele călugărești, am primit îndemnul să înțeleg pentru început dogmele cu puterea minții pentru a nu ispiti pe Dumnezeu și a căuta lucruri înalte, ceea ce ar fi un semn de mândrie. Pe atunci am simțit că ceea ce mi se sugera era o poziționare greșită, că, odată intrat pe făgașul înțelegerii omenești, greu aș mai apuca pe cel autentic duhovnicesc. M-aș fi pus pe o cale deviată. Am adus la vremea aceea ca argument împotrivă sfatul Sf. Paisie Aghioritul: „Cel ce trece cu vederea iluminarea dumnezeiască și dă întâietate minții, (alcătuind numai o predică frumoasă cu cuvinte frumoase), unul ca acesta se înrudește cu arienii, care credeau că Hristos este zidire a lui Dumnezeu” (mai multe citate asemănătoare se găsesc în cartea Epistole. Cale către cer). Și el continuă: „Duhul Sfânt nu se coboară cu aparatele, de aceea teologia nu are nici o treabă cu duhul științific. Duhul Sfânt pogoară Singur când află condițiile duhovnicești în om”. Pe lângă toate acestea trebuie adăugat, desigur, și avertismentul de a nu căuta lumini și descoperiri, ci smerenie și vederea propriilor păcate.
Așadar avem o situație paradoxală: pentru cunoașterea lui Dumnezeu este nevoie neapărată de luminarea Duhului Sfânt, însă nu o putem căuta pe aceasta pentru a dobândi cultură și informații teologice, ci doar pentru pocăință. Deci cum și cine va dobândi această cunoaștere?
Răspunsul este că doar cei înaintați în smerenie câștigă înțelegerea curată a tainelor lui Dumnezeu, nu numai a celor înalte, ci și a celor mărunte. De aceea în Biserică trăim prin credință și pornim de la păzirea lucrurilor simple și de bază, descoperite în Sfânta Scriptură și în tradiția ortodoxă. Mai departe, ne punem încrederea în cei sporiți și în scrierile patristice, dar cu și pentru pocăință. Avem suficiente mărturii care să ne pună pe calea cea bună și condiții care să ne ducă la luminarea Duhului Sfânt. Important este a nu ne încrede în propria gândire limitată, ci a primi în inima noastră cu convingere învățăturile mântuitoare ale Bisericii. Apoi suntem chemați să ajungem astfel și la terenul solod al curățirii inimii.
Dorul și necesitatea cunoașterii prin luminare
Deci limitarea la credința față de învățăturile evanghelice nu este o încătușare și o autosuficiență, ci este o expresie a smereniei, a recunoașterii orbirii sufletești și urmărește păzirea de a nu cădea în amăgiri. În plus, ea trebuie să ducă la curățirea „cablurilor duhovnicești” prin care să curgă înțelegerea cea autentică, smerită și plină de pocăință. Cunoașterea lui Dumnezeu este absolut necesară pentru a trăi îndreptarea vieții și a lucra mântuirea, ea nu este nicidecum o dobândire de informații și teologii abstracte, ci o deschidere a minții spre adevăr și dreptate, are o valență morală. Există o legătură strânsă între lupta cu patimile și cunoașterea duhovnicească. Doar cea din urmă poate da puterea de a birui păcatele.
Mai precis, este trebuincioasă statornicirea în universul credinței pentru că doar aceasta aduce în suflet tărie atât de la Dumnezeu prin har, cât și întărire a conștiinței prin adevărurile revelate pentru a face cele plăcute Domnului și a scăpa de cursele diavolului. Poruncile lui Dumnezeu au nevoie de o cunoaștere clară și aceasta vine, la rândul ei, prin străduința de a le împlini.
În Ortodoxie, această creștere prin susținerea reciprocă armonioasă între viețuirea curată și cunoaștere este păstrată cel puțin la nivel teoretic, nu este pierdută ca în celelalte religii și erezii. Ea se regăsește în oamenii simpli la inimă, după cum o descrie același Sfânt Paisie: „Când în om merge înainte curăția și vine simplitatea cu credința ei fierbinte și cu evlavia sa, atunci se sălășluiește în noi Sfânta Treime și prin acea iluminare dumnezeiască ușor află cineva cheia noimelor dumnezeiești, așa fel ca să explice Duhul lui Dumnezeu într-un mod foarte simplu și firesc, fără durere de cap intelectuală”.
Folosul științei exterioare în cunoașterea duhovnicească
Chiar dacă noimele duhovnicești pot fi prinse numai cu mintea luminată de Dumnezeu, trebuie precizat despre cultura exterioară că ea poate fi de real folos pentru explicarea în cuvinte clare altora și zidirea tuturor. Astfel, cei „care au știința de carte exterioară, precum și pe cea lăuntrică, a sufletului, pot descrie tainele dumnezeiești și le pot explica în mod corect, precum au făcut mulți dintre Sfinții Părinți”.
În general, formulările dogmatice, deși pot părea greoaie, ele sunt simple și la obiect. Sunt de neînțeles pentru cei nefamiliarizați, dar sunt clare și borne importante pentru cei interesați de mântuirea lor, fiecare după puterea proprie intelectuală.
Măsura Ortodoxiei
Din tabloul acesta reiese limpede că măsura cunoașterii lui Dumnezeu nu este una la îndemâna tuturor, chiar dacă este cerută fiecăruia în parte. Este cerească, dar trebuie împlinită pe pământ. Este o cetățenie din altă lume, a Duhului Sfânt, dar ușor furată și deraiată la un nivel formal lumesc. De aceea este nevoie de luminători și mărturisitori care să înfrunte amăgirile mici și persecuțiile mari, dar și de poporul credincios care să urmeze adevărul descoperit de sus cu multă sudoare și chiar sânge.
Măsura omenească nu încape cele ale Duhului. Poate avea înălțări spirituale, poate iubi și duce nevoințe mari, dar se lovește de o limită, a lipsei de curățire a minții prin har. De aceea intervin înșelări cumplite, poticniri în păcate mari sau mărunte, orgolii grosolane și căderi fine, erezii strâmbe și amăgiri subtile.
Zăgazul care ține sufletul pe calea cea dreaptă este format din dogmele ortodoxe și toate învățăturile sfinte. Dar această ghidare nu este una strict intelectuală, exterioară, ci are un profund caracter moral și lăuntric. Atunci când mintea noastră nu se încadrează în limitele dreptei credințe, nu înseamnă că îi lipsesc musai unele informații, ci că ceva tulbură ochiul sufletului și nu poate privi curat, nu se poate ridica de la nivelul pământului la cel al inimii smerite. Nu doar prin studiu teologic se înțeleg noimele duhovnicești, ci prin dublarea sau chiar premergerea pocăinței și a luptei cu păcatele, care curăță mintea să poată ieși din modul de gândire rațional și material spre cel în Duhul Sfânt și ceresc, al inimii înfrânte. Ajută foarte mult explicațiile Sfinților despre cele sfinte, dar este absolut necesară înmuierea și buna transformare a minții.
De aceea măsura Ortodoxiei constă în păzirea învățăturilor dumnezeiești cu duh smerit, cu credință sinceră. Există pericolul de a încerca să fie prinse acestea cu fantezii filozofice omenești elaborate sau banale, după cum scrie Apostolul Pavel: „Nimeni să nu vă smulgă biruinţa printr-o prefăcută smerenie […], încercând să pătrundă în cele ce n-a văzut şi îngâmfându-se zadarnic cu închipuirea lui trupească”(Col. 2: 18). Din aceasta rezultă cele două extreme, laxismul dogmatic și moral, adică o Ortodoxie modernizată și adaptată mai mult sau mai puțin neputințelor omenești, și rigorismul fanatic, care prinde cu dinții câteva reguli canonice sau dogmatice, dar cu ură față de alții în loc de dragoste cu discernământ față de Dumnezeu și față de toți oamenii.
Pentru a răzbate prin tot acest hățiș al ispitelor și a dobândi credința și cunoștința adevărate și mântuitoare, e nevoie de o mare trudă. Iar cel care duce această nevoință nu poate renunța ușor sau fără să resimtă dureros căderea din buna cinstire a lui Dumnezeu. Ori mărturisește până la capăt, ori se pocăiește penrru abateri, ori apostaziază și-și pierde sufletul jalnic.
Concluzii și actualitate
Pentru a ajunge Dumnezeu la inimile oamenilor și ei la cunoașterea Lui, este necesar un depozitar al cuvintelor Lui, care este Biserica. În plus, ea trebuie să lucreze conform cu menirea ei, adică să furnizeze cuvânt adevărat și mediul prielnic pentru pocăință. Paznicii care veghează la aceasta sunt cei ce au primit luminarea de la Dumnezeu, iar cei care se folosesc sunt cei care au nevoie de cuvântul Evangheliei, care încă nu au ajuns la treapta dobândirii harului. Oricum, chiar și cei care au experiență duhovnicească au nevoie de ajutorul tradiției ortodoxe și de un mediu potrivit al vieții liturgice și morale.
Revenind la Sf. Andrei Criteanul, acesta și-a plâns amarnic păcatul lepădării de dreapta credință. Ca episcop, el practic a contribuit la distrugerea rânduielii din Biserică pentru că se presupune că ierarhii sunt cei aflați pe treapta luminării dumnezeiești și sunt nu doar credincioși și păzitori ai Evangheliei lui Hristos, ci și trăitori ai ei. Căderea lui a însemnat smintirea multora.
Acest exemplu al său ne este pus în față tuturor pentru a ne trăi deplin credința, a o apăra și a o înțelege cum se cuvine în viața de pocăință și lucrare a mântuirii noastre. Cei trăitori trebuie să nu se rușineze de Evanghelie; cei care încă nu au gustat cuvântul lui Dumnezeu, dar îl păzesc cu credință trebuie să se țină de învățătorii și cuvintele autentice, să se teamă să urmeze păstori falși și eretici și să conștientizeze pericolul unei asemenea abateri. Bineînțeles că, în multe cazuri, chiar și inacțiunea poate fi mai eficientă decât activismul exterior, dacă este legată de rugăciune, smerenie și recunoașterea propriei măsuri, cum a fost cazul Sf. Grigorie Teologul, care considera că mai mult ajută dacă se ține deoparte de la diferite certuri inutile. În orice caz, totul trebuie să urmărească păstrarea ortodoxiei curate după putere.
Părintele Mihail Deliorga expune în materialul video de mai sus viziunea și propunerea sa cu privire la unitatea la care ar trebui să ajungă cei care țin la credința ortodoxă. Eu am numit-o provocare pentru că reacția celorlalți va vădi cât de mult țin la învățătura sănătoasă a Ortodoxiei. Exemplul georgienilor, care au stat uniți în cererea lor de a ieși din Consiliul Mondial al Bisericilor în 1997 este unul de urmat și astăzi în esența sa de a avea o mărturisire comună, în care să nu se caute scoaterea în evidență a diferențelor, ci a unității.
Această linie a fost exprimată de mai mulți în diferite forme, printre care amintesc și poziția de acum mulți ani formulată în acest articol intitulat Principiile corecte ale întreruperii pomenirii.
Câteva exemple de teologi ortodocși de seamă care au fost prinși de amăgirea ecumenistă sunt relevante pentru a dovedi și înțelege ce amploarea pe care a luat-o această erezie. Pr. Mihail Deliorga supune atenției greșelile dogmatice în care au căzut personalități precum Pr. George Florovski, Cuv. Sofronie Saharov, pr. Dumitru Stăniloae. Pe lângă aceasta, îndreptățește atitudinea de a întrerupe pomenirea în limitele canonului 15 I-II:
Observațiile noastre: Din păcate, pozițiile vădit ecumeniste ale unor Părinți importanți au dat un avânt nefast mișcării ecumenice și smintitor pentru credincioșii simpli. Chiar dacă există și atitudini mult mai sănătoase precum a Sf. Iustin Popovici, totuși s-a creat o breșă care trebuie depășită, revenit pe făgașul firesc al Bisericii apostolice.
Da, chiar și Sfinții se pot înșela în probleme dogmatice. Un caz celebru este găsit în răspunsurile Sf. Cuv. Varsanufie cel Mare. În urma unor întrebări, dă mărturie prin descoperire de la Dumnezeu cum au fost înșelați Sf. Grigorie de Nazianz și cel de Nyssa: „Deci ascultaţi înştiinţarea care mi s-a dat de la Dumnezeu înainte cu trei zile de a-mi fi scris voi întrebarea. Toţi Părinţii, sfinţii şi drepţii şi robii adevăraţi ai lui Dumnezeu, care au bineplăcut lui Dumnezeu, să se roage pentru mine! Dar nu socotiţi că, sfinţi fiind, au putut cuprinde cu adevărat toate adâncurile lui Dumnezeu. Căci zice Apostolul: „Din parte cunoaştem şi din parte proorocim” (I Cor. 13, 9), şi iarăşi: „Unuia se dă prin Duhul una, altuia alta şi nu toate unui singur om, ci unuia acestea, altuia acelea, dar toate le lucrează unul şi acelaşi Duh” (I Cor. 12, 4-11). Şi, cunoscând Apostolul că cele ale lui Dumnezeu sunt necuprinse, a strigat zicând: „O, adâncul bogăţiei şi înţelepciunii şi cunoştinţei lui Dumnezeu! Cât de necercetate sunt judecăţile Lui şi de neurmate căile Lui! Căci cine a cunoscut mintea Domnului? Sau cine s-a făcut sfetnicul Lui?” (Rom. 11, 33-34). Străduindu-se, deci, ei înşişi să fie învăţători sau siliţi de oameni să ajungă la această stare, au înaintat foarte mult, ridicându-se şi peste învăţătorii lor şi au alcătuit prin înştiinţarea de sus noi învăţături. Dar au rămas în acelaşi timp păstrând predaniile învăţătorilor lor, deci şi învăţături care nu erau drepte. Şi după aceea, înaintând şi ajungând învăţători duhovniceşti, nu L-au rugat pe Dumnezeu în privinţa învăţătorilor lor, să le arate dacă cele spuse de ei au fost grăite prin Duhul Sfânt. Ci, socotindu-i pe aceia înţelepţi şi cunoscători, n-au făcut deosebirea între cele susţinute de ei. Şi aşa s-au amestecat învăţăturile învăţătorilor lor între învăţăturile proprii. Şi au grăit uneori din învăţătura pe care au aflat-o de la aceia, iar alteori din înţelegerea minţii lor. Şi aşa s-au scris acele cuvinte în numele lor. Căci, luând unele de la alţii şi înaintând şi îmbunătăţind cele luate, ei au grăit de la Duhul Sfânt ceea ce au fost învăţaţi prin El. Dar au grăit şi din învăţăturile primite de la învăţătorii lor dinainte de ei, nedeosebind cuvintele acelora de ale lor sau negândind că trebuie să ia înştiinţare de la Dumnezeu prin cerere şi rugăciune, de sunt acelea adevărate sau nu. Aşa s-au amestecat învăţăturile. Şi pentru că s-au grăit de către ei, s-au scris sub numele lor. Când, deci, auzi pe vreunul dintre ei că a auzit de la Duhul Sfânt ceea ce grăieşte, aceasta e o înştiinţare pe care trebuie s-o credem. Dar, când grăieşte acele cuvinte (despre apocatastază și preexistența sufletului), nu-l auzi spunând aceasta. Căci nu e din înştiinţarea de la Duhul, ci din învăţătura dascălilor lui de mai înainte. Şi, din respect pentru cunoştinţa şi înţelepciunea lor, nu L-a întrebat pe Dumnezeu despre acestea de sunt adevărate.” (Filocalia 11, Întrebarea 604)
Pr. Dumitru Stăniloae se știe foarte bine că a împărtășit viziunea ecumenistă, pe care a transpus-o în mai multe articole, ba chiar și în a sa Teologie Dogmatică Ortodoxă. Desigur că s-a dezis de această atitudine la bătrânețe prin afirmația clară că ecumenismul este mai mult un produs al masoneriei, dar din nefericire, nu a făcut și o revizuire dogmatică amănunțită. Astfel că nu rămânem cu o viziune detaliată mărturisitoare pe acest subiect.
Demersul pr. Mihail este foarte nimerit și de dorit. Înainte chiar de întreruperea pomenirii și independent de aceasta, este necesară o dezbatere teologică de acest fel pentru a da claritate și greutate efortului de a combate derapajele ecumeniste și a întări cugetul ortodox. Nu în ultimul rând, este remarcabil accentul pus pe abordarea duhovnicească a subiectelor dogmatice.
Imaginea ecumenismului, care nu se încadrează în tradiția sfântă ortodoxă (Foto: OrthodoxWitness)
Mi-au sărit în ochi de curând două materiale promovate de Episcopul din diaspora rusă Petru Pruteanu care se ocupă de subiecte liturgice, specialitatea sa, dar care ating și subiectul ecumenismului și al întreruperii pomenirii. Duplicitatea care răzbate în privința celor din urmă întărește convingerea că există o mare necesitate să fie clarificat subiectul bisericește în maniera cea mai concludentă.
Am ales să mă refer la acest Părinte nu pentru că ar avea greșeli evidente, ci dimpotrivă, pentru că este studios și cunoscător și totuși răzbat de la dânsul idei cel puțin confuze pe tema ecumenismului. Aceasta arată plaga și erezia ce domină actualmente Biserica; nu e un subiect lămurit, ci unul sensibil și tratat cu clătinări de către unii și chiar cu erori grave de către alții.
Materialul video este promovat atât de canalul Chiliei athonite, cât și de cel propriu al său. Diferența de titlu sugerează că Ep. Petru nu pune accent pe subiectul ereziilor, deși îl atinge în prezentarea sa. Totuși este un subiect vital în sine și, din păcate, există unele afirmații discutabile.
După ce spune că „istoria Sinoadelor Ecumenice și așa mai departe” arată că în trecut erezia atrăgea de la sine nepomenirea episcopului în greșeală sau chiar a Patriarhului și trebuia clarificat subiectul, pr. Teologos intervine prin afirmația că erezia în discuție era declarată numai în Sinod, idee acceptată întru totul de PS Petru. Apar aici câteva contradicții interne. Oprirea comuniunii cu episcopul eretic „fără a-l scoate vizibil din Biserică” se poate face doar înainte de Sinod. După o hotărâre sinodală, intervine excomunicarea, nici nu se mai pune problema comuniunii în vreun fel prin pomenire sau conslujire. În final se rămâne cu impresia că este împăcată și capra, și varza în mod artificial.
O altă afirmație duplicitară, punctată chiar și în montajul video este că: „Nu pot considera erezie orice nu corespunde cu îngustimea minții mele (de necunoscător)” și că nu mă pot distanța de alții pe motive banale, cum ar fi diferențele de ritual de împărtășire. Dar sunt trecute cu vederea abaterile dogmatice precum ecumenismul, care a fost ratificat sinodal chiar la Creta 2016.
Exemplul cu Arie față de care Biserica ar fi avut îngăduință nu este unul tocmai fericit și nici relevant la situația actuală. Acesta a fost condamnat întâi local în Alexandria și apoi la Sinodul I Ecumenic, iar ulterior s-a încercat politic reabilitarea lui, dar a murit rușinos fix înainte de a izbuti aceasta. Se deduce că este necesară o cercetare sinodală și nu mergem după propriile păreri și avem îngăduință față de eretici, însă nu putem trage concluzia că subiectele tari pot fi evitate constant sau chiar validate la nivel sinodal, cum se întâmplă cu ecumenismul semnat la Sinodul din Creta. Se ajunge astfel la imitarea Sinoadelor tâlhărești din trecut.
Mai precis legat de subiectul Arie, cei din Alexandria nu au așteptat Sinodul de la Niceea ca să-l anatematizeze, ci au făcut-o ei sinodal înainte. Apoi doar a fost luată în discuție reabilitarea lui sau condamnarea finală și categorică a teoriilor lui eronate. La Sinodul I Ecumenic nu a fost primit Arie ca un nevinovat, ci a fost luată în discuție discutată erezia lui care se răspândise prea tare. Ierarhii de atunci nu au disprețuit hotărârea locală, ci s-au îngrijit de neghinele care luaseră avânt.
Mai departe, deși Părintele vorbește despre un „dor după unitate” cu ereticii, acesta nu e nici bun, nici necesar, nici gândul lui Hristos. Într-adevăr, avem durere pentru rătăcirea ereticilor, dar nu putem ajunge de aici la asemenea idei. Unitatea este urmărită în cadrul Bisericii, nu cu ereticii.
Am punctat aceste aspecte pentru a arăta încurcăturile și contradicțiile care răzbat, deși mesajul pe ansamblu este unul ortodox, nu sincretist. Delimitarea față de catolici și eretici în general e categoric făcută de Ep. Petru în acest video. Dar neclaritatea și indulgența față de ecumenismul care, iată, este semnat și sinodal în Creta, acestea dor și sunt o poticneală. Se perpetuează o confuzie și o delăsare tocmai de către cineva care insistă adeseori pe necesitatea de clarificări teologice. Și nu e normal să dorim lămuriri pe subiecte mărunte, înghițind pe cele grave.
Soluții bune, dar și confuze de la P. Macarie Simonopetritul
Poziția aceasta împăciuitoare cu răul poate fi văzută și în celălalt material indicat, în interviul luat Părintelui Macarie de la M-rea Simonos Petra din Sfântul Munte Athos. Deși este un dialog pe teme liturgice, este iarăși atins subiectul „Creta” mai clar de data aceasta.
Părintele Macarie îl cataloghează drept un eșec pentru că a nu a reunit Bisericile Locale și nu a luat în discuție temele importante, ci le-a evitat. Sinodul din Creta nu a reușit decât să scoată în evidență „incapacitatea intelectuală și spirituală a ierarhiei și haosul instituțional”. Drept urmare, el nu-i înțelege pe cei care luptă chiar și în 2023 cu Sinodul din 2016 „în loc să îngroape mortul”. Pe de altă parte, deplânge pe drept cuvânt lipsa de dialog și transparență a ierarhiei, care duce la schisme și le adâncește.
În ciuda criticii aduse, este de neînțeles împăciuitorismul cu situația creată. Nici un Sinod eretic nu a rămas necondamnat în istorie. În plus, „mortul” e cât se poate de viu; ecumenismul respiră chiar puternic atât prin planurile de unire și manifestările ecumeniste oficiale, cât și prin sminteli la nivel mai mic, cum e participarea unor ierarhi la sărbătorile evreiești sau afirmațiile explicit „academice” sincretiste făcute de Pr. Vasile Răducă, pentru a fi date două exemple umile.
Pe scurt, dacă ar fi vorba de erori administrative și lipsuri intelectuale și spirituale ale ierarhiei, atunci da, ar trebui să trecem cu vederea eșecurile. Însă, dacă este vorba de greșeli dogmatice care frământă Biserica, așa cum chiar este cazul cu ecumenismul de azi, atunci lipsa de reacție fermă din partea unor Părinți duhovnicești este de neînțeles. Aduce mai mult a confuzie teologică sau compromis din frică lumească de persecuții.
Necesitatea unor clarificări teologice bisericești
Confuziile promovate de persoane duhovnicești la un asemenea nivel indică o boală gravă care a pătruns și stăpânește în Biserică, o erezie care trebuie clarificată teologic. Deși Părinții tradiționaliști nu sunt adepții acestei rătăciri, totuși se vede o indolență, o subestimare și o neînțelegere ortodoxă a fenomenului, care este redus la o simplă scăpare omenească ce poate fi tolerată fără a fi abordată. E ca și cum Biserica poate resorbi această otravă de la sine, închizând ochii la ea.
Situația este similară cu ereziile din trecut, care au fost respinse temeinic pentru a fi combătuți promotorii lor și pentru a întări în dreapta credință poporul credincios. Nu e necesar doar a cere respectarea tradiției și învățăturii ortodoxe, ci a o arăta și scoate la iveală așa cum au făcut toți mărturisitorii. Adică nu e suficientă doar o simplă afirmare a Ortodoxiei și o negare a ecumenismului, ci apare nevoia unei mărturisiri detaliate și bine închegate. Dogma Sfintei Treimi, a firilor și Persoanei lui Hristos, a lucrărilor necreate ale harului dumnezeiesc și celelalte învățături doctrinare au fost elaborate de Părinții Bisericii atunci când a trebuit, deși nu erau necunoscute.
Cu toate că apărarea credinței în fața ereziilor s-a făcut mereu prin recurs la învățătura apostolică, biblică și patristică anterioară, totuși a fost resimțită nevoia unor formulări clare și de condamnarea rătăcirilor care apăreau în decursul timpului. La fel și astăzi, este necesară o exprimare limpede și fără echivoc a învățăturii ortodoxe în fața provocării ecumeniste. În primul rând este trebuincioasă precizarea că e vorba de o dogmă, nu de un aspect marginal, apoi de explicitarea unității și ființei Bisericii conform catehismului ortodox.
Abaterile Sinodului din Creta nu constau doar în organizarea deficitară și necanonică, ceea ce-l transformă în Sinod tâlhăresc, fără să-i ia statutul de Sinod. Și nici nu e vorba numai de utilizarea improprie a termenului de „Biserică” în documentele sale. Ceea ce cântărește greu este concepția neortodoxă despre existența unor „Biserici” separate care ar forma împreună în mod magic Biserica apostolică spartă în bucăți divizate. În acest sens, este greșit a urmări unitatea împreună cu ereticii, ci corect este a dori ca și ei să vină la unitatea Bisericii, așa cum se exprimă Sf. Ignatie Teoforul (Epistola către filadelfieni III, 2).
Până la o astfel de clarificare, pozițiile ortodoxe, dar conciliante ale Bisericilor Locale, ale Sfântului Munte Athos sau ale Părinților și credincioșilor tradiționaliști nu fac decât să cauționeze trădările de credință și să țină în amorțire conștiințele celor mulți. Din nefericire, această atitudine face rău Ortodoxiei în ansamblu.
După cum mulți știu, chiar înainte cu 5 ani de a începe conflictul armat din Ucraina, pe teritoriul acestei țări începuse deja o confruntare religioasă. E vorba de persecutarea Bisericii Ortodoxe canonice prin formarea unei grupări schismatice autocefale. Doar că sunt implicate brutal și instituțiile statale.
O prezentare video a subiectului, pe care am făcut-o cu p. Eftimie Mitra, poate fi urmărită mai jos:
Sunt de subliniat unele aspecte importante:
– prigonirea și exterminarea Bisericii a început cu mult înainte de războiul armat. În ultimul timp doar s-a jntensificat. Deci motivul nu este războiul și pactizarea cu rușii, ci e doar un pretext;
– Biserica Ucraineană este autonomă și chiar s-a distanțat mai tare de Moscova, declarându-se independentă anul trecut. Se roagă pentru soldații ucraineni și condamnă invazia teritorială;
– nu doar Mitr. Longhin este târât în procese pentru credință de statul ucrainean, ci cel puțin încă alți doi ierarhi;
– legea inițiată în Rada Supremă a Ucrainei de interzicere a BOU se pare că nu va fi validată de Comisia de la Veneția, organism care cântărește greu, printre altele, pentru stabilirea compatibilității la nivel legislativ a unei țări ce dorește aderarea la UE cu valorile europene. Deci actele de persecuție sunt sancționabile nu doar de legea morală și creștină, ci și de cea civilă;
– Patriarhia noastră Română nu și-a declarat sprijinul pentru frații ortodocși din Ucraina, cum au făcut alte Biserici Locale (Serbia, Georgia, Polonia, Cehia și Slovacia, Antiohia). Ierarhia noastră pune mai presus orgoliile din reproșurile aduae de Mitr. Longhin pentru lepădările de ortodoxie decât credința comună și apartenența la același neam. Foarte probabil, după cum au sugerat și jurnaliști cu greutate, ascultă mai mult de ordinele NATO decât de legea Evangheliei;
– românii din regiunea Cernăuți nu sunt tratați corect de autoritățile ucrainene, dar nici de cele românești nu sunt ajutați.
