În urma deciziei de a recunoaște autocefalia Bisericii din Macedonia de Nord, Patriarhia noastră a simțit nevoia să aducă unele precizări, probabil pentru a mai îmbuna orgoliile rănite ale Fanarului și în general ale grecilor. Deși nu este semnată Precizarea-Comunicat de mai jos, care ar trebui să fie a Sinodului și care a apărut pe portalul oficial Basilica, aceasta ar trebui să liniștească pe moment îngrijorările că în Biserica Română s-ar putea strecura o nouă erezie, cea a primatului papist fanariot:
În data de 9 februarie 2023, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat recunoașterea autocefaliei acordată Bisericii Ortodoxe din Republica Macedonia de Nord de către Patriarhia Serbiei prin tomosul sinodal emis în data de 5 iunie 2022.
În cadrul ședinței sinodale, a fost luată în considerare decizia Patriarhiei Ecumenice din data de 9 mai 2022 de restabilire a comuniunii canonice și euharistice cu Biserica Ortodoxă din Republica Macedonia de Nord, condusă de Arhiepiscopul Ștefan. De asemenea, Patriarhia Ecumenică a încredințat Bisericii Serbiei reglementarea aspectelor administrative care privesc organizarea noii Biserici din Macedonia de Nord.
Un alt subiect luat în considerare de ierarhii români a fost tema autocefaliei și a modului său de acordare și recunoaștere, care a fost analizată pe parcursul a mai multor întâlniri de lucru ale Comisiei interortodoxe de pregătire a Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe.
Punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Române privitor la autocefalie, care a fost prezentat și la Întâlnirea Comisiei de pregătire a Sfântului și Marelui Sinod de la Chambesy (2011), este următorul:
„Sfântul Sinod al Bisericii-mamă este autoritatea canonică ce poate acorda autocefalia unei Biserici-fiică printr-un tomos sinodal semnat de Întâistătătorul Bisericii-mamă împreună cu toți episcopii acelui Sfânt Sinod. Recunoașterea noii autocefalii aparține întregii Biserici Ortodoxe, realizată printr-un tomos de recunoaștere al autocefaliei semnat, fără nicio distincție, de toți Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe autocefale, în ordinea Dipticelor, în cadrul Sinaxei Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe”.
Date fiind aceste informații, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a respectat hotărârile Patriarhiei Ecumenice de a primi în comuniune euharistică ierarhii, clericii, monahii și credincioșii păstoriți de Arhiepiscopul Ștefan și de a lăsa în seama Patriarhiei Serbiei să reglementeze aspectele administrative dintre cele două Biserici.
După ce a recunoscut tomosul sinodal inițial, emis în data de 5 iunie 2022 de Patriarhia Serbiei, privind acordarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe din Republica Macedonia de Nord, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române așteaptă ca Patriarhia Ecumenică să inițieze (consultări) și să emită un Tomos final de autocefalie pentru a exprima un consens panortodox pe această temă a recunoașterii autocefaliei.
Propunerea părții române cu privire la acordarea autocefaliei la Comisia de la Chambesy
Pentru a înțelege și mai bine contextul, este util de știut că, potrivit unor relatări indirecte ale IPS Ierotheos Vlachos, la Comisia de la Chambesy din 2009 (înainte de cea din 2011, care este invocată în precizarea de pe Basilica), PS Ciprian Câmpineanul, reprezentantul de atunci al Bisericii Române, a avut o propunere distinctă despre modul acordării autocefaliei. Ea a fost a treia după cea a Constantinopolului și a rușilor. Aceasta a fost similară în mare parte cu cea a Moscovei, dar a stârnit și dezbateri ample.
Fanarul, prin Mitropolitul Ioannis Ziziulas, a susținut că Patriarhia Ecumenică este cea care emite un Tomos de autocefalie, pe care îl semnează singură după ce s-a asigurat de consensul celorlalte Biserici Locale. Biserica Rusă, prin Mitropolitul Ilarion de Volokalamsk, s-a opus, cerând ca Tomosul să fie semnat de toate Bisericile. Iar românii au cerut „să fie adăugat un paragraf care să prevadă posibilitatea ca o Biserică să facă apel la o organizație pan-ortodoxă în cazul unui ‘refuz nejustificat’ din partea Bisericii-mamă de a consimți la acordarea autocefaliei”.
Dezbaterile care au urmat au fost ample pe ambele chestiuni. Rușii au fost dispuși să dea înapoi și să nu ceară să fie semnat Tomosul de toate Bisericile, ci măcar de Biserica-mamă pe lângă Patriarhia Ecumenică. Pe de altă parte, tot ei s-au opus prin veto propunerii românești ca o viitoare Biserică să-și poată dobândi autocefalia fără acordul celei din care se desprinde. Discuțiile nu au fost finalizate și, drept urmare, tema a fost retrasă chiar și de pe lista subiectelor abordate la Sinodul din Creta de mai târziu.
Ca o observație personală, propunerea reprezentantului român mi se pare cea mai corectă. Bineînțeles că interesele fiecărei Biserici influențează și se reflectă în propunerile lor, dar realitatea ne arată că trebuie luate în calcul mai multe situații și variabile. Spre exemplu, rușii nu doresc să permită ucrainenilor să se desprindă de ei, dar în situația de astăzi aceștia ar trebui să aibă această posibilitate reală nu în mod arbitrar, ci prin acordul tuturor celorlalte Biserici. În felul acesta, sobornicitatea ar fi exprimată în modul cel mai deplin. Dacă stăpânirea unei Biserici (Constantinopolul) duce la erezia primatului de tip papal, dominația samavolnică asupra celor din subordine (cum ar fi a Moscovei asupra Kievului sau Chișinăului sau în orice altă situație) erodează duhul ecumenic/sobornicesc/catolic autentic.
a) Tomosul să fie semnat de Patriarhul Ecumenic, care să adauge cu mâna lui cuvântul „declară” și apoi de Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe, care adaugă cuvântul „declară de asemenea”; b) Tomosul să fie semnat ca mai sus cu adaosul care are un sens identic cu termenul „declară de asemenea” sau fără adaos; c) Tomosul să fie semnat ca mai sus, dar adăugând o declarație în document cu privire la egala considerație a tuturor Întâistătătorilor; d) Tomosul să fie semnat de Patriarhul Ecumenic, care să adauge la ea c propria mână cuvintele „declară cu toți Întâistătătorii Preasfintelor Biserici Ortodoxe”.
Reacția publicațiilor grecești la precizările Patriarhiei Române
Revenind la Comunicatul oficial al Patriarhiei noastre de zilele trecute, el a fost luat în discuție de presa greacă. După ce au criticat decizia de recunoaștere a autocefaliei Bisericii din Macedonia de Nord, cei de la OrthodoxTimes se arată mulțumiți, de data aceasta, și declară că noua informare de la București schimbă clima din jurul discuțiilor despre autocefalie. Ei trag concluzia că Biserica Română „așteaptă de la Patriarhia Ecumenică să emită Tomosul de autocefalie Arhiepiscopiei de Ahrida”. Totodată consideră că ea „este singura – din cele care au recunoscut până acum ‘autocefalia’ Arhiepiscopiei de Ahrida – care recunoaște că ultimul cuvânt pentru începerea consultărilor îl are Patriarhia Ecumenică”. Adică „Patriarhia Ecumenică are competența să cerceteze în ce măsură cererea de acordare a autocefaliei unei Biserici îndeplinește condițiile (dacă această Biserică poate să fie autarhică/autosuficientă, să aibă Sfânt Sinod cu cel puțin 12 membri, să aibă nevoi pastorale ca să justifice autocefalia șamd) și în continuare să cheme pe Întâistătători și să declare că acordă Tomosul autocefaliei”.
Aceeași poziție de apărare a pretențiilor fanariote a fost exprimată și de revista tipărită „Chivotul Ortodoxiei”, în care este criticată în plus Biserica Cehiei și Slovaciei că desconsideră deciziile Patriarhiei Ecumenice și folosește termenul «Macedonia de Nord» în denumirea noii Biserici.
Înțelegerea corectă a comunicatului românesc și contextualizarea lui
O mult mai bună înțelegere a precizărilor Patriarhiei Române a arătat-o portalul Uniunea Jurnaliștilor Ortodocși din Ucraina, în stilul deja consacrat.
Mai întâi este descrisă pe scurt istoria bisericească a teritoriului macedonean, care a existat din sec. al XI-lea până în al XVIII-lea în cadrul Arhiepiscopiei de Ohrida, iar în secolul trecut a făcut parte alternativ din Patriarhiile Sârbă și Bulgară. Apoi este subliniată diferența importantă dintre schisma provocată de ierarhia macedoneană în 1967, când s-a declarat unilateral autocefală, și cea ucraineană, anume canonicitatea hirotoniilor. Mai precis, înainte de a primi de la sârbi acordul pentru autocefalie, s-au împăcat cu ei și au fost reintegrați oficial în sânul Ortodoxiei canonice.
Patriarhia Română, deși vorbește despre un Tomos final emis la inițiativa Constantinopolului, nu anulează pe cel emis de sârbi deja, ci îl consideră primul pas în procesul de acordare a autocefaliei. El ar trebui urmat de alți doi, anume de inițiativa Fanarului de a consulta toate Bisericile Locale și a ajunge la un consens pan-ortodox, încheiată cu semnarea finală „fără nicio distincție” a autocefaliei.
Un punct important este rolul Constantinopolului. Este unul de primat al puterii, decizional, sau doar onorific și coordonator? Sugestia românească tinde spre a doua variantă. În această situație, notează UJO, Fanarul poate fi eludat și procesul de acordare a autocefaliei să meargă înainte fără implicarea sa. practic, Tomosul final va fi constituit de adeziunea în parte a Bisericilor Locale la decizia sârbilor de a ridica la nivel de autocefalie Biserica Macedoneană.
Demn de remarcat este faptul că jurnaliștii ucraineni tratează expres subiectul autocefaliei drept unul secundar față de pericolul unirii cu catolicii prognozată în 2025. Cei care vor rămâne în dreapta credință vor rezolva mult mai ușor toate celelalte disensiuni.
Patriarhia Georgiei intră în comuniune cu macedonenii, iar Biserica Cehiei și Slovaciei le recunoaște și autocefalia
În ședințele sinodale periodice de primăvară, și alte Biserici au luat poziție față de noua structură din Macedonia de Nord.
Sinodul georgian a decis că „Biserica Georgiei ar trebui să intre în unitate euharistică cu Biserica Ortodoxă din Macedonia de Nord, condusă de Preafericirea Sa, Arhiepiscopul Ștefan”. Aceasta după ce a fost dezbătută comunicarea din partea Bisericii Sârbe despre încetarea schismei de decenii cu BOM și despre ridicarea ei la statutul de autocefalie.
Biserica Cehiei și Slovaciei a hotărât sinodal să ia act de scrisorile primite de la Patriarhia Ecumenică și de la cea a Serbiei prin care sunt informați de către prima despre restabilirea comuniunii euharistice și de a doua despre reintegrarea „Bisericii Ortodoxe din Macedonia de Nord” și acordarea autocefaliei. „Aceste decizii canonice ale Bisericilor Ortodoxe surori au fost adoptate cu mulțumiri către Dumnezeu pentru înlăturarea schismei îndelungate.”
Autocefalia macedonenilor – un exercițiu al sobornicității
Dintre toate poziționările de până acum, cea mai corectă pare a fi decizia din toamna anului trecut a Bisericii Antiohiei, care a intrat în comuniune cu macedonenii și și-a exprimat așteptarea ca statutul și denumirea lor să întrunească un consens general ortodox cât de curând posibil.
Celelalte Biserici Locale care au recunoscut statutul de autonomie și au trecut în diptice deja pe Arhiepiscopul Ștefan (Rusia, Ucraina, Polonia, Bulgaria, România și Cehia-Slovacia, pe lângă Serbia) au acționat forțând puțin nota înainte de un consens pan-ortodox. Această acțiune este justificată dacă se are în vedere opoziția neîntemeiată a „ecumenicilor din Istanbul” și devine, din păcate, o obișnuință, pentru că tot la fel s-a procedat și în cazul altor autocefalii recente (poloneză, ceho-slovacă, albaneză).
Pretenția Fanarului de a dicta singur termenii autocefaliei, sprijinit de greci, nu consider că se înscrie în tradiția ortodoxă.
Mai sunt așteptate deciziile sinodale ale Ierusalimului, care a intrat neoficial cu macedonenii în comuniune euharistică, și ale Alexandriei, Ciprului și Albaniei, care nu s-au pronunțat încă în nici un fel.
Desigur că problema denumirii, ridicată de greci și bulgari, este una justă, numai să fie însoțită de disponibilitatea sinceră spre o dezbatere și o soluție acceptabilă.
Este cunoscut faptul Patriarhia Serbiei a dezmințit printr-un comunicat știrile recente despre o vizită iminentă a Patriarhului Porfirie la Fanar.
Totuși știrile au apărut de pe pagina oficială a Patriarhiei Ecumenice și, mai concret, de la relatarea despre vizita Președintelui Parlamentului din Muntenegru. În mod concret, pagina de internet menționa: «Duminică, 16 ianuarie 2022, după dumnezeiasca Liturghie, Președintele Parlamentului din Muntenegru, Excelența sa dl. Aleksa Bečić a vizitat oficial Patriarhia Ecumenică împreună cu o suită numeroasă. La discuție s-a făcut o referire amplă la Fericitul Mitropolit Amfilohie de Muntenegru și Litoral, coleg de facultate cu Patriarhul la Roma, după cum și la situația mai generală bisericească din Muntenegru la și după întronizarea Mitropolitului de acum Ioanichie. De asemenea, Patriarhul a spus înaltului oaspete că este așteptată la Fanar cu bucurie vizita irenică/pașnică a noului Patriarh Porfirie al Serbiei potrivit cutumei la nivel pannortodox».
Adică Patriarhul Bartolomeu consideră că, potrivit cutumei la nivel panortodox, toți Patriarhii și Întâistătătorii au drept cap pe cel al Constantinopolului. Drept urmare, și pentru Patriarhul Serbiei va trebui să fie în vigoare același lucru și, ca nou-ales Patriarh, are obligația să facă o vizită irenică/pașnică și să depună la Fanar omagiul său «capului» Ortodoxiei.
Această cerință despre recunoașterea Constantinopolului drept cap reiese și din faptul că ea a fost consemnată și oficial în Tomosul de autocefalie al Ucrainei, fără să i se fi dat importanța neobservată. La începutul paragrafului Tomosului de autocefalie al Ucrainei este consemnată prima mențiune oficială despre primat în Biserica Ortodoxă: «Mai insistăm asupra celor de mai sus că Biserica Autocefală a Ucrainei cunoaște drept cap al său pe Preasfântul și Apostolescul Tron Ecumenic, după cum fac și restul Patriarhilor și Întâistătătorilor».
În aceste împrejurări, refuzul Patriarhului Porfirie să meargă la Fanar nu este o simplă dezmințire a știrilor, ci ceva mult mai important. Poate să fie considerat ca o dezavuare a Bisericii Ortodoxe Sârbe de a urma logica Fanarului și să accepte învățătura eretică despre primat în Ortodoxie și prezidiul tronului de Constantinopol.
Nota noastră: Orice Patriarh sau Întâistătător al unei Biserici autocefale, după ce este proaspăt ales, trimite scrisori irenice de recunoaștere reciprocă celorlalte Biserici Locale. Este posibil ca Patriarhul Bartolomeu să nu se mulțumească doar cu acest gest, ci să aibă pretenția de a i se face o vizită în acest sens, prin care să i se confere un statut deosebit. În orice caz, termenul „vizită irenică” nu se poate referi decât la recunoașterea reciprocă sau unilaterală a noului Patriarh sârb.
Având în vedere că Mitropolitul Serafim de
Pireu este unul dintre ierarhii care a fost în fruntea mărturisirii ortodoxiei
în ultima vreme, gestul său de a consluji cu Arhiepiscopul Ieronim merită mai
multă atenție. El marchează un punct de cotitură, trecerea de la curaj la
paradă. Comunicatul recent al Mitropoliei de Pireu tocmai asta arată, o concesie față de apostazia tot mai
generalizată. De aceea mă simt dator cu o reanalizare și o prezentare din nou a
situației, dar și cu formularea unor considerații pe marginea acțiunii de
întrerupere a comuniunii înainte de o hotărâre sinodală. Aceasta mai ales pentru
că acel Comunicat a fost determinat de anumite presiuni în această direcție.
Desigur că toate aceste analize sunt cam reci, dar inevitabile într-o măsură
pentru a ne poziționa cât mai curat duhovnicește.
Cea mai derutantă afirmație din Pireu este că
acțiunile Fanarului sunt existente. Deși din prismă juridică ar avea susținere
această apreciere și tind să înțeleg modul în care o spune Mitropolitul, totuși
ea suscită mai multe explicații. El nu vorbește de acțiunile nule, dar
existente ale Arhiepiscopului Ieronim de recunoaștere a „autocefalilor”, ci ale
Patriarhiei Ecumenice. Cu alte cuvinte, le recunoaște efectele și pe baza lor
justifică pomenirea lui Epifanie de către Ieronim. Pe când ar fi fost mai
cinstit să declare existentă, dar nulă recunoașterea schismaticilor de către
Întâistătătorul Atenei. Dar am dat credit bunei lui intenții și am luat această
formulare a sa ca referindu-se, de fapt, la Arhiepiscopul Ieronim tocmai pentru
că restul textului neagă competența Patriarhului Bartolomeu de a interveni în
teritorii străine, adică primatul de tip papal. Pe de altă parte, dincolo de
nuanțele juridice, mi s-ar părea mai corect spus că sunt existente
infracțiunile Patriarhiei în Ucraina, nu acțiunile ei. Dar… nu litera contează,
ci duhul.
Însă partea în care are mare dreptate, dar în
care strecoară și ceva confuzie este cea despre prevederile canonului 15 I-II
cu privire la întreruperea comuniunii înainte de o condamnare sinodală. Mai
mult, cred că mărul discordiei cu „unii frați iubiți neliniștiți” se învârte
tocmai în jurul acestui subiect. De altfel, în mediul grecesc a existat în
ultimul timp o fricțiune vădită, dar care sper că se va clarifica în bine. Se
impune sau nu oprirea comuniunii cu Arhiepiscopul Ieronim și la ce nivel este această
obligație: canonic sau moral?
Mai întâi trebuie remarcat că observațiile
Mitropolitului Serafim sunt corecte, anume că nu este suficientă „râvna
sfântă”, ci sunt necesare și cunoștințe canonice, adică o fundamentare
patristică temeinică a acțiunilor în acest sens. „Nu poate fiecare credincios,
chiar și Episcop, mișcat de buna-credință covârșitoare sau de râvnă sfântă să
se ungă singur drept Sinod Ecumenic și să se apuce de proceduri succinte pe
subiecte administrative și canonice ale Bisericii și să treacă la «caterisiri
și anatematizări» ale membrilor trupului Bisericii, pentru că aceasta
constituie apoteoza duhului anormal și protestant rău-credincios!!!”
IPS Serafim punctează foarte bine faptul că,
după eroarea acordării autocefaliei, „nu se contaminează nimeni de conslujirea
cu aceia care recunosc în mod evident greșit acțiunile” Constantinopolului și
„contaminarea din conslujire intervine numai prin părtășia personală cu
persoanele laice restabilite”. Altfel spus, oricine are comuniune cu
„autocefalii” ucraineni, prin pomenire sau conslujire, își primejduiește
mântuirea, dar fără ca aceasta să-l scoată automat din Biserică. Adică cine
face aceasta nu devine automat eretic sau schismatic prin conslujire și
comuniunea cu el nu este interzisă canonic, deci nu este valabilă teoria
vaselor comunicante, a transmiterii condamnării prin comuniune în cadrul
Bisericii. Prin urmare, conslujirea cu Arhiepiscopul Ieronim nu constituie
contaminare și părtășie la acțiunile lui schismatice.
Totuși este greșită justificarea Mitropolitului
că „nu se pune problema aplicării imediate a canonului 15 al Sinodului I-II” pentru
faptul că la mijloc ar fi doar o problemă administrativă, nu și de erezie.
Adică nu ar putea invoca o erezie ca motiv pentru întreruperea comuniunii cu
Arhiepiscopul, după cum prevede acest canon. Același lucru l-a afirmat și în urma Sinodului Ierarhiei, când au fost recunoscuți „autocefalii” ucraineni: „Nu
voi trece individual la orice acțiune de rupere a unității trupului Ierarhiei
Bisericii Greciei, după cum aș fi procedat imediat pentru un subiect de
comuniune ecumenistă, aplicând canonul 15 al Sinodului I-II”. Această
accepțiune ignoră faptul că „autocefalia” a fost instituită printr-un Tomos care cuprinde idei eretice, prin care se atribuie un primat de putere, nu onorific
Patriarhiei Ecumenice. Aceste concepții sunt greșeli ecleziologice, deci de
dogmă și, prin urmare, au caracter eretic. Deci nu e vorba doar de probleme
administrative, ci și de dogmă la mijloc.
Pe de altă parte, expresia „aplicare imediată” a canonului 15 trimite cu
gândul la necesitatea opririi comuniunii, care totuși nu este înscrisă în
textul lui, ci doar dreptul de a proceda astfel. Însă expresiile Mitropolitului
sunt de așa natură, încât este posibil să fie interpretate și ca referindu-se
la o îndatorire morală, nu la o obligație canonică.
Rezumând toate, rezultă că Mitropolitul
Serafim are un conflict intern cu unii mânați de râvnă sfântă, dar el nu
dorește să facă pasul întreruperii comuniunii. Justifică aceasta și aduce
argument că nu este o problemă de credință, deși este. Nu se înțelege de ce nu
s-a pus problema aceasta încă de la Sinodul din Creta. Dar, până la urmă,
canonic așa este, nu stă asupra lui obligativitatea întreruperii comuniunii
deocamdată, ci doar o datorie morală.
Am fi așteptat să aibă un curaj mai mare de
mărturisire, mai ales având în vedere că a combătut destul de virulent schisma
ucraineană, dând afară de la emisiunile de radio din eparhia sa pe Mitropolitul
Ieremia de Gortina pentru declarațiile lui „pro-ucrainene” și trimițând o
scrisoare oficială prin care cere întrunirea unui Sinod Ecumenic. Dar este
posibil să aibă tactul său, nu poate fi acuzat de trădare a credinței în acest
moment, ci ar fi mai indicat să fie sprijinit și înțeles mai bine în demersul
său. Însă nici justificările pe care le aduce nu sunt chiar convingătoare și
concludente, drept pentru care se strecoară o îndoială asupra sincerității
sale. Nu cred că avem suficiente indicii să ne facem o părere clară asupra
situației unuia dintre puținii episcopi care sunt activi în apărarea
Ortodoxiei.
În orice caz, aș fi așteptat să justifice
concesiile pe care le face cel puțin prin tactul de a aștepta momentul și
contextul potrivit, care încă nu a sosit. Pentru un episcop nu este la fel de
ușor ca pentru un preot oarecare.
Dar, din exterior, un conflict deschis între
Mitropolit și preoții din jurul „Κατάνυξη” nu cred că ar fi de bun augur acum. Însă sper că va
exista suficientă chibzuință să nu intervină acțiuni hazardate. Deocamdată
Comunicatul său a fost caracterizat drept „inacceptabil, diplomatic și antipatristic”, precum și reacția față de conslujirea cu
Arhiepiscopul. Este justificat să intervină
o rupere a relațiilor de colaborare pentru atitudinea sa ezitantă și descurajantă,
însă nu există motive să fie categorisit drept schismatic sau eretic și, deci,
să fie întreruptă comuniunea cu el. Ne-am dori un episcop mai neînfricat, dar
măcar să nu ne pierdem luciditatea și stăpânirea de sine.
Însă nu trebuie trecut cu vederea aspectul
cel mai important, mărturisirea credinței, față de care oricine este dator, în
special episcopii. Mitropolitul Serafim nu era dator după canoane să refuze
comuniunea cu Arhiepiscopul Ieronim, dar putea să facă lucrul acesta ca un gest
de verticalitate. Având în vedere că recunoașterea „autocefalilor” ucraineni
presupune o ecleziologie eretică, avea acest drept conferit de canonul 15. Dar,
probabil știind acest fapt foarte bine, IPS Serafim a catalogat întreaga
problematică drept una administrativă pentru a se eschiva chiar și de la îndatorirea
sa morală, duhovnicească, lucru care nu este onest. Însă nu e corect să-și
protejeze cinstea cu artificii care nu fac cinste.
Mai trebuie spus că putea refuza conslujirea cu Arhiepiscopul chiar și fără să fie la mijloc o erezie. Cu toate că nu avea acest drept canonic, putea foarte bine să facă un gest de mărturisire și să refuze să conslujească pentru a nu da prilej de sminteală, de îndoială. Nu poate nimeni să-l oblige. Desigur că nu ar fi fost ușor să alunge tocmai pe Arhiepiscop și pe președintele Greciei, care a fost prezent la slujba de Bobotează, dar conștiința mărturisitoare asta ar fi dictat oricărui ierarh cu cuget ortodox neabătut. Nu doar prin acțiuni canonice se apără credința, ci mai ales prin gesturi de curaj și demnitate în fața celor nelegiuiți, fie că sunt ei episcopi sau alte fețe oficiale. Dar nici măcar o încercare de evitare a acestei conslujiri nu am văzut, cum a făcut cel puțin Mitropolitul Atanasie de Limassol când a fost nevoit să slujească împreună cu Patriarhul Alexandriei.
Toată această ezitare vine în contextul în care a făcut, în ultima vreme, câteva gesturi treptate prin care bate în retragere. E vorba de acceptarea ca predicator angajat al Mitropoliei a unui Episcop al Patriarhiei Ecumenice devotat cauzei fanariote, care fusese cândva alungat din Pireu după un conflict, alungarea Părintelui Anghelos din Mitropolie fără un motiv temeinic și mai ales argumentarea neconcludentă a conslujirii de acum cu Arhiepiscopul, care l-a pomenit în diptice pe schismaticul Epifanie.
Și trebuie să punctăm un lucru foarte important pe acest fundal. Întreruperea pomenirii este o acțiune de mărturisire, dictată de conștiința noastră lovită de trădările ierarhilor. Noi căutăm să păstrăm comuniunea cu cei care nu sunt eretici tocmai pentru a rămâne în duhul autentic de mărturisire și a nu aluneca într-unul schismatic, de delațiune și vânare a greșelilor aproapelui. Toate discuțiile canonice și pe marginea textelor patristice cu privire la regulile întreruperii pomenirii vizează doar a păstra o măsură curată și în duhul Ortodoxiei. Însă râvna pentru apărarea Bisericii nu trebuie să fie limitată de canoane, ci tocmai încurajată de ele. Este de datoria oricui (este capabil) să vorbească, să spună adevărul și să mustre eventual abaterile smintitoare care se petrec în Biserică. Datoria aceasta morală nu este doar ceva de la care ne putem eschiva, ci o sarcină pe care oricine este dator să o poarte. Vinovăția morală nu ne scoate din Biserică, dar ne afectează mântuirea, ceea ce nu este deloc puțin lucru.
Cum putem privi Biserica noastră care devine tot mai înțesată de episcopi, preoți și credincioși care se îndepărtează tot mai mult de Hristos? Cum putem avea încredere în aceștia, care se fac vinovați public și fățiș de trădarea constantă și tot mai insistentă a credinței? Cei mai mulți reacționează cu liniște, ca și cum nu ar fi afectați, dar ar trebui conștientizat că aceasta nu este deloc o atitudine plăcută și mântuitoare, ci mai degrabă pierzătoare de suflet.
Βημα
Ορθοδοξιας: Mitr. Irineu de Baska: Ce nu recunoaștem
Patriarhiei Ecumenice
Întrebat despre problema ucraineană, Mitropolitul sârb Irineu de Baska a răspuns următoarele într-un interviu acordat ziarului Печат în data de 27.12.2019:
«Nădăjduiesc cel
puțin să nu țină mult timp… Poziția oficială a Bisericii noastre cu referire la
toate acestea este cunoscută la scară largă. Marea Biserică a lui Hristos din
Constantinopol o recunoaștem ca Biserică Ortodoxă prima ca tron și pe cinstitul
ei Întâistătător ca primul episcop ortodox pe baza primatului de onoare. Suntem
înțelegători cu dragoste și bunăvoință că tocmai această Biserică
mărturisitoare ne-a luminat cu lumina Evangheliei lui Hristos, că prin Sfântul
Munte ne-a fost întors Rașko Nemanici ca Sfântul Sava și că în epoca aceea, cu
opt veacuri înainte, prin el ni s-a dat autocefalia (Referire la aluziile
Patriarhului Ecumenic de ingratitudine a Bisericii Sârbe față de Fanar).
În același timp,
recunoaștem toate competențele Patriarhiei Ecumenice conforme cu rânduiala
canonică de veacuri a Bisericii Ortodoxe și prin ecleziologia ei. Nu recunoaștem,
totuși, «drepturile deosebite» înscrise ulterior, competențele și prerogativele
abătute de la cadrul canoanelor. Organizarea Bisericii Ortodoxe este întemeiată
pe sinodalitate, și nu pe primatul exclusiv absolut, fapt pe care îl arată
ispita papismului.
Există primul în
rang, dar în Sinodul tuturor, niciodată în afara sau deasupra Sinodului. În cele
exprimate este înțeleasă poziția noastră cât privește chestiunea Bisericii
Ucrainei.»
Comentariu adăugat: După cum relatează agenția Romfea.gr, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a primit pe 4 ianuarie într-o întâlnire privată la sediul său din Fanar, iar a doua zi în mod oficial o delegație a schismaticilor ucraineni formată din 6 membri, doi episcopi, doi preoți, primarul și vice-primarul din Lvov. În discursul pe care l-a ținut, Patriarhul și-a exprimat supărarea pentru inițiativa Patriarhului Teofil al Ierusalimului de a convoca o consfătuire panortodoxă. Menționez doar câteva argumente aduse, care denotă în ce mod sfruntat de deformat poate prezenta situația și minți oficial. În toate situațiile în care Biserica Mamă (adică Fanarul) a acordat autocefalie, a făcut-o pe criterii bisericești, nu politice sau din interese ascunse. Acuzațiile care i se aduc sunt, de aceea, false, nu s-a supus niciodată unor centre de putere lumești. Dimpotrivă, cei care aduc aceste acuzații „sunt cei care schimbă Biserica într-un regim lumesc, abordând problemele bisericești cu criterii străine, lipsite de cuget ortodox și de o ecleziologie sănătoasă”. Așadar, continuă el, Patriarhia Ecumenică își duce crucea proprie, după cuvintele prof. H. Iannaras. A mulțumit Patriarhului de Alexandria și Arhiepiscopului de Atena că au recunoscut tomosul de autocefalie al ucrainenilor. Înfierează inițiativa Patriarhului Teofil al Ierusalimului de a convoca o consfătuire panortodoxă în februarie drept o măsură „lipsită de canonicitate și fără temei ecleziologic”. Mai departe, afirmă că păzirea unității, la care îndeamnă Ierusalimul, se referă la Patriarhul Moscovei, care a rupt comuniunea cu trei Biserici, după cum se știe. Așadar, după logica fanariotă, cei vinovați de ruperea unității sunt tocmai Patriarhii Ierusalimului și Moscovei, care nu au momentan comuniune cu alte Biserici Locale. După discursul Patriarhului Ecumenic, „Mitropolitul” de Lvov a continuat pe aceeași linie, denunțând faptul că se spun multe minciuni despre ierarhia noii structuri ucrainene. El afirmă că sunt false acuzațiile că nu ar avea hirotonie și poate demonstra acest lucru prin actele de hirotonie pe care le au fiecare episcop (fără să pună mai departe problema autenticității hirotoniilor lor). A mai adus un argument, cum că ei erau primiți de fostul Mitropolit Vladimir de Kiev fără hirotonie din nou, numai să renege Patriarhia Ecumenică (un fapt pe care nu îl cunosc, dar oricum este marginal, caracterul schismei fiind prea vădit ca să mai conteze unele detalii nesemnificative).
Într-un interviu acordat jurnalistei Miranda Lisandru pentru Πολίτης, în ultima parte a lui, Arhiepiscopul Hrisostom al Ciprului a făcut și unele declarații cu privire la problema ucraineană, lansând un atac la adresa a trei Episcopi Sinodul cipriot și chiar la adresa Patriarhului Chiril al Moscovei. Afirmațiile sale sunt curioase și „neutre” mai mult față de Patriarhia Rusă.
Pune la zid
pe Nichifor, Isaia și Atanasie
Atmosfera înconjurătoare
este că Ciprul a capitulat în fața Rusiei. Veți lua poziție în problema
ucraineană?
Nu. Eu am spus în
sinod că nu vom lua poziție nici pentru Moscova, nici pentru Constantinopol. Vreau
să rămânem neutri ca să putem să ajutăm. Ei amândoi vor ajutor. Sunt egoiști și
este exclus să-l găsească. Și, dacă facem o greșeală între Întâistătători,
deoarece suntem muritori, odată cu moartea noastră moare și greșeala. Totuși, dacă
facem o greșeală în Biserică, Biserica nu moare, trăiește veșnic și nu moare
nici greșeala. De aceea am zis tuturor clericilor să nu facă declarații. Stați
jos cuminți pentru că declarațiile care privesc Biserica, deoarece este
nemuritoare, dacă facem o greșeală, va rămâne… Ca să nu se facă vreo schismă
pentru că este ceva mai rău pentru Biserică. Și, din păcate, deși am luat
această decizie ca Sinod, se ridică și fac declarații. Rău, foarte rău fac.
I-ați certat?
Din nefericire, nu
aud. Fac rău Episcopii de Kikkos, de Tamasos și de Limassol. Stați jos, bre
fraților, cuminți! De vreme ce Sinodul a luat o decizie, respectați-o! Vezi,
acum au făcut un Simpozion monahal cu ruși, deși a fost întrunit Sinodul și a
luat o decizie despre problema ucraineană să rămânem neutri. Și se ridică la
Simpozion și iau poziții împotriva Patriarhiei Ecumenice. Nu au nici un dumnezeu.
Bre, Sinodul a luat o decizie! Respectați decizia pe care am luat-o toți
împreună! Nu vă rușinați! Cel mai ușor este să-i cerți sau să-i pedepsești. Dar,
dacă nu se îndreaptă, ești pe
picior de egalitate. Pentru că se vor agăța și mai mult…
Mesajele Moscovei
Ce mesaje vă
trimite Patriarhul Moscovei?
Mi-a trimis destule
și vrea să mă țină chipurile aproape de el. Și i-am răspuns: «Ceea ce faceți nu
mă exprimă». Tăiem pomenirea unuia care se depărtează de credință și te întreb:
Este eretic Patriarhul Ecumenic, Arhiepiscopul Atenei și Patriarhul
Alexandriei, pe care ai încetat să-i pomenești? Nu se face. Să se dea mărturie
că nu trebuia să faceți acest lucru este îndreptățit. Să nu fii de acord, să
spui că nu mergeți corect este îndreptățit să spui. Să tai pomenirea, să nu
slujești împreună cu cineva? Numai cu ereticii nu slujești. Ești inadmisibil.
Merge spre
schismă situația?
Merge spre schismă.
Și este cel mai mare păcat schisma. Nu înțeleg. Vrea să fie primul. Și i-am
zis: Nu vei fi primul niciodată.
Cele 17 secole care
au trecut au cimentat Constantinopolul ca primul din Ortodoxie. Sfârșitul
poveștii. Nu te fă că nu vezi. Pricepe! Dar egoismul nu-l lasă.
Deși este vorba
despre un interviu și sunt spuse cuvinte puține, totuși se desprind câteva idei
importante:
1. Neutralitatea Arhiepiscopului
nu mai pare să fie atât de imparțială în contextul în care cel puțin trei Mitropoliți,
dacă nu și Neofit de Morfu, sunt împotriva acțiunilor Fanarului. Într-un Sinod
de 17 arhierei cu cel puțin patru Mitropoliți importanți de partea Bisericii
canonice din Ucraina, o poziție de neutralitate pare a fi mai degrabă o
victorie de partea Constantinopolului (schismaticilor).
2. Modul cum este
prezentată reticența de a lua o poziție stârnește cel puțin nedumeriri, dacă nu
chiar indignare: „dacă facem o greșeală între
Întâistătători, deoarece suntem muritori, odată cu moartea noastră moare și
greșeala. Totuși, dacă facem o greșeală în Biserică, Biserica nu moare,
trăiește veșnic și nu moare nici greșeala”. Oare greșeala unui episcop sau
chiar Patriarh nu este a Bisericii. Sau Arhiereii pot greși fără să afecteze
Biserica? Sau pot să-și permită să facă declarații greșite și să creadă că nu
implică Ortodoxia? Sau, în fine, nu există o datorie de a clarifica lucrurile
în Biserică din postura de păstori și supraveghetori (episcopi) ai ei?
3.
Schisma ucraineană are tentă de erezie papistă (a primatului), prin care este
atinsă însăși definiția și structura Bisericii. De aceea este justificată
întreruperea pomenirii de către ruși a celor ce i-au recunoscut pe schismaticii
ucraineni. Acest lucru ar trebui clarificat și spus mai răspicat. Și da, cei
trei Întâistătători, de la Constantinopol, Atena și Alexandria, sunt eretici
(necondamnați). De aceea trebuie luate măsuri corespunzătoare pentru a preveni
o ruptură similară în sânul Bisericii cu cea de la 1054.
4.
Din păcate, orgoliile episcopilor, mascate sau fățișe, acuzate sau manifestate,
duc spre o ruptură, spre o schismă, conform declarațiilor din interviu ale
Arhiepiscopului. Există pericolul ca Biserica drept-slăvitoare să rămână chiar
o turmă mică.
i
Update: Aceste reacții și evoluția lucrurilor ne determină să reamintim tuturor că problema ucraineană vizează unitatea întregii Biserici, nu doar a celei din Ucraina, Rusia sau Fanar sau Grecia. De aceea aducem din nou în atenție demersurile făcute și la noi când Sinodul nostru era pe punctul de a decide asupra recunoașterii așa-zisei autocefalii. Atunci a fost lansată o petiție care este la fel de actuală și acum: Memoriu catre Sinodul BOR cu privire la problemele create prin aparitia unei structuri “autocefale” in Ucraina.
Introducerea inițială: Acutizarea problemei ucrainene în Grecia printr-o iminentă recunoaștere de către Sinodul Ierarhiei a autocefaliei acordată necanonic de Patriarhia Ecumenică stârnește neliniști majore în rândul clericilor și credincioșilor. O seamă dintre ei au ales să-și exprime îngrijorarea printr-o scrisoare deschisă datată septembrie 2019. Lista de semnături este destul de lungă, 101 persoane, dintre care 28 de clerici și 5 monahi. 16 Arhimandriți, 11 Protoierei și un preot nu sunt chiar de neglijat. Dintre aceștia, mulți sunt membri sau foști membri ai Sinaxei Clericilor și Monahilor Ortodocși. Lista în grecește a semnatarilor, care este deschisă unor noi aderenți, precum și textul integral al Scrisorii deschise pot fi consultate pe site-ul Ακτίνες.
Redăm aici un rezumat din care am tradus efectiv doar unele pesaje (marcate prin ghilimele) din textul Scrisorii în cauză, împărțită în 18 subpuncte:
Preafericitului al Atenei și a toată Grecia, Ieronim, Cinstiților Mitropoliți ai Bisericii Greciei
„Ca membri ai
Bisericii Ortodoxe și fii după duh ai responsabilității Voastre episcopale și
părintești, simțim nevoia să ne adresăm Vouă ca Părinți ai noștri duhovnicești
și bisericești și să ne exprimăm neliniștea și îngrijorarea noastră despre
acordarea necanonică a autocefaliei ucrainene.”
1. Luăm parte la rezervele Voastre exprimate vocal sau pe tăcute și resimțim și presiunile exercitate asupra Bisericii Greciei de factori bisericești sau nu. Dorim să credem că anticorpii duhovnicești ai Episcopilor noștri vor face față la atacurile străine.
2. Cinstim și respectăm Tronul Ecumenic al
Constantinopolului ca având întâietate onorifică.
3. Primatul onorific al Constantinopolului este
exercitat exclusiv în mediul sinodal-ierarhic al comuniunii Bisericilor Locale,
nu și în afara acestuia.
4. Intervenția și încălcarea unei jurisdicții
străine pe probleme serioase fără acordul celorlalte Biserici, ba chiar prin
opoziția lor nu pot fi întemeiate pe o explicație ortodoxă a primatului
onorific. Ele constituie o schimbare și răstălmăcire a întâietății onorifice. Tentativa
de a ataca o astfel de explicație va avea ca rezultat, din păcate, pierderea
prezidării onorifice. Transformarea primatului onorific în unul de putere
conduce la schimbarea ecleziologiei ortodoxe spre papism cu consecințe
pierzătoare.
5. Ca greci, prețuim rolul Patriarhiei
neamului, dar atunci când ea lucrează în adevăr și iubire. Astăzi vedem că ea
poate ajunge într-o izolare care va conduce la pierderea drepturilor ei de
întâietate.
6. Patriarhia Ecumenică are dreptul de a acorda
autocefalie și Bisericile Locale au dreptul de a fi ridicate la rang de
autocefalie, dar numai atunci când sunt îndeplinite unele condiții, care nu au
fost respectate în situația de față.
7. Nu stă în picioare ideea că o contestare a
autocefaliei ucrainene ar pune la îndoială legitimitatea autocefaliilor
acordate în sec. XIX și XX. Nu există nici cea mai mică înrudire între
autocefalia ucraineană și a celorlalte Biserici deoarece:
a. Nu a cerut autocefalia Biserica Ucraineană
canonică autonomă ce aparține de Patriarhia Moscovei, recunoscută de toate
Bisericile Locale. Nu i se poate impune autocefalia cu forța sau să fie
pedepsită pentru că nu o acceptă.
b. Deși toți, chiar și Patriarhia Ecumenică,
acceptă existența Mitropolitului Onufrie și a celor 90 de episcopi, este creată
o structură paralelă pe lângă cea canonică. Cum să condamnăm situația din
diaspora și totuși acum să o exprimăm chiar în interiorul granițelor
Bisericilor?
c. Toate autocefaliile acordate până acum de
Constantinopol au fost pentru teritorii din jurisdicția sa, pe când Biserica
din Ucraina aparține de Patriarhia Rusiei.
d. Aproape toate Bisericile Locale au exprimat
rezerve cu privire la hirotonia și canonicitatea arhieriei episcopilor noii
structuri, mai ales a celor 15 care provin de la cei autohirotoniți.
e. Este un fapt nemaiîntâlnit ca nici o
Biserică să nu recunoască autocefalia acordată.
8. Deși până acum Patriarhia Ecumenică a ajutat
popoarele ruse să-și mențină unitatea bisericească, astăzi dă loc unor
intervenții și presiuni din partea unor factor politici și geopolitici în
Biserică. O eventuală recunoaștere a autocefaliei din partea Bisericii Greciei
ar presupune implicarea ei în jocuri geopolitice trans-atlantice.
9. Teritoriul Ucrainei (cunoscut în izvoarele
bisericești drept Mica Rusie) a aparținut de Patriarhia Ecumenică din 988 până
în 1686. Toate documentele oficiale relevă faptul că după această din urmă
dată, ea a fost încorporată în Patriarhia Moscovei. Mărturie stau Sintagmatele din 1797, 1829, 1855, 1896,
1902, dar și Calendarele emise tot de Patriarhia Ecumenică până în 2018, în
care acest teritoriu este menționat ca fiind parte a Bisericii Ruse timp de 332
de ani.
10. Chiar și documentele oficiale ale altor
Biserici, începând cu Sintagmata Patriarhului Hrisant Notara al Ierusalimului
(1715) și terminând cu toate calendarele și alte tipice până în 2019.
11. Constantinopolul nu poate iconomisi singur validarea
hirotoniilor schismaticilor. Mai ales fără o recunoaștere sinodală a tuturor
celorlalte Biserici.
12. Cum poate Biserica Greciei să se laude cu
continuitatea apostolică și să recunoască hirotoniile întru episcop săvârșite
de un autohirotonit, Victor Cekalin? Acesta a fost doar diacon. Până de curând
anatemele asupra schismaticilor au fost recunoscute chiar și de Patriarhia
Ecumenică.
13. Nu a fost vindecată preoția
autohirotoniților prin decizia individuală și izolată a Patriarhiei Ecumenice. Nu
este vorba de o problemă morală, ci de una ontologică, a inexistenței
hirotoniilor. Se ajunge astfel la o «contaminare» a întregului corp episcopal.
14. Nu putem înțelege cum au putut fi
restabiliți o gloată de schismatici, anatematizați și autohirotoniți fără
decizie din partea tuturor Bisericilor Locale, fără pocăință, doar prin decizia
Constantinopolului, și să alcătuiască un «sinod al unificării». În acest timp,
episcopii canonici au fost trecuți cu vederea cu totul.
15. Comportamentul conducerii noii biserici nu
denotă seriozitate și etos bisericesc (declarații politice ale lui Epifanie
despre SUA, drepturile LGBT, conlucrarea cu uniații, separarea «Patriarhului
onorific» Filaret și altele). Toate pentru că nu a existat pocăință, ci
respingere a ei.
16. Nu este acceptabilă explicația că prin
acordarea autocefaliei a fost pedepsită Patriarhia Rusă pentru «trufia» ei și
pentru «acțiuni nebisericești», «neorânduieli», «secularizare» etc. Nu puteți,
ca ierarhi care ați slujit împreună cu cei din Ucraina, să-i desconsiderați
acum și să-i ștergeți din listă.
17. Suntem alături de membrii prigoniți ai
Bisericii canonice Ucrainene. Metodele folosite de acaparare a clădirilor
bisericilor dovedesc că nu a fost decizia poporului de a primi autocefalie. Cum
poate Biserica Greciei să susțină astfel de acțiuni prin recunoașterea
schismaticilor în loc să fie alături de cei aflați în necazuri pentru credință?
18. „În final, ne
mai neliniștește faptul că problema bisericească din Ucraina evoluează dintr-o
problemă de conformație canonică într-o problemă ecleziologică mai mare, cu un
efort insistent de transformare a întâietății onorifice a Patriarhiei Ecumenice
într-un primat de autoritate de tip papist:
a) Din
păcate, Patriarhul Ecumenic se dezice, în cazul autocefaliei ucrainene, de
rolul său recunoscut de tradiție de coordonare, exprimare și materializare a
deciziilor sinodale ale Bisericilor Locale, de aceea se dezice și de a convoca
un Sinod Panortodox sau Sinodul Întâistătătorilor.
b) Dimpotrivă,
precum Papa:
I) acționează
dincolo de granițele sale în jurisdicție străină, care aparține Bisericii Ruse,
după cum a recunoscut el însuși până de curând;
II) decide
în principal și independent sau și contrar cu opinia nu doar a Bisericii înseși
din Ucraina, ci și a Bisericilor Ortodoxe Locale;
III) susține
că restul episcopilor ortodocși din lume sunt obligați să orice decizie a sa;
IV) consideră
că decizia lui nu are trebuință de validare din partea celorlalte Biserici, ci
nici nu este atacată, nici nu este anulată;
V) cere
să se amestece peste hotare în Biserica Ortodoxă Ecumenică până și «din oficiu
și ca și cum i s-ar cuveni» «nu numai în
cele ce privesc dogmele și sfintele predanii și rânduieli canonice bisericești
sau care privesc chestiuni generale referitoare la întregul trup al Bisericii,
ci și în toate și problemele importante în parte care o interesează pe ea sau
pe acea Biserică Locală» (Epistola Patriarhului Ecumenic Bartolomeu către
Arhiepiscopul Anastasie al Albaniei, 20.2.2019). Această sentință patriarhală
amintește de renumitul Dictatus Papae
(1075) al Papei Grigorie al VII-lea, care avea pretenția să fie referite Papei spre
rezolvare toate “causae majores” (cauzele mai mari) ale Bisericilor din lume!”
Preafericite,
Dificultatea Sinodului
permanent de curând de a «închide» repede-repede o astfel de autocefalie
problematică, precum și declarația Voastră că «nu puteți» să vă asumați o
astfel de greutate a deciziei arată înțelegerea și smerenia conducătorilor
noștri duhovnicești. În plus dovedesc că sunt încă proaspete făgăduințele date
la hirotonia întru arhiereu de a păzi sfintele canoane și rânduiala
bisericească, precum și unitatea Bisericii Ortodoxe din lume.
Credem că maltratarea instituției autocefaliei, care tinde să spulbere în aer unitatea Bisericii Ortodoxe în loc să lucreze spre unitatea și bună-starea sfintelor lui Dumnezeu Biserici, făcându-o de râs în fața dușmanilor ei. De ce să-și asume prima Biserica Greciei o astfel de răspundere și să recunoască prima autocefalia ucraineană în contrast cu toate celelalte Biserici Locale? De ce să smintim sufletele credincioșilor ortodocși ucraineni prigoniți, dar și ale tuturor ortodocșilor de pretutindeni? O eventuală recunoaștere considerăm că nu ar face bine nici ei însăși, nici Tronului Ecumenic, nici Ortodoxiei Ecumenice.
„Suntem
încredințați că Părinții noștri duhovnicești nu ne vor decepționa și vor pune
în evidență ecleziologia ortodoxă și rânduiala canonică drept criterii unice
pentru rezolvarea problemei ucrainene.”
Într-un articol recent, intitulat Bisericile autocefale
și regimul «Pentarhiei», IPS Ierotheos se ocupă din nou de partea teologică
a schismei din Ucraina. De altfel, chiar este o chestiune importantă, care
provoacă uimire. Însă mirarea și mai mare este că Mitropolitul face apologia
acțiunilor întreprinse de Patriarhia Ecumenică și afirmă că aceasta are un rol
central în raport cu celelalte Biserici Locale, având un statut de primat și
Biserică mamă, rol preluat după căderea Romei.
Partea interesantă este că poziția sa este una veche de cel puțin 17 ani, nu una de moment. Dovada constă în republicarea unui capitol, al cărui titlu este tocmai cel al articolului său, dintr-o carte din 2002 în care trata acest subiect. Așadar viziunea IPS Sale a fost exprimată chiar într-o perioadă grea a relațiilor dintre Patriarhia de Constantinopol și Biserica Greciei (după cum afirmă), când a scris și cartea Patriarhia Ecumenică și Biserica Greciei.
Ca un rezumat la textul acela vechi, la final
exprimă o serie de concluzii pe care le redăm în românește aici:
„Prima concluzie. Părinții Bisericii au reunit la Sinoadele Ecumenice, prin sfintele canoane, unitatea văzută a Bisericii, așa încât ea să fie una, sfântă, apostolică și catolică/sobornicească.
Astfel, a existat o dezvoltare și evoluție de la primele Biserici apostolice a organizării sistemului bisericesc, încât Părinții să treacă de la sistemul mitropolitan șa «prerogativele supra-mitropolitane», în continuare la sistemul patriarhal și în final la regimul Pentarhiei (cinci conduceri) Tronurilor.
A doua. Regimul sacru al Pentarhiei nu a funcționat în primul mileniu ca cinci capete independente, ca niște «căpitănii sau stăpâniri bisericești străine între ele» (Panaghiotis Trembelas), nici ca niște «kefalarhii (capi-conducători)» (Olivier Clement), ci «ca cele cinci simțuri ale unui cap numerotate, dar nu separate» (Balsamon), de vreme ce unul este capul Bisericii, Hristos. Termenul de Biserici Autocefale trebuie să fie înțeles ca Biserici auto administrate, și nu ca Biserici independente de toată Biserica. Primul tron era al vechii Rome și privilegii egale de cinste avea tronul Noii Rome – Constantinopolul.
A treia. Din sec. al XI-lea (1009), când Biserica Vechii Rome s-a îndepărtat de «Pentarhie», Biserica a funcționat ca tetrarhie (patru conduceri), când Biserica Noii Rome – Constantinopolul a devenit Biserică primă și a avut toate competențele Vechii Rome.
Episcopul Noii Rome și Patriarh Ecumenic a câștigat o vrednicie și o cinste deosebită pe parcursul împărăției romeice, dar și în perioada turcească, în sistemul etnarhiei (conducerii de nație) pe care a stabilit-o Mahomed Cuceritorul. Aceasta a influențat și modul în care a funcționat tetrarhia Tronurilor din Răsărit împreună cu Biserica Autocefală din Cipru.
A patra. Patriarhul Ecumenic a dat în sec. al XVI-lea (1589) vrednicia de Patriarhie Mitropoliei Moscovei și acest fapt a fost recunoscut de restul Patriarhilor din Răsărit (1590 și 1593). De asemenea, Patriarhul Ecumenic a acordat el singur mai apoi vrednicia și cinstea de Autocefalie și Patriarhie diferitor Biserici Locale și au fost recunoscute firește în practică de toate Bisericile pentru că toți Întâistătătorii participă la dumnezeieștile Liturghii și Sinoade, cu unele excepții.
A cincea. Biserica Moscovei, prin teoria «celei de a treia Rome», pe care a cultivat-o și a dezvoltat-o din sec. al XV-lea până astăzi, nu numai că subminează poziția Patriarhiei Ecumenice ca Prima în sistemul canonic al organizării Bisericii Ortodoxe, ci se auto propune în practică drept prima Biserică în putere și tărie, după cum se vede clar pe tema Ucrainei.
Dacă adaugă cineva că din sec. al XIX-lea încoace a fost dezvoltată o teologie deosebită, conform căreia teologia rusă este mai înaltă decât teologia patristică de până în sec. al XVIII-lea și decât teologia scolastică din secolele XI-XIII, atunci va pricepe bine că tema despre «a treia Romă» nu are substrat doar geopolitic, ci și bază teologică post-patristică.”
Desigur că textul său este mai elaborat decât
aceste concluzii, dar nu și cu argumente puternice. În fapt, nu sunt aduse
dovezi patristice aproape deloc, ci sunt citate teorii ale unor teologi
moderni, fără documentare istorică măcar. Unii dintre acești teoreticieni luați
de buni de către Mitr. Ierotheos, cum ar fi Mitr. Maxim al Sardelor, au primit o
critică solidă din partea unor teologi neutri. Iar alte teorii cu privire la sistemul mitropolitan și patriarhal, care ar
fi evoluat în timp, nu au acoperire istorică evidentă. În acest context, este greu
de evitat acuzația de bază post-patristică a teoriei pe care o susține chiar
IPS Sa.
Poate fi dat și un exemplu elocvent că viziunea
propusă de Mitr. Ierotheos este contrazisă de teologia patristică. Astfel,
înțelesul de Biserici independente a existat în Ortodoxie, după cum apare chiar
în Enciclica Patriarhilor din 1848,
în care se vorbește despre independența (ἀνεξαρτησία) Bisericilor: „Sinodul al IV-lea Ecumenic, pentru
a menţine independenţa Bisericilor cea hotărâtă de Sinodul al III-lea Ecumenic
(can. 8)…” (cap. 13). Așadar viziunea actuală a Patriarhiei Ecumenice nu este
mai veche de un secol și jumătate, când susținea tocmai contrariul.
Mai trebuie menționat că, într-adevăr, viziunea
Mitropolitului de Nafpaktos nu a fost ascunsă publicului românesc. Ea a
fost promovată încă din anul 2014 pe portalul Mănăstirii Vatopedi în limba
română în articolul Primatul
Patriarhiei Ecumenice, unde poate fi consultată mai pe larg.
Se pare că teologia ortodoxă este foarte încercată
în aceste vremuri, cu multe conflicte nerezolvate, chiar și cu implicații
politice, cum este situația din Ucraina, ca să nu mai pomenim de hotărârile
neelucidate nici până acum ale Sinodului din Creta.
Starea în care a ajuns catolicismul astăzi este bine cunoscută. Diferențele sunt vizibile de la veșmintele folosite, arhitectura bisericilor și până la cele de esență, de cult, mentalitate și credință. Din perspectivă ortodoxă, catolicismul greu poate fi definit ca religie după ce în 1965 Conciliul Vatican II a ajuns chiar și la eliminarea noțiunii de păcat (!). Totuși drumul până la acest stadiu nu a fost chiar atât de abrupt, ci dimpotrivă, cugetul eretic a pătruns încet și insinuant. Acțiunile Sfântului Fotie (810-893) sunt relevante asupra modului cum a apărut scindarea Apus-Răsărit, de aceea este instructivă o incursiune în evenimentele acelei vremi. Diferențele principale scoase atunci în față au fost dogma eretică Filioque și primatul papal, dar și unele practici necanonice, cum ar fi postirea de sâmbăta, slujirea cu azime și celibatul preoților.
Mai întâi trebuie precizat de ce insistă Biserica atât de mult pe nocivitatea ereziilor față de alte greșeli ce țin de morală sau organizare. Sfințenia cu care a înzestrat Hristos Biserica Sa operează în cadrul acestei lumi căzute, ceea ce presupune interferența diferitor păcate, de care nimeni nu este scutit de tot. Dar limita tolerării păcatelor este pocăința; adică părerea de rău pentru faptele rele ne face vindecabili. În momentul când cineva nu mai recunoaște că păcatele sale sunt rele, ci le afirmăm ca fapte bune, atunci Biserica poate și chiar este datoare să-l renege pe unul ca acesta, să-l trateze ca pe un păgân și vameș (cf. Mt. 18, 17). Mai grav decât aceasta este erezia, adică a strâmba adevărul de credință. Ereticul nu doar că nu se îndreaptă, ci se îndreptățește, adaptând legea lui Hristos după răutatea sa. Aceasta înseamnă desconsiderare față de Dumnezeu Însuși, lepădare de credință. Erezii erau și în vremea Mântuitorului, cum ar fi al fariseilor și saducheilor. Și apostolii au tratat ereziile cu cea mai mare atenție pentru că „oricine se abate şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu” (2Ioan 9). Adică primul semn al credinței în Iisus este păzirea cuvântului Lui fără distorsionări.
Erezii au fost multe de-a lungul timpului, cele
mai cunoscute fiind cele condamnate la cele șapte Sinoade Ecumenice, adică după
libertatea creștinismului. Dar au existat foarte multe și pe vremea imediat de
după Apostoli și până la primul Sinod Ecumenic din 325, toate acelea condamnate
sinodal. Față de ereziile timpurii și cele condamnate la Sinoadele Ecumenice,
catolicismul a avut alt parcurs. Scindarea a fost una în timp, bizantinii
căutând să aibă mereu pace cu Roma. De aceea nu a existat o despărțire
radicală, ci una care s-a cimentat în timp și este mult mai greu de reparat
pentru că nu există momente precise care să fie surmontate. Anul 1054 nu a adus
o schismă oficializată, ci este doar un reper pentru contemporani, nu și pentru
cei de atunci. Mai degrabă încercările de reunificare, cum ar fi Sinoadele de
la Lyon (1274) și Ferrara-Florența (1439), au evidențiat ruptura care se
crease.
Însă toate premizele rupturii erau create deja de pe vremea Sfântului Patriarh Fotie al Constantinopolului, în sec. al IX-lea. Modul cum tratează catolicii Sinodul organizat pe vremea lui și chiar ortodocșii la nivel oficial poate fi un indiciu de ce s-a adâncit separația și de ce nici astăzi nu se ajunge la vindecare.
Înainte de toate, trebuie să fie prezentată situația din Constantinopolul acelei vremi, dar și din Occident.
Anul 800 a marcat o schimbare majoră în Biserica Romei. Încoronarea regelui Carol cel Mare al francilor de către Papa Pius al III-lea ca împărat al romanilor a schimbat perspectiva bisericească pentru că, trebuie să recunoaștem, climatul social și cultural a avut mereu un impact major în dezvoltarea sau stagnarea centrelor creștine. Dacă din 476 Roma a fost mereu sub stăpânire păgână, cu o jurisdicție ce o putea cu greu controla, de acum se deschide perspectiva unei libertăți mai mari. Ambițiile de supremație au primit un suport important. Când vorbim de supremație, nu trebuie avut în vedere cezaro-papismul de astăzi, ci mai degrabă o slăbiciune umană, dorința de dominare. Roma a fost mereu prima în diptice, adică a avut un primat onorific. Nu este greu de înțeles că a dorit să fie apreciată ca atare. Astfel de tendințe s-au înregistrat și pe vremea Sf. Ciprian de Cartagina (†159).
Pe de altă parte, nu trebuie neglijate ambițiile
francilor de a crea un imperiu care să concureze cu cel bizantin. Religia era o
componentă importantă, mai ales că ea a fost la mare cinste în Constantinopol. Dar,
cum francii nu aveau o cultură bogată la vremea aceea, au putut și nici nu au
dorit să preia toată dezvoltarea creștinismului de până atunci, ci au dorit
să-l facă după chipul lor, la concurență cu bizantinii. Astfel se face că s-au
întors curând la filozofii antici dinainte de Hristos și la o cercetare
rațională, numită scolastică. Rivalitatea cu civilizația romeilor (romanilor)
s-a manifestat și prin înlocuirea demografică, ceva ce s-a înregistrat și în
Transilvania cu dominarea românilor de către unguri, fiind lipsiți de accesul
la pozițiile de decizie și putere. Acest aspect îl
punctează bine P. Ioannis Romanidis, care dă papismului (catolicismul) numele
adevărat de franco-catolicism, nu pe cel impropriu de romano-catolicism. În orice
caz, important este că decizia cuceririi romeilor (romanilor) din Apus a avut
loc în 794-800, la puțin timp înainte de păstorirea Sf. Fotie, cu implicații
directe.
Erezia Filioque nu era nouă, ci mult mai veche. Contextul
apariției ei a fost dat de încercările aducerii la dreapta credință a
populațiilor barbare din Occident (goți), majoritatea arieni. Pentru a-i
convinge că Hristos este egal cu Tatăl, a fost folosit greșit argumentul că și
Fiul purcede pe Duhul Sfânt, ca și Tatăl. Această învățătură este veche, încă
din sec. VI. Cel târziu în sec. VII, ea era larg răspândită în Apus, dar
înțeleasă în mod corect, fapt ce l-a determinat Sf. Maxim Mărturisitorul să ia
apărarea celor din Roma ca fiind ortodocși. Abia începând cu teologii franci
din vremea regelui Carol cel Mare această concepție a început să prezinte
probleme. Deși au fost sfătuiți și învățați și de papii din acea vreme, francii
au rămas încăpățânați.
Cât privește mediul bizantin, el trebuie
contextualizat corect pentru a înțelege just personalitatea Patriarhului Fotie.
Până de curând acesta era privit de teologii catolici ca un om arogant, care
și-a urmărit obstinat propriile ambiții. De curând Francis Dvornik, chiar un teolog
catolic, dovedește în cartea sa, The
Photian Schism. History and Legend (2008), că polarizarea dintre moderați
și radicali din capitala bizantină schimbă total datele problemei. Acesta oferă
foarte multe informații istorice documentate despre tensiunile existente în
Constantinopol în acea perioadă. Pe scurt, partida rigoristă era reprezentată
îndeosebi de monahii din Mănăstirea Studion, care aveau ca înaintaș pe Sf. Teodor
Studitul. Pentru că erau foarte înclinați spre intransigență, s-a format o
contra-partidă, a moderaților, mai liberali. Disputele dintre ei se concretizau
mai ales la alegerea Patriarhilor. Patriarhul Metodie (843-847), care a jucat
un rol important în restabilirea cultului icoanelor, a fost din tabăra
moderaților, fiind și în divergențe cu opozanții în privința primirii în cler a
foștilor iconoclaști. Pentru a fi evitată o tensiune nedorită, urmașul său a
fost ales un om neutru, Ignatie, dar care avea înclinații spre rigoriști. Atunci
când Patriarhul Ignatie a căzut în dizgrația conducătorilor politici printr-un
concurs de împrejurări, a fost forțat să-și dea demisia. În locul său a fost
ales Fotie, care era și el neutru, nu dintre rigoriști sau moderați, dar
înclinat spre cei din urmă. Pentru că radicalii erau implicați în acțiuni
politice și îl contestau, pentru a aplana scandalul și a pune lucrurile pe un
făgaș stabil, el a convocat un Sinod care să cerceteze lucrurile. Acesta nu a
putut să se încheie din cauza unei încăierări, astfel că împăratul a întrunit
un altul, la care a chemat și delegați ai Papei pentru a discuta din nou
problema iconoclasmului. Deși poate părea surprinzător, chiar și la 20 de ani
după confirmarea din nou a icoanelor, încă era nevoie de o hotărâre în acest
sens, care să le restabilească definitiv. Probabil și pentru că existau
discuții punctuale între franci și bizantini, generate de unele traduceri
incorecte. Așa că a fost întrunit un Sinod în anul 861 în Constantinopol la
care au sosit și delegați ai Papei.
Surpriza a fost când aceștia au cerut să fie
discutată și problema canonicității înscăunării Sf. Fotie și a depunerii Sf.
Ignatie. Bizantinii au fost de acord pentru a elimina orice suspiciune și sursă
de nemulțumire, dar decizia să fie luată în Sinod, nu dusă Papei și supusă
aprobării lui. Din păcate, actele sinodale au fost arse mai târziu, la un Sinod
din 869-870, asupra căruia vom stărui puțin mai jos, și se păstrează doar
canoanele formulate și o descriere în latină a legaților papali, care poate fi
bănuită de subiectivitate. Totuși se remarcă deja o diferență majoră: Papa
dorește să intervină în jurisdicția Constantinopolului și se consideră
îndreptățit, dar a primit o replică ortodoxă în termeni protocolari, care să
evite orice conflict deschis. Altfel spus, a fost primită cererea de a fi
judecată cauza înscăunării unui nou Patriarh, dar nu ca un apel la autoritatea
Papei Nicolae I din acea vreme. Acest fapt a dus la mânierea lui și
nerecunoașterea Sinodului. Delegații săi au trebuit să-i dea socoteală de ce
i-au încălcat ordinul și nu au referit soluționarea către el personal, fapt ce
face discutabilă descrierea oferită de ei asupra evenimentelor din Sinod pentru
a ieși basma curată.
În privința acestui Sinod din 861 mai trebuie
punctat că a fost și o victorie a Patriarhului Fotie asupra radicalilor, care
aveau obiceiul de a întrerupe comuniunea foarte ușor cu Episcopii și cu
Patriarhul însuși pe motive discutabile. Canonul 15 a stabilit că singurul
motiv îndreptățit este propovăduirea unei erezii, dar și aceasta în mod
răspicat și indiscutabil.
În acest punct trebuie adus în atenție un fapt
important în iconomia evenimentelor: încreștinarea bulgarilor pe vremea lui
Boris I, botezat Mihail, ca pe împăratul bizantin din acea perioadă (866), care
l-a ajutat să stabilească structuri bisericești stabile. Problema a intervenit
când Papa a trimis misionarii săi în aceste ținuturi pentru a-i atrage în
jurisdicția sa. Nu doar atât, ci aceștia au venit cu obiceiuri și învățături
diferite, ceea ce a creat și mai multă confuzie. Patriarhul Fotie a reacționat
și a depus eforturi pentru a-i ține sub tutela sa și în învățătura sănătoasă,
dar a creat un conflict între Constantinopol și Roma nu doar administrativ, ci
și dogmatic.
Interesele Papei de a lărgi dominația sa asupra
bulgarilor, dar și asupra bizantinilor l-au făcut să fie ostil față de
Patriarhul Fotie, care era un opozant foarte puternic. Așa se face că Papa
Nicolae nu a recunoscut drept canonică hirotonia lui și a încercat să forțeze o
negociere în acest sens.
Însă în anul 867 împăratul Mihail II și unchiul
său, Bardas, au fost detronați și uciși de Vasile Macedoneanul. Patriarhul Fotie
nu i-a îngăduit noului împărat să se împărtășească din cauza crimei comise,
fapt ce a dus la destituirea lui și reînscăunarea lui Ignatie.
Momentul a fost prielnic pentru ca Papa Adrian II
(succesorul lui Nicolae) să forțeze convocarea unui alt Sinod care să cerceteze
problema înscăunării lui Fotie. Cu acest prilej, latinii au căutat să impună
suveranitatea lor asupra restului Patriarhiilor, cerând tuturor participanților
să semneze de la început un act
(Libellus) prin care era recunoscută în avans depunerea lui Fotie și
recunoașterea primatului papal. Din acest motiv puțini episcopi au
participat și au semnat actele finale. În fața Sinodului, Sf. Fotie, adus ca
inculpat, a denunțat dreptul de a fi judecat de către delegații Papei, cum
făcuse și Sf. Ignatie în 861. Acest Sinod este catalogat drept Ecumenic de
catolici, al VIII-lea, dar abia din a doua jumătate a sec. al XI-lea, pentru că
aveau nevoie să apeleze la canoanele sale în disputele apărute atunci în
Occident, asupra cărora vom reveni.
Surpriza a fost că Sf. Ignatie, Patriarh de
Constantinopol, nu s-a arătat mai prejos decât Sf. Fotie în privința bulgarilor,
ci a denunțat intervenția latinilor.
După moartea Sf. Ignatie, Sf. Fotie a revenit pe
tronul patriarhal în 877. În această a doua perioadă de pastorație, a fost
convocat un alt Sinod (879-880), la care au participat și delegați ai Romei din
partea Papei Ioan VIII, pentru a elucida problemele care interveniseră pe
parcurs. Au fost emise doar trei canoane, dar cel mai importante este cel prin
care se stabilesc limitele clare ale jurisdicției, Constantinopolul recunoscând
deciziile Romei asupra celor din teritoriul ei și reciproc. O altă hotărâre,
chiar mai importantă, a fost denunțarea adaosului Filioque din Crez. Cum bulgarii nu acceptau prezența misionarilor
franci, ei au rămas sub patronajul Constantinopolului. În plus, au fost anulate
hotărârile din 870. Acestea practic au constituit victorii definitive în
problemele discutate, Sinodul fiind considerat al VIII-lea Ecumenic în Ortodoxie,
după cum îl menționează și Sf. Marcu Eugenicul la discuțiile de la Ferrara-Florența.
Pentru faptul că nu a fost condamnat nici un eretic și, evident, nici o erezie,
el nu a fost numărat împreună cu celelalte șapte. Doar a fost stabilită
credința corectă, cu acordul Papei Adrian VIII. Este discutabil, după diferite
surse, dacă Papa însuși a scris o scrisoare în care condamnă Filioque sau a fost adăugată mai târziu
de bizantini.
În orice caz, Sinodul din 880 a fost recunoscut de
toată Biserica, inclusiv de Roma. Abia spre sfârșitul sec. al XI-lea a fost
recunoscut drept Ecumenic Sinodul anterior, din 870, de către papalitate și,
evident, renegat cel din urmă. Motivul a fost că papii aveau nevoie de norme
canonice care să le justifice dreptul de a numi episcopi fără interferența
autorităților regale sau civile. Aceasta pentru că, până atunci, regii și
conducătorii de provincii erau cei care desemnau pe episcopi.
Revenind, din evenimentele descrise se vede că
papii, care erau romani , nu franci, au ținut credința curată. Aceasta a durat
până în jurul anului 1009 sau 1014, când primul papă franc a legiferat adaosul
Filioque în Crez, fapt ce a dus la o întrerupere a comuniunii între
Constantinopol și Roma. Discuțiile de împăcare erau în interesul ambelor părți,
mai ales că bizantinii aveau nevoie de sprijinul politic al Apusului. Dar ele
s-au soldat cu o rupere și mai mare în 1054, când cardinalul Humbert, un om
impulsiv, trimis pentru negocieri la Constantinopol, a părăsit capitala lăsând
o anatemă asupra Patriarhului Mihail Cerularie. Faptul acesta a dus la
convocarea unui Sinod ce a condamnat, ca răspuns, Roma. La acesta au participat
toți ceilalți patru Patriarhi. Ruptura aceasta a fost una dogmatică, dar nu a
fost resimțită atât de evident la acea vreme. Ea s-a adâncit cu timpul.
Așadar toate punctele sensibile au fost discutate
și lămurite încă de pe vremea Sf. Fotie. Acesta pusese în discuție și folosirea
azimelor la Liturghie, celibatul preoților și obiceiul de a posti sâmbăta. Toate
abaterile din Occident au fost semnalate sporadic cu mult înainte, dar nu erau
ridicate acceptate oficial, ci doar ca situații punctuale. Abia odată cu
înflorirea puterii france ele au devenit tot mai dominante și recunoscute
oficial. Diferența între ambițiile papilor romani și cei franci a fost una
importantă. Primii au avut interese omenești, pe când cei de-al doilea le-au
ridicat la nivel de credință, de normă.
Chiar dacă articolul acesta se rezumă la perioada
din vremea Sf. Fotie, merită să menționăm că evoluția ulterioară a fost una
spre o scindare lentă, dar foarte puternică. De aceea este și foarte greu de
revenit, pentru că a generat mentalități diferite. În timp ce Ortodoxia a rămas
(până spre modernitatea ecumenistă) axată pe o credință trezvitoare,
interiorizată și bazată pe păzirea conștiinței, catolicismul a mers pe o
dezvoltare a ordinii exterioare, cu derogări tot mai multe de la învățătura
Evangheliei. De aceea avem astăzi culturi diferite între Occident și Europa de
Răsărit, chiar dacă ele sunt nivelate în zilele noastre de politica
mondialistă.
Diferențele dintre papism s-au accentuat ulterior
prin schisma de la 1054, cruciadele începute în 1095, care au creat un
resentiment puternic al bizantinilor față de latinii care au devastat
Constantinopolul și alte teritorii. Încercarea de unire de la Lyon (1074) a
adus mai mulți mucenici în rândul ortodocșilor și o imagine de tirani a
papilor, pecetluită definitiv odată cu Sinodul unionist de la Ferrara-Florența.
Un loc important îl ocupă și disputele isihaste, în care un rol important l-a
avut Sf. Grigorie Palama. Pornite de la discuțiile pe marginea dogmei Filioque, ele au ajuns la divergențe cu
privite la energiile necreate ale lui Dumnezeu, diferență care marchează
discrepanța principală între Ortodoxie și catolicism: Dumnezeu este viu prin
har și prezent pe pământ prin lucrările Sale în sufletele oamenilor pentru unii
și izgonit în cer și lucrător doar sub formă de iluzii create pentru ceilalți. Negarea
posibilității de îndumnezeire i-a dus pe catolici la situații complicate, în
care nu puteau să împace cunoașterea scolastică cu mistica. O vreme au negat
posibilitatea vedeniilor, apoi au găsit niște explicații de fațadă. Astfel se
explică și vulnerabilitatea la vedenii mincinoase.
În orice caz, nici istoria despărțirii nu este
cunoscută bine, nici situația în care se află catolicismul astăzi, fiind tot
mai departe de a se considera religie, de a lua în calcul un Dumnezeu viu. Rămâne
un fel de morală orizontală care, ce-i drept, prinde mai bine la oamenii
lipsiți de profunzime.
Un dialog onest între ortodocși și catolici ar fi benefic, dar unul apologetuc, nu iubirist, în spiritul ecumenismului. Un fapt interesant este că până și catolicii au recunoscut în textul acordului care a fost semnat la Chieti în 2016 că “în Biserică, primatul aparține capului ei – Iisus Hristos” și “episcopul Romei nu exercita vreo autoritate canonică asupra Bisericilor din Răsărit”. Totuși textul acela sugerează o diferență dintre Apus și Răsărit încă din sec. IV, lucru dovedit ca neadevărat chiar de Sf. Fotie. Dialogul catolici-ortodocși ar fi util cu diferența esențială că ar trebui pornit de la separarea dintre cele două Biserici de la 1054, nu de la unitatea dezirabilă falsă promovată astăzi. Ar fi bine să facem față provocărilor ecumeniste chiar și din partea catolicilor aducând mărturia noastră de apărare sinceră a ortodoxiei față de celelalte erezii, nu pe ideea filo-unionistă, cum se procedează acum la nivel oficial. [Notă 04.06.2019: Acest ultim paragraf a fost modificat ulterior pentru a nu lăsa impresia că dialogurile ecumeniste ar fi purtate de pe poziții corecte sau că textele semnate ar reprezenta cugetul Bisericii.]
