Casa Tatălui este casă de rugăciune, nu peșteră de tâlhari. (Imagine: Apărătorul)
Biserica, această corabie în care se mântuiesc cei puțini, a avut mereu de luptat cu diferite obstacole, dintre care unul foarte important a fost, de-a lungul istoriei, pericolul ereziei. Încă din vremea apostolică au apărut primele rătăciri și devieri de la credința cea dreaptă „dată sfinților odată pentru totdeauna” (Iuda 3), pentru care a fost necesară o luptă cruntă duhovnicească.
Înainte de a face o trecere în revistă istorică, este demn de observat faptul că bătălia cu ereziile a fost una între înțelegerea ce provine din așezarea duhovnicească și răstălmăcirea care decurge din starea căzută a omenirii. Inima ce gândește în logica păcatului, a materialismului și pământescului nu poate primi cuvântul lui Dumnezeu cu toată deschiderea. Și e normal să se întâmple aceasta pentru că noimele evanghelice ale credinței țin de harul Duhul, nu de perspectiva omenească, depășesc planul rațional. De fapt, credința nu este împotriva rațiunii, ci e perfect articulată și explicabilă, însă e dincolo de granițele gândirii pământești.
Vremea apostolică
Din cuvintele Sf. Ap. Pavel, omul sufletesc (1Cor. 2: 14) și cel trupesc nu pot primi cele ale lui Dumnezeu, ci doar cel duhovnicesc. Învățătura cea sănătoasă este una vie, din descoperire, e de la Duhul Sfânt și ușor este distorsionată de gândirea viciată de păcat, de viața strict pământească. Nu doar Apostolul Pavel, ci și Ioan, Petru, Iacov și Iuda au avertizat despre pericolul ereziei, care este o potrivire deformată a revelației la nivelul înțelegerii trupești, dominate de fantezie. Iar fantezia nu poate pătrunde (Col. 2: 18) în cele ce se văd doar cu ochii curați ai sufletului și deschiși prin ungerea cea de la Dumnezeu prin care știm toate cele de folos (1In. 2: 20).
Concret, în vremea apostolică a apărut erezia iudaizanților, care doreau să păstreze ritualurile Legii Vechi și nu se puteau desprinde de umbra obiceiurilor mozaice. Această rătăcire a fost combătută la Sinodul de la Ierusalim descris în cartea Faptele Apostolilor. Însă ea a avut mare priză printre foștii evrei, chiar printre Apostoli. Este cunoscută și disputa dintre Petru și Pavel pe această temă. Atât de puternică este atracția gândirii pământești, prin puterea obiceiurilor sau anturajelor, încât nu sunt scutiți să fie luptați de ea nici cei ce s-au încredințat prin descoperiri de la Dumnezeu, cum a fost Petru.
Tot în vremea aceea a apărut și eresul nicolaiților, care schimbau harul lui Dumnezeu în destrăbălare (cf. Iuda 4).
Mai există destule indicii din scrierile nou testamentare că apostolii se confruntau cu tăgăduirea Întrupării (2In. 7). Mai precis, cu realitatea întrupării. Foarte probabil că deja este vorba despre interferența gândirii mitologice păgâne, care nu poate concepe venirea lui Dumnezeu în trup la modul real, ci doar în logica inițiatică a ezoterismului și filozofiei.
Perioada post-apostolică
După perioada primară apostolică, credința a rămas în aceleași cadre, însă ereziile au atacat din partea mitologiei păgâne îndeosebi. Adică teologia adevărată a fost tot una revelată, inspirată de Duhul Sfânt în Părinții Bisericii, însă răspândirea creștinismului în lume s-a confruntat cu obiceiurile și gândirea idolatră.
Sf. Irineu de Lyon a fost cel care a criticat cel mai temeinic ereziile gnostice din al doilea secol. Acestea îmbinau relatările și pildele evanghelice într-un sistem de altă factură, mitologic. Perspectiva unei existențe primare a unor eoni (entități superioare) care s-au scindat și s-au răcit din starea lor și au ajuns în corpuri a inclus și pe Hristos în această poveste. Însă aceasta presupunea o distorsionare extremă a adevărului. Dar nu e de mirare, pentru că acest fenomen se dăinuie și în noile mișcări religioase de astăzi, care oferă o perspectivă ezoterică asupra mântuirii și vieții spirituale, cu explicații inițiatice și energetice dubioase.
Aici trebuie punctat faptul că omul este foarte înclinat să-și folosească religiozitatea în sfera fantasticului și a mitologiei, a închipuirii fabuloase. Realitatea materială este foarte ușor explicată și acceptată prin această grilă. Curățirea minții de patimi prin nevoință și credință curată este opțiunea mult mai grea nu doar la nivel practic, ci și la nivel intelectual. Este mai la îndemână să te lași pradă explicațiilor fanteziste decât să-ți smerești gândul că nu ești în stare să pricepi încă și să pătrunzi în cele duhovnicești prin vederea dată de harul dumnezeiesc.
Origenismul
Un loc important, aparte și controversat în dezvoltarea teologiei și în apariția ereziilor l-a ocupat Origen. Mare gânditor și teolog alexandrin, de o capacitate intelectuală rară, el a fost o piatră de poticnire încă din viață pentru Biserică, dar mai ales moștenirea sa și-a spus cuvântul ulterior în veacurile următoare, chiar până în zilele noastre.
Și-a atras mare faimă prin elocința sa și prin puterea de lucru intelectual, drept pentru care a fost cinstit pe când se afla în vizită în Cezareea Palestinei și hirotonit necanonic. Ca urmare, a fost caterisit și excomunicat de Episcopul Alexandriei, Dimitrie, care i-a mai adus și alte acuzații, printre care faptul că s-a scopit în tinerețe și și-a mutilat trupul potrivit unei înțelegeri ascetice străine de Evanghelie. A murit în anul 253 după ce a suferit închisoare în timpul prigoanei lui Deciu (250).
De remarcat că el și-a atras adversitatea încă din timpul vieții și metoda sa de teologhisire a fost contestată. Deși i se pot atribui lejer unele erezii concrete, se pare că el a deviat de la adevăr pe mai multe planuri. Pe de o parte, a fost un subordinaționist clar (Fiul e mai mic decât Tatăl, iar Duhul decât Amândoi), lucru pentru care Sf. Vasile cel Mare îl considera evident înșelat, chiar dacă lua în considerare personalitatea lui și amprenta pe care și-a pus-o în viața Bisericii. Pe de altă parte, a strecurat tot felul de idei gnostice în scrierile sale, printre care preexistența sufletului, învierea fără trupuri, însuflețirea astrelor, ba a folosit din plin și asumat speculațiile rațiunii în felurite puncte teologice. Pe scurt, și-a folosit mintea proprie în tratarea diferitelor subiecte, dorind să lărgească tradiția descoperită apostolilor în loc să o aprofundeze și să rămână în marginile ei.
Deoarece a avut destui adepți chiar și după moarte, atât printre oameni bisericești de vază, cât și printre cei simpli, s-au ridicat mereu și critici aspri și care nu au acceptat influența lui nefastă. Metodiu de Olimp este unul dintre aceștia imediat după moartea sa, apoi Sf. Epifanie de Salamina, dar și foarte mulți alții. Curentul origenist a cunoscut apogeul abia în sec. al VI-lea, când a și fost pe lista de condamnări a Sinodului V Ecumenic, care s-a întrunit și pentru acest subiect ce tulbura Biserica.
A avut aderență destul de mare în rândul monahilor deoarece promova un ascetism extrem, care deriva din perspectiva teologică gnostică, ce nu punea preț deloc pe trup. Dar a avut și opozanți puternici tot în rândul călugărilor din primele veacuri în persoana Sfinților care s-au despătimit prin nevoințe duhovnicești autentice și vedeau în origenism o deturnare a moralei și credinței autentice. Astfel, Sf. Varsanufie cel Mare și Simeon cel nebun pentru Hristos sunt doar două exemple, dar au existat și alți mari Sfinți care au primit descoperiri că Dumnezeu îi ține în viață tocmai pentru a combate acest rău al rătăcirii lui Origen.
Condamnarea oficială pronunțată portretizează origenismul ca un sistem gnostic de reîntoarcere a minților supreme (eoni) la starea lor inițială spirituală din lumea decăzută materială. Una din aceste minți este prezentată a fi Hristos Însuși. Deși Origen nu a vorbit în termeni atât de clari în operele care s-au păstrat, se pare că aceasta era viziunea care îl anima de fapt. Sau este foarte posibil ca multe dintre scrierile pierdute să conțină afirmații explicite precum cele înfierate mai sus. Oricum, a rămas în percepția ortodoxă ca unul care a amestecat în teologia ortodoxă basmele sau miturile eline (conform mărturisirii palamite de credință).
El ocupă un loc important între ereticii condamnați nu doar pentru că a fost simțită nevoia unei condamnări postum și la atâta distanță după moartea sa (trei veacuri), cât pentru faptul că mulți Părinți l-au acuzat că a fost sursa tuturor ereziilor ulterioare, cum ar fi arianismul, dioprosopismul, monofizitismul și monotelismul. Practic, a luat locul lui Simon Magul din vremea apostolică, văzut ca prototip inițial al ereticilor. Din aceasta ar trebui să înțelegem că, de fapt, aceste rătăciri de mai apoi au avut la bază gândirea mitologică, bazată pe închipuire, pe o înverșunare împotriva trupului, iar nu pe curățirea minții de patimi în mod autentic, pe descoperirea de la Dumnezeu și pe inspirația harului, ci pe înșelare.
Arianism, monofizitism, monotelism
Marile erezii condamnate ecumenic (Sinoadele I-VI), adică arianismul, nestorianismul, monofizitismul și monotelismul, au fost, practic, o manifestare de împotrivire la teologia sănătoasă, revelată.
După Sinodul I Ecumenic s-a trecut la un registru ortodox de dezbatere teologică și influențele nu mai sunt din exterior, adică din partea gnosticismului și a celorlalte curente religioase magice. Însă, în fundal, confruntarea a rămas între gândirea mitologică și perspectiva minții curățite de patimi. Este greu să fie acceptată teologia sănătoasă fără influențe fantasmagorice. Astfel se poate explica disputa teologică pe explicațiile în detaliu asupra Întrupării Mântuitorului, controversa fiind împinsă mereu mai departe și mai subtil.
Astfel, deși condamnarea arianismului și proclamarea Crezului niceean ar fi trebuit să clarifice faptul că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este Cel ce S-a întrupat cu adevărat, Nestorie a venit cu teoria că au fost doi Hristoși diferiți, Unul Dumnezeu și Altul doar om. Apoi, după condamnarea acestei erezii dio-prosopiste (două persoane), a urmat confundarea firilor Domnului. Această concepție s-a regăsit prima dată la Apolinarie, fiind condamnat la Sinodul II Ecumenic (381) în plină controversă trinitară. Cum acest Sinod nu a fost recunoscut la anvergura sa decât după al IV-lea Sinod, așa se explică prelungirea disputei prin monofizitismul lui Eutihie și Dioscor. Ulterior, cu implicații politice, dezbaterile și conflictele teologice au luat forma monotelismului, care încerca să unească cele două firi ale lui Hristos măcar prin aceeași singură lucrare.
Toate aceste nuanțe ale rătăcirii încearcă să dea sau să păstreze ceva dintr-o explicație mitologică asupra întrupării Mântuitorului, adică unirea dumnezeirii Lui cu firea umană. Pe când teologia ortodoxă a subliniat un adevăr exprimat încă de Sf. Irineu (sec. II) și dus mai departe de Sf. Atanasie cel Mare: ceea ce nu a fost asumat nu a fost mântuit și, de aceea, Hristos S-a făcut om deplin, fără să înlocuiască ceva din natura umană cu ceva din cea divină.
Sinodalitatea Bisericii
Deși Sinoadele Ecumenice au fost convocate abia la ordinul împăraților după libertatea creștinismului, condamnările cu valoare ecumenică nu au început de atunci. Acest fapt este atestat de diferite canoane ecumenice ce prevăd primirea prin botez sau mirungere a diferitor eretici osândiți anterior. Acesta este un indiciu că exista deja o linie de urmat în toată Biserica pentru diferite rătăciri, căci nu se dau prescripții de primire pentru ereticii proaspăt excomunicați.
Dar există și relatări despre Sinoade cu valoare ecumenică. Spre exemplu, condamnarea lui Pavel de Samosata a fost pronunțată după două Sinoade adunate în Antiohia (264 și 269), la care au participat și episcopi din alte ținuturi. Atunci a fost înregistrată și intervenția Bisericii din Roma pe lângă împăratul Aurelian pentru a-l alunga din scaun, fapt ce indică receptarea ecumenică a condamnării.
Dar au mai fost Sinoade întrunite pentru condamnarea montaniștilor sau pe alte teme de credință chiar și până la legalizarea creștinismului de către împăratul Constantin. Detalii găsim în activitatea Sf. Ciprian al Cartaginei despre Sinoade adunate pe teme felurite, dintre care condamnarea și receptarea ereticilor a fost una de căpătâi.
Condamnarea sinodală și stingerea ereziilor
Deși condamnate sinodal de Biserică, multe erezii nu s-au stins decât după ceva timp sau se păstrează până astăzi în structuri concurente. Cu toate acestea, deciziile luate în privința lor au marcat un punct important.
Organizarea Bisericii este de așa natură, că este necesară o condamnare sinodală a ereziilor și ereticilor și eradicarea lor se produce arareori de la sine. Se cunosc câteva rătăciri care s-au stins fără o excomunicare explicită, cum ar fi hiliasmul (combătut indirect la pachet ca element în cadrul altor erezii), antropomorfismul (inițial condamnat oficial, dar reînviat și stins, se pare, de la sine sau în tumultul confruntărilor teologice cu ereziile) și teoria despre împărtășirea cu Hristos mort și Care învie în cel ce primește Sfintele Taine (sec. XI, reapărută în vremea colivazilor). Foarte posibil că sunt mai multe erezii care s-au evaporat cu timpul, fără condamnare oficială.
Pe de altă parte, organizarea ierarhică a Bisericii cere intervenția episcopatului și hotărâri sinodale în privința ereziilor. Nu este posibilă, pe de o parte, anatematizarea lor numai prin intermediul credincioșilor de rând, iar pe de altă parte, se presupune că factorii de decizie abilitați și competenți sunt episcopii. Cu toate că de multe ori înșiși ierarhii și chiar Patriarhii au devenit eretici, nu se poate trece și strica ierarhia din acest motiv. Ci poporul credincios trebuie să susțină o funcționare corectă și pe verticală.
Din aceste motive, nu doar că ereziile au fost condamnate tot mai greu la nivel sinodal, dar hotărârile luate au necesitat timp și luptă pentru a fi aplicate. Așa se face că arianismul a fost condamnat din fașă, dar a fost înlăturat foarte greu. Episcopii Eusebiu de Nicomidia și Cezareea au încercat să organizeze cu puterea imperială Sinoade care să răstoarne pe cel de la Niceea. De aceea era nevoie să fie înlăturat mai întâi Sf. Atanasie cel Mare de pe scaunul Alexandriei. Toate aceste încercări ale lor și ale urmașilor arieni au fost contracarate de Sfinții Părinți din acea vreme, printre care Sf. Vasile a ocupat un loc de frunte prin eforturile sale diplomatice și teologice. Distincția între Biserică și grupările ariene a fost clară mereu, dar luptele au condus la diferite confuzii și răsturnări de situație, trădări și tulburări felurite.
Sinodul III a marcat sfârșitul nestorianismului după doar 3 ani, însă a fost urmat de polemici intense și evoluții importante. Sf. Chiril al Alexandriei a ajuns la un acord teologic cu Ioan al Antiohiei, care explica mai bine dogma întrupării decât formulările de la Efes. Așa se face că discordiile au persistat și a fost necesară întrunirea Sinodului IV Ecumenic la doar 20 de ani, după ce între timp avuseseră loc câteva Sinoade tâlhărești și confruntări urâte între Arhimandritul Eutihie (din Constantinopol), susținut de Dioscor al Alexandriei, și episcopii ortodocși.
Însă nici hotărârea de la Calcedon nu a fost receptată peste tot, ci au persistat tot felul de poziționări și negocieri teologice, influențate chiar și de factorii politici. Așa se face că a fost nevoie de Sinodul V care nu a făcut decât să confirme din nou deciziile calcedoniene.
Nu în ultimul rând, monotelismul a fost o formă mai complexă de perpetuare a monofizitismului și a avut nevoie de o perioadă mai mare (de 50 de ani) până la proclamarea condamnării oficiale la Sinodul VI Ecumenic. Această decizie a fost receptată masiv, deși a cunoscut perioade de oscilație și chiar de Sinoade tâlhărești care au dorit să o răstoarne, cum a fost cazul cu decizia la care a participat Sf. Andrei Criteanul, care s-a pocăit de fapta sa și a scris pentru aceasta Canonul cel Mare.
Anvergura ereziilor
Dincolo de condamnările sinodale, este de remarcat că acestea nu au constituit un punct magic. Mai mereu ereziile s-au reinventat chiar și după osândirea lor. Așa s-a întâmplat și cu iconoclasmul, care a cunoscut o a doua fază după Sinodul VII. Dar, mai rău, avem și astăzi în desfășurare papismul (catolicismul), deși este anatematizat solemn, precum și așa-zisele Biserici Orientale sau ante-calcedoniene.
Așa se face că scopul principal avut în vedere pentru combaterea unei erezii nu este doar condamnarea sinodală, ci înstăpânirea dreptei credințe, formularea unui dreptar sănătos și implementarea lui administrativă. Însă acest lucru este cu atât mai anevoios cu cât ereziile confruntate sunt mai persistente, mai persuasive, mai adaptate la specificul vremii.
Spre exemplu, teologia Sf. Chiril al Alexandriei și personalitatea lui au constituit combustibilul pentru monofizitism, deși el încă din viață a combătut acele devieri. Dar împotrivirea sa față de Nestorie a fost instrumentată pentru a duce lucrurile în extrema opusă. Astfel, s-a creat cadrul pentru o erezie cu rădăcini și pretenții patristice, mai greu de combătut.
Influența și presiunea musulmană a forțat pe împărații bizantini să adopte o poziție iconoclastă, de împotrivire față de cinstirea icoanelor. Cadru perfect de manevră pentru o erezie.
Un alt exemplu este civilizația francă, ce a favorizat ruperea Apusului de Bizanț și de Ortodoxie. Practic, regii din Franța și ulterior Germania au promovat o altă direcție bisericească și o altă cultură teologică. Aici trebuie remarcat faptul că Părinții Bisericii au încercat să evite o ruptură și au reușit să amâne acest lucru pentru câteva secole. De la Sinodul din 879-880 din vremea lui Fotie a fost evitată pronunțarea unei condamnări nominale asupra episcopilor franci, însă aceasta a fost de neocolit începând cu 1009 și mai hotărât după 1054 (Marea Schismă).
Nu în ultimul rând, protestantismul a produs o nouă falie pe fondul rătăcirii papiste, care nu mai oferea răspunsuri vii la frământările religioase ale societății și a lăsat loc liber la mai multă erezie. Pentru că antidotul este doar credința sănătoasă, vie, insuflată.
Așadar tiparul ereziilor este să infesteze cu diferite devieri care se mulează pe contextul fiecărei epoci și care provin din înclinația spre mitologie, ezoterism, spre explicații religioase facile și fabulația minții pe fondul lipsei de angajare în credința adevărată, sinceră, fără vicleșug.
Astăzi asistăm la răspândirea sincretismului religios, a concepției că toți avem același Dumnezeu, că toate religiile au ceva în comun, că toți suntem frați spirituali. Originea creștină a acestui curent este din reforma protestantă și mai ales neo-protestantismul divizat interior, care are nevoie de o unitate călduță, fiind sătul de împărțiri fără număr și fără sens. Acest curent este dublat de teoriile ezoterice orientale, care fac un melanj religios din orice cultură teologice pentru a câștiga mai mulți adepți.
Din nefericire, Ortodoxia este angajată în acest păienjeniș religios prin aderarea la mișcarea ecumenică. La baza acestui demers stă o abordare omenească, o teologie a rațiunii căzute, o viziune pământească asupra credinței și înlăturarea sau uzurparea miezului isihast al Ortodoxiei autentice. Teoriile lui Ziziulas, ale lui John Meyendorff, Schmemann, dar și scăpările unor teologi renumiți precum Sf. Dumitru Stăniloae și Sofronie Saharov și George Florovski. Fermitatea și consecvența Sf. Iustin Popovici, Ioan Maximovici, Paisie Aghioritul, Ioan Iacob sau Filotei Zervakos (printre mulți alți Părinți și Sfinți contemporani) au nevoie de mai mult pământ fertil pentru a conduce la o condamnare oficială a ecumenismului (precum cea a ROCOR 1983), cu atât mai mult pentru întărirea dreptei credințe și dărâmarea idolilor eretici deja consacrați ai confuziei religioase ce domină lumea de astăzi.
Deși confruntarea cu ereziile va fi până la sfârșitul lumii deoarece mereu vor exista rătăciri, este necesară condamnarea oficială și poziționarea explicită a Ortodoxiei pe temele de credință în care este atacată. Pe de altă parte, dacă origenismul, ereziile hristologice și toate celelalte au avut un așa mare impact asupra Bisericii, nu ne putem aștepta ca ecumenismul/sincretismul să fie combătut mai rapid și mai ușor.
În final, nu trebuie omis faptul că reacțiile schismatice din ultimul veac își au și ele rolul lor dăunător. Zelotismul calendarist a creat deja un reflex rău de îndârjire și izolare fanatică ce ignoră modul de funcționare ierarhic al Bisericii, impunând linii dure prin forțarea notei și ținerea cu dinții, nu cu inima la mărturisirea formală a credinței. Precum în trecut duhul schismatic reprezenta o rigiditate din orgoliu, ca pe vremea lui Novațian (catarii), a quartodecimanilor, a studiților, în zilele noastre asistăm la neputința unora de a se opune ortodox rătăcirilor din Biserică și formează grupări zelotiste separate, de obicei de factură stilistă. În felul acesta avem polarizări la extremele ereziei (ecumeniste) și schismei (zelotiștii de orice factură), fiind greu de păstrat linia predaniei patristice autentice între cele două.
Nădejdea este că mereu Domnul are oamenii Săi credincioși, care păstrează în inimi curate adevărul mântuitor și el va birui atât la nivel bisericesc instituțional, cât și pe plan duhovnicesc în cât mai multe suflete.
Ca o continuare a discuției despre împlinirea unui deceniu de la întrunirea Sinodului din Creta, prin găzduirea Pr. Mihail Deliorga pe grupul său de Telegram Isihasmul Carpatin, a mai avut loc o dezbatere pe tema limitelor ce trebuie avute în vedere de cei care întrerup pomenirea ierarhilor ecumeniști (ce propovăduiesc o erezie). Au luat cuvântul Pr. Claudiu Buză, eu, Adrian, apoi a urmat o dezbatere pornind de la afirmațiile făcute în care au intervenit câțiva credincioși:
Minutele la care au intervenit interlocutorii sunt, după o aproximare făcută de Liviu:
0:00 – Introducere Pr. Mihail Deliorga 18:34 – Expunere Pr. Claudiu Buza 47:07 – Întrebări Pr. Mihail 1:08:40 – Expunere Pr. Lavrentie Carp 1:37:25 – Întrebări Pr. Mihail 1:51:53 – Expunere Adrian 2:25:47 – Intervenție + explicații Pr. Claudiu in dialog cu Pr. Mihail și Adrian 2:42:25 – Intervenție / observații Pr. Lavrentie 2:46:41 – Întrebări și răspunsuri participanți: 2:48:41 – Liviu 3:02:13 – Interventie Pr. Nicolae Negru Aman 3:05:07 – Intervenție Adrian 3:10:38 – Intrebare Pr. Lavrentie pentru Liviu 3:11:50 – Răspuns Liviu 3:13:54 – Continuare Pr. Lavrentie 3:18:52 – Răspuns Liviu pentru Pr. Lavrentie 3:23:01 – Răspuns Pr. Lavrentie 3:24:50 – Sanda 3:27:25 – Răspuns Adrian 3:32:01 – Răspuns Pr. Claudiu 3:35:44 – Liviu intrebare pentru Pr. Claudiu 3:37:05 – Răspuns Pr. Claudiu 3:50:20 – Corneliu 3:58:05 – Lăcrămioara 4:00:25 – Intervenție Pr. Lavrentie 4:02:04 – Alin 4:08:32 – Încheiere Pr. Mihail
Observațiile mele: Discuția moderată de Pr. Mihail a avut loc într-un format de dezbatere, care nu presupune o concluzie finală clar exprimată, un învingător, dar din care se pot observa limpede pozițiile fiecăruia. Probabil că momentul cel mai elocvent este dialogul purtat între Liviu și Pr. Claudiu, din care reiese că Părintele nu este de acord cu mersul la slujbele unde este pomenit ierarhul pe considerentul că prin aceasta se realizează o părtășie și validare a ecumenismului promovat de episcop. Deși pe final s-a făcut o confuzie între atitudinea din conștiință și cea din convingere, totuși demarcațiile s-au făcut mai fățiș ca alte dăți.
Deși îmi este suficient să știu că există multe situații din care se vede clar că unii Sfinți Părinți sau Sinoade nu au considerat că ar fi vreo întinare prin comuniunea cu ereticii înainte de condamnarea lor, totuși cercetarea m-a condus la concluzia că nu există nici o mărturie patristică viabilă care să gireze o astfel de concepție. Nici măcar linia studiților, îndeosebi exprimată de Sf. Teodor, nu a fost acceptată de Biserică, ci repudiată prin canoanele 13-15 I-II. Fără a mai spune că nici un nepomenitor respectabil cât de cât din ziua de azi nu preia pe acest Sfânt în întregime și să spună că Tainele ecumeniștilor sunt nevalide.
Oprindu-mă la exemplul Sinodului V Ecumenic, este adus argumentul că în cadrul său se face afirmația că Papa Virgiliu constituie o problemă pentru unitatea Bisericilor Locale Ortodoxe și puritatea Tainelor atâta vreme cât susține o credință nestoriană chiar și înainte de condamnarea sa. Ei bine, această afirmație este adevărată, însă este făcută de chestorul Constantin, reprezentantul împăratului Iustinian, înainte de a da citire unei scrisori a autocratorului. Drept răspuns, procesele verbale consemnează că Sinodul a răspuns astfel: „Ceea ce a părut a fi bine preaevlaviosului împărat este în acord cu lucrările pe care le-a depus pentru unitatea Sfintelor Biserici. Drept urmare, să păstrăm unitatea cu scaunul apostolic al Preasfintei Biserici a vechii Rome, împlinind totul potrivit tonului textelor care au fost citite. Pe cazul aflat înaintea noastră, să se urmeze după cum am hotărât”. Practic, s-a luat în discuție caterisirea Papei, dar fără a rupe comuniunea cu Roma. Însă trebuie observat că răspunsul nu reia ideea purității Tainelor și că cel care o exprimase este o persoană laică, fără să însemne că toate cuvintele sale au valoare sfântă, normativă. Deci nu e normal să ne axăm pe aceste expresii, lăsând deoparte faptul că acel Sinod l-a cercetat pe Papă pornind de la prezumția de nevinovăție, trimițând delegați la dânsul (prezent fiind în Constantinopol) și chiar ținându-i partea în mare măsură din cauza ițelor încurcate ale disputelor.
Nu am putut verifica pe moment procesele verbale decât printr-o traducere în engleză editată la Oxford (care corespunde cu adevărul, din cât am putut constata deocamdată). Voi reveni cu precizări dacă textele grecești originale conțin alte variante. În orice caz, este limpede că afirmația aparține chestorului, nu Sinodului, nici măcar nu este din scrisoarea împăratului Iustinian.
Așadar îmi pare o lipsă de seriozitate să considerăm că aceasta este o manieră potrivită de a citi și înțelege textele bisericești, extrăgând din context și potrivind lucrurile doar ca să scoatem o idee total contrară literei și duhului Sinoadelor și Sfinților Părinți.
Față de restul mărturiilor aduse de Pr. Claudiu mai adaug doar faptul că Sinodul din 536 a dat anatemei un Patriarh ce se opunea unui Sinod Ecumenic (IV). Deci nu vorbim de o erezie necondamnată, ci de o împotrivire fățișă față de o rezoluție dogmatică a Bisericii. Iar Papa Agapit a refuzat comuniunea cu Patriarhul Antim nu din proprie inițiativă, ci în mijlocul unei dispute fierbinți pentru a la partea unei tabere. Nu reiese de nicăieri că ar fi evitat să se întineze liturgic din relatarea evenimentului făcută în cartea Străjerii Ortodoxiei.
2. Liviu a avut meritul de a fi dus discuția cu Pr. Claudiu în punctul cel mai sensibil, anume posibilitatea participării mirenilor la slujbele unde este pomenit un episcop ecumenist/ adept al Sinodului din Creta. Deși replicile s-au axat pe mersul la biserică mai degrabă decât a sta acasă, importantă este motivarea interdicției de a merge acolo unde se pomenește, anume întinarea cu erezia.
Deși Pr. Claudiu a afirmat că nu forțează pe nimeni să evite slujbele unde se pomenește, de fapt el face acest lucru. Pentru că nici un duhovnic nu poate forța pe cineva să păzească poruncile lui Dumnezeu, ci doar să-l îndemne și să-i pună un dreptar în acest sens. Acest lucru este, de fapt, o forțare (în sensul bun), adică nu lasă la libera lui alegere ca și cum ar fi ceva indiferent.
În realitate, nu vorbim despre o alegere de conștiință, ci de convingere. Conștiința îl îndemna pe Apostolul Pavel să se întrețină din munca sa, să nu beneficieze de avantaje materiale ca apostol. Dar, dacă ar fi pretins că această conduită este necesară, nu o alegere a sa benevolă, atunci nu mai era o opțiune de conștiință, ci de convingere, regulă sau credință. Prin comparație, dacă cineva alege din conștiință să nu participe la slujbele unde sunt pomeniți ierarhii, ar face acest lucru conștient că nu este nici un pericol, dar dorește să evite orice prilej de asociere, fiind vorba de o atitudine personală.
Așadar, atâta vreme cât slujbele unde sunt pomeniți ierarhii sunt considerate vectori de întinare prin Taine, vorbim de o concepție zelotistă și schismatică, ce poate duce la o schismă reală, adică la o separare pe motive ne-dogmatice.
Atitudinea corectă de întrerupere a pomenirii socotesc că este de a veni în sprijinul unui demers teologic substanțial de combatere a ecumenismului, nu în prim-plan. Este un mijloc, nu un scop. În plus, ea nu ar trebui să impună o viziune (corectă) prin intransigență, ci să convingă prin argumente și atitudine corespunzătoare de rugăciune și dragoste față de aproapele și de adevăr. Astfel, de vreme ce se urmărește izbăvirea Bisericii, conform canonului 15, iar aceasta este constituită din toți credincioșii clerici și mireni, nu este normală și nici canonică ruperea comuniunii cu toți, ci strict cu cei care propovăduiesc erezia, deci nu și cu cei neutri sau drept-credincioși.
Bineînțeles că nu putem forța pe nimeni, dar putem prezenta dovezi concludente pentru a convinge de erorile și pagubele produse de oprirea pomenirii făcute fără discernământ canonic și duhovnicesc.
Recent, pe 8 ianuarie și apoi pe 14 ianuarie, Sinodul Bisericii Ciprului s-a întrunit în mod extraordinar îndeosebi pentru a aborda situația Mitropolitului Tihic de Pafos, dar și alte subiecte stringente.
Mărturisirea sa de credință, după ce a mai alcătuit una de acest fel, sună astfel: „Primesc autoritarea și duhul canoanelor apostolice și al sfintelor canoane ale celor șapte Sfinte Sinoade Ecumenice ale Bisericii Ortodoxe și dintre ale celor Locale, pe acelea pe care le-au validat (Sinoadele Ecumenice), primindu-le, pentru păzirea dogmelor ortodoxe ale Bisericii. Mărturisesc definițiile (horosurile) dreptei credințe expuse de Sfintele Sinoade de mai sus sub harul luminător al Preasfântului Duh și sfintele canoane pe care Sfinții Părinți le-au predat Bisericii, întocmindu-le, spre împodobirea ei, buna rânduială a obiceiurilor potrivite cu predaniile apostolice și duhul învățăturii dumnezeiești evanghelice, îmbrățișez și mă îngrijesc să călăuzesc conform cu aceste canoane poporul ales (bogat) al Domnului în slujirea care mi-a fost aleasă prin voia dumnezeiască.
Condamn orice erezie pe care o condamnă Biserica Ortodoxă și apăr dogmele Bisericii celei una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească. Fac cunoscut că niciodată nu m-am gândit sau am pus în faptă întreruperea pomenirii numelui Arhiepiscopului Gheorghe al Ciprului și al Sfântului nostru Sinod la sfintele slujbe.
Niciodată în cunoștință de cauză sau din dispoziția mea nu am acceptat sau am îndemnat pe cineva să iasă din ambianța Bisericii Ortodoxe sau să omită pomenirea numelui oricărui Întâistătător al vreunei Biserici Ortodoxe sau al propriei conduceri bisericești. Judecata asupra ereziilor sau a schismelor sau a credințelor rele (cacodoxiilor) aparține Sinodului Ortodoxiei, este exprimată, confruntată și soluționată mereu sinodal în toată existența Bisericii Ortodoxe. Astfel s-a ivit, de altfel, în Sfintele Sinoade Ecumenice Simbolul de credință și combaterea tuturor ereziilor.
Cele ce mai sus le-am declarat și consemnat în Mărturisirea de credință din 18.06.2025, pe care am depus-o la Sfântul nostru Sinod și la Patriarhia Ecumenică.
Toate Sinoadele Ecumenice au fost numite Ecumenice deoarece au ajuns să fie acceptate de conștiința pliromei Bisericii, drept pentru care există Biserica pentru care a murit Hristos și a înviat, făcându-Se El Însuși Cap al Bisericii și mădularele ei mădulare ale Trupului Său. După cum nu depinde de mine autoritatea sfintelor canoane, în același fel nu depinde de mine autoritatea Sfintelor Sinoade, ci de pliroma Bisericii, împreună cu care îmbrățișez cele descoperite de dogmele ortodoxe prin Sfintele Sinoade Ecumenice și Locale.
Orice cugetați voi, frații creștini ortodocși și împreună-episcopi, le cuget, le țin și săvârșesc Tainele dogmelor în Duhul Sfânt, în Duhul Adevărului, după cum ne-au fost predate de Sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe, după cum faceți și voi.”
Așadar, în esență, Mitropolitul Tihic evită să recunoască Sinodul din Creta drept normativ, ba chiar sugerează că acesta va fi acceptat doar în măsura în care conștiința tuturor credincioșilor îl va primi. Iar în ce privește oprirea pomenirii, nu o condamnă, ci doar menționează că nu a pus-o el în aplicare și nici nu a îndemnat pe nimeni, adăugând că rămân în vigoare practic cele afirmate în prima sa mărturisire, adică posibilitatea canonică de a întrerupe pomenirea, dar într-un duh corect, lipsit de duh zelotist schismatic.
Statutul său ca Mitropolit de Pafos
Pe lângă mărturisirea sa de credință, Mitr. Tihic pledează pentru revenirea sa în scaunul în care a fost ales, altfel va apela la instanțele civile pentru a i se face dreptate. Justifică această măsură prin aceea că nu există o decizie de nici un fel de scoatere din scaunul episcopal, totul fiind făcut necanonic și fără a se fi urmat vreo procedură coerentă. Din acest motiv, consideră că este îndreptățit să implice instanțele civile pentru a analiza în ce măsură a fost respectată legea bisericească pentru excluderea sa. În plus, această opțiune îi este garantată și de Statutul Bisericii Ciprului (art. 48, anexa II).
Deoarece el a respectat recomandarea Patriarhiei Ecumenice de a fi menținută unitatea și pacea, este necesar să fie îndreptate și lipsurile procedurale menționate de Constantinopol, care sunt, în fapt, încălcări ale Statului.
După cum a susținut și profesul în drept canonic Anastasios Vavouskos, întreaga procedură de depunere a Mitropolitului Tihic este practic inexistentă, fără decizii oficiale, ci bazată doar pe Comunicate publice, dar fără bază și temei canonic și legal.
Deciziile sinodale din 7 ianuarie
Convocat în mod extraordinar, dar fără a fi permisă prezența Mitr. Tihic, pe care acesta a solicitat-o în mod expres, Sinodul cipriot a hotărât oprirea acestuia de la slujire pe o perioadă nedeterminată și i-a impus unele condiții. Această decizie a fost adoptată cu 11 voturi pentru și 5 împotrivă față de 10-6, cum s-a întâmplat în vară.
Comunicatul oficial sinodal enumeră 5 cerințe impuse Mitr. Tihic, pe lângă oprirea de la slujbă: – să depună Mărturisirea de credință cerută de Sfântul Sinod; – să renunțe la recursul sau la dispoziția spre recurs la instanțele civile; – să condamne îngrădirismul de Biserică; – să accepte noile responsabilități în Arhiepiscopia Ciprului care îi vor fi acordate de Arhiepiscop; – să înceteze să provoace răzvrătire și scandal în rândul pliromei Bisericii.
Paradoxal, mărturisirea de mai sus nu este luată în considerare. Aceasta înseamnă că i se cere aderarea explicită la deciziile Sinodului din Creta, mărul discordiei, de la care a și pornit problema opririi pomenirii episcopilor la slujbe. În ce privește îngrădirismul, cum îl numește Arhiepiscopul, sau îngrădirea, cum e numită de canonul 15 I-II, se deduce că ar fi trebuit să condamne orice oprire a pomenirii numelui episcopului în orice situație, deși acesta este un drept stipulat de canoane în condițiile existenței unei erezii susținute de arhiereu. Practic, fără a avea curajul sau posibilitatea să numească aceste puncte oficial într-un comunicat asumat sinodal, majoritatea arhiereilor ciprioți susțin devierea ecumenistă a Bisericii și nu concep să existe vreo contestare din partea celor drept-slăvitori.
Cu o zi înainte, purtătorul de cuvânt al Sinodului a declarat că e posibil ca Mitr. Tihic să fie caterisit pentru că se constată că nu a renunțat la recursul la instanțele civile. Totuși, de vreme ce nu a fost luată această decizie, se pare că Arhiepiscopul se teme de eventuale măsuri decizii pripite și dorește să pregătească terenul pentru acțiunile viitoare și să modifice prevederile canonice ale Bisericii Ciprului.
În orice caz, nedreptatea este evidentă pentru orice minte sănătoasă și mai ales pentru cei cunoscători în procedurile canonice și juridice.
Ecumenismul de fond ce stă la baza conflictului din ierarhia cipriotă
Observația pe care îndrăznesc să o fac este că toată această confuzie provine din duplicitatea existentă în rândul clerului și mai ales a arhiereilor. Deși foarte puțini, episcopii cu mărturisire ortodoxă ar fi trebuit să se delimiteze mult mai clar de ecumeniști. În primul rând, este de neînțeles cum actele unui Sinod de natură dogmatică (pe problema ecleziologică a ecumenismului) pot fi acceptate de episcopi ce au mărturisiri diferite, ortodoxă și eretică.
Se explică o oarecare îngăduință pentru a nu provoca sminteli și mai mari, dar nu în termeni abătuți de la dreapa credință. Astfel, spre comparație, Sinodul de pe vremea lui Fotie (sec. IX) nu a rupt comuniunea cu episcopii eretici (adepți ai Filioque) franci, dar a făcut mărturisirea de credință ortodoxă. În situația de astăzi, avem aceeași îngăduință și amânare a ruperii comuniunii și alegere a apelor, lucru de înțeles, dar sub auspiciile unei credințe greșite (ecumeniste) ratificate la Sinodul din Creta.
Personal consider că acesta este fondul care explică acest conflict surd și de fond aprins în Biserica Ciprului. Și este foarte posibil ca partea neortodoxă să câștige și mai mult teren. Însă judecata este a episcopilor și a celor care cunosc mai bine aceste ițe și Dumnezeu să ne lumineze pe toți să facem voia Lui și să dăm mărturisirea cea bună fiecare în dreptul său.
Deoarece mulți induc o frică și o păzire de erezii ce pretind că ar fi la un nivel duhovnicesc și impun o delimitare de ecumenism dincolo de dispozițiile canonice, este important nu neglijăm acest aspect. Specific că nu trebuie disprețuită paguba duhovnicească și nici mers strict legalist după orientări tipiconale, ci urmărit folosul mântuirii. Mai precis, normele bisericești tocmai pentru o bună orientare duhovnicească au fost date, nu sunt hotărâri abstracte și juridice desprinse de viața în Duh, chiar dacă pot fi folosite și instrumentate rău.
Omul are înzestrarea de la Dumnezeu suficientă să-L cunoască prin ghidajul conștiinței. Însă a fost necesară și darea unor îndrumări scrise, legi pentru a împrospăta și revigora mintea și a evita înșelările. Mai apoi, venirea lui Hristos a întărit legea cu puterea Duhului Sfânt pentru a da o mai mare certitudine și putere de convingere. Însă aceasta nu înseamnă că sunt anulate legile și regulile canonice, ci tocmai sunt întărite și împlinite corect. Viața în Hristos înseamnă tocmai cunoașterea lui Dumnezeu (In. 17: 3), care dă viață.
Biserica are nevoie și se folosește de canoane pentru îndrumarea credincioșilor la nivel duhovnicesc. Cum se întâmplă acest lucru?
Pornind de la un exemplu adesea invocat, se va vedea esența duhovnicească a normelor canonice bisericești.
Sf. Ap. Pavel afirmă: „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, știind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit” (Tit 3: 10-11). Importate sunt aici două aspecte, cine este ereticul și ce înseamnă că este singur de sine osândit.
Din tâlcuirea Sf. Ioan Gură de Aur se înțelege că e vorba de cel rupt de Biserică, diferit de cel aflat sub păstorirea episcopului Tit. El spune: „De ce să te mai obosești în zadar, semănând sămânță pe piatră? Asemenea osteneală ar trebui să o întrebuințezi către ai tăi” (Comentariu la Epistola către Tit, Omilia VI). Apoi: „Ce va să zică: fiind singur de sine osândit? Adică nu poate spune că nimeni nu i-a dat de veste, că nimeni nu l-a sfătuit. Când, deci, și după sfătuire, el rămâne același, devine de sine osândit” (Ibidem). Așadar e vorba de eretici care susțin învățături combătute de Biserică, despre care se pot documenta că sunt greșite, și care au fost înfruntați și îndrumați și admonestați, dar care au rămas îndărătnici în starea lor. Chiar și așa, se poate intra în discuții cu acești excomunicați, dar nu lungite fără folos.
Deci a fi de sine osândit nu intervine după împroprierea oricărei dogme rele, ci după ce a primit cineva mustrări și nu mai are dezvinovățire pentru abaterea lui, ba chiar și după cea s-a discutat în particular cu el. Nu e ca și cum a căzut din neștiință sau în lipsa unor repere, ci singur a ales rătăcirea în cunoștință de cauză.
Aceasta este starea ereticilor condamnați, care e diferită de cei care proferează devieri din neștiință sau fără să fi fost corectați. E posibil ca, până la o condamnare, să se strecoare o rătăcire explicabilă și care se poate îndrepta. Este cazul Fer. Teodorit al Kirului, care a fost un opozant al Sf. Chiril al Alexandriei până la Sinodul IV Ecumenic, unde s-a dezis de poziția sa și a rămas în Biserică și o autoritate duhovnicească. Deși nu e Sfânt, dar e un Părinte reprezentativ.
Duhovnicește, orice deviere nu e atât de gravă până la combaterea și condamnarea ei de Biserică. Cel în cauză poate invoca lipsa de știință sau alte motive pe bună dreptate. Însă, după anatematizarea unei erezii, ea devine de nejustificat. Mai mult, după ce o persoană este judecată efectiv de un Sinod, nu mai are răspuns în fața lui Dumnezeu.
Mai există o nuanță, anume când e vorba de o învățătură care a fost combătută de Sinoade indirect și de Sfinții Părinți, dar încă nu este condamnată oficial, cum este ecumenismul. Acesta este contrar Crezului formulat la Sinodul II Ecumenic și a fost criticat explicit de mari Sfinți contemporani precum Iustin Popovici, Paisie Aghioritul, Ioan Maximovici, Porfirie Cavsocalivitul, dar și denunțat de Sinodul ROCOR din 1983. În această situație, cei care nu iau în seamă aceste voci au o vinovăție mai mare decât dacă nu ar fi existat astfel de repere clare, dar au încă circumstanța că nu există o condamnare oficială. Iar cea mai importantă diferență este aceea că existența acestor voci critice permite, prin canonul 15 I-II, înfruntarea ierarhilor prin oprirea pomenirii în cazul că ei susțin deschis ecumenismul, mai ales la nivel sinodal. Fără să fi existat o dezbatere serioasă teologică, nu era posibilă oprirea pomenirii, ci ar fi trebuit dusă mai întâi înfruntarea aceasta argumentată.
De aceea există diferența aceasta între cele trei categorii nu doar la nivel canonic, ci și duhovnicesc: eretic, propovăduitor al unei erezii și cel ce are o învățătură greșită absolut nouă. Nu e ca și cum adevărul Evangheliei trebuie formulat de acum încolo sau nu este știut, dar sunt scuzabile diferite devieri, există o îngăduință față de acest aspect pentru a fi tratat pastoral prin diferite îndemnuri, povețe și admonestări până la condamnarea finală.
Există opinii teologice greșite nevinovate pentru că nimeni nu este învățat de la început, ci sporește câte puțin și e firesc să apară șchiopătări. E natural să existe subiecte foarte spinoase care nu pot fi dezlegate definitiv și rămân în discuție. Dar există și căderi în greșeli ce vădesc o așezare proastă duhovnicește și duc la rătăcire și pe alții.
Așa se explică, spre exemplu, eroarea unor părinți sporiți pe diferite subiecte fără să le afecteze relația cu Dumnezeu. Cum a fost cel din Pateric ce considera că Melchisedec nu a fost om, ci Fiul lui Dumnezeu. Dar s-a convins când a primit răspuns de la Dumnezeu după ce i-a cerut Sf. Chiril să se roage pe această problemă. Devierea sa nu-l oprea să aibă legătură vie în Duhul Sfânt cu Dumnezeu chiar în greșeală fiind.
De aceea trebuie ajutat fiecare să iasă din eventuale abateri fie prin povață, fie prin mustrare, fie prin condamnare, după îndărătnicia sau bună-voința lui. Și tot de aceea nu-i putem cataloga drept eretici deplini pe ecumeniștii de azi pentru că nu au fost combătuți și confruntați total.
Marja aceasta de deviere de la adevăr și de la morală se petrece în Biserică. Aceasta face ca ea să fie sfântă prin normele ei, dar nu și prin membrii ei, care sunt supuși păcatului. Totuși nu înseamnă că ne contaminăm unii de la alții involuntar de păcat și erezie prin simpla comuniune. Ceea ce ne leagă între noi nu este crezul personal al fiecăruia, ci credința oficială a Bisericii și adeziunea formală la ea.
Aceasta înseamnă că avem un aspect instituțional al Bisericii, o apartenență formală, care trebuie aprofundată viu și lucrată în Duhul Sfânt. Cum spunea Hristos, „mântuirea din iudei este” (In. 4: 22), deși critica foarte aspru obiceiurile și predaniile cărturarilor. Altfel spus, depozitul adevărului este în Ortodoxie, dar trebuie să-l și trăim. A nu ne lepăda de el este minimal pe pământ, dar pentru mântuire se cere a-l păzi și cu fapta.
Deci nu putem vorbi de întinare prin comuniunea care se realizează în Biserică. Este greșit în fața lui Dumnezeu să sprijinim ecumenismul, dar comuniunea cu episcopii nu reprezintă întinare sau părtășie la rău.
Este foarte normal să reacționăm la diferitele abateri dogmatice pe multe paliere, să fim mărturisitori cu neliniștea cea bună. Însă trebuie mare grijă să fim în limitele admise de Biserică, după cum exprimă și pr. Arsenie Papacioc, altfel provocăm o mișcare de natură schismatică ce provoacă mare pagubă.
Așadar, în funcție de gravitatea ereziei, proporțional trebuie să fie și combaterea și dezicerea de ea. Astfel, de ereticii condamnați trebuie să ne ferim să avem vreo comuniune cu ei sub orice formă. Spre exemplu, nu se acceptă unirea cu catolicii. Însă de cei necondamnați, cum sunt ecumeniștii, nu ne putem rupe și nici nu putem pretinde altora să taie comuniunea bisericească. Doar putem întrerupe pomenirea în limitele canonice și patristice și mai ales putem și avem datoria morală, după puterile noastre, a combate teologic abaterile.
Poate că cineva simplu și neformat teologic sesizează gravitatea unor probleme dogmatice și simte să reacționeze. Este greșit? Evident că nu, dar să fie la nivelul său. E bine să se dezică de ce observă greșit, să păstreze distanța. Dar nu poate trece la oprirea pomenirii fără să știe bine ce face. Și, mai ales, nu poate cere altora să facă gesturi de care nu e conștient nici el ce însemnătate bisericească au. Altfel nu mai vorbim de o mărturisire în simplitate, ci de intrare pe un teren teologic fără pregătire și cu multe pericole.
Apare și primejdia scoaterii din context a diferite citate patristice și canoane și absolutizarea lor în stil sectar prin desprinderea de context și de sensul real.
De aceea am insistat mereu să existe o dezbatere serioasă canonică și patristică pentru a fi stabilite limitele și orientări clare ale reacțiilor față de ecumenism și Sinodul din Creta îndeosebi pentru că există, din păcate, exagerări. Am realizat destule materiale pe această temă pentru a fi disponibile și altora și poziția mea să fie vădită. Reiterez faptul că impresia mea este că nu s-a insistat suficient pe faptul că deciziile sinodale din Creta sunt în contradicție cu învățătura Sfinților Părinți mai vechi sau contemporani și nici pe o înfruntare țintită a răului, adică a episcopilor și a susținătorilor vădiți ai greșelii lor, fără a băga în aceeași oală pe credincioșii nevinovați, dar acuzați că sunt în comuniune cu cei dintâi.
Consider că discernământul duhovnicesc este necesar și nu poate fi în răspăr cu canoanele Bisericii și cu înțelegerea sănătoasă a lor. Tocmai pentru că acestea reprezintă o tradiție sedimentată a credinței și vieții bisericești. Si este absolut necesar a fi evitate atitudinile ce provin din zelul fără cunoștință, din înfierbântarea sângelui pentru a se lăsa loc râvnei sănătoase pentru adevăr și dreapta credință.
Pomenirea dipticelor la Vohodul Mare de către Patr. Daniel alături de Patr. Bartolomeu (Imagine: Basilica)
Sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului a fost un eveniment important, un proiect lansat cu aproape un secol jumătate în urmă, întârziat, dar de însemnătate. Construirea și sfințirea unei catedrale simbol pentru români este de bun augur. Totuși este știut că nu zidurile goale ne pun în fața lui Dumnezeu, ci credința și faptele plăcute Lui. La fel cum templul zidit de iudei în vechime a fost plăcut Domnului, însă El nu locuiește în clădiri de piatră, ci în inimile care vin la El cu credință, așa și astăzi. De aceea mai mare atenție trebuie avut pentru a face ca zidurile Catedralei să exprime credința curată și smerită.
Au existat diferite critici legate de modul organizării, că nu s-a permis credincioșilor să participe la slujbă în masă, că a fost mult fast și puțină deschidere spre omul de rând, poporul pentru care s-a construit. Și acestea sunt unele indicii ale falei neplăcute lui Dumnezeu, dar mai important este faptul că invitatul special al sfințirii a fost Patriarhul Bartolomeu, cunoscut ca promotor al ereziei ecumeniste și inițiator al schismei cumplite din Ucraina, toate aflate în plină desfășurare.
Pe tema pomenirii schismaticului Epifanie de la Kiev am avut o discuție amplă în mediul online. Deși nu au fost trase concluzii categorice, au fost atinse puncte importante din cel puțin două perspective, una susținută de mine, că nu există bază canonică pentru a merge până la întreruperea pomenirii ierarhilor români în urma acestui eveniment, și una opusă, a pr. Claudiu Buză, care se întemeiază în special pe canonul 2 Antiohia.
Cei mai mulți, grosul credincioșilor români, nu sunt preocupați de subiectul acesta al pomenirii lui Epifanie la sfințire de către Patriarhul Bartolomeu, ci de formalisme, de emoții, de cârteli și chiar de superstiții banale. Din nefericire, există și practica superstițioasă păguboasă a trecerii tuturor prin altar după sfințire, o greșeală ce nu se găsește în celelalte tradiții ortodoxe, fiind practic o profanare a jertfelnicului interzisă prin canoane. Totuși subiectul bisericesc al pomenirii ar trebui să primeze față de cele enumerate mai sus.
Ce este greșit că a fost pomenit Epifanie
Situații similare, în care un ierarh a slujit cu unul din Întâistătătorii care au recunoscut pe schismaticii ucraineni, s-au mai întâmplat recent. Amintim nu doar de împrejurarea de anul trecut, când la București a slujit Arhiepiscopul Ciprului, dar există și ierarhi ciprioți care au conslujit cu Arhiepiscopul lor sau, mai ciudat, IPS Atanasie de Limassol cu Patriarhul Alexandriei. Atunci Mitropolitul cipriot s-a delimitat ulterior de gestul înșelator al oaspetelui său, susținând că pomenirea în diptice a lui Epifanie nu-l reprezintă.
Strict canonic vorbind, este greu de înțeles cum poate cineva să participe la slujba unde este pomenit Epifanie și totuși să nu-l recunoască drept episcop valid. Explicația există și a venit din partea Mitr. Serafim de Pireu când a fost și el pus în aceeași situție prin venirea Arhiepiscopului Atenei în eparhia sa. Atunci acea mișcare a fost cumva menită să-l forțeze să se dea de partea deciziei ilegale a Sinodului grec, însă acesta a ales să conslujească, dar să-și mențină linia. Justificarea sa a fost una puțin alambicată juridic pentru mințile neiscusite, însă validă. Într-un Comunicat oficial emis de Mitropolia de Pireu a fost explicat în esență faptul că decizia de recunoaștere a schismaticilor nu este validă și corectă, însă nici inexistentă. Ea nu poate fi corectată decât de un for superior, adică de un Sinod Panortodox. Până atunci, nu există contaminare prin conslujirea cu cei aflați în greșeală, deși aceștia sunt vinovați în fața lui Dumnezeu. Un singur punct ar fi discutabil în cele scrise în acel comunicat, anume că pretenția Fanarului de primat nu este doar o „chestiune de alcătuire administrativă”, ci „eclesiologia greșită” atinge dogma despre ființa Bisericii.
Ca o explicitare, actele liturgice necanonice nu aduc atingere Tainei Euharistiei și nici nu se încadrează în ea, ci sunt privite ca niște abateri omenești ce nu fac parte din esența slujbei.
În contextul nostru, știm că Patriarhia Română a refuzat să-i recunoască structura schismatică din Ucraina și aceasta este poziția ei oficială. Din păcate, nu este una mărturisitoare, fermă, pură, cum se întâmplă în alte Biserici Ortodoxe Locale, precum la bulgari, polonezi, sârbi, albanezi, totuși e în limite ortodoxe. Așadar aceasta nu poate fi răsturnată de conslujirea cu Patriarhul Bartolomeu, însă este un semnal prost transmis de acceptare și promovare a unui personaj nefast pentru Ortodoxie.
Așadar, ca o concluzie, era de așteptat ca Patriarhia noastră să fi evitat situația de a fi pomenit schismaticul Epifanie la slujba de hramul ei prin Patriarhul Bartolomeu pentru a nu da un mesaj de indiferență față de o chestiune atât de arzătoare pentru Ortodoxie la ora actuală sau chiar de partizanat și complicitate cu ingerințele fanariote din Ucraina. Mai mult, în felul acesta sunt alimentate temerile că și Sinodul nostru va ajunge la recunoașterea ingrată a schismei. Deși nu există o raliere administrativă și liturgică, totuși nu este de neglijat validarea aceasta prin jocul de imagine pentru că nu subțirimile și nuanțele juridice contează, ci mesajul care ajunge la sufletele credincioșilor.
În punctul de acum ar fi de dorit să apară o poziționare oficială de delimitare față de schisma ucraineană pentru a nu lăsa loc de interpretări. Aceasta pentru că, așa cum am scris în primele rânduri, bucuria sfințirii Catedralei ar trebui să fie ancorată prima dată în mărturisirea curată a dreptei credințe, nu în fast, fală și jocuri de putere.
Criticile nu trebuie să treacă limitele canonice
Buna rânduială bisericească trebuie respectată nu doar în direcția atenției la schisme și la participarea la ele de către ierarhie, ci și prin menținerea în limitele trasate de canoanele Bisericii atunci când protestăm justificat și necesar față de abaterile acestea cumplite de la nivel înalt.
Deși ar fi trebuit ca toată atenția noastră să se concentreze pe abaterea ierarhiei, nu putem neglija nici eventualele exagerări ale criticilor ei. Materialul video se concentrează pe această latură mai mult, a necesității sau nu a delimitării liturgice de arhiereii români.
Ce doresc să subliniez aici încă o dată sunt două lucruri:
1. Noi, clericii și credincioșii de rând, nu suntem în măsură să aplicăm pedepsele dispuse de canoane. Acest lucru îl clarifică Sf. Nicodim Aghioritul printr-o notă la canonul 3 apostolic, pe care o redau aici într-o traducere ajustată, pentru a fi mai coerentă pentru limbajul actual:
„Trebuie să ştim că epitimiile/certările pe care le stabilesc canoanele, adică: să caterisească, să se afurisească/excomunice şi: să fie anatema, acestea, după arta gramaticii, sunt la imperativ pentru persoana a treia, care nu este de faţă. La aceasta, ca să se transmită porunca aceasta, este necesar să fie de față a doua persoană. Explic mai bine. Canoanele poruncesc ca Sinodul Episcopilor celor vii să caterisească pe preoţi ori să afurisească ori să anatematisească pe mireni când încalcă aceștia canoanele. Însă, dacă Sinodul nu va pune în lucrare caterisirea preoţilor ori afurisirea sau anatematisirea mirenilor, preoţii aceştia şi mirenii, nu sunt nici caterisiţi efectiv, nici afurisiţi ori anatematisiţi. Totuși sunt pasibili aici spre caterisire ori afurisire ori anatematisire, iar acolo spre dumezeiasca osândă. Precum atunci când un împărat va porunci slugii sale să bată pe un altul, care a greşit, dacă sluga cea căreia i s-a poruncit nu va lucra porunca împăratului, acela ce a greşit împăratului a rămas nebătut, însă pasibil/condamnabil la bătaie. Drept aceea tare greşesc aceia fără minte care zic că în vremurile acestea toţi cei sfinţiţi care au fost hirotoniți necanonic sunt caterisiţi în fapt. Limba ce fără minte bârfește astfel de cuvinte este împotrivitoare celor sfinte, neînţelegând că porunca din canoane, fără lucrarea efectivă a persoanei a doua, adică a Sinodului, este neîmplinită, ea nelucrând de la sine imediat şi înainte de judecată. Înșişi dumnezeieştii Apostoli se explică pe sine vădit prin canonul 46 al lor, fiindcă nu zic că îndată deja în faptă se află caterisit orice Episcop sau preot care a primit botezul ereticilor, ci poruncim a se caterisi, adică a sta de faţă la judecată şi, de se va dovedi că a făcut acesta, atunci să se dezbrace cu hotărârea voastră de preoţie, aceasta poruncim.”
Râvna unora de a vedea pedepsiți sau chiar a aplica ei această sentință celor ce greșesc mi se pare nesocotită, după cuvântul de mai sus, și produce mai mare vălmășie decât abaterile pe care le critică. Pentru că în Biserică trebuie să respectăm ordinea stabilită, nu să o susținem în mod arbitrar.
Drept aceea este foarte bine să milităm pentru aplicarea canoanelor, dar nu samavolnic și anarhic, ci prin îndreptarea și revenirea la normal a ierarhiei și celor în drept.
2. În al doilea rând, trebuie înțelese corect noțiunile de acrivie/rigoare și iconomie/pogorământ. Nu e sănătos a confunda râvna, mai ales cea aprinsă și fără cunoștință, cu acrivia și nici iconomia cu delăsarea. Este foarte necesar zelul pentru credință, dar conform cu limitele canonice și cu discernământ, nu fără noimă și fără bariere, cerând sancțiuni și acțiuni dincolo de cadrul permis de Biserică.
Ca un ultim gând, mântuirea se lucrează în Biserică. Nu e suficient a fi în ea, ci a și intra în noima credinței. Foarte adesea, instituția se păstrează la un nivel foarte formal. Unii se mulțumesc cu atât, iar alții critică acest lucru ca fiind o piedică. Însă, dacă avem în vedere că Hristos a spus că mântuirea este din iudei, deși îi certa și-i acuza pe cărturari că-i fac pe ucenicii lor fii ai gheenei îndoit decât ei, înțelegem că pe pământ ne mulțumim cu cadrul general, dar avem nevoie de râvnă sfântă și pocăință pentru a ne mântui sufletele. Aceasta înseamnă îngăduință față de înțelegerile slabe ale altora, dar rigoare față de noi; ferire de sminteli și abateri, dar nu anarhie și ieșire din rânduială.
Polemica în jurul schismei din Ucraina rămâne aprinsă. Declarațiile Patriarhului Daniil al Bisericii Ortodoxe Bulgare au fost criticate de un monah aghiorit într-un articol scris în engleză. Aceleași argumente false sunt reluate și de unii suporteri din România ai cauzei ucrainene. Pentru că sunt abordate unele detalii noi, le prezentăm mai jos:
Patriarhul Daniil al Bisericii Bulagre (Imagine: UJO)
Filiala bulgară a UJO a publicat o analiză detaliată a unui articol critic la adresa Patriarhului Bulgariei Daniil, apărut în publicația în limba engleză Orthodox Times, care apără pozițiile Patriarhiei de Constantinopol. Articolul cu titlul „Patriarhul bulgar aruncă noroi în spiritualitatea Muntelui Athos” a fost scris de ieromonahul Nichita de la mănăstirea Pantokrator de pe Athos.
Autorul a criticat declarațiile Patriarhului Daniil într-un interviu pentru programul „Religia astăzi” la Televiziunea Națională Bulgară cu privire la criza bisericească din Ucraina și comentariile sale despre Muntele Athos.
Poziția Bisericii Bulgare
UJO din Bulgaria a reamintit că Biserica Bulgară se află în comuniune euharistică cu toate Bisericile Ortodoxe canonice locale și nu a întrerupt relațiile cu niciuna dintre ele. Biserica Bulgară nu a recunoscut Biserica Ortodoxă a Ucrainei (BOaU), dar a menținut comuniunea cu Constantinopolul.
În 2018, Sfântul Sinod al Bisericii Bulgare a creat o comisie sinodală specială pentru relațiile interbisericești pentru a studia situația din Ucraina. Până în prezent, Sinodul nu a luat o decizie finală cu privire la BOaU și continuă să susțină comuniunea euharistică cu Biserica Ortodoxă Ucraineană canonică condusă de Mitropolitul Onufrie.
Fapte despre Muntele Athos
În ceea ce privește afirmațiile despre primirea reprezentanților BOaU pe Athos, UJO a subliniat că majoritatea covârșitoare a mănăstirilor athonite refuză să primească clerici și monahi ai BOaU. Singura mănăstire care a permis vizita lui Epifanie Dumenko a fost mănăstirea Xenofont.
După această vizită, 39 de mănăstiri athonite și grecești au luat poziție de protest împotriva încercărilor de a folosi Muntele Athos pentru a legitima structuri necanonice.
„Numeroși stareți, inclusiv bătrâni de rang înalt, de exemplu, din mănăstirile Vatopedi, Dochiariou, Filotheu și altele, și-au exprimat clar poziția că acceptarea BOaU ar însemna admiterea schismei în inima monahismului ortodox. Prin urmare, cuvintele Patriarhului Daniil că clericii BOaU nu sunt primiți pe Athos reflectă realitatea și nu sunt afirmații propagandistice”, se spune în publicație.
Realitatea cu bisericile BOaU
UJO din Bulgaria a respins afirmațiile ieromonahului Nichita despre bisericile pline ale BOaU, prezentând numeroase înregistrări video, fotografii și reportaje, inclusiv filmări ale slujbelor BOaU, unde se văd biserici aproape goale chiar și la slujirea lui Epifanie Dumenko.
În același timp, zeci de mii de credincioși ai Bisericii Ortodoxe Ucrainene canonice se roagă sub cerul liber sau în spații reamenajate după ce bisericile lor au fost luate cu forța sau prin presiuni administrative.
Poziția sinodală
UJO din Bulgaria a subliniat că Biserica Bulgară nu este condusă unilateral – Patriarhul este primul între egali în Sfântul Sinod, iar fiecare decizie este luată sinodal. Când Patriarhul Daniil spune că Biserica Bulgară nu este în comuniune cu BOaU, el expune un fapt care este rezultatul voinței sinodale a Bisericii.
În concluzie, UJO din Bulgaria a menționat că, în condițiile multiplelor provocări pentru ortodoxie, Biserica Bulgară are un Întâistătător care urmărește pacea, sinodalitatea, fidelitatea față de canoane și înțelepciunea pastorală.
Nota noastră: Fragmente din articolul monahului Nichita de la Pantocrator au fost traduse și răspândite pe FaceBook în mediul românesc, după cum mi-a semnalat cineva.
Punctez doar trei aspecte din postarea românească:
1. Este redată o frază fără sens, ruptă de propoziția anterioară, anume că ascultarea de Biserica-mamă este întotdeauna mântuitoare. Să zicem că se înțelege că e vorba de Patriarhia de Constantinopol, dar nu e clar sensul afirmației prin sine însuși. După cum se poate citi la sursă, Fanarul a recomandat să nu se treacă la acapararea abuzivă de lăcașuri de la unii la alții (noua structură de la Biserica cea canonică și invers), dar acest îndemn nu a fost ascultat. Autorul grec spune că încălcările au fost înregistrate în regiunile anexate de Rusia față de „autocefali” și în Ucraina invers de raidurile autocefalilor asupra bisericilor canonice, pe care nu le numește decât prin referire la afirmațiile Patriarhului bulgar.
Păi, una este ca Patriarhia Ecumenică să recomande un lucru și alta este să-l pună în practică. Atâta vreme cât închide efectiv ochii la abuzurile și violențele pe care le fac schismaticii autocefali, este direct răspunzător. Nu sunt degeaba criticile și reproșurile venite de la credincioșii care suferă în Ucraina de pe urma lui violențe grozave și profanări.
2. Patriarhia Bulgară a fost, la rândul ei, în schismă cu Fanarul până în 1945 și a fost primită fără rehirotonirea clericilor săi. Paralela cu situația schismaticilor din Ucraina are o mare diferență. Nu a survenit o împăcare efectivă. Rușii cer dovezi că a existat pocăință și întoarcere sau o rezolvare a conflictului. Pur și simplu ucrainenii au fost primiți înapoi ca și cum dreptatea ar fi fost de partea lor. Cum ar putea să accepte așa ceva Biserica Ucraineană canonică de sub Mitropolitul Onufrie sau Patriarhia Rusă sau orice altă Biserică Locală? Așadar este un argument doar emoțional, dar care respiră falsul din toate încheieturile.
3. Monahul athonit citează trunchiat canonul 2 Antiohia: „Cine este în comuniune cu cei excomunicați este el însuși excomunicat”. În original nu este verbul la prezent, ca o constatare, ci la imperativ (sentențial), adică trebuie să fie scos din comuniune de cineva. În momentele de criză, până la rezolvarea finală, există o perioadă de confuzie, de hotărâri care intră în contradicție unele cu altele. Așa se explică atitudinea Bisericii Bulgare de a păstra comuniunea cu Patriarhia Ecumenică, dar să nu aibă comuniune cu schismaticii ucraineni, deși aceștia sunt recunoscuți de fanarioți. Pe de altă parte, rușii au dreptul să ia o atitudine mai tranșantă, anume să rupă comuniunea cu Constantinopolul și cu toți care-i recunosc pe „autocefali”. Până ce Patriarhia Bulgară va ajunge la o înțelegere clară a subiectului prin comisia sa sinodală, spre exemplu, poate trena această situație de excepție.
Acuzațiile de presiune politică a rușilor asupra celorlalte Biserici Locale pot fi adevărate, dar eu personal nu intru în detalii care mă depășesc și care devin irelevante atâta vreme cât canonic dreptatea este clar împotriva primirii schismaticilor din Ucraina.
Trebuie remarcat cu onestitate că răspunsul recent al Patriarhiei Române la cerințele ambasadorului ucrainean de a recunoaște așa-zisa Biserică autocefală a Ucrainei este unul categoric și apăsat. În contextul presiunilor politice și de toate tipurile legate de războiul din țara vecină, reprezintă un act de curaj și asumare a puncta diferitele aspecte slabe ale vieții bisericești de la Kiev.
După ce scandalul legat de tentativele de acaparare a unor biserici din Cernăuți de către schismaticii și ultra-naționaliștii ucraineni a captat atenția masivă în România, ambasadorul lor s-a simțit nevoit să dea unele justificări. Pentru a abate atenția de la atacurile asupra locașurilor românești, el a atras atenția cumva că acestea nu ar avea legătură cu românii, ci ar fi o problemă a lor importantă. În acest context, a dus subiectul mai departe, cerând Patriarhiei noastre să recunoască noua „Biserică” înființată la ei sub Epifanie Dumenko.
La mai puțin de o săptămână, vine și refuzul clar al Bisericii noastre. În el sunt punctate unele aspecte importante, cum ar fi faptul că credincioșii din regiunea Cernăuți de naționalitate română sunt chiar înspăimântați și refuză trecerea la structura bisericească ucraineană. Mai mult, gestul de a promova săvârșirea primei Liturghii în limba ucraineană într-o biserică zidită și de tradiție românească este prezentat ca o dovadă de neîncredere față de respectarea dreptului de a oficia în limba română. Chiar și aceste trimiteri dezvăluie puțin din situația abuzivă de dincolo de graniță.
În privința reluării poziției Sinodului nostru că acest conflict ar trebui rezolvat prin dialog între Patriarhia Ecumenică și cea Rusă, aceasta pare puțin depășită, după cum era și în 2019, când a fost emis. Conflictul este atât de evident și de mare și de nerezolvat, încât e limpede că aceste două Biserici nu pot ajunge la un acord și e nevoie de o mediere pan-ortodoxă. Chiar a fost întrunită o Conferință la Amman în acest sens, la care am participat și noi, românii. Pe de altă parte, poate e nimerită această recomandare și mai calmează spiritele și dă mai multă încredere părților. Oricum, au existat diverse alte poziționări ale Bisericilor Locale (sârbă, bulgară, albaneză) că problema ucraineană ar trebui rezolvată prin implicarea tuturor Bisericilor Ortodoxe.
Mai putem nota că chiar acum câteva zile Mitropolitul Luca de Zaporojie a făcut un apel scris și trimis o Conferință din Belgrad către ierarhii și Sinoadele din alte țări să intervină și să ajute pentru reglementarea situației din Ucraina și pentru încetarea persecuțiilor.
Tot zilele acestea președintele Zelenski a retras cetățenia ucraineană Mitropolitului Onufrie, capul Bisericii canonice Ucrainene.
Mai trebuie notat și faptul grav că este promovată în continuare ideea formării unei structuri noi în Ucraina aparținând Patriarhiei noastre, care să atragă pe credincioșii români din Cernăuți îndeosebi și să le ofere protecție religioasă. Contextul este acela că Biserica cea canonică, de sub Mitropolitul Onufrie, este sub prigoană și există amenințarea să fie scoasă cu totul în afara legii. Chiar și așa, această intervenție a noastră este una necanonică și provoacă schismă. Nu avem dreptul să furăm credincioși din cuprinsul unei alte Biserici canonice sub nici un pretext.
Din păcate, problemele grave de natură schismatică nu sunt tratate cu cuget bisericesc, ci sunt implicate interese naționaliste. Chiar și Patriarhia noastră face acest lucru prin demersul său de a acapara pe credincioșii români din Ucraina.
De aceea soluțiile avansate din diverse părți nu conving că ar fi obiective, sincere și curate.
În plus, abaterile de la dreapta credință din partea sinodalilor români provoacă reținere și cicumspecție. Spre exemplu, Mitropolitul Longhin, cunoscut în Cernăuți și în toată Ucraina, deși ar fi cel mai de bază om de Biserică din zonă, nu poate avea relații bune cu Patriarhia noastră din cauza acestor greșeli dogmatice.
Așadar soluțiile și răspunsurile Patriarhiei noastre ascund unele aspecte delicate și promovează interesele ei lumești, de a-și mări turma, nu și de a-și consolida credința. De aceea ele trebuie privite cu oarece rezervă.
Una peste alta, răspunsul Patriarhiei Române este unul neașteptat și bun, care mai liniștește într-o oarecare măsură apele și le așează în matca respectării canoanelor. Cel puțin cu privire la recunoașterea schismaticilor ucraineni. O poziționare fără reproș ar fi trebuit să conțină condamnarea acțiunilor fanariote și a structurii din Ucraina pentru a nu mai lăsa loc pe viitor ca aceste discordii să apară ușor la suprafață.
După ce a fost scos abuziv din scaunul de Pafos și apoi i s-a cerut o Mărturisire de credință scrisă, Mitr. Tihic face acest lucru pentru a aplana conflictele. Dar oare acesta va fi efectul?
Deși i s-a cerut să recunoască toate Sinoadele ortodoxe, inclusiv cel recent din Creta, nu a menționat nimic despre acesta, ci doar că respectă toate Sinoadele și hotărârile lor luate în duhul autentic drept-slăvitor. În plus, afirmă deschis că există posibilitatea opririi pomenirii unui episcop la slujbe când predică erezii, dar fără a cădea în excese zelotiste.
În preambul justifică de ce face acum această Mărturisire. A fost acuzat că evită să-și declare adeziunea la Ortodoxie și fidelitatea față de Biserica Ciprului, dar scopul său a fost de a evita scandalurile. Însă acum dorește să împrăștie toate acuzațiile.
Prima dată expune cinci argumente că nu a validat întreruperea pomenirii ierarhilor ciprioți: 1. În august 2023 a trimis spre caterisire pe un preot din Mitropolia sa care oprise pomenirea, 2. pe 13 februarie 2024 a transmis mesajul Sinodului cu atenționare la „gheronda Sava Lavriotul aghioritul”, 3. pe 23 mai 2024 a dat un comunicat cu privire la o autointitulată „gherontisă-stareță” Ana, care propovăduia prin case fără aprobare, 4. pe 10 mai 2025 a informat în scris pe preoți cu privire la niște Arhimandriți care nu aparțineau și nu recunoșteau nici un episcop și 5. a hirotonit preot pe cineva zis din gruparea „din Tesalonic”, dar în cadrul Mitropoliei de Pafos. Acesta l-a pomenit la slujbe. Când a avut nevoie să meargă în Grecia din împrejurări familiale, i-a dat carte canonică de liber la slujire, așa cum a primit el însuși de la Arhiep. Gheorghe, pe atunci Mitr. de Pafos, pentru a face studii la Londra. Nu i se poate cere socoteală pentru faptele acestui preot în Tesalonic.
În cadrul Mărturisirii de credință, după ce expune Crezul ortodox, face o serie de adăugiri.
Primește cele șapte Sinoade Ecumenice și, dintre cele Locale, „pe cele pe care acelea (Ecumenice) le-au validat pentru păzirea dogmelor ortodoxe ale Bisericii, când s-au adunat”. Primește și toate definițiile dogmatice și sfintele canoane emise de aceste Sinoade spre buna rânduială a Bisericii ca fiind emise prin luminarea Sfântului Duh. Păstrează unitatea credinței și păzește cele pe care le dogmatizează Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolească a ortodocșilor, fără a scoate sau a adăuga ceva.
Cele din paragraful de mai sus sunt din Arhieraticon, din mărturisirea pe care o face episcopul la întronizare.
Apoi mărturisește că rămâne între zidurile Bisericii celei una, sfântă, sobornicească și apostolească, fiind conștient că schisma este cel mai mare rău, pe care nici sângele muceniciei nu-l poate spăla. (Acest paragraf a fost ales ca reprezentativ de cei de la Romfea.)
Mai departe, scrie că, în spiritul canonului 31 apostolic și conform canonului 15 al Sinodului I-II de pe vremea Sf. Fotie, orice cleric și episcop are dreptul de a opri pomenirea numelui ierarhului său superior când propovăduiește o erezie sancționată de Sinoade sau de Părinți, făra a pomeni pe altcineva. Exercitarea acestui drept înainte de vreo cercetare sinodală este condiționată de discernământ și dumnezeiască luminare. „Dacă aceasta se întâmplă din zelotism fără judecată și fără a fi puse la bază condiționările prevăzute de sfintele canoane de mai sus, este posibil să conducă la schismă, care, pe cât de ușor se creează, pe atât de dificil este oprită.”
Nu a pus el în aplicare dreptul acesta canonic, a pomenit mereu la slujbe pe Arhiepiscop și a slujit cu ceilalți sinodali, nu a ascuns pe cineva care a oprit pomenirea și nu a îndemnat pe nimeni la asta.
Condamnă ca schismatici pe cei care se rup de episcopii lor din motive oarecare, adică ce sunt vindecabile. De asemenea, condamnă pe ereticii condamnați sinodal sau prin acordul Sfinților Părinți, iar eretic este oricine se abate chiar și puțin de la dreapta credință.
Rămâne fidel dogmelor și hotărârilor Bisericii Ortodoxe și Sinodului Bisericii Ciprului.
Așadar este de observat că nu a recunoscut expres Sinodul din Creta, așa cum a precizat public Arhiepiscopul Gheorghe. Acest fapt este lăudabil și esențial.
În al doilea rând, se delimitează de nepomenitorii aceia care au duh zelotist și nu păzesc regulile canonice, dar recunoaște dreptul legitim al clericilor de a opri pomenirea ierarhului care propovăduiește o erezie.
După cum remarca pr. Teodor Zisis, ca la Sinodul de la Ferrara-Florența, important este dacă a semnat Marcu Evghenicul de astăzi, adică Mitr. Tihic, pactul ce i s-a propus. Și nu a făcut aceasta, ci chiar a pus pe cei ce au întrerupt pomenirea pe un făgaș bun.
După cum notează UJO, se pare că și unii ierarhi ciprioți care au fost de acord cu scoaterea din scaun a Mitr. Tihic încep să se îndoiască de justețea hotărârilor Arhiepiscopului. Dacă este adevărat acest lucru, înseamnă că există nedumeriri serioase și ar putea fi limpezite cu această ocazie cu ajutorul lui Dumnezeu.
Rămăne încă dubiul cu privire la recursul pe care l-a făcut Mitr. Tihic la Constantinopol. El declară că este un drept înscris în regulamentul Bisericii Ciprului și e nemulțumit că nu a avut parte de un proces echitabil, ci de unul necanonic și neregulamentar. Cere să i se pună la dispoziție documentația prin care a fost scos din scaunul mitropolitan.
În ședința recentă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (27 martie 2025), printre altele, s-a luat act cu „cu speranță și binecuvântare de dorința unor comunități ortodoxe române din Ucraina de revenire la Biserica Ortodoxă Română”. Această încurajare a etnicilor români din Bucovina de peste graniță de a pleca din jurisdicția Bisericii Ucrainene marchează trecerea de la îndemn la materializare. Totuși auspiciile nu sunt clare nici formal, nici sub raport canonic.
Sinodul BOR a mai emis și anul trecut luări de poziție pe această temă de două ori, în primăvară, când a fost susținută constituirea unei structuri religioase românești pe teritoriul Ucrainei, iar în toamnă anunța „cu regret” că statul vecin nu a aprobat înființarea acestei organizații. Contextul este dat de prigonirea ortodocșilor aflați în componența Bisericii Ucrainene canonice de sub conducerea Mitropolitului Onufrie de către statul ucrainean. În felul acesta, s-ar oferi chipurile o soluție pentru etnicii români de a face parte dintr-o structură agreată de puterea politică.
Încă tocmai acest context face ca demersurile acestea să fie mai puțin creștinești și mai mult manevre politice. În locul unui sprijin clar și fățiș, fără ascunzișuri, Patriarhia noastră dorește să înființeze o structură bisericească ce ar submina unitatea ortodocșilor ucraineni și ar șubrezi curajul lor în fața prigonirilor.
Biserica Ucraineană canonică este măcinată cel puțin din 2019 de o altă „Biserică” înființată samavolnic și prin intervenții geo-politice, despre care am mai scris. Aceasta din urmă a apelat la tot felul de atacuri și acaparări prin forță a lăcașelor de cult ale celei dintâi și multe alte persecuții asupra ierarhilor și credincioșilor. Doar acest simplu fapt arată că nu este întemeiată pe dragostea și credința în Hristos, ci pe deziderate ce nu țin de credință. Chiar și acapararea recentă a unor biserici din Cernăuți întărește ideea că este vorba de o persecuție a credinței, nu de o confruntare simplu intra-bisericească. În acest context tulbure intervine și Patriarhia Română, sporind confuzia și conflictul prin manevrele sale cu tentă politică, și nu bisericească.
Din dezbaterile de zilele trecute din Ucraina, reiese că Secretarul nostru de stat pe probleme de religie, Ciprian Olinici, a avut recent întâlniri cu reprezentantul omog din statul vecin, V. Elenski. Doar acest simplu fapt, care nu este la prima ocurență, indică faptul că inițiativele preoților din Cernăuți de a părăsi Biserica Ucraineană nu sunt chiar străine de influențe și jocuri politice. Iar acestea nu par a fi deloc curate dacă avem în vedere că oficialii ucraineni au călcat legea și credința în picioare în ultimii ani prin persecuțiile pe care le-au întreprins.
O poziție statornică și mărturisitoare manifestă Mitropolitul Longhin pe această temă, făcând diferența cuvenită între dragostea de neam și apărarea credinței și între bunăstarea pământească și fuga de cruce:
Cu toate că teritoriul din Bucovina de dincolo de graniță a aparținut bisericește românilor și ar fi o reparație să fie trecut înapoi în componența Patriarhiei noastre, acest subiect ar trebui discutat și analizat teologic, nu prin politica faptului împlinit și nici prin încurajarea trădării de credință. Este acceptabilă apelarea la ajutorul puterii politice, însă nu a uneia persecutoare și nu prin încălcarea normelor canonice, ci pentru respectarea lor.
Nu în ultimul rând, înainte de a-și atrage credincioși din alte spații, Patriarhia noastră ar trebui să păstreze curată dreapta credință mântuitoare ca să poată oferi o lege mântuitoare, nu să alimenteze aspirații pământești, oricât ar fi ele de nobile sau, dimpotrivă, de vătămătoare sufletește.
Cu toate că oprirea pomenirii nu este o acțiune de grup, ci o decizie individuală și fiecare procedează cum socotește mai bine sau mai ales din acest motiv, încerc o expunere de puncte care m-au determinat pe mine personal să iau această măsură și îndeosebi în ce limite să o fac. Scriu acestea ca o continuare a articolului de problematizare despre punctul de la care încep excesele pe acest subiect, pentru a contextualiza lucrurile.
Se impune întreruperea pomenirii după Sinodul din Creta?
Nu încape discuție că Sinodul din Creta a fost criticat din multe direcții și de la diferite nivele. Însă nu s-a pus în discuție precum se cuvenea cel mai important aspect, anume că a hotărât angajarea Bisericii pe o linie ecumenistă, care este eretică. În plus, diferitele manevre de cauționare a greșelilor parafate acolo de ierarhi au potolit cumva neliniștile credincioșilor prin confuziile iscate. Chiar ei încearcă să mascheze faptul că a fost adoptată o rătăcire, un exemplu fiind afirmația de pe pagina de Facebook oficială că episcopii care au refuzat să semneze actele nu au făcut-o pentru că ar fi la mijloc vreo erezie, mințind sfruntat prin aceasta.
Bineînțeles că există ierarhi care promovează vădit ecumenismul și apropierea de eterodocși prin diferite rugăciuni împreună și alte manifestări neîngăduite de canoane, dar și puțini care nu sunt de acord. Există contre în interiorul Sinoadelor Bisericilor Locale între episcopii care se împotrivesc liniei ecumeniste și cei care o promovează. Per ansamblu, reiese o scăldare a problemei, după cum a dovedit-o chiar și Sinodul BOR. El nu-și însușește total și explicit erezia din textele adoptate, nu o impune până la capăt și fără rezerve, ci mai pe ocolite, asumând-o tacit, fără a da înapoi.
Dacă mai adăugăm și faptul că cei mai mulți ierarhi nu au pregătirea și nici curajul să combată ecumenismul, tabloul deplin ne arată o concesie pe linie în rândul ierarhiei superioare în fața asaltului acestui curent eretic. În tot acest context este oportună și chiar necesară reacția de jos de mărturisire și întărire a Ortodoxiei. De vreme ce și aceasta este firavă între credincioșii de rând și clerici, întreruperea pomenirii rămâne reduta care să apere și să respingă această apostazie copleșitoare.
Dacă se vede la conducătorii bisericești o dedicare pentru a apăra instituția, aceasta ține mai mult de forme și de propriul scaun și confort. Ei nu se dezic de dreapta credință, dar nici nu o păstrează curată, ci ca pe un obiect de muzeu, ca pe un vestigiu. Pe lângă aceasta sau chiar în contra acestei atitudini, este de trebuință să ținem și să înnoim sarea Duhului, nu doar ritualismul și zidurile. Să apărăm credința cu dăruire, fără de care structura Bisericii se dărâmă ca un corp fără suflet, decade într-o manifestare de fațadă sau de interes doar lumesc, nu duhovnicesc.
Datoria opririi pomenirii este la nivel de conștiință
Deși în mare parte anesteziată, Biserica este încă vie și nu o putem părăsi, nu e decăzută din statutul ei. Ierarhii sunt episcopi deplini și Tainele sunt lucrătoare. Strâmtorarea constă nu în faptul că trăim situații diferite de ce a mai fost, ci în aceea că nu reușim să biruim erezia precum cei din trecut. Au mai existat momente de declin asemănătoare, cum ar fi cazul perioadelor de monotelism (50 de ani) și iconoclasm (un secol). Trebuie să reușim să aplicăm aceleași măsuri bisericești, doar să vină dintr-o râvnă pe măsura provocării de acum. Ar fi o eroare să fie urmărite principii mai presus de hotărârile patristice și să se ajungă, astfel, la schisme și rupturi duhovnicești și deraieri regretabile.
Respingerea ecumenismului trebuie să se încadreze între două principii fundamentale obligatorii: reacția imunitară de scoatere a răului din sânul Bisericii și, pe de altă parte, crezul că ea este sfântă și nu e un mediu prin care se transmite între membrii ei păcatul. Practic, există o obligație de a contracara erezia și ea revine ierarhiei, dar, în cazul în care ea este robită, greutatea cade pe ansamblul credincioșilor în funcție de sporirea lor. Însă nu există o necesitate de a reacționa în particulară, ci comunitar. Pericolul nu stă asupra fiecăruia în parte, cât asupra întregii Biserici și ea trebuie izbăvită, nu fiecare pe sine.
Deocamdată, în cadrul ei, nu există molipsire cu erezia decât prin sminteli și ademeniri, nu prin slujbe și relații strict bisericești. Aceste principii derivă din canonul 15 I-II, care nu obligă la întreruperea pomenirii ierarhului ce predică o erezie, ci doar laudă pe cel ce face aceasta pentru că el se străduiește să izbăvească Biserica, nu pe sine de pacostea ereziei. Dar mai ales practica Sinoadelor arată că nu a fost vinovată comuniunea cu ereticii până la anatematizarea lor solemnă și mai ales Sfinții care au păstrat euharistic părtășia cu ereziarhii până în ultima clipă nu au fost responsabili prin aceasta de erorile dogmatice ale acelora.
Teoria de astăzi a Tainelor valide, dar a părtășiei la gândirea eretică prin pomenirea episcopului este o găselniță. În plus, apare o dublă măsură atunci când pomenirea între Patriarhi nu e considerată împropriere a ereziei celuilalt, ci doar când e pomenit episcopul de către preot.
Altceva urmărește oprirea pomenirii. Ea nu este o obligație canonică, ci una de natură morală, de atitudine. Trebuie să apară o ripostă solidă la erezie pentru a se ajunge la dezbaterea ei serioasă și rezolvarea tranșantă a problemei, să nu poată fi îngropată sau înghițită mai departe sau ținută la sân. Cei ce iau atitudine o fac nu atât pentru ei înșiși, cât mai ales pentru ansamblul Bisericii. Iar cei care rămân impasibili cumva cauționează, fac loc ereziei prin aceasta.
Acrivie și iconomie
În perioadele de criză s-a aplicat mai mult iconomia decât acrivia. În situația de astăzi se fac unele confuzii în această privință. Acestea este de natură canonică, dar și duhovnicească și nu trebuie confundate între ele. Una este a avea rigoare sau pogorământ față de lege și alta față de conștiință. În contextul de astăzi, cerințele se învârt în jurul dezicerii de erezia ecumenistă, care este implantată.
Astfel, exigențele ce stau asupra noastră sunt să ne ținem de dreapta credință, să o cunoaștem și să nu ne abatem de la ea. Astfel, strictul necesar este a cunoaște dogmele ortodoxe și a nu primi nici o inovație de credință, iar de aici derivă atitudinea maximală, riguroasă, adică apărarea învățăturii sănătoase și respingerea rătăcirilor.
În privința acriviei, canoanele nu ne cer să oprim pomenirea, dar conștiința ne impune aceasta. Firește că nu oricui, ci pe măsura duhovnicească a fiecăruia. De aceea cel riguros în conștiință, dacă impune și altora atitudinea sa și-i judecă dacă nu fac asta, dovedește că este stăpânit de un imbold pătimaș, cerând ceva ce nu ține de exigențele canonice. Deci strictețea se mișcă între baremul minim de a cunoaște și a nu accepta ecumenismul și deciziile oficiale care-l justifică și baremul maxim de a reacționa prin oprirea pomenirii, dar fără a crea altă „Biserică”.
Iarăși, iconomia este duhovnicească și canonică și se referă la cei mai slabi. În situația noastră, facem pogorământ canonic acceptând neștiința și dezinteresul unora, deși legea cere cunoașterea credinței. Și duhovnicește putem accepta lipsa lor de reacție față de atacul ecumenismului. Așadar iconomia se mișcă și ea între primirea celor care cunosc Ortodoxia, dar nu iau atitudine în fața ereziei și a face concesii chiar și celor care nici măcar nu cunosc bine dreapta credință, dar nici nu susțin pe ecumeniști.
În rezumat, este firesc ca orice membru al Bisericii să reacționeze față de atacurile ereziarhilor, dar fără să aibă ostilitate față de cei neutri și să-i declare și pe ei eretici sau să rupă comuniunea cu ei, ci să aibă dragoste și să-i tragă în sus spre conștientizarea și trăirea dreptei credințe. Iar pe promotorii ecumenismului, în general ierarhi, este normal să-i demaște și să-i combată teologic pe măsura pregătirii sale duhovnicești, până la înfruntarea prin oprirea pomenirii.
Deși unii susțin că ecumenismul semnat în Creta se stinge de la sine, nu este dăunător și ar fi mai potrivită o atitudine de ignorare decât una care ne pune în primejdia de a cădea în shismă prin reacții exagerate, consideră că nu stau așa lucrurile. Hotărârile cretane nu pot fi trecute cu vederea din simplul motiv că nu există nici un alt Sinod tâlhăresc în istoria Bisericii care să fi rămas necondamnat. Au existat învățături greșite, rătăcite, dar care s-au stins de la sine prin combaterea lor teologică, însă hotărârile sinodale nu au fost niciodată lăsate nesancționate, fiind oficiale și asumate. Așa și astăzi, deciziile din Creta pot fi scoase de la naftalină în viitor și aplicate cu pretenție de adevăr, de vreme ce nu a existat opoziție față de ele hotărâtă. De aceea indiferența nu este justificată, nu poate fi socotită o iconomie.
Puterea întreruperii pomenirii
Gestul de a opri pomenirea episcopului nu are valoare în sine, ci este corelat cu combaterea teologică a ereziei aflate în dispută. Respingerea bine documentată a ecumenismului capătă mai multă forță prin ruperea comuniunii cu episcopul, arată fermitate și punctează gravitatea problemei. Nu mai este o discuție cu mize minore, ci una de cel mai înalt grad. Însă trebuie să existe corelația aceasta, între argumentația teologică solidă și luarea de atitudine bisericească. Lipsa primeia duce la o ruptură nejustificată, neconcludentă, iar lipsa celei de-a doua lasă controversa la un nivel de ignorat.
Așadar este necesară în primă instanță o combatere teologică bine articulată, care eu zic că lipsește astăzi sau cel puțin nu e bine scoasă în față. Astfel, discuțiile pe tema folosirii termenului de „biserică” pentru eretici sunt mărunte și neconvingătoare fără a se puncta că eterodocșii au fost considerați literalmente membri ai Bisericii prin teoria ramurilor sau a „Bisericilor nedepline” . Iarăși, organizarea defectuoasă nu e un motiv de rupere și de scos în prim-plan, cât îndeosebi deciziile neortodoxe, care au fost favorizate de ea. De exemplu, Mitropolitul Ierotheos Vlachos a marșat mult pe termenul tehnic de „biserică” atribuit ereticilor în articolele sale publice, dar abia în referatul depus la Sinodul grecesc (pct. 3.iii) a punctat precis în ce constă caracterul eretic al documentelor cretane, fapt care nu a mai fost pus pe tapet la fel de intens. Toate acestea și multe altele fac ca dezbaterea dogmatică să fie încă neclară și defectuos articulată și, în consecință, greșelile din Creta nu sunt conștientizate, punct din care ar fi trebuit să-și tragă puterea întreruperea pomenirii, dar care acum o slăbește.
Pe lângă claritatea dogmatică, un alt aspect care dă credibilitate întreruperii pomenirii este unitatea celor care recurg la ea. Sau, dimpotrivă, dezbinarea lor stârnește neîncredere. Deși ea nu este de grup, coeziunea celor ce o aplică ar arăta că sunt mânați de un duh bun și unitar, care dă limpezime și o soluție la dezbinarea adusă de rătăcirea ecumenismului. Iar dezbinările și dezacordurile nu arată decât absența lui Dumnezeu și prezența unui duh schismatic.
Aici trebuie menționat faptul că duhul de schismă a fost răspândit în lume în ultimul secol și reprezintă un pericol real și o tentație ispititoare pentru nepomenitori. Căderea în concepțiile extremiste duce la fărâmițare, slăbire și discreditare. Aceasta este o cale pătimașă, nu o reacție de imunitate duhovnicească și de însănătoșire adevărată. Schisme au mai existat ca împotrivire la minusurile din Biserică, dar nu au reprezentat decât un nou pericol. Așa au fost novațienii, donatișii, encratiții ș.a.
Faptul că apar erori de poziționare nu este de mirare. Chiar eu pot recunoaște că am făcut câteva, deși am fost cât se poate de atent la aceasta. Spre exemplu, în scrisoarea de întrerupere a pomenirii am afirmat că mă îngrădesc de erezie, deși acum îmi dau seama că îngrădirea este doar de comuniunea cu episcopul. Capacitatea de a revizui diferite aspecte ar arăta seriozitate și smerenie, lipsa orgoliilor.
În concluzie, consider că mărturisirea prin oprirea pomenirii este oportună și o necesitate în momentul de față, când asaltul asupra Ortodoxiei este tot mai întețit. Așadar este logic să apelăm la „armamentul cu care ne-au înzestrat Sfinții Părinți” (Pr. Teodor Zisis, Îngrădirea nu este schismă, p. 17), și nu doar să „aruncăm câteva focuri de armă”. O atitudine atât de timorată nu ar face decât să permită înaintarea ecumenismului. Însă este necesar ca folosirea acestei măsuri să fie făcută pe potrivă, în duhul cel bun, nu din patimă și opoziție schismatică sau din îngustime la minte.
