Întreruperea pomenirii este, conform canoanelor, o mustrare a episcopului pentru erezie

Corabia Bisericii (Imagine: Πεμπτουσία)

Cel mai invocat temei pentru întreruperea pomenirii episcopilor semnatari ai ereziilor de la Sinodul tâlhăresc din Creta este canonul 15 I-II Constantinopol. Conform părții a doua a acestuia, acest gest este o osândire sau admonestare/sancționare/dosădire (traducerea verbului grecesc καταγίνωσκω) a ierarhului. Totuși istoria consemnează și concepția exprimată de studiți că prin comuniunea cu el apare întinarea de erezia/rătăcirea lui și că acesta e lipsit automat de harul sacramental.

Întreruperea pomenirii definită ca mustrare a episcopului în canoanele 13-15 I-II

Pentru a înțelege ce înseamnă oprirea pomenirii ierarhului îngăduită și lăudată de canonul 15 de la Sinodul din Constantinopol 861, acesta trebuie privit în corelație cu canoanele anterioare. Contextualizarea aceasta nu este întâmplătoare sau forțată, ci este dată de înșiruirea logică și de înlănțuirea lor progresivă și este indicată chiar de textul canonului 15, care face referire la cele două anterioare: „cele rânduite pentru prezbiteri, episcopi și mitropoliți, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru patriarhi…”.

Canonul 13 definește limpede ce semnificație are întreruperea pomenirii: „cel ce este rânduit în ceata presbiterială şi îşi atribuie pripit judecata mitropoliţilor şi condamnă el însuşi [mai înainte de judecată, după chibzuinţa sa, pe părintele şi pe episcopul său, acela nu este vrednic nici de demnitatea presbiteriei…]”. Este limpede că e vorba de o acuzare și chiar condamnare (nechibzuită) a episcopului de către preot pentru o greșeală, atribuție care nu este decât a mitropoliților, adică a superiorilor ierarhici ai episcopilor. Deci abuzul constă în semeția de a răpi cele ce țin de demnitatea sinoadelor și a celor ce le prezidează (mitropoliți și patriarhi). Numai o insanță superioară poate lua la rost pe ierarhi pentru greșelile lor oarecare.

Canonul 14 reia aceleași idei prin cuvintele: „se cu­vine ca fiecare să cunoască măsurile sale şi nici presbiterul să nu-l disprețuiască pe episcopul său, nici episcopul pe mitropolitul său”. Practic, se insistă pe aceeași temă a limitării la rangul propriu, care nu trebuie depășit prin acțiuni peste vrednicia proprie când e vorba, la fel, de abateri oarecare. Altfel, se săvârșește schismă, adică rupere sau, mai bine zis, se creează adunări separate (parasinagogi), după definiția exactă din canonul 1 al Sf. Vasile cel Mare.

În fine, canonul 15 nu face astfel de referințe și nu reia explicațiile anterioare în prima parte a sa pentru că deja au fost formulate în canoanele precedente. Însă, în a doua parte, definește la fel întreruperea pomenirii drept mustrare a ierarhului astfel: „ei nu au osândit/admonestat episcopi, ci pseudo-episcopi…”. De data aceasta, când e vorba de o acuzație de erezie, nu de o abatere oarecare, ridicarea cu mustrare asupra arhiereului este acceptabilă și chiar lăudabilă pentru că nu produce scindare, ci urmărește izbăvirea Bisericii de dezbinări.

Aspecte terminologice. Sancționare și condamnare

Este important de știut că există niște nuanțe în exprimare. În traducerile românești acestea nu pot fi urmărite pentru că nu s-a păstrat o consecvență în folosirea termenilor. Mă refer la faptul că două verbe similare, dar nu identice sunt utilizate alternativ și distingerea între ele ar fi folositoare. Desigur că o gândire bine-voitoare nu se încurcă în aceste aspecte, dar precizia poate conta.

Așadar acțiunea de osândire este marcată prin două verbe în mai multe situații: κατακρίνω=a condamna și καταγίνωσκω=a sancționa, a admonesta. În general, primul este folosit când e vorba de acțiuni fără echivoc, mai ales de hotărâri sinodale asupra unor ierarhi vinovați, iar al doilea când e vorba de o mustrare făcută prin întreruperea pomenirii, care nu e una definitivă, adică nu e finalizată prin caterisire, echivalentă cu desconsiderarea (καταφρονέω).

De observat că există două excepții. Una, când canonul 13 cataloghează ruperea de episcop a clerului inferior pentru delicte oarecare drept condamnare a aceluia și a doua, când ereziile episcopului trebuie să fi fost sancționate/osândite de Sfintele Sinoade sau de Părinți. În primul caz, se pare că oprirea nejustificată a pomenirii episcopului este numită condamnare, nu doar sancționare pentru a sublinia că e un abuz și produce schismă, iar în a doua situație expresia induce ideea că e vorba de erezii repudiate trecător de Sinoade sau de Părinți, asupra cărora nu este pronunțată o anatemă, adică e vorba de erezii noi, nu deja condamnate oficial și definitiv.

Mai jos traducerea celor trei canoane revizuită:

CANONUL 13 Sinod I-II

Cel atotviclean, aruncând în Biserica lui Hristos sămânţa zâzaniilor eretice şi pe acestea văzându-le tăiate din rădăcină cu sabia Duhului, a venit pe altă cale a meșteșugirii, apucându-se să despartă trupul lui Hristos prin nebunia schismaticilor. Dar Sfântul Sinod, zăticnind (zădărnicind) desăvârşit şi această uneltire a lui, a hotărât că, dacă de acum înainte vreun presbiter sau diacon, care așa-zicând ar sancționa pe episcopul său pentru oarecare vinovăţii înainte de sinodiceasca judecată şi cercetare şi de condamnarea lui desăvârşită, ar îndrăzni să se depărteze de la comuniunea cu acela şi numele lui nu-l va pomeni la sfintele rugăciuni ale liturghiilor, precum s-a predanisit Bisericii, acela să fie supus caterisirii şi să se lipsească de toată demnitatea preoțească. Căci cel ce este rânduit în tagma presbiterului şi răpește judecata mitropoliţilor şi condamnă el însuşi mai înainte de judecată, pe cât ține de el, pe părintele şi episcopul său, acela nu este vrednic nici de demnitatea presbiteriei, nici de numele de presbiter. Iar cei ce vor urma acestuia, de vor fi dintre cei ierosiţi, să cadă și ei din cinstea lor; iar de vor fi mon­ahi sau mireni, desăvârşit să se afurisească din Biserică până când, desfăcând legătura cu schismaticii, se vor întoarce la episcopul lor propriu.

CANONUL 14 Sinod I-II

Dacă vreun episcop, aducând ca pretext o vinovăție împotriva mitropolitului său, s-ar depărta de comuniunea cu el mai înainte de cercetarea sinodală şi nu ar pomeni numele lui după obicei la dumnezeiasca slujbă tainică (Sfănta Liturghie), Sfântul Sinod a hotărât ca acela să fie caterisit, numai dacă ar face schismă depărtându-se de mitropolitul său. Fiindcă se cu­vine ca fiecare să cunoască măsurile proprii şi nici presbiterul să nu-l desconsidere pe episcopul său, nici episcopul pe mitropolitul său.

CANONUL 15 sin. I-II

Cele ce sunt rânduite pentru presbiteri, episcopi şi mitropoliţi, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru patriarhi. Drept aceea, dacă vreun presbiter, sau episcop, sau mitropolit ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh şi nu ar pomeni numele acestuia, precum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci mai înainte de înfăţi­şarea sinodală şi de condamnarea definitivă a acestuia ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acela să fie cu totul străin de toată preoţia dacă numai se va vădi că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unirea Bisericii. Căci cei ce se desfac de comuniunea cu întâiul stătător al lor pentru oare­care erezie sancționată de Sfintele Sinoade sau de Părinţi, adică de comu­niunea cu acela care propovăduieşte erezia în public şi cu capul descoperit o învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, îngrădindu-se ei de comuniunea cu numitul episcop înainte de cercetarea sinodală, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au sancționat pe episcopi, ci pe pseudo-episcopi şi pe pseudo-învăţători şi nu au rupt cu schismă unirea Bisericii, ci s-au străduit să izbăvească Biserica de schisme şi de dezbinări.

Diferența dintre mustrarea pentru greșeli oarecare și cea pentru erezie

Se observă în aceste canoane o diferență între întreruperea pomenirii episcopului pentru o erezie promovată de acesta și cea pentru o greșeală oarecare a lui. În al doilea caz se produce o schismă în Biserică și se  rupe unitatea ei, pe când în prima situație se urmărește tocmai izbăvirea de schismă. Însă există opinia unora de astăzi că oprirea pomenirii unui episcop pentru erezie se justifică prin faptul că respectivul a căzut deja din treapta sa prin însăși abaterea dogmatică propovăduită de el, adică a devenit pseudo-episcop, non-episcop. Alții spun că întreruperea pomenirii se face pentru îngrădirea de erezia ierarhului, care s-ar transmite prin comuniunea cu el.

Mai întâi, căderea automată din treaptă nu reiese din canon pentru că ierarhul este desemnat și cu numiri reverențioase, cum ar fi „întâi-stătător” și „numitul episcop”. Catalogarea drept pseudo-episcop este explicată prin cea de pseudo-învățător (care nu este un rang din care să decadă, ci un atribut) și prin aceasta se subliniază faptul că dogmele promovate de el sunt greșite, fiind în contradicție cu Sinoadele și cu Părinții Bisericii.

Apoi nu reiese nici faptul că se produce o îngrădire de învățăturile rătăcite ale episcopului, nefiind nici un indiciu în acest sens. Clericul nu se separă de erezia episcopului, ci de comuniunea cu el, care este echivalată cu desconsiderarea și mustrarea lui. În mod evident, dacă prin comuniunea liturgică s-ar fi produs o părtășie la greșelile dogmatice ale episcopului necondamnat sinodal, atunci oprirea comuniunii ar fi fost trecută ca obligatorie, nu doar lăudabilă.

În fine, motivul real pentru care nu este schismă întreruperea pomenirii pentru erezie constă în aceea că nu se urmărește desconsiderarea cu semeție a episcopului, ci izbăvirea Bisericii de dezbinări. Obiectul acțiunii nu este episcopul, ci Biserica; nu e atât de importantă înfruntarea arhiereului în cauză, cât scoaterea ereziei din Biserică. Practic, prin vădirea și dezicerea de episcop, se atrage atenția asupra problemei pe care o creează el. Acesta trebuie despărțit de masa credincioșilor sănătoși în credință sau îndreptat pentru a nu mai fi la mijloc motive de tulburare a poporului credincios. Greșelile oarecare ale unui ierarh nu produc diviziuni în corpul Bisericii, pe când învățăturile eretice fac asta și este necesară reacția viguroasă din partea celor vigilenți, chiar dacă sunt inferiori ierarhic.

Viziunea studită despre întreruperea pomenirii episcopului

Sinodul care a emis aceste canoane s-a întrunit pentru a contracara linia schismatică a studiților, care luase amploare în acele vremuri. Era un fenomen perpetuat și amplificat de cel puțin 100 de ani, dinainte de Sinodul VII Ecumenic. Eroarea lor consta în reacția pripită de a întrerupe pomenirea episcopilor pe motive morale și administrative, nu dogmatice.

Până la Sf. Teodor Studitul, linia extremistă a studiților poate fi detectată la Sinodul VII Ecumenic, când o parte dintre ei nu au vrut să participe pentru că nu puteau să accepte primirea unor episcopi iconoclaști care se pocăiau de erezia lor. Apoi au intervenit disputele simoniace în anii imediat după Sinod, urmate de schisma adulterină. Luptele corecte împotriva iconoclasmului reînviat alături de restul ortodocșilor moderați nu au putut să împiedice izbucnirea unor certuri dure și rupere a comuniunii cu Sfântul Patriarh Metodie (843) duse de către ucenicii Sf. Teodor pe motiv că nu ar fi fost suficient de intransigent la primirea iconoclaștilor care se întorceau în Biserică. Ultima manifestare a fost răscoala împotriva Patriarhului Fotie pentru că fusese hirotonit direct din treapta de mirean trecut rapid prin toate rangurile intermediare.

Deși sunt mai mulți studiți canonizați ca Sfinți, cel mai cunoscut pare a fi Sf. Teodor, probabil pentru scrierile sale contra iconoclaștilor. El a fost proclamat ca Sfânt de Patriarhul Metodie tocmai pentru a-i domoli pe studiți, dar și pentru a le recunoaște meritele, punându-i pe calea cea dreaptă. Dar a făcut aceasta pe considerentul forțat că Sf. Teodor se împăcase cu Patriarhul Nichifor.

În contrapondere cu monahii studiți au fost cei din Olimpul Bitiniei, dintre care cel mai cunoscut a fost Sf. Ioanichie cel Mare. Aceștia au fost mai moderați și au avut un rol important în promovarea Patriarhului Metodie, dar și în general a unei linii ponderate în confruntarea cu ereziile și cu neregulile din Biserică.

Nevaliditatea Tainelor din perspectiva Sf. Teodor Studitul

Poziția Sf. Teodor față de adulterini este cea mai relevantă dintre toate și merită înțeleasă deplin. El însuși a venit la Studion cu toată obștea după ce inițial a viețuit la Mănăstirea Sakkudion, al cărei stareț a fost. A trebuit să se justifice în fața altora de ce a primit hirotonia de la Sf. Patriarh Tarasie, deși acesta era acuzat de pactizare cu simoniacii.

Problema simoniacă provenea de la Starețul Sava Studitul, care a acceptat hotărârile Sinodului VII Ecumenic și reprimirea unor iconoclaști cu gândul că aceștia vor fi scoși ulterior din treaptă pe motiv de simonie, adică au cumpărat preoția cu bani, după cum era obiceiul știut al iconomahilor. Însă Patriarhul Tarasie nu a caterisit pe nici unul deoarece nu avea probe în acest sens. E foarte posibil ca această atitudine să fi urmărit calmarea spiritelor și o concesie prin care să nu se incite la învierea iconoclasmului proaspăt condamnat.

Dar abia disputa adulterină a dus la sistematizarea concepțiilor studite. Împăratul a fost cununat necanonic cu o nepoată a Sf. Teodor de către preotul Iosif, nu de Patriarh, deși soția sa legitimă era în viață. Studiții au luat atitudine și au oprit comuniunea cu Patriarhul, nu doar cu preotul oficiant. Această opoziție a durat doar un an pentru că, după moartea împăratului, Sf. Tarasie a caterisit pe Iosif. Însă conflictul a fost reînviat sub Patriarhul Nichifor, care îl repune în treaptă pe acel preot la presiunile imperiale din iconomie. Mai mult, convoacă un Sinod care condamnă pe cei care nu acceptau acea decizie de pogorământ.

Pe fondul acelei dispoziții sinodale cel puțin controversate, Sf. Teodor și cei împreună cu el au responsabilizat pe toți credincioșii, afirmând că simpla comuniune cu cei ce au decis acea iconomie implica pierderea harului sacramental. Nu era un adept al teoriei vaselor comunicante, adică al contaminării prin comuniune la nesfârșit, ci doar cu sinodalii în cauză. Adică preotul de sub un episcop care nu a participat la Sinod avea Taine valide, dar cel de sub un episcop care participase nu era considerat acceptabil.

Scrisorile trimise de Sf. Teodor rezumă concepția sa cu privire la tema în cauză, dintre care o parte au fost traduse de pr. Marcel Hancheș în cartea Dreapta credință în scrierile Sfinților Părinți, vol. 1. Pentru că sunt amestecate epistolele din perioada iconoclastă cu cele contra adulterinilor fără distincție, uneori e greu să fie datate corect, așa cum se întâmplă în colecția Patrologia Graeca. Totuși un element distinctiv ar fi faptul că pentru iconomahi Sfântul avea în vedere fuga de părtășia la erezie, pe când contra adulterinilor cerea dezicerea și de comuniunea cu clericii aflați în părtășie cu sinodalii adulterini, chiar dacă aceștia nu ar fi fost de acord cu Sinodul. Lucrul acesta este de înțeles pentru că persecuția iconoclastă a dus la o separare de comuniune clară între drept-credincioșii prigoniți și eretici, lucru care nu s-a întâmplat în cazul Sinodului adulterin. De aceea se insistă într-un caz pe erezie și în celălalt pe comuniune.

Interesantă este Epistola 40 către Navcratie, în care se afirmă explicit nevaliditatea Tainelor și hirotoniilor făcute de un episcop aflat în comuniune cu alții care au luat o decizie sinodală greșită în aceste cuvinte: „dacă cel ce i-a hirotonit s-ar fi îndreptat, puteau să lucreze deîndată cele sfinte, dar, cât timp este în erezie prin faptul că pomenește un eretic la Liturghie, chiar dacă ar spune că are cuget sănătos, cei pe care i-a hirotonit nu sunt cu adevărat liturghisitori ai lui Dumnezeu”. În mod evident este vorba de cearta adulterină aici, nu de cea iconosclastă. Pe de o parte, pentru că scrisoarea aceasta este inclusă în P.G. în corpul celor ce privesc disputa miheiană. Pe de altă parte, Sf. Teodor insista pe decizia sinodală a Patriarhului Nichifor, pe când în cazul ereziei iconoclaste nu mai era relevant Sinodul care a relansat-o, ci ea în sine. Iar în această Epistolă 40 există o dovadă internă pentru datare, anume critica la adresa episcopului care a făcut hirotoniile, „care zice în același timp că în chip rău s-a făcut Sinodul și că pierim”, căruia îi reproșează că „nu fuge de pierzanie, despărțindu-se de erezie”. Ruperea cerută este prin încetarea comuniunii, după cum este clar din primul citat. În plus, deși se referă la erezie, este vorba, de fapt, de hotărârea adulterină, pe care el o considera astfel, după cum rezultă din aceeași scrisoare, dar și din altele. Într-adevăr, e vorba de schismă, dar Sf. Teodor o vedea ca erezie și răsturnare a Evangheliei.

Așadar Tainele sunt privite ca nelucrătoare, hirotoniile nefiind primite decât dacă episcopul ar fi rupt comuniunea cu superiorul său. Motivul pentru care nu cere Botez sau mirungere este că îi pune pe adulterini în categoria celor ce se primesc prin simpla anatematizare a erorii lor, după cum scrie tot în această Epistolă 40, adică întreruperea pomenirii.

Dar trebuie spus că această viziune a sa nu a fost primită de Biserică, fiind în contradicție cu practica de dinainte de el în privința întreruperii comuniunii cu ereticii. După cum a arătat și Sinodul VII Ecumenic, există multe situații când unii Sfinți au avut părtășie cu ereticii încă necondamnați definitiv. Pe de altă parte, canoanele 13-15 I-II interzic abordarea Sf. Teodor și pentru că se referă la motive oarecare, nu dogmatice, linie preluată de la Sf. Sofronie al Ierusalimului, care a trăit cam cu o sută de ani mai devreme și care făcea această diferență între motivele de erezie și cele oarecare.

Reacția corectă în fața apariției unei erezii noi

Rezumând cele spuse până acum, cerința ca toți credincioșii să înfrunte obligatoriu devierile dogmatice care apar, indiferent de pregătirea lor teologică, așa cum pretindea Sf. Teodor Studitul, este forțată. Bine ar fi să se întâmple asta, însă este peste puterea multora, care au de lucrat încă mult cu propriul lor suflet și să-și consolideze credința până să mustre public diferite erori dogmatice complicate. Tocmai de aceea sunt necesare Sinoadele, ca să fie definită fără dubii ortodoxia și să fie urmată de toți fără excepție.

Pe de altă parte, canoanele invocate, dar și altele (cum ar fi 31 apostolic și 3 al Sinodului III Ecumenic), permit și laudă pe cei care apără credința în vreme ce este asaltată de noi erezii. Scopul lor nu este să se păzească doar pe sine și să se delimiteze de corpul credincioșilor aflați în comuniune cu episcopii eretici, ci să-i mustre și să-i înfrunte pe acei ierarhi chiar și prin oprirea pomenirii pentru a atrage atenția asupra învățăturilor lor vătămătoare pentru Biserică, care-i pun în contradicție cu menirea lor de păzitori ai turmei. Nu mai sunt pomeniți la slujbe pentru ca să se arate că și-au părăsit menirea de episcopi.

Bineînțeles că lupta de azi împotriva ecumenismului are două planuri distincte: contra-argumentarea dogmatică și vădirea trădării arhiereilor. O bună respingere a erorilor ecumeniste duce la ușurarea și claritatea înfruntării ierarhilor, pe când o reacție necalculată și chiar pătimașă față de episcopi duce, din păcate, la tensiuni care blochează înțelegerea și discutarea temelor de credință.

Dar mai presus de toate aceste detalii patristice și canonice importante este rugăciunea și ajutorul lui Dumnezeu să deschidă mintea spre înțelegerea corectă și mântuitoare a credinței noastre curate.

Scrisoare împăciuitoare a Mitr. Vladimir al Chișinăului catre Patriarhul nostru

Ieri a fost publicată pe site-ul oficial al Mitropoliei Chișinăului o scrisoare deschisă adresată PF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, de către Mitropolitul Vladimir. Pe lângă faptul că reproșul legat de primirea unor preoți din jurisdicția sa nu este foarte tăios, este notabil îndemnul la dialog și spre o împăcare în folosul credincioșilor din Basarabia:

Fără a nesocoti la propriu decizia recentă a Sinodului nostru și cea din 1992 de înființare a Mitropoliei Basarabiei, Mitr. Vladimir se arată supărat de modul cum sunt primiți preoții din jurisdicția sa. Despre unii scrie că au fost opriți de la slujire sau caterisiți pentru „grave abateri morale și incompatibilitate cu slujirea preoțească”, iar despre alții că nu au cerut carte canonică de plecare, pe care le-ar fi acordat-o.

După o serie de conflicte care s-au întețit între Episcopul Petru de Bălți și ceilalți doi, Vladimir Căntărean și Vichentie Moraru, primul se adresează la 30 iunie 1992 Patriarhiei Moscovei să i se facă dreptate. Nu a existat un răspuns imediat.

Este foarte posibil că s-a lovit de opacitate spre dialog, însă cel mai probabil este că se lovește și de reversul la ce a făcut IPSa de prin anii ’90, nu doar de influențe nefaste actuale. Nu știm detaliile de culise, totuși ar trebui să primeze imboldul spre împăcare și rezolvarea conflictului vechi de mai bine de 30 de ani.

Într-adevăr, este vorba de o rană sângerândă și cei mai afectați sunt credincioșii basarabeni. Luată în mare, această problemă a început oficial în 1812, când ținutul numit azi Basarabia a fost luat de Imperiul Țarist și organizată acolo oficial o structură bisericească în anul următor. De atunci, Biserica din această zonă a aparținut de Patriarhia Moscovei până astăzi în afara perioadei dintre 1918-1940 și o scurtă vreme în 1944, când a revenit la Biserica Ortodoxă Română. Chiar și după independența Rep. Moldova (1991), ea a continuat să funcționeze în cadrul Bisericii Ruse.

Așadar istoric și moral nu se poate contesta apartenența la Biserica Română, în ciuda perioadei rusești. Viața duhovnicească din Țările Române era bogată și superioară chiar celei din Rusia în sec. al XVIII-lea, după cum atestă Sf. Paisie Velicicovschi, care alege să vină aici din Poltava, apoi să se întoarcă la Dragomirna și Neamț din Sfântul Munte Athos. Practic, din acest ferment s-a desprins Biserica din Basarabia și l-a păstrat în Imperiul țarist. O revenire ar însemna un act de dreptate.

Pe de altă parte, canonic vorbind, se pare că Mitr. Vladimir este ierarh deplin în această zonă împreună cu tot Sinodul său. Aceasta înseamnă că nu poate exista aici și o altă Mitropolie, a Basarabiei, precum în organizarea necanonică a diasporei în zilele noastre. Apare astfel o schismă și un conflict greu de împăcat între dreptul istoric și cel canonic, între pretențiile morale și situația bisericească actuală.

Scurt istoric și aprecieri canonice

Se pare că noi ne-am resemnat bisericește/canonic de la Mitropolitul Veniamin Costachi (momentul 1812 al acaparării politice a Basarabiei) și am acceptat pierderea acestui teritoriu, neavând puterea să-l cerem efectiv înapoi. Sau probabil că granițele statale constituiau atunci un argument suficient de puternic pentru configurarea arealului ecleziastic și imposibilitatea de a păstori în afara principatului.

Ulterior, după revenirea în cadrul Patriarhiei Române în 1918, recunoscută și de ruși, după cum se poate citi în istoricul acceptat chiar și de Mitropolia Chișinăului, noi declarăm că nu am recunoscut trecerea din 1944 din nou în jurisdicția Moscovei. Totuși aceasta nu a însemnat ruperea comuniunii bisericești.

Din 1991 intervine conflictul care persistă și astăzi între pro-români și pro-ruși. La vremea respectivă existau trei arhierei, dintre care Petru de Bălți a pledat pentru revenirea la Patriarhia Română.

În urmărirea acelor evenimente am la îndemână doar o carte scrisă de Romeo Cemârtan, Biserica Ortodoxă Rusă în geopolitica regiinală – cazul Republicii Moldova, Chișinău, 2020, care preia informații din diferite surse, și istoricul de pe pagina oficială a Mitropoliei Basarabiei (alcătuit de prof. Ghe. Badea din Iași).

În 3 aprilie 1992, în toiul conflictului din Transnistria, un grup pro-românesc de 52 de deputați a înaintat un Memoriu către Patriarhii Alexei al II-lea și Teoctist de la Moscova și respectiv București. Se cerea un dialog urgent între cele două Patriarhii „în stare să refacă unitatea bisericească a poporului român și să așeze pe temeiurile firești raporturile interortodoxe româno-ruse”. Drept urmare Sinodul român se întrunește rapid pe 9 aprilie și emite un Comunicat în care este exprimată poziția sa față de problema în discuție, că nu a recunoscut niciodată desființarea Mitropoliei Basarabiei, dar și intenția spre un dialog cu partea rusă pentru repararea nedreptăților cauzate pe plan bisericesc românilor de o parte și de alta a Prutului de pactul Ribbentrop-Molotov.

Arhiepiscopul Vladimir a întrunit mai multe Adunări eparhiale în acel an se pare pentru a contracara „românismul”. Important este că la una din ele, la 8 septembrie, a decis destituirea Ep. Petru și mutarea lui în alt post pentru neascultare de ierarhul superior. Totuși această decizie este repinsă ca abuzivă pentru că la vremea aceea nu exista o relație de supunere ierarhică, ci toți depindeau direct de Moscova

În această conjunctură, Adunarea Eparhială din 14 septembrie a decis reînființarea Mitropoliei Basarabiei, având drept locțiitor de Mitropolit pe Ep. Petru. De data aceasta, a venit și răspunsul de la Moscova pe 5 octombrie printr-un decret care îl oprește de la slujire pe acesta și înființează Biserica Ortodoxă din Moldova. Totodată, este dat un răspuns Patriarhiei Române în care se argumentează dreptul rusesc de jurisdicție.

Pe 19 decembrie Sinodul român ia act cu binecuvântare de înființarea Mitropoliei Basarabiei autonomă și de stil vechi, cu sediul la Chișinău.

Guvernul din Republica Moldova a aprobat la 17 noiembrie 1993 înființarea Mitropoliei Moldovei dependentă de Moscova și a refuzat legalizarea celei a Basarabiei. Aceasta din urmă a intrat în legalitate după un șir lung de procese și o hotărâre  a CEDO a obligat statul să o recunoască, fapt care a survenit în data de 30 iulie 2002. În prezent este pe rol un dosar depus la CEDO în 7 mai 2004 pentru recunoașterea Mitropoliei Basarabiei drept succesoare de drept a Mitropoliei din 1944, nu doar istorică, spirituală și canonică. În acel moment se preconizează preluarea patrimoniului material confiscat și naționalizat de comuniști.

Având în vedere că atât Biserica Română, cât și cea Rusă invocă dreptul credincioșilor basarabeni de a alege cum să-și ducă viața bisericească, de care structură să aparțină, Scrisoarea din prezent a Mitr. Vladimir ar putea fi o bună punte spre pace. Resorturile din culise sunt cunoscute de cei în cauză, însă eu personal consider că dialogul este singura soluție viabilă. Atitudinea conflictuală este acceptabilă doar în măsura în care o parte se lovește de opacitatea celilalte și în acest mod urmărește deblocarea spre dialog și o soluție finală admisibilă pentru toți.

Actualmente, Mitropolia Chișinăului este mult mai numeroasă decât a Basarabiei. Aceasta reflectă într-o măsură nu categorică alegerea moldovenilor.

Observații finale

Deși înființarea și activitatea Mitropoliei Basarabiei este canonic o schismă, totuși consider că există circumstanțe atenuante. Se poate invoca lipsa unei deschideri sincere spre dialog a părții rusești și chiar violențe din partea „moldovenilor” contra „basarabenilor”. În atare situație, forțarea notei este de înțeles în anumite limite.

Interesele politice și orgoliile personale fac mai mult rău în această dispută, de orice parte ar fi. De aceea apreciez gestul Mitr. Vladimir de a căuta dialogul, dacă nu ascunde altceva.

Însă factorul cel mai important ar trebui să fie dreapta credință și păstrarea moralei creștine în societatea de azi. Sunt de înțeles și justificate implicațiile politice de conjunctură, dar cu condiția să nu fie primordiale acestea. Încadrarea românească în paradigma valorilor occidental-europene cam știrbește credibilitatea bisericească. Pe de altă parte, imperialismul rusesc și pretențiile nefondate asupra Basarabiei constituie o amenințare a dominației și utilizării Bisericii pentru interese de nivel politic.

Grea alegere între istorie și canonicitate, între europenizare și rusificare.

Deciziile Sinodului BOR din primăvară (2024) și ecourile lui pastorale

Imagine: Basilica

Locul și importanța unui Sinod al Bisericii Locale

Rolul Sinoadelor Bisericilor Locale nu este unul infim, ci ar trebui să aducă limpezime obștii creștine, să soluționeze conflictele și problemele care se ivesc inerent în viața credincioșilor. De aceea este prevăzut de canonul apostolic 37 și de al 5-lea de la Sinodul I Ecumenic să se întrunească de două ori pe an Sinodul plenar care să cerceteze chestiunile de dogmă, administrative și conflictele apărute, dispoziție întărită de multe alte Sinoade de-a lungul timpului. Așa se face că deciziile sinodale precum cele luate de Biserica Ortodoxă Română în această primăvară îi privesc pe toți credincioșii români, îi afectează direct și ar trebui să manifeste un interes legitim față de cele hotărâte.

Buna chibzuială ar trebui să caracterizeze aceste decizii sau măcar să arătăm noi, fiecare, atenție și seriozitate temelor abordate (sau neabordate, lăsate nediscutate). Reglementările adoptate ar trebui să aducă o clarificare în chestiunile abordate în așa fel încât mesajul edificator să rămână peste timp. Măcar explicațiile pe marginea hotărârilor ar trebui să fie lămuritoare.

Dar îndrăznesc să spun că deja ne-am obișnuit ca tonul lacunar să înlocuiască limpezimea și problemele să persiste în loc să fie soluționate.

Hotărâri ale Sinodului BOR

Din cele 13 noi hotărâri ale Sfântului Sinod, am să mă refer numai la penultimele două din ele, legate de interferențe de jurisdicție bisericească în teritorii din afara țării, anume în Basarabia și Bucovina (Ucraina):

11. binecuvântarea, încurajarea și susținerea inițiativelor comunităților ortodoxe românești din Ucraina de a reface comuniunea cu Biserica Mamă, Patriarhia Română, prin organizarea lor juridică în structura religioasă numită Biserica Ortodoxă Română din Ucraina.

12. reafirmarea faptului că toți clericii ortodocși români și păstoriții lor din Republica Moldova care revin în Mitropolia Basarabiei sunt clerici canonici și credincioși binecuvântați, iar orice sancțiune disciplinară îndreptată împotriva lor pe motivul apartenenței lor la Biserica Ortodoxă Română este considerată nulă și neavenită, potrivit hotărârii sinodale nr. 8090 din 19 decembrie 1992.

Comentarii politice asupra deciziilor Sinodului BOR

Dacă demiterea așa-zisă a purtătorului de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu, și sancționarea scrisă a Arhiepiscopului Teodosie al Tomisului au fost mai mult discutate în spațiul public pe bună dreptate sau exagerat, tema interferenței BOR în Bucovina și în Basarabia a avut un ecou mai scăzut, dar nu a fost neglijată. Astfel, mi-a fost semnalat faptul că Vlad Cubreacov, din Republica Moldova, a scris un articol detaliat în care atinge și aceste subiecte în articolul său Ortodoxia Română din Ucraina între „Lumea Rusă” și „Lumea Ucraineană”, dar și portalul Știri pe surse vorbește pe larg, printre altele, despre un posibil conflict la orizont cu Rusia și Ucraina. Pe lângă unele aprecieri neîntemeiate, se pot extrage informații interesante din aceste două surse menționate.

Pe de o parte, nepomenitorii primiți de vlădica Longhin la Bănceni sunt priviți ca un semn al expansiunii Patriarhiei Moscovei în România ca în Turcia și în Africa prin exarhatele înființate acolo. Dar această comparație este deplasată și scoasă din context. Eu nu cunosc să existe antimise trimise de Mitr. Longhin nepomenitorilor din România, cu atât mai puțin să formeze prin ei o structură asemănătoare unui Exarhat. Iarăși, nu sunt convins deloc că ar lucra în interesele Moscovei, ci mai degrabă că este sub oblăduirea Mitr. Onufrie al Kievului, care s-a delimitat de Patriarhia Rusă după începerea războiului din țara vecină. Toate aceste afirmații aruncă o umbră de îndoială asupra seriozității cu care tratează subiectul autorul, fiind mult prea tributar unei viziuni politicianiste și mai puțin familiarizat cu planul bisericesc.

Totuși dovedește că este în temă cu evoluțiile bisericești, făcând referire la mai multe momente importante: decizia Sinodului nostru din primăvara lui 2019 prin care se solicita înființarea unui Vicariat ortodox în pentru românii din Ucraina, refuzul Mitr. Onufrie al Kievului de a recunoaște jurisdicția canonică a românilor în parohiile din Republica Moldova și Ucraina, atitudinea antiromânească sau deschisă a unor episcopi din Ucraina, propunerile recente ale schismaticilor ucraineni de a primi comunitățile românești mai ales din Cernăuți. Interesantă în mod deosebit este informația că există parohii care cer și chiar au ajuns deja unele să facă parte din BOR prin Mitropolia Basarabiei. La fel, notabilă este și dorința a 61% dintre românii din Ucraina (Cernăuți, Transcarpatia și Odesa) de a reveni în comuniunea BOR, conform unor studii sociologice.

La fel ca și celălalt articol menționat, perspectiva oferită este una predominant politică, lumească. Foarte mult contează războiul și implicarea instituțiilor statului, dar mai puțin prisma bisericească și canonică. În ultimă instanță, nu este luat în discuție interesul de bază al credincioșilor de a avea slujbe și îndrumare corectă în Hristos. Adeziunea poporului la Biserică este privită ca un factor ce influențează și este determinată, la rândul ei, de viața politică. Însă este trecut cu vederea faptul că interesele creștine sunt de altă natură decât sociale și politice și ar trebui să determine atitudini pline de curaj în apărarea valorilor ortodoxe morale, doctrinare și la nivel de organizare.

Interesantă este formularea similară dintr-un articol de pe Veridica în oglindă cu cei de la G4Media, în afara unei afirmații dubioase introduse de ei, anume că unii prelați din structura bisericească subordonată Patriarhiei de la Moscova susțin pe față invazia rusă din Ucraina, fără a da o dovadă sau trimitere în acest sens. Pare a fi un material scris la comun de cineva, dar adaptat de fiecare după cum a considerat. Deci este curios că există texte preformatate sau șablon pe aceste subiecte.

Reacții ale ierarhilor din Basarabia și Ucraina

Un purtător de cuvânt al Sinodului ucrainean, Mitropolitul Clement de Nijin și Priluki, a comentat decizia Sinodului BOR pentru UJO. Acesta a scos în evidență mai ales faptul că hotărârea în cauză atestă amenințarea la adresa libertății de credință din Ucraina din partea statului, dar și pericolul pentru integritatea Bisericii și pentru suveranitatea statului ucrainean pe teritoriul legat de România.

Mitropolia de Ungheni și Nisiporeni din Republica Moldova a publicat un studiu de drept canonic în care este contestată competența BOR de a anula sancțiunile asupra clericilor care trec la Mitropolia Basarabiei.

Opinii personale prezența BOR în Bucovina și Basarabia

Mai ales în contextul recent și fierbinte al interferenței Patriarhiei Ecumenice în Ucraina, reglementarea raporturilor bisericești dintre diferite țări și popoare ar trebui să fie tranșat mai concludent și în folosul credincioșilor. Ținta ar trebui să fie bunul mers al vieții duhovnicești, iar în momentul de față concret ne referim la românii din Basarabia și Ucraina.

Din păcate, dispozițiile sinodale recente nu aduc lumină, ci doar impun o linie de urmat fără explicații de rigoare. Nici măcar nu au existat luări de poziție ulterioare de contextualizare, așa cum au fost cele legate de „cazurile” Vasile Bănescu și Teodosie de la Constanța, dar nu ar fi târziu nici acum.

Deși mă interesează subiectul statului canonic al acestor regiuni care au fost cândva în componența Bisericii noastre, nu-mi pot face o imagine clară și o opinie pe măsură pentru că nu am informațiile necesare. Din ce-mi dau seama, doar instituțiile implicate, adică Patriarhia Rusă, cea Română și Biserica Ucraineană ar deține acest set de date care ar putea aduce mai multă lumină.

Ce pot spune eu este că mi se pare normal ca Patriarhia noastră să-și exprime pretenții asupra jurisdicțiilor în cauză, odată ce a afirmat cândva că nu a recunoscut niciodată desprinderea Bucovinei și Basarabiei din cadrul ei. Practic, este un litigiu în curs. Grija pastorală pentru credincioșii pe care i-a pierdut este îndreptățită, numai să fie una curată și sinceră, nu o ambiție după putere și stăpânire.

Chiar dacă granițele statului s-au schimbat în privința acestor teritorii canonice, zonele de împărțire bisericească ar fi trebuit să fie trasate pe criteriul etnic, nu statal. Avem exemple în acest sens chiar Ucraina, care este sau a fost dependentă de Moscova, la fel ca Belarusul. Altfel spus, aceste zone ar fi trebuit să rămână în păstorirea românească a lui Veniamin Costachi sau a Mitropoliților următori din Moldova. Doar în cazul în care ar fi fost recunoscută oficial această cedare de episcopii noștri, atunci nu mai putem emite pretenții. Însă, din informațiile prezentate de Pr. Mihai Andrei Aldea în articolul despre canonicitatea Bisericii Ruse în Moldova reiese că au existat proteste față de acest rapt și instalarea lui Gavriil Bănulescu-Bodoni în Basarabia. Totuși rămâne nevoia unor acte bisericești concrete, pe care le-ar putea aduce Patriarhia noastră.

Foarte probabil există informații de interes în cartea de curând apărută Mitropolia Basarabiei: Istorie și Tradiție. Culegere de Documente și Materiale”, Volumul I, dar pe care nu o am la îndemână. Este de așteptat și al doilea volum cu informații despre evenimentele mai apropiate de noi. Chiar și așa, persistă impresia că nu au fost făcute suficiente demersuri la forurile bisericești îndreptățite pentru rezolvarea acestor conflicte, adică la nivel inter-ortodox.

În plus, situația parohiilor românești din Ucraina este diferită de a celor din Republica Moldova. Nu sunt emise pretenții asupra întregului teritoriu, ci asupra unei părți disparate. Pe ce temei canonic se poate face acest lucru? Doar pentru că există o stare de război și persecuție în țara vecină?

Totuși, chiar dacă presupunem că Patriarhia are dreptate în toate demersurile pe care le întreprinde în Basarabia și Bucovina, nu poate fi convingătoare pentru că în aceste zone se găsesc episcopi mai devotați credinței decât oricare din România. Mai mult, abaterile ierarhiei noastre de la credință prin ecumenism sau cedările făcute în pandemie sau în general mersul în tonul moralei europene descreștinate nu poate convinge pe nimeni că intențiile sunt pastorale, și nu expresii ale unor ambiții de stăpânire. Iar atâta vreme cât nu există consistență bisericească, ci politică, este greu să fie invocate temeiuri canonice, când de fapt ele sunt de natură socială și politică.

Din păcate, rușinoasă și elocventă este invocarea canonului 15 despre pretinsa erezie a războiului pentru trecerea clericilor de la Mitropolia Moldovei la cea a Basarabiei.

Protest pașnic de susținere a Mitr. Longhin

Mitr. Longhin în fața Judecătoriei sin Herța (Imagine UJO)

Mâine, 5 decembrie, este o nouă înfățișare în procesul nedrept intentat Mitr. Longhin. Contează să-i fim alături și din România atât pentru cauza sa, cât și ca mărturisire personală în fața loviturilor pe care le primește Ortodoxia în ultima vreme.

Ca și data trecută, în fața Ambasadei Ucrainei se va organiza un protest pentru a cere încetarea prigonirii Mitr. Longhin. Un apel în acest sens a fost lansat de prezentatoarea TV Alexandra Păcuraru:

Este bine că există acoperire mediatică, mai ales în contextul unei cenzuri pe subiect. De menționat că protestul nu este apanajul vreunei Televiziuni, ci este dată oricui de bună credință posibilitatea legală de a putea manifesta. Chiar dacă adresarea se îndreaptă către organisme oficiale ucrainene și românești, nu sunt urmărite scopuri politice. Dreptul la libertate religioasă cerem să fie respectat de Ucraina și apărat de România pentru etnicii săi. În plus, este rezonabilă așteptarea ca Patriarhia Română să-și manifeste sprijinul față de Biserica Ucraineană cu care este în comuniune și să condamne violența structurii schismatice de sub Epifanie Dumenko.

Pe data de 17 noiembrie am fost prezenți și am formulat spontan, pr. Cosmin Tripon și cu mine, dezideratele pe care le urmărim. Acestea au apărut și pe postul Realitatea Plus:

Felul cum s-au desfășurat lucrurile la Judecătoria din Herța pot fi înțelese din această filmare:

https://www.facebook.com/share/v/H2SCCXycPG8rdhg8/?mibextid=KsPBc6

Intimidările făcute de CNA la adresa doamnei Alexandra Păcuraru nu dovedesc decât persecuția la nivel foarte înalt și caracterul ei ilicit. Detalii pe acest subiect pot fi urmărite într-o emisiune marca „România suverană”, care se găsește înregistrată pe internet la acest link. De la min 8:20.

Prin persoana Mitr. Longhin este lovită întreaga minoritate de români din Ucraina, regiunea Bucovina, al cărei reprezentant neoficial este, dar și crezul ortodox pe care-l reprezintă. În plus, ar fi foarte afectați copiii orfani îngrijiți la Bănceni și Mănăstirile pe care le conduce.

Așteptăm prezența celor care mai simt și gândesc ortodox și românește!

Cum lovește pe Mitr. Longhin și pe ortodocșii etnici români din Bucovina războiul religios din spatele conflictului armat din Ucraina [VIDEO]

După cum mulți știu, chiar înainte cu 5 ani de a începe conflictul armat din Ucraina, pe teritoriul acestei țări începuse deja o confruntare religioasă. E vorba de persecutarea Bisericii Ortodoxe canonice prin formarea unei grupări schismatice autocefale. Doar că sunt implicate brutal și instituțiile statale.

O cronologie a evenimentelor care au dus la formarea structurii bisericești schismatice poate fi vizionată într-un montaj video documentat realizat de Jurnaliștii Ortodocși din Ucraina.

O prezentare video a subiectului, pe care am făcut-o cu p. Eftimie Mitra, poate fi urmărită mai jos:

Sunt de subliniat unele aspecte importante:

– prigonirea și exterminarea Bisericii a început cu mult înainte de războiul armat. În ultimul timp doar s-a jntensificat. Deci motivul nu este războiul și pactizarea cu rușii, ci e doar un pretext;

– Biserica Ucraineană este autonomă și chiar s-a distanțat mai tare de Moscova, declarându-se independentă anul trecut. Se roagă pentru soldații ucraineni și condamnă invazia teritorială;

– nu doar Mitr. Longhin este târât în procese pentru credință de statul ucrainean, ci cel puțin încă alți doi ierarhi;

– legea inițiată în Rada Supremă a Ucrainei de interzicere a BOU se pare că nu va fi validată de Comisia de la Veneția, organism care cântărește greu, printre altele, pentru stabilirea compatibilității la nivel legislativ a unei țări ce dorește aderarea la UE cu valorile europene. Deci actele de persecuție sunt sancționabile nu doar de legea morală și creștină, ci și de cea civilă;

– Patriarhia noastră Română nu și-a declarat sprijinul pentru frații ortodocși din Ucraina, cum au făcut alte Biserici Locale (Serbia, Georgia, Polonia, Cehia și Slovacia, Antiohia). Ierarhia noastră pune mai presus orgoliile din reproșurile aduae de Mitr. Longhin pentru lepădările de ortodoxie decât credința comună și apartenența la același neam. Foarte probabil, după cum au sugerat și jurnaliști cu greutate, ascultă mai mult de ordinele NATO decât de legea Evangheliei;

– românii din regiunea Cernăuți nu sunt tratați corect de autoritățile ucrainene, dar nici de cele românești nu sunt ajutați.

Folosirea canonului 15 I-II împotriva spiritului și literei lui. De data aceasta de Patriarhia noastră în Basarabia

Imagine: Mitropolia Basarabiei

Parcă pentru a avea o dovadă în plus cât de ușor pot fi distorsionate legile bisericești, Patriarhia Română invocă abuziv canonul 15 I-II pentru a justifica atragerea credincioșilor din Mitropolia Chișinăului în cea a Basarabiei, din jurisdicția Rusiei în cea a României. Din nefericire, nu doar că a fost negat dreptul opririi pomenirii în anii trecuți celor care s-au opus ereziei ecumenismului semnată în Creta (2016), ci acum se trece la instrumentarea lui în scopuri pur politice și lumești.

Comunicatul emis de Mitropolia Basarabiei pe propriul site măcar nu a fost preluat, din fericire, de portalul oficial Basilica. Totuși mesajul inițial prin care se lansa chemarea de a părăsi Mitropolia Chișinăului a fost preluat de către Agenția Patriarhiei noastre. În plus, au fost comunicate cel puțin alte două evenimente care au legătură cu această manevră. Este vorba de comemorarea de către Episcopul Antonie a victimelor deportării comuniste și de întâlnirea Mitropolitului Petru cu noul Secretar de Stat pentru Culte din România. Fără a nega atrocitățile comise de comuniștii ruși, e greu de imaginat că ambele aceste manifestări nu sunt o instrumentare rece în scopuri geo-politice pentru viitor.

Divergențele de jurisdicție bisericească sunt complexe. Nici Mitropolia Chișinăului nu este convingătoare prin argumentul că au trecut mai mult de 30 de ani de când este păstorit de ruși teritoriul canonic al Rep. Moldova pentru că la bază a fost o intruziune și au existat plângeri la adresa lui. Opinia mea personală este că avem și noi partea noastră de dreptate, însă întregul tablou trebuie judecat nepărtinitor și luând în calcul toate datele problemei printr-o cercetare la nivel inter-ortodox. În nici un caz nu pot da dreptate Patriarhiei Române, care nu acționează bisericește, ci mânată de factori și scopuri pământești, politice și chiar străine nu doar de duhul evanghelic, ci și de etosul identitar românesc.

Problema principală este că Biserica trebuie să fie mai presus și în afara mizelor etnice. Poate și este bine să contribuie la formarea, pacea și civilizarea oricărui popor, dar fără să se angajeze în proiecte pământești și mai ales conflictuale. În orice caz, ea nu trebuie să-și piardă propria identitate și să nu se abată de la scopul ei ceresc prin nici o acțiune.

Instrumentarea canonului 15 I-II

Din păcate, justificarea părăsirii Mitropoliei Chișinăului se face în Comunicat aducând Moscovei acuzația că ar propaga „erezia războiului și omuciderii”. Însă aceasta este doar o găselniță pentru a folosi a doua parte a canonului 15 I-II în vederea întreruperii pomenirii unui episcop. Dar există o serie de nepotriviri serioase:

1. Canonul permite oprirea pomenirii și comuniunii cu un episcop, dar nu și trecerea în altă jurisdicție. Ci ar trebui așteptată și cerută o cercetare sinodală a greșelii ierarhului fără a schimba eparhia, cu atât mai mult Patriarhia.

2. Erezia de care se face vinovat arhiereul trebuie să fie specificată de Sinoade sau de Părinții Bisericii. Nu doar că nu există vreo erezie a războiului, dar se găsesc canoane care justifică participarea la război. Bineînțeles că derapajele Patriarhului rus Chiril cu privire la războiul din Ucraina sunt evidente, dar nu sunt erezii. Nici măcar Biserica Ucraineană nu a invocat vreo erezie pentru întreruperea pomenirii Întâistătătorului moscovit, ci s-au distanțat pur și simplu și caută independența bisericească. Ei ar fi fost mult mai îndreptățiți să facă acest lucru, dar nu l-au făcut, dând dovadă de cuget autentic bisericesc.

3. Mitropolia Moldovei este autonomă în cadrul Patriarhiei Ruse și nu este responsabilă de discursurile Patriarhului Chiril. Este ilogic să te desparți de niște episcopi pentru greșeala altui episcop superior lui. Cel mult s-ar putea recurge la întreruperea Patriarhului la slujbe (în Bisericile slave este pomenit acesta primul înaintea ierarhilor locali), deși este interzis acest lucru de prima parte a canonului 15.

Cuget bisericesc vs. securism

Dacă punem în oglindă felul cum au reacționat conducătorii noștri ierarhici față de cei care au întrerupt pomenirea lor după Sinodul din Creta cu îndemnurile de acum, se poate observa ușor că sunt ghidați de un duh lumesc și despotic, de ghetou. Important pentru ei este să nu le fie atacată autoritatea sau să aibă de profitat în urma denigrării altor ierarhi cu care intră în rivalități. Nici o clipă nu este pus în balanță interesul duhovnicesc, iar credința și adevărul revelat nu sunt norme sfinte, ci cantități negociabile și profitabile.

În ciuda acestor evidențe crude și dureroase, noi rămânem fideli Bisericii și îi recunoaștem drept arhierei canonici. În același timp, nu urmăm aluatului (sfaturilor și îndrumărilor) de tipul cărturarilor și fariseilor de odinioară, ci urmărim după putere îndreptarea situației. Criticarea acestor derapaje, oricât de incomodă ar fi ea, trebuie făcută de noi, oile cuvântătoare, pentru că ne supunem prin credință, nu dobitocește, ca să aflăm plata de la Hristos, nu mustrarea că am urmat învățători mincinoși.

Există interese naționale care pot justifica diferite acțiuni mai dure pe plan politic și social, dar acestea trebuie întreprinse de autoritățile laice, nu de Biserică. În plus, ar fi de dorit ca oricum să fie în duh evanghelic și în scopuri nobile, nu dictate de imperative străine. Basarabia este pământ românesc, sunt frați de-ai noștri, dar ar trebui să-i cucerim cu dezideratele strămoșilor noștri comuni. Ștefan cel Mare și Neagoe Basarab, ca să dau doar două exemple, nu cred că ar fi mândri cu valorile bisericești europenizate și progresiste de care se umple România și Biserica noastră și pe care dorim să le exportăm și altora „frățește”.

Doar mintea securistă scurtă a unor confrați chiar din Biserică pot să înghită problemele acestea în forma oficială. Însă acest comportament este departe de a fi numit dragoste de țară. Naționalismul autentic ar trebui să aibă la bază un set de valori serioase; în cazul nostru, acestea trebuie să fie profund creștine și jertfelnice, nu ieftine, profane și mișelești.

Escaladare conflictuală și eretică

Având în vedere precedentul schismei ucrainene, care a premers și a pregătit războiul de acolo, consider că trebuie multă chibzuință în abordarea problematicilor bisericești din Moldova de peste Prut. Viața bisericească nu se reduce la o conduită instituționată înregimentată. Ea consolidează o nație și o civilizație doar în măsura în care este fidelă Domnului Hristos prin jertfelnicie și dreptate sfântă; unește în măsura în care se păstrează în adevărul de credință; aduce pace în măsura în care urmează dragostea curată de aproapele, nu egoismul.

Eu personal nu-mi doresc un război pentru o cauză străină și cred că majoritatea sufletelor simple din România au aceeași simțire. Abaterea de la Dumnezeu prin erezie (ecumenism) într-acolo ne duce. Pacea formală de dragul minciunii nu poate avea alt sfârșit decât conflictul și destabilizarea. De aceea este nevoie de multă atenție și trezire din dormitarea indiferenței. Războiul cu credința, parafat și solidificat în Creta, se manifestă violent pentru că vine de la cel rău.

Nu doar că trebuie denunțată și respinsă această atitudine samavolnică a ierarhilor noștri în Rep. Moldova, ci ar trebui îndreptată și cauza primă, erezia ecumenistă. Nu merită canonul 15 să fie atât de tare răstălmăcit, încât să destabilizeze de două ori viața bisericească, împotriva menirii lui reale.

În încheiere și ca o concluzie, țin să subliniez încă o dată că duhul canoanelor bisericești provine din pacea lui Hristos mai presus de minte și de gând, ele sunt înțelese prin rugăciune cu trezvie și reprezintă un tezaur sfânt ce trebuie trăit și ferit de câinii și de porcii din noi și din afară.

Prigoana asupra ortodocșilor din Ucraina nu se împiedică în lege. Doar Dumnezeu o mai frânează

Prigoana statului asupra Bisericii Ucrainene ca metodă de ruinare a țării (Imagine: UJO)

Pe lângă războiul armat care se desfășoară pe teritoriul Ucrainei, mai există unul împotriva Ortodoxiei, care a început înainte de ofensiva Rusiei. Autoritățile persecută Biserica Ortodoxă canonică îndeosebi la nivel local prin acapararea bisericilor și violența asupra credincioșilor.

Furia demonică și nedreptatea care caracterizează aceste atacuri asupra Bisericii sunt reliefate de două intervenții ale lui Dumnezeu în cazuri concrete. Despre acestea vorbește Mitropolitul Longhin într-o predică de acum câteva săptămâni:

Doi oameni au murit după ce au fost atinși de mânia lui Dumnezeu. Un activist înfocat și-a dat sufletul chiar în momentul atacării unei biserici și a preotului de acolo, iar un bătrân a murit a doua zi după ce și-a permis să-și bată joc dansând în fața unei femei care se ruga în apărarea Lavrei Pecerska.

La începutul lunii aprilie, Volodimir Ivanovici Natikaci, un activist al BOaU, a murit în timpul unui raid asupra unei biserici ortodoxe din satul Lipoveț din regiunea Kiev. Organizat de deputatul Ivan Mihailovici Semtsov alături de cel ce a ajuns să moară, atacul bisericii s-a sfârșit în mod tragic prin acest incident. Conform martorilor oculari și declarațiilor preotului paroh, împricinatul s-a năpustit asupra unui preot și a încercat să-l tragă de-o parte de crucea pe care o ținea în mână, strigând amenințări cu moartea la adresa clericilor, dar a murit subit de atac de inimă. Filmarea scurtă de mai jos ne dă o imagine despre cele petrecute. A existat și una puțin mai lungă ce surprindea momentul în care se chinuia și și-a dat sufletul:

Celălalt bătrân menționat se poate vedea din filmarea de mai jos cum dansa sfidător față de credința oamenilor și se știe doar că a murit a doua zi, din păcate:

https://youtube.com/watch?v=nPZKQoMTi9E&feature=share

Deși aceste evenimente sunt semne în ajutorul Bisericii, ele nu constituie o bucurie și un triumf, ci o atenționare să nu ne ucăm cu lucrurile serioase ale credinței.

Tragediile acestea trebuie încadrate în contextul mai larg al prigonirii crunte a Bisericii din țara vecină.

După cum se poate întrevedea dintr-un articol recent despre persecuția din Ucraina,  deși schismaticii formați cu ajutorul Patriarhiei Ecumenice recent, în 2018, sunt foarte puțini și interesați mai mult de aspectele politice conflictuale cu rușii decât de credință, aceștia se organizează foarte bine și violent. Nu există o pondere mai mare de creștini care doresc să-și schimbe afilierea de la Biserica Ortodoxă canonică, ci doar grupuri de schismatici sau politruci care dau năvală peste lăcașurile de cult și le iau în posesie, după care organizează un vot de trecere de la BOU la BOaU. Fiind mai numeroși decât credincioșii care se pot aduna aproape în orice parohie, ei îi domină pe localnici și se mută de la o parohie la alta.

Din nefericire, influența lor nu este doar una locală, ci ajunge până la autoritățile guvernamentale. De altfel, acesta este și motivul pentru care a fost înființată structura bisericească schismatică, pentru că statul a cerut aceasta. Cel mai probabil și dovedit, există o presiune consistentă a SUA prin interpușii săi de a sprijini aceste inițiative care au aderență mai mult pe plan local. Altfel spus, deși populația sprijină în marea ei majoritate Biserica Mitropolitului Onufrie, există o minoritate care beneficiază de un sprijin imens politic ce dorește persecutarea Ortodoxiei. Motivele și interesele sunt diferite de la diferiții actori implicați, dar concură în aceeași direcție a prigonirii.

Ceea ce-i împiedică deocamdată să dea o lege de interzicere a Bisericii este faptul că nu au suficiente voturi în Rada Supremă, Parlamentul ucrainean, după cum dă mărturie un deputat. Nici măcar în partidul de guvernământ nu există suficientă adeziune la un asemenea proiect de represiune. Mai mult, legea este de partea credincioșilor și aceștia au toată îndreptățirea să creadă că-și vor recăpăta bisericile mai târziu, când vor putea avea loc procese echitabile.

Însă deocamdată legea nu este respectată, ci răstălmăcită pentru a fi împlinite interesele unora. Numai mărturisirea oamenilor care stau la fața locului împiedică autoritățile să nu acapareze Lavra Peșterilor, deși nu pot invoca nici un motiv real pentru a fi luată din administrarea Bisericii. Deocamdată funcționează și legile martirajului pentru credință.

Tabloul prigoanei oficiale asupra Ortodoxiei în Ucraina

Filmulețul de mai jos face o prezentare succintă a situației actuale a Ortodoxiei în Ucraina, îndeosebi în partea de Vest. În timp ce Estul este predominant rusofon și măcinat de război, partea opusă a țării se remarcă prin prigonirea Bisericii Ortodoxe de sub Mitropolitul Onufrie. Textul articolului este o traducere a narațiunii din fundal.

Pentru a fi mai clar, activitatea de distrugere a Bisericii canonice este dusă de stat în colaborare cu schismaticii conduși de Epifanie Dumenko și de naționaliștii radicali din zonă. Fiind o regiune marcată de prozelitismul sălbatic catolic de-a lungul istoriei, cu formarea greco-catolicilor încă din 1695 și aflată mult timp sub dominația poloneză, aici populația are tendințe anti-rusești, dar și anti-ortodoxe. Chiar și așa, majoritatea este formată din oameni credincioși ortodocși, care nu vor să renunțe la credința străbună și bună. Dar ajutorul și puterea politică sunt un factor decisiv, bineînțeles cu metode necinstite, similare cu ale sovieticilor. De aceea Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, prin a cărui intruziune necanonică s-a format noua „Biserică” schismatică în 2018, poartă o mare responsabilitate pentru această prigoană a ortodocșilor, care are caracter mai mult inter-naționalist.

Cronica distrugerii BOU în Ucraina de Vest

Primăvara anului 2023 este legată de înfrângerea eparhiilor BOU în Vest. Autoritățile BOaU și radicalii au zdrobit BOU în regiunile Ivano-Frankovsk și Lvov. Urmează Hmelnițki.

Ceea ce veți vedea în acest video era inimaginabil până mai ieri. Astăzi, în primăvara anului 2023, se poate spune cu convingere că autoritățile Ucrainei noastre, în alianță cu reprezentanții BOaU și cu radicalii, distrug Biserica Ortodoxă Ucraineană înadins. Cum se petrece asta? Să începem!

Pe 10 martie autoritățile au anunțat încheierea Acordului cu BOU pentru arendarea Lavrei de jos. Pe 29 martie obștea se presupunea că va părăsi mănăstirea, dar nu au făcut asta. Credincioșii au organizat o rugăciune stând în fața ușii de intrare. Oamenii pur și simplu nu au lăsat comisia să inventarieze și să sigileze bisericile. Toți s-au așteptat la un asalt în forță, dar nu a venit. În orice caz, s-au desfășurat evenimente tragice în Vestul Ucrainei.

Pe 28 martie, autoritățile au organizat un raid al ultimei biserici a BOU din Ivano-Frankovsk. O bandă de radicali a spart ușile laterale, a dat cu gaz lacrimogen în interior și a scos afară pe credincioși. primarul orașului, Ruslan Marținkiv, a anunțat cu emfază că regiunea Ivano-Frankovsk a devenit prima regiune din Ucraina fără Biserica Ortodoxă Ucraineană, pe care o numește Patriarhia Moscovei: „Acesta este un eveniment măreț pentru noi. Regiunea Ivano-Frankovsk este prima regiune care astăzi este fără Patriarhia Moscovei”.

Curând primarul a spus că orașul a sărbătorit Paștile pentru prima dată fără BOU: „Acesta este cu adevărat primul Paște fără Patriarhia Moscovei”.

Autoritățile s-au ocupat și în Lvov de Biserica Ortodoxă Ucraineană. Pe 5 aprilie, 50 de oameni necunoscuți, conduși de șeful Consiliului Regional din Lvov, Iuri Kholod, au dat buzna în Catedrala Sf. Gheorghe chiar în timpul Liturghiei. Au oprit slujba și au organizat un vot fals pentru trecerea către BOaU. Apoi, împreună cu poliția, i-au scos afară pe credincioși. biserica a fost acaparată. În aceeași zi, autoritățile au oprit acordul de arendare și au sigilat biserica Sfintei Treimi ce aparținea parohiei BOU.

Următoarea zi, autoritățile au făcut ceva de neimaginat. Au demolat ultima biserică a BOU din Lvov cu un excavator. Reiterăm că nu e vorba de vreo clădire abandonată, ci de o biserică funcțională, în care se rugau sute de parohieni.

Ca în Ivano-Frankovsk, primarul de Lvov, Andriy Sadovyi, a declarat deschis că s-au ocupat de comunități pentru că aparțin de BOU. Citat: „Mulțumiri tuturor care s-au alăturat și au ajutat să fie închisă istoria Patriarhiei Moscovei în orașul nostru în aceste două zile fără provocări”.

Andriy Sadovyi: „Astăzi nu avem nici o comunitate oficială în Lvov care să țină slujbe sfinte sub auspiciile Patriarhiei Moscovei. Vă place sau nu, decizia a fost luată și trebuie respectată. Punct”.

Aceeași poveste și în regiunea Lvov. În Boryslav, autoritățile au sigilat Biserica Acoperământului după ce comunitatea a refuzat să se transfere către BOaU. Guvernul a închis biserica BOU în satul din Vidniv.

Prin urmare, autoritățile distrug în mod deschis parohiile BOU tocmai pentru că sunt parohii ale BOU.

Exemplul din Ivano-Frankovsk și Lvov a inspirat autoritățile din Hmelnițki. Dar problema este că sunt multe sute de comunități bisericești acolo și zeci de mii de parohieni în ele. Ce e de făcut? S-a decis să fie folosită metoda provocării, propusă de șeful C14, Yevhen Karas, pentru Lavra Pecerska din Kiev. Acolo el instruit pe luptătorii săi să se împartă în grupuri de doi sau trei, unde unul să provoace pe un monah sau credincios spre agresiune și restul să filmeze cu telefonul: „Misiunea este să acționați ca un catalizator, să exacerbați totul și (să arătați, n.ed.) că se comportă ca agresori și ca o turmă. Astfel, acest comportament agresiv al lor va fi de mare autor ca toți, inclusiv europenii, să spună că este un grup agresor terorist, nu monahi”.

În Lavră, această tehnică nu a funcționat pentru că instrucțiunile lui Karas au ajuns pe internet. Dar în Hmelnițki totul a ieșit strălucit.
Pe 2 aprilie, toată mass-media ucraineană a explodat cu indignare – preoții moscoviți din Hmelnițki au bătut un militar. Canalele TV au arătat filmări unde un ipodiacon cu parohienii trăgea afară un soldat, în timp ce o femeie cu camera striga față de scena baterii soldatului.

Acest fapt a fost publicat de deputatul din Hmelnițki Viktor Burlyk. Și apoi el a chemat pe locuitorii orașului prin rețelele de socializare la catedrala BOU. Și acum mulțimea, deja indignată de „baterea soldatului”, a dat buzna la fața locului și a început dintr-o dată să voteze pentru transferul catedralei către BOaU. Catedrala a fost acaparată în final. Primarul de Hmelnițki a convocat imediat o ședință în care a „interzis” BOU în oraș și regiune. Bisericile sunt acaparate atât în Hmelnițki, cât și în regiune potrivit schemei bine erodate. În orice caz, să ne întoarcem la „bătaia soldatului” Artur Ananyev.

Video-ul postat de deputat începe din momentul când Ananyev este tras deoparte. Ce s-a întâmplat înainte de aceasta nu se arată în video. Iată ce spune însuși ipodiaconul, Igor Slobodyan: „Ananyev a alergat spre solee, care este în mijlocul bisericii și a turnat apă pe Părintele Protodiacon Rostyslav. După aceea, a sărit pe solee, l-a aruncat pe protodiacon, i-a rupt veșmintele bisericești. Drept urmare, Sfânta Evanghelie a căzut la podea”.

Faptul că Ananyev l-a atacat pe diacon este confirmat și de câteva secvențe postate pe net și care ar fi trebuit să arate că clericul însuși a scăpat Evanghelia pe podea. Acolo se poate vedea că haina preotului este ruptă. Adică Ananyev a întrerupt Liturghia, a atacat pe diacon și era periculos pentru parohieni, femei și copii. De aceea a fost prins atât de dur.

Dar cel mai interesant lucru este că aceste secvențe au fost publicate de Yevhen Karas, același care a dat instrucțiuni pentru provocările din Lavră. Cum a obținut înștiințare de la femeia din catedrala din Hmelnițki? Răspunsul este în această fotografie. Karas, Ananyev și deputatul Burlyk sunt o echipă. Ei au organizat împreună provocarea din Hmelnițki ce a cauzat indignarea societății și a dus la acaparări în masă în oraș și în regiune.

Așa a avut loc raidul în catedrala din Șepetivka. Mulțimea incitată a fost condusă la biserică, atunci când parohienii se rugau înăuntru. Ușile laterale au fost sparte. Credincioșii au început să construiască baricade, dar forțele erau inegale. Prădătorii au deschis ușile centrale. Mulțimea a năvălit în biserică atunci când o parte din parohieni cu preotul lor se rugau în genunchi. Noii stăpâni ai vieții se bucurau și aplaudau. Parohienii BOU care nu au vrut să plece singuri au fost trași afară cu forța. Catedrala a fost luată.

În timpul acaparării altor biserici din Hmelnițki și din regiune, autoritățile au blocat accesul la ele pentru parohieni.

Un parohian din Biserica Sf. Gheorghe a BOU din Hmelnițki: „Toți suntem locuitori din Hmelnițki, parohieni ai acestei biserici, ai altor biserici. Ce se întâmplă în biserică acum? De ce nu sunt lăsați în biserică oamenii care vin la slujbă? De ce?! Ce-i cu oamenii aceia care fac zarvă acolo? Ce se întâmplă în biserică, oricum?”.

Mai departe, în locul parohienilor, autoritățile au adunat oameni complet dinafară să voteze trecerea la BOaU.

„Suspilne Hmelnițki” despre participanții la votul pentru transferarea Bisericii BOU a Maicii Domnului din Kazan către BOaU: „Valentyna Hesal spune că locuiește într-un cartier mic din cealaltă parte a orașului, dar a venit să sprijine comunitatea”.

V. Hesal: „Am considerat datoria mea directă să iau parte la acest eveniment”.

„Suspilne Hmelnițki” despre participanții la votul pentru transferarea Bisericii BOU a Maicii Domnului din Kazan către BOaU: „Antonina, o locuitoare a acestui cartier, spune că locuiește aproape de biserică, dar merge la altă biserică, ‘ucraineană’”. Antonina: „Am venit aici să sprijinim. Foarte bine.”

Acaparatorii sunt organizați și conduși de oficiali. De exemplu, în timpul ocupării Bisericii Sf. Gheorghe din Hmelnițki, omul care era prezentat ca șeful unei noi comunități religioase este de fapt directorul companiei de electricitate din Hmelnițki.

În această situație, credincioșii nu pot spera la putere. Pot să-și apere bisericile doare pe cont propriu, cum a fost cazul în Kamyanets-Podilsky. Și aici oficialii au condus mulțimea la catedrală cu intenția clară de a o ocupa. Dar au eșuat. Parohienii au devenit un zid la biserica lor.

Provocările împotriva BOU nu țintesc doar prăduirea. Este și o creștere a gradului general ură față de Biserică în societate. Și această ură și-a dat roadele ei putrede: Episcopul Nichita de Ivano-Frankovsk a fost bătut în Cernăuți.

În trezirea urii de ansamblu față de BOU, autoritățile locale pun mâna pe pământul pe care sunt construite bisericile. Schema este simplă: fără pământ – fără drept de existență pentru biserică.

În timpul săptămânii, consiliile municipale din Hmelnițki, Kamyanets-Podilsky, Rovno, Zdolbuniv, Ternopol, Luțk, Berezan și multe altele iau decizii pentru acapararea pământului. Această simultaneitate sugerează că autoritățile locale au primit un ordin de sus.

Taras Batenko, parlamentar al Ucrainei: „Aceasta poate fi numită o ‘revoluție spirituală’, un purgatoriu. Ucraina este faimoasă pentru maidanurile ei. Procesul de transferare a bisericilor de la BOU a Patriarhiei Moscovei către BOaU sau, în final, către o altă confesiune nu poate fi oprit”.

În același timp, o lege de interzicere a BOU este în pregătire. Pentru ce?

Parlamentarul Poturaev răspunde acestei întrebări: „Scopul nostru ca agenți ai statului este să promovăm stabilirea unei singure Biserici Ortodoxe în Ucraina. Ea deja există – este BOaU”. Mai mult, Poturaev spune că, atunci când acest proces se încheie, autoritățile se vor adresa Fanarului pentru un alt Tomos pentru BOaU, de data aceasta pentru Patriarhie. Citat: „Acestea sunt scopuri strategice ale statului ucrainean și ale Ortodoxiei ucrainene”.

Legea de bază a statului – Constituția Ucrainei definește în articolul 35 următoarele principii ale libertății religioase și credințelor ideologice ale ucrainenilor: „Oricine are dreptul la libertatea filosofiei și religiei proprii. Acest drept include libertatea de a avea sau nu orice religie, să organizeze singur sau în colectiv și fără constrângeri religioase ritualuri și ceremonii și să ducă activitate religioasă… Biserica și organizațiile religioase sunt separate de stat și școala – de Biserică. Nici o religie nu va fi recunoscută de stat drept obligatorie”.

Ceea ce se întâmplă în Ucraina față de Biserică este un lanț de delicte atât de flagrante, încât pot fi comparate cu delictele bolșevicilor.

În același timp, autoritățile actuale, ca și bolșevicii, spun că Ucraina este o țară cu o libertate religioasă fără precedent. Șeful Departamentului de politici etnice ale Statului, Yelensky, a declarat foarte serios că „Ucraina este un spațiu al celei mai mari libertăți religioase din Europa”.

Adică demolarea bisericilor, acapararea în masă a bisericilor cu participarea autorităților, distrugerea deliberată a unei confesiuni în regiuni întregi, incitarea la ură împotriva unei denominațiuni anume – sunt acestea semnele „libertății religioase”?

Într-o zi, toate acțiunile autorităților noastre împotriva Bisericii vor primi o evaluare, cum s-a făcut cu acțiunile regimului sovietic. Acei agenți statali implicați în prădarea bisericilor locale sau eliminarea prin lege a Bisericii vor fi responsabili de aceasta, în timp ce războiul va servi doar ca o circumstanță agravantă.

O discuție necesară despre nepomenire cu credincioși sinceri. Lipsește una la nivel oficial

Recomandăm următoarea discuție pe marginea situației din Biserica noastră Ortodoxă, care este invadată de erezia ecumenismului. Aceasta a fost găzduită pe un canal de Telegram de un preot care nu a întrerupt pomenirea și are căutări și întrebări sincere. Este un subiect de Postul Mare pentru că dreapta credință este nelipsită din preocuparea celui care se alipește de Hristos prin pocăință.

Fără a fi o dezbatere care epuizează subiectul, ea stârnește interesul prin maniera corectă de abordare, fără prejudecăți lumești și manipulate, pornind de la rământarea și constatarea evidentă că ne confruntăm cu o erezie în plină rafală, anume ecumenismul.

Întreruperea pomenirii ierarhilor este posibilă datorită faptului că avem de-a face cu o erezie, nu cu o schismă, cum a fost calendarul. Situația este diferită. De aceea se urmărește distincția între schismă și erezie, între o abatere de la norme administrative și canonice și o deviere dogmatică.

Discuția despre calendar poate fi completată de cei interesați cu informații mai amănunțite pornind de la articolul pe care l-am scris mai demult: Calendarul bisericesc. Observații generale.

Înregistrarea poate fi ascultată audio de pe Youtube:

În mod firesc, subiectul întreruperii pomenirii a survenit după ce a fost discutat lăudabil cel al conștiinței dogmatice:

O nouă etapă în prigonirea Bisericii Ortodoxe Ucrainene: expulzarea preconizată din Lavra Peșterilor

Lavra Peșterilor (Imagine: UJO)

Sfârșitul anului trecut și începutul anului acesta au marcat, după cum am mai scris, și debutul persecuției fățișe a Bisericii Ucrainene de către stat. La începutul lui finalul lui decembrie și începutul lui ianuarie două mari catedrale din Lavra Pecerska au fost luate de la BOU canonică și chiar date spre slujire schismaticilor. În plus, au fost expluzați din țară mai mulți ierarhi și clerici și percheziționate diferite mănăstiri. Acum se trece la o nouă etapă intermediară spre scoaterea definitivă în afara legii a Bisericii canonice; este vorba de expulzarea definitivă din Lavra Peșterilor, sediul Mitropolitului Onufrie.

Orthochristian.com: Biserica Ortodoxă Ucraineană expulzată complet din Lavra Peșterilor din Kiev până la finalul lui martie

Persecuția statului ucrainean asupra Bisericii Ortodoxe Ucrainene canonice de sub Preafericitul Mitropolit Onufrie al Kievului și a toată Ucraina continuă cu toată puterea.

Potrivit unei scrisori din partea Ministerului Ucrainean al Culturii și a Rezervației Naționale a Lavrei Peșterilor din Kiev, BOU trebuie să părăsească până pe 29 martie în totalitate perimetrul Lavrei Peșterilor din Kiev-Adormirea Maicii Domnului – cel mai sfânt loc din toată Ucraina, unde BOU s-a rugat și s-a luptat ascetic timp de 1.000 de ani.

Guvernul ucrainean a moștenit proprietatea Lavrei Peșterilor din Kiev de la Uniunea Sovietică și „Rezervația Națională”, după cum o numește statul, este împărțită în Lavra de sus și cea de jos. Biserica a fost deja aruncată afară din Lavra de sus, care include catedrala Adormirea Maicii Domnului și biserica trapezei Sf. Antonie și Teodosie la sfârșitul anului trecut. (…)

Nota de expulzare menționează: ‘Rezervația Națională „Lavra Peșterilor din Kiev” și Lavra Peșterilor din Kiev-Adormirea Maicii Domnului din cadrul Bisericii Ortodoxe Ucrainene au semnat acordul nr. 2 din 19 iulie 2013 pentru folosirea liberă de către o organizație religioasă a clădirilor religioase și a celorlalte proprietăți care sunt proprietate a statului.

Potrivit decretului președintelui Ucrainei , rezoluția Cabinetului de Miniștri al Ucrainei din 23 decembrie 2022 a stabilit un grup de lucru interdepartamental pentru a pregăti propuneri și recomandări pentru organizarea implementării unor sarcini cu privire la activitățile organizațiilor religioase din Ucraina, care, pe durata lucrului, au descoperit că mănăstirea a încălcat termenii contractului de utilizare a proprietății de stat…’

UJO: Mii de oameni s-au adunat la liturghie la Lavra Peșterilor de la Kiev

În ziua de 12 martie 2023, mii de credincioși ai Bisericii Ortodoxe Ucrainene s-au adunat la Sfânta Liturghie în Lavra Peșterilor de la Kiev, de sărbătoarea Soborului Cuvioșilor Părinți ai Lavrei Peșterilor din Kiev, transmite canalul Telegram al Bisericii Ortodoxe Ucrainene .

“Mii de oameni s-au adunat la Liturghie în ziua pomenirii Soborului Cuvioșilor Părinți ai Lavrei Peșterilor din Kiev, și cu o inimă și un cuget au cântat Simbolul Credinței”, se arată în comunicat.

“Toți acești oameni sunt amenințați cu izgonirea din Lavră. Nu sunt ei poporul ucrainean? Nu se duce nimeni la o fântână secată după apă!”, a scris pe Facebook Victor Kușnir, un enoriaș al Lavrei Peșterilor din Kiev.

Starețul Lavrei Peșterilor, Mitropolitul Pavel, a respins propunerea autorităților de a se uni cu structura schismatică a lui Epifanie. Pentru a se întâmpla asta, aceștia ar trebui să aibă hirotonie validă. Dar se va întâmpla cu ei la fel cum se întâmplă cu Filaret Denișenko, cel dat uitării, care a fost primul care prigonea anii trecuți Biserica autentică.

Un îndemn de a rămâne demni în credință a fost adresat ortodocșilor ucraineni și de Mitropolitul Teodosie de Cerkasy și Kaniv: „Depinde doar de noi cum vom rezista acestei perioade. În genunchi, sau vom accepta minciunile care ni se impun. Ei ne spun: “Fie vă uniți cu BOaU, fie mergeți la locuințele voastre, în cerdacuri, mansarde, subsoluri și vă rugați acolo, ca în perioada sovietică”. Nu ne dau posibilitatea de a alege. Totul depinde de noi înșine, dacă ne vom frânge sau vom trece cu demnitate prin această perioadă”.

Obștea monahală din Pecerska nu este dispusă să părăsească mănăstirea, cu toate că autoritățile își manifestă disprețul total față de tot ce e sfânt și față de sutele de sfinte moaște ale Părinților care s-au nevoit în acest loc de la întemeierea lui cu o mie de ani în urmă. Mai precis, statul se pregătește să expulzeze pe viețuitorii Lavrei cu ajutorul jandarmilor, acaparând și sfintele moaște din lăcaș, pe care le consideră „exponate de muzeu”.

În orice caz, credincioșii din Ucraina, dintre care face parte și minoritatea română din Cernăuți, se pregătesc pentru vremurile grele de persecuție și mărturisire care se profilează, după cum dă mărturie și Mitropolitul Longhin:

Translate page >>