Cămașa Maicii Domnului este confundată de mulți cu cinstitul veșmânt al Născătoarei de Dumnezeu, care se păstrează la Vlaherne. Această neînțelegere se clarifică prin faptul că Veșmântul era un acoperământ, nu cămașă (haină).
În ce privește cămașa Maicii Domnului, informațiile spun că este vorba probabil despre a doua îmbrăcăminte a Maicii Domnului, care era cămașa (haina), pe care a dăruit-o înainte de adormirea ei.
Astfel, se adeverește și informația tradiției despre două haine. Fotografia este de la îmbrăcămintea (rochia-φόρεμα) Doamnei Născătoarei de Dumnezeu, necunoscută pentru mulți, care se găsește depozitată în muzeul de stat al orașului Zugdidi din Georgia.
De la stăpânirea romană, a fost găsită în Georgia, în perioada iconoclasmului (sec. al VIII-lea) sau, conform cu alte surse, imediat după cucerirea Constantinopolului.
Despre existența cămășii Maicii Domnului în țara aceasta dau mărturie Patriarhul Macarie al Antiohiei (1641-1688), ambasadorii Rusiei, Fenton Eltsin și Pavel Zahariev, precum și istorisiri străine din timpurile medievale.
Cămașa Maicii Domnului, de dimensiuni 1,80 x 1,50, a fost vopsită, dar cu timpul culoarea s-a spălăcit. Cămașa Preacuratei este așezată într-un chivot de lemn special alcătuit și constituie un izvor deosebit de binecuvântare și sfințire pentru poporul mult-pătimitor georgian și nu numai.
Aducem la cunoştinţa cititorilor noştri programul publicat de Arhiepiscopia Tîrgoviştei cu ocazia sărbătorii Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului şi Mitropolitul Ţării Româneşti, sărbătorire ce se va desfăşura în perioada 10-11 august 2021. Ca şi în anii trecuţi, Arhiepiscopia Tîrgoviştei organizează o serie de manifestări la care sunt chemaţi să participe toţi credincioşii ortodocşi care au evlavie la Sfântul Patriarh Nifon, cel care a fost, printre multe altele, şi duhovnicul Sfântului nostru Voievod, Neagoe Basarab.
Îndemnăm pe cei care se vor deplasa la Tîrgovişte să aibă în vedere împrejurarea că arhiereul locului, Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Nifon, Mitropolit onorific şi Exarh patriarhal, este unul dintre cei care promovează în mod deschis, cu capul descoperit, erezia ecumenistă, motiv pentru care sugerăm credincioşilor să chibzuiască şi să decidă dacă este oportună participarea la slujbele oficiate de acest ierarh.
Este drept că mesajul transmis cu acest prilej, mesaj pe care îl preluăm mai jos, este unul potrivit şi ortodox şi ne exprimăm nădejdea că ierarhul locului îşi va fi părăsit din convingerile sale ecumeniste sau că va face la această sărbătoare a ocrotitorului său primul pas spre lepădarea de această cumplită erezie şi molimă spirituală reprezentată de învăţătura ecumenistă.
Însă, în afara acestui motiv de întristare şi de amărăciune, încurajăm efectuarea pelerinajului la Tîrgovişte, ca fiind un prilej de apropiere de Sfântul Patriarh Nifon, acest cu adevărat mare sfânt al nostru, a cărui viaţă reprezintă un model de urmat pentru ierarhii Bisericii şi, totodată, o vie mustrare pentru neputinţele sinodalilor noştri de astăzi. Încurajăm prin urmare ca după parcurgerea mesajului ierarhului de acum al Tîrgoviştei, să fie citită şi minunata viaţă a Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului şi Mitropolitul Ţării Româneşti.
Sfinții reprezintă, în Ortodoxia universală, mijlocitorii noștri către Bunul Dumnezeu, pilde de viață, de speranță și de credință, precum și călăuzitori pe drumurile vieții pentru poporul dreptcredincios. Astfel, ei aparțin tezaurului de spiritualitate și de viață întru Hristos, dar și firescului manifestărilor cotidiene al trăirii principiilor de viață creștine, așa cum reflectă ele propovăduirea Evangheliei lui Hristos. Ei reprezintă puternice lumini în întunericul lumii contemporane, ce reflectă strălucirea slavei lui Hristos, așa după cum Mântuitorul Însuși a zis, iar Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan L-a citat, consemnând: Eu sunt lumina lumii. Cine Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții(Ioan VIII,12). Această lumină, nu este prezentă numai în exterior, în lumea văzută, ci, de asemenea, în interiorul nostru, în istoria noastră personală, deoarece Hristos este lumina care strălucește în întunericul sufletelor noastre și al creației. Astfel, dacă vom fi dispuși să-i urmăm Lui, vom deveni ceea ce El dorește să fim, lumină, asemenea Lui și misionari ai Cuvântului celui plin de lumină.
Lumea pe care cei de astăzi o moștenesc are nevoie disperată de autentic sens al comuniunii, al dialogului și al solidarității umane, dar și de mărturisitori ai luminii și ai iubirii lui Hristos, la fel cum au fost toți Sfinții Părinți ai Bisericii noastre. Dintre aceștia, se remarcă ocrotitorul principal al Eparhiei noastre, cel dintâi sfânt canonizat pe teritoriul țării noastre, precum și cea mai importantă personalitate religioasă de la începutul secolului al XVI-lea, în Muntenia, Sfântul IerarhNifon, Patriarhul Constantinopolului și Întâistătătorul Bisericii din Țara Românească, plin de lumină dătătoare de viață nouă în Hristos, care reprezintă până astăzi reperul cel mai important pe plan spiritual, moral și cultural care ne inspiră viața de credință, îndemnându-ne la aprofundare și intensificare a vieții întru Hristos.
Ierarh erudit, bun cunoscător al provocărilor pastoral-misionare ale epocii sale, Sfântul IerarhNifona înnoit profund viața religioasă și morală de la noi, a reorganizat Biserica munteană, imprimându-i o amplă deschidere spre nevoile concrete ale timpului său. De altfel, rodnicia sa duhovnicească este mărturisită cel mai bine de celebrul său ucenic – Sfântul Voievod Neagoe Basarab – model desăvârșit de om politic creștin, dar și de efervescența spirituală a deceniilor ce au urmat.
Cu o impresionantă deschidere spre lumea culturii și a nevoilor misionare ale timpului său, Sfântul Ierarh Nifon a îndemnat la folosirea celor mai noi mijloace tehnice ale acelei epoci pentru optima propovăduire a valorilor evanghelice. De aceea, la îndemnul său, a fost utilizat tiparul în misiunea Bisericii, astfel că Voievodul Radu cel Mare a sprijinit, la vremea potrivită, opera tipografică a Ieromonahului Macarie, care a editat, aici la Târgoviște, primul Liturghier ortodox din lume și prima carte de pe teritoriul țării noastre, în anul 1508, urmând apoi Octoihul (1510) și Tetraevangheliarul (1512).
Mărturisitori ai luminii pururi neapuse în contemporaneitate, tinerii și familiile creștine au misiunea de a păstra conștiința vie a prezenței Mântuitorului Hristos în viața și în lumea noastră. De altfel, cu toții suntem chemați să facem să strălucească frumusețea și lumina Evangheliei Lui – izvor al iubirii dumnezeiești pentru om – în interiorul lumii secularizate de astăzi, în mare parte insensibilă la valorile spirituale.
Fidelă misiunii ei de a fi “lumină a lumii”, vestitoare neînfricată a Evangheliei mântuirii, Biserica este aceea care împărtăşeşte, cu încredere şi speranţă, harul tămăduitor, sfinţitor şi îndumnezeitor al lui Hristos, şi este icoană neînserată a Împărăţiei lui Dumnezeu, semn al iubirii şi milostivirii dumnezeieşti.
Și în acest an, în pofida inconvenientelor create de măsurile de eradicare a pandemiei care ne tulbură viețile, respectând toate normele legale și sanitare în vigoare, ne vom bucura împreună de mijlocirea Sfântului Ierarh Nifon, cu ocazia sărbătorii sale – moment spiritual central al Eparhiei noastre – în ziua de miercuri, 11 august a.c., de la ora 7.00, la Mânăstirea Stelea din Târgovişte, unde va fi oficiată Sfânta Liturghie şi vă veţi putea închina la racla cu sfintele moaşte, până seara târziu.
Ceremoniile liturgice vor fi inaugurate de Pelerinajul Tinerilor din Arhiepiscopia Târgoviştei ce se va desfășura în ziua de marți, 10 august, ora 17.00, de la Catedrala mitropolitană la Mânăstirea Stelea, unde se va oficia slujba Vecerniei, pe un podium special amenajat în apropierea bisericii mănăstirii, de la ora 17.30.
Dorindu-vă spor duhovnicesc, pace și bucurie, vă împărtășesc tuturor arhierești binecuvântări.
Înaltpreasfințitul Mitropolit Neofit de Morfu s-a prezentat astăzi, 4 august 2021, înaintea Tribunalului Regional din Nicosia împreună cu avocatul său, dl. Nikos Kliridis, pentru a răspunde acuzaţiilor reţinute în baza rechizitoriului ce i-a fost întocmit, respectiv împrejurarea că Mitropolitul ar fi instigat la comiterea de infracţiuni prin aceea că a incitat cetățenii să participe nelegal la Sfânta Liturghie oficiată de Bobotează, pe 6 ianuarie 2021, în Evrihu.
După cum a declarat dl. Nikos Kliridis, acuzaţiile sunt neîntemeiate întrucât Mitropolitul nu a făcut altceva decât că și-a exercitat atribuțiile sale religioase, în baza drepturilor sale de ierarh al Bisericii, drepturi care sunt garantate de Constituție.
«Mitropolitul este ierarh și, pe baza atribuțiilor sale religioase, cheamă pe credincioși fie să stea la biserică, fie să se apropie cei care vor, căci nu a forțat pe nimeni, să participe la diferite slujbe care au legătură cu religia noastră», a declarat dl. Kliridis. Acesta a menționat în continuare că la procesul de astăzi nu i s-a permis acuzatului să se înfățișeze în sala de judecată, întrucât acesta a refuzat purtarea măştii de protecţie, caracterizând incidentul drept unul trist, de vreme ce nu i s-a dat posibilitatea celui învinuit să răspundă acuzațiilor.
În primele paragrafe sunt date trimiteri din Noul și Vechiul Testament și la viețile unor Sfinți, în care se face referire la rolul benefic al medicilor. Deși există învățături clare scripturistice și patristice pe această temă, au fost alese referințe curioase, cum ar fi cuvintele Mântuitorului: „nu au nevoie de doctor cei sănătoși, ci cei bolnavi” (Mt. 9: 12). Acestea au fost rostite pentru a justifica faptul că mânca cu păcătoșii, deci fac referire la bolile sufletești și indirect la cele trupești. Iar exemplul Sf. Nectarie care a stat în spital în faza terminală a bolii sale, unde a și murit, este foarte puțin relevant.
Însă partea cea mai controversată este cea referitoare la virusul actual și la vaccinare:
„Așa și astăzi, Biserica se încrede în comunitatea științifică a medicilor, care se luptă zi și noapte pentru scăparea oamenilor de pandemia aducătoare de moarte. Prin luminare de la Dumnezeu și prin efortul laborios al cercetătorilor, omenirea mai are la îndemână un vaccin, care este suficient să înalțe un zid în fața răspândirii pandemiei. Speranța a răsărit pentru întoarcerea la normalitate, dar, în principal, pentru participarea neîmpiedicată la Sfintele Taine ale Bisericii noastre, dintre care culmea este Împărtășania noastră a tuturor în Taina dumnezeieștii Euharistii. Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, cunoscând că vaccinul constituie cea mai mare faptă de responsabilitate față de semenul nostru, recomandă tuturor, în acord cu medicul lor, să valorifice darul acesta pe care ni l-a dăruit Dumnezeu, ca să ne protejăm pe noi, dar și pe fiecare om «pentru care a murit Hristos» (Rom. 14: 15). Și dorește în mod autentic să dea asigurare că acest vaccin nu vine în vreo opoziție cu învățătura scripturistică, patristică și canonică a Sfintei noastre Biserici. Frica de orice este o apariție nouă adesea creează reacții sau suspiciuni cu rezultate, de multe ori, că se aud voci care provoacă dezbinare și confuzie. Totuși aceasta vine în opoziție cu cerința din Rugăciunea arhierească a Domnului nostru: „ca toți să fie una» (In. 17: 21). În această conjunctură dificilă este nevoie de credință, pricepere, smerenie, simțământ înalt al responsabilității, solidaritate, dragoste față de Dumnezeu și față de aproapele pentru că, dacă lipsesc acestea, stăpânește frica în inimile oamenilor și, după proorocul David: «acolo s-au temut de frică, unde nu era frică» (Ps. 13: 5).
Fii iubiți în Domnul, Vă chemăm să ascultați glasul științei și al specialiștilor, care totdeauna informează cu simț de înaltă răspundere cetățenii, propunând soluțiile indicate aplicate la înfruntarea dificultăților care se ivesc de fiecare dată. De multe ori, în mijloacele de informare pe internet sunt proiectate opinii nefundamentate, care sunt lipsite de bază științifică, dar și de duh bisericesc. De aceea susținem rugăciunea, amintind cuvintele Evanghelistului iubirii, Sf. Ioan Teologul: «nu dați crezare oricărui duh, ci cercetați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu» (1In. 4: 1).
Fiilor, Îi chemăm pe toți la înarmarea cu rugăciune, care constituie, de altfel, și arma prin excelență a creștinilor, ca, împreună cu respectarea indicațiilor medicale și cu ajutorul succeselor științifice, să dispară pandemia și miasma morții din omenire și toți uniți să slăvim pe Căpetenia credinței noastre, Iisus Hristos, Care a venit în această lume «să avem viață și să o avem din belșug» (In. 10: 10).
Se poate observa ușor că duhul acestor cuvinte nu este unul bisericesc. În principal iese în evidență confundarea și reducția vieții duhovnicești, a sufletului, cu cea biologică, a trupului. Viața pe care a venit Hristos să o aducă oamenilor nu este una somatică, pământească, ci cerească, veșnică, spirituală. Am fost învățați de El să biruim frica de moarte, să fim mai tari decât ea, nu să fugim de ea.
Iar cel mai important aspect este cel legat de vaccinare. Avem încredere în știință și în medici, dar nu nelimitată, ci în măsura în care rezultatele confirmă studiile lor. Dar, în contextul în care există statistici și informații serioase că vaccinul nu este sigur, nu se justifică acest îndemn și validare a acțiunii de vaccinare. Pe de o parte, domeniul medical este străin Bisericii, pe de altă parte, aspectele morale ce privesc folosirea de celule de fetuși avortați ar impune o atitudine de opoziție, nu de admirație.
Spre exemplu, Pr. Teodor Zisis, în critica făcută acestei Enciclice, evidențiază diferența dintre știință și Biserică și faptul că încrederea atât de mare și reverențioasă față de cunoașterea omenească este o trăsătură a ereziei varlaamite, care nega energiile necreate și admitea doar o cunoaștere naturală. De aceea este normal ca cei care se vaccinează din considerentele expuse ar trebui opriți de la Împărtășanie până se spovedesc de acest păcat și primesc canon. Nu cei care refuză vaccinul ar trebui îndepărtați, cum spun unii episcopi, ci tocmai cei care-și pun încrederea în om și minciunile proferate, abătându-se de la credința în Dumnezeu.
Nu este de mirare că în unele biserici au apărut reacții de împotrivire. Mai mult, este emblematic și faptul că presa relatează distorsionat evenimentele. Spre exemplu, opoziția virulentă manifestată de credincioși la predica Mitropolitului Varnava de Neapole la biserica Sf. Parascheva la slujba vecerniei este prezentată într-un mod care induce ideea că aceștia s-au comportat huliganic, strigând: „rușine!”, „rușine să fă fie!”, în timp ce ierarhul îndemna la protejarea părinților bătrâni și a fraților. Filmarea scurtă video nu surprinde decât un instantaneu irelevant. Ceea ce nu se spune în știrea media poate fi aflat din unele relatări particulare (comentarii). Așadar Enciclica nu a fost citită la Liturghie de preotul paroh, care în general nu a respectat restricțiile la slujbe și a avut de suferit prigoniri. Venirea Mitropolitului la Vecernie nu a avut efect pozitiv, ci a fost nevoit să iasă din biserică pe ușa din spate la presiunea credincioșilor.
Din păcate, înregimentarea Bisericii într-o politică medicală cu puternice nuanțe dictatoriale și discriminatorii reprezintă o apostazie de la menirea sa. Nu poate fi trecut cu vederea că tocmai Bisericile Locale care au recunoscut pe schismaticii ucraineni (Grecia și Cipru îndeosebi) sunt cele care se încolonează și la ordinele „sanitare” ale autorităților civile. Adevărata miză nu este atât medicală, cât socială și religioasă. Se întrevede implementarea unei noi spiritualități anticreștine. Pentru a face față provocărilor, este necesară o încadrare corectă în Biserică: supunerea cu discernământ, pentru Hristos, pentru Evanghelie, nu pentru porunci omenești. Prin strâmtorări credința multora este și va fi încercată.
Întreruperea pomenirii de după Sinodul din Creta creează neliniști în sufletele credincioșilor, dar și ale ierarhilor. Există o problemă reală la care se cuvine să reacționăm sau ne putem încredința cuvintelor sinodalilor că „nu s-a schimbat nimic”? IPS Calinic a dat un răspuns la două întrebări contopite într-una pe acest subiect:
„Ce argumente putem oferi unui om care refuză să mai participe la slujbele din cadrul bisericilor unde se pomenesc ierarhii care au semnat documentele Sinodului din Creta? Aceștia s-au rupt de Sfânta Biserică sau nepomenirea ierarhului este o formă de luptă, de a arăta că ceea ce s-a petrecut nu este în adevăr? Noi cei care continuăm să facem parte din bisericile în care se pomenesc ierarhii păcătuim?” I.A.
Stimată doamnă! Niciun argument nu-i convinge! Şi aceasta pentru că statutul de dizident, sectar, pe care şi l-au ales le este rentabil. Spun aceasta pentru că, deşi acea întâlnire nu a produs niciun efect pozitiv sau negativ la nivel de Biserică, respectivii nu-i pomenesc nici pe ierarhii care nu au participat. Aşa că, din păcate, aveţi de-a face cu nişte „lupi îmbrăcaţi în piei de oaie”, care periclitează prin învăţăturile lor năstruşnice mântuirea unor credincioşi. Dar, „Biserica fiind a lui Hristos, nici porţile iadului nu o vor birui.” (Matei 16, 18).
Întreruperea pomenirii nu este o „învățătură năstrușnică”, așa cum o numește IPS Calinic, ci are fundament în canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol (861) de pe vremea Sf. Fotie, recunoscut de toată Biserica Ortodoxă. În partea a doua a lui, este lăudată oprirea comuniunii înainte de o cercetare sinodală cu ierarhul care propovăduiește o erezie. Așadar există două linii mari care trebuie urmărite:
1. Există la mijloc vreo erezie la Sinodul din Creta? În răspunsul său, ierarhul sucevean nu intră în această problemă spinoasă, ci se eschivează prin argumentul interesant că „acea întâlnire nu a produs nici un efect pozitiv sau negativ la nivel de Biserică”. Evită să se refere la adunarea din Creta ca la un Sinod, ceea ce arată o delimitare, preferând să o numească „întâlnire”. Probabil mai ales pentru a arăta că nu a produs nici un efect. Totuși cum se poate spune că nu a rezultat nimic bun sau rău? Dacă nu la nivel de Biserică, atunci ce nivel? Sau a avut o anvergură doar în plan local, nu pan-ortodox sau nu oficial?
Deși este adevărat că documentele semnate nu au o aplicație deosebită, totuși ele validează alte decizii anterioare de participare la mișcarea ecumenică, adică la CMB (Consiliul Mondial al Bisericilor) și formarea unor Comisii Mixte de Dialog Teologic cu catolicii. Deci nu este ceva nou, însă e ceva nociv, pentru că încuviințează un rău care roade conștiința ortodoxă de atâtea decenii. În plus, argumentele folosite în Creta pentru a justifica implicarea în ecumenism sunt eretice deoarece îi consideră pe eterodocși membri ai Bisericii lui Hristos? Deci se poate spune că Sinodul NU a avut efecte pozitive, nici negative? Eu cred că este evident că au fost chiar negative.
2. Evident că partea mai spinoasă o constituie oprirea pomenirii ierarhilor. În primul rând, nu există în România distincția dintre ierarhii participanți și neparticipanți pentru că Sinodul BOR din toamna anului 2016 a validat sau a luat act de deciziile din Creta. Așadar toți ierarhii noștri l-au recunoscut. Este posibil, așa cum am mai scris, ca acea hotărâre de la București să nu fi fost luată legal, adică fără semnătura sinodalilor. IPS Teodosie a afirmat cândva că nu-și amintește să fi semnat ceva, iar faptul că tema Sinodului din Creta a făcut obiectul unui document separat de celelalte hotărâri din acea zi poate fi un indiciu că a fost introdus fraudulos. Însă nici un episcop nu a protestat, ceea ce înseamnă că o recunosc, inclusiv IPS Calinic.
Lupi în piei de oaie sunt în primul rând episcopii care au semnat textele din Creta, care nu sunt conforme cu învățătura Bisericii. Nu nepomenitorii jefuiesc turma, ci tocmai ierarhii.
Concepția că Biserica nu poate fi biruită de porțile iadului pentru că este a lui Hristos este una strâmbă și manipulatoare. Este știut că porțile iadului sunt ereticii și învățăturile lor. Ele au fost biruite de Sfinții Părinți prin lupte și chiar sacrificii mari, nu cu gândul că putem fi indiferenți, pentru că oricum Domnul luptă pentru noi. Dumnezeu Își apără Biserica, dar prin aleșii săi, nu prin fulgere și tunete sau prin intervenții supranaturale absurde. Fără a mai spune că sunt unii care nu merită să fie în Biserică și vor fi lăsați pradă ispitelor și încercărilor. Cum altfel va fi încercată credința fiecăruia?
Trebuie spus că nu există în istoria bisericească vreun Sinod tâlhăresc, ca cel din Creta, care să nu fi fost condamnat oficial. Un astfel de Sinod nu este absorbit cu timpul și lăsat acolo să nu producă efecte, ci trebuie anatematizat. Ideea aceasta, că poate exista ceva care este rău, dar nu produce efecte în Biserică, este una nocivă. Cum va scăpa de judecata lui Dumnezeu cel care este indiferent la hulele aduse Ortodoxiei? Rușinarea de Hristos se numește virtute astăzi? Și încă una superioară celor care apără credința? Sau ajungem să confundăm pacea lumii cu cea a lui Hristos?
Din păcate, trebuie subliniat și faptul că este exagerată atitudinea acelor nepomenitori care „refuză să mai participe la slujbele din cadrul bisericilor unde se pomenesc ierarhii”. Deși poate fi o atitudine benefică pentru a trage un semnal de alarmă asupra trădării episcopilor, există riscul și chiar se ajunge ca ea să se transforme într-o sminteală nefolositoare. Dacă IPS Calinic ar fi făcut această diferență și s-ar fi referit doar la acea categorie, răspunsul său ar fi fost demn de toată lauda.
Din păcate pentru arhiereii noștri, nepomenitorii nu pot fi convinși cu argumente încropite, prin ignorarea realităților și prin negarea canoanelor Bisericii. Dimpotrivă, ar merita să fie luați în seamă și înțeleși mai bine măcar de credincioșii care au conștiință ortodoxă.
Știrea de ieri că Biserica Rusă ar presa pe credincioși să se vaccineze este o manipulare. Declarațiile pe această temă făcute de Mitropolitul Ilarion, președintele Departamentului de Relații Externe, sunt opinii personale, nu exprimă poziția Patriarhiei de Moscova. În ciuda poziției sale înalte, ieșirea sa la un post de televiziune rusesc a fost una particulară, nu în calitate de purtător de cuvânt.
Foarte multe agenții de știri au colportat titlul tendențios că Biserica Rusă îi numește păcătoși pe cei care nu se vaccinează contra covid-19. Aceast este descisă ca fiind poziția Bisericii Ruse, dar sunt citate doar cuvintele dintr-o emisiune TV ale ierarhului menționat.
Declarațiile Mitr. Ilarion sunt, într-adevăr, răscolitoare. Într-o emisiune la postul național Russia 24, el a explicat că adesea mirenii vin să se mărturisească la el, pocăindu-se că nu s-au vaccinat. Ei se simt vinovați că ar fi infectat pe alții și unii chiar ar fi murit din această cauză. “Vin și spun: ‘Cum voi trăi cu asta acum?’. Și mi-e greu chiar și mie să le spun cum să ducă asta. Trebuie să recuperezi toată viața pentru păcatul comis. Păcatul este că te gândești la tine în loc să te gândești la ceilalți”, a spus Mitropolitul. “Suntem răspunzători – fiecare dintre noi – nu doar de noi înșine și nu doar de cei dragi ai noștri, ci și de cei care intră în contact cu noi.”
În lunile din urmă, Mitropolitul Ilarion a vorbit constant la TV despre nevoia de a respecta regulile și a lua măsuri de precauție pentru a evita infectarea. În luna iunie, ierarhul și-a arătat “atitudinea sa pozitivă” față de inițiativa guvernului de a face vaccinarea obligatorie pentru cei din serviciul public. “Bineînțeles, este de dorit să fie respectat principiul voluntariatului în raport cu vaccinările – principiu care a fost exprimat chiar de la început. Dar există și principiul responsabilității oamenilor pentru viața celorlalți”, a explicat el.
Așadar, în primul rând, declarațiile Mitropolitului sunt ridicole pentru că nu există o vinovăție concretă pentru care Biserica să ceară pocăință cuiva care nu s-a vaccinat. Apoi este cu atât mai absurd să vorbească de o povară a conștiinței pe toată viața. Este un discurs pur sentimental, lumesc, fără legătură cu morala Bisericii, cu poruncile lui Dumnezeu.
În România, sursă acestei știri este indicată ca fiind agenția Reuters. Mesajul preluat este că există foarte multe infectări și Biserica se implică, îi îndeamnă și îi ceartă pe oameni să se vaccineze, altfel săvârșesc un păcat major. Totuși cifrele vehiculate nu sunt contextualizate corect nici ca procent din populație, nici comparativ cu alte boli sau cauze de moarte cum ar fi accidentele rutiere curente, fumatul etc. În plus, nu se spune nici că vaccinul nu împiedică transmiterea bolii potrivit declarațiilor oficiale, valabile cel mai probabil și pentru tipurile de vaccinuri din Rusia, cel puțin Sputnik-V, pe bază de ARNm.
Pentru contextualizare, merită menționat că acum mai puțin de 2 săptămâni în urmă, starețul marii Mănăstiri rusești Valaam, Episcopul Pangratie, a încercat să facă obligatorie vaccinarea contra covid-19 pentru obște și pentru tot personalul auxiliar. În acest sens, a invocat ascultarea de stareț și ierarhie și a amenințat cu scoaterea din mănăstire și schiturile ei pe toți care se opun. Bineînțeles că această atitudine a creat opoziție, sminteală și uimire în rândul credincioșilor. Dar se pare că toată tulburarea s-a încheiat cu bine. Episcopul Sava, Administratorul-Șef al Patriarhiei Moscovei, de care depinde M-rea Valaam, a clarificat faptul că Patriarhul Chiril nu impune nimănui vaccinarea și el este cel care decide în această chestiune. Mai mult, măsurile obligatorii din zona Moscovei pentru lucrătorii publici nu sunt valabile pentru organizațiile religioase. Nici măcar Președintele Putin nu le agreează, dar ele ar putea fi impuse la nivel regional.
Concluzia reală este că, dimpotrivă, Biserica Rusă nu este adepta forțării oamenilor să se vaccineze, chiar se ferește de o astfel de poziționare oficială. Vocea unor ierarhi sau clerici individuali pur și simplu nu este reprezentativă, ci mai degrabă vedetistă, sentimentală, de impresie. Iar cei care le preiau fac un deserviciu Bisericii (Ruse) voit sau involuntar, mai ales prin folosirea unor expresii de genul: „puternica Biserică a Rusiei i-a mustrat pe ruși”. Parcă viața, mai ales cea bisericească, e mai mult decât un vaccin și boală; contează mai mult discernământul, onestitatea și îndeosebi ascultarea întru cunoștință de Dumnezeu, nu orbește și fără judecată. Vaccinarea în cauză comportă discuții mult mai documentate, serioase și bazate pe date sigure pentru că riscurile nu sunt mici, iar răspunderea morală este, de asemenea importantă.
Pe 26 iunie s-au împlinit anul acesta 5 ani de la încheierea lucrărilor Sinodului din Creta, care a produs o sminteală grozavă prin felul cum a fost întrunit și prin deciziile cu caracter eretic pe care le-a luat. Nici până astăzi, după atâta timp, nu au fost lămurite convingător controversele pe care le-a declanșat. Asistăm doar la o manipulare care urmărește să liniștească spiritele fără să elimine problemele. Cu toate că devierile grave sunt evidente pentru majoritatea credincioșilor, linia oficială acoperă totul cu un discurs care nu dorește să fie asumată răspunderea.
Chiar dacă ierarhii români susțin că nu a fost nici o erezie semnată în Colimbari, această interpretare nu poate fi susținută cu trimiteri concrete la documentele sinodale. Hotărârile bune luate cu privire la căsătoria religioasă și respectarea posturilor vizează aspecte marginale și nesemnificative în raport cu abaterile dogmatice. În plus, se resimte o prigoană reală asupra celor care contestă Sinodul, îndeosebi asupra celor care au întrerupt pomenirea ierarhilor, dar și asupra celor care îi aduc critici. Toate acestea pe fondul continuării tratativelor de dialog și unire mincinoasă cu ereticii și chiar cu toate religiile, ceea ce duce la concluzia că este propovăduită și chiar implementată o erezie cu capul descoperit în sânul Bisericii.
BOR neagă oficial că ar exista vreo abatere de la credință
Pe lângă dezvinovățirea că la Sinodul din Creta nu au fost discutate subiecte dogmatice, este cunoscută broșura cu Întrebări și răspunsuri, emisă de Patriarhie cu acordul întregii ierarhii, în care este susținută convingerea că nu a existat vreo abatere doctrinară de la linia ortodoxă. Din nefericire, nu există vreo trimitere concludentă la textele sinodale care să demonstreze acest lucru. Recent, Patriarhia a mai formulat 7 idei pozitive, la 5 ani de la începerea lucrărilor sinodale din 2016, rezumate în această imagine:
Acest mesaj este profund manipulator și voi prezenta aici doar câteva aspecte foarte pe scurt. Deși nu a definit expres ecumenismul ca fiind o dogmă nouă, totuși Sinodul a făcut aceasta acceptând-o ca de la sine înțeleasă. Toți episcopii care nu au semnat documentele din Creta le-au catalogat ca fiind eretice. Spre exemplu, Mitr. Ierotheos a consemnat această opinie a sa chiar în referatul înaintat și prezentat în Sinodul Bisericii Greciei. Alți episcopi, precum Atanasie de Limassol, Irineu de Baska și Neofit de Morfu, au declarat că documentele conțin abateri grave doctrinare. Mai mult, Sinoadele Bisericilor Locale ale Bulgariei și Georgiei au analizat documentele și au susținut public că trebuie corectate pentru că sunt deviate de la tradiția dogmatică și canonică a Bisericii Ortodoxe.
Chiar dacă punctele 4, 5 și 6 sunt corecte, totuși cele mai importante, anume 1, 2 și 7 sunt profund mincinoase. Iar al 3-lea conține o afirmație confuză; ea poate avea un înțeles greșit. Biserica Ortodoxă este ea singură în întregime Biserica cea una, sfântă. Este de neînțeles de ce s-a făcut referire doar la unitatea ei, pentru că se poate desprinde o viziune ecumenistă, care promovează ideea că toate Confesiunile își vor regăsi unitatea când vor descoperi fondul lor comun și atunci vor forma împreună Biserica lui Hristos prin unirea lor întreolaltă așa-zicând dorită de El.
În orice caz, recurgerea la minciuni grosolane este nepermisă și nu rezolvă nimic, ci doar adâncește problema.
Marcarea a 5 ani prin editorialul semnat de Pr. Viorel Ioniță
O altă dovadă că Sinodul din Creta nu este nesemnificativ este articolul publicat de Pr. Viorel Ioniță, intitulat Cinci ani de la Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe. Este resimțită nevoia aducerii lui în atenție și a proiectării unei impresii pozitive pentru a fi receptat și primit de către credincioși. Însă prezentarea nu conține numai adevăruri, ci și minciuni esențiale pe alocuri.
„Valul de critici referitoare la forma și fondul acestui sinod” se referea la lucruri întemeiate și grave, care ar fi trebuit clarificate, nu eludate. Ele au fost un indiciu nu al faptului că nu exista o pregătire pentru „cooperarea la nivel panortodox”, ci că nu au fost respectate condițiile esențiale pentru desfășurarea Sinodului. Tematica și metodologia de lucru nu au fost adoptate anterior în unanimitate, fapt ce ar fi trebuit să constituie un impediment de netrecut chiar potrivit regulamentului adoptat. Nu poate fi negat caracterul dogmatic al ecumenismului, oricât ar fi el prezentat ca un subiect pastoral și misionar. Iar în ce privește posibilitatea „amendării și îmbunătățirii” deciziilor de către un viitor Sinod, acest lucru nu a fost exprimat niciodată de ierarhii români. Hotărârea Sinodului BOR viza doar faptul că textele ar fi corecte din punct de vedere dogmatic, canonic și liturgic și ele pot fi „explicitate, nuanțate sau dezvoltate de către un viitor Sfânt și Mare Sinod”. Nici una din aceste posibilități nu exprimă amendarea sau corectarea, ci doar clarificarea unor documente pentru cei care nu le înțeleg. În plus, explicitarea unor hotărâri nu cade în sarcina unui viitor Sinod general, ci a ierarhilor participanți și teologilor în general. Dar ei până astăzi nu pot găsi o afirmație clară că doar Ortodoxia este Biserica autentică, pe când ereticii sunt în afara ei.
Revenind la textul Pr. Ioniță, el omite să spună că Bisericile Bulgară și Georgiană au caracterizat drept eretice textele referitoare la ecumenism semnate în Creta, acest fapt nefiind echivalent cu „pronunțarea” pe marginea lor și „deschiderea procesului de receptare”. Iarăși, Părintele enumeră 5 Conferințe internaționale la care a participat personal, care au analizat hotărârile luate la Colimbari. Nu am avut răbdarea să cercetez care a fost direcția acestor întruniri, însă există și altele în care a fost expusă doctrina ecumenistă semnată la Sinod, la care am făcut trimitere într-un articol mai vechi.
Oricât ar încerca să fenteze pe credincioșii români agenția Basilica prin articole de genul celui scris de Pr. Viorel Ioniță, nu va reuși decât să formeze o turmă de ignoranți și mulțumiți cu minciuni banale, care pot fi demontate foarte ușor de cineva minim interesat.
Comunicatul Bisericii Ciprului de anul acesta
Nu doar Biserica Română se plasează pe linia cauționării documentelor cretane și a neasumării răspunderii, ci și cea a Ciprului prin unii reprezentanți ai ei de seamă. Așa se face că anul acesta a fost emisă o broșură cu o Enciclică și un Mesaj pe marginea subiectului Creta. Însă este curios faptul că data editării este 2016 în Nicosia, deși a fost emisă abia anul acesta. O posibilă explicație ar fi că a fost pregătită încă de atunci, dar abia acum a fost lansată, când Arhiepiscopul Hrisostom a reușit să-și formeze o majoritate în Sinod de partea sa. Probabil că Mitropoliții care au refuzat să semneze documentele nu s-au considerat reprezentați nici de ideile din această broșură.
Stilul broșurii este unul pompos, prin care este lăudat Sinodul din Creta și sunt minimalizate problemele serioase care au existat cu privire la întrunirea și semnarea documentelor. Spre exemplu, se spune că, „textul (despre ecumenism) a fost acceptat și semnat de marea majoritate”, fără a menționa că dezacordul pe probleme dogmatice este de nepermis. La fel, absența unor Biserici Locale este justificată prin faptul că acestea ar fi trebuit să treacă peste egoismul lor cu dragoste frățească.
Din păcate, încercările de a interpreta ortodox hotărârile ecumeniste sunt inconsistente. Cu toate că în textul care se referă la ecumenism „este declarată de la început conștiința de sine a Bisericii Ortodoxe că ea constituie Biserica cea una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească Biserică”, nu se precizează faptul că în afara ei, eretici nu fac parte din Biserica lui Hristos. Iarăși, chiar dacă dialogurile cu celelalte Confesiuni nu urmăresc vreun compromis pe teme de credință, ci întoarcerea lor la credința Bisericii Ortodoxe, există deja concesia de a-i considera pe eretici membri ai Bisericii lui Hristos care au unele scăderi. Așadar nu trebuie urmărită doar întoarcerea lor la credința dreaptă, ci și la Biserica lui Hristos, din care au căzut.
Perorația în jurul folosirii termenului de „Biserică” pentru eterodocși, pe lângă faptul că nu constituie o problemă în sine, folosește argumente false. Sf. Vasile cel Mare se referă în textul Liturghiei la Bisericile Ortodoxe Locale în rugăciunea: „Încetează schismele Bisericilor”, nu la eretici.
Presiuni și prigoniri „pastorale” ale ierarhilor
Revenind la Biserica Română, merită menționat faptul că nu doar discursul oficial al sinodalilor este unul manipulator, ci și acțiunilor lor urmăresc intimidarea contestatarilor și formarea unor credincioși cu conștiințe adormite. Este elocventă în acest sens vizita noului Episcop Nichifor la parohia Schit Orășeni, unde preotul Ioan Ungureanu a fost înlocuit abuziv cu altul după ce a întrerupt pomenirea mitropolitului. Semnificative au fost două gesturi: tăierea curentului la biserica părintelui Ioan și refuzarea dialogului cu credincioșii săi. Forța aceasta mascată greu poate convinge și forma credință mântuitoare.
Predica ținută în fața credincioșilor adunați la fața locului este frumoasă, dar lipsită de argumente serioase. În ea se face referire la o anumită atitudine îngăduitoare a proorocului Elisei față de Neeman Sirianul pe teme de credință. Atunci când generalul sirian făgăduiește că nu se va mai jertfi idolilor, dar cere o îngăduință, anume să intre la idolul Rimon cu împăratul său, proorocul i-a răspuns: „Mergi în pace!” (4Rg. 5:19). Această atitudine este cerută și de la nepomenitori față de ierarhi, să nu mai fie „înțepeniți” în canoane și dogme. Însă întrebarea este: Ce legătură există între întâmplarea biblică și reacția față de Sinodul din Creta? Pot fi asimilați episcopii cu Neeman Sirianul, care era străin? Ar fi avut Elisei aceeași atitudine față de vreun dregător iudeu care ar fi jertfit idolilor chiar și numai o dată? Sau măcar au admis arhiereii ortodocși că este vreo greșeală în documentele din Creta? Dacă nici una din aceste paralele nu este valabilă, ce folos de această pildă? Doar pentru a încânta și amăgi mintea ascultătorilor? E ca un îndemn să încalce porunci clare de a nu face concesii de credință de dragul unei răstălmăciri a unui fapt izolat? Este nevoie de mai mult decât sofisme ieftine, este necesară o abordare sinceră, responsabilă a ecumenismului semnat în Creta.
Amorțirea și delăsarea indusă în rândul preoților
Din nefericire, nu doar ierarhia tratează cu o îngăduință compromițătoare trădarea de credință, ci există și în rândul preoțimii o încercare de justificare și de receptare a Sinodului. Nu e vorba doar de preoții ecumeniști, care chiar își doresc „unirea Bisericilor”, ci chiar și de cei care au o atitudine mărturisitoare și care nu sunt de acord cu ecumenismul. Însă preferă comoditatea de a se minți că nimic nu este în neregulă și nu există nici o abatere dogmatică.
Discursul acesta poate fi remarcat la Pr. Dan Bădulescu și la Pr. Tudor Ciocan, care au abordat public subiectul. Nu poate fi neglijat modul sistematic de care dau dovadă, dar nici impreciziile numeroase când vine vorba de analizarea concretă a temei.
Este foarte adevărat că avem nevoie să identificăm o erezie precisă care să fi fost semnată în Creta, o învățătură inovatoare. Nu e corect să aducem acuzații neîntemeiate, cum fac unii. Însă nici nu putem tranșa problema din condei, declarând pur și simplu că totul a fost corect, că Biserica Ortodoxă a fost privită ca fiind ea singură Biserica cea una a lui Hristos. În realitate, nu există nici o frază care să afirme această exclusivitate, spre exemplu, sau că ereticii sunt în afara ei. Căci aceasta este miza dogmatică.
Iarăși, nu putem spune senini că ierarhii și ecumeniștii în general vor da răspuns în fața lui Dumnezeu, iar noi nu avem nici o legătură, că e vorba doar de greșeli personale. Dimpotrivă, au fost semnate niște documente și hotărâri în numele Bisericii, al nostru, nu sunt doar abateri care nu ne privesc. Potrivit Enciclicii din 1848, poporul este apărătorul credinței. Hotărârile episcopilor sunt primite sau respinse de credincioși. Tăcerea în această situație este un accept tacit. Nu e ca și cum episcopii nu postesc, se mânie, fac alte păcate sau chiar că se roagă împreună cu ereticii în particular. De fapt, nu există în istoria Bisericii vreun Sinod tâlhăresc care să nu fi fost condamnat ulterior. Ortodoxia se întemeiază tocmai pe mărturisirea dreptei credințe. Teoria Mitr. Ierotheos că au existat mai multe Sinoade după cel dintâi Ecumenic și care au fost organizate de ortodocși și arieni și abia Sinodul II Ecumenic a dat o formulare ortodoxă a credinței este una neadevărată. Acea serie de vreo 40 de Sinoade s-au anatematizat și condamnat reciproc; niciodată ortodocșii nu au acceptat sau tolerat vreo hotărâre eretică în sânul Bisericii. Așadar nici astăzi nu poate încăpea vreo concesie în acest sens. Neglijența în astfel de chestiuni nu poate fi decât o dovadă a deraierii de la spiritul dintotdeauna al Sfinților Părinți.
Exemplul Sf. Maxim Mărturisitorul trebuie încadrat corect. El nu a fost apărat de Sf. Sofronie la Sinodul VI pentru simplul fapt că Patriarhul Ierusalimului murise cu mult timp înainte. A avut totuși în spatele său un întreg Sinod, care a fost ținut la Roma sub președinția Sf. Papă Martin. La vremea respectivă a fost considerat Sinod Ecumenic pentru că a participat și un episcop din Ierusalim, iar restul ierarhilor erau eretici monoteliți. Chiar și așa, toți trebuie să urmăm după putere atitudinea Sf. Maxim, care este un model pentru Biserică. Bineînțeles, să înțelegem corect ce a făcut el și să adaptăm dacă și cum este cazul. Dar a-l desconsidera și a-l expedia pur și simplu nu este o atitudine ortodoxă.
A nu vedea că există Biserici care au respins ca eretice documentele cretane, ci a considera că au absentat din motive administrative este doar amăgire de sine. Cum e posibil să fie disprețuită mărturisirea și curajul unor astfel de sinodali? Doar pentru a ne mângâia conștiința proprie?
Este absolut necesară o cercetare temeinică și conștiincioasă a subiectului, fără a fi expediat cu ușurătate. Mai ales pentru că nu e unul banal, nu e la concurență și nu pune în umbră alte probleme grave, precum pandemia și promovarea LGBT, ci din el decurge o stare de decădere care aduce compromisuri pe linie și în alte privințe. Poate e justificată nemulțumirea la adresa nepomenitorilor în general, dar asta fără a întuneca mintea și a judeca totul subiectiv și iritat.
Nu pot să nu remarc cinismul gazdei acestor discuții online, care afirmă că nepomenitorii refuză dialogul în timp ce el însuși face fix acest lucru de care acuză pe alții. Evident că discuții de unul singur sunt ușor de realizat și mai greu de gestionat dezbateri serioase și oneste. Dar se vede și din acest aspect măsura sincerității sau a părtinirii și părerii de sine.
Fenomenul contraproductiv al îngrădiților
De partea cealaltă, a celor care reacționează cu o râvnă necontrolată și extremistă, schismatică, există mulți preoți și credincioși care se auto-denumesc „îngrădiți”. Ei consideră că simpla pomenire la slujbe a ierarhilor semnatari în Creta constituie părtășie la erezia lor. Această concepție este deviată și compromite orice dezbatere onestă, abătând discuțiile de la ecumenism la pomenire și comuniune. Altfel spus, în loc să ducă la o clarificare teologică, induc o stare de confuzie, râvnă amară, dezbinare și scindări nenumărate. Apare o repulsie față de astfel de abordări și o acceptare mai degrabă a Sinodului, cu orice consecințe, decât să mai aibă cineva de-a face cu obtuzități evidente.
Cu mâhnire, aș așeza în această categorie pe părinții care s-au adunat recent la Sâmbăta de Sus și pe adepții lor, care insistă greșit pe separarea de ierarhi, nu pe apărarea și clarificarea credinței. Aceștia urmează direcția dată de unii monahi aghioriți, reprezentați la noi mai mult sau mai puțin de Pr. Ciprian Staicu, despre care am mai scris.
În orice caz, dezbinarea din rândul nepomenitorilor este un semn evident și de netăgăduit că există o problemă majoră, un duh nepotrivit.
Mărturisirea autentică și întreruperea pomenirii
Atitudinea corectă este aceea de a mărturisi simplu, sincer și fără rezerve credința ortodoxă, fie că această atitudine include întreruperea pomenirii sau nu. Dar, din păcate, nu există suficienți preoți, teologi și credincioși care să facă asta. Nici dintre cei de rând, cu atât mai puțin dintre profesori de teologie care se tem mai mult pentru postul lor și de răzbunarea arhierească decât de mânia lui Dumnezeu. De aceea apare constrângerea de a întrerupe pomenirea în contextul acesta, care acaparează de partea apostaziei. Și există preoți de seamă care au recurs la acest gest, cum ar fi Pr. Teodor Zisis, din Grecia.
Pr. Dan Bădulescu face o critică mai amplă a nepomenirii, pornind de la mai multe considerente false. Spre exemplu, antimisul exista pe vremea Sinodului I-II (861), când a fost formulat canonul 15. El este atestat cel puțin de pe vremea Sf. Teodor Studitul. Desigur, poate nu arătau ca cele de acum, erau niște mese de lemn, nu de pânză, dar principiul este fix același. Se poate folosi antimisul episcopului locului sau altul, nu e o discuție importantă asta. Chiar dacă normalul este ca preotul să țină de un episcop, pe care îl pomenește la slujbe, există această tradiție a întreruperii pomenirii menționată de canoane și de istorie. Accentul nu cade de care episcop mai facem ascultare, ci de mărturisire împotriva devierilor ierarhului. Oprirea pomenirii numelui său nu înseamnă că preotul devine un rătăcit și solitar, ci rămâne membru al Bisericii. Iar episcopul nu poate să-l caterisească pentru că asta spune canonul, rânduiala. Chiar dacă o face, el nu este pasibil de certare, adică nu se supune ei așa cum nici Sf. Grigorie Palama nu a făcut-o, spre exemplu. Este adevărat că episcopul este încă în funcție și are putere lucrătoare, însă aceasta este limitată de canoane, nu de bunul plac. În cazul unei abateri morale, trebuie respectată caterisirea, dar nu și în situația discutată a mărturisirii credinței. De ce? Pentru că așa stabilește rânduiala canonică și trebuie respectată.
Propovăduirea „cu capul descoperit” (canonul 15 I-II) este evidentă astăzi. Chiar dacă ierarhii noștri recunosc dogma adevărată în diferite situații, cum ar fi broșura din august 2017, totuși nu pun nici o secundă onest în discuție textele din Creta, pe care le-au semnat; nu-și asumă răspunderea. Practic, implementează deciziile mai departe, căutând să fie acoperite criticile, nu rezolvat subiectul ecumenismului. Întâlnirile și contactele compromițătoare continuă nestingherite, cum s-a făcut dovada la Roma în 2020 sau prin dezicerea de afirmațiile corecte ale Arhiepiscopului Teodosie referitoare la catolici. Asta fără a mai aminti de alte slujiri în comun făcute de unii ierarhi cu eretici sau evrei. Așadar mișcarea ecumenică nu suferă atingere.
Planul pe care-l pun în aplicare sinodalii amintește de o altă situație foarte asemănătoare. Documentul cu privire la ecumenism (pct. 17) face mențiune despre Conferința de la Tesalonic din 1998, care ar fi rezolvat anumite nemulțumirile ortodocșilor legate de participarea la Consiliul Mondial al Bisericilor. Însă felul cum au fost privite acolo rugăciunile în comun, spre exemplu, este pur și simplu dezamăgitor. Dar bineînțeles că obiecțiile au fost „rezolvate”. Așa și acum, ni se spune că nu există abateri, dar nu la modul concret, ci doar pentru a închide gura criticilor și a merge mai departe trădarea credinței.
Erezia care macină la momentul actual Biserica este ecumenismul, care este o teorie destul de complexă și amăgitoare. Punctul nevralgic este modul cum sunt priviți ereticii, ca membri ai Bisericii lui Hristos sau ca fiind în afara ei. Orice alte aspecte sunt secundare și pot fi înțelese din unghi eretic, de sorginte protestantă. Minimalismul dogmatic și concesiile făcute eterodocșilor se întâlnesc la tot pasul printre preoți și credincioși și în discursurile media. Există și o presiune a toleranței și corectitudinii politice față de ceilalți. Însă credința mântuitoare nu poate fi decât cerească, deplină, sfântă, fără concesii de ochii lumii.
Din păcate, problematica ecumenismului, cu toate discuțiile legate de Sinodul din Creta, rămâne nedezbătută suficient. Mulți confundă și pun tentativele de unire dintre catolici și ortodocși pe același plan și stau liniștiți pentru că nu văd să se fi produs așa ceva. Dar există alte greșeli care tot la fel de grave sunt și conduc în aceeași direcție.
Anul acesta, 2021, din cauza faptului că Învierea a fost sărbătorită târziu, pe 2 mai, Postul Sfinților Apostoli a fost scurtat dramatic. În această situație, ar fi trebuit să existe doar o singură zi de post, lunea de după Duminica Tuturor Sfinților, care va fi urmată a doua zi de Praznicul Sfinților Apostoli Petru și Pavel.
Pe baza faptului că în vechime acest post era de 7 zile și începea la două săptămâni după Cincizecime, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a decis în anul 2015 ca el să fie de cel puțin o săptămână. Cu alte cuvinte, când se ajunge în situația ca intervalul dintre lunea de după Duminica Tuturor Sfinților și 29 iunie, data sărbătoririi Sfinților Petru și Pavel, să fie mai mic de 7 zile, începutul postului să fie devansat, astfel încât să nu avem mai puțin de o săptămână de post. Această hotărâre este înțeleaptă în contextul actual al folosirii unui calendar îndreptat pentru sărbătorile fixe, dar cu data Paștelui stabilită după calendarul iulian neîndreptat.
Cu toate că săptămâna de după Rusalii ar trebui să fie cu harți (dezlegare la mâncare de frupt), soluția găsită de Sinodul nostru este una salutară. Dintre două rele, e preferabil cel mai mic. E mai bine să ținem postul minimal chiar dacă asta presupune să nu respectăm dezlegarea din săptămâna aceasta.
Problema aceasta a apărut după introducerea calendarului îndreptat în 1925. Hotărârea de la Conferința de la Constantinopol 1923 a decis practic introducerea deplină a calendarului îndreptat, inclusiv pascalia. De aceea au existat conflicte deosebite atunci când în anii 1926 și 1929 s-a încercat ținerea Paștelui după stilul nou, adică la o dată diferită de celelalte Biserici care erau pe vechi. Soluția a venit din partea grecilor ca Învierea să rămână stabilită după calendarul neîndreptat, la aceeași dată cu celelalte Biserici Ortodoxe surori, după cerința Sinodului I Ecumenic. În felul acesta, Biserica Română a renunțat la ambiția de a da tonul la o schimbare a pascaliei. Ulterior, Conferința de la Moscova (1948) a statornicit această situație ca Paștile să fie sărbătorit de toți după calendarul iulian neîndreptat și fiecare Biserică să folosească sau nu în rest pe cel îndreptat pentru restul sărbătorilor, după cum a decis fiecare. Dar, în felul acesta, apare dezavantajul micșorării sau chiar al suprimării Postului Sfinților Apostoli. Deși nu este o problemă foarte gravă, ea vădește dezbinarea produsă de introducerea în mod greșit a unui calendar îndreptat, adică doar de către unele Biserici Ortodoxe Locale, nu în mod solidar de toate.
Încurcături concrete apar atunci când unele calendare tipărite pe anul acesta, dar mai ales cele de pe internet nu indică post săptămâna aceasta începând de marți, ci harți (dezlegare la toate).
Așadar Postul Sfinților Apostoli a început și trebuie ținut cu toată cuviința și atenția, fără a pune pretexte complicțiile date de schimbarea calendarului. Există o problemă, care ar trebui să mobilizeze conducerea Bisericii să o rezolve, însă aceasta nu este de ordin dogmatic, nu ne desparte de Dumnezeu și este mai bună și sănătoasă ascultarea.
După cum semnalează portalul rusesc Pravoslavie, varianta în limba engleză, subiectul vaccinurilor anti-covid a fost tratat la o masă rotundă la Academia Duhovnicească Sretensky, pe 20 mai a.c., în cadrul unui seminar intitulat „Vaccinarea: probleme etice în lumina credinței ortodoxe”. Din păcate, rezoluția finală este foarte apropiată de poziția Bisericii Greciei tot de anul acesta, admițând în definitiv folosirea culturilor de celule de embrioni avortați.
Spre deosebire de Sinodul grecilor, participanții din Rusia, printre care au fost și ierarhi de seamă (membri ai Sinodului Permanent al Patriarhiei Ruse), au menționat și unele critici la adresa folosirii celulelor de fetuși. În acest sens, a fost citată o prevedere din Fundamentele Concepției Sociale a BORu, care consideră inacceptabilă „prelevarea și folosirea de țesuturi și organe de embrioni umani, avortați la diferite stadii de dezvoltare, pentru tentativa de a trata felurite boli” (XII.7). Cu toate acestea, verdictul final este în contradicție cu principiul enunțat mai sus. Concret, „participanții la masa rotundă, după ce au stabilit această chestiune, consideră că ar trebui ca industria farmaceutică să caute o posibilitate să folosească tehnologii care exclud utilizarea culturilor celulare menționate. Luând în considerare cele de mai sus, participanții la masa rotundă cred că în prezent, în absența unei alternative viabile, având în vedere amenințarea sănătății și a vieții oamenilor de către infecția cu virusul covid-19, o persoană ortodoxă care folosește un vaccin împotriva acestei boli, creat sau testat prin folosirea unei culturi celulare de embrioni, nu este implicată în păcatul avortului, în urma căruia a fost creată această cultură celulară. Dată fiind alegerea dintre un astfel de vaccin și un vaccin dezvoltat fără folosirea unei culturi celulare umane de embrioni, participanții la masa rotundă sunt în favoarea folosirii vaccinului din urmă ca fiind mai acceptabil din punct de vedere etic”. La acestea adaugă apelul la o atitudine de respect față de alegerile oamenilor, atât în favoarea folosirii vaccinurilor în discuție, cât și împotrivă. În fine, discuția despre aspectele morale cu privire la folosirea culturilor crescute din celule de embrioni umani trebuie continuată.
În cadrul discuțiilor, a fost amintit faptul că Biserica nu este împotriva vaccinurilor, ci chiar a sprijinit vaccinarea împotriva variolei în 1804. De asemenea, a fost subliniată libertatea de alegere a fiecărui individ în parte pe baza „credințelor, înțelegerii și experienței de viață personale”. De aceea, este necesară o „discuție largă specializată și publică pe aceste chestiuni și o examinare corectă a medicamentelor folosite pentru posibile efecte adverse, inclusiv cele pe termen lung, ca și o autentificare a acestor medicamente. Este la fel de important să fie informați deplin și cuprinzător oamenii care iau propriile decizii cu privire la vaccinare în privința gradului de necesitate și a posibilelor consecințe”. Trebuie avut în vedere că nu intră în sarcina și competența Bisericii să stabilească riscul efectelor adverse ale medicamentelor.
Este de remarcat și faptul că „infecția cu virusul covid-19 a luat viața a mulți oameni și a adus o dezordine semnificativă în viețile oamenilor”. Din această cauză, merită respect efortul oamenilor de știință și al medicilor care au depus eforturi să fie depășită boala și prevenită.
Concepția că vaccinarea echivalează cu „acceptarea însemnării lui Antihrist” este una eronată, ca și teoriile conspiraționiste despre ciparea oamenilor în secret prin vaccinuri.
Nota noastră: Este superioară dezbaterea din Rusia față de cea realizată de Comisia sinodală din Grecia. Totuși nu pot fi trecute cu vederea contradicțiile evidente legate îndeosebi de etica folosirii celulelor de fetuși avortați în fabricarea vaccinurilor. Chiar dacă mai multe alte medicamente apelează la aceste proceduri, ele nu pot fi justificate de nici un fel de către Biserică. Atâta vreme cât este inacceptabilă folosirea celulelor sau organelor provenite de la fetuși, este de neînțeles cum nu este implicat cineva în păcatul avortului. Evident că nu este același lucru cu avortarea în sine, dar are nuanțe și implicații înfricoșătoare. Participarea la un păcat nu constă doar în săvârșirea lui, ci și în încurajarea și cauționarea lui. Atunci când este cultivat avortul, el este săvârșit la o scară mare, cu efecte devastatoare greu de imaginat. Desigur că nu poate fi dezvinovățit total cel care-și face vaccinul dezvoltat prin folosirea celulelor de fetuși. Dar mai ales cei care fac declarații publice, îndeosebi din partea Bisericii și pe probleme de natură etică, au o responsabilitate mult mai mare.
Ar trebui insistat asupra faptului că evaluarea morală a vaccinurilor anti-covid ar trebui făcută mai mult dintr-o perspectivă a păcătuirii, nu utilitaristă. Chiar dacă ar câștiga omul lumea toată sau numai sănătatea proprie, ce-i folosește dacă-și pierde sufletul prin păcate? Este mai de folos în fața lui Dumnezeu a fi măturat de interesele cinice ale societății decât ros de conștiință. Mai ales că virusul corona nu este atât de fatal încât să impună decizii radicale. Discuția ar trebui purtată mai ales pe raportul dintre efectele negative ale restricțiilor excesive în viața omenirii și cele generate de boală. În termeni ortodocși, este necesară o evaluare cu adevărat morală, neinfluențată de presiunea industriei farmaceutice, ci în frica lui Dumnezeu.
Nu în ultimul rând, nu trebuie uitat că există și episcopi ortodocși care nu sunt de acord cu vaccinul tocmai pe motivele în discuție. Printre aceștia, se numără Mitropolitul cipriot Neofit de Morfu și Mitropolitul grec Serafim de Kithire.
Tema ridicării Arhiepiscopiei Tomisului la rang de mitropolie depășește cadrele și interesele credincioșilor de rând pentru că implicațiile sunt administrative, birocratice și nu-i privesc direct. Însă refuzul scris al Sfântului Sinod al BOR și al Patriarhiei (prin semnătura vicarului ei administrativ) scoate la iveală poziționări și conflicte de interes comun.
Refuzul Patriarhiei la cererea Arhiepiscopiei a fost adus în atenția publică de un ziar local din Constanța, Dobrogea Live, și apoi preluat de presa centrală.
Dorința IPS Teodosie de a transforma în mitropolie scaunul tomitan este una care necesită o discuție mai extinsă și destul de complexă, este greu de pus în aplicare în scurt timp. În contextul în care pe teritoriul țării există 6 Mitropolii, formate din cel puțin 3 Episcopii, înființarea uneia noi la Constanța ar presupune arondarea cel puțin a încă unei eparhii la teritoriul dobrogean (Constanța și Tulcea) din componența Mitropoliei Munteniei. Ar putea fi vorba de Arhiepiscopia Dunării de Jos (Galați) sau Episcopia Sloboziei și Călărașilor. Ambele sunt păstorite de ierarhi care nu ar dori să ajungă sub umbrela IPS Teodosie, după cum sugerează răspunsul oficial („nu există eparhii vecine care doresc să fie sufragane scaunului de Tomis”).
În cadrul acesta strict administrativ, ar trebui precizat că, deși în trecut pe teritoriul țării noastre episcopii au avut în grijă teritorii extinse, adică a existat un număr mic de episcopii, totuși nu acesta ar trebui să fie normalul. În Grecia, spre exemplu, care se apropie mai mult de intenția apostolilor, există 81 de eparhii pe o suprafață incomparabil mai mică față de doar 29 în România. O situație similară este ilustrată chiar de scrisoarea-răspuns patriarhală, care menționează că în Mitropolia de odinioară a Tomisului existau 14 episcopii. Altfel spus, la noi arhiereii păstoresc astăzi teritorii întinse, ce implică cerințe pastorale de amploare, care nu pot primi atenția cuvenită în atare condiții mod normal. În acest fel, este hrănită dorința de stăpânire, nu de păstorire. Un contraexemplu, deși nu foarte elocvent, este Ucraina, unde s-a ajuns ca Sinodul să fie compus din peste 100 de episcopi la ora actuală față de 17 în 1991, cu toate că și acolo sunt foarte extinse teritoriile canonice.
Așadar înființarea unui scaun mitropolitan la Constanța presupune o luptă grozavă de interese, fie în direcția concurenței dintre stăpâni (vlădici=episcopi), fie în sensul fărâmițării actualelor teritorii, ceea ce ar însemna să fie iarăși lovite ambițiile hrănite de starea de fapt actuală. Interesul credincioșilor ar trebui să meargă spre a doua variantă, dar chiar și așa este o dezbatere mult prea amplă și aproape refuzată din start, nu e un subiect ușor accesibil.
Nota discordantă a IPS Teodosie deranjează
În schimb, ceea ce a atras atenția este înjosirea Arhiepiscopului Tomisului, care este acuzat că ar avea o „ambiție personală”. Din păcate, aceasta nu este suficient dovedită, ci este mai mult o constatare care nu face cinste Patriarhiei fără argumentele de rigoare. Ar fi fost suficientă expunerea obiectivă de motive de la punctele I-III și V. Mai mult, este sugerată posibilitatea înființării unei astfel de Mitropolii, dar cu alegeri în Sinod, pe care ar încerca să le eludeze IPS Teodosie („Oare pentru a se evita alegerea statutară de mitropolit?”). Aceste remarci vădesc o dispoziție pătimașă, posibil provocată de ambiții la fel de mici de partea cealaltă.
Dar acuzația cea mai clară este adusă chiar din rândul sinodalilor, care au pus în discuție „unele dintre iniţiativele şi acţiunile asumate şi desfăşurate în Arhiepiscopia Tomisului în perioada pandemiei”, consemnate în hotărârea sinodală 1617/2021. Despre acestea se spune că „au creat discuţii aprinse în media şi au adus deservicii de imagine Bisericii Ortodoxe Române, mai ales că ele au fost însoţite de o atitudine provocatoare, de lipsă de tact pastoral şi de comunicarea deficitară cu autoritatea bisericească superioară, fapt care exprimă un duh de indisciplină şi de răzvrătire”.
Fără să fie cunoscută direct argumentația Arhiepiscopiei Tomisului pentru înființarea unei mitropolii, este de presupus că ea s-a concentrat pe statutul său de odinioară, după cum reiese din declarațiile IPS Teodosie. În acest caz, pare cam lipsită de susținere solicitarea înaintată, cel puțin fără a aduce motive noi față de una mai veche similară, din 2003.
Conflictul dintre sinodali și ierarhul din Constanța este o problemă a lor personală și există prea puține informații publice pentru a alege o parte sau alta. Presupusele interese personale pot fi doar bănuite, nu sunt un fapt indubitabil.
Însă grav este că în această dispută sunt atrase și teme sensibile, cum sunt atitudinile curajoase ale IPS Teodosie legate de restricțiile impuse de pandemia covid-19. După cum se știe, IPS Sa a contestat și pus în discuție interdicțiile de a participa la slujbe anul trecut, purtarea măștii și mai ales vaccinarea contra virusului. Una dintre cele mai controversate și comentate în public acțiuni a fost cea a săvârșirii cu solemnitate anul trecut a slujbei de odovanie a Praznicului Învierii în ziua dinainte de Înălțare. A fost un gest de reparare față de închiderea credincioșilor de Paști în case, care doar în Constanța a avut loc, neacceptat de Patriarhie, deși în toată Biserica Greciei s-a ținut această slujbă cu aceeași semnificație compensatorie. Un alt moment important a fost organizarea hramului Sf. Ap. Andrei la peștera lui din localitatea Ion Corvin, înfruntând restricțiile autorităților. Bineînțeles, exprimarea rezervelor cu privire la vaccinare a stârnit multe nemulțumiri și antipatia autorităților și a presei aservite.
Până la urmă, mărturisire sau ambiții personale?
În ultima perioadă, odată cu închiderea în case din cauza pandemiei, IPS Teodosie a devenit mai activ în mediul online și mai cunoscut prin atitudinile tradiționaliste ale IPS Sale. Nu doar în ce privește oprimarea Bisericii prin restricțiile „sanitare”, ci și intervențiile sale pe teme de credință au produs reacții adverse. Un exemplu este subiectul participării ortodocșilor la slujbele ereticilor în diaspora. Atunci chiar și Patriarhia, nu doar presa, a avut o atitudine de distanțare și dezicere.
Răspunsuri în spiritul tradițional al Ortodoxiei a oferit la diverse emisiuni locale la întrebările ascultătorilor. Un fapt lăudabil, căsătoriile mixte și participarea la slujbele săvârșite de eretici au fost criticate și o sumedenie de abateri și superstiții din popor. Totuși nu și-a asumat respingerea legalizării ecumenismului la Sinodul din Creta din 2016 probabil pentru a nu intra într-un conflict frontal cu linia Sinodului BOR și cu ierarhii și Patriarhii ecumeniști din alte țări și cu interesele geo-politice și religioase mondialiste.
În mod evident se poate constata o schimbare de atitudine în prezent față de trecut, o mai mare fidelitate față de tradiția Bisericii. Este aproape singurul ierarh cu poziționări vizibile, asumate și mărturisitoare. Cel puțin, ocupă un loc în linia întâi și se expune periculos la critici și atacuri din tabăra progresită. Nicidecum nu reprezintă un deserviciu imaginii Bisericii atitudinea IPS Sale, ci poate doar o pată și o provocare la adresa lașității majorității episcopilor români și de peste hotare. Nu e vorba de lipsă de tact pastoral, ci de asumarea unei răspunderi într-un moment crucial, când la nivel oficial Biserica Ortodoxă s-a mulțumit cu cedările și compromisurile în fața presiunii progresist-ateiste a statului.
Chiar dacă vor fi fost lipsuri și slăbiciuni pătimașe în trecut, atitudinea mărturisitoare din prezent a IPS Teodosie poate fi o reabilitare lăudabilă și merită toată susținerea în rugăciune și în orice alt mod onorabil. Avem mare nevoie de verticalitate și fidelitate față de credința ortodoxă, fără dublă măsură, izvorâtă din credința în Dumnezeu sinceră, curată și curajoasă.
În sensul celor spuse, dezicerea de hotărârile Sinodului din Creta ar fi o garanție că adevărul și dragostea de Dumnezeu sunt cele care contează pentru IPS Sa, nu urmărește doar o notorietate efemeră. Nu lupta cu restul ierarhiei este miza, nici frica de ea, ci dragostea pentru Hristos, pentru Evanghelia Lui și pentru mântuirea prin adevărul pe care ni l-a lăsat în Biserica Ortodoxă.
Ne-am obișnuit să nu avem ierarhi, să fie absenți, funcționari distanți și neimplicați autentic în viața Bisericii, preocupați doar de administrație și de imaginea publică. Iar când un arhiereu are atitudinea corectă și cinstită, el pare și este prezentat ca ceva ieșit din comun, extremist sau cu scopuri străine; este atacat de restul sinodalilor. Va fi până la capăt un conflict care să merite, de dragul lui Dumnezeu? Mai găsește Hristos oameni credincioși Lui pe pământ care să susțină Biserica Sa? Nu sunt întrebări retorice, ci provocări la adresa conștiinței fiecăruia, a IPS Teodosie în primul rând, a sinodalilor și a fiecăruia în parte, de la mic la mare. Nu doar în fața societății progresiste, ci și în fața Domnului, Care judecă și va judeca inimile tuturor.
