„Credincioșii s-au întors în bisericile ortodoxe grecești din Statele Unite în condiții noi și cu limite restrictive severe. În afară de distanțare și reguli igienice, s-a schimbat și modul oferirii dumnezeieștii Împărtășanii, cu Arhiepiscopul Elpidofor al Americii accentuând faptul că este mai important ca fiecare să primească Trupul și Sângele Domnului decât modul în care se face aceasta.
Astfel, deoarece a fost interzisă prin lege folosirea sfintei lingurițe, preoții utilizează de acum linguri multiple de metal separat pentru fiecare credincios și șervețele separate care sunt colectate într-o cutie și, după Liturghie, sunt arse.
Priviți cum explică preotul din sfânta biserică a Sfintei Sofia din Albani, New York, în duminica Cincizecimii, turmei cum se va face oferirea Sfintei Împărtășanii și în continuare cum îi împărtășește pe credincioși cu noile reguli.”
Mitropolitul Ambrozie de Kalavrita, retras anul trecut din scaun din cauza vârstei înaintate, a uimit Grecia prin acțiunea sa temerară de a afurisi trei miniștri care au adus injurii și hule la adresa Mântuitorului Hristos. Chiar și din partea Sinodului grec a fost emisă o declarație pe această temă.
Ρομφεα: Zis și făcut din partea ex-Mitropolitului Ambrozie. A anunțat anterior acum 3 zile că, dacă până ieri nu se pocăiește Ministrul Culturii Niki Kerameos, care a spus că se transmite din salivă coronavirusul, atunci o va afurisi (după aprecierea Mitropolitului Ambrozie, ministrul înțelegea Sfânta Împărtășanie).
Astfel, astăzi, în Biserica Arătării în Eghio… a citit afurisania! Nu numai pentru ministru, ci afurisit și pe primul-ministru Kiriako Mitsotakis, precum și pe subsecretarul Protecției civile, Niko Hardalia! Afurisania s-a făcut în absența Mitropolitului Ieronim al Kalavritei și Eghialeei, în timp ce destui credincioși au ieșit din biserică, după unele informații…, întorcând spatele lui Ambrozie. Totuși el însuși… nu a dat înapoi. A continuat să citească afurisirea lui.
Textul de mai sus este preluat din știrea aceasta video:
La scurt timp, Biroul de Presă al Sfântului Sinod din Grecia a emis un comunicat pe această temă:
În urma întrebărilor unor jurnaliști pe subiect, se face cunoscut că numai Sfântul Sinod al Ierarhiei Bisericii Greciei, adică plenul Mitropoliților ei, are capacitatea de a impune afurisirea pe seama membrilor Bisericii Ortodoxe a Greciei.
Potrivit articolului 4, alineatul IX din Carta Statutară a Bisericii Greciei (legea 590/1977, ΦΕΚ Α’ 146/31.5.1977): «Sinodul Ierarhiei Bisericii Greciei se pronunță pe orice chestiune ce privește Biserica. Îndeosebi aceasta:… IX) Decide în privința aplicării pedepsei afurisirii după cele hotărâte de sfintele canoane».
Orice decizie de sancționare prin afurisire împotriva unui membru al Bisericii Ortodoxe a Greciei, care nu a fost emisă de Sfântul Sinod al Ierarhiei ei, este inexistentă și nevalidă.
Reacția doamnei ministru a fost următoarea la postul de televiziune ANT1: «Aș fi putut răspunde în multe feluri la subiectul în cauză. Oricine poate spune și să facă după cum socotește. Eu consider că ne-am mișcat responsabil mereu după criteriul protejarea sănătății publice și interesul public în scopul de a protejăm pe credincioșii de orice dogmă (cult). Și aceasta în ciuda dificultății deosebite a operațiunii și a neplăcerii mari din toată operațiunea. Am conștiința liniștită. Restul nu mă privesc. Totuși să nu lăsăm unele poziționări și fapte extreme să întunece climatul și toate aceste lucruri semnificative pe care le-am câștigat toți împreună uniți».
În răspuns la aceste declarații ale doamnei ministru și ale Sfântului Sinod, Mitropolitul Ambrozie a revenit, întărind cele săvârșite printr-o declarație, în care menționează și greșelile/hulele pe care le-a avut în vedere din partea primului ministru și a subsecretarului Protecției civile. În comunicatul său, reia cursul evenimentelor: a mustrat-o pe doamna ministru pe data de 1 mai pentru declarațiile dumneaei din 30 aprilie. Specialiștii care se pot pronunța pe tema Împărtășaniei nu sunt medicii, pe care i-a consultat doamna ministru, ci teologii, ierarhii și clericii. Unul dintre ei este Pr. Ștefan Daliani, preot al unui spital de boli infecțioase din Atica de Vest. Pentru că nu a existat nici o reacție din partea doamnei ministru, a scris o a doua scrisoare publică în data de 14 mai, iar în final a pronunțat afurisirea în biserică duminică, 17 mai. Deoarece nici până astăzi nu s-au pocăit cei vizați, Mitropolitul afirmă că afurisirea „s-a făcut”. Își întemeiază faptele pe cuvintele Scripturii, prin care Mântuitorul spune să fie spus Bisericii și afurisit în caz că nu se întoarce.
Nota noastră: Cu toate că Sinodul grec are dreptate în general și o afurisire nu poate fi pronunțată decât de plenul sinodalilor, gestul ex-Mitropolitului Ambrozie are semnificația și greutatea lui duhovnicească. După cum el însuși spune, urmărește măcar să trezească ceva în conștiința restului arhiereilor.
Afurisirea este pronunțată și de duhovnic, nu doar de Sinod, față de cei aflați în păcate și hule cumplite. E drept, excomunicarea oficială o pronunță doar Sinodul. În plus, Mitropolitul Ambrozie este retras din scaun pe motiv de bătrânețe și nu mai este un arhiereu activ al Bisericii Greciei; drept aceea, gestul său este unul mai mult cu putere duhovnicească.
Acest Mitropolit este cunoscut pentru dârzenia lui dintotdeauna pe teme bisericești și politice și ieșirea aceasta nu este tocmai o surpriză.
Din păcate, poziția oficialilor din Grecia, care este o țară majoritar ortodoxă, este cu adevărat anti-bisericească și hulitoare, sfidătoare. Personal, nu sunt convins că Dumnezeu lucrează în felul acesta abrupt, totuși este un fapt că Biserica ar trebui să excomunice oficial pe toți care se plasează pe poziții ateiste și să renunțe la compromisurile și complicitățile cu persoanele și instituțiile care o subminează fățiș.
Cred că se poate observa cu ochiul liber că, cel puțin până acum, prea puțin a fost lovită societatea de pandemie, de decese, cât mai mult de frică, isterie și măsuri nejustificate. Aceasta este lumea în care trăim, profitoare și zăpăcitoare, în luptă cu Dumnezeu, nu doar perisabilă. Viața nu pare să mai aibă răspuns la moarte, ci doar o fugă nebună de ea.
1. Deși s-a dezbătut foarte mult și chiar au fost adoptate hotărâri sinodale cu privire la desfășurarea vieții bisericești în starea de alertă, care privesc și administrarea Sfintei Împărtășanii cu lingurița, acesta nu este un subiect dogmatic prin el însuși. Problema centrală nu este dacă Sfintele Taine transmit sau nu virusul, ci cât de tare ne este schimbată evlavia față de cele sfinte de o boală. Având în vedere cu ce și cu Cine ne împărtășim și de ce facem asta, ar trebui să fie o preocupare foarte serioasă, care e de viață și moarte chiar și pe vreme de pace și bunăstare. Pur și simplu pentru că în orice moment lumea aceasta este trecătoare și avem nevoie de cea veșnică, viitoare, avem mare trebuință de Hristos, pe Care-L găsim în modul cel mai desăvârșit în Potirul euharistic. Chiar dacă El este spre sănătatea trupului nostru, nu spre împovărarea lui, acest lucru nu are sens de medicament farmaceutic, sanitar, ci duhovnicesc. Da, foarte adeseori Împărtășania aduce și revigorare trupească, dar nu acesta este scopul imediat și nu trebuie să ne apropiem cu acest gând.
Există o pregătire și o vrednicie care se cere pentru împărtășire. Tainele nu pot fi date celor necredincioși sau celor nepregătiți și nici celor care nu s-au curățit suficient de păcatele lor. În acest sens, canoanele sunt clare: cei ce preferă îndulcirile trupești nu poate fi primit la cina aceasta tainică a Mântuitorului, care este Liturghia. Harul curățirii de păcate nu vine printr-o stăruință în împărtășire, ci prin depărtare, prin certarea (epitimia) pentru eventualele păcate, și prin pocăință manifestată prin metanii, post, asceză, căință, tot ce duce la vindecarea sufletului (menționată, spre exemplu, de canoanele 2 și 3 ale Sf. Vasile cel Mare), pe baza căreia ne putem apropia de Sfinte.
În cazul concret al apariției virusului, cu atât mai mult nu putem renunța la aceste exigențe, fapt ce ar însemna anularea credinței autentice în Hristos. Așa cum nici măcar pe patul de moarte ereticii nu sunt primiți fără a le fi verificată sinceritatea întoarcerii lor (canonul 5 al Sf. Vasile), tot astfel pe timp de molimă nu poate fi primit la împărtășire cineva fără a arăta dispoziția potrivită. O condiție esențială este credința că este primit Trupul lui Hristos, nu un simbol. Folosirea unei lingurițe aparte sau orice altă metodă de a evita contaminarea nu cred că este greșită prin sine, cât pentru că defaimă pe Hristos și măreția harului care este primit. Boala poate fi contractată în diferite alte moduri, prin aer, prin atingerea sau apropierea de clerici și de cei din biserică, încât este inutilă o astfel de precauție.
În plus, tradiția împărtășirii cu aceeași linguriță este o predanie înrădăcinată și verificată. După cum a declarat Asociația Medicală din Atena în 1988, este vorba de o practică religioasă liberă și asumată și „totuși medical nu există nici un caz dovedit de simplu credincios în care să-i fi fost transmisă o boală prin dumnezeiasca Împărtășanie. Nici măcar atunci când era în toi tuberculoza, secera (făcea ravagii) sifilisul și când lepra era transmisă foarte larg!”. Medicii aceștia nu fac referire la un studiu amănunțit doveditor, însă lipsa unor astfel de cazuri, care ar fi făcut carieră îi pune pe cei care acuză pe ortodocși de pericol de contaminare să-și demonstreze acuzele. Deocamdată la noi există recentele cazuri de împărtășire la Cluj și la Suceava (a Arhiepiscopului Pimen) în care nu au fost înregistrare infectări.
Orice transmisie trebuie documentată. Bolile nu se transmit în același mod. Spre exemplu, HIV se transmite doar prin sânge, altele și prin aer și atingere. Până acum nu s-a documentat vreo molipsire prin împărtășire, așadar cu atât mai mult nu se justifică o astfel de temere. Deci nu pot fi luați în calcul „cei slabi în credință”, care nici măcar nu ar putea constitui o categorie aparte, ci ar trebui avută în vedere sănătatea tuturor, nu doar individuală.
2. Având în vedere acestea, s-a putut observa că episcopii, clericii și oamenii simpli s-au poziționat pe acest subiect după gradul lor de credință, evlavie și fidelitate față de Hristos. Nu după cât de des se împărtășesc, ci după grija de trup și frica de moarte și după concepția despre Taine. Doar ortodocșii cred în prezența reală a lui Hristos prin har, de aceea țin la acest aspect. Și, dintre ei, doar unii chiar sunt gata să se apropie cu cutremur.
Decizia de ieri a Patriarhului în consultare cu toți sinodalii români este corectă politic, nu conține derapaje vizibile. Unii ar acuza spoveditul la 2m și distanța dintre cei prezenți la slujbă, care dă un caracter caraghios participării liturgice. Dar la fel sunt și măsurile în celelalte domenii ale vieții sociale, care cu siguranță nu vor fi respectate întocmai, ci de principiu. Este imposibil și absurd practic. De aceea au și fost numite „îndrumări”. Strict formal sunt bune, deși aștept și altceva, aspect asupra căruia revin spre finalul articolului.
Trebuie remarcată poziția mărturisitoare și curajoasă a Arhiepiscopului de Tomis Teodosie, care dă tonul în a explica normativele de urmat în cadrul Patriarhiei. Înaltpreasfinția Sa a afirmat că va împărtăși neschimbat pe credincioși cu aceeași linguriță, după tradiția ortodoxă îndătinată. „Eu personal așa voi face, fiind convins că acesta este adevărul Biseriici, care nu trebuie ascuns, ci afirmat, căci dacă nu este mărturisit rămâne ascuns. … Sfânta Împărtășanie este socotită de neatins și cu adevărat Hristos este prezent real, doar în Biserica Ortodoxă. … Episcopul Europei de Nord Macarie mi-a spus că va respecta Sfânta Împărtășanie așa cum este ea în Biserica Ortodoxă”. În emisiunea în care a făcut aceste declarații a precizat că va testa pe cei prezenți la slujbă pentru a fi exclusă contaminarea între credincioși.
O situație deosebită este în Germania, mai precis în landul Bavaria, unde a fost prelungită starea de urgență, cu anumite reguli și relaxări. În consultare cu catolicii și evanghelicii, „factorii responsabili din conducerea Landului liber Bavaria” au ajuns la un acord să fie redeschise bisericile în condiții speciale. Lăsând la o parte regulile cu privire la distanțarea fizică, în privința Împărtășaniei „la primirea împărtăşaniei se va păstra distanţa între cei care vin şi se întorc de la împărtăşire şi cei care rămân în bănci. Ostia se va pune în mâna persoanei primitoare fără ca mâna să fie atinsă. Împărtăşirea din Potir la Sf. Liturghie se rezervă doar preotului. În cazul în care la „Cină” (Abendmahl) s-ar oferi şi vin (e vorba aici de comunităţile evanghelice, fiind folosit limbajul specific), se vor folosi potire separate pentru fiecare persoană”. Vrând-nevrând, ortodocșii s-au trezit puși în aceeași barcă cu evanghelicii, fapt asupra căruia nu avem ce să comentăm într-o țară străină, în care ortodocșii sunt minoritari.
„Un „Episcop ortodox” al Bisericii Sârbe din Germania (duminica trecută) a schimbat tradiția de secole de a da dumnezeiasca Împărtășanie. Priviți și vedeți impietatea păstorilor Bisericii lui Hristos! Priviți cutezanța lor… V-am informat ce fac de la început. V-am spus că scopul este să ne facă să ne asemănăm mai mult cu ereticii-papistași și ca început este modul de a da dumnezeiasca Împărtășanie. Vor să ne ducă spre ostia ereticilor latini. De la astfel de „păstori” sau mai bine lupi-păstori Sfinții noștri Părinți ne spun să nu primim nici rugăciunea de la unii ca aceștia… Vedeți rezultatul ecumenismului??? Acesta este „rodul” ecumenismului… adică schimbarea crezului ortodox. Fostul episcop Grigorie de Herțegovina a fost pus Episcop de Frankfurt și a toată Germania duminică, 16 septembrie 2018.”
Ce a făcut acest Episcop se vede în filmulețul de mai jos, în care se pare că dă credincioșilor doar Trupul (Pâinea) lui Hristos, ca la catolici:
Observații finale: Consider că miezul problemei este formarea unei abordări tot mai inumane a vieții, tot mai înfricoșate și mai tributare capriciilor științei controlate de cercurile de putere în interese oculte. Aceasta devine tot mai mult o religie, o viziune sacră asupra vieții, deși este plină de imperfecțiuni și tiranică, abuzivă în a-și impune punctul de vedere într-un mod neștiințific, ca să nu mai spunem profund nedrept.
Cea mai mare problemă a virusului de astăzi este proporționalitatea și raționalitatea măsurilor, grija pentru toate aspectele vieții, economic, cultural, religios, nu doar medical, dar și acela unilateral centrat pe o boală. Au mai fost molime și abuzuri și în alte vremuri, dar nu înseamnă că acestea trebuie să se repete mereu.
Pierdem, ca societate, dar și individual, umanitatea din noi, compasiunea, curajul, prudența și chibzuința, care sunt viciate de isterie, panică și manipulare. Peste toate, pierdem credința în Dumnezeu, în suflet și viața veșnică, fiind forțați să ne raportăm tot mai mult la realitatea imediată într-un mod înjositor și chiar după o „mistică a tractorului”, ridicând la rang de valoare absolută bunăstarea materială, uitând că moartea, boala și răul este caracteristica de neșters a acestei lumi. Da, trebuie să fim buni în ea, dar nu pentru ea.
Așadar cred că rolul Bisericii ar fi unul mărturisitor și mângâietor de suflete, nu atât de trupuri. Spovedirea credincioșilor, rugăciunea pentru ei, slujbele făcute cu credință, păstrând distanța sau chiar fiind aproape, acestea sunt prioritățile momentului. Nu donarea de aparate medicale este menirea și rațiunea de a fi prin care trebuie să-și justifice Ortodoxia existența în societate. Cel puțin nu față de progresismul ateu și aflat în plin asalt, ci în fața lui Dumnezeu. Știu că nu este ușor și nu judec pe nimeni, dar nici nu pot să ascund, să ocolesc acest adevăr necesar.
Ba chiar trebuie să mulțumim nu doar medicilor, care s-au jertfit și mulți dintre ei în condiții de presiune, ci și celor care au depus eforturi să pună la dispoziție informații și contextualizări din domeniul medical și nu numai în aceste zile. Și mulți dintre ei se vede că au fost creștini, chiar și de alte confesiuni cei din alte țări, pentru că au făcut referiri la mersul la biserici. Cred că trebuie să fim umani printre ceilalți, în bună pace pe cât este posibil (vezi Rom. 12:18), fără a uita să trăim pe Hristos chiar mai mult, la nivelul exigențelor credinței noastre ortodoxe neștirbite și cerești.
Sfântul Munte a luat o poziție oficială cu privire la măsurile de restrângere a slujbelor din motiv de pandemie. Demnă de luat în seamă este îndeosebi opinia exprimată cu privire la Sfintele Taine.
Sfânta Chinotită a Sfântului Munte, cu prilejul pandemiei de coronavirus, părtașă la setea duhovnicească a tuturor acelora care au vrut să meargă la biserică, să se închine Patimilor de viață făcătoare și Învierii Domnului și să se împărtășească de Preacuratele Taine, cu pregătirea potrivită, însă au fost obligați la restrângere, simte nevoia să ia poziție și public pe această temă.
Dumnezeiasca
Împărtășanie constituie izvor de sfințire, mântuire, nădejde, lumină și
participare la viața Domnului și în nici un caz cauză de transmitere a unor
boli molipsitoare sau a oricărui alt rău.
Acest lucru este
atestat de experiența de veacuri, aceasta o învață Biserica noastră în
cunoștință de cauză, acest lucru îl credem neclintit ca și creștini și membri
credincioși ai ei. biserica a fost și rămâne furnizoarea de bunuri veșnice, de
Sângele și Trupul lui Hristos, prin Care este posibil să ne unim cu Hristos cel
răstignit și înviat, biruind [noi] moartea.
Ne exprimăm
întristarea că prin poziționările publice despre evitarea dumnezeieștii
Împărtășanii, accentuând că această cea mai mare Taină a Bisericii Ortodoxe
este absolut indispensabilă pentru viața duhovnicească și credincioșii nu este
posibil să fie supuși lipsirii de ea.
Sfânta Chinotită nu
neagă măsurile de prevenție împotriva coronavirusului și respectă eforturile
conducerilor de stat, ale oamenilor de știință experți și ale celor ce lucrează
în așezămintele de sănătate pentru combaterea pandemiei. Lucrăm, cu Dumnezeu,
pe cât este posibil omenește, și, de aceea, am luat și respectăm până astăzi cu
atenție și discernământ măsuri potrivite de protecție și în Sfântul Munte.
Totuși în nici un
chip pandemia aceasta și confruntarea ei nu trebuie să fie legată cu putința
participării credincioșilor la Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe cu
rezultatul limitării libertății religioase și a cultului creștin.
În împrejurarea
aceasta dificilă a bolii pandemice, există nevoia suplimentară de a scăpa la
Dumnezeu, de a participa la mijloacele corecte ale Bisericii și de a invoca ajutorul
dumnezeiesc și mijlocirile Sfinților prin modalități felurite, pe care le cunoaște
experiența ei de viață seculară, adică săvârșirea de procesiuni cu sfintele icoane
și cu cinstitele moaște, citirea unor rugăciuni speciale, săvârșirea unor slujbe
speciale.
Timpul încercării va
trece, măsurile restrictive vor fi ridicate gradual, însă totuși încercarea
aceasta, pe care a îngăduit-o Domnul pentru păcatele noastre, să fie prilej de
pocăință sinceră și întoarcere la învățătura Sfintei Evanghelii a lui Hristos
cel înviat, Care este nădejdea nu numai a cuiva personal, ci a toată lumea,
Același Care alungă orice frică deoarece este Biruitorul morții.
În perioada liturgică
a Sfintelor Paști pe care o traversăm să ne unim cu Domnul prin pocăință, prin
dragoste, prin milostenie, prin condescendență față de neputința aproapelui,
prin răbdare, prin credință nedespărțit și să lăsăm «toată viața noastră lui
Hristos Dumnezeu».
Hristos a înviat!
Toți reprezentanții și Înainte-stătătorii adunați
în Sinaxă comună din cele douăzeci de Sfinte Mănăstiri ale Sfântului Munte
Athos.
În Joia Mare (din Săptămâna Patimilor de anul acesta), când Biserica prăznuiește Cina cea de Taină, a fost publicată o cuvântare a Sf. Ioan Gură de Aur despre Sfintele Taine în traducere neo-greacă. Textul este foarte important și binevenit chiar și pentru perioada pascală a Săptămânii luminate, drept aceea este potrivit de citit în aceste zile. Deocamdată ne mulțumim cu această traducere, care nu are o trimitere precisă de unde a fost luată, dar, în caz că va fi găsit fragmentul în greacă veche, va urma o îmbunătățire a formei finale prin verificarea cu originalul. Am adăugat și un pasaj pe aceeași temă dintr-o altă omilie, care completează ideile și întregește învățătura despre Sfintele Taine.
În contextul lipsirii de slujbe și de Împărtășanie din cauza epidemiei actuale, este cu atât mai bine să conștientizăm fiecare cum ar fi trebuit să prețuim Trupul și Sângele lui Hristos și cât de mult ar trebui să ținem să avem parte de Ele mai ales în cazul amenințării cu boală (molimă).
Dacă vine clipa dumnezeieștii Împărtășanii și este vorba să te apropii de Sfânta Masă, crede neclintit că acolo este prezent Hristos, Împăratul a toate. Când vezi că preotul îți oferă Trupul și Sângele Domnului, nu socoti că preotul face aceasta, ci crede că mâna care se întinde este a lui Hristos. Cel Care a strălucit cu prezența Lui masa de la Cina cea de Taină, Acesta și acum împodobește Masa dumnezeieștii Liturghii. Este prezent concret și cercetează intenția fiecăruia și observă cine se apropie cu evlavie potrivită cu Sfânta Taină, cine cu conștiință rea, cu gânduri murdare și necurate, cu fapte întinate.
Deci meditează și tu ce cusur ai îndreptat, ce virtute ai săvârșită, ce păcat ai stins prin mărturisire, în ce te-ai făcut mai bun. Dacă te înștiințează conștiința ta că te-ai îngrijit suficient de cicatrizarea rănilor sufletești, dacă ai făcut ceva mai mult decât postul, împărtășește-te cu frică de Dumnezeu! Altfel, stai departe de preacuratele Taine. Și, când te curățești de toate păcatele tale, atunci să te apropii.
Deci să veniți la dumnezeiasca Împărtășanie cu frică și cutremur, cu conștiință curată, cu post și rugăciune. Fără să vă agitați, fără să vă călcați în picioare și să îmbrânciți pe cei de alături. Pentru că aceasta constituie cea mai mare nebunie și cea mai mare desconsiderare a Sfintelor Taine.
Spune-mi, omule, de ce faci agitație? De ce te zorești? Poate te presează nevoia să-ți faci treburile tale? Și oare te-a prins gândul că ai treburi în ceasul când mergi să te împărtășești? Nu cumva ai sentimentul că ești pe pământ? Socotești că te afli cu oamenii, și nu cu cetele îngerilor? Dar așa ceva este dovada unei inimi împietrite…
Cât de des să ne împărtășim?
Există și alt subiect: Mulți se împărtășesc o dată pe an, alții de două ori, alții de mai multe ori. Pe care din ei îi vom aproba? Pe cei ce se împărtășesc o dată, de multe ori sau de puține ori? Nici pe cei o dată, nici pe cei de multe ori, nici pe cei de puține ori, ci pe aceia care se apropie de Sfântul Potir cu inimă curată, cu viață nepătată. Aceștia să se împărtășească mereu! Ceilalți, păcătoșii nepocăiți, să stea departe de preacuratele Taine pentru că altfel își pregătesc judecată și osândă pentru ei înșiși.
Sfântul Apostol spune: «Cine mănâncă Pâinea și bea Paharul Domnului într-un mod nepotrivit se face vinovat de păcat față de Trupul și Sângele Domnului, provocându-și osândă» (1Cor. 11:27, 29). Adică va fi chinuit atât de sever, ca și răstignitorii lui Hristos, de vreme ce aceia s-au făcut vinovați de păcat față de trupul Lui.
Mulți dintre credincioși au ajuns într-un asemenea punct de desconsiderare a Sfintelor Taine, încât, deși sunt plini de răutăți nemăsurate și nu se îndreaptă deloc pe ei înșiși, se împărtășesc de sărbători nepregătiți. Fără să știe că sărbătoarea nu este o condiție pentru dumnezeiasca Împărtășanie, ci, după cum am zis, conștiința curată. Și, precum cel care nu simte nici o răutate în conștiința lui trebuie să vină la dumnezeiasca Împărtășanie în fiecare zi, așa și cel care este împovărat cu păcate și nu se pocăiește trebuie să nu se împărtășească nici de Praznic.
De aceea vă și rog iarăși pe toți să nu vă apropiați de dumnezeieștile Taine așa nepregătiți și deoarece ar cere-o praznicul, ci, dacă vă decideți vreodată să luați parte la dumnezeiasca Liturghie și să vă împărtășiți, să vă curățați de răutăți pe voi înșivă cu multe zile înainte, cu pocăință, cu rugăciune, cu milostenie, cu îngrijire de cele duhovnicești.
Multe ca acestea se fac şi astăzi. Fiindcă preoţii nu ştiu pe cei păcătoşi şi nevrednici a se împărtăşi de Sfintele Taine, Dumnezeu face aceasta de multe ori, căci îi predă pe aceia satanei. Când se întâmplă boli sau curse sau alte nenorociri de felul acestora, pentru aceasta se întâmplă. Aceasta o şi spune Pavel, zicând: „De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit” (1Cor. 11: 30). Şi cum se întâmplă aceasta, zici tu, dacă noi ne apropiem de Sfintele Taine o singură dată în cursul anului? Apoi acesta este răul cel mare, că tu hotărăşti vrednicia apropierii de Sfintele Taine nu după curăţia cugetului, ci după intervalul de timp şi crezi că aceasta este evlavie, de a nu te apropia de multe ori în cursul anului de Sfânta Împărtăşire, neştiind că, dacă te apropii cu nevrednicie, fie chiar numai o dată, aceasta îţi pătează şi înfierează sufletul; iar dacă te-ai apropiat cu vrednicie, fie chiar şi numai o dată, ţi l-ai mântuit.
Îndrăzneală nu este a te apropia de multe ori în cursul anului, ci a te apropia cu nevrednicie, fie chiar şi o singură dată în tot timpul anului. Noi însă ne găsim în aşa stare de ticăloşie şi îndobitocire că, deşi în cursul anului facem mii de rele, totuşi pentru îndepărtarea de acele rele nu avem nici o grijă, ci credem că ne este de ajuns a nu îndrăzni să ne apropiem des de Trupul lui Hristos sau să ne apropiem cu batjocură, neînţelegând că cei ce L-au răstignit pe Hristos o singură dată L-au răstignit. Dar oare, fiindcă o singură dată L-au răstignit, păcatul lor este mai mic? Şi Iuda o singură dată a vândut pe Hristos! Dar cum? Oare faptul acesta l-a scăpat de răspundere? De ce faptul acesta să-l îndeplinim numai o dată şi la un anumit timp în cursul anului? Timp de apropiere să ne fie nouă curăţia cugetului. Nici o deosebire nu este între Paști şi Taina ce acum se săvârşeşte; unul şi acelaşi lucru este, fiind acelaşi har al Duhului, aşa că Paștile aceeaşi este. Ceea ce grăiesc acum o ştiţi voi, cei iniţiaţi în taine. Şi Vineri, şi Sâmbătă, şi Duminică, şi în ziua mucenicilor una şi aceeaşi Jertfă se săvârşeşte. „Căci de câte ori veţi mânca această Pâine şi veţi bea acest Pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni.” (1Cor. 11: 26). Nu prescrie tu sau, mai bine zis, nu mărgini într-un timp anumit Jertfa cea fără de sânge. Apoi, zici tu, cum de se numeşte atunci Paști? Pentru că atunci a pătimit Hristos pentru noi.
Deci nimeni să nu se apropie de acea Jertfă în alt mod, iar de aceasta în altul, fiindcă o putere este, o valoare este, un har este, unul şi acelaşi Trup este; nu doar că aceea este mai sfântă decât aceasta sau că aceea este inferioară acesteia. Lucrul acesta îl ştiţi şi voi, nimic mai nou văzând aici, afară doar de vălurile (perdelele) acestea împodobite şi de strălucirea mulţimii. Zilele acelea au poate ceva mai mult decât acestea: atunci a început ziua mântuirii noastre, căci în acea zi S-a jertfit Hristos; dar în privinţa Tainelor, nici o altă preferinţă nu are una asupra celeilalte.
Şi apoi, când tu te apropii de hrana aceasta preţioasă, îţi speli gura; şi, când voieşti a te apropia de hrana cea duhovnicească, nu-ţi speli sufletul, ci te apropii plin de necurăţie? Nu sunt de ajuns, zici tu, cele patruzeci de zile de post pentru a curăţi de păcate chiar şi pe cel mai încărcat cu ele? Ce folos este, spune-mi, când cineva, voind a curăţi un loc, aruncă acolo mirodenii, iar după câtva timp de la aruncarea mirodeniilor el pune bălegarul; oare n-a dispărut mirosul cel plăcut? Aceasta se petrece şi cu noi. Ne-am făcut vrednici de a ne apropia de cele sfinte după puterea noastră, apoi iarăşi ne murdărim pe noi înşine. Aceasta o spunem şi pentru cei ce pot să se cureţe în timpul celor patruzeci de zile.
Deci, iubiţilor, să nu ne lenevim spre mântuirea noastră. „Ca un câine care se întoarce unde a vărsat, aşa este omul nebun care se întoarce la nebunia lui” (Isus Sirah 34, 26; Pildele lui Solomon 26: 11). Vă rog să vă străduiţi, ca să nu rămână zadarnică osteneala noastră. Căci numai astfel ne vom putea învrednici de bunurile cele făgăduite nouă. Cărora fie cu toţii să ne învrednicim întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine mărirea, puterea şi slava acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Sinod Episcopal al Bisericii Ortodoxe Georgiene
După salutare, Sanctitatea Sa a vorbit de problema pandemiei COVID-19 răspândită în toată lumea. El a spus că fără Dumnezeu nimic nu se întâmplă. Conducerea țării a adoptat, în situația creată, toate măsurile necesare pentru a preveni răspândirea rapidă a virusului. Noi avem responsabilitate mare pentru a lua o decizie corectă. Patriarhul a cerut întregului cler să participe în mod activ la discutarea problemei actuale.
Mitropoliții au citit raporturile pregătite. După citirea textelor, la discuție au luat parte toți mitropoliții, unde a fost confirmat ca omenirea se confrunta cu multiple probleme.
Noul virus a pus omenirea în fața unei mari sarcini, care necesită un răspuns.
În primul rând, noi trebuie să înțelegem cauzele duhovnicești ale problemei.
Marea cauză a problemei este îndepărtarea omenirii de Dumnezeu. Încercarea nu este întâmplătoare, ci este îngăduită de Domnul. Este dată ca omul să conștientizeze mai bine și, cu ajutorul Bisericii, recunoscând toată firea păcatului în sine, care distruge și sufletul, și trupul, să se întoarcă la pocăință.
Noi, slujitorii Bisericii, nu fugim de încercări și nu ne temem de ele, ci le primim cu smerenie și căutăm căile de a le rezolva.
În astfel de situații, dar îndeosebi în timpul Postului Mare, credincioșii se dedică mai profund postului și rugăciunii.
La cazul dat, în societate au apărut întrebări: în ce măsură poate să prezinte un pericol adunarea oamenilor la biserici în timpul slujbelor?
TOATE TAINELE BISERICII SUNT PREZENȚA SFÂNTULUI DUH! LOCUL PREZENȚEI SFÂNTULUI DUH ESTE BISERICA! EUHARISTIA ESTE COMPONENTA PRINCIPALĂ A VIEȚII CREȘTINEȘTI!
Prin Euharistie
ne unim cu Hristos și unul cu celălalt. Sfânta Împărtășanie este sănătatea
trupului și sufletului pentru cei ce se împărtășesc cu credință.
Sanctitatea Sa, Ilia al II-lea, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Georgiene
Tocmai din acest motiv, chiar pentru slujitorii Bisericii, orice îndoială în Taina Euharistiei, cum ar fi refuzul linguriței la împărtășire ca o posibilă sursă a infectării, este absolut inacceptabilă.
În situația dată, Sfântul Sinod consideră justificate următoarele recomandări: în toate bisericile și mănăstirile, toate slujbele se vor săvârși după Tipicul Postului și după toate canoanele bisericești. Este de dorit ca pe biserici sa fie instalate boxe pentru ca enoriașii să aibă posibilitatea de a participa la slujbe în curte.
Pentru primirea căldurii după Împărtășanie pot fi folosite diferite vase, cum ar fi paharele de plastic.
Pentru persoanele mai vulnerabile, cum ar fi oamenii în vârstă, oamenii cu imunitatea scăzută sau cu boli cronice sau cei care se află deja în carantină ori auto-izolare sau cei care au fost deja confirmați că sunt infectați, la cerere, preoții le vor oficia slujbe la domiciliu. Pentru aceasta clerul va primi recomandări suplimentare.
Trebuie să apreciem munca tuturor unităților guvernamentale și în mod special a lucrătorilor din domeniul sănătății, pentru eforturile făcute cu profesionalism calificat.
Sfântul Sinod îndeamnă pe toți credincioșii să ia în considerare recomandărilor medicilor și ale Guvernului.
Să ne protejăm unii pe alții și să fim grijulii față de sănătatea celor din jur. Un rol deosebit în această situație îl joacă bunătatea și susținerea reciprocă. Acestea vor servi drept indicator al credinței și demnității.
Pentru situația complicată din țară, citiți în fiecare zi un capitol din Evanghelie și rugăciunile: „Tatăl nostru…”, „Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucura-te…” și „Ușa milostivirii deschide-o nouă…”, cu o rugăciune comună adresată Domnului pentru Georgia și pentru întreaga lume.
De asemenea, centrele medicale ale Patriarhiei sunt pregătite să acorde ajutorul necesar în caz de necesitate.
De-a lungul secolelor, am trecut prin multe încercări: războaie, dezastre naturale, epidemii.
Credem profund în mila lui Dumnezeu și în mijlocirea Preasfintei Fecioarei Maria că vom trece peste aceste încercări și cu dragoste reciprocă vom întâmpina Praznicul luminat al Învierii Domnului.
„Domnul este luminarea mea și Mântuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieții mele, de cine mă voi înfricoșa”?( Psalmul 26)
Fie ca
binecuvântarea Domnului să fie peste Georgia și peste toată lumea!
Credința noastră ortodoxă este o taină după înțelepciunea lui Dumnezeu. Noi trebuie să o primim cu încredințare, cu gând curat și cu cercetare atentă, după cum se vede și din câteva întâmplări sugestive din Pateric, pe care le redăm mai jos:
„A povestit Avva Daniil faranitul că a zis părintele nostru avva Arsenie pentru un schitiot că era mare cu faptele, dar prost la credință și greșea pentru prostimea lui și zicea că nu este cu adevărat Trupul lui Hristos pâinea pe care o luăm, ci închipuire. Și au auzit doi bătrâni că zisese acest cuvânt și, știindu-l că este mare la viețuire, au socotit că din nerăutate și prostime zice. Și au venit la el și i-au zis: Avvo, cuvânt de necrezut am auzit pentru oarecare cum că zice că pâinea din care ne împărtășim nu este cu adevărat Trupul lui Hristos, ci este închipuire. Zis-a bătrânul: eu sunt cel ce am zis aceasta. Iar ei îl rugau, zicând: Nu ține așa, avvo, ci precum a învățat Biserica cea sobornicească. Pentru că noi credem că pâinea aceasta este Trupul lui Hristos cu adevărat și paharul este însuși Sângele lui Hristos cu adevărat, și nu închipuire. Ci precum întru început, țărână luând din pământ, a zidit pe om după chipul Său și nimeni nu poate zice că nu este chip al lui Dumnezeu, deși este neînțeles chipul, așa și pâine despre care a zis că este Trupul Meu așa credem că este cu adevărat Trupul lui Hristos. Iar bătrânul a zis: De nu mă voi încredința din lucru, nu am vestire în chip desăvârșit. Iar ei au răspuns: Să ne rugăm lui Dumnezeu toată săptămâna pentru taina aceasta și credem că Dumnezeu ne va descoperi nouă. Iar bătrânul cu bucurie a primit cuvântul și se ruga lui Dumnezeu și el, zicând: Doamne, Tu știi că nu din răutate sunt necredincios, ci ca să nu mă înșel întru neștiință. Descoperă-mi, Doamne Iisuse Hristoase! Mergând încă și bătrânii la chiliile lor, se rugau lui Dumnezeu și ei, zicând: Doamne Iisuse Hristoase, descoperă bătrânului taina aceasta ca să creadă și să nu-și piardă osteneala sa! Și Dumnezeu a ascultat amândouă părțile. Și, împlinindu-se săptămâna, au venit ei duminică la biserică și au stat împreună numai ei câteștrei pe o rogojină, iar în mijloc era bătrânul. Și li s-au deschis lor ochii cei înțelegători. Iar când s-a pus pâinea pe Sfânta Masă, se arăta numai la câteștrei ca un prunc și, când întindea preotul să frângă pâinea, iată, îngerul Domnului s-a pogorât din cer având cuțit și a jertfit pe Prunc și a turnat sângele Lui în pahar. Iar când a frânt preotul pâinea în bucăți mici, și îngerul tăia din Prunc bucățele mici. Și, când s-a apropiat să ia din cele sfinte, i s-a dat bătrânului carne și sânge. Și, văzând, s-a înfricoșat și a strigat, zicând: Cred, Doamne, că pâinea este Trupul Tău și paharul este Sângele Tău! Și îndată s-a făcut carnea din mâna lui pâine după taină. Și s-a împărtășit, mulțumind lui Dumnezeu. Și i-au zis lui bătrânii: Dumnezeu știe că firea omenească nu poate să mănânce carne crudă și pentru aceasta a prefăcut Trupul Său în pâine și Sângele Său în vin la cei ce primesc cu credință. Și au mulțumit lui Dumnezeu pentru bătrânul că nu a lăsat să se piardă ostenelile lui. Și s-au dus câteștrei cu bucurie la chiliile lor.” (Avva Daniil, 7)
„Încă și alt frate cu aceleași gânduri luptându-se așa pentru Sfintele Taine ca și cel mai sus zis bătrân, îndoindu-se și necrezând, a fost luat de ceilalți frați la slujbă și povestea că a văzut unele ca acestea fiindcă frații cei ce îl luaseră pe el se rugau cu deadinsul ca să i se arate lui de la Dumnezeu adevărul lucrurilor, să lepede gândurile necredinței. Deci, după ce s-a sfârșit slujba, le-a povestit lor fratele zicând: După ce s-a citit Apostolul, îndată ce s-a suit diaconul să citească Sfânta Evanghelie, am văzut acoperământul bisericii deschis și cerul văzându-se, iar pe diacon înconjurat de foc din toate părțile. Apoi, după ce s-au adus Darurile și s-au pus înainte, am văzut cerurile deschizându-se și peste dumnezeieștile Daruri foc pogorându-se și, după foc, mulțime de îngeri și în mijlocul lor un Prunc și alte două fețe a căror frumusețe nu este cu putință a o spune, căci era strălucirea lor ca fulgerul. Și îngerii aceia stăteau împrejurul mesei, iar Pruncul ședea pe masă. Și, după ce s-au apropiat preoții să frângă pâinile punerii înainte, am văzut cele două minunate fețe că s-au apropiat și au ținut mâinile și picioarele Pruncului și cu cuțitul pe care îl țineau au junghiat pe Prunc și Sângele Lui l-au turnat în pahar, apoi au tăiat bucățele Trupul Lui și L-au pus pe pâini. Și îndată s-au făcut pâinile Trup. Și, când s-au apropiat frații să se împărtășească, mi s-a dat mie trup curat și, neputând să mă împărtășesc cu el, plângeam. Și am auzit glas grăindu-mi în urechile mele: Omule, pentru ce nu te împărtășești? Nu este aceasta ceea ce ai cerut? Și eu am zis: Milostiv fii mie, Doamne, nu pot să mănânc trup. Și iarăși glasul a zis: Cunoaște, dar, că, de putea omul să se împărtășească cu trup, trup ai fi aflat, precum și tu ai aflat, dar nu poate să mănânce trup și, pentru aceasta, Domnul Dumnezeul nostru a rânduit pâini ale punerii înainte. Deci, de ai crezut, împărtășește-te și tu! Iar eu am zis: Cred, Doamne! Și, aceasta zicând eu, s-a făcut îndată Trupul pe care îl aveam în mâna mea pâine. Și, mulțumind lui Dumnezeu, m-am împărtășit. Iar după ce s-a sfârșit sfânta slujbă cea de taină, am văzut de asemenea acoperământul bisericii deschis și dumnezeieștile și cereștile puteri iarăși înălțând-se la ceruri. Acestea auzindu-le frații de la fratele cel ce povestea și umilindu-se pentru atâta dar al lui Hristos, s-au dus mulțumindu-I și slăvindu-L pe El.” (Avva Daniil, 8)
* * *
De menționat că practica liturgică s-a schimbat puțin față de vremurile primare în Biserică. Astăzi Sfânta Împărtășanie se dă de către preot cu lingurița Trupul îmbibat în Sânge. Pe vremea Sinodului VI Ecumenic (691) Pânea și Vinul se dădeau separat și era interzis prin canon să fie primite în vase de aur sau scumpe aduse de fiecare de acasă, ci în mână trebuia luată Pâinea (canonul 101). Introducerea linguriței este tocmai în spiritul canonului, ca să nu poată veni oricine cu vase făcute de el, ci totul să fie comun și simplu. Folosirea ei în Bizanț, mai puțin la Roma, este atestată de foarte multă vreme, la cel mult 150 de ani după canonul menționat.
Viziunea post-patristică asupra Bisericii ca fiind formată automat din cei care primesc Împărtășania a fost exprimată în documentele Sinodului din Creta și, prin aceasta, se încearcă introducerea ei în cadrul Bisericii. Dar ea apare acum aplicată și în practică, nu este doar o teorie de pus în sertar. Mai exact, un exemplu evident este Mitropolitul Natanael de Chicago, membru al diasporei grecești (Constantinopol), care a impus recent preoților din eparhia sa să primească pe toți cei ce se apropie de Potir fără nici o restricție și fără a anunța vreo limită înainte de momentul împărtășirii.
Părintele Anghelos
Anghelakopulos a scris pe această temă un articol instructiv, intitulat
sugestiv: „Dumnezeiasca
Împărtășanie necondiționată sau condiționată?”, în care arată, cu mărturii
patristice, că nu oricine se poate împărtăși și nu oricum. Doar ortodocșii pot
primi Sfintele Taine și sunt excluși ereticii, cei de altă religie și
schismaticii. Iar dintre ortodocși au oprire cei care sunt stăpâniți de păcate
opritoare sau care nu s-au pregătit cum se cuvine pentru împărtășire. Altfel spus,
Taina Euharistiei nu este la liber, așa cum afirmă și impune Mitropolitul
Natanael, menționat mai sus, de la care pornește discuția.
Din păcate, această mentalitate este dincolo de subiectul împărtășirii dese (sau rare), ține de o viziune diferită despre Biserică, anume de concepția post-patristică a „ecleziologiei euharistice”. Este una din direcțiile promovate, cum am spus, de Sinodul din Creta, de direcția greșită pe care se dorește să fie înscrisă Ortodoxia. Pentru o bună înțelegere a acestei teorii, prezentăm viziunea pertinentă Părintelui Ioannis Romanidis pe această temă, exprimată într-un capitol dedicat acestei teme din cartea Andrew J. Sopko, Profetul Ortodoxiei romeice. Teologia Părintelui Ioannis Romanidis:
Eclesiologia euharistică
Deformarea Tradiţiei a adus adeseori confuzie
privind participarea la Tainele Bisericii, iar acest lucru nu s-a întâmplat
doar în timpul captivităţii apusene a Tradiţiei ortodoxe, ci chiar şi înainte
de ea. De pildă, încercarea Sfântului Nicolae Cabasila de a reînnoi participarea
euharistică în secolul al XlV-lea a purtat cu sine o formă de
hipersacramentalism prin care a insistat că şi cei adormiţi primesc Euharistia.
Cu toate că ar putea fi la fel de bine intenţionată precum încercarea lui
Cabasila, perioada actuală de tranziţie de după captivitatea apuseană a
Tradiţiei ortodoxe este la fel de predispusă la o reprezentare eronată a
teologiei tainelor. Reînnoirea liturgică din Tradiţia ortodoxă de după
captivitate a asistat la o reafirmare a importanţei Euharistiei prin
dezvoltarea unei eclesiologii care identifică Biserica cu celebrarea
euharistică. Bazele acestei eclesiologii le-au pus câţiva teologi ortodocşi din
secolul al XX-lea, însă consolidarea fermă a acesteia a avut loc prin scrierile
lui Nikolai Afanasiev, ale cărui puncte de vedere au fost completate recent în
eclesiologia euharistică a lui Ioannis Zizioulas. Aici perspectiva teologică a
amândurora va fi evaluată din punctul de vedere al lui Romanides.
Faptul că Afanasiev a întemeiat Biserica
pe Euharistie a izvorât din preferinţa sa pentru eclesiologia Sfântului Ignatie
Teoforul în dauna celei a lui Ciprian din Cartagina, în care nu a găsit nicio
accentuare a Euharistiei[1]. Desigur, în scrierile Sfântului Ignatie,
centralitatea Euharistiei este incontestabilă, însă în ce măsură ar trebui
redusă întreaga viaţă a Bisericii la adunarea euharistică este o altă
chestiune. În studiul său timpuriu despre Sfântul Ignatie, făcut chiar pentru
Afanasiev la Institutul „Sfântul Serghie” din Paris, până şi Romanides a
tins către o eclesiologie euharistică, dar aceasta i s-a părut, apoi,
neconvingătoare la scurt timp după aceea. Conform acestuia, multe aspecte din
viaţa Bisericii rămâneau pe dinafară, mai ales regimul terapeutic al curăţirii,
iluminării şi îndumnezeirii. Pentru Romanides, datorită autorităţii
harismatice a episcopului, înţelegerea tradiţională a adunării implică în egală
măsură rostirea predicii profetice şi celebrarea Euharistiei. Mai mult, există
şi anumite adunări non-euharistice ale credincioşilor, al căror singur scop
este rugăciunea. Aşadar, viaţa Bisericii cuprinde o unitate a săvârşirii Tainelor,
a Scripturii şi a rugăciunii, care nu ar trebui fragmentată dând întâietate unei
activități în dauna celorlalte.
Deşi eclesiologia euharistică a lui Afanasiev ar
putea fi interpretată în anumite privinţe ca un răspuns la neparticiparea
credincioşilor la Euharistie, ea subapreciază în mod involuntar caracterul
harismatic al Bisericii printr-o formă de hipersacramentalism. Desigur,
intenţia lui Afanasiev nu a fost în niciun fel aceasta, după cum o arată titlul
cărţii sale – Biserica Duhului Sfânt. El
afirmă clar că „puterea dragostei” stă la baza eclesiologiei în acelaşi
fel în care Romanides vorbeşte despre viaţa obştească de dragoste smerită în
Biserică şi că Duhul Sfânt este „principiul care rânduieşte” această
dragoste în Biserică[2]. Deşi Afanasiev îşi îndreaptă atenţia
spre lucrarea episcopului ca manifestare şi ca reprezentare a acestei
dragoste, el o face, însă, numai în contextul Euharistiei, fără a se referi la
regimul terapeutic care face o astfel de dragoste să devină realitate şi care
îl face pe episcop cu adevărat ceea ce este.
Această transferare a harismei dragostei exclusiv
asupra adunărilor euharistice aproape presupune că dragostea aceasta se
manifestă numai în acest context. Iar pentru că Afanasiev considera că
Biserica se manifestă oriunde se săvârşeşte Euharistia, chiar şi în absenţa
episcopului, această harismă a dragostei se presupune că e prezentă in extenso (de fapt, însă, e in abstracto)[3]. Prin urmare, legătura deja subţire cu
iluminarea si îndumnezeirea devine si mai dificil de observat. Un astfel de
scenariu ne ajută să înţelegem de ce Romanides refuzase să accepte o asemenea
formă de congregaţionalism drept eclesiologie euharistică. Pentru el, cerinţa
minimă pentru o astfel de eclesiologie ar fi ca fiecare adunare locală să aibă
propriul episcop, care să fie întotdeauna prezent, nu doar pentru a prezida
săvârşirea Euharistiei, ci şi profetic, prin predică[4].
Ca răspuns la scrierile lui Afanasiev, Ioannis
Zizioulas a reiterat şi rolul central al episcopului în existenţa unei
eclesiologii euharistice adevărate, însă aspectele pe care s-a concentrat nu au
avut nici acelaşi caracter local, nici acelaşi caracter harismatic precum cele
abordate de Romanides. Zizioulas a îndemnat la înfiinţarea unor dioceze episcopale mici, însă, în perioada dintre
vizitele episcopale, parohiile tot ar rămâne manifestări imperfecte ale
eclesiologiei euharistice[5]. Mai mult, deoarece Zizioulas nu
recunoaşte regimul terapeutic al curăţirii, iluminării şi îndumnezeirii ca
fiind şcoala pentru candidatura episcopală, el consideră că autoritatea
harismatică se dobândeşte prin punerea mâinilor, nerecunoscând-o ca un fapt
deja împlinit (precum o face Romanides)[6]. Acest lucru surprinde, cu atât mai mult
cu cât Zizioulas face legătura între hirotonie şi „adunările euharistice [care]
erau contextul propriu manifestărilor harismatice”[7]. Însă, după cum subliniază adeseori
Zizioulas, episcopul nu este hirotonit doar pentru a prezida la Euharistie, ci
şi pentru a rosti predica profetică. Acest lucru reiese din faptul că, până în
zilele noastre, în Biserica Ortodoxă, episcopii sunt hirotoniţi înainte de
citirea pericopelor evanghelice din cadrul Liturghiei.
Zizioulas consideră că, în Euharistie,
teologia persoanei îşi întâlneşte confirmarea antropologică, unde ipostasul
care prezidă aduce celelalte ipostasuri în comuniune unul cu altul (după cum
face Tatăl cu Fiul şi cu Duhul). Pentru Zizioulas, adevărata existenţă este
relaţională, iar relaţiile desăvârșite dintre membrii adunării euharistice
devin „o imagine a vieţii trinitare a lui Dumnezeu”[8]. Conform acestuia, prin analogia entis (analogia între existența lui
Dumnezeu și cea a oamenilor n.n.) a acestei sociologii divine se descoperă
adevăratul caracter al Bisericii ca locaţie centrală a Adevărului. Într-adevăr,
dorinţa sa este ca termenul „Biserică” să fie atribuit numai celebrării
euharistice[9]. De aceea, spre deosebire de eclesiologia
lui Romanides, Zizioulas accentuează caracterul „epicletic” al Euharistiei
şi ignoră regimul terapeutic al curăţirii, iluminării şi îndumnezeirii. Pentru
Romanides, Euharistia nu există ca un înlocuitor pentru remediul curăţirii,
iluminării şi îndumnezeirii. Astfel, Euharistia nu este atât locul central al
Adevărului (care se învaţă în iluminare şi în îndumnezeire), cât manifestarea de
obşte a confirmării unității în Adevăr.
Din perspectiva lui Romanides, adunarea
euharistică este un eveniment harismatic, nu doar pentru că cel care o
prezidează a ajuns la o stare de iluminare sau de îndumnezeire sau pentru că
Duhul Sfânt a fost chemat să Se pogoare peste credincioşi la epicleză, ci
pentru că toţi cei care iau parte la ea ar trebui să fi ajuns înainte cel puţin
la iluminare. Strict vorbind, nu există vreo comuniune deschisă sau vreo
intercomuniune cu nimeni altcineva. Participă numai cei ajunşi la iluminare sau
la îndumnezeire:
O persoană poate afla dacă este un mădular al Trupului lui Hristos dacă se
află în starea de iluminare, adică având cel puţin darul felurilor de limbi (I
Cor. 12, 10). Altminteri, acela se împărtăşeşte „cu nevrednicie” cu pâinea
şi cu vinul (I Cor. 11, 27). Într-un asemenea caz, persoana este încă „neputincioasă”
sau „bolnavă” şi chiar „moartă” duhovniceşte (I Cor. 11,30), adică
neluând parte la învierea omului dinăuntru şi neîmpărtăşindu-se încă la
Euharistie spre viaţa în Hristos, ci mai degrabă spre judecată.[10].
În mod evident, opinia lui Romanides se îndepărtează
de practica ortodoxă contemporană care a situat primirea Euharistiei înainte de
orice alt lucru, punând din nou accentul pe deasa împărtăşire.
În anumite feluri, perspectiva lui Romanides ar
putea fi interpretată ca o reacţie împotriva banalizării participării
euharistice, însă ea derivă şi din distincţia dintre cei care sunt cu adevărat
mădulare ale Trupului lui Hristos si cei care nu sunt. Omul nu devine întru totul
un mădular al Trupului prin Botezul din apă în şi prin sine, ci mai degrabă
prin Botezul din Duh în iluminare şi în îndumnezeire. Cei care nu au sporit de
la Botezul din apă către iluminare se află încă în etapa curăţirii[11]. Desigur, Romanides e conştient de faptul
că mulţi oameni care încă nu au ajuns la iluminare au fost primiţi la
împărtăşanie în trecut şi continuă să fie primiţi si astăzi. Odată cu rărirea
iluminării si a îndumnezeirii, s-au instituit perioade de post care serveau
drept timp de pregătire pentru primirea Euharistiei de către cei care se aflau
încă în etapa curăţirii[12]. Deoarece Euharistia îi iluminează şi îi
îndumnezeieşte pe cei care au ajuns la etapele înalte ale theoriei, s-a considerat că trebuie şi să îi
curăţească pe cei care conlucrează în această direcţie.
În mod evident, Romanides este foarte
râvnitor când vine vorba de protejarea integrităţii adunării euharistice, cu
toate că, spre deosebire de mulţi alţi teologi ortodocşi contemporani,
eclesiologia sa nu se întemeiază pe ea. Pentru el, Euharistia nu este o
finalitate prin sine, ci confirmarea acelei finalităţi, după cum a afirmat şi Sfântul
Irineu: „Căci credinţa noastră este în acord cu Euharistia si Euharistia
certifică credinţa noastră”[13].
Pentru Romanides, situarea Euharistiei
înaintea şi deasupra oricărui alt lucru în viaţa Bisericii duce în mod
inevitabil la o formă de idolatrie euharistică. În această perioadă de
înflorire a eclesiologiei euharistice, o asemenea observaţie ar putea să îi
supere pe unii, însă ea nu ar trebui să treacă nici neobservată, nici
neanalizată.
Accentuarea aparentă a Botezului din Duh
în dauna Botezului din apă și excluderea majorității credincioșilor de la
Euharistie ar putea fi interpetate foarte ușor ca o formă de minimalism
sacramental; de fapt, însă, ele sunt exact opusul. Romanides nu contestă
niciodată caracterul pascal al Botezului și al Euharistiei, căci Botezul
demonstrează nevoia de a participa la slava Crucii, în timp ce Euharistia
confirmă ajungerea la măsura unei asemenea participări. Situând aceste Taine
(alături de preoție) în contextul curățirii, iluminării și îndumnezeirii,
Romanides a subliniat că sacramentalismul, cel puțin în forma sa actuală, ar
putea fi, într-adevăr, încă una dintre pseudomorfozele (evoluțiile greșite
n.n.) din Ortodoxia contemporană.
[1] Aidan Nichols, Theology in the Russian
Diaspora…, p. 90.
