Calendarul bisericesc. (1) Primele încercări de schimbare în România din sec. XIX

Calendarul bisericesc. (1) Primele încercări de schimbare în România din sec. XIX

Schisma calendaristică din sânul Ortodoxiei între Bisericile Locale este o rană nevindecată, ce duce la tot mai multe probleme. Unitatea de cult este importantă, dar nu cu lumea profană sau cu celelalte confesiuni eretice, ci cea internă, formată în Duhul lui Dumnezeu. Aceasta nu ține doar de uniformitate și de consensul liturgic, ci de înțelegerea elementelor de forță ale cultului liturgic. Este vorba de respectarea tradițiilor patristice referitoare la ținerea reperelor temporale (zile, săptămâni și luni) și păstrarea duhului de sfințenie, închinare înaintea lui Dumnezeu și întâlnirea în unitate a credincioșilor. Astfel se poate evita atât profan(iz)area ritualului și credinței ortodoxe prin subjugarea lor față de știință, cât și alunecarea în zona superstiției, a unui cult magic și fixist, prin ridicarea calendarului la nivel de dogmă și neînțelegerea lui.

Materialul de față este constituit de mărturia și poziția Episcopului Melchisedec Ștefănescu al Romanului, scrisă și publicată în revista „Biserica Ortodoxă Română”, anul V, iunie 1881, nr. 9. Textul a fost prelucrat după varianta online a unei grupări ce ține de „Biserica Ortodoxă de stil vechi din România”, la care am adus unele corecturi pentru greșeli de transcriere nu foarte mari. Articolul de mai jos este important nu atât teologic, cât mai mult ca mărturie istorică și pentru că el conține multe mărturii importante.

Biserica Ortodoxă şi calendarul

de Melchisedec, Episcopul Eparhiei Roman

Punctul principal de neunire în calendarele existente astăzi în Bisericile creştine este ziua serbării Paştilor.

Această neunire în privinţa zilei serbării Paştilor s-a manifestat încă din veacurile primare ale creştinismului. Aşa pe la jumătatea veacului al II-lea, când serbarea Paştilor a devenit obiect de ceartă între Biserica Răsăriteană şi cea Apuseană, răsăritenii păstrau datina iudaică de a serba Paştile odată cu iudeii, la 14 ale lunii lui martie. Apusenii serbau această zi în duminica ce urma după 14 ale lunii lui martie. Pe atunci, chestiunea aceasta începuse a fi un obiect de neînţelegere între Biserici. Cea Romană pretindea ca şi Bisericile Răsăritene să serbeze Paştile odată cu dânsa, iar nu odată cu iudeii. Răsăritenii se raportau la exemplul apostolilor, care trăiseră în mijlocul lor şi serbaseră Paştile ca şi dânşii odată cu iudeii.

Spre aplanarea acestei divergenţe, Sfântul Policarp, episcopul Smirnei, ucenicul Sfântului Evanghelist Ioan, în anul 158 a întreprins o călătorie la Roma, pentru a veni la o înţelegere comună cu Anichit, episcopul Romei. Convorbirile lor însă nu au avut alt rezultat decât că această chestiune, nefiind dogmă, poate fiecare Biserică să rămână pe lângă tradiţiile sale păstrate de la întemeietorii ei. Tot acest rezultat a avut şi un Sinod ţinut la Răsărit în Laodiceea. Amândouă tradiţiile au continuat a exista, fiind deopotrivă stimate.

Pe atunci, Biserica Romei nu manifestase încă tendinţa sa de dominaţie şi impunere asupra creştinismului universal.

Însă pe la sfârşitul secolului al II-lea, Victor, episcopul Romei din nou a ridicat această chestiune. El a pretins ca toate Bisericile creştine să adopte uzul Bisericii Romane în privinţa zilei serbării Paştilor, ameninţând a declara de eretici pe cei contrari. Ameninţarea aceasta a făcut mare vuiet în creştinătatea răsăriteană. S-au adunat Sinoade în mai multe locuri: în Palestina, în Pont, în Galia, Efes etc. şi toţi au decis să se păstreze tradiţia Bisericii din Palestina, adică a serba Paştile odată cu iudeii; iar lui Victor i-au trimis epistole explicative şi justificatoare tradiţiei orientale. Victor, cu toată îndărătnicia sa, a trebuit în fine să cedeze orientalilor şi să-i lase în pace a-şi urma datina lor în privinţa serbării Paştilor[1].

Cu timpul însă, ura crescândă în creştinism asupra iudeilor, motivată parte prin persecuţiile şi calomniile iudeilor contra creştinilor, parte prin ura cea mare politică a romanilor contra iudeilor, cu care din neştiinţă confundau şi pe creştini, au silit pe aceştia din urmă a se deosebi tot mai mult de iudei părăsind obiceiurile împrumutate de la dânşii, între altele şi serbarea Paştilor în aceeaşi zi cu iudeii, aşa că în veacul al IV-lea, la timpul Sinodului din Niceea, datina romană de a serba Paştile duminică după 14 ale lunii martie, fusese adoptată în multe Biserici şi în Răsărit, rămânând însă obiceiul vechi iudaic numai în puţine provincii, precum se va vedea mai jos.

După datina Bisericii Romane, încă din timpurile cele mai vechi ale creştinismului s-a stabilit ca Paştile creştineşti să se serbeze după echinocţiul de primăvară, nu mai înainte de Pasha iudeilor, nici odată cu iudeii, ci după dânşii. Aşa, canonul 7 din colecţia de canoane numite apostolice, legiuieşte: ,,Dacă vreun episcop ori presviter ori diacon, Sfânta zi a Paştilor o va săvârşi cu iudeii înainte de echinocţiul de primăvară, să se caterisească”.

Matei Vlastar comentând acestea zice că cei mai înţelepţi dintre iudei observau ca Pasha să se serbeze după echinocţiu, precum Moisi a rânduit, iar alţii mai proşti o prăznuiau înainte de echinocţiu, după cum arată canonul acesta.

Cauza pentru care Biserica a stabilit ca Paştile să se facă a) după echinocţiu, şi b) după Pasha legii vechi, sau a iudeilor, este: 1) că echinocţiul fiind hotarul despărţitor al anului, dacă am serba Pasha înainte de echinocţiu, am serba de două ori Pasha în acelaşi an, ceea ce nu se întâmplă când o serbăm după echinocţiu; 2) că precum se arată în aşezămintele apostolice (cartea V, cap. 17), de aceea Paştile creştineşti trebuie să urmeze preînchipuirea Pashăi creştine, care este junghierea Mielului, ce se face la Pasha iudeilor, apoi să urmeze ceea ce se preînchipuia, adică moartea Domnului şi Învierea. Ca să nu serbăm Paştile în aceeaşi zi cu iudeii, care fac Pasha lor în orice zi a săptămânii s-ar întâmpla 14 martie, de aceea s-a legiuit ca creştinii să le serbeze în ziua duminicii, iar când paştele iudeilor ar cădea duminică, atunci creştinii să serbeze pe ale lor în duminica următoare.

Această tradiţie antică a Bisericii Romane a generalizat pentru toată creştinătatea Sinodul de la Niceea, adunat de Împăratul Constantin cel Mare în anul 325 după Hristos. Între canoanele acestui sinod nu se află nici unul pentru serbarea Pashăi, dar din fragmentele ce au rămas pe la scriitorii antici[2] se vede că Sinodul a stabilit o normă pentru această sărbătoare pe care apoi împăratul o a legiferat şi publicat în tot Imperiul Roman spre aplicare. Iată cum se exprimă Împăratul Constantin în epistola sa, prin care recomandă episcopilor ce nu participaseră la sinod deciziile acestui sinod şi în care mai mult vorbeşte pentru cele rânduite despre Pashă: ,,Aici, zice (adică la sinod), s-a cercetat şi în privinţa preasfintei zile a Pashăi, şi cu socotinţă obştească s-a recunoscut de bine ca toţi creştinii, ori în ce ţară ar trăi, să săvârşească mântuitoarea serbare a preasfintei Pashăi în una şi aceeaşi zi, căci ce poate fi mai frumos şi mai solemn, decât când sărbătoarea, care deşteaptă în noi nădejdea nemuririi să se săvârşească de toţi neschimbat, după aceeaşi rânduială şi cu ordinea stabilită? Mai întâi de toate s-a socotit necuviincios aceasta preasfântă sărbătoare împreună cu iudeii, care, pângărindu-şi mâinile lor cu fapta cea fără de lege, după dreptate fură izbiţi cu orbirea sufletească, ca nişte necuraţi. Respingând obiceiurile lor, va fi cu mult mai bine şi în veacurile următoare (viitoare) a continua aceeaşi adevărată ordine, pe care o am păzit noi tocmai de la timpul patimilor Domnului până acum. Şi aşa să nu fie la noi nimic comun cu preaurâcioasa plebe iudaicească. Nouă Mântuitorul ne-a arătat altă cale. Preasacrei noastre theosevii (cinstire de Dumnezeu) se cuvine a ei ordine de timp şi a ei lege. Unanim ţinându-se de dânsa, iubiţilor fraţi, noi înşine vom înlătura de la sine acea ruşinoasă socotinţă despre noi, iudeilor, care bizar se fălesc că noi nu am putea face aceasta independent de aşezămintele lor. Dar despre ce sunt în stare să cugete drept aceia, care săvârşind uciderea Domnului, şi-au ieşit din minte? Ei nu merg într-o direcţie raţionabilă, ei se împing de o pornire neoprită, oriunde i-ar duce puţina minte cea duşmănească a lor. Pentru aceea şi în cazul de faţă ei nu văd adevărat. Totdeauna rătăcind, cât nu se poate mai mult, ei în loc de cuvenita îndreptare în unul şi acelaşi an săvârşesc Pasha de două ori. Pentru ce deci noi am urma lor, când ei învederat se află în cea mai mare rătăcire? Noi negreşit nu admitem ca să se săvârşească la noi Pasha de două ori în acelaşi an. Dacă toate acestea nu vi s-ar propune de noi, însăşi prudenţa voastră trebuie în tot chipul să se îngrijească, ca sufletele voastre cele curate întru nimica să nu se comunice şi să nu coincidă cu obiceiurile acestor oameni netrebnici. Afară de aceea, trebuie a avea în vedere că dezbinarea în această chestiune şi în privinţa unei atât de însemnate sărbători a credinţei este până la extremitate neconformă cu evsevia. Mântuitorul nostru ne-a dăruit o zi pentru serbarea eliberării noastre, adică ziua Preasfintelor patimi, şi a binevoit a avea o unică Biserică ecumenică a Sa, pentru ca membrii ei, oricât ar fi de împrăştiaţi prin diferite locuri, toţi să se încălzească de un duh, adică de o voie dumnezeiască. Gândiţi înşivă, după sfinţenia voastră, cât este de rău şi nepotrivit că în o ştiută vreme unii păzesc posturile, iar alţii fac ospeţe, şi apoi, după zilele Paştilor, unii petrec timpul în serbare şi repaus, alţii ţin posturile cele aşezate. Pentru aceea, Providenţa dumnezeiască a binevoit ca aceasta să se îndrepte într-un chip cuviincios şi să se aducă la o regulă, la ceea ce, gândesc, toţi se vor conglăsui. Deci, când toate acestea au trebuit a se îndrepta aşa, ca noi să nu avem nimic în comun cu acei tatucizi (patricizi) şi domnucizi (deicizi), s-a hotărât ca toţi să primească această ordine ca cea mai bună şi binecuvenită, pe care o păzesc toate Bisericile ce se află în provinciile apusene, sudice şi nordice ale imperiului, şi de care ordine nu se ţin numai oarecare Biserici Răsăritene. Cred că aceasta va plăcea şi prudenţei voastre. Chibzuirea voastră, negreşit, va primi cu satisfacţie ceea ce în unanimitate şi în unire se păzesc în Roma şi în Italia, în toată Africa, Spania, Galia, Britania, Egipt, Libia, în toată Grecia, în provinciile Ahaia, Pontul şi Cilicia, luând în privire nu numai majoritatea Bisericilor în numitele locuri, ci şi aceea că în această chestiune con-unirea generală cu deosebire trebuie să fie pentru toţi un lucru foarte sacru. Aşa pare-se şi mintea sănătoasă cere ca noi să nu avem nici o comunicare cu sperjurii iudei. În scurt zicând: după judecata generală s-a stabilit ca toţi să săvârşească preasfânta sărbătoare a Pashăi în una şi aceeaşi zi. Nu este cuviincios să fie divergenţe în privinţa unui obiect atât de sacru şi este mai bine a urma acestui aşezământ, în care nu este nici o amestecătură de rătăcire străină şi de păcat. Cele întocmite după o judecată inspirată de Dumnezeu a atâtora şi astfel de sfinţi episcopi, primiţi-o cu bucurie ca cel mai înalt dar şi ca o poruncă în adevăr dumnezeiască. Căci toate cele ce s-au aşezat la sfintele sinoade ale episcopilor trebuie a se prescrie voinţei celei dumnezeieşti. Şi aşa, declarând aşezămintele Sinodului tuturor iubiţilor noştri fraţi, voi trebuie să primiţi şi să aduceţi întru îndeplinire atât cele ce s-au zis mai înainte, adică menţionata formulă a credinţei ecumenice, cât şi paza preasfintei zile a Pashăi …”[3].

Se vede însă că şi după reglarea serbării Paştilor de către Sinodul I Ecumenic, în Asia tot au mai rămas locuri unde această mare zi se săvârşea odată cu iudeii, căci peste 16 ani după Sinodul de la Niceea, sub împăratul Constanţiu fiul marelui Constantin, în anul 341, Sinodul ţinut în Antiohia Siriei, chiar în întâiul său canon repetă şi confirmă cele legiuite de Sinodul I pentru serbarea Pashăi, şi pedepseşte cu asprime pe cei nesupuşi. Iată acel canon:

,,Toţi cei ce îndrăznesc a dezlega hotărârea sfântului şi marelui Sinod cel adunat în Niceea, în prezenţa evseviei sale iubitorului de Dumnezeu, Împăratul Constantin, pentru sfânta sărbătoare cea mântuitoare a Paştilor, să fie excomunicaţi şi lepădaţi de la Biserică, de vor continua a se opune cu iubire de ceartă celor bine dogmatisite. Şi aceasta să fie zis pentru mireni. Iar dacă vreunul dintre proestoşii Bisericii, episcop sau presviter, sau diacon, după hotărârea aceasta, ar îndrăzni, pentru răzvrătirea popoarelor şi tulburarea bisericilor, a se osebi şi cu iudeii a săvârşi Paştile, pre unul ca acela Sfântul Sinod de acum l-a condamnat a fi străin de Biserică, ca pre unul ce nu numai luişi s-a făcut pricinuitor de păcat, ci şi pricină de dezordine şi de răzvrătire a multora. Şi nu numai pre unii ca aceştia Sinodul îi cateriseşte de liturghie, ci şi pre cei ce vor cuteza a fi cu dânşii în comunicaţiune după caterisirea lor. Iar cei caterisiţi să se lipsească şi de cinstea exterioară, căreia fusese părtaş după sfântul canon şi după dumnezeiasca preoţie”.

De la data acestui canon se vede că cele stabilite pentru serbarea Paştilor de Sinodul I de la Niceea a devenit regulă generală pentru toată creştinătatea în toată lumea; căci nu se mai vede reînnoită această ordonanţă la nici un sinod din cele ce au urmat, ci numai că câteva sinoade au prescris canoane opritoare creştinilor în genere, de a nu avea nici o comunicaţiune cu jidovii, atât în viaţa lor religioasă, cât şi chiar în relaţii particulare, precum: în sărbători, în rugăciuni, în mâncare etc, de exemplu canonul 10 al Sinodului al VI-lea Ecumenic, canonul 37 şi 38 al Sinodului din Laodiceea. Din canonul 60 al Sinodului din Cartagina ţinut în anul 418, se vede că pe atunci nu era încă stabilită o normă perpetuă şi stabilă, sau pascalie pentru aflarea timpului, când are a săvârşi Pasha în fiecare an. De aceea se decide ca episcopii adunându-se în fiecare an în sinod să determine ziua când are a se serba Paştele acelui an şi să o facă cunoscută în toate eparhiile prin cei ce vor participa la Sinod.

Sinodul de la Niceea, fixând câteva reguli generale pentru serbarea Paştilor, nu a compus calculul Pascaliei pentru ca să se poată şti cu preciziune în ce zile anume, după cursul soarelui şi al lunii, să se serbeze Pasha. Aceasta este o chestiune de ştiinţă şi de calcule astronomice. Istoria bisericească ne arată că îngrijirea Sinodului în această privinţă s-a mărginit numai cu deciziunea ca Biserica Alexandriei, renumită de demult prin şcoala sa şi prin ştiinţa astronomiei, să fie însărcinată cu îngrijirea de a fixa pe fiecare an datele pascale şi a le comunica Bisericii de la Roma. Aceasta din urmă, pusă în prima capitală a imperiului, având relaţiunile mai uşoare cu provinciile cele mai depărtate, a fost însărcinată a le face cunoscută ziua arătată de Biserica Alexandriei.

Decretul Sinodului de la Niceea pentru data serbării Paştilor nu a curmat toate dificultăţile de detalii; căci la Roma se calcula altmintrelea echinocţiul, decât la Alexandria, şi deşi această din urmă Biserică era însărcinată cu calcularea, la Roma refuzau de a accepta deciziunile ei, de unde au urmat încă oarecare divergenţe în serbarea Paştilor între Orient şi Occident, deşi erau de acord despre legea promulgată la Sinodul de la Niceea.

Aceste divergenţe au încetat în veacul al VI-lea, când Dionisie cel Mic a izbutit a se adopta la Roma un ciclu, care concorda cu cel al Bisericii din Alexandria pentru determinarea zilei Paştilor. Bisericile din Orient şi din Occident au rămas în armonie asupra acestui punct până în veacul al XVI-lea, sub Papa Grigorie al XIII-lea[4].

Rezultatul calculelor alexandrine este Pascalia, sau metoda pentru aflarea Paştilor în fiecare an, ce se întrebuinţează în toată Biserica Ortodoxă a Răsăritului. Metoda aceasta a devenit aşa de comună şi simplă, încât multe persoane dintre clerici şi laici făcură pe degete calculul pentru Paşti şi celelalte sărbători însemnate pentru trebuinţele religioase, pe un număr infinit de ani înainte, care această metodă simplă se numeşte ,,Mâna lui Damaschin”.

Între acestea calculele astronomice ale calendarului iulian, pe care se bazau calculele sărbătorilor creştine, erau defectuoase din punctul de vedere astronomic, şi cu curgerea de o mie de ani calculele vechi au întrecut timpul natural astronomic cu zece zile. Defectele vechiului calendar erau de mult cunoscute nu numai la Apus, unde erau ocupaţi cu îndreptarea lui încă din timpurile Sinoadelor de la Constanţa şi de la Basel, dar şi la Răsărit, unde încă mai de timpuriu au vorbit despre aceasta unii dintre grecii erudiţi. Dar Apusului şi Romei în persoana Papei Grigorie al XIII-lea se cuvine onoarea realizării acestei îndreptări de mult aşteptate pe tărâmul ştiinţific. Temelie a acestei îndreptări a servit calculul făcut de medicul şi astronomul Aloisie Lilio Calabrianul (mort în anul 1576), care calcul, după dispoziţiunea Papei Grigorie, s-au examinat de mulţi astronomi şi academici, după care Grigorie, în ideea sa de stăpân absolut al Bisericii, a şi introdus noul calendar la 5 octombrie, anul 1582, poruncind a socoti acea zi ca a 15-a a lunii, prin care procedură echinocţiul de primăvară al acelui an s-a înturnat la 21 martie, cum a fost în timpul Sinodului de la Niceea, care a hotărât timpul serbării Paştilor. În acest chip, noul calendar era o afacere de ştiinţă, care cerea însă a se armoniza cu tipicul bisericesc şi cu aşezămintele Sinoadelor pentru serbarea Paştilor. Dar calendarul acesta, introdus prin autoritatea Romei, a devenit o cauză şi mai mare de dezordine între Biserica Orientală şi Occidentală. Biserica Orientală nu a voit, pentru exactitatea astronomică în calcularea timpului, să calce aşezământul Sinoadelor şi să cedeze absolutismului papal în Biserică. Calendarul nou a devenit un fel de sprijin al propagandei religioase a papismului. Pe drept observă istoricul bisericesc, francezul Guettee, că ,,după calendarul roman, Bisericile catolice serbează Paştele în aceeaşi zi cu iudeii, ceea ce este absolut contra spiritului Sinodului de la Niceea. Ţinându-se de vechiul calendar iulian, Bisericile Răsăritului nu cad niciodată în această necuviinţă. Prin urmare, supozând că calendarul gregorian este just, Bisericile care l-au adoptat trebuia să admită pentru fixarea zilei Paştilor un nou calcul, care să fi prevenit inconvenientul, ce l-am însemnat”. De aceea, dintru întâi, el s-a primit numai în Italia şi în alte ţări catolice, dar îndelung timp nu a fost primit în ţările protestante, unde încă mulţi polemizau contra lui, în numărul cărora şi David Chitreu. Protestanţii însă voiseră să ţină această polemică pe tărâmul ştiinţei, dar neputându-se ţine, au venit apoi la conglăsuirea cu Roma în chestiunea calendarului.

În anul 1583, Papa Grigorie a trimis doi agenţi în Constantinopol la Patriarhul Ieremia. Ei au fost prezentaţi de ambasadorul francez Iacob Iremini şi de cel veneţian I. Francisc Mavrozeni sau Morozini. După spusele scriitorilor catolici, ei au prezentat patriarhului daruri de la papa şi i-au propus să primească noul calendar, înmânându-i totodată şi epistola Papei Grigorie. Ieremia a primit amicalmente pe ambasadorii papei, se zice că s-ar fi exprimat favorabil despre calendar, şi apoi ar fi trimis şi din partea sa daruri papei – părticele din moaştele Sfântului Apostol Andrei şi ale lui Ioan Hrisostomul, de asemenea şi o epistolă, în care ar fi promis a confăptui la introducerea calendarului nou în Bisericile Greacă şi Rusă, ca semn al uniunii cu Biserica Romană. Tot ce se vorbeşte despre primirea ambasadorilor, darurile reciproce sunt foarte verosimile. Se poate şi aceea că, deocamdată, în conversaţia cu ambasadorii, Ieremia nu a prihănit noul calendar, ca o chestiune de ştiinţă şi de trebuinţă zilnică, iară nu ca o chestiune de credinţă, cu care trebuia a face cunoştinţă mai deaproape. Dar o astfel de epistolă, despre care spun scriitorii catolici, fără îndoială nu a existat[5]. Spusele lor, ca contemporani ai afacerii, despre această epistolă dovedesc numai că şi ei înşişi şi papa priveau la propaganda noului calendar anume ca la o nouă măsură spre răspândirea autorităţii romane. Astfel de demersuri din partea papei pentru recomandarea noului calendar s-ar fi făcut şi în alte Biserici autocefale ale Orientului. Între acestea s-au adresat la Ieremia cu întrebarea despre noul calendar. Episcopul ortodox Gavriil Sever din Veneţia şi eforii ortodoxe ale Sfântului Georgie tot de acolo; de asemenea din Rusia – Principele Ostrogului Constantin, precum şi din diferite şi din deosebite părţi ale Bisericii Ortodoxe; în fine şi armenii, căci prin stăruinţele lui Grigorie şi ale iezuiţilor calendarul se propagă pretutindenea. Se cereau aşadar răspunsuri de la capul Bisericii Ortodoxe şi papei şi tuturor celor ce întrebase.

În luna noiembrie, anul 1583, s-a adunat în patriarhie Sinod, la care a asistat şi Silvestru, patriarhul Alexandriei. La 20 noiembrie s-a dat deciziunea despre calendarul cel nou. El fu recunoscut ca o nouă încercare de novisme, pe care s-a obişnuit arbitrarmente a le institui Biserica Romană; s-a recunoscut neregularitatea şi în calculul cel vechi şi în cel nou, înaintea căruia însă cel vechi se distinge prin o mai mare soliditate; iar ceea ce este principal: cu calculul cel vechi am putut până acum, se poate şi în viitor a se păstra stabilirea de către Sinodul de la Niceea a timpului serbării Paştilor, ceea ce este imposibil cu calendarul cel nou, aşa că înţelepciunea astronomilor nu a ştiut să conglăsuiască combinările lor cele erudite cu aşezămintele cele nestrămutate ale Bisericii. Dar Biserica Ortodoxă, precum a păstrat aceste aşezăminte, aşa voieşte a le păstra nestrămutate pe totdeauna. În acest înţeles s-au scris epistole spre răspuns papei, ruşilor, armenilor, la Veneţia; fără îndoială s-a comunicat şi la toate celelalte Biserici. Negreşit că această deciziune a Bisericii mamă s-au comunicat şi Bisericilor Române, cărora de asemenea papa le recomandase noul calendar şi stăruia pentru primirea lui. Aceasta se deduce din mărturia istoricului polon Ocolski care spune că în anul 1584, Mitropolitul Moldovei Gheorghe Movilă a scris Papei Grigorie al XIII-lea ,,să dea pace românilor să rămâie lângă calendarul cel vechi şi l-a ascultat papa în anul de acum” (Cron. Rom. Şincai, tom 2, pag. 238, an 1584). În epistola către armeni, patriarhii au amintit de asemenea despre legătura lor primitivă cu Biserica Greacă, care i-a luminat în zilele marelui Constantin, ale regelui Tiridat şi ale Sfântului Grigorie luminătorul şi ierarhul armenilor. În epistola către Gavriil şi către eforii Veneţiei, de la 6 iulie, Ieremia amintindu-le de răspunsul său negativ dat Papei Grigorie al XIII-lea în privinţa noului calendar zice că şi acum îl respinge, şi fiindcă grecii ortodocşi din Veneţia în epistola lor către Ieremia, se raportau la incomodităţile traiului, care rezultă din deosebirea lor în calculul zilelor, de către latini, în mijlocul cărora trăiesc, precum şi la supărările lor din cauza sforţării la primirea calendarului din partea autorităţilor heterodoxe, de aceea Ieremia le pune în vedere că astfel de incomodităţi, rezultând din deosebirea aşezămintelor Bisericii Romane de ale celei Greceşti, au fost neînlăturabile şi înainte, şi trebuie a se obişnui cu dânsele, iar supărările şi scârbele îi învaţă a le suporta cu răbdare, căutând nu la veacul cel de acum, ci la cel viitor. Patriarhul a scris şi dogelui veneţian Nicolo di Ponte (1578-1585), pentru ocrotirea grecilor veneţieni şi a Bisericii Ortodoxe, care lăsând pe Biserica Romană să facă ce voieşte, ea însăşi doreşte, precum a obişnuit totdeauna, să rămâie credincioasă canoanelor celor vechi[6].

Silvestru, Patriarhul de Alexandria a însărcinat pe eruditul Arhimandritul său Meletie Pigas să scrie în apărarea calendarului vechi tratate, care să se trimită la Bisericile Ortodoxe pentru întărirea lor în datinile vechi bisericeşti. Tratatul I cel mai mare, scris de Pigas, a fost dedicat lui Silvestru şi însuşi Meletie Pigas, precum se vede din monumentele istorice ruseşti, l-a trimis în urmă în Rusia apuseană şi apoi ţarului rusesc Theodor Ioanovici. Acest tratat se numeşte Tomul alexandrin despre serbarea Paştilor, spre deosebire de Tomul constantinopolitan, ce se editase mai întâi în Constantinopol în aceeaşi afacere a calendarului. Meletie Pigas a scris şi alt tratat mai mic, pe care însuşi el îl numeşte Carte mică pentru Paşti, pe care de asemenea o a trimis ţarului Theodor Ioanovici. Gregoras mărturiseşte că Meletie, afară de aceste două tratate, a scris încă epistolii despre acelaşi obiect pe la deosebite locuri către învăţaţii atât ortodocşi şi heterodocşi.

Noi dăm aici atât epistola Patriarhului de Alexandria, Meletie Pigas, pe lângă care el în anul 1584, septembrie 12, trimite ţarului menţionat Tomul alexandrin al său pentru serbarea Paştilor, cât şi un extract chiar din Tom, după cum le găsim traduse de învăţatul arhimandrit Porfirie Uspenski în călătoria sa la Sinai în anul 1850.

Porfirie precede traducerea sa cu următoarea notiţă istorică:

,,Nu cu mult înainte de înfiinţarea Patriarhiei în Rusia, Papei de la Roma Grigorie al XIII-lea i-a plăcut, în locul Paştilor cele vechi şi Pascaliei celei vechi, întocmită la întâiul Sinod Ecumenic, să primească altă nouă întemeiată pe noi calcule astronomice. Acest novism a alarmat orientul. Părinţii răsăriteni au văzut întru aceasta o abatere mai departe a Bisericii Romane de la cea Ortodoxă catolică şi la Sinodul din Constantinopol au decis a nu primi calendarul cel nou al Papei Grigorie şi a se ţine tare de canoanele apostolice şi ale Sinodului din Niceea, prin care s-a stabilit o dată pentru totdeauna serbarea Paştilor întru nişte ştiute zile ale lunilor martie şi aprilie. În Constantinopol s-a compus aşa numitul Tom constantinopolitan, tratând despre această afacere. Atunci în Alexandria era patriarh Silvestru. El a poruncit arhimandritului său Meletie să scrie un tratat despre acest obiect. Meletie a scris şi l-a numit Tomul alexandrin, spre deosebire de cel constantinopolitan. După grelele împrejurări ale timpului acestuia, Silvestru nu a putut trimite acest tom ţarului Theodor Ioanovici. Abia în anul 1594, succesorul lui Silvestru, Meletie Pigas i-a trimis opera sa, împreună cu alte cărţi pe lângă scrisoarea sa de la 12 septembrie, spre a întări pe ruşi în Ortodoxie. Prezentăm aici în traducere atât scrisoarea patriarhală, cât şi extractul din tomul pentru Paşti”.

 ,,Meletie, cu mila lui Dumnezeu, Papă şi Patriarh al marii cetăţi Alexandria şi Judecător ecumenic, prea evseviosului Theodor şi prea ortodoxului ţar al Moscovei şi autocrat al toatei Rusii, victoriosul distribuitor al trofeelor celor învinşi, totdeauna augustului fiu şi stăpân prea dorit întru Domnul, har, milă şi biruinţă asupra vrăjmaşilor de la Domnul şi Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Prea evseviosule autocrat! În multe feluri s-a bântuit şi se bântuieşte Biserica lui Dumnezeu, fiind atacată când în dogme, când în tradiţiuni părinteşti, care contribuiesc la evsevie. Atacul acesta de-al doilea strică Biserica, ca şi cel dintâi. Şi pre unul şi pre altul le pricinuieşte vrăjmaşul adevărului, care cu însetoşare caută la neexperienţă şi viclenesc a tulbura pacea Bisericii. Pentru aceasta păstorii trebuie să privegheze şi să se opună năvălirii răutăţilor. Întru adevăr, Părinţii răsăriteni, cum s-a răspândit întreprinderea Bisericii Romane despre aşa numita îndreptare a Pascaliei, s-au adunat în cetatea lui Constantin şi au hotărât a se ţine tare de tradiţiunile Părinţilor. Atunci pururea pomenitul Patriarh al Alexandriei Silvestru, care ne ţinea pre noi în Constantinopol ca mijlocitori pentru afacerile tronului său, ne-a chemat de acolo şi ne-a învrednicit să-i scriem ceva despre acest obiect. Întorcându-ne, noi mai întâi am scris la Roma, dovedindu-le cât de raţional este a săvârşi Paştile după canonul Sfinţilor Părinţi şi rugându-i a nu mări discordia Bisericilor. Iară după ce romanii ne-au răspuns că nu fără chibzuire au judecat despre Paşti, propunând ca dovadă neinvincibilă că ,,ei nu fără chibzuinţă au judecat”. Atunci bătrânul (patriarhul) a cerut de la noi explicarea în scris a acestui obiect. Noi l-am ascultat după datorie şi am scris tomul numit alexandrin, spre deosebire de tomul sinodal, compus în Constantinopole, despre acelaşi obiect.

Însă fiindcă atunci, cu toată stăruinţa noastră nu am putut a-l oferi şi regalităţii tale, apoi vi-l trimitem acum, de la tronul apostolic împreună cu alte oarecare opere despre Ortodoxie. Şi noi după dreptate urmăm, lăsând păstrarea Ortodoxiei ţie, celui pus de Dumnezeu, binecredinciosului autocrator al Ortodoxiei. Iară tu, preaautocrate, păzeşte Ortodoxia şi evsevia, dorind a plăcea Marelui Dumnezeu şi Împăratului tuturor, al căruia har şi milă să păzească pre evsevioasa îndelung stăpânirea măriei tale. Amin.

Eghipet, Septembrie 12, 7102 (1594) de la crearea lumii”

Observăm aici că deciziunile Bisericii Orientale în chestiunea calendarului, fără îndoială vor fi fost comunicate şi Bisericii Române, atât în Moldova cât şi în Valachia. Aceasta o afirmăm cu atât mai multă siguranţă, căci din istorie ştim că patriarhul Ieremia şi Meletie au fost amici intimi atât cu domnii, cât şi cu mitropoliţii români contemporani. Cauza însă pentru care la noi aceste documente nu au ajuns este că ele au fost în limba greacă, pe care foarte puţini români o înţelegeau, iară literatură română pre acele vremuri nici nu exista; abia atunci se făceau primele încercări de a scrie câte ceva româneşte, şi aceasta numai în relaţiunile private. Originalele greceşti precum şi traducerile slavone, fiind accesibile la puţine persoane, ele în vicisitudinile necontenite întâmplate în ţară cu domniile şi mitropoliile noastre, s-au pierdut rămânând numai rezultatul proetic: devotamentul către Biserica Ortodoxă cu instituţiunile ei, între care şi aceea pentru calendarul vechi şi aversiunea către calendarul nou, cunoscut sub epitetul de ,,papist”. Revenim la Tomul alexandrin pentru Paşti.

 Tomul alexandrin pentru Paşti se începe cu cuvintele Marelui Vasilie: ,,Dacă noi ne-am îndestula cu dogmele şi cu tradiţiunile părinteşti, şi cu credinţa cea mai simplă şi neiscoditoare a apostolilor, nu am avea nevoie de tratate”. Meletie dezvoltă această idee şi zice între altele că ,,toate dezbinările, eresurile, tulburările Bisericii, sau novismele sunt producţiuni ale oamenilor ambiţioşi. Această rea deprindere a deşartei slave omeneşti o a prevenit Dumnezeu, când a zis la Sfânta Scriptură: ,,Întreabă pre tatăl tău şi îţi va povesti, şi pre cei mai mari ai tăi şi îţi vor spune”. Dacă Arie ar fi întrebat pre părinţii săi, nu ar fi renegat divinitatea Fiului. Dacă Macedonie ar fi întrebat pre cei mai mari nu ar fi înjosit pre Sfântul Duh”. Amintind asemenea de Nestorie, de Dioscor şi de ceilalţi eretici, autorul trece la introducerea noii Pascalii: ,,Pre care de năprasnă şi pre neaşteptate o a născocit Roma cea veche, neîndestulându-se cu socotinţele Părinţilor. Acest novism a pricinuit mult rău, căci el a produs învăluială în popoare, derâdere asupra Părinţilor şi o rătăcire aproape de iudaism. Romanii zic că întru aceasta nu este chestiune de credinţă, prin urmare novismul nu este primejdios. O, fii omeneşti cu inima vârtoasă! – exclamă Meletie –, să admitem că nu vine nici o vătămare de la novismul acesta, dar tot asemenea el nu aduce nici un folos: de aceea, ce nevoie este de dânsul? Dacă a-l primi nu este primejdios, apoi şi a-l respinge nu este vătămător. Iar dacă el este însoţit de pericole, atunci trebuie a-l înlătura. Lucrul mic nu este mic, după Marele Vasilie, când pricinuieşte o mare vătămare. Dar mic lucru este a tulbura Biserica, a se înălţa mai presus de Părinţi şi a dispreţui ordinile cele dumnezeieşti? Căci Însuşi Dumnezeu porunceşte: ‘Nu păşi preste hotarele cele veşnice, pre care le-au pus părinţii tăi’.” După aceasta, autorul se adresează la persoana lui Silvestru, patriarhul de Alexandria, şi zice: ,,Stăpâne ! Tu îmi ceri ca eu să scriu ceva nu numai pentru întărirea Bisericii, ci şi pentru întărirea copţilor vecinilor noştri, despre a căror mântuitoare convertire se îngrijeşte sufletul tău cel iubitor de Dumnezeu, şi zelul tău cel asemenea cu al apostolilor, pentru ca şi veacul prezent, şi timpurile viitoare să aibă în faptele tale model de iubirea aproapelui; şi eu fiind ţie ascultător întru toate, stăpâne, şi conrâvnind îngrijirilor tale întru Domnul, m-am decis şi această dată a arăta aceeaşi râvnă pentru credinţă, pre care, în multe chipuri o am arătat deja, cu toată slăbiciunea puterilor mele sufleteşti şi trupeşti, cu o deplină convingere că în chestiunea prezentă trebuie a urma Părinţilor, deşi canoanele lor pentru serbarea Paştilor nu s-ar potrivi cu calculele cele exacte ale socotitorilor de stele, care au mult timp de prisos. Căci nu ei, ci Părinţii sunt dascălii Bisericii”.

Mai departe o scurtă tratare despre Paşti. Obiectul este expus aşa, că numai cine ştie bine astronomia şi Pascalia o ar înţelege în traducerea literară din greceşte, de aceea pentru înţelegerea comună, ţinându-mă cât se poate mai aproape de original, aici cuprinderea ei într-o formă simplificată cu observările necesare.

1) ,,Încă înţelepţilor celor vechi a fost cunoscută neregularitatea (anomalia) şi nepotrivirea sau fracţionarea timpului determinat prin cursul soarelui şi al lunii. Pentru scurtime, noi nu am voit să expunem cele ce au scris ei despre acest proiect, şi mai cu seamă mult ştiutorul în ale astronomiei Nichifor Grigoraş. Acest istoric bizantin şi prea erudit bărbat al timpului său s-a născut în Iraclia, oraş al Pontului, la anul 1295, şi a murit la 1360. Un interesant tratat al său despre Paşti se cuprinde în istoria scrisă de dânsul, cap. VII. 13, p. 364-373, editat 1829, Roma. Cu atât mai vârtos că acele sunt cunoscute şi latinilor”.

2) ,,Ba şi de Dumnezeu înţelepţii Părinţi au avut idee despre această neexactitate. Sunt de însemnat cuvintele lui Ioan Hrisostomul către postitori: ,,Biserica lui Hristos nu ţine socoteală de exactitatea timpurilor şi a zilelor, căci de câte ori se mănâncă această pâine făcătoare de viaţă şi se bea paharul acesta se vesteşte moartea Domnului şi se săvârşeşte Pascha. Dar fiindcă Părinţii Întâiului Sinod au hotărât când să fie Paştele, de aceea Biserica, respectând conglăsuirea şi unitatea, a primit hotărârea lor” pre care acum o scot la iveală apusenii neştiind, precum se pare, că preste 300 ani învecheşte şi acest calendar nou al lor şi socotitorii de stele iarăşi vor fi nevoiţi a socoti stele, şi a întreprinde o nouă îndreptare a lui, care va fi supusă aceleiaşi soarte, adică îndreptărilor mai departe în infinit. Măcar că introducătorii de novisme promit că acest calendar gregorian va rămâne fidel şi neschimbat în veacuri infinite după îndreptarea lui cea inventată de Ludovic Lolio[7] (dar încă Nichifor Grigoraş în timpul său întreprinsese astfel de lucrare, însă fără rezultat), dar ei rătăcesc din cauza geloziei. După trecerea de 300 ani fie încă şi patru, timpul va descoperi aceea ce acum este acoperit”.

3) ,,Când Părinţii de la Niceea au alcătuit canonul pentru serbarea Paştilor, atunci nu se observase încă neexactitatea cauzată de neajunsul câtorva minute, iară după ce au trecut după dânşii, şi când din aceste minute s-a format o zi-noptime, abia atunci s-a văzut abaterea echinocţiului cu o zi-noptime. Deci, fiindcă şi îndreptarea actuală a calendarului, de necesitate are să se arate neisprăvită cu trecerea tot atâtor sute de ani, apoi pre ce temei s-ar decide cineva să compună altă regulă pentru Paşti, în locul celei părinteşti, când ea este supusă la soarta învechirii, deşi latinii neagă aceasta, sau o ascund în umbră când scad din numărarea noastră 10 zile”[8].

4) După mine este cu mult mai just şi mai sigur a urma canoanele Sfinţilor Apostoli şi ale Părinţilor, şi a prăznui Paştele nici mai înainte de iudei, nici odată cu dânşii, decât a clăti, şi astăzi a prefera Părinţilor pre socotitorii de stele, iar mâine a-i arunca şi pre dânşii.

5) ,,Latinilor după noul calendar are să li se întâmple să facă Paştele uneori înainte de iudei, alteori odată cu dânşii, precum experienţa va arăta sau timpul, acest văditor comun. Iară prin aceasta ei vor călca canonul apostolic care glăsuieşte: ‘Dacă vreun episcop, sau presviter, sau diacon va prăznui sfânta zi a Paştilor cu iudeii, înainte de echinocţiul de primăvară, să se caterisească’.”

6) Prin acest canon, dumnezeieştii apostoli prescriu creştinilor două comandamente: unul, a nu serba Pascha înainte de echinocţiul de primăvară, altul, a nu serba odată cu iudeii.

7) La aceste două comandamente apostolice, Biserica în urmă a mai adăugit încă două: ,,Întâi, a face solemnitatea Paschăi după echinocţiul de primăvară, nu simplu şi cum s-ar întâmpla, ci anume după întâia plinolună (lună plină) a lunii lui martie, care va cădea după acest echinocţiu”. Acest al doilea comandament obişnuit se determină aşa: ,,Creştinii trebuie să săvârşească Pascha după întâia plinolună, în cea dintâi duminică următoare”.

8) ,,Acest comandament s-a predat de cei 318 Sfinţi Părinţi adunaţi în Niceea, şi pentru aceea are pentru noi aceeaşi putere îndatoritoare ca şi canonul apostolesc. Însă vremea a rămas în urmă de la timpul Sinodului de Niceea cu 3 zile şi ceva[9]. Aşa, de exemplu, când lista (Pascalia) arată posetra evreiască la 30 martie în faptă această paschă în al patrulea circ (crug) al lunii nu mai este în acea zi, ci la 27 ale ei”.

9) ,,Dar unde este cauza acestei neexactităţi (ἀνωμαλία) canonului Sfinţilor Părinţi? În cursul lunii, plinolunia acestui luminător, după trecerea a 19 ani, se întoarce la zilele de mai înainte. Aceasta au ştiut-o Părinţii de la Niceea, şi pentru aceea au compus circul de 19 ani al lunii. Dar acest circ, vorbind strict şi exact, nu se începe din nou în unele şi aceleaşi minute, secunde şi terţi (στιγμάς, λεπτά καὶ ἄτομα), ci nu-i ajunge 60 de părţi, care în curgere de 304 ani fac o zi, dar şi această nedeplină ei fără 70 de părţi, precum ştim aceasta de la Ptolemeu[10], de la Psel[11], de la Argir Issac şi de la marele Maxim. Şi aşa canonul pentru Paşti este cu neputinţă să fie prefăcut şi exact din cauza acestei nepotriviri a timpului; căci nu pot lua în calcul menţionatele fracţiuni până ce cu trecerea de 304 ani nu se va forma întreagă ziua cea cu lipsuri”.

10) ,,Imperfecţiunea canonului Sfinţilor Părinţi despre Paschă a provenit nu de la neştiinţa lor, ca de la neregularitatea calculului zilelor, ceasurilor, minutelor şi secundelor anului. Căci şi chiar anul solar se compune propriu nu din 365 zile şi 6 ceasuri depline, ci nu-i ajunge 300 de părţi de unde în curgere de 300 ani se formează o zi, care dă îndărăt echinocţiul, precum lămurit se arată aceasta din tabela (διάγραμμα) următoare:

Anii de la creaţiunea lumii Echinocţiile
4756 Martie 25
5056 Martie 24
5356 Martie 23
5656 Martie 22
5956 Martie 21
6256 Martie 20
6556 Martie 19
6856 Martie 18

11) ,,Această nepotrivire nu se poate înlătura decât doar numai dacă cineva ar recrea altminterea firea stelelor şi a tuturor corpurilor cereşti, prefăcându-le mai întâi în haos. Mintea lui Dumnezeu creatoare a lumii cu bună cuviinţă a compus pentru dânsele o armonie nedeplină, pentru ca precum zice Sfântul Grigorie, să ajungă la hotarul cel deplin”.

12) ,,Noi am arătat cauza imperfecţiunii canonului Sfinţilor Părinţi pentru Paschă. Acum să vedem cum trebuie a conglăsui acest canon cu cel apostolic. După canonul Sfinţilor Apostoli, noi suntem datori a serba luminata Învierea lui Hristos nu mai înainte de echinocţiul de primăvară şi nu chiar în ziua lui[12], ci după, şi pe lângă aceea deosebit de iudei. Aşadar, noi trebuie cu luare aminte să observăm echinocţiul de primăvară şi pascha iudeilor, ca să nu ne întâlnim cu dânsa, sau să nu apucăm înaintea ei. Iară canonul Sfinţilor Părinţi ne ordonă a săvârşi Pascha nu în zi simplă, ci în duminica cea care de la echinocţiul de primăvară va fi cea dintâi după plinolunie (lună plină). Urmând acestor canoane, decât care nu poate fi mai bine tu să faci aşa; să ştii că după trecerea atâtor sute de ani de la Sinodul de la Niceea echinocţiul de primăvară s-a abătut cu 3 zile, şi aşa când pascha iudeilor sau plinolunia cade duminica, apoi spre a înlătura întâlnirea cu dânsa, serbeaz-o în duminica următoare începe sfinţita Paschă a ta”. Cu modul acesta după canonul Părinţilor cu mai multă exactitate se păzeşte şi canonul apostolic”.

Cu acestea se isprăveşte tractatul părintelui Meletie despre calculul paschal. După câteva anecdote miraculoase, crezute în timpul său, relativ la nişte fenomene ce s-ar fi fost săvârşit în timpul Paştilor creştine ortodoxe, încheie opera sa cu cuvintele: ,,Şi aşa să urmăm hotărârile Sfinţilor Părinţi cele adeverite şi cu semne dumnezeieşti ale Mântuitorului nostru, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt Se cuvine slava şi stăpânirea, acum şi pururea şi în vecii vecilor”[13].

Precum am văzut în urmă, acestea le-a scris Meletie Pigas îndată după Sinodul ţinut în Constantinopol în anul 1583, sub patriarhul Ieremia, anume pentru respingerea noului calendar. Papa însă nu s-a oprit din calea sa; el a înfiinţat chiar în Constantinopol o misiune stabilă compusă din iezuiţi pentru propagarea latinismului în capitala Ortodoxiei orientale, între altele şi a noului calendar. În anul 1583, la 3 noiembrie, a sosit acolo iezuitul Iuliu Monsinelli cu alţi doi trimişi de generalul lor Aquaviva din ordinul lui Grigorie al XIII-lea. Ambasadorii francez şi veneţian i-au luat sub protecţiunea lor, au regulat un local pentru dânşii, iară pentru serviciu divin li s-a dat şi înfrumuseţat biserica Sfântului Benedict, cedată de sultanul ambasadorului francez. Astfel de propagande se făceau cu multă activitate şi în alte provincii ale Bisericii Ortodoxe. Propaganda latină răspândea ştirea că patriarhul Ieremia ar fi primit noul calendar.

Pretutindenea erau nedumeriri şi cereau de la Constantinopol dezlegări şi lămuriri. Atât chestiunea calendarului, cât şi alte trebuinţe ale Ortodoxiei, cereau convocarea unui Sinod mare, ale căruia deciziuni să fie impunătoare şi definitive. Una din chestiuni era şi înfiinţarea Patriarhiei în Rusia şi alte chestiuni de disciplină bisericească.

Sinodul s-a convocat în Constantinopol la 12 ianuarie, anul 1593, după stăruinţele mai ales ale Patriarhului de Alexandria Meletie Pigas, care poate fi privit ca sufletul acestui Sinod. Sinodul a fost foarte însemnat, pentru care în actele Bisericii mari, el se numeşte ,,Sinod mare şi întru toate perfect”. Afară de trei patriarhi: ,,Ieremia al Constantinopolei, Meletie Pigas al Alexandriei, şi Sofronie al Ierusalimului, patriarhul Antiohiei a avut aici locotenent şi reprezentant al său pe patriarhul Alexandriei Meletie. În cunoscutele edituri ale actului acestui sinod nu se arată anume ceilalţi membri ai Sinodului, ci numai se zice că au participat şi prea sfinţiţii arhierei. Sinodul reprezintă oarecum toată Biserica Orientală în persoana ierarhilor ei cei mai principali. La Sinodul acesta a fost prezent şi ambasadorul ţarului, Grigorie Atanasieu, trimis pentru recunoaşterea patriarhiei nou înfiinţate în Rusia. De mult nu se văzuse în Constantinopol şi în tot Răsăritul un astfel de Sinod. Canonul al 8-lea al acestui Sinod stabileşte ca serbarea Paschăi să se urmeze după regula pusă de Sfinţii Părinţi. După deciziunile şi gramatele particulare anterioare în privinţa noului calendar, care ameninţa a distruge vechiul aşezământ bisericesc despre serbarea Paştilor, deciziunea acestui Sinod a fost întâia deciziune generală bisericească despre calendar la răsărit.

Iată cum se pronunţă canonul al 8-lea al acestui Sinod în privinţa noului calendar:

,,Dorim, ca cele hotărâte de Părinţi în privinţa sfintei şi mântuitoarei Paschă să rămână neclătită. Şi s-a hotărât aşa: ‘Toţi cei ce ar cuteza să strice aşezământul Sfântului Ecumenic Marelui Sinod ce a fost în Niceea în prezenţa prea iubitorului de Dumnezeu Împăratul Constantin, aşezământ ce se atinge de sfânta serbarea mântuitoarei Paschă, să nu aibă comuniune cu Biserica şi să fie depărtaţi de la ea, dacă cu îndărătnicie se vor opune la cele cu temei poruncite. Şi acestea este zis despre mireni.

Iar dacă cineva dintre proestoşii Bisericii, episcop sau presviter sau diacon, după această hotărâre, ar îndrăzni pentru răzvrătirea popoarelor şi tulburarea Bisericilor să se izoleze şi să săvârşească Paştile, împreună cu iudeii, pre unul ca acela Sfântul Sinod l-a osândit la înstrăinarea de la Biserică. Şi aşa trebuie a ne conforma cu acest canon al Părinţilor, ceea ce până acum deopotrivă cu toate celelalte, prin harul lui Dumnezeu, păzeşte Biserica lui Hristos. Amin”.

Prin ultimul canon al 8-lea al acestui sinod s-a pus pentru totdeauna capăt tendinţelor papale de a se introduce noul calendar şi în Orientul ortodox. Sinodul acesta a pronunţat pentru mult timp, dacă nu pentru totdeauna, sentinţa Bisericii Ortodoxe asupra calendarului gregorian. Dacă papa nu făcea din calendar o armă de propagandă, dacă nu exploata şi această ocazie în profitul supremaţiei sale, precum exploata chiar nenorocirile Bisericii Ortodoxe care gemea sub jugul necredincioşilor, înălţându-se şi lăudându-se pe sine, ca binecuvântat de Dumnezeu, şi înjosind pe ortodocşi pentru nenorocirile lor, ca reprobaţi şi pedepsiţi de Dumnezeu pentru că nu ascultă de papa, poate că noul calendar ar fi fost altfel privit, simplu, ca o chestiune de ştiinţă, de calcule astronomice. El însă a devenit în ochii lor o unealtă, un precursor al propagandei latine iezuite. Biserica Ortodoxă, consultând canoanele Sfinţilor Părinţi a văzut că sinoadele vechi au stabilit timpul şi modul serbării Paştilor: 1) după echinocţiul de primăvară; 2) după luna plină cea dintâi de la echinocţiu; 3) după pascha iudeilor; 4) în zi de duminică, fie aceasta cea următoare după plinolunie sau în a doua, dacă în acea dintâi cad paştile jidoveşti. S-a văzut că Paştile se pot serba conform canoanelor după vechiul calendar şi de aceea s-a hotărât ca în cele bisericeşti să se menţină fără abatere vechile calcule pascale ale calendarului iulian. S-a văzut totdeauna că după noul calendar nu se pot păzi canoanele întru toate, aşa de exemplu Paştile creştineşti după calendarul nou de multe ori cad în aceeaşi zi cu ale iudeilor, sau înainte de dânsele, ceea ce este împotriva Sinodului de la Niceea. De această hotărâre sinodală se ţine Biserica orientală până astăzi, nestrămutat în toate ţările: grecii, ruşii, românii pretutindeni, bulgarii, sârbii, arabii, copţii, armenii etc. Ataşamentul la calendarul iulian este aşa de adânc gravat în spiritul şi credinţa religioasă a popoarelor orientale, că este privit ca o chestiune principală şi de viaţă a ortodoxiei lor, încât, chiar aceia dintre ortodocşi, greci, ruşi, armeni, români etc, care de felurite nevoi lumeşti au fost siliţi să se alieze uniunea Bisericii cu papismul, între condiţiunile de conservare a credinţei şi Bisericii Ortodoxe la care ei în fond au voit să aparţină şi după uniune, au pus şi păstrarea calendarului Bisericii Ortodoxe. Vom aminti, de exemplu, pe românii uniaţi din Transilvania şi Ungaria. Mitropolitul Teofil, care era în fruntea uniunii, în anul 1697, februarie, adunând un sobor general în Alba-Iulia în a doua şedinţă sinodală s-a decis ca ritul Bisericii Ortodoxe Române să nu se schimbe, şi disciplina ei să nu se schimbe cu încetul, şi să se substituie ale Bisericii latine, apoi ,,calendarului vechi să nu se substituie cel nou, ci până când ceilalţi neuniţi de ritul grecesc în ţările casei austriace vor rămânea în uzul calendarului celui vechi, să rămână şi uniţii” (Magazin istoric p. Dacia, tom III, pag. 270). Tot asemenea au urmat ruşii, grecii şi armenii.

A rămas până astăzi în Biserica orientală, sau mai exact în toate Bisericile orientale, convingerea fermă că Biserica, pentru păzirea vechilor canoane ale sale nu are trebuinţă de alt calendar mai bun decât acela pe care îl are, deşi el nu este exact în calcule astronomice, calcule însă care nu se raportă la aşezămintele sinodale pentru serbarea Paştilor; căci calendarul nou, pe lângă aceea că nu este privit ca precursorul papismului, distruge sistemul stabilit de Biserica Ortodoxă adică pentru serbarea Paştilor, şi face ca Pascha creştinească să se întâlnească cu pascha jidovească, ceea ce nu trebuie să se întâmple; căci Învierea lui Hristos este hotarul între iudaism şi creştinism, şi Paştile au început pentru omenire o eră nouă spirituală, cu totul opusă jidovismului.

Biserica Ortodoxă, compusă din deosebite naţionalităţi, fiecare cu ale lor Biserici autocefale şi independente înlăuntrul lor, are o constituţiune federativă. Sunt nişte principii generale, care exprimă unitatea lor şi care nu se pot călca fără a se rupe acea unitate spirituală. Astfel sunt dogmele credinţei, cultul, ierarhia şi disciplina. Cine strică unitatea în aceste principii, cine îşi face dogme noi, cine modifică cultul, cine dezorganizează ierarhia şi disciplina bisericească, acela rupe unitatea cu Ortodoxia, devine prin forţa lucrurilor ,,schismatic” între ceilalţi ortodocşi. De exemplu, dacă vreuna din Biserici ar adopta noul calendar, prin aceasta ar dezorganiza cultul divin: Paştile şi celelalte sărbători ea nu le-ar mai serba odată cu întreaga Biserică Ortodoxă, ci de necesitate va trebui să le serbeze odată cu latinii. Toate celelalte Biserici Ortodoxe vor privi pasul acesta ca o ,,schismă” în ortodoxie şi ca apropiere de papism; căci cultul divin nu ar mai sta pe bazele ortodoxiei. De aceea, ori toţi ortodocşii trebuie să se ţină de calendarul vechi, pentru ca să se păstreze unitatea cultului, ori toţi să primească calendarul nou, pentru acelaşi reson al unităţii bisericeşti.

În anul 1864, guvernul principelui Cuza, împins de dorinţa a felurite reforme de introdus în România, dorea să introducă şi noul calendar. Avea însă conştiinţa că această reformă nu se poate face numai prin ordine administrative, fiindcă avea să provoace o perturbare în ordinea bisericească existentă, anume în ceea ce priveşte sărbătorile creştineşti ortodoxe; de aceea au decis ca mai întâi să aibă consentimentul măcar indirect al Bisericii naţionale române. Guvernul prevedea că introducând calendarul nou prin ordonanţă guvernamentală se va vedea izolat de naţiune în toate momentele unde viaţa politică se întâlneşte cu cea bisericească, anume la anul nou, la Crăciun, la Botezul Domnului, la Paşti. Ceremoniile acestea politico-religioase guvernul ar fi fost silit să le facă numai cu nemţii catolici şi protestanţi iară nu cu românii ortodocşi, nici cu ceilalţi ortodocşi trăitori în ţară, greci, ruşi, bulgari, sârbi etc. Era deci silit să aducă şi biserica la ideea sa. Dar fiindcă era îngrijat ca nu cumva Biserica să i se opună, de aceea a meditat a convoca un consiliu bisericesc, şi a pune această întrebare: ,,Este calendarul o chestiune dogmatică sau o chestiune ştiinţifică astronomică”. Guvernul ar fi fost mulţumit să aibă un simplu răspuns, că ,,calendarul este o chestiune pur ştiinţifică”. Prin acest răspuns el câştiga din două puncte de privire: 1) Că se credea în drept a introduce calendarul nou prin măsuri administrative; 2) Ca întâmplare de oarecare inconveniente, răspunderea se arunca asupra clerului, care prin răspunsul său a împins pre guvern la acest pas. Pe guvern îl încuraja în întreprinderea sa şi împrejurarea că, afară de mitropolitul Nifon, de episcopul Râmnicului şi Argeşului, toţi ceilalţi ierarhi eparhiali erau locotenenţi provizorii, puşi de guvern, spre administrarea eparhiilor, până la alegerea episcopilor la scaunele vacante. Se credea că aceşti administratori provizorii şi totodată aspiranţi vor fi docili şi devotaţi guvernului în toate voinţele sale.

În luna lui decembrie, ministrul Bolintineanu a chemat în Bucureşti pre unii din locotenenţii de episcopie ai României, anume pre cei mai progresişti, fără a le arăta şi acestora motivul.

Toţi s-au adunat după invitare în capitala Bucureşti, şi anume: Calinic locotenentul Mitropoliei Moldovei, Dionisie locotenentul Episcopiei de Buzău, Melchisedec locotenentul Episcopiei de Huşi, Arhiereul Ioanichie Evantias, egumenul de la Câmpulung, Arhiereul Athanasie Troados. Nu s-au convocat însă bătrânul episcop de Râmnic – Calinic, nici Arhiereul Neofit Scriban locotenentul Episcopiei de Argeş, de asemenea nici Nectarie Chermesiul locotenentul Episcopiei de Roman: crezuţi mai dinainte contrari acestei idei, pentru simplitatea lor.

Din convorbirile preliminare avute cu persoanele invitate în chestiunea calendarului, guvernul, văzând că chestiunea este combătută, şi că poate rezultatul nu va fi favorabil, a decis a înmulţi numărul persoanelor din cler, care să răspundă la întrebarea guvernului, cu socotinţă că aşa numărul progresiştilor va covârşi pre al retrograzilor! Printr-un nou ordin ministerial s-au convocat încă Arhimandritul Ghenadie procuratorul Bisericii Sfântul Gheorghe nou din Bucureşti, Arhimandritul Iosif curatoriul Sărindarului, Arhimandritul Onufrie egumenul Mânăstirii Sinaia, Protosinghelul Veniamin Cătulescu Catichet, şi monahul Sofronie Vârnav. După înţelegerea prealabilă între ministrul de culte şi mitropolit s-a decis ca consiliul bisericesc pentru calendar să se compună dintre persoanele bisericeşti convocate de guvern întâi şi din cele de pre urmă, afară de monahul Vârnav, pre care mitropolitul n-a vrut să-l primească[14] și ziua întrunirii s-a decis la 12 ianuarie.

Între acestea jurnalele guvernamentale propagau cu toată puterea introducerea noului calendar, defăimau pre cel vechi, ocărau clerul numindu-l strigoi, cocovăi, retrograd, duşmanul progresului etc. Se scriau broşuri demonstrative superiorităţii calendarului nou. Însă oamenii cu minte dezaprobau procedarea guvernului.

În adunările ce se făceau în casa bătrânului Eliade Rădulescu, chestia calendarului era la ordinea zilei. ,,Pidalionul” era pre masă şi venerabilul Eliade Rădulescu explica comorile ortodoxe pentru serbarea Paştilor nu în acelaşi timp cu jidovii, precum se face de către cei cu calendarul nou. Toţi asistenţii aprobau păzirea aşezămintelor Bisericii Ortodoxe şi dezaprobau fapta guvernului de a adopta calendarul papistăşesc. Se vorbea, că puţin mai înainte de a se ivi ideea introducerii noului calendar, capitala României fusese vizitată de Bori, şeful iezuiţilor orientali de la Constantinopol, care ar fi conferit mai multe zile cu oamenii noştri de stat, că prin urmare, guvernul ar fi decis a introduce în România papismul, şi că introducerea noului calendar ar fi numai primul pas la aceasta.

Bătrânul Eliade, sub aceste inspiraţiuni, a compus următoarea petiţiune către mitropolitul:

,,Înalt prea sfinţite Stăpâne!
Ştiut este prea sfinţiei tale că:
Canonul al VII-lea al sfinţilor şi dumnezeieştilor apostoli cateriseşte pre tot episcopul şi preotul ce va schimba rânduiala Paştilor:
Sinodul întâi de la Niceea aşeză pre rânduieli nestrămutate serbarea Paştilor după legiuirea sfinţilor apostoli.

Canonul întâi al Sinodului de Antiohia, pre temeiul sinoadelor de mai înainte, şi mai vârtos al celui de la Niceea, leapădă din Biserică orice episcop şi presviter ce ar cuteza a schimba serbarea Paştilor din hotărârea marelui Sinod, şi pre orice mirean ce va cuteza a se împărtăşi cu asemenea episcopi sau proestoşi caterisiţi.

Aceste canoane nu au numai cuvântul mai presus de fire, ce nu este dat minţii omeneşti a-l străbate şi înţelege, ci şi logica cea mai exactă a legilor naturale şi eterne; pentru că sfârşitul vine în urma începutului pentru că orice mâine vine după astăzi, pentru că orice progres şi perfecţiune vine după un alt progres mai vechi. Paştele creştinilor dar, ca mântuitor al neamului omenesc în genere, a se serba înainte sau deodată cu paştele evreilor, mântuitor numai unei mici porţiuni a umanităţii, ar fi o răsturnare a legilor naturii şi o simptomă de smintire a minţii şi celei mai ordinare. Biserica este şi caută să fie reprezentantă a logicii omeneşti în genere şi n-a putut comite o asemenea neconsecvenţă, de a permite a se serba Paştile creştineşti vreodată înainte sau deodată cu paştele evreilor.

Pe lângă cuvintele ce le impune bunul simţ sau dreapta judecată, este şi adevărul istoric în serbarea Paştilor creştineşti căci învierea Mântuitorului a fost în urma paştilor evreilor, iară nu înainte sau în aceeaşi zi.

Calendarul gregorian, ce se propune astăzi a se pune în locul calendarului vechi ,,iulian”, răstoarnă cu totul rânduiala Paştilor şi aduce adesea ca creştinii să serbeze această sfântă şi dumnezeiască zi în contra legilor naturii, în contra logicii umane şi divine, în contra adevărului istoric, adică când mai înainte de paştele evreilor, când în aceeaşi durată de timp.

Calendarul gregorian este exact pentru astronomi sau pentru cei ce observă timpul, nu însă şi o normă pentru Paşti şi sărbători, ce s-a constituit Sinoade.

A lua calendarul gregorian drept normă la serbarea zilelor mari şi la câte au legiuit Sinoadele este a ne rătăci atâta, cât a lua cineva de dascăl un astronom, ca să-l înveţe logica, sau teologia, sau oarecare altă ştiinţă, ce nu este de competenţa sau specialitatea acelui dascăl.

Calendarul gregorian, cu un cuvânt, este un lux ştiinţific, iar nu o necesitate de prima ordine, şi dacă după dânsul ajungem la a fi caterisiţi de sfintele Sinoade, şi a ne dezbina de Biserica ecumenică a Răsăritului, în care se cuprind patru patriarhate, două sinoade, al Greciei şi al Rusiei, şi atâtea arhiepiscopate autocefale, atunci noi cei jos însemnaţi în timpul de trei zile şi cu noi milioane de români, nu voim a cădea sub anatema sfinţilor apostoli şi sfintelor Sinoade, şi cu atât mai puţin a ne dezbina de Biserica ecumenică a Răsăritului.

Suntem siguri, prea sfinte Stăpâne, că aceleaşi cunoştinţe şi lumini mai presus de cunoştinţele şi judecăţile noastre te ocupă şi pre prea sfinţia ta spre păstrarea turmei cuvântătoare, că acelaşi spirit de adevăr te inspiră, şi că nu te vei lăsa a cădea în cursa ce ţi s-a întins de către dezbinătorii de meserie şi care şi-au făcut o jucărie din pacea şi liniştea publicului.

Nu putem primi o prefacere atât de dezbinătoare şi plecat ne rugăm, ca în numele canoanelor, în numele a zece milioane de români din toate părţile, în numele a două sute de milioane de creştini ortodocşi, să faci pre oricine să înţeleagă că Biserica Răsăritului îşi are, mai presus de toate instituţiunile, constituţiunea sa sinodică adică federativă, şi nimeni nu poate pune legi nouă nici a preface vreo lege fără sinod compus de deputaţi din câte patru patriarhatele şi ambele sinoade şi arhiepiscopatele autocefale.

Foarte uşurel au luat-o dătătorii de proiecte, de nu vor fi luat-o în numele forţei arbitrarului, în plină constituţie garantată de şapte puteri şi susţinută de cinci milioane de români.

Iar în cazul al doilea, nicăieri un guvern heterodox nu poate întrebuinţa forţa în plină toleranţă, violând conştiinţa şi faptele unui cler ortodox.

Nu se poate, prea sfinte Stăpâne, când toate religiunile şi cultele în ţara noastră se bucură de o plină libertate, religia dominantă ortodoxă să fie violată şi persecutată până acolo încât să-şi schimbe şi sărbătorile în contra legiuirilor, apostolilor şi sinoadelor.

Ai prea sfinţiei tale prea plecaţi fii spirituali!”

Suplica aceasta s-a tipărit în mii de exemplare şi s-a trimis în capitală şi prin toată ţara spre a se subscrie. În curgere de câteva zile în Bucureşti s-au adunat mii de subscrieri, şi suplica s-a dat mitropolitului Nifon.

Însă înainte de a se primi suplica aceasta la Mitropolie, sosind ziua de 12 ianuarie, consiliul pentru calendar s-a întrunit la Mitropolie, unde sub preşedinţia mitropolitului s-a ascultat adresa guvernului cu întrebarea pentru noul calendar, şi s-a început discuţia asupra răspunsului ce trebuie a i se da din partea Bisericii.

S-a citit canonul al VII-lea apostolic, al căruia comentar făcut de Biserica mare cu deosebire a introdus luarea aminte a consiliului fiindcă tratează pre larg despre cele legiuite pentru serbarea Paştilor, care este împărăteasa şi Doamna tuturor sărbătorilor creştineşti. Reproducem aici după Pidalion partea cea mai însemnată din acest comentar, privitor la serbarea Paştilor şi la calendarul cel nou al latinilor.

,,Patru lucruri neapărate se caută pentru Pascha noastră: 1. Că Pascha trebuie a se face totdeauna după echinocţiul (isimeria) de primăvară; 2. Că nu se cade a se face în aceeaşi zi cu legiuita Paschă a iudeilor (amândouă acestea se hotărâse de canonul al VII-lea apostolesc); 3. Ca să nu se facă chiar şi absolut după echinocţiu, ci după cea întâi plinolunie (lună plină) a lui martie, care va cădea după echinocţiu; şi 4. Ca să se facă în întâia duminică ce va cădea după plinolunie (iară acestea două din predanie le avem şi nu din canon). Drept aceea ca să se păzească tuspatru rândurile acestea deopotrivă în toată lumea, şi să prăznuiască creştinii întru aceeaşi vreme şi întru aceeaşi zi sfânta Paschă, şi să nu aibă trebuinţă în fiecare an de astronomi şi de soboare, a întocmit de Dumnezeu înţelepţii Părinţi canonul (îndreptar) cel pentru Paschă. Dar însemnează că pentru anomalia mişcării lumii, nu se păzeşte a 4-a rânduire totdeauna, ci câteodată se calcă. Fiindcă după Matheiu Vlastar, după 300 de ani, cu două zile după întâia plinolunie urmează a se face Pascha iudeilor în zi de duminică. Iară aceste două zile care prisosesc din anomalia aceasta, adăugându-se, trec uneori peste duminica întâia, care se întâmplă după plinolunia lui martie, în care duminică noi atunci prăznuim Stâlpările, şi în cea viitoare facem Pascha. Iară din această călcare, nici o abatere de la evsevie, nici ceva necuviincios, ori primejdie sufletească nu urmează. Pentru aceasta şi dumnezeiescul Ioan Hrisostom (în cuvântul către cei ce postesc la Paşti) zice: ,,Scumpătatea timpului şi pândire a zilelor Biserica lui Hristos nu scrie. Fiindcă ori de câte ori cineva mănâncă pâinea aceasta de viaţă făcătoare şi bea paharul acesta, vesteşte moartea Domnului, şi Paşti săvârşeşte. Ci fiindcă la Soborul întâi s-au adunat Părinţii şi au rânduit când să se facă Pascha, Biserica, cinstind pretutindenea învoirea şi unirea, a primit rânduiala, care ei au făcut”. Deci după Hrisostom, trebuia şi latinii mai mult să cinstească învoirea şi unirea Bisericii, decât pândirea vremilor (adică a echinocţiului) care s-au pogorât acum la 11 martie, fiind în vremea Soborului întâi la 21 martie, şi să prăznuiască Pascha cu noi, şi să nu necinstească pre cei 318 de Dumnezeu şi de rane purtători Părinţi, care au legiuit acestea după dumnezeiască luminare, socotindu-i pre dânşii ca pre nişte fără minte şi ocărând Biserica, pre maica noastră a tuturor. Că de ar fi şi greşit Biserica, negreşit nu s-ar fi pricinuit atâta mare bine din această amăruntă pază a vremii pre cât de mare rău s-au pricinuit prin deosebirea aceasta şi prin dezbinarea produsă în Biserica Catolică. Căci zice Hrisostom: ,,Nu se îngrijeşte Dumnezeu şi Biserica de astfel de pândire a vremilor şi a zilelor decât pentru singură unirea şi pacea”. Şi vezi, iubitule, cum după dumnezeiescul Hrisostom, latinii sunt ,,schismatici”, pentru că din nou a izvodit Paschalia lor şi calendarul, nu pentru că aceasta n-ar fi drept după echinocţiu; pentru că şi noi vedem că echinocţiul a rămas cu adevărat 11 zile înapoi, ei pentru că şi cu aceasta s-au deosebit de noi, care este o vinovăţie neiertată după acelaşi sfânt părinte. Că zice în acelaşi cuvânt, a posti cineva, şi a face Paschă în acea vreme, ori în alta (de pildă după 21 ale lui martie, precum facem noi, ori după 11 ale lui martie, precum fac latinii) aceasta nu este vinovăţie. Iar a dezbina cineva Biserica, şi a se împotrivi cu iubire de ceartă şi a face împerecheri şi despărţiri, şi a se deosebi pre sine pentru totdeauna de la totalitatea obştească a Bisericii, acesta este un păcat neiertat, şi vrednic de prihană, şi are multă muncă şi pedeapsă. Că trebuie să ştie ei că şi Soboarele cele ecumenice, care s-au făcut după cel întâi, şi ceilalţi Părinţi vedeau cu adevărat şi ei, ca nişte înţelepţi ce erau că mult s-a pogorât echinocţiul. Dar însă n-au voit a-l strămuta din 21 martie, unde l-a găsit Soborul cel întâi cinstind mai mult învoirea şi unirea Bisericii, decât amănunţimea echinocţiului, care nu pricinuieşte nici la aflarea Paştilor noastre vreo tulburare, nici vătămarea evseviei. Iară mai ales că amănunţimea această pricinuieşte latinilor două necuviinţe mari: adică a prăznui Pascha ori cu iudeii, care este împotriva acestui canon apostolic, ori mai înainte de iudei”.

S-a citit apoi canonul întâi al Sinodului de Antiohia.

După aceea s-a vorbit despre pericolul la care s-ar expune ortodoxia Bisericii Române prin adoptarea izolat de ceilalţi ortodocşi a calendarului gregorian, anume că Biserica noastră va fi silită să serbeze Paştele şi toate celelalte sărbători odată cu Biserica Romei, ceea ce în ochii lumii ortodoxe ar da motiv a crede că noi voim a ne dezbina de Biserica Ortodoxă şi a trece la uniune cu catolicismul apusean. Pe de o parte, Biserica Ortodoxă ne-ar declara ,,schismatici”, pe de altă parte cea Romană nu ne-ar primi în sânul ei numai cu calendarul cel nou, şi aşa noi ne-am pomeni izolaţi de toată lumea creştină, ca o nouă sectă creştină şi puşi în poziţiune ori de a recunoaşte greşeala făcută prin arbitrara şi nechibzuita prefacere a calendarului bisericesc fără consimţământul celorlalte Biserici Ortodoxe, ori a trece cu totul la papism, ceea ce ar fi o altă prăpastie pentru naţiunea română şi bisericeşte şi politiceşte. Spre înlăturarea deci a acestor mari pericole pentru naţiunea şi Biserica română, consiliul bisericesc s-a decis a răspunde guvernului în aşa mod, ca să vază că Biserica română nu poate admite, în rândurile sale, introducerea noului calendar.

Iată acel răspuns:

,,Astăzi duminică 12 ianuarie, adunându-ne la Sfânta Mitropolie în prezenţa prea sfinţiei sale părintelui mitropolit, subscrişii observând cu mare luare aminte întrebarea făcută de dl. ministru al cultelor prin adresa nr. 73, am văzut că diferenţa ce există între calendarele ,,iulian” şi ,,gregorian”, deşi în sine este o chestiune curat de ştiinţă astronomică, dar strânsa legătură pusă de Sinodul I la Niceea între calendarul ,,iulian” şi Biserică este stabilirea sărbătorilor, şi mai cu deosebire a sărbătorii Paştilor şi cele ce ţin de dânsele, care în Biserica Ortodoxă a devenit ca o dogmă, după cuprinderea canonului I al Sinodului din Antiohia unde cele hotărâte în acel sinod pentru serbarea Paştilor se numesc ,,bine dogmatisite”. Acest jurnal se va comunica dlui ministru al cultelor de către prea sfinţia sa părintele mitropolit”.

Subscrişi:
Nifon, Mitropolitul Ungro-Vlahiei
Calinic Miclescu, Locotenent Mitropolit al Moldaviei
D. Trianopoleaş, Locotenent de Buzău
Arhiereul Melchisedec, Locotenentul Huşilor
Ioanichie Evantios
A. Troados
Arhimandrit Ghenadie Sf. Georgianul
Arhimandrit Iosif Naniescu Sărindăreanul
Arhimandrit Onufrie Sinaitul
Veniamin Cătulescu

Atitudinea consiliului bisericesc în chestiunea calendarului a fost aprobată în ţară de toţi oamenii cu minte şi cu simţ religios. Căci atât în capitală cât şi în toată ţara se răspândise vestea că guvernul voieşte să forţeze clerul a primi uniunea cu Biserica papistă şi a părăsi Ortodoxia. Când m-am înturnat la Huşi, orăşenii au trimis o deputaţiune, care a exprimat în persoana mea mulţumire şi felicitare înaltului cler român pentru apărarea aşezămintelor Bisericii noastre Ortodoxe. Numai puţin această atitudine a reprezentanţilor Bisericii Române a fost aprobată şi de celelalte Biserici Ortodoxe. Patriarhul ecumenic, prin scrisoare sinodală a mulţumit mitropolitului Nifon pentru apărarea aşezămintelor bisericeşti, şi respingerea calendarului gregorian, cel nu o dată respins de Biserica Ortodoxă a Răsăritului.

Guvernul român deocamdată a fost nemulţumit de răspunsul dat de consiliul bisericesc; însă în urmă, văzând murmura cea mare ce provocase în ţară ideea schimbării calendarului şi modul exploatării opoziţionare a acestui caz, a recunoscut dreptatea consiliului bisericesc şi a părăsit şi el ideea introducerii calendarului apusean.

Din toate acestea rezultă că:

1) În Biserica Ortodoxă este de mult formată convicţiunea că calendarul nou este bazat pe calcule astronomice, mai exact decât cel vechi. Dar cu toate acestea sunt formate şi tare ţinute şi următoarele convincţiuni:

2) Calendarul ,,iulian” fiind foarte strâns legat cu aşezămintele Bisericii Ortodoxe stabilite de sinoade pentru serbarea Paştelor şi cu celelalte sărbători comune Ortodoxiei, nici o Biserică Ortodoxă particulară nu-l poate primi fără a deveni ,,schismatică” către totalitatea Ortodoxiei, cel puţin în privirea cultului.

3) Pentru schimbarea calendarului bisericesc se cere consimţământul întregii Biserici Ortodoxe, întrunit într-un sinod general, care, după ce ar decide părăsirea vechiului calendar şi a normei stabilite de dânsul pentru uniformitatea ţinerii sărbătorilor, să stabilească o normă nouă, care de asemenea să fie adoptată de întreaga Biserică Ortodoxă. Altminterea din punctul de vedere bisericesc, nu se poate găsi alt mijloc pentru adoptarea calendarului nou.

4) Ce se atinge de dorinţa ce mulţi dintre români, mai ales oamenii de ştiinţă, o au de a se conforma cu calendarul statelor civilizate, ne rămâne un singur mijloc deocamdată, anume: în actele vieţii noastre civile şi politice a întrebuinţa amândouă datele, atât cea după calendarul vechi, cât şi cea după calendarul cel nou.

M-am crezut dator a face această dare de seamă, pentru ca nu cineva să creadă că calendarul nou nu se poate introduce la noi numai din o rea voinţă sau din ignoranţa clerului nostru. Nu! Constituţia federativă a Bisericii Ortodoxe, principiile unităţii spirituale a Bisericii nu permit nici uneia dintre Bisericile Ortodoxe particulare, fie ele oricât de independente şi oricât de autocefale în relaţiunile lor exterioare, nu permit, zic, a se izola din unitatea generală, fără daună de a deveni ,,schismatică”.


[1] Histoire de l’Eglise par W. Guettee, t. I, pag. 401-403, 522-529.

[2] Actele sinodului I nu s-au păstrat în întregime, ci numai fragmente la scriitorii contemporani sau apropiaţi de acel timp.

[3] Gelas I. II. C. XXXVI. Socrat, Ist. bis. 1, 9. Euseb., Despre viaţa lui Constantin III, 17. Teodor. Ist. bis. 1, 10.

[4] Histoire de l’eglise, par Wladimir Guettée, Tom. III, pag. 20.

[5] Dacă ar fi existat o asemenea epistolă, fără nici o îndoială, textul ei de multe ori l-ar fi retipărit scriitorii catolici contemporani-polemiști. Dar nici unul dintre ei n-a făcut aceasta. Dar și ei înșiși nu sunt de acord; după unii, Ieremia îndată s-ar fi conglăsuit pentru calendarul cel nou, după alții, el mai întâi l-ar fi respins, dar apoi s-ar fi învoit a-l primi și a-l introduce în Biserica Greacă și Rusă. Mărturiile acestor scriitori se pot vedea la autorii: «Vitae et res gestae Rom. pontif. p. 1778; la Cuper în Istoria Patriarhiilor de Constantinopole», „Acta Sanctorum Augusti” 1-mi p. 233-234. Epistola Papei: la Theiner-Annal. eccles., 1583, XLV. Despre epistola Papei spune însuși Ierremia la Dosithei Τόμος Ἀγάπης, p. 540-541.

[6] Epistolele pentru calendar sunt păstrate în colecţiunea gramatelor patriarhului Ieremia, edit. în Ostrog, anul 1584 în акты запад. Росiи, Г. III N. 138; la Dositheiu în Τομ. Ἀγάπης, p. 538-541. Gramata către Dogele Veneției s-a editat de Iconomos în an 1860. Труды Кiевск. Академiи an 1870, octombrie, pag. 106.

[7] Acest astronom a sfătuit pe papa Grigorie al XIII-lea să îndrepteze calendarul și a lepădat din anul 1582 zece zile, care, după calculul iulian, introdus cu 46 de ani înainte de Hristos, se împlinise în acel an din fracțiunile de timp rămase necalculate în fiecare an; căci, după calendarul iulian, anul solar se socotea de 365 de zile și 6 ceasuri pline, pe când în faptă el are 365 de zile, 5 ceasuri, 48 minute și 45 secunde.

[8] Pe timpul când scria Meletie acestea în anul 1584, diferenţa între calendarul vechi şi cel nou era numai de 10 zile.

[9] În timpul Părinţilor de la Niceea, în anul 325, echinocţiul de primăvară se pune la 21 martie, iară în timpul autorului acestui tratat era la 18 martie. Prin urmare, el rămăsese atunci în urmă cu 3 zi-noptimi.

[10] Un astronom din veacul al 2-lea după Hristos.

[11] Un scriitor bizantin, teolog, matematician și medic.

[12] Altminteri s-ar întâmpla a prăznui Paștile de două ori într-un an.

[13] Труды Кiевк. духовн. Академiи an 1865, t. III, pag. 249-259.

[14] Monahul Sofronie Vârnav, unul dintre adepţii principiilor extreme revoluţionare franceze format în şcoala lui Blanqui, Payat, Rochefort etc care plângea şi se înfuria când cânta Marsilieza. Se călugărise în Mânăstirea Neamţului pentru ca ajungând mare să poată reforma în spiritul său clerul român. Dar neputând a ajunge stareţ şi fiind acolo urât obştesc şi dizgraţiat de principele Cuza, s-a dus la Bucureşti spre a oferi acolo serviciile sale, cui vor trebui. A murit la Băradu unde propaga eresurile sale politice şi religioase, şi stăruia să se aleagă deputat.

Observații: Este important de știut că au existat inițiative de modificare a calendarului încă din sec. XIX, la presiunea statului. Aceasta venea ca o aliniere cu celelalte țări care țineau calendarul „gregorian”, adică cel întocmit în 1582 la ordinul Papei Grigorie al XIII-lea. Opoziția din partea Bisericii a gravitat în culise în jurul ideii că este interzisă serbarea Paștilor înainte sau odată cu evreii, fapt care ar fi fost reglementat de Sinodul I Ecumenic. Totuși acest aspect ar trebui studiat mai îndeaproape dacă se are în vedere că aceasta este doar o interpretare ulterioară, nu o prevedere expresă a Părinților de la Niceea.

Continuarea articolelor poate fi citită aici:
Calendarul bisericesc. (2) Paștile trebuie să fie după Pesah-ul evreiesc?
Calendarul bisericesc. (3) Corelația îndătinată dintre Pascalie și calendarul iulian
Calendarul bisericesc. (4) Dezbinarea indusă de Conferința din 1923 de la Constantinopol
Calendarul bisericesc. (5) Adoptarea noului stil în unele Biserici autocefale; Conferința de la Moscova (1948)
Calendarul bisericesc. (6) Falsul Sigilion și alte amăgiri promovate de stiliști
Calendarul bisericesc. (7) Observații generale

Patriarhia Română, prin purtătorul său de cuvânt, promovează ecumenismul și teoria eretică a existenței mai multor Biserici

Într-o emisiune de radio realizată de Radu Căpitănescu, la care a fost invitat, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, Vasile Bănescu, a expus, printre altele, o viziune foarte ciudată despre învățătura dogmatică ortodoxă cu privire la Biserică. Mai precis, a vorbit despre existența mai multor Biserici, cu care Ortodoxia ar trebui să aibă o relație cordială în cadrul mișcării ecumenice. Bineînțeles, toată această perspectivă este una foarte lumească, secularizată și se pare că provine dintr-o ruptură față de tradiția și teologia autentică.

Întregul dialog poate fi urmărit aici:

Înainte de a analiza afirmațiile cu privire la ecumenism și Sinodul din Creta, este utilă precizarea că acestea sunt emise pe fondul unor concepții înnoitoare despre trăirea și teologia ortodoxă. La min. 53, Vasile Bănescu afirmă:

„Ce înseamnă a fi teolog? Firește, Evagrie Ponticul ne spune că teolog este cel care se roagă și invers. Dar, dincolo de asta, ce înseamnă a fi teolog astăzi, ce înseamnă a fi preot astăzi? Ce înseamnă a fi preot vrednic și eficient, ca să spun așa… Înseamnă a fi foarte bine cuplat la realitatea care ți se dă, misiunea cea mai înaltă din lume, aceea de a-L propovădui pe Hristos. Ori astăzi, ca teolog, dacă nu ai o latură orientată spre filozofie, spre literatură, spre antropologie, (moderatorul: spre trăire) spre sociologie, nu poți să fii convingător… […] Cei mai mulți dintre cei care au șansa să vorbească despre Hristos în numele Bisericii trebuie să-și grădinărească foarte bine relația cu cultura vremii în care trăiesc. Va fi un câștig enorm pentru Biserică dacă învățământul ei teologic le va oferi celor care-l traversează accesul inclusiv la materii care aparent nu au legătură cu teologia…”

Dacă toți Părinții duhovnicești deplâng și critică starea învățământului teologic ca fiind depărtată de viața duhovnicească, în textul de mai sus ni se propune o modernizare și secularizare și mai feroce a acestuia. De bază nu mai este rugăciunea și legătura vie cu Dumnezeu în Duhul Sfânt, ci studierea culturii profane și ancorarea în realitățile lumii. Deși însuși Vasile Bănescu recunoaște că teolog este cel care se roagă, trece foarte repede peste acest aspect ca nefiind important, ca și cum ar fi la îndemâna oricui, ca și cum nu ar fi o datorie a profesorilor de teologie să-i învețe în primul rând acest lucru pe elevi și studenți.

Rugăciunea este arta artelor și nu se dobândește ușor. Mai ales atunci când este ignorată, ea poate fi înăbușită de „latura orientată spre filozofie, spre literatură”, de „relația cu cultura vremii”. Desigur că este foarte bună și utilă cultura, dar nu indispensabilă, nu reprezintă cheia succesului în propovăduirea lui Hristos, ci esența constă în rugăciune și în ruperea de lumesc pentru o bună ancorarea în Duhul lui Dumnezeu.

Este de remarcat și expresia care vădește înclinația managerială și materialistă a Patriarhiei: „preot vrednic și eficient”. Adevărata vrednicie a preotului constă în apropierea de Dumnezeu și este contrară eficienței date de ancorarea în duhul lumii. Luxul, epatarea și formalismul nu pot fi biruite în modul sugerat de purtătorul de cuvânt patriarhal, ci tocmai printr-o trăire a simplității creștine, prin modestie și rugăciune profundă și, mai ales, prin păzirea conștiincioasă a dogmelor.

Nu este de mirare, așadar, că dintr-o astfel de mentalitate filozofică răsare și lepădarea de credință fără nici un scrupul, fără tresăriri de conștiință, adevărul fiind trădat cu dezinvoltură și nonșalant, îmbrăcat într-o sumedenie de afirmații false. Pe finalul emisiunii, când a fost abordat subiectul ecumenismului, avem parte de o pânză groasă de idei eretice:

Moderator: Cum este cu aceste rugăciuni împreună, cu aceste încercări de apropiere…? Iată, Papa Francisc vorbea la un moment dat de sărbătorirea Paștelui în aceeași perioadă cu ortodocșii. Mulți spun că acest lucru contravine Sinoadelor Ecumenice, canoanelor lăsate de Părinții acelor vremuri.

Vasile Bănescu: Aș vrea să vă liniștesc și să vă spun că nu sunt mulți cei care vorbesc despre asta, sunt o minoritate infimă de oameni, din păcate, radicalizați din cauza frecventării exclusive a unor persoane care gândesc așa și, din păcate, a nefrecventării a unor texte, a unor realități care i-ar putea face să înțeleagă cum stau lucrurile cu adevărat. Biserica Ortodoxă Română nu a făcut niciodată nici un compromis de natură dogmatică sau liturgică în dialogul absolut firesc pe care l-a purtat de-a lungul ultimelor decenii cu „Bisericile” din Occident. Sigur, deja unii mă vor acuza că am folosit termenul de „Biserică” din Occident. Da, îl folosesc pentru că, în accepțiunea uzuală, Biserică înseamnă comunitate de credință, comunitate de speranță, comunitate de dragoste. Nu putem spune că frații noștri creștini din Occident nu cunosc speranța, nădejdea și credința în Hristos. Lucrurile se complică inutil din partea acestor oameni, care văd imens și simt monstruos, ca să spun așa, citându-l pe Caragiale. Văd lucruri care nu există. Deci ecumenismul este o formă de civilitate în relația inter-instituțională a entităților religioase. În România avem 18 culte recunoscute de stat. E vreun păcat să nu fim în dialog cu aceste culte, adică cu reprezentanții unor oameni lângă care putem fi oricând în spațiul public? Nu e vorba de mult clamatele, imaginarele compromisuri dogmatice. La Sinodul din Creta nu s-a comis nici un fel de compromis de natură dogmatică. Am auzit lucruri enorme, enormități despre acest Sinod. Acești oameni necitind, evident, nici o pagină din documentele Sinodului respectiv. S-a spus că s-a schimbat Crezul la Sinodul din Creta. Imaginați-vă! Astfel de lucruri absurde! Ecumenismul, așadar, nu este deloc un pericol pentru creștinii ortodocși întrucât reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române sunt niște oameni profund fideli tradiției creștine ortodoxe și, bineînțeles, tradiției liturgice ortodoxe. În legătură cu vizita Papei de anul trecut, a fost un prilej excepțional prin care BOR a dovedit lumii întregi că are niște virtuți: virtutea ospitalității, virtutea dialogului, virtutea prieteniei. Sunt lucruri care au fost arătate atunci prin întâlnirea dintre Părintele Patriarh Daniel și Papa Francisc, o întâlnire, din nefericire, scurtă, o întâlnire care, însă, a arătat atât simpatia Papei Francis pentru români, pentru Biserica Ortodoxă, e un bun cunoscător al patristicii ortodoxe Papa Francisc și, în același timp, a arătat, repet, vocația dialogului pe care în calitate de creștini trebuie să o avem cu oricine.”

Se desprind câteva afirmații evident false și înșelătoare, dar și manipulatoare:

1. Practic, Patriarhia este liniștită în privința derapajelor ei dogmatice pentru că cei care o critică sunt „o minoritate infimă”. Nu adevărul este important, ci gura lumii. Bineînțeles că sunt vinovați toți cei care tac sau chiar aplaudă trădările de credință, totuși asta nu îndreptățește atitudinea ierarhilor. Cu o astfel de abordare apare întrebarea: Sunt atrași oamenii la credință sau ea este acomodată după societate și mofturile populației? Însă nu doar că oficialii Bisericii nu sunt îngrijorați, ci îi liniștesc și pe alții cu argumentul că cei care strigă împotriva devierilor de la adevărul dogmatic „nu sunt mulți”. Dar oare Hristos nu a spus că sunt puțini cei care intră în împărăția cerurilor pe calea cea strâmtă (Mt. 7: 14) și turma celor credincioși este mică (Lc. 13: 32)? Ce să mai vorbim de faptul că „mulți sunt chemați, dar puțini aleși” (Mt. 20: 16)? Oare cu astfel de discurs vor să-și facă misiunea oficialii Bisericii în fața lui Hristos? Prin aceasta se arată păstrarea fidelă a Evangheliei?

2. Cea mai gravă afirmație este aceea că nu este un compromis dogmatic folosirea termenului de „Biserică” pentru comunitățile din Occident pentru că, „în accepțiunea uzuală, Biserică înseamnă comunitate de credință, comunitate de speranță, comunitate de dragoste”, lucruri de care nu ar fi străini occidentalii. Tocmai că dragostea, nădejdea și credința în Hristos nu sunt cuvinte goale, ci trăiri și simțăminte profunde. Pentru a forma Biserica lui Hristos nu este suficient să fie invocat numele Lui, ci este necesară păstrarea continuității și învățăturii nealterate a apostolilor. Nu poate un grup de oameni să alcătuiască Biserica de la sine, doar pentru că ar crede și ar avea nădejde în Hristos, mai ales dacă avem în vedere faptul că grupările eretice s-au despărțit de trunchiul Bisericii, de temelia apostolilor.

Putem să numim Biserici confesiunile din Occident eretice doar așa cum Cetatea Neamțului sau a Sucevei poartă denumirea de „cetate”. Adică vorbim de o denumire goală și de un renume din trecut și atât. Nicidecum nu putem vorbi de „Biserici” pe considerentul că membrii ereziilor ar avea credință și nădejde în Hristos, adică pe ceva actual. Însă cel mai bine este să fie evitată această titulatură de „Biserici” pentru erezii.

Aici trebuie punctat faptul că discursul teologic nu trebuie să meargă pe linia impresiilor din popor. Căci, într-adevăr, titulatura de „Biserică” pe care și-o arogă mai multe culte creează senzația că sunt mai multe credințe și coexistă între ele, toate fiind egale. Totuși adevărul nu este acesta. Istoric, există erezii care au rezistat în timp și au păstrat denumirea de „Biserică”, pe care au avut-o odinioară, înainte de a cădea în rătăcire. Astfel, arianismul a fost eradicat după condamnarea lui, însă monofiziții și nestorienii s-au păstrat ca și grupări importante în Egipt îndeosebi, formând așa numitele „Biserici Orientale”. De aceea în mintea celor neștiutori se produce impresia că există mai multe Biserici. La fel se petrec lucrurile și cu romano-catolicii sau papistașii și, ulterior, cu protestanții desprinși din aceștia. Prin faptul că au dăinuit în timp ca structuri religioase, aceste grupări creează sentimentul multitudinii de tradiții bisericești. Denumirea de        „Biserică Ortodoxă” este o tautologie mai recentă, impusă de conjunctura istorică. Sfinții Părinți au caracterizat adesea credința și Biserica drept „catolice”, cu sensul de integre sau cu alte calități, printre care și cea de „drept-slăvitoare=ortodoxă”. Totuși aceste adaosuri nu erau înțelese ca făcând parte din titulatura bisericească, așa cum s-a ajuns astăzi să ne considerăm ortodocși ca și grupare, nu de singurii creștini. Deci denumirea de Ortodoxie ar trebui înțeleasă cu sensul că este unica Biserică și autentică. Însă atributele ereziilor de catolică, reformată, unitariană, adventistă, orientală sau de altă natură dau pe față sursa abaterii lor.

Această impresie este grăitor exprimată de imaginea plastică a copacului Bisericii sau „Bisericilor”. În esență, această planșă de mai jos este corectă pentru că unul este trunchiul reprezentat de Biserica Ortodoxă, pe când ramurile deviate din ea sunt rupte, nu mai păstrează legătura cu rădăcina, cu capul-Hristos. Ar fi trebuit ca ereziile să fie desenate fără frunze pentru a sublinia că sunt fără sevă. Trecând peste că nu este reprezentată și dezbinarea anticalcedonienilor de după Sinodul IV Ecumenic în imagine, ea rămâne un simbol bun pentru realitatea creștinismului așa cum este perceput de oamenii simpli, adică există mai multe culte rupte de Ortodoxie. Ar trebui subliniat faptul că ramurile eretice nu sunt bune, vii, viabile, ci uscate:

3. O altă afirmație, cum că „ecumenismul este o formă de civilitate în relația inter-instituțională a entităților religioase”, este iarăși o manipulare. Spre exemplu, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul au avut relații cu papa și lumea creștină occidentală, însă nu de natură ecumenistă. Mișcarea ecumenică este de origine mai nouă, din sec. XIX, și urmărește unirea dintre culte. Nu are nici o legătură cu relația inter-instituțională, ci de amestecare și sincretism religios. Dovada este că sunt oficiate slujbe și rugăciuni în comun, nu e vorba doar de raporturi oficiale.

4. Cu toate că Vasile Bănescu pretinde că „la Sinodul din Creta nu s-a comis nici un fel de compromis de natură dogmatică”, lucrurile sunt tocmai pe dos. Nu e vorba de „compromisuri imaginare”, ci de unele reale. Desigur că a fost schimbat Crezul în sensul că a fost alterat, nu modificat textul său. Nimeni nu a acuzat o schimbare de text, ci de înțeles. Mai precis, articolul cu privire la Biserica Ortodoxă „una, sfântă, sobornicească și apostolească” a fost atins. Prin faptul că este una se înțelege că e unică, nu mai există altă Biserică. Totuși la Sinodul din Creta s-a vorbit de mai multe „Biserici”, dar și de o Biserică așa-zis din vechime și apostolică, diferită de cea Ortodoxă, care ar cuprinde toate cultele creștine actuale.

Concluzia logică este aceea că nu vorbim deloc despre „lucruri absurde” și nici despre faptul că „reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române sunt niște oameni profund fideli tradiției creștine ortodoxe”. Dimpotrivă, au fost semnate trădări importante, care au depășit linia roșie a corectitudinii dogmatice. Doar că, din păcate, nu există voci suficient de puternice deocamdată care să denunțe această situație.

5. Primirea Papei Francisc anul trecut de către Patriarhul Daniel a fost mai rezervată față de normele ecumeniste, totuși nu a fost nevinovată, ci cu încălcarea canoanelor ortodoxe. Deși nu a existat o slujbă și rugăciune în comun expresă, ci a fost rostită doar rugăciunea „Tatăl nostru” separat de fiecare, primirea acestuia ca un episcop și îngăduirea de a se ruga în prezența ortodocșilor în Catedrala Mântuirii Neamului este inacceptabilă. Pe lângă aceasta, prezența PS Episcop vicar Varlaam Ploieșteanul anul acesta la dezvelirea în București a unui bust al papei făcut de catolici arată atașamentul Patriarhiei față de vizita comemorată. Una este o simplă primire a papei și alta este a face din ea o expresie a „cooperării practice și semn de speranță pentru viitor”.

Interviul acesta este relevant, în cele din urmă, nu pentru că ar stinge și domoli „nemulțumirile societății la adresa instituției Bisericii”, așa cum s-ar fi dorit, ci tocmai pentru că dezvăluie o clică instituțională trădătoare față de Hristos, o Ortodoxie oficială tot mai catolicizată și lipsită de Duhul lui Dumnezeu, de vocație reală. Practic, dă pe față nevoia tot mai stringentă de purificare a Bisericii, de a renaște prin focul credinței autentice din ruina în care se afundă tot mai tare. Nu atacurile din exterior o clatină, ci cedările din interior, alienarea internă.

Mai este evident și faptul că abaterile dogmatice semnate în Creta nu sunt un derapaj izolat, ci sunt promovate pe mai departe cu picătura până se erodează conștiința ortodoxă care mai opune rezistență. Altfel spus, argumentele potrivit cărora putem sta liniștiți, că nu există intenții necinstite sunt doar amăgiri și manipulări care nu trebuie crezute.

Un alt aspect destul de bine conturat este acela că reacțiile de împotrivire sunt importante, sunt cunoscute și apreciate, deranjează în sensul bun. Totuși atitudinile extremiste, îndeosebi ale nepomenitorilor sunt mai mult în favoarea Patriarhiei prin aceea că nu conving, ci subminează cauza bună în care s-au înrolat.

În orice caz, stă în puterea noastră și este datoria fiecăruia să nu urmăm linia aceasta deviată, ci chiar să contribuim la evanghelizarea din nou a Bisericii noastre. Dincolo de trădarea oficialilor, există complăcerea credincioșilor cu ea, fără să se gândească la pierzania propriului lor suflet prin acest fapt.

Omilie a Sf. Grigorie Palama la cinstita Schimbare la Față a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos

În care se prezintă faptul că lumina ei este nezidită [1]

Lăudăm și noi și ne minunăm când contemplăm din nou această mare lucrare a lui Dumnezeu, vorbesc de toată zidirea văzută. O laudă și se minunează de ea când o cercetează și înțelepții elinilor. Însă noi facem aceasta spre slava lui Ziditorului, iar aceia împotriva Ziditorului; căci au slujit în mod jalnic zidirii în locul Ziditorului. Așa și glasurile proorocești apostolice și patristice le clarificăm și noi, însă spre folosul celor de față și spre lauda Duhului, Care a grăit prin prooroci, apostoli și Părinți. Se apucă să le explice și fruntașii relei erezii temporare, însă spre vătămarea celor convinși de ei și spre stricarea adevărului bunei-credințe, folosindu-se de glasurile Duhului împotriva Duhului. Dar cuvântul despre harul evanghelic, care este înalt și potrivit pentru urechi și înțelegeri încărunțite, Părinții noștri purtători de Dumnezeu ni l-au reprezentat potrivit pentru noi, cei nedesăvârșiți, rafinându-l prin gurile lor, așa cum mamele iubitoare de fii, mestecând mâncarea mai tare, o prepară bună și acceptabilă și pentru sugari, de vreme ce fluidul din gura mamelor trupești devine hrană pentru copii și înțelesurile din inimile Părinților purtători de Dumnezeu devin hrană folositoare pentru sufletele celor ce ascultă și sunt convinși, iar gurile celor răutăcioși și rău-credincioși cele pline de otravă mortală, când sunt amestecare cu cuvinte de viață, devin mortale și acestea pentru cei care ascultă fără vigilență.

2. Deci să fugim de cei care nu primesc explicațiile patristice, ci se ispitesc să introducă cele potrivnice de la ei înșiși și se prefac că se țin de cuvintele din text, dar resping înțelegerea cea bine-credincioasă. Să fugim mai mult decât fuge cineva de șarpe! Căci cel ce mușcă trupul omoară vremelnic, despărțindu-l de sufletul cel nemuritor; dar cei ce prind însuși sufletul cu dinții îl despart de Dumnezeu, ceea ce este moarte veșnică a sufletului nemuritor. Deci să fugim de unii ca aceștia cu toată puterea și să scăpăm la cei ce prezintă lucruri bine-credincioase și mântuitoare, ca unii care sunt în acord cu predaniile patristice.

3. Am spus unele ca acestea acum și am făcut introducerea către dragostea voastră deoarece astăzi prăznuim cinstita Schimbare la Față a lui Hristos de pe munte și cuvântul nostru este despre lumina ei, împotriva căreia încă și acum este dusă o luptă din partea celor ce duc război cu lumina. Hai să punem înainte glasurile evanghelice citite puțin mai înainte astăzi spre dezvăluirea tainei și spre etalarea adevărului.

«După șase zile, Iisus i-a luat de-o parte pe Petru, pe Iacov și pe Ioan și i-a suit într-un munte înalt deosebi și S-a schimbat la Față înaintea lor și a strălucit fața Lui ca soarele» (Mt. 17: 1).

Acest lucru este primul necesar să fie privit din Evanghelie, după care zi numără Matei, Apostolul și Evanghelistul lui Hristos, cele șase zile, după care a venit ziua Schimbării la Față? Deci după care? După aceea în care a spus Domnul, învățându-i pe ucenicii Săi, că Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său și adaugă, spunând «că sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce vor vedea pe Fiul Omului venind întru împărăția Sa» (Mt. 16: 28), numind slava Tatălui și împărăția Sa lumina propriei Schimbări la Față. acest lucru îl spune și Evanghelistul Luca, arătând și prezentând mai vădit că «au fost după aceste cuvinte ca la opt zile și, luând cu Sine pe Petru, pe Iacov și pe Ioan, S-a suit într-un munte să Se roage și s-a făcut chipul feței Sale în timp ce se ruga altul și îmbrăcămintea Lui albă strălucitoare» (Lc. 9: 28).

4. Dar cum conglăsuiesc între ei, unul spunând limpede de opt zile între făgăduință și ziua arătării, iar celălalt după șase zile? Ascultă și înțelege! Au fost opt pe munte și s-au arătat șase. Acești trei, Petru, Iacov și Ioan, sunt cei care au urcat împreună cu Iisus; și au văzut acolo că sunt și vorbesc împreună cu El Moise și Ilie, așa încât aceștia sunt șase. Dar totuși au fost împreună cu Domnul în mod nevăzut și Tatăl și Duhul Sfânt, Unul dând mărturie prin glas că Acesta este Fiul Său iubit, iar Celălalt strălucind prin norul luminos și arătând că lumina este de-o-fire și unitară a Fiului cu El și cu Tatăl; căci bogăția Lor este faptul de a fi de-o-fire și țâșnirea unitară a strălucirii. Deci astfel sunt opt cei șase. Deci, precum în acestea nu există nici o contrazicere între șase și opt, tot la fel nici Evangheliștii nu se contrazic, unul zicând după șase zile, iar pentru Luca au fost opt zile după cuvintele acestea; dar prin amândouă aceste cuvinte ne-au dat un chip oarecare al faptelor celor combinate pe munte tainic și vădit.

5. Dacă ar lua seama așa cineva bine și după literă, ar putea să vadă că propovăduitorii dumnezeiești sunt în consens între ei. Deoarece Luca a zis opt zile fără să fie în dezacord cu cel care a zis apoi de șase zile, însă a cuprins și ziua în care au fost spuse cuvintele acelea, dar și ziua în care S-a schimba Domnul la Față. Acestea le dă de înțeles și Matei pentru cei care iau seama cu pricepere prin prepoziția „după”, care arată posteritatea. El a zis, iar acela a lăsat-o, căci nu zice după opt zile, ca acela cu șase zile, ci că s-au făcut ca la opt zile. Astfel că nici o deosebire în înțelegerea celor istorisite de Evangheliști.

6. Dar se mai arată ceva mare și tainic prin faptul că ni se pare că sunt în dezacord între ei. Luați aminte cu mintea la cele ce vor fi spuse, cei care sunteți mai străbătători cu mintea! De ce a zis unul după șase zile, iar celălalt a trecut și peste săptămână, pomenind de optime? Pentru că priveliștea mare a luminii Schimbării la Față a Domnului este taina zilei a opta, adică a veacului viitor, care se arată după odihna lumii făcute în șase zile și după depășirea simțurilor noastre, care lucrează înșesit. Căci avem cinci simțuri, dar cuvântul exprimat prin simțuri, dacă este adăugat la acestea, face ca lucrarea simțirii noastre să fie înșesită.

Dar împărăția lui Dumnezeu făgăduită celor vrednici este nu numai peste simțire, ci și peste cuvânt; de aceea, după nelucrarea cea bună a celor împlinite înșesit, șeptimea/săptămâna îmbogățește valoarea acestei nelucrări și în optime împărăția lui Dumnezeu se arată prin puterea unei lucrări mai bune. Domnul a zis mai dinainte despre această putere a Duhului dumnezeiesc, prin care face văzută celor vrednici împărăția lui Dumnezeu, arătând ucenicilor: «sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până vor vedea împărăția lui Dumnezeu venind întru putere» (Lc. 9: 27), adică dând celor ce văd puterea de a vedea cele nevăzute, care curăță dinainte stricăciunea mortală și dăunătoare sufletului, care este păcatul. Iar gustarea din acest păcat este începutul răului prin gând, pe când cei care se curăță dinainte de ea nu vor gusta moartea sufletului, păzindu-se neprihăniți prin puterea viitoarei arătări, precum socotesc eu, și în privința minții.

7. «Dar sunt unii din cei care stau aici care nu vor gusta moartea până ce vor vedea împărăția lui Dumnezeu venind întru putere» (Lc. 9: 27).

Împăratul a toate este pretutindeni și pretutindeni este împărăția Lui, așa încât faptul de a veni împărăția lui nu arată că vine din altă parte, ci că se arată prin această putere a dumnezeiescului Duh; de a ceea a spus că vine întru putere. Această putere nu se face pur și simplu oricui, ci celor ce au stat cu Domnul, adică celor stabiliți în credința Lui și celor ca Petru, Iacov și Ioan și celor care sunt ridicați de cuvânt mai înainte pe un munte înalt, adică celor ce au urcat peste firea noastră smerită. Deoarece din acest motiv Se arată Dumnezeu în munte, după cum ar spune cineva. Pe de o parte El coboară din înălțimea Sa, iar pe de altă parte ne ridică pe noi din smerenia de jos ca să fie cuprins Cel necuprins într-o măsură în firea născută/muritoare și pe cât este în siguranță. O astfel de închipuire nu este mai rea decât mintea, ci cu mult mai bună și mai înaltă pentru că se face prin puterea dumnezeiescului Duh.

8. Așadar nu se face și se desface, nici nu este circumscrisă, nici nu cade sub puterea simțită lumina Schimbării la Față a Domnului, deși este văzută cu ochi trupești pentru puțin timp și pe vârful mic al muntelui, ci de la trup la duh în acel moment, potrivit celui ce a spus: «au trecut inițiații Domnului prin schimbarea simțurilor pe care a lucrat-o în ei Duhul” și astfel au văzut, pe cât le-a dăruit puterea dumnezeiescului Duh, lumina aceea negrăită. Celor ce o hulesc acum, fără să o vadă, li se pare că cei aleși dintre apostoli au văzut printr-o putere simțită și zidită lumina Schimbării la Față a Domnului și, de aceea, se apucă să tragă înspre zidire nu numai lumina aceea, slava și împărăția lui Dumnezeu, ci și puterea dumnezeiescului Duh, prin care se descoperă celor vrednici cele dumnezeiești. Căci n-au auzit sau n-au crezut pe Pavel, care spune: «cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El, iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Lui; căci Duhul cercetează și adâncurile lui Dumnezeu» (1Cor. 2: 9).

9. Dar, când a sosit ziua a opta, după cum s-a spus, a luat cu Sine Domnul pe Petru, pe Iacov și pe Ioan, S-a suit într-un munte să Se roage. Căci mereu Se ruga mereu despărțindu-Se de toți, chiar și de apostoli, ca atunci când a hrănit pe cei cinci mii împreună cu femei și copii cu cinci pâini și doi pești imediat i-a slobozit pe toți și pe toți ucenicii i-a silit să se suie în corabie, iar El Însuși S-a suit într-un munte să Se roage (Mt. 14: 22). Sau a luat cu Sine puțini și pe aceia care depășeau pe ceilalți. Și, când s-a apropiat mântuitoarea patimă, celorlalți ucenici le-a zis: „Ședeți aici până Mă voi ruga”, dar a luat cu Sine pe Petru, pe Iacov și pe Ioan (Mt. 26:36). Deci pe aceștia singuri și acum, luându-i cu Sine, «S-a suit într-un munte înalt deosebi și S-a schimbat la Față înaintea lor», adică în timp ce ei vedeau.

10. Ce înseamnă că S-a schimbat la Față?

Zice teologul Gură de Aur: „a deschis, precum a bine-voit, puțin din dumnezeire și a arătat celor inițiați pe Dumnezeu, Care locuia în El. «Căci s-a făcut, în timp ce El Se ruga», precum zice Luca, «înfățișarea Lui alta, strălucind ca soarele», precum scrie Matei. A zis ca soarele nu ca să înțeleagă cineva acea lumină simțită – fugi de lipsa de vedere a celor ce nu pot înțelege nimic mai înalt decât cele ce se arată prin simțuri –, ci ca să cunoaștem că ceea ce este soarele pentru cei care trăiesc și văd la nivelul simțurilor, aceasta este Hristos ca Dumnezeu pentru cei care viețuiesc potrivit duhului și văd în Duhul și nu este nevoie de altă lumină pentru cei ce văd cele dumnezeiești în vedenii. Căci El este lumină pentru cele veșnice și nu este altceva, căci de ar trebui o a doua lumină pentru cei ce au pe cea mai mare?

Când Se ruga așa, a strălucit și a descoperit în mod negrăit celor aleși dintre ucenici acea lumină negrăită, fiind ei împreună cu proorocii de vârf ca să arate că rugăciunea este autoarea acelei vederi și să învățăm că prin apropierea de Dumnezeu prin virtute și prin unirea cu El în minte intervine și se arată acea strălucire, fiind dată și văzută de toți cei care se ațintesc neîncetat spre Dumnezeu prin lucrarea binelui riguroasă și prin rugăciune sinceră. Căci frumusețea cea adevărată și cea mai dorită a dumnezeieștii și fericitei firi este văzută numai de cel curățit la minte. Cel care se ațintește spre scânteierile și harismele acestea se împărtășește de ceva din ea, ca și cum s-ar colora o figură obișnuită cu o rază înflorită. De aceea și fața lui Moise a fost slăvită când vorbea cu Dumnezeu.

11. Vedeți că și Moise s-a schimbat la față când a urcat în munte și astfel a văzut slava Domnului? Dar a pătimit transformarea, nu a lucrat-o, potrivit cu cel ce spune: „la aceasta mă aduce lucirea măsurată de aici a adevărului, să văd și să pătimesc strălucirea lui dumnezeu”[2]. Iar Domnul nostru Iisus Hristos a avut de la Sine strălucirea aceea; de aceea El nu avea nevoie nici de rugăciune, care strălucea trupul cu dumnezeiască lumină, ci a arătat de unde le vine și cum li se arată sfinților strălucirea lui Dumnezeu, căci vor străluci și drepții ca soarele în împărăția Tatălui lor (Mt. 13:43) și, devenind așa toți lumină dumnezeiască, ca vlăstare ale luminii dumnezeiești, vor vedea pe Hristos strălucind peste măsură dumnezeiește și negrăit, a cărui slavă a dumnezeirii, care provine din fire, s-a arătat pe Tabor și în trup datorită unității Ipostasului. Așa a strălucit și fața Lui prin această lumină ca soarele.

12. Cei ce proiectează cuvântul elinesc și înțelepciunea acestei lumi asupra noastră și nu se supun deloc bărbaților duhovnicești în privința cuvintelor Duhului, ci aleg să-i contrazică, când aud de lumina Schimbării la Față a Domnului de pe munte, care s-a făcut văzută ochilor apostolești, se coboară imediat la lumina simțită și zidită și trag înspre aceasta lumina cea nematerială, neînserată, veșnică și nu numai mai presus de simțire, ci și mai presus de minte, ei înșiși fiind jos și neputând să înțeleagă nimic mai presus de cele pământești. Deși Cel Care a strălucit cu aceasta a arătat-o dinainte că este nezidită, numind-o împărăție a lui Dumnezeu. Căci împărăția lui Dumnezeu nu este roabă și zidită, căci ea singură este neîmpărățită și neînvinsă de toate și dincolo de orice timp și veac și nu este îngăduit, zice, să înceapă sau să ajungă sub veacuri sau sub timp împărăția lui Dumnezeu. Credem că aceasta este moștenirea celor ce se mântuiesc.

13. De vreme ce Domnul, când S-a schimbat la Față, a strălucit și arătat acea slavă, strălucire și lumină și va veni iarăși precum a fost văzut de ucenici pe munte, prin urmare a luat o lumină și va ajunge în veci pe care nu o avea înainte? Fugi de această hulă! Căci cel ce spune aceasta va slăvi trei firi în privința lui Hristos, cea dumnezeiască, cea omenească și a acelei lumini. Așadar nu a arătat altă strălucire, ci pe cea pe care o avea nevăzut. Avea strălucirea firii dumnezeiești ascunsă de trup. Deci lumina aceea este a dumnezeirii și este nezidită, de vreme ce și Hristos S-a schimbat la Față, potrivit teologilor[3], nu luând ceea ce nu era, nici transformându-Se în ceva ce nu era, ci arătând ucenicilor Săi ceea era, deschizând ochii lor și făcându-i din orbi văzători. Vezi că sunt orbi față de acea lumină ochii care văd potrivit firii? Așadar acea lumină nu este simțită, nici cei ce văd nu au văzut pur și simplu cu ochii simțiți, ci au fost realcătuiți prin puterea dumnezeiescului Duh.

14. Deci au fost schimbați și astfel au văzut schimbarea, nu pe cea desăvârșită, ci pe cea pe care a primit-o frământătura noastră din această observație, fiind îndumnezeită prin unirea cu Dumnezeu Cuvântul. De acolo a cunoscut și cea care a zămislit în feciorie și a născut în mod străin pe Dumnezeu purtător de trup, născut din ea și Simeon l-a luat în brațe ca pe un Prunc cu mâinile, iar bătrâna Ana I-a ieșit în întâmpinare. Căci dumnezeiasca putere s-a arătat ca prin niște pojghițe de cristal, strălucind celor ce au ochii inimii curățiți.

15. De ce îi ia pe corifei dintre ceilalți și îi suie și sunt ei singuri deoparte?

Ca să arate cumva ceva mare și tainic. Cum este ceva mare și tainic priveliștea luminii simțite, pe care cei aleși și cei împreună cu ei lăsați jos o aveau și înainte de a urca? Dar de ce au avut nevoie ei de puterea Duhului și de adaosul prin ea sau de schimbarea ochilor pentru a vedea acea lumină dacă era simțită și zidită? Cum să fie slava și împărăția Tatălui și lumina Duhului simțite? Dar cum va veni Hristos într-o astfel de slavă și împărăție în veacul viitor, când nu este nevoie de aer, de lumină, de loc și de unele ca acestea, ci Dumnezeu va fi pentru noi în loc de toate, potrivit Apostolului (1Cor. 15: 28)? Iar dacă este în loc de toate, va fi oricum și în loc de lumină. De aici se arată iarăși că și lumina aceea este a dumnezeirii, de vreme ce și Ioan, cel mai teologic dintre Evangheliști, arată în Apocalipsă că cetatea aceea viitoare și stătătoare «nu are nevoie de soare, nici de lună ca să strălucească în ea; căci slava lui Dumnezeu a luminat-o și Mielul este sfeșnicul ei» (Apoc. 21: 23). Oare nu ne-a arătat explicit și acolo că Iisus, Care S-a schimbat acum la Față dumnezeiește pe Tabor, Care ține trupul drept sfeșnic, iar în loc de lumină slava dumnezeirii, care s-a arătat celor care au urcat pe munte? Dar și despre cei ce vor locui în cetatea aceea El Însuși zice că «nu vor avea nevoie de lumina sfeșnicului și de lumina soarelui, că Domnul Dumnezeu va lumina asupra lor și nu va mai fi noapte» (Apoc. 22: 5). Deci ce este această lumină în care nu este schimbare sau umbră de schimbare (Iac. 1: 17)? Ce este această lumină neschimbată și neînserată? Oare nu este a dumnezeirii?

16. Dar și Moise și Ilie, mai ales Moise, fiind suflet fără de trup, cum au fost văzuți și au fost slăviți prin lumina simțită? Și aceștia, fiind văzuți în slavă acolo, vorbeau de ieșirea pe care urma să o împlinească în Ierusalim. Dar cum de au recunoscut Apostolii pe cei pe care nu-i văzuseră înainte, dacă nu prin puterea descoperitoare a acelei lumini?

17. Dar, ca să nu întindem prea mult mintea voastră, restul cuvintelor evanghelice le vom depozita pentru o vreme pentru sfânta și dumnezeiasca slujbă. Crezând, după cum am fost învățați de cei luminați de Hristos, cele pe care numai ei singuri le știu precis (căci tainele Mele sunt ale Mele și ale celor ai Mei, zice Dumnezeu prin proorocul (Daniel 2: 27)), deci crezând bine, precum am fost învățați și pricepând taina Schimbării la Față a Domnului, să călătorim spre strălucirea acelei lumini și, iubind frumusețea slavei neschimbătoare, să curățim ochiul minții de întinările pământești, disprețuind orice încântare și delectare care nu sunt stabile, care, deși ar părea dulci, însă produc durere veșnică, deși aduc farmec trupului, dar îmbracă sufletul cu haina aceea a urâtă a păcatului, pentru care, după ce este legat de mâini și de picioare, cel ce nu are haina legăturii nestricăcioase este scos în focul și întunericul acela mai din afară.

18. De care lucru să fim izbăviți toți prin strălucirea și cunoașterea luminii nemateriale și veșnice a Schimbării la Față a Domnului spre slava Lui și a Tatălui Său fără de început și a făcătorului de viață Duh, a Cărora este una această strălucire, dumnezeire, slavă, împărăție și putere, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Aceasta este prima (a 34-a) din cele două cuvântări ale Sf. Grigorie Palama la această sărbătoare, probabil rostită în seara Praznicului Schimbării la Față, urmată de omilia din timpul Liturghiei (a 35-a din cele păstrate în opera sa).


[1] Traducere a Omiliei 34, prima la Schimbarea la Față, din ΕΠΕ 76, p. 352-379.

[2] Vezi Sf. Grigorie Palama, Către Gavra 20, Scrieri 2, p. 347.

[3] Sf. Ioan Damaschin, Cuvânt la Schimbarea la Față 12, PG 96, 564C.

Decizii lipsite de pragmatism ale Sinodului BOR cu privire la modalitatea de împărtășire a credincioșilor în pandemie

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit în data de 22 iulie 2020, în special pentru alegerea noului Arhiepiscop de Suceava, a emis o serie de hotărâri și recomandări. Așadar, pe lângă votarea PS Calinic în scaunul de la Suceava de către sinodali, atrage atenția în mod deosebit lipsa unei decizii clare cu privire la modalitatea de împărtășire a credincioșilor.

În primul rând ni s-a transmis că „Sfântul Sinod a luat act de răspunsurile întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe autocefale adresate Patriarhului României referitoare la modalitatea de împărtășire a credincioșilor în cadrul Sfintei Liturghii în contextul pandemiei cu noul coronavirus. Toate Bisericile Ortodoxe autocefale rămân fidele tradiției liturgice ortodoxe de împărtășire a credincioșilor dintr-un singur Potir sfințit și cu o singură linguriță sfințită”. Ce presupune acest lucru? Că este adoptată aceeași poziție și de arhiereii noștri sau că sunt simpli spectatori la o astfel de hotărâre și rămân inactivi? Era firesc să fie luată și decizia mult așteptată cu privire la cum vor proceda preoții de acum înainte cu împărtășirea credincioșilor. Având în vedere că ultima comunicare pe acest subiect (14 mai) a fost ambiguă, lăsând de înțeles că nu ar trebui împărtășiți creștinii din aceeași linguriță, dar fără să precizeze expres acest lucru și nici cum să se procedeze concret. Trebuia și încă trebuie clarificat subiectul, după cum s-a anunțat de atunci: „modalitatea de împărtășire comună a credincioşilor în timpul Sfintei Liturghii, în vreme de pandemie, va fi hotărâtă după data de 1 iunie 2020, în consens cu celelalte Biserici Ortodoxe”. Așadar astăzi a fost comunicat consensul, dar mai puțin decizia, care se lasă așteptată.

A fost scoasă în evidență „contribuția Patriarhiei Române la sprijinirea persoanelor afectate de pandemia cu COVID-19 pe perioada stării de urgență. Ajutorul cuantificabil financiar oferit de Biserica Ortodoxă Română a fost de 20.896.872 lei”. Având în vedere întrebările care se ridică în jurul infecției covid-19, care nu a fost declarată epidemie, tot acest hei-rup pare mai mult o slugărnicie, o dorință de a da bine în fața oamenilor și a face pe plac autorităților… autoritare (tiranice). Aportul principal al Bisericii ar fi trebuit să fie în primul rând duhovnicesc, nu material, să apere drepturile oamenilor în fața abuzurilor statului, nu să le valideze servil. Sau măcar să reacționeze și să condamne oprirea săvârșirii slujbelor mai ales de Paști.

Donarea de tablete, la solicitarea Ministerului Educației și Cercetării, se înscrie în același registru, care ar putea fi numit anti-bisericesc sau chiar anti-uman (nu în sens nazist). Școala și educația are nevoie de multe alte lucruri și mai puțin de tablete, care probabil sunt destinate școlarilor, nu studenților.

În fine, îndemnul de a merge la votare este iarăși impropriu Bisericii și contradictoriu, îndeosebi în contextul foarte delicat al pandemiei și distanțării fizice.

Pragmatismul materialist l-am dori îndreptat mai mult în sfera preocupărilor duhovnicești, care privesc credința și viața bisericească în esența ei. Chiar dacă trăim pe pământ, totuși scopul urmărit trebuie să fie cerul și tot de acolo să vină însuflețirea în toate deciziile luate.

În loc de concluzie: Într-un articol de pe site-ul Basilica, este subliniată din titlu ideea că „toate Bisericile Ortodoxe autocefale rămân fidele tradiției liturgice ortodoxe de împărtășire a credincioșilor”, bineînțeles că „dintr-un singur Potir sfințit și cu o singură linguriță sfințită”. Din păcate nici acum nu este limpede ce înseamnă acest lucru, dar foarte probabil între acele „toate Bisericile” este inclusă și Patriarhia noastră, deși din paragraful emis de Sfântul Sinod reieșea că e vorba de toate cele de la care a fost primit un răspuns unanim de menținere a modului de împărtășire și în vreme de pandemie. Nu cred că are rost să fie dezbătut mai mult acest subiect, ci rămâne destul de limpede concluzia că funcționăm pe avarie, cu ierarhi care au alte preocupări decât credința și dreptarele ortodoxe.

ȘTIRE DIN SFÂNTUL MUNTE: Îndepărtare fără motiv a ucenicului de chilie al Bătrânului Gavriil, acum

Κατάνυξη.gr: Potrivit unui reportaj al Κατάνυξη, în aceste momente este în desfășurare o persecuție necruțătoare împotriva cuviosului Bătrân Gavriil Aghioritul de la Chilia Sf. Hristodul din Patmos (care ține de M. Cutlumuș).
Sfânta Chinotită îl expulzează pe ucenicul Bătrânului, fratele Andrei (din Polonia), pe baza unor dovezi fără susținere; fratele Andrei, tovarăș scump al Bătrânului Gavriil, nu este numai singurul baston de sprijin omenesc și potrivit canoanelor monahale al Bătrânului Gavriil, care se îndreaptă spre 85 de ani al vârstei sale și al 50-lea în Sfântul Munte, ci și traducător pentru înțelegerea cu frații slavi și, desigur, arhondar pentru găzduirea miilor de creștini și ajutor la sfintele slujbe ale chiliei șamd.

Persecutarea și expulzarea fratelui Andrei constituie în esență o persecuție chiar împotriva Bătrânului Gavriil, dincolo de faptul că aceasta constituie omenește și aghioritic o situație neobișnuită față de un Gheronda aghiorit venerabil și care are nevoie de ajutor!

Cu puțină vreme în urmă, Bătrânul Gavriil a publicat în poloneză (și în formă digitală pe rusește) o carte despre ereziile papismului și ecumenismului.

Biserica Poloniei a formulat, drept urmare, către Sfânta Chinotită a Sfântului Munte acuzația inexistentă că în carte este pusă la îndoială validitatea Tainelor Bisericii Poloniei; indirect și neoficial acest lucru a fost atribuit fratelui Andrei (care a tradus în poloneză). Bătrânul Gavriil, prin scrisoarea lui către Sfânta Chinotită, a depus pasajul cu pricina tradus oficial și legalizat, și-a asumat răspunderea pentru cuprinsul cărții și a lămurit pozițiile ecleziologice ale Sfinților Părinți pe care le urmează ca autor, fără să pună la îndoială validitatea Tainelor polonezilor ecumeniști, ci probând sfânta îngrădire dovedită pe baza izvoarelor bisericești. Pe lângă aceasta, ecumeniștii din Sfântul Munte, care tămâiază pe arhiereul-tăvălug Bartolomeu și sunt străini indiferenți față de distrugătorii în toată firea ai neamului și ai credinței, continuă acum fără ocolișuri persecuția.

Filmulețul scurt pe care-l publicăm de pe Egnatia Tileorasi constituie o compilație de alte filmări mai mici succesive, luate în diferite luni, când Bătrânul Gavriil explică evoluția prigoanei împotriva lui cu toate metodele în parte diabolice.

Vă cerem, de asemenea, rugăciunile noastre ale tuturor și orice alt mod legal de reacție și mărturisire cu luminarea Dumnezeului celui Sfânt în Treime, care însoțească obștea prigonită a Părinților și fraților ortodocși.

Theodosie.ro: În filmulețul menționat, Bătrânul Gavriil afirmă, printre altele, și faptul că, de fapt, această persecuție se datorează afirmațiilor antiecumeniste din cartea sa și unei scrisori pe care a adresat-o Patriarhului Bartolomeu pe tema schismei din Ucraina.
Mai este prezentată filmată și scrisoarea starețului Dionisie al Mănăstirii Cutlumuș, din data 15-12-2019 către Bătrânul Gavriil. În ea este citat la început un mesaj din partea Bisericii Poloniei, care acuză pe fratele Andrei că a provocat tulburări prin difuzarea traducerii cărții Bătrânului Gavriil. Aceasta după ce nu primise acordul ierarhiei de a fi publicată în Polonia pentru că tema cărții este cunoscută de credincioși și este un subiect primejdios să facă dihonii. Se mai spune că această ediție a provocat necazuri Bisericii Ortodoxe Poloneze din partea catolicilor polonezi, care sunt majoritari.

Sf. Ioan Maximovici, apărător al integrității duhovnicești a Bisericii în fața ateismului politic. Separarea ROCOR de ierarhia sovietică

Comunismul a reprezentat un pas important în intruziunea puterii lumești în viața Bisericii. Cunoașterea istoriei bisericești recente ne poate face să înțelegem mai bine cum ar trebui să fie mersul firesc al lucrurilor, mai ales după ce ne-am născut într-o realitate nouă eclezială, mult deraiată de la calea evanghelică lăsată de la început de Hristos. Un model de urmat prețios este Sfântul Ioan Maximovici, un ierarh de seamă, făcător de minuni, mădular al unei Biserici prigonite, aflată în exil, dar care a trăit și s-a preocupat de Biserica în toată întinderea ei. Activitatea sa a fost una bogată, teologică, pastorală, dar și administrativă, în vremuri tulburi. Chiar dacă a reușit să fie un trăitor aprins al harului și luminii necreate, trebuie scoasă în evidență și activitatea sa bisericească deosebită, cu accent pe perioada cea mai delicată, când diaspora rusă era la începutul unui drum nou, separat de puterea sovietică distrugătoare.

Sf. Ioan, unificatorul

Sfântul iubea cu dăruire intensă pământul natal, istoria lui și locurile sfinte. Era chinuit profund pentru robirea Rusiei față de forțele antihristice și a fost cu totul neîmpăcat cu guvernul fără de Dumnezeu. Totuși dragostea pentru patria pământească nu i-a îngrădit slujirea arhipăstorească să se îngrijească doar de propriul său popor. Avea o viziune universală cu privire la misiunea Bisericii și a fost pătruns de o dorință arzătoare să împărtășească moștenirea Sfintei Ortodoxii cu toți. Convingerea aceasta poate fi văzută în multe predici și îndrumări.

„Pe lângă grija de turma ta”, a spus Sfântul când a trimis un episcop tânăr la slujirea sa viitoare arhierească, „trebuie să împrăștii și credința creștină printre cei care nu au venit încă la cunoașterea adevărului. Propovăduirea învățăturii și credinței în Hristos și în Treimea dătătoare de viață este împlinirea datoriei pe care Hristos a poruncit-o apostolilor Săi și este datoria de neocolit a arhipăstorilor și păstorilor…

Urmând Sfinților Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur, rugându-se la dumnezeiasca Liturghie pentru întreaga Biserică și pentru toată lume, episcopul nu ar trebui doar să-și cunoască propria sa eparhie, ci ar trebui să aibă la inima sa și orice se întâmplă în Biserica sobornicească”[1].

Vlădica Ioan scria despre misiunea Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granițelor:

„Sarcina Bisericii de peste Granițe este de a preveni împrăștierea fiilor Bisericii Ortodoxe Ruse și să păstreze valorile duhovnicești pe care ei le-au adus cu ei din țara lor, precum și împrăștierea Ortodoxiei în țările unde trăiesc ei”[2].

Nu este o întâmplare faptul că Sf. Ioan se bucură de o venerare deosebită printre creștinii ortodocși din diferite popoare, care-l percep ca pe propriul lor Sfânt drag.

Conștiința profundă bisericească a Sf. Ioan s-a format nu doar mulțumită educației sale teologice uimitoare, pe care a primit-o în cadrul departamentului teologic al Universității din Belgrad, ci a fost mai întâi și în principal rodul acțiunii sale de rugăciune cu mintea și a slujirii zilnice a Liturghiei.

Sf. Ioan și-a dus slujirea arhipăstorească într-o vreme foarte complicată pentru Biserica lui Hristos. Biserica a fost robită în Rusia încătușată și refugiații ruși din diaspora împrăștiați pe toată planeta au fost forțați să se organizeze singuri, să-și construiască viețile lor personale și a Bisericii în ținuturi străine și în condiții foarte dificile.

Pe data de 10 iunie 1934 în Belgrad, Ioan Maximovici a fost desemnat episcop de Shanghai și făcut vicar al Eparhiei din Beijing. Episcopul nou hirotonit a ajuns în Shanghai pe 4 decembrie 1934, unde trăiau la acea vreme 50.000 de refugiați ruși. Aici a s-a pus să dreagă dezbinările serioase care se formaseră între comunitățile parohiale ortodoxe și să-și unifice noua turmă.

În Shanghai, sub Episcopul Ioan, au fost construite sau terminate noi biserici, dar principala lui slujire a fost să ajute pe cei nevoiași, în special pe copii. Cu binecuvântarea și cu participarea lui personală, a fost construit în Shanghai un spital, adăposturi, școli, case pentru cei în vârstă, o cafenea publică și școli profesionale. A organizat adăpostul Sf. Tihon de Zadonsk pentru orfani și copii ai părinților săraci. Sfântul însuși a strâns copiii bolnavi și flămânzi de pe străzile cartierelor sărăcăcioase ale Shanghaiului și i-a adus la adăpost. Vlădica a dat multă atenție educației religioase, a vizitat închisori și a venit să-i vadă pe cei bolnavi în spitale și în așezămintele psihiatrice.

În anii celui de-al doilea Război Mondial, situația din Shanghai a fost extrem de complicată. Emigranții ruși nu aveau cetățenie, diplomații sovietici duceau o propagandă puternică, îi determinau pe ruși să se întoarcă în țara lor unde, după cum o descriau diplomații, un Patriarh ales legal conducea Biserica, bisericile erau deschise și toți rușii ar primi amnistie. În Shanghai, în jur de 10.000 de ruși au primit pașapoarte sovietice. Mulți episcopi ruși din China au cedat propagandei sovietice, inclusiv vestitul misionar din Kamchatka, Mitropolitul Nestor (în 1948 Mitropolitul Nestor s-a întors în Rusia, a fost arestat și trimis în lagărele de concentrare din Mordovia, unde a rămas până în 1956).

Contactul dintre Sinodul de peste Hotare și diaspora ortodoxă rusă din China a fost întrerupt. În iulie 1945, a avut loc o ședință a episcopilor în Harbin, care a decis să ceară Patriarhului Alexei I să primească eparhia în sânul Patriarhiei Moscovei. Unul dintre participanții de la această intrare a Bisericii Ortodoxe din China în jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse a fost Episcopul Ioan. Vlădica Ioan și-a întemeiat această decizie în următorul mod:

„După decizia Eparhiei de Harbin și în lumina lipsei de informații despre Sinodul de peste Hotare de câțiva ani, orice altă decizie ar fi făcut ca eparhia noastră să fie complet independentă, autocefală. Nu există condiții canonice pentru o astfel de independență, atât timp cât nu există nici un dubiu în privința legalității Patriarhului ales… Pronunțarea numelui [la slujbele bisericești] Capului Sinodului de peste Hotare ar trebui păstrată pentru moment deoarece, potrivit canonului 14 al Sinodului I-II Local, este interzisă încetarea pomenirii Mitropolitului tău din proprie voie…”[3]

Arhiepiscopul Ioan a început să pomenească numele noului Patriarh și a continuat să pomenească pe Mitropolitul Anastasie (Gribanovsky), Președintele Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse de peste Hotare. Dar, când relațiile normale cu Sinodul de peste Hotare au fost  restabilite și s-a stabilit că alegerea Patriarhului Alexei I a avut loc prin încălcarea canoanelor, Vlădica Ioan a oprit pomenirea Patriarhului. În tot cazul, Sfântul a continuat să spere la unificarea Bisericii Ruse:

„Tânjind și lucrând spre un scop comun și acționând separat din cauza condițiilor în care se găsesc fiecare din ele, Bisericile din interiorul Rusiei și de peste hotare pot să atingă mai cu succes împlinirea sarcinilor lor comune, precum și cele individuale până va sosi oportunitatea reunificării lor complete.
În prezent, Biserica din interiorul Rusiei ar trebui să încerce să vindece rănile produse în ea de ateismul militant și să fie eliberată de legăturile care barează deplinătatea internă și externă a activităților ei…
Ne rugăm ca Domnului să grăbească venirea acestui ceas dorit și tânjit, când Întâiul Ierarh a toată Rusia, suit pe tronul său patriarhal din Catedrala Adormirii din capitală, să adune în jurul său pe toți arhipăstorii ruși, strânși din toate țările ruse și străine…”[4]

Evenimentul cel mai important cu privire la atitudinea Arhiep. Ioan față de autoritățile bisericești aflate sub controlul sovieticilor este cel relatat succint mai sus, dar care este mult mai nuanțat. Mai multe informații pot fi culese și din alte surse. Aceste întâmplări au avut rezonanță și au fost invocate în procesul de reunificare a Bisericii Ruse de peste Hotare cu Patriarhia Moscovei. Totuși cea mai bogată relatare și poate cea mai completă a presiunilor de intrare sub autoritatea Bisericii sovietizate și reacția Arhiepiscopului Ioan este cea oferită de Vl. Moss, în consonanță cu alte descrieri succinte ale faptelor de atunci.

Noul Sion în Babilon (secțiunea despre Sf. Ioan Maximovici)

Preoții Eparhiei din Shanghai în 1935 (foto: Archiv.livejournal)
1) Șeful Misiunii Ortodoxe Ruse în China, Episcopul Victor, 2) Episcopul Ioan de Shanghai, 3) Decanul Bisericilor din Shanghai, Arhimandritul Macarie, 4) Protodiaconul Teodot Zadorozhny, 5) Arhiepiscopul Alexandru Paevski, 6) Protopopul Alexandru Pinyaev, 8) Protopopul Dimitrie Dyachenko, 9) Preotul Atanasie Shalabanov, 10) Diaconul Nicolai Li, 11) Ieromonahul Atanasie, 12) Preotul Sergius Borodin, 13) Preotul Vasile Chuvashev, 14) Diaconul Konovalov, 15) Diaconul Mihail Akson, 16) Psaltul Nicolai Gotovtsev, 17) Ieromonahul Zadok, 18) Preotul Ilya Ven.

În China toți episcopii ruși cu excepția unuia – renumitul făcător de minuni Ioan (Maximovici) de Shanghai – au acceptat pașapoartele sovietice și s-au întors în Patriarhia Moscovei. O relatare a unui martor ocular a ceea ce a avut loc sună precum urmează. „Presiunea pe Episcopul Ioan de Shanghai din partea sovieticilor a început chiar înainte de sfârșitul celui de-Al doilea Război Mondial, când ierarhii Bisericii de peste Hotare din Manciuria – Mitropolitul Meletie, Arhiepiscopii Nestor și Dimitrie și Episcopul Iuvenalie au trimis scrisori Arhiepiscopului în funcție Victor de Beijing și China și Episcopului Ioan de Shanghai, informându-i că pe 26 iulie 1945 l-au recunoscut pe Patriarhul Alexie al Moscovei și a toată Rusia și sugerând ca Arhiepiscopul Victor și Episcopul Ioan să le urmeze exemplul și să se supună noului Patriarh de Moscova ca unui cap legitim al Bisericii Ortodoxe Ruse.

„Fără să aibă vreo comunicare cu Sinodul de peste Hotare dincolo de granițele Chinei din cauza acțiunilor militare și fără să cunoască adevărata situație a lucrurilor în Europa, Episcopul Ioan a scris despre scrisoarea pe care o primise de la ierarhii din Harbin superiorului său, Arhiepiscopul Victor din Beijing, sfătuindu-l să nu facă nimic în privința recunoașterii Patriarhului înainte de restabilirea legăturilor cu Sinodul de peste Hotare, în timp ce, de dragul clarificării chestiunii legalității și corectitudinii sau incorectitudinii canonice a alegerii Patriarhului Alexie, Episcopul Ioan l-a sfătuit pe Arhiepiscopul Victor să-i trimită o scurtă felicitare cu ocazia hirotoniei lui și să aștepte să vadă care va fi rezultatul. În acest fel, urmărea să clarifice dacă noul Patriarh era un urmaș după Dumnezeu al Patriarhului răposat Tihon și care a fost mereu recunoscut de Biserica de peste Hotare și al Mitropolitului Petru (de Krutitsa), locum tenens al Scaunului Patriarhal, sau un simplu continuator al politicilor Patriarhului sovietic decedat Serghie.
În așteptarea clarificării acestei chestiuni și de dragul calmării acelei părți a coloniei rusești din Shanghai care devenise pro-sovietică și ceruse recunoașterea Patriarhului Moscovei, Episcopul Ioan a emis o rezoluție (ukazul № 650, datat 6 septembrie/24 august 1945) despre pomenirea temporară a Patriarhului Alexie la slujbele dumnezeiești în locul pomenirii de până atunci a ‘Episcopatului ortodox al Bisericii Ruse’[5].

Puțin mai devreme, pe 31 iulie, Episcopul Ioan scrisese Arhiepiscopului Victor că el considera că „anularea numelui Președintelui Sinodului de peste Hotare ar trebui ținută deocamdată, de vreme ce, potrivit canonului 14 al Sinodului I-II Local [din Constantinopol din 861], este greșit să fie oprită în mod voit pomenirea numelui mitropolitului cuiva. Dar ridicarea numelui Patriarhului… ar trebui obligatoriu să fie introdusă în eparhie potrivit cu ukazul tău… Pentru moment, încă nu au fost impuse condiții cu caracter ideologic care ar servi drept motiv pentru o schimbare în administrarea bisericească de peste hotare. Dacă sunt impuse din nou condiții inacceptabile în viitor, păstrarea prezentei ordini de administrare bisericească va deveni o sarcină a autorității bisericești care va reuși să fie creată în funcție de condiții externe”[6].

Această formă de exprimare indica faptul că Episcopul Ioan „se punea la adăpost”, fiind pregătit să revoce pomenirea Patriarhului Moscovei dacă ar fi fost impuse „condiții inacceptabile cu caracter ideologic”. În tot cazul, nu poate fi negat faptul că în această scrisoare a recunoscut temporar canonicitatea Patriarhului Moscovei, declarând: „Nu există vreo bază canonică pentru o astfel de independență, de vreme ce legalitatea recunoașterii – atât de către Biserica lui Locală, cât și de toate celelalte Biserici Locale – Patriarhul nu este în dubiu; și, de vreme ce comunicarea autoritatea bisericească numită (adică Patriarhul) a devenit acum posibilă, drept aceea ukazul (Patriarhului Tihon) din 7 noiembrie 1920 nu este aplicabil”. În orice caz, în august Arhiepiscopul Victor a trimis o telegramă Patriarhului Alexie cerând pentru el și Episcopul Ioan să fie primiți în jurisdicția lui; și, din acea vreme, Episcopul Ioan și preoții săi au început să-l pomenească pe Patriarh.

Oricum, Episcopul Ioan a început acum să fie contrazis de turma sa. Astfel, când preotul său, Pr. Peter a încercat să introducă pomenirea Patriarhului în mănăstirea condusă de stareța Adriana (mai târziu de San Francisco), ea i-a interzis și i-a spus să se întoarcă la Episcopul Ioan și să-i spună că greșește. Aproximativ în această vreme, pe 28 septembrie, Episcopul Ioan a primit o telegramă de la Mitropolitul Anastasie din Geneva, care-i spunea că Sinodul de peste Hotare era funcțional, că părinții Vlădicăi Ioan erau în viață și trăiau în Germania și că el, Mitropolitul, îi cerea să-i spună despre situația din Biserica din China[7]. Episcopul Ioan a oprit imediat pomenirea patriarhului sovietic și a telegrafiat pe 29 septembrie Arhiepiscopului Victor că a restabilit contactul cu Sinodul.

Unul din fiii Episcopului Ioan spune cum s-a pocăit de această scurtă pomenire a patriarhului sovietic de fiecare dată când întâlnea alt episcop, chiar și în timpul când trăia în SUA[8].

„Următoarea telegramă a venit în luna noiembrie din Statele Unite de la Arhiepiscopul Tihon al Americii de Vest și San Francisco, în care Vlădica Tihon l-a informat că Mitropolitul Anastasie, Arhiepiscopii Vitalie, Ioasaf, Ieronim și el au luat legătura unii cu alții și au cerut Episcopului Ioan să fie cu ei și să nu recunoască Patriarhia Moscovei.
Aceasta a fost tot ce trebuia să știe Episcopul Ioan și, când, la începutul lui decembrie 1945, a ajuns scrisoarea de la Arhiepiscopul Victor, care îl informa că l-a recunoscut pe Patriarhul Alexie, Episcopul Ioan a refuzat categoric să accepte pe noul Patriarh, în ciuda presiunii, a îndemnurilor și amenințărilor teribile”[9].

“În seara de 15 ianuarie 1946, Arhiepiscopul Victor a zburat la Shanghai cu un avion din Beijing și a declarat nu doar că a recunoscut pe Patriarh, ci că a devenit și cetățean sovietic, luând pașaport de la URSS”[10].

“Arhiepiscopul Victor a încercat în zadar să-l convingă, a cerut și a ordonat Episcopului Ioan să se supună și să-l recunoască pe Patriarh. În final, a venit la întâlnirea permanentă săptămânală a clerului, unde i-a informat oficial despre mișcarea spre Biserica sovietică și a cerut ca slujitorii bisericii să-i urmeze exemplul și, lăsându-l pe Episcopul Ioan să prezideze, a părăsit ședința. după un cuvânt din partea Episcopului Ioan prin care chema clerul să rămână credincios Bisericii Ruse de peste Hotare întâlnirea a votat un verdict sugerat de el: să raporteze Mitropolitului Anastasie despre fidelitatea clerului față de Sinodului de peste Hotare și să ceară instrucțiuni.
Nu a fost nici un răspuns din partea Sinodului mult timp și, în această perioadă de aproape șapte săptămâni, a fost exercitată o presiuni teribilă asupra Episcopului Ioan din partea autorităților sovietice, a Arhiepiscopului Victor, a Mitropolitului Nestor din Manciuria, din partea unei mari părți a societății rusești care a cerut pașapoarte sovietice, din partea clerului care se dăduse de partea aceea și din partea altora. În scris și oral, în presă, în cluburi și la întâlniri, partea sovietică a încercat să dovedească faptul că alegerea patriarhului fusese deplin legală, conformă cu toate canoanele bisericești și sugera ca dovadă un film documentar despre alegerea Patriarhului Moscovei și a toată Rusia.
Episcopul Ioan a fost de acord să vadă acest film, așa încât să vadă personal și să verifice întreaga procedură a alegerii cu condiția ca filmul să fie arătat nu într-un club sovietic, unde erau expuse toate tablourile sovietice la vremea aceea, ci într-o sală oarecare de teatru.
Marea parte a clerului din Shanghai a venit la rulare, inclusiv Protopopul mitrofor N. Kolchev, care trăiește acum în San Francisco, Pr. I. Wen și alții.
Înainte de începerea filmului și fără vreo avertizare, orchestra a început să cânte imnul sovietic și Episcopul Ioan a părăsit imediat sala. Organizatorii spectacolului s-au grăbit imediat după ierarh și au început să-și ceară scuze și au încercat să-l convingă să rămână. Episcopul Ioan s-a întors în sală după finalul imnului și, după ce a văzut filmul, a declarat că nu a fost absolut nici o legalitate în așa-numita alegere a Patriarhului care fusese arătată, că alegerea s-a derulat potrivit modelului clasic sovietic, în care este propus doar un candidat, pentru care reprezentanții fiecărei episcopii au votat identic fără excepție, citind o frază stereotipă și în care nu era nimic duhovnicesc sau canonic.
Această declarație a Episcopului Ioan a înfuriat și mai tare cercurile bolșevice și persecuția Vlădicăi și a clerului credincios lui s-a intensificat și mai tare.
Pe 20 martie, de ziua sărbătorii sfântului ocrotitor, Vlădicăi Ioan i-a fost adusă o telegramă în timpul Liturghiei. Deoarece nu acorda nici o atenție la orice nu avea legătură cu slujba, Episcopul Ioan a ascuns telegrama în buzunar fără să o citească și a deschis-o doar după slujbă. În telegramă, care era semnată de Mitropolitul Anastasie, se scria:
’Recunosc hotărârea clerului de sub președinția voastră ca fiind corectă.’
Acest sprijin moral primit de la capul Bisericii de peste Hotare a dat o putere nouă clerului care rămăsese credincios pentru a continua să-și apere bisericile ortodoxe de pretențiile și năvălirile bolșevicilor.
În luptă, Vlădica Ioan nu avea nici o odihnă, zbura efectiv de la biserică la biserică, vizitând școli și organizații sociale și ținând predici în apărarea Sinodului de peste Hotare, chemând poporul rus să fie credincios, îndepărtând pe agitatorii sovietici din bisericile ortodoxe și din organizațiile rușilor albi.
În această perioadă, Vlădica Ioan a fost supus îndeosebi unei presiuni puternice și unor amenințări atât din partea Arhiepiscopului Victor, cât și a Mitropolitului Nestor, care urma să fie numit Exarh al Patriarhului Alexie în Orientul îndepărtat.
În final, pe 15 mai, a sosit o telegramă de la Mitropolitul Anastasie din Munchen prin care Episcopul Ioan era ridicat la rangul de Arhiepiscop cu supunere directă față de Sinodul Ierarhiei. Oricum, era imposibil să fie făcută public aceasta până era primit de la Sinod decretul oficial.
Vineri, 31 mai 1946, Arhiepiscopul Victor a zburat din nou la Shanghai, dar, de data aceasta, la sosirea sa, a fost întâmpinat de oficiali consulari sovietici și nu de cler și mireni. În aceeași seară, Arhiepiscopul Victor a venit în persoană la catedrală înconjurat de oficiali consulari și de noii membri înscriși comsomoliști și a ocupat o parte din reședința catedralei cu suita sa. În acea seară, sovieticii au organizat o demonstrație, încercând să-l scoată afară pe Episcopul Ioan din catedrală și din reședința ei.
În ziua următoare, 1 iunie 1946, au sosit așteptatul decret oficial [№ 108] cu privire la ridicarea Episcopului Ioan la rangul de Arhiepiscop în funcție cu supunere directă față de Sinod.
Noul arhiepiscop în funcție i-a spus Arhiepiscopului Victor despre desemnarea sa și i-a propus să părăsească spațiul catedralei și să părăsească hotarele episcopiei de Shanghai.
Arhiepiscopul Victor, la rândul său, i-a dat Arhiepiscopului Ioan pe 15 iunie un decret al Patriarhiei Moscovei (№ 15 din 13 iunie 1946) despre desemnarea Episcopului Iuvenalie din Manciuria la dispoziția Arhiepiscopului Victor ‘pentru a-i lua locul Episcopului Ioan de Shanghai pe scaun, care nu recunoaște jurisdicția Patriarhiei Moscovei’.
Pe 16 iunie 1946, acest decret a fost publicat în ziarele sovietice și a venit o vreme de luptă deschisă pentru deținerea fizică a catedralei, pentru dreptul de a săvârși slujbele dumnezeiești în ea. Arhiepiscopul Victor a interzis clerului nostru (Pr. Ieromonah Modest, Pr. Medvedev, Pr. K. Zanevsky) să slujească în catedrală, în timp ce Vlădica Ioan însuși a slujit zilnic și le-a poruncit să slujească împreună cu el, interzicând preoților sovietici să țină predici și el însuși vorbind pentru ei, explicând închinătorilor de ce Biserica Ortodoxă de peste Hotare nu recunoștea Patriarhia Moscovei”[11].

Pe 16 iunie, Arhiepiscopul Ioan a declarat închinătorilor că primise un ukaz prin care era scos din administrația episcopiei de Shanghai, dar că nu se va supune lui: „Mă voi supune acestui ukaz doar dacă îmi dovedesc din Sfintele Scripturi și din legea oricărei țări că încălcarea jurămintelor este o virtute, în timp ce fidelitatea față de jurământul cuiva este un păcat grav”[12].

„Simțind că balanța înclina tot timpul în favoarea Arhiepiscopului Ioan [patru preoți din Shanghai s-au alăturat PM, iar 12 au rămas cu Arhiepiscopul Ioan], partea sovietică a început să recurgă la amenințări, aducând membri comsomoliști și depravați și cândva a fost o amenințare serioasă că Arhiepiscopul Ioan și alți lideri anti-comuniști ai coloniei rusești albe să fie răpiți și duși de ei o navă sovietică. Reprezentanții tineretului, fără știrea Vlădicăi, au organizat o pază care mergea mereu pe urmele lui fără să știe el asta și-l păzeau.
Când Arhiepiscopul Victor l-a ‘scos’ pe Arhiepiscopul Ioan cu decretul său și i-a interzis să slujească, Vlădica Ioan, în loc să plece din catedrală, s-a dus la amvon și a spus închinătorilor că era scos de Arhiepiscopul Victor deoarece a rămas credincios jurământului pe care-l dăduse Sinodului de peste Hotare, pe care-l depuseseră amândoi. Și s-a dus să slujească toată Liturghia!…
În august 1946, clerul sovietic și cetățenii sovietici au încetat să frecventeze catedrala și guvernul național chinez și autoritățile chineze au recunoscut pe Arhiepiscopul Ioan drept capul Episcopiei de Shanghai al Bisericii Ortodoxe de peste Hotare”[13].

Pe 19 octombrie 1946, Arhiepiscopul Victor a fost închis în Beijing sub acuzații de participare la unirea anti-cominternă a Coreei de Nord și la organizațiile ruse fasciste și de cooperare cu autoritățile japoneze de ocupație. Oricum, pe 24 octombrie, prin intervenția diplomaților sovietici, a fost eliberat.

Pe 26 noiembrie 1947, cu sfidarea sovieticilor, guvernul chinez din Nanking l-a confirmat pe Episcopul Ioan drept cap al Misiunii Duhovnicești Ruse în China[14]. Dar în 1947, când comuniștii se apropiau mai mult de putere, Arhiepiscopul Ioan și-a evacuat turma de 6.000 în Filipine și apoi în Statele Unite. El însuși a părăsit Shanghaiul în 4 mai 1949. Refuzul său de a se alătura sovieticilor a salvat fără îndoială atât fizic, cât și duhovnicește viața sa și a turmei sale. Acei 10.000 de ortodocși ruși din Shanghai care au acceptat pașapoartele sovietice și s-au întors în „patria” lor nu au fost atât de norocoși…[15].

Pe 14 iunie 1948 Mitropolitul Nestor de Manciuria și Harbin a fost arestat – la cererea reprezentanților sovietici. După ce a fost torturat interogatorii chinezi, a fost transferat la Lubianka în Moscova. Pe 25 decembrie a fost condamnat la 10 ani în lagăre pentru spionaj, pentru că a scris Împușcarea Kremlinului de la Moscova și pentru că a ținut parastase pentru mucenicii imperiali omorâți în Alapaevsk. A fost eliberat în 1956[16].


[1] Citat din: Archpriest Peter Perekrestov, „St. John of Shanghai & San Francisco’s View of the Russian Church in the Twentieth Century”, 2003. http://www.synod.com/Nashe%20nasledie/stjohn_views.html.

[2] Ibidem.

[3] St. John of Shanghai & San Francisco (Moscow, 2008), pp. 100-101.

[4] Ibid. 102-103.

[5] „Declarația”, sub jurământ pe cruce și pe Sfânta Evanghelie de membrii Emigrației Ruse din Shanghai: G.K. Bolotov, P.I. Alexeenko, V.V. Krasovsky, N.N. Pleshanov, B.M. Krain, B.L. Kuper, M.A. Moshkin, 9 mai, 1963, San Francisco. Vezi și Monahul Benjamin, „Arkhiepiskop Ioann (Maksimovich) kak okhranitel’ tserkovnago imushchestva v Shankhae” (Archbishop John (Maximovich) as the Preserver of Church

Property in Shanghai), Pravoslavnaia Rus’ (Orthodox Russia), № 23, December 1/14, 1999, pp. 5- 7.

[6] Arhiva Departamentului de Relații Externe Bisericești al Patriarhiei Moscovei, d. № 24; Monahul Benjamin, op. cit., vol. 3, pp. 88-89; Arhiepiscopul Ambrose (von Sievers), “Proslavlen li u Boga Arkhiepiskop Ioann (Maksimovich)?” (A fost Arhiepiscopul Ioan (Maximovici) proslăvit de Dumnezeu?), Russkoe Pravoslavie (Russian Orthodoxy), № 2 (16), 1999, p. 34.

[7] „Declarația”, op. cit. Potrivit tradiției orale a frăției obștii Sf. Iov, telegrama a fost trimisă de superiorul obștii, Arhimandritul Serafim (Ivanov) în numele Mitropolitului, de vreme ce contactul cu cel din urmă a fost pierdut din cauza mișcării liniei frontului și deplasării Sinodului din Belgrad în Munchen și apoi la Geneva. Ei spun că la auzul acestui „arbitraj”, mitropolitul i-a mulțumit Pr. Serafim, dar i-a spus să nu-i mai folosească numele (Monahul Benjamin, op. cit., vol. 3, p. 95).

[8] Pr. Andrew Kencis, monpress@telusplanet.net, 3 decembrie 1998; Protopriests Valery Lukianov, Man of God: Saint John of San Francisco, Redding, Ca: Nikodemos Orthodox Publication Society, 1991, p. 46. Matușca Anastasia Shatilova scrie că a văzut scrisoarea Sf. Ioan de pocăință către Sinod în arhivele Sinodului (Church News, April, 1998, vol. 10, № 4 (71), p. 6).

[9] „Declarația”, op. cit. După cum rezumă o publicație americană: „Prin ukazul Patriarhului Alexei al Moscovei, datat 27 decembrie 1945, Misiunea din China a fost reunificată cu Biserica Mamă Rusă și ruptura cauzată de acțiunile schismatice ale Sinodului de la Karlovitz au fost vindecate. Dar perspectivele pentru lucrarea Bisericii erau cumva adumbrite de schismă în 1946 de episcopul vicar de Shanghai, Ioan Maximovici, care a preluat conducerea printr-o mișcare de opoziție împotriva Patriarhului și a episcopului său valid din Beijing” (One Church, vol. 12, №№ 9-10, septembrie-octombrie, 1958, p. 228).

[10] „Declarația”, op. cit. Protoprezbiterul Elias Wen scries: „După Al Doilea Război Mondial, mulți emigranți ruși din Shanghai, inclusiv unii clerici, au luat pașapoarte sovietice. Capul misiunii, Arhiepiscopul Victor, era unul dintre cei care procedase așa, cum a fost un paroh în vârstă al catedralei noastre, Protoprezbiterul Mihail Rogozhin. Noi, împreună cu Vlădica Ioan, nu au urmat acest exemplu. Îmi amintesc că Vlădica Ioan a primit un anunț de la consulatul sovietic că Arhiepiscopul Victor venea în Shanghai. Vlădica Ioan a adunat laolaltă tot clerul și a anunțat că nu se va întâlni cu Vlădica Victor. L-am sprijinit în acest demers.
Când Arhiepiscopul Victor a sosit în Shanghai din Beijing, opt tineri comsomoliști l-au însoțit și a mers spre catedrală, unde Părintele Mihail tocmai terminase un parastas. Noi am urmărit aceste întâmplări din casa parohială. Ziua următoare, s-a întâmplat că m-am întâlnit cu Arhiepiscopul Victor. Ne-a numit ‘ioaniți’. ‘Da, și știi de ce îl părtinim pe Vlădica Ioan?’ l-am întrebat. ‘Dacă vrei să știi, îți voi spune. Cine l-a adus pe Vlădica Ioan aici? Tu l-ai adus la noi. După sosirea Vlădicăi Ioan, tu singur ai venit aici de multe ori și i-ai spus: ‘Vlădica Ioan, te respect, recunosc înălțimea vieții tale și ești un conducător bun. Continuă astfel. Și, dacă clerul nu te ascultă, nu ezita să-l pedepsești. Vlădica, nu ai spus aceste lucruri?’. ‘Da, am spus’, a recunoscut Vlădica Victor. ‘De aceea îl ascultăm. Și acum tu ești împotriva Vlădicăi Ioan. Acum tu ești cetățean sovietic și este imposibil să avem legătură cu tine. Eu sunt chinez; clerul a rămas Alb, dar tu ești sovietic ‘roșu’. Fă cum vrei…” (Archpriest Peter Perekrestov, Man of God – Archbishop John of Shanghai and San Francisco,

Redding, Ca.: Nikodemos Orthodox Publication Society, 1994, pp. 64-65)

[11] „Declarația”, op. cit.

[12] Russkij Palomnik (The Russian Pilgrim), № 9, 1994, p. 16; Monk Benjamin, op. cit., vol. 3, p. 111.

[13] „Declarația”, op. cit. Jonah Seraphimovich Ma, un ucenic apropiat al Arhiepiscopului Ioan, care a lucrat pentru guvernul național chinez, dă mărturie: „Am sfătuit pe Arhiepiscopul Ioan să ceară cetățenie chineză; în final a fost de acord. După procesarea tuturor documentelor necesare pentru Arhiepiscop, eu personal i-am înmânat Arhiepiscopului Ioan aprobarea guvernului. Doar după ce Arhiepiscopul a obținut cetățenia chineză au abandonat sovieticii planurile lor de capturare a Arhiepiscopului Ioan și să preia catedrala din Shanghai. Dragul nostru Arhiepiscop Ioan și catedrala au fost salvați”. (în Protopresbyter Valery Lukianov, “The Truth concerning Vladyka John of Shanghai, the Wonderworkers: An Historical Inquirty”.

[14] Monahul Benjamin, op. cit., partea 3, p. 116. “Abia în 2003, într-o carte dedicată nepoatei Vlădicăi Victor (Sviatin), Xenia Keping, ne-a fost dat să înțelegem definitiv că Arhiepiscopul Victor a fost omorât în ‘patria’ sovietică. Motivul pentru aceasta s-a spus că a fost dezacordul său de a se împăca cu șterpelirea proprietății Bisericii Ruse din China de către oficialii sovietici, atât de stat, cât și patriarhali” (T.A. Bogdanova, A.K. Klementiev, “Put’Khailarskago Sviatitelia” (The Path of the Bishop of Hailar), Pravoslavnij Put’ (The Orthodox Way), 2005, p. 62 ®).

[15] Monahul Benjamin, op. cit., partea 3, p. 116. Mitropolitul Valentin de Suzdal scrie: „Îmi amintesc de anul 1956, mănăstirea Adormirii de monahi din Odessa, unde eram un martor fără voie când s-au întors din lagăre și închisori, după ce și-au împlinit termenul, acei ierarhi care s-au întors în Rusia după război ca să fie uniți cu ‘Biserica Mamă’ la apelul guvernului lui Stalin și al Patriarhiei Moscovei: ‘patria v-a iertat, patria vă cheamă!’ În 1946 au intrat cu încredere în URSS și au fost prinși imediat toți și închiși pe 10 ani, în timp ce ‘Biserica Mamă’ a tăcut, fără să-și ridice vocea în apărarea celor pe care i-a trimis în capcană. Pentru a fi ‘restabiliți’ în rangul lor ierarhic, au trebuit să accepte și să cânte imne serghianismului și să accepte pe patriarhul sovietic. Și apoi ce? Unii dintre ei și-au sfârșit viețile în arest la domiciliu, alții în închisori de mănăstire, în timp ce alții au trecut repede în eternitate.”(Nativity Epistle, 2000/2001).

[16] Monahul Benjamin, op. cit., partea 3, pp. 1245-125. Vezi și ”Tserkovnie Iudy” (Church Judases), Slovo (The Word), № 26, December 25, 1949; in von Sievers, “Bezobrazniki”, op. cit., p. 20; N. Larnikov, “I poshel Vladyka Nestor tem zhe putem…” (And Vladyka Nestor went along the same path), http://listok.com/article54.htm.

Isihasmul – specificul monahismului și creștinismului românesc. Scurt istoric

Chilia Sf. Daniil Sihastrul, poate cel mai cunoscut isihast de origine română

Sfințenia pe pământul nostru românesc are istoria ei, dezvoltarea și specificul propriu. Ea este dată atât de marile personalități bisericești, dar și de mediul general, credința ca ferment în popor. Un aspect și un factor important este evoluția monahismului, care a influențat întotdeauna și pretutindeni și modul mirenilor de a trăi ortodoxia.

Isihasmul reprezintă o formă de spiritualitate care are în centru liniștirea (isihia) și s-a manifestat prin retragere și prin accentul pus pe practica rugăciunii lui Iisus. Acesta a fost o caracteristică a monahilor români, după cum arată Dario Raccanello în studiul său despre viața Sfântului Stareț Vasile de la Poiana Mărului (din cartea Vasile de la Poiana Mărului, Introduceri în rugăciunea lui Iisus). Acest lucru este dovedit din mai multe surse istorice. Au existat mereu sihăstrii de monahi, care chiar se transformau în sate în decursul timpului datorită oamenilor care se așezau în apropiere, calculându-se un număr de 300 de astfel de așezări. Existența monahismului timpuriu românesc organizat este atestată de nume precum Sf. Ioan Casian și Dionisie cel Mic, dar și de monahi români veniți în Țara Sfântă (Ierusalim-Palestina), despre care există mărturii dintotdeauna, mai bogate începând cu sec. X-XI.

Un alt fenomen este acela al transformării sihăstriilor în mănăstiri, îndeosebi după sec. XIV. Începând cu această perioadă, informațiile sunt mai interesante cu privire la specificul isihasmului românesc, după cum se desprinde din rândurile de mai jos.

Impulsul dat vieții monahale de Sfântul Nicodim de la Tismana nu putea să nu implice în mod direct și tradiția isihastă românească, cu atât mai mult dacă luăm în considerare faptul că el însuși era un adept al mișcării de înnoire duhovnicească inițiată de Sf. Grigorie Sinaitul și era în corespondență cu Patriarhul Eftimie de Târnovo, care reprezenta una din cele mai ilustre figuri ale isihasmului slav.

Două evenimente ne permit să susține că ideile isihaste au putut ajunge în România înainte de 1370, data clasică legată de Sf. Nicodim și de [întemeierea] Mănăstirii Vodița. primul eveniment privește prezența călugărilor români în Paroria; al doilea privește legăturile mediului monahal românesc cu Muntele Athos.

Așezarea isihastă de la Paroria, la sud de Dunăre, în țaratul bulgar, fusese întemeiată de Sf. Grigorie Sinaitul (1275-1346) în jurul anului 1325. Cu mici întreruperi,Sfântul a rămas aici până la moartea sa survenită în 1346. În jurul marelui povățuitor în ale isihasmului s-au adunat monahi de diferite naționalități ortodoxe, printre care s-au numărat și monahi de origine română. Admițând că monahi de origine română au fost prezenți la școala Sf. Grigorie Sinaitul, cum să nu credem că, întorși în patria lor după moartea povățuitorului lor, nu au adus acei germeni de înnoire duhovnicească din care s-au hrănit mulți ani?

Al doilea eveniment privește legăturile pe care unele mănăstiri românești le-au avut cu Muntele Athos, îndeosebi cu mănăstirea Cutlumuș. Știm, de exemplu, că sub conducerea egumenului Hariton, provenit din Țările Române, mănăstirea de la Cutlumuș a fost renovată datorită ajutoarelor oferite de principele român Vladislav I. Acest fapt a oferit multor monahi de origine română prilejul de a se stabili în mănăstire într-o perioadă în care la Muntele Athos era destul de vie spiritualitatea isihastă susținută de Patriarhii Calist și Filotei, ucenicii Sf. Grigorie Palama (1296-1359). Obișnuiți cu un stil de viață mai liniștit, mai „isihast”, tipic miilor schituri din țara lor, acești monahi suportau cu dificultate viața comunitară de la Cutlumuș și mulți se întorceau în țară. Suntem înainte de anul 1370. Numai după ce principele Vladislav I a reușit să obțină de la Hariton promisiunea că monahii de origine română vor putea duce un stil de viață mai adecvat lor, acești monahi s-au întors la Cutlumuș, iar unul din ei, pe nume Melchisedec, a devenit egumen între 1370 și 1375, obținând apoi chiar permisiunea ca mănăstirea să-și schimbe regimul din „chinovial” în „idioritmic”. În acest climat al unor contacte vii este imposibil să nu ne gândim la o interferență a tuturor acestor fermenți duhovnicești ce caracterizau acea epocă. De altfel, nici marea bunăvoință întâlnită de sf. Nicodim de la Tismana n-ar putea fi explicată fără a presupune că un teren propice era deja oarecum pregătit și de cunoașterea acestor fermenți.

După ce a trăit ca monah mai întâi la Athos, iar apoi în regiunea Kraina, trece Dunărea cu câțiva din ucenicii săi și construiește, în 1370, Mănăstirea de la Vodița, după care se mută din nou și construiește o altă Mănăstire la Tismana, unde moare și este înmormântat în 1406. Tradiția îi atribuie Sfântului Nicodim și întemeierea altor mănăstiri: Topolnița, Gura Motrului, Coșuștea, Ilovăț și Prislop.

Influența acțiunii Sf. Nicodim s-a răsfrânt și asupra vieții sihăstriilor. Mitropoliții și principii, care doreau să exercite un control mai mare asupra întregii vieți monahale, s-au prevalat de lucrarea Sfântului pentru a încerca să-i „organizeze” și pe sihaștri. Mai mulți monahi din diferite sihăstrii au fost adunați astfel într-un singur loc, au fost puși egumeni și s-a impus o viață de obște după tradiția mănăstirilor de la Athos. Aceștia, însă, obișnuiți fiind să trăiască în mici comunități și doritori să se dedice în mod individual, fiecare după puterile sale, propriei lucrări ascetice, suportau cu greu înregimentarea în mari mănăstiri cu viață de obște. O dovadă este și faptul că la sfârșitul secolului XIV marea majoritate a monahilor români erau constituiți încă din sihaștri.

În regiunea Ungrovlahiei, care a suferit mai îndeaproape influența Sfântului Nicodim, procesul de transformare a sihăstriilor în mănăstiri cunoaște în cursul secolului XV o perioadă de stagnare. Sihaștrii s-au opus cu o mai mare vigoare acceptării vieții comunitare și a existat într-adevăr o înflorire a noilor sihăstrii. Pe de altă parte, în același secol, în Moldova monahismul trăia momentul cel mai glorios al istoriei sale: asistăm acum la o dezvoltare atât a marilor mănăstiri cu faimoasele școli de copiști și miniaturiști, cât și a sihăstriilor. Două din cele mai mari centre moldovenești de viață isihastă au fost cel din regiunea Neamțului, cel mai vast din întreaga Românie, și cel din zona Putna-Voroneț-Rarău, în care, în această epocă, strălucesc prin viața lor ascetică Sfinții Lavrentie (cunoscut mai mult ca Leontie, în schima mare) de la Rădăuți și Daniil Sihastrul. Acesta din urmă și-a datorat faima faptului de a fi fost sfetnicul duhovnicesc al lui Ștefan cel Mare.

În aceeași perioadă asistăm la o transformare specifică: grupuri de mici comunități de sihaștri încep să formeze adevărate „sate” isihaste, grupând mai multe zeci de locuințe individuale. Deși continuau să trăiască fiecare pe cont propriu, acești șihaștri se supuneau ascultării duhovnicești față de părinți bătrâni recunoscuți de toți, adunându-se în fiecare noapte pentru rugăciune în biserica de lemn construită în centrul „satului” lor. În aceeași biserică, duminicile și în sărbători se săvârșea Sfânta Liturghie și fiecare avea posibilitatea de a se împărtăși.

În sec. XVI, întemeierea de noi mănăstiri dovedește o dezvoltare fără precedent. Zecile de mănăstiri ivite în locul sihăstriilor nu diminuează însă numărul total al monahilor sihaștri datorită faptului că asistăm la ivirea unui nou gen de sihăstrii. Monahii aparținând marilor comunități, care doreau să se retragă periodic, mai ales în timpul postului, precum și cei care depuneau voturile „schimei mari” și care erau obligați la forme de asceză deosebită încep să întemeieze mici săhăstrii în apropierea mănăstirii. Aceste așezări erau „închinate”, adică depindeau din toate punctele de vedere de mănăstirea din care provenea întemeietorul lor. Sihăstriile de acest tip vor crește secol de secol și vor deveni practic unica posibilitate oferită monahilor doritori de isihie. Celelalte feluri de sihăstrii se vor diminua tot mai mult până vor dispare. Legate de mănăstiri sunt și sihăstriile numite „metocuri”, adică „dependințe”. în practică, ele erau destinate supravegherii acelor terenuri și culturi care, prin distanța lor, puneau dificultăți în a fi controlate direct de mănăstire.

Nu lipsesc însă și în acest secol sihăstrii total independente. Printre acestea, cele mai faimoase se datorează celor patru ucenici ai Sfântului Daniil Sihastrul. În aceeași perioadă avem, de altfel, o informație despre un obicei deosebit, adoptat de unele grupuri de monahi isihaști și nemaiîntâlnit în alte țări ortodoxe. Aceștia instalau un clopot pe culmea muntelui locuit de ei și se slujeau de sunetul acestuia pentru a trezi și a chema la rugăciune. Zona cea mai bogată în noi așezări isihaste este cea a Munților Buzăului, unde, peste mai bine de un secol, starețul Vasile va întemeia Poiana Mărului. În această zonă, procesul de transformare a sihăstriilor în mănăstiri urmează o regulă nemaiîntâlnită înainte. Fiecare sihăstrie putea adăposti până la doisprezece monahi. Când acest număr era depășit, ea era declarată mănăstire. În mod normal, când numărul de monahi îl depășea pe cel stabilit, se căuta întemeierea unei noi sihăstrii, divizând comunitatea de origine.

Deși în sec. XVII s-a continuat pe calea transformării sihăstriilor în mănăstiri, asistăm totuși la o creștere a numărului total de noi așezări isihaste. Aceasta se explică prin faptul că fiecare mănăstire tinde să construiască una, două sau mai multe sihăstrii pentru proprii monahi. În dorința de a căuta un ritm de viață mai liniștit decât cel pe care-l puteau oferi marile mănăstiri, aceștia preferau să se retragă din când în când în pădurile din apropiere. Se construiau chilii și curând în jurul acestora prindea viață o sihăstrie. Zona care cunoaște cel mai mare număr de astfel de noi întemeieri chiar și în acest secol este tot cea a Buzăului. Cu cele 50 de așezări isihaste ale sale, regiunea subcarpatică Buzău-Vrancea constituia unul din cele mai înfloritoare centre isihaste și ea va permite nașterea și dezvoltarea mișcării de înnoire duhovnicească din secolul următor ce va începe la Poiana Mărului odată cu starețul Vasile.

Înmulțirea surprinzătoare a atâtor sihăstrii semnala însă și o criză incipientă în viața comunitară a marilor mănăstiri. Monahii se îndepărtau de comunitățile lor pentru a scăpa de preocupările materiale și economice pe care le aduceau în mod inevitabil marile proprietăți ce se constituiau în jurul mănăstirilor.

Această criză se face simțită mai apăsător în sec. XVII. Numărul mare de noi sihăstrii întemeiate este semnificativ: în Moldova, spre exemplu, sunt 83 față de doar 4 mănăstiri; în Țara Românească 93 față de 14 mănăstiri. Marile mănăstiri întâmpinau dificultăți tot mai mari în administrarea terenurilor și a dependințelor, agravate în același timp de politica noului regim fanariot, care își continua planul de „închinare” a mănăstirilor în exterior. Dacă ne gândim apoi la numeroasele războaie și devastări prin care au trecut în aceeași perioadă Țările Române, putem să ne imaginăm modul în care s-a ajuns la o epuizare morală și materială. În acest climat se simțea nevoia, mai ales în mediul monahal, a unei înnoiri profunde. Începutul acestei acțiuni de înnoire debutează cu starețul Vasile. Fapt unic în istoria isihasmului românesc, el întemeiază un fel de federație cu mai mult de zece sihăstrii legate de Poiana Mărului.

În Moldova, lucrarea de înnoire este continuată și dezvoltată de starețul Paisie Velicikovski. Acțiunea acestuia va fi îndreptată îndeosebi în direcția revitalizării duhovnicești a comunităților marilor mănăstiri, cum este cea de la Neamț, aducând aici schimbări importante și profunde. Pentru sihăstriile dependente de mănăstiri, însă, marea „înnoire” nu va aduce nici o schimbare în regimul vieții lor interne.

Viața creștină fără compromisuri bisericești și morale văzută de Părintele Iustin Pârvu

Dogmele și morala creștină sunt cele două elemente care se împletesc într-un mod armonios în viața Bisericii sub adumbrirea lucrării lui Dumnezeu. Ele se contopesc într-o evlavie firească ce trebuie trăită de fiecare credincios în viața de zi cu zi. Ele s-au cimentat de-a lungul timpului în poporul român creștin, în omul de rând, dar care sunt și atacate foarte puternic de societate. Nu ne confruntăm doar cu o modernizare oarecare, ci cu o înstrăinare de Dumnezeu și o îndrăcire tot mai accentuată și mai atent implementată.

Provocările apocaliptice la adresa Bisericii și moralei creștine au fost exprimate cu un simț deosebit de practic de către Părintele Iustin. Din experiența sa mărturisitoare (chiar și în temnița politică de sub comuniști), din nevoința călugărească neabătută până la o vârstă foarte înaintată, dar și din rugăciunea și sfințenia vieții sale, linia pe care a trasat-o în termeni simpli și fără echivoc trebuie evocată mereu în conștiința noastră ca pe o moștenire de cel mai mare preț. Ecumenismul, modernismul, ateismul, controlul biometric, imoralitatea sunt doar câteva teme care au fost mereu pe limba marelui nostru duhovnic și pe care nu trebuie să le uităm.

La pomenirea a șapte ani de la trecerea sa la cele veșnice, rememorăm cuvintele Sfinției Sale și credem că Dumnezeu ne va ajuta și nouă să mergem pe calea mântuirii cu rugăciunile pe care le face din locașurile veșnice ale raiului.

Acolo unde e căldicel, nu e și Dumnezeu. Dacă Adevărul este Dumnezeu, atunci Dumnezeu este o prezență fără dubii și creștinul trebuie să-L mărturisească. De asta, creștinul ortodox să fie parte a Adevărului, Care este unul singur. Un creștin căldicel este mai periculos pentru o comunitate creștină decât un ateu, pentru că el e precum cameleonul care își schimbă concepția după cum bate vântul. Cu un creștin căldicel nu pleci la drum, că pe drum nu știi ce îți poate face, la ce să te aștepți de la el…!

Ce-i lipsește acestui creștinism confortabil?
Îi lipsește Crucea lui Hristos. Această povară te fixează în credință, te însemnează ca ales, te recomandă pentru mântuire.

Vorbim mereu de înnoirea Bisericii. Este posibilă o asemenea înnoire? Ce ar însemna asta?
– Sfântul Vasile cel Mare spune: „Foarte mult mă mâhnește faptul că, în vremea din urmă, a început a se neglija canoanele Părinților și s-a călcat severitatea bisericească. Mă tem ca nu cumva această neglijență să e întindă, încetul cu încetul, și să ducă la tulburarea tuturor treburilor bisericești…”. Și când e spusă asta? Cu aproape paisprezece secole în urmă! Oare azi nu tot asta spunem despre Biserica noastă? Înnoirea înseamnă pentru Biserica noastră reafirmarea principiilor instaurate de Iisus Hristos și de Sfinții Părinți. În fiecare primăvară natura reînnoiește, dar, în esența ei, rămâne aceeași. Biserica noastră poate să se reînnoiască numai prin eliminarea corupției din sânul ei, a luxului nemăsurat, a lipsei de măsură, a falsei credințe. Că mulți slujesc în Biserica lui Hristos cu Biblia cea falsă. Să eliminăm falsitatea și atunci reînnoim Biserica. În Biserica noastră vin generații după generații, de asta generația care are în primire acum Biserica trebuie să aibă grijă ca să primească sărbătorește pe cei care vin după noi. Să facă curat, să scoată lucrurile cele mai de preț ca să aibă aer sărbătoresc. Viața în Biserică este, de altfel, o sărbătoare continuă pentru creștinul adevărat. Asta e ca la școală, când vin școlarii cei mici, cei noi. Învățătoarea face curat, pune flori pe bancă, totul trebuie să fie atrăgător…! Ce ar însemna ca învățătorul să îi sperie pe școlari, în loc să le arate calea învățăturii? Așa e și în Biserică, totul se înnoiește cu fiecare generație, dar pe trunchiul Tradiției.

Se vorbește de o „religie a viitorului”. Se poate vorbi de așa ceva din perspectiva Bisericii Ortodoxe?
Biserica noastră, fără Sfânta Tradiție Ortodoxă, este fără substanță, fără viitor. Iar Sfânta Tradiție Ortodoxă cuprinde toate aspectele care țin de evoluția creștinului, de la societate la familie, de la problemele vieții la trecerea la Domnul… Biserica viitorului este una singură, și este Biserica dintotdeauna, cea întemeiată pe Hristos.

– Auzim de slujbe ecumenice, prin Europa, prin America… Ce părere aveți?
– Ei, e vorba, de fapt, de slujbe protestante la care se dă un pic de culoare catolică și se trage un amin ortodox. Dar acolo e, de fapt, o capcană pentru creștinii din ramurile principale.

(Din cartea Adrian Aluigheorghe, Semnele vremii noastre: 7 întâlniri cu Părintele Iustin Pârvu)


Ceea ce am observat în viaţa poporului nostru creştinesc că e foarte înclinat în momentele de nemulţumire spre ocară, spre blestem, înjurături, răutăţi care pun la încercare viaţa sufletească de familie, societate şi neam. M-am oprit foarte mult la unele cazuri care aproape m-au uimit de ce urmări poate să aibă un blestem.

Acum câţiva ani la Mănăstirea Bistriţa au intrat vreo cinci persoane purtând în braţe o fetiţă de 15 ani. Nu s-au aşezat bine pe băncuţa unde se aşezau credincioşii şi o criză puternică o ia pe fetiţa aceasta. Încordări, strigăte, spume la gură… s-a zbătut aproape cinci minute după care s-a liniştit şi a rămas într-o stare de agonie, de lipsă de control. Ca de obicei, i-am întrebat pe creştini de când e boala, am cercetat care sunt cauzele de unde vine nenorocirea aceasta şi spun ei că se chinuie aşa de 12 ani, chiar de la naştere. Aşa cum se întâmplă în familie, unii preferă un naş, tata preferă alt naş şi de aici se nasc nemulţumiri şi neînţelegeri în familie. Din discuţiile pe care le-au avut cei doi soţi tabăra mamei a biruit pe cea de partea soţului. Foarte revoltat, ieşind cu copilul naşii la botez, a rostit un blestem adânc şi rău-făcător: „Să fiţi voi cu tot cu copil ai celui rău”. Ei bine, chiar la botez, tocmai când îi făceau scăldătoarea, l-a luat prima criză. Au umblat pe la toate mănăstirile, au făcut rugăciuni, exorcisme, Sfinte Maslu, Împărtăşanie… Şi de 12 ani aşa se chinuiesc părinţii aceştia. La 10-15 minute o criză; 10-15 minute – altă criză. Aşa de dese; şi noaptea, şi ziua. Era numai piele şi os. O purtau pe braţe. Şi le-am recomandat părinţilor să facă o spovedanie mai amănunţită… Copii n-au mai putut avea. Era cel mai mare canon posibil să aibă zi şi noapte chinul acesta. Aceasta a fost prima fetiţă şi singura. Am mai ţinut legătura încă un an, a venit revoluţia, eu am plecat de la Mănăstirea Bistriţa şi n-am mai avut nici o ştire despre viaţa lor. Ceea ce s-a mai ameliorat a fost doar că n-o mai lua în timpul zilei, ci numai noaptea. Copilul nu era în stare de nimic; era numai în funcţiile biologice. Tatăl era un bărbat de o căinţă extraordinară, dar nu s-a rezolvat problema; doar că au încetat din crizele acestea şi o luau doar noaptea, 2-3 ore.

Toate lucrurile acestea au adus aşa de mult viaţa noastră, a creştinilor, într-o banalitate. Iată, vin aşa de mulţi tineri care nu pot să nască copii. Sigur că sunt şi multe păcate grele, fie că au avut, fie că n-au avut întreruperi de sarcină; unii care, după cum se obişnuieşte în societatea aceasta modernă, îşi fac calcule când să facă copii: după ce-şi iau maşină, îşi iau mobilă, pleacă în străinătate… „Să facem vreo 2-3 ani prin străinătate şi după aceea să avem şi un copil”. Adică tocmai ce este mai important, scopul familiei, lăsat pe ultimul plan. „suntem căsătoriţi de 12 ani şi nu putem să avem copii…” dar mă duc iarăşi şi prin copilăria noastră. La orice nemulţumire mamele (sau vecinii) se adresează copiilor: „Seca-ţi-ar sămânţa!”. E un blestem care are foarte multă importanţă în viaţa de familie a acestor oameni pe parcurs, pentru că se întâmplă aidoma lucrurile acestea. Este aşa de interesantă unitatea aceasta de familie, tată-mamă-copil, soţie-soţ.

Îmi povestea o femeie zdrobită sufleteşte. O întreb: „Care-i durerea?”. „Părinte, sunt în mare durere sufletească, mi-a murit soţul, l-am înmormântat acum 2 săptămâni şi mă simt vinovată de moartea lui. Era un bărbat care mă necăjea foarte mult. 9 ani de zile cât am trăit cu el n-am avut un an de zile de linişte, de bucurie în familie. Veşnic beat, veşnic înjurături. Viaţa – un iad. Viaţa de familie a fost un chin. Dar, cu toate acestea, îmi pare rău de ceea ce am spus într-una din zile: ‘Pe unde-ţi intră fumul de ţigară şi băutura, pe acolo să ţi se usuce tot; să nu mai poţi bea, să nu mai poţi fuma’. Şi”, spunea mai departe, „după 5-6 luni bărbatul meu începe să slăbească, o durere şi o tuse seacă în gât, durere care se accentua din ce în ce mai mult. Tusea, iarăşi, îl ţinea câte o jumătate de oră pe noapte. A încetat băutura; s-a accentuat tot mai mult durerea… în cele din urmă, când nu mai putea să înghită, se duce la medic să vadă ce-i cu el. Face analizele; îi spune medicul: Ai un cancer destul de grav şi-i în formă de metastază. Îţi spun direct ca să ştii ce ai de făcut. Vine omul acasă, descurajat. A mai ţinut ceva regim, tratamente, dar n-a mai durat decât câteva săptămâni şi s-a curăţat”.

Iată, aici este şi bătaia lui Dumnezeu din lipsa de chibzuinţă; patima, lăcomia, dezordinea morală, necredinţa, neascultarea, nerespectul, negrija de viaţa sufletească ajung la deznodăminte nefericite. Asta o spun din mai multe cazuri pe care mi le-au spus creştinii.

Iată şi un alt caz, întâmplat la Mănăstirea Secu. Era pe atunci părintele care se ocupa cu administraţia mănăstirii, Părintele Vladimir, un călugăr foarte bun şi credincios la avutul mănăstirii. Ţinea cu dinadinsul să nu se irosească din munca oamenilor care erau salariaţi şi a personalului mănăstirii. Unul din credincioşi, care slujea Mănăstirea de vreo 10-15 ani, un om în plinătatea vârstei – îmbătrânise el pe la mănăstire – l-a supărat pe părintele; îşi dosise el ceva. Părintele econom se duce la Domnul, bătrânul se îmbolnăveşte şi el datorită vârstei şi bolii, s-a uscat de pe picioare, nu se ştia ce-i cu dânsul. Rudele îl duc în toate părţile, pe la Mănăstirea Neamţu, pe la Agapia Veche, unde era Părintele Eftimie, mare duhovnic al timpului. Îl spovedeşte, fac molitfe, Sfinte Maslu, dezlegări – nimic, nici un rezultat. Ajunsese să nu se mai poată mişca. Vara au dat nişte infecţii în corp. Stă Părintele Valeriu, un preot de la Cucuieţi, Bacău, un duhovnic cu multă răbdare şi iscusinţă – îl spovedise de nenumărate ori – şi întreabă cu tot dinadinsul: „Ce-ţi mai aduci aminte? Poate ai avut de-a face cu Vladimir al nostru? Sau poate cu părintele stareţ? Cu Părintele Ciprian?” – cu părinţii care fuseseră stareţi, economi… El prinsese vreo 3-4 în timp ce stătuse pe acolo. „Părinte, ce să zic, ştiu eu? Odată am avut de-a face cu Părintele Vladimir. O fi un blestem, oare? Cică ‘să nu mori până ce nu te-oi ierta eu, până ce nu vei fi iertat de mine; să nu mori!’. Mi-amintesc odată că mi-a zis când era el necăjit. Că eu ce făcusem? Luasem şi eu o bucată de caş să o duc la copii. Bucata aceea de caş era pregătită de mănăstire să o ducă undeva. Şi, când vine de la stăreţie – nimic. Întreabă pe cei de acolo – nici unul nu ştie, habar n-are. ‘Măi, cum, dacă voi sunteţi aici şi eu nu m-am dus nicăieri, decât până la bucătărie? N-am lipsit de-aici, oameni străini n-au fost. Numai tu ai făcut treaba asta’. Atunci părintele Valeriu îl pune într-o căruţă şi, de la Vânători, de la familia lui, îl aduce până al mormântul Părintelui Vladimir. Cu lumânarea în mână l-a adus acolo şi i-a pus lumânărica la cap şi i-a spus: „Părinte Vladimir, iartă-mă, iartă-mă şi mă dezleagă!” Când s-a întors acasă, i-am făcut un Sfântul Maslu pentru multe altele pe care le făcuse înainte, l-am împărtăşit. Liniştit, bucuros, s-a despărţit de toţi ai casei cu iertare… Iată un exemplu de blestem al unui părinte duhovnicesc asupra creştinilor.

Ne dăm seama ce importanţă are cuvântul preotului şi ce osândă este pe creştinul care numai supără pe un preot. Nu mai este respect pentru omul care lucrează cele dumnezeieşti şi frica pe care trebuie să o avem faţă de preot, care este singurul om care te pune în raport cu Dumnezeu şi te scoate din toate primejdiile trupeşti şi sufleteşti şi te ajută prin spovedanie, prin dezlegare, prin harul pe care-l poartă el. Fără el nu există mântuire. Unde este preotul acolo este şi Biserica, unde-i Biserica, acolo este şi preotul.

Vorbele noastre au urmări. Dar urmările pot fi şi bune, atunci când punem dragoste în ceea ce spunem. Tot la Mănăstirea Bistriţa, o familie care nu avea copii de 12 ani vine la Părintele Marchian. O doamnă destul de iscusită şi o creştină bună; se plânge: „N-avem urmaşi, toată osteneala noastră este zadarnică pentru noi. Cine va veni la mormântul nostru să aprindă un pai de lumânare?”

Eram pe bancă, stăteam împreună cu părintele şi am ascultat tot dialogul acesta între părinte şi femeie. Şi Părintele Marchian bătrânul, pe lângă sfaturile pe care i le-a dat, i-a zis: „Dumnezeu să te binecuvinteze, fată-hăi, şi să vii cu un copil să ţi-l botezăm aici la mănăstire!” A trecut cam un an şi jumătate sau doi ani. Cine intră în chilia mea? Doamna în vârstă de 43 de ani cu pruncul ei în braţe. „Părinte, mă mai cunoaşteţi cine sunt eu?” „Doamnă, nu ştiu. Vă rog să-mi spuneţi.” „Eu sunt cea care am vorbit cu Părintele Marchian pe bancă şi erai şi Sfinţia ta acolo şi ascultai. (Între timp părintele murise). M-am dus, am fost la el, i-am aprins lumânări, am să-i fac chiar un parastas, dacă vreţi să mergeţi în biserică, am adus o colivă; să mulţumesc lui Dumnezeu, Sfintei Ane şi Părintelui cu a cărui binecuvântare am mers cu convingere. Am plecat de la mănăstire, tot timpul parcă am simţit o plinătate sufletească şi că eu trebuie să am prunci”. I-a dat Domnul după inima ei.

Aş vrea să mai dau un exemplu din lumea mare, a domnitorului Radu, care a avut un conflict cu Sfântul Nifon, Mitropolitul Ţării Româneşti. Bogdan, un vornic al lui Ştefan Voievod pleacă din Moldova, intră pe sub pielea lui Radu cel Mare, lasă soţia lui în Moldova cu cinci copii şi o ia pe sora domnitorului. E chemat de Sfântul Nifon şi-i atrage atenţia asupra păcatului. Şi se duce la Radu şi-i spune: „Uite c-am fost chemat de Sf. Nifon şi…”. Radu s-a supărat tare pe Sf. Nifon şi-l exilează (pentru a treia oară, după ce mai fusese de două ori exilat din scaunul patriarhal de Constantinopol). El pleacă în Sfântul Munte la M-rea Dionisiu. Dar, înainte de plecare, aruncă un blestem asupra lui Radu cel Mare, a domnitorului: „Blestem va fi peste capul tău şi a neamurilor tale! În mari suferinţe şi-n dureri şi multe nevoi au să cadă asupra ţării tale. Atunci mă veţi căuta, dar nu mă veţi mai găsi”. În ţară se produc multe tulburări, Radu cel Mare se îmbolnăveşte, trimite la Sfântul Munte să-l aducă să-şi ceară iertare, dar murise. Era îngropat la M-rea Dionisiu, unde-şi petrecuse anii în linişte şi rugăciune. Mai târziu, Neagoe Basarab, care era un teolog oarecum, din familia Craioveştilor, şi care avea multă evlavie la Prea Sfinţitul Nifon, voia să împace cumva lucrurile. Pentru că şi după ani şi ani din mormântul domnitorului ieşeau viermi pe lespedea mormântului lui. Asta era dovadă că blestemul îl urmărea. Neagoe Basarab ajunge până la Sfântul Munte şi aduce capul Sfântului. Privegheri de noapte, slujbe frumoase… şi iată ce i se descoperă: Radu cel Mare faţă în faţă cu Sf. Nifon într-o lumină strălucitoare, în care era sfântul, iar celălalt parcă într-un nor întunecat şi din osemintele sfântului curge ca o aghiazmă, sfântul mir peste trupul domnitorului, care se luminează şi el, semn de iertare, de tămăduire a domnitorului.

Iată şi aici un exemplu pentru noi, credincioşii, ce înseamnă pentru ţară un conducător creştin şi unul ticălos. O conducere ticăloasă, fără Dumnezeu, fără lege morală, fără harul lui Dumnezeu atrage peste popor şi peste capul ei tot blestemul şi toate urgiile. Dacă astăzi poporul acesta trăieşte atâtea şi atâtea lipsuri şi suferinţe până să se renege şi existenţa noastră istorică şi spirituală nu este alta decât vinovăţia acestor fărădelegi a celor mari, care se reflectă asupra celor mici; aşa ca-n viaţa de familie: dacă un tată e blestemat, un tată e pătimaş, necreştin, necredincios, cu toate patimile şi urgiile, copiii vor vedea aceeaşi soartă, acelaşi blestem, aceeaşi suferinţă, pe care o lasă tatăl ca moştenire fiilor lui. Iar poporul merită de cele mai multe ori soarta pentru că tolerează aceste fărădelegi şi e un popor întunecat, la rândul lui, pentru aceleaşi păcate moştenite şi duse mai departe şi nu se poate ridica la un nivel mai înalt decât al stăpânului, cum e şi zicala: „Cum e turcul şi pistolul; cum e stăpânul, aşa-i şi sluga”. Peste aceste lucruri mai este şi o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru ca prin această pedeapsă popoarele sau poporul să se înţelepţească, să se lumineze, să se ridice, cu timpul, să-şi revină la chemarea pe care o are el în istoria pe care o parcurgem.

(Articolul intitulat Blestemul, din revista „Glasul monahilor, nr. 3/2004)


– Părinte, am ajuns într-un nou post al Paștelui, în așteptarea învierii noastre spirituale și sufletești, odată cu Învierea Mântuitorului. Cum se simte pulsul creștinătății românești, din scaunul de duhovnic?
– Frate dragă, este o vreme de pustiire a neamului, când familia este risipită, școala disprețuită și Biserica atacată. Se poartă avortul și divorțul. Cele mai ascuțite minți și cele mai pricepute brațe merg după slujbe mai bine plătite în străinătate. Copiii își află modele, nu în sfinți și eroi, ci în vedete de televiziune și în afaceriști ticăloși. Toate acestea nasc drame. Duhovnicul trebuie să le știe tămăduirea, dar nu poate face nimic, dacă în creștin nu există convingerea că avem o viață pentru Hristos, nu pentru a ne face de cap. Sperăm că Dumnezeu nu ne va lăsa, așa cum nu ne-a lăsat în toate vremurile grele, când Biserica noastră a fost prezentă în mijlocul poporului.

– Sunteți asediat de credincioși. Spovediți și câte 12 ore pe zi. Cum rezistați sub avalanșa de păcate care vi se aduc în chilie?
– Ei, parcă eu le primesc păcatele (râde). Nu le iau deloc, le lasă ei aici… Trebuie să ai conștiința misiunii, dacă stai în scaunul de spovedanie, și încredințarea că Dumnezeu e lângă tine și nu te lasă să cazi sub povara răutăților acestei lumi.

– Spuneți că Biserica este atacată. De ce?
– Este știut că Biserica a fost întotdeauna forța și rămâne forța unui stat. De aceea, dușmanii statului român încearcă să paralizeze Biserica. Nu mă refer doar la străini, ci și la românii care lovesc credința noastră. Vedeți scandalul icoanelor din școli sau vânzoleala din jurul legii cultelor. Credința poporului român a fost mult încercată și ortodoxia a trecut prin multe persecuții. Numai că acum, prigonirea Bisericii îmbracă altă formă. Vrăjmașii vin cu „drepturile omului”, cu „libertatea de conștiință”, după care se ascunde imoralitatea cea mai mare. Ținta este distrugerea neamului. Și suntem atacați în ce este mai profund în noi: credința strămoșească. S-au găsit oameni care să apere icoanele, dar această bătălie nu e totul, ci doar un semn a ceea ce va veni.

– De ce este atât de important sa rămână icoanele în școli? În absența credinței, o icoană pe un perete nu stârnește nimic în sufletul omului. Biserica nici nu pierde credincioși, dacă dispar icoanele din clase, nici nu câștigă alții, dacă icoanele sunt păstrate în școală…
– Icoana este martoră a tuturor nevoilor și durerilor acestui neam. Icoana știe cine a pătimit și cine a trădat neamul românesc. Și nimeni nu are dreptul sa ne-o ia. Este ca și cum ne-ar lua ochii. Se tot vorbește de statul laic. Dar statul e o vorbă goală, dacă ignorăm oamenii care îl alcătuiesc. Statul suntem noi, cei aproape 90 la sută ortodocși. Pe iconoclaști îi deranjează icoanele pentru că ele sunt o formă de mărturisire a credinței, tăcută, discretă, dar limpede. Icoana de pe pereții școlilor este răspunsul tineretului român la dragostea lui Dumnezeu. Icoana este o fereastră către Hristos Dumnezeu și către Sfinții Lui. Icoana este cea mai bună formă de educație, este o învățare a iubirii. Civilizația betonului nu poate oferi o soluție de educație pentru tineret. Numai credința îl poate ajuta în viață, îl poate dumiri pe tânăr. Iar icoana este o expresie a credinței. Ca să nu mai vorbim despre icoanele făcătoare de minuni, care sunt mărturii neîndoielnice ale iubirii lui Dumnezeu față de om. Iar România este plină de astfel de icoane. Și-apoi nu trebuie să îngăduim un precedent primejdios, fiindcă mâine, poimâine, câțiva atei obraznici ne vor cere sa scoatem și crucile de pe morminte.

– Credeți că se vor înmulți atacurile asupra credinței?
– Da, dar o să ne ținem și noi tare, o să dăm răspuns.

– Sunt în Biserică oameni care să ducă această luptă?
– Este o mare lipsă de oameni cu forță teologică și cu discurs pătrunzător. Nu mai avem un Stăniloae, un Galeriu, un Calciu… Dar se va găsi cine să se opună atacurilor. Vin acum tineri foarte promițători, și preoți, și laici.

– Mulți dintre oamenii tineri, altminteri credincioși, se plâng că viața modernă, alertă și obositoare, nu le mai dă răgaz pentru trăirea credinței. Nu mai țin posturile, lipsesc duminica de la biserică…
– Se întâmplă așa nu pentru că n-ar fi destul timp sau pentru că n-ar avea suficientă putere, ci pentru că n-au o convingere despre lumea cealaltă. Dacă ar fi convinși că dincolo îi așteaptă chinurile veșnice sau bucuria veșnică, ar depăși orice barieră. Au timp pentru fumat, pentru băut, pentru televizor, pentru calculator, nu și pentru post și rugăciune. Sfântul Apostol Pavel spune că nu atât lupta împotriva sângelui și a cărnii va fi grea, cât mai ales lupta împotriva duhului întunericului, care stăpânește veacul. Nu ne e greu să ne înfrânăm dacă avem credință.

– Care ar fi semnul convingerii asupra lumii de dincolo?
– Să fii pregătit de moarte. Părintele Cleopa te întreba mereu: „Ești pregătit de moarte?”. Și cei mai multi îi răspundeau că nu. Atunci el zicea: „Pregătește-te! Mori mâine!”. Adică voia să spună că trebuie să fii gata pentru judecată în orice clipă. Dar omul modern nu mai are convingerea că Dumnezeu este prezent, că totul e în mâinile Sale. Nu e pregătit de moarte și se teme de ea. Dacă am fi convinși de existența lui Dumnezeu și, deci, a lumii de dincolo, n-am avea frică de moarte. Așa se explică eroismul înaintașilor noștri, al celor care au murit în prigoanele anticreștine ori pe câmpul de luptă, ori în închisori. Ei credeau în Dumnezeu și nu se temeau decât de judecata Lui. I-au păzit poruncile și au mers bucuroși la moarte. Acum, avem un gol de eroism în românii cu vârste cuprinse intre 20 și 45 de ani. E o mare lipsă de mărturisire și implicit de eroism aici.

– De ce credeți asta?
– Păi, e limpede, pentru un câștig material, o poziție mai bună în societate, tinerii de azi fac orice compromis. Nu toți, dar majoritatea sunt robii materiei și ai măririi goale. Au căzut în mrejele unei structuri drăcești, care le gâdilă orgoliul, care îi încântă cu tot confortul. Și cei care se lasă gâdilați și încântați nu-și mai păzesc simțurile, ci devin sclavii lor.

– Ce-i de făcut?
– Ar trebui sădite în sufletul tineretului modestia, prețuirea adevăratelor valori, respectarea unei ierarhii a valorilor, iubirea pentru părinți, dorul după un rost mai înalt decât satisfacerea propriului pântec. Într-un cuvânt, românul trebuie întors la Hristos. Biserica ar trebui să dea tonul. Aici e nevoie de o adevărată elită, care să formeze generații de romani creștini. Politica să nu se bage în școală. La noi, politicul e vârât în școală pentru a forma omul manevrabil, slab, care nu are nici o legătură cu Adevărul. Ar trebui acționat asupra mamelor, căci mamele au un rol covârșitor în educația copiilor. Să reconsiderăm familia, să readucem în prim-plan valorile familiei creștine. Numai asta, și-ar fi destul.

– Familia și Biserica nu-i pot suplini pe dascăli, iar învățământul românesc trece printr-o criză prelungită…
– Salvarea ar putea veni de la școlile particulare. Aici se va vedea cât din poporul român mai este sănătos sufletește și cum se mobilizează în caz de nevoie. Pentru că va trebui ca oameni cu dare de mână și intelectuali creștini să se adune și să fondeze școli laice, dar în care să se dea o educație în spirit creștin. Și nici așa nu se vor salva masele largi, dar o familie câștigată pe calea dreaptă e foarte mult în economia dumnezeiască. Vor veni vremuri și mai grele. Prigoanele, pușcăriile, schingiuirile și tot calvarul îndurat de noi în timpul comunismului au fost ușoare pe lângă ce va urma. Și va fi foarte greu să-ți menții credința și s-o treci generațiilor următoare, aproape la fel de greu ca acum 2000 de ani.

– Ce ne amenință atât de rău?
– Păi, iacătă, globalizarea vine ca un buldozer care strivește totul înaintea lui. Și, odată cu globalizarea, erezia ecumenismului, pofta pentru consum prostesc peste nevoie… Am aderat la Uniunea Europeană… Am zis cândva: intrarea în UE este ieșirea din Ortodoxie. Dar revin și zic: depinde de noi să nu lepădăm deodată credința. Ca și o haină, nu o dezbraci dintr-o mișcare, mai întâi scoți o mânecă, apoi cealaltă. Până atunci, s-ar putea ca poporul să se deștepte. Dacă nu ne vom așeza genunchii la pocăință, dragii mei, nu vom reuși nimic. Dacă ne vom ruga însă cu râvnă, dacă ne vom osteni în rugăciune, Dumnezeu va face ca totul să fie posibil. Și toate aceste încercări, globalizare, ecumenism și cine știe care altele, toate vor fi spulberate de forța rugăciunii.

– Nădejdea mirenilor este că marii duhovnici ne vor îndruma…
– Ei, marii duhovnici… Dacă am ști ce impresie are Dumnezeu despre marii duhovnici… (râde). Noi n-am avut duhovnici așa cum vremea a cerut-o. Și de-aia poporul a căzut.

– Aveți o viziune destul de pesimistă despre societatea românească…
– Nu e pesimistă, e realistă. Să ne rugăm lui Dumnezeu să naștem eroi; cum erau înainte mamele, nășteau copii pentru martiraj, parcă ar fi crescut lanuri de grâu pentru a face anafură. Nu mai putem să ne ridicăm fără jertfă; nici economicul, nici politicul nu vor rezolva nimic fără oameni de jertfă. Tot creștinismul e o jertfă; post și rugăciune – care sunt oarecum îndrăzneala noastră către Dumnezeu. Cu acestea poți cuceri cerurile. Nădejdea, alături de credință și de iubire, sunt, nu-i așa?, cele trei fire nevăzute care ne leagă de Dumnezeu. Așa încât speranța nu trebuie să moară. Dar eu cred că, dacă nu trăiești credința așa cum trebuie, ai slabe șanse de mântuire. Păi, cum să mergi și cu Dumnezeu, și cu Mamona?

– Ca duhovnic, simțiți în preajma marilor praznice, așa cum e Paștele, că se mai îmbunează omul?
– Când duhul de sărbătoare, adică de credință în Înviere și, deci, în Hristos, se află în om în tot anul, el există și azi, când omul vine la mine. În cine n-a fost, rar se întâmplă să fie de Paști sau de Crăciun. Ei bine, în marile posturi, cel care vine la spovedanie, care încearcă să-și curețe păcatele, își mai smerește sufletul, e mai predispus la fapte bune, dar nu e neapărat și mai tare în credință. Frate, credința nu e sezonieră! Nu stă tot anul în altă parte și vine la noi în suflet doar de Paște și de Crăciun! Credința e vie în tine mereu și o știi prezentă după cum te porți. Dacă ești modest, cu dragoste de oameni, săritor la nevoie, postești, te rogi, vii la Liturghie înseamnă ca ești pe calea cea bună. Dacă nu, poți încerca să recuperezi de sărbători, dar mă îndoiesc că vei reuși.

– Care a fost cel mai frumos Paște pe care l-ați petrecut?
– N-am trăit o sărbătoare, n-am trăit o Liturghie, n-am trăit un moment din tot cultul nostru ortodox cum am trăit Paștele din 1951, în mină la Baia Sprie. A fost cel mai frumos Paște din viața mea. Suferința ne-a luminat inimile și ne-am putut bucura cel mai mult de Învierea Domnului. Eram peste 400 de deținuți politici aduși din trei închisori: Aiud, Gherla și Galați. Administrația ne dădea o mâncare ceva mai bună, ca să putem munci în mină. Dar în postul Paștelui am postit tare, am refuzat aproape toți mâncarea bună. Cum v-am spus, rugăciunea și postul sunt două aripi care te înalță către Împărăția Cerurilor. În postul acela, toate frământările, certurile și tensiunile dintre noi s-au stins. Deși era pază strașnică, ne-a ajutat Dumnezeu și am adunat, unul câte unul, mai multe sfredele cu care spărgeam muntele, pe mărimi, și le-am pus sub o boltă. Erau dintr-un oțel nobil și aveau un sunet ca de clopot, fiecare cu alt glas, după mărime, când le loveai cu un metal. În noaptea de Paște, când să ieșim din șut, ne-am adunat cu toții și am început sa cântăm „Hristos a înviat!”. Unul dintre noi trecea o vergea de metal peste sfredelele acelea care se auzeau ca niște clopote de cleștar. Ortodocșii eram majoritari, dar erau printre noi multi greco-catolici, romano-catolici, protestanți, chiar și musulmani și mozaici. Cu toții am cântat atunci „Hristos a înviat!”. A fost cutremurător. Gardienii au încremenit, nu îndrăzneau să ne oprească, se temeau de o revoltă. După aceea, pe grupuri, plecam în colivie – așa-zisul lift – sus, la suprafață, cântând toate cântecele de Paște, binecuvântări și imnuri, fiecare ce știa. Am mers la baie și apoi la masă cântând. Cei mai mulți am refuzat să mâncăm, deși masa era plină de bunătățuri, special aduse ca să ne câștige. Și am cântat toată noaptea. Ne-au lăsat în pace, credeau că suntem fanatici și că ne vom răzvrăti.

– De ce ați refuzat mâncarea?
– N-aveam nevoie de concesii din partea lor. Apoi au pus lacăte pe barăci și nu ne-au mai dat drumul de-acolo trei zile. Cercetau să vadă cum a fost organizată „conspirația”. Apoi ne-au scos afară. Comandantul ne-a spus cu glas ușor, parcă să nu ne supere: „Aici o să vă putrezească oasele”. Peste încă trei zile, a venit și un avertisment mai dur. Părintele Șerban, din Galați, care era de serviciu la bucătărie, a fost împușcat în timp ce ducea gunoiul, sub pretextul că ar fi vrut să fugă. A fost modul lor de a ne spune că orice moment de demnitate este pedepsit.

– În închisorile comuniste au fost martirizați mulți creștini. Mă gândesc la Părintele Daniil – Sandu Tudor, Mircea Vulcănescu sau Valeriu Gafencu – cel supranumit Sfântul Închisorilor. În biserica acestei mănăstiri sunt cinstite, ca moaște, oseminte din groapa comuna de la Aiud. De ce nu sunt canonizați pe cei uciși pentru credința lor?
– Cine să-i canonizeze? Cei mai mulți dintre sinodalii noștri n-au nici un fior când aud de astfel de jertfe. Nu-i preocupă, nu-și bat capul să le înțeleagă și nu cred în sfințenia acelor oameni, care au murit pentru Hristos.

– Părinte, am vrea să încheiem interviul în mod optimist, așa cum se cade în așteptarea Paștelui. Avem vreun motiv de optimism?
– Da, fără îndoială: Maica Domnului. Rugăciunile către Sfânta Fecioară primesc întotdeauna răspuns.

sursa: Părintele Iustin Pârvu: „Cu post și rugăciune cucerești cerurile”

Postul Sfinților Apostoli; dezlegări și repere calendaristice

Conform Tipicului Sfântului Sava, Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel prevede dezlegare la mâncare de pește la fel ca cel al Nașterii Domnului:

„Se cuvine să ştim că în Postul Sfinților Apostoli şi în cel al Naşterii Domnului Hristos, marţi şi joi nu mâncăm peşte, ci numai untdelemn şi vin, iar luni, miercuri şi vineri nu mâncăm nici untdelemn şi  nici vin, ci postim până la ceasul al nouălea şi mâncăm în acele zile numai mâncare uscată. Sâmbetele şi duminicile mâncăm peşte, iar dacă se întâmplă să cadă marți sau joi un Sfânt care să aibă Doxologie mare, atunci mâncăm peşte. Şi, dacă se va întâmpla luni, de asemeni mâncăm peşte. Iar dacă se va întâmpla miercuri sau vineri, dezlegăm numai la untdelemn şi la vin şi mâncăm o singură dată în zi. Iar dacă s-ar întâmpla miercuri sau vineri să cadă un Sfânt care are Priveghere, dezlegăm la untdelemn, la vin şi la peşte. Şi, dacă se va întâmpla Pomenirea Sfântului al căruia este Hramul Bisericii miercuri sau vineri, de asemeni facem dezlegare la untdelemn, vin şi peşte.”

Așadar anul acesta (2020) se mănâncă pește pe 22 iunie, de Sf. Grigorie Dascălul, pe 24 iunie, de Nașterea Sf. Ioan Botezătorul, și sâmbetele și duminicile (adică pe 20, 21, 27 și 28 iunie). Deoarece pomenirea Sf. Ap. Iuda (19 iunie), care are Doxologie mare, se întâmplă vineri, nu este dezlegare la pește în acea zi.

Durata acestui Post depinde de o dată fixă de încheiere potrivit calendarului iulian (29 iunie, Sfinții Apostoli Petru și Pavel) și una mobilă, lunea de după Duminica Tuturor Sfinților (o săptămână după Cincizecime, care este în funcție de data Paștilor). Din păcate, în situația actuală se poate ajunge la micșorarea sau chiar suprimarea acestui post, pentru că sărbătorile fixe sunt ținute de unele Biserici Locale după calendarul îndreptat și Învierea după pascalia neschimbată. Ar trebui să există o coerență mai mare în acest sens, adică să fie ținute toate sărbătorile după același principiu calendaristic (iulian sau îndreptat): ori să fie toate după calendarul iulian neîndreptat, ori să fie introdusă și pascalia după criteriile calendaristice îndreptate astronomic.

După cum am scris anul trecut, când acest Post a fost mult mai scurt, „Mărturiile patristice sunt vechi cu privire la existența acestui Post. Astfel, Constituțiile Apostolice prevăd o săptămână de dezlegare la toate după Cincizecime, urmată de o altă săptămână de postire: „Deci, după ce prăznuiți Cincizecimea, sărbătoriți o săptămână și, după acea săptămână, postiți una, căci este drept să ne veselim pentru darul de la Dumnezeu și să postim după relaxare”. În jurul anului 357 Sf. Atanasie cel Mare menționează o săptămână de post după Cincizecime: „Căci în săptămâna de după Sfânta Cincizecime poporul a ieșit la cimitir să se roage”.

Probabil pentru că este un post cu vechime apostolică, Biserica a considerat de cuviință să-l prelungească până la pomenirea Sfinților Petru și Pavel.

Cu toate că unii nu țin cont decât de cele două Posturi mari, al Paștelui și al Crăciunului, și nici acelea păzite cum se cuvine, trebuie să se știe că cei care nu respectă miercurea și vinerea și toate posturile rânduite de Biserică sunt în greșeală, fiind opriți de la împărtășire (canonul 69 apostolic).

Dorim tuturor credincioșilor un Post cu folos, cu împăcare sufletească și cu gândul la Dumnezeu!

Restricțiile covid-19 sunt religia de moment; Patriarhia Română cere timid permiterea slujbelor în biserici, iar Arhiepiscopul Ciprului solicită severitate

Unul din afișele răspândite în România, care transforma actuala pandemie într-un mesaj religios și hulitor

La momentul de față (de la 1 iunie), slujbele religioase sunt permise în biserici când participă maxim 16 persoane. Din 15 iunie, măsurile de relaxare nu vizează și cultele, așadar va trebui continuată slujirea afară în duminici și sărbători.

În situația în care nu sunt suficient argumentate restricțiile sanitare actuale, prin care se urmărește să nu se ajungă la o aglomerare a spitalelor, Biserica Română a cerut relaxarea lor într-o manieră foarte docilă. Prin vocea purtătorului de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu, este subliniată implicarea BOR în „promovarea sănătății publice” printr-o atitudine exemplară și prin „solidaritatea cu cei afectați de pandemie, cu instituțiile medicale și cu autoritățile înseși”. Practic, se cere ca donațiile acordate spitalelor, puternic mediatizate, să fie luate în calcul pentru a primi în schimb unele beneficii. Bineînțeles, un alt factor care ar cântări în balanță ar trebui să fie respectarea strictă a izolării de către membrii Bisericii.

Aceste argumente sunt interesante, însă adevărata menire a Bisericii este una morală, nu socială, sanitară sau de altă natură. În acest sens, ar trebui specificat clar că restricțiile nu au acoperire în realitate și sunt nejustificate și nedrepte pentru că induc un climat de control și limitare a libertăților. Nu doar că spitalele nu au fost aglomerate, dar nici o clipă nu a existat acest pericol, ci chiar au funcționat la mai puțin din jumătate din capacitate pentru bolnavii de coronavirus. În plus, cei afectați de alte boli sunt tratați precar. Iar, pe lângă situația din sistemul medical, sunt afectate o sumedenie de alte activități, printre care și cele religioase. Oricine înțelege și are compasiune pentru cei bolnavi, însă soluția nu este blocarea isterică a societății, ci doar grija pe măsură. Infecțiile sunt de nedorit, dar și de neocolit, iar vinovați nu sunt cei sănătoși, ca să fie obligați la restricții exagerate. Este necesară prevenția, dar rațională, fără panică.

Dacă la nivel oficial Patriarhia nu vorbește despre aceste lucruri sau nu are puterea să le abordeze, ele totuși trebuie exprimate de cineva. Comunicatul purtătorului de cuvânt al Patriarhiei, prezentat neasumat de agenția Basilica (tot a Patriarhiei) sperăm că va avea darul măcar să convingă autoritățile să deschidă bisericile pentru slujbele în interior. Nu este clar care este „contextul discuţiilor referitoare la oficierea slujbelor în interiorul lăcaşurilor de cult cu participarea unui număr mai mare de credincioşi”, dar probabil că e vorba de niște negocieri din culise. Totuși am avea nevoie de o înțelegere mult mai clară asupra subiectului și, eventual, de dezbateri clarificatoare, care să ducă în mod constructiv la o atitudine asumată, limpede și duhovnicească a Patriarhiei în sprijinul credincioșilor. Sau măcar ca cei implicați în trăirea credinței să nu primească docil linia oficială propagandistică, fără o minimă chibzuință. Altfel spus, bolile trebuie tratate și primite ca atare, iar o izolare a oamenilor să intervină numai în cazul unui risc real și dovedit de contaminare, care poate fi contracarat astfel.

Comunicatul integral al… Patriarhiei poate fi rezumat prin această frază: „revenirea grabnică la oficierea slujbelor religioase și în interiorul lăcașurilor de cult (cu respectarea subînțeleasă a regulilor de distanțare fizică și de igienizare a spațiilor liturgice stabilite de autoritățile competente) este deja deplin justificată și adecvată actualei realități sociale românești”.

Pe de altă parte, există Întâistătători din alte țări care nici măcar acest minim nu-l caută, ci merg pe linia fetișizării virusului și aplicării unor măsuri exagerate sanitare (în societate, nu în mediul bisericesc). Totuși este bine că și acolo există alți ierarhi mărturisitori, care contrabalansează în bine situația. Din păcate, există un amestec foarte mare între normal și anormal, între bine și rău, între credință și necredință, care face lucrurile foarte confuze.

În Cipru, Arhiepiscopul Hrisostom pledează pentru severitate din partea guvernului față de fenomenele de nesupunere în jurul măsurilor cu privire la răspândirea coronavirului, comentând evoluțiile care au fost semnalate în ultimele zile atât în centrele nocturne, cât și pentru încălcările autoizolărilor.

Vorbind pentru PIK, Întâistătătorul Bisericii din Cipru a accentuat: „să fim severi, atât cu noi înșine, cât și cu ceilalți. Chemăm și guvernul să fie sever. Dacă nu reușim să fugă virusul din Cipru, nu vom reuși nimic. Trebuie ca Cipru să rămână curat. Trebuie ca poporul să meargă nestingherit la activitatea lui. Numai astfel vom reuși să avem și turism. Chiar și pe cei care vin din exterior trebuie să-i controleze guvernul și, dacă poartă virusul, să-i pună în carantină, să-i trateze și apoi să circule în patria noastră. Trebuie să fim pe cât posibil mai severi ca să putem să depășim toate dificultățile de la coronavirus”.

Pe lângă atitudinea episcopilor ciprioți (Atanasie de Limassol și Neofit de Morfu în special) la care am făcut referire indirectă, trebuie menționată și apreciată și cea a Episcopului Petru de Ungheni. Acesta are un demers admirabil, în care definește corect raportul dintre stat și Biserică, precum și libertatea de a primi Sfintele Taine. Aceasta în contextul în care au fost luate măsuri foarte drastice de interzicere a contactului cu obiectele de cult și a primirii Sfintei Împărtășanii prin Hotărârea nr. 13 a Comisiei Naționale Extraordinare de Sănătate Publică.


Nu trebuie să uităm că responsabilitatea noastră în fața lui Dumnezeu pentru sufletul nostru nu este una socială, de grup, ci personală, îndividuală. De aceea este necesar să fim lucizi, să urmăm îndemnul Apostolului Pavel: „Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine” (1Tes. 5:21).

Translate page >>