Falsuri în pledoaria Pr. Patriciu Vlaicu pro Sinodul din Creta (4) – Întreruperea pomenirii

Unul dintre cei mai vocali susținători ai Sinodului din Creta (2016) a fost și rămâne Părintele Patriciu Vlaicu, mai ales că a fost participant ca unul din cei 6 însoțitori ai delegației BOR. Acesta este profesor de Drept canonic la Universitatea de Teologie Ortodoxă din Cluj, paroh al bisericii „Sf. Nicolae” din Bruxelles, Belgia. Este una din cele mai autorizate voci să vorbească pe acest subiect. Mai ales în contextul în care tema aceasta este acoperită cu tăcere la nivel înalt, este bine că mai există încă dispoziția de a o aborda.

Într-o conferință on-line recentă, a făcut o prezentare de popularizare a lucrărilor și „beneficiilor” Sinodului din Creta. Din nefericire, argumentele pe care le folosește sunt neconcludente și inconsistente, dublate de o eschivă permanentă și deviere de la subiect în secțiunea de întrebări și răspunsuri. Cu toate că pare a fi vorba de o dezbatere surdă pe acest subiect, consider că trebuie să-i fie adresată o critică ce ar putea fi folositoare și lămuritoare măcar altora interesați pe subiect. Sfinția sa este convins de cele pe care le susține și poate își va pune probleme, după cum singur declară că este dispus să răspundă celor interesați.

Ceea ce voi încerca să arăt este că argumentele pro-Creta au mai mare trecere nu pentru că ar fi valide și serioase, ci pentru că pur și simplu sunt exprimate și susținute de la nivel oficial și cei mai mulți oameni preferă să nu facă notă discordantă. Există o supunere oarbă, care nu vine din credință, ci din lipsa de asumare autentică a învățăturii lui Hristos. Foarte puțini realizează că Evanghelia cere o credință nebună, care doar ea este mântuitoare, nu conformistă, căldicică, de fațadă și neimplicată.

Pentru o ușurare a lecturii și o sistematizare a subiectului, am împărțit materialul pe mai multe teme.

Canonul 15 din Pidalion. Subliniat: „…cel care se îngrădește pe sine de numitul Episcop înainte de o cercetare sinodală…”

Întreruperea pomenirii

Sinodul din Creta a adus cu sine un fenomen important în viața bisericească, întreruperea pomenirii ierarhilor care au semnat ereziile de acolo. Deși de amploare prea mică pentru a avea un impact substanțial, totuși reacția este una de bun augur pentru că nu există alte opțiuni prin care să fie revizuit drumul greșit pe care se dorește a fi înscrisă Biserica, anume ecumenismul și secularismul.

Trebuie recunoscut faptul că nu există o mișcare coerentă a întreruperii pomenirii, care să ducă la coagularea unei direcții sănătoase de apărare și susținere a valorilor autentic ortodoxe. Acest lucru este evident pentru că există multe dezbinări și certuri. Totuși ea încurcă destul de mult în sensul bun chiar și la nivelul la care este. Și trebuie menținută în derizoriu în mintea credincioșilor pentru a nu-și face probleme și să conștientizeze devierea de la cursul evanghelic al Bisericii. Discreditarea ei nu face apel la argumente teologice bine închegate, valide, dar e important că se face și urmărește anularea conceptului prin răstălmăcirea, denaturarea și amestecarea canoanelor și a rânduielii liturgice. Biserica „nu trebuie” să aibă astfel de vulnerabilități, ea trebuie transformată într-o structură seculară rigidă și autoritară în sine, nu în Dumnezeu. E un soi de cezaro-papism în care episcopii sunt intangibili, dar vulnerabili la presiunile politice și de putere lumească.

La secțiunea Întrebări și răspunsuri:

– min. 14:00 „Părintele Teodor Zisis a fost membru în delegația Patriarhiei Ecumenice în Comisiile de pregătire a documentelor sinodale… a fost retras” „amendamentele pe care dânsul le-a propus sunt mult mai defavorabile poziției sale actuale decât este textul de la Sinodul din Creta”

– min. 1:41:00: „Sinodul I-II de la Constantinopol, în canoanele 13, 14 și 15, pune problema ruperii pomenirii. Canonul 13 spune că preoții să nu rupă comuniunea cu episcopul lor până când n-a fost judecat episcopul. Și, după ce a fost judecat și condamnat, dacă episcopul continuă să propovăduiască în fața sfântului altar o învățătură străină, atunci să nu-l mai pomenească. Sinodul trebuie să judece; nu putem spune că o persoană e îndreptățită să nu pomenească pe episcop. Dacă nu-l pomenește pe episcop, se rupe de Biserică. Nu putem săvârși nici o sfântă slujbă fără să avem legătură cu Biserica. Ori legătura cu Biserica întreagă se face prin episcop. De aceea o slujbă în care nu e pomenit episcopul locului nu e slujbă canonică. Canonul 14 spune că mitropoliții nu pot să rupă comuniunea cu patriarhul lor până ce nu a fost judecat de un sinod, iar canonul 15 că mitropoliții nu pot să nu-l pomenească pe patriarh. Principiul care este? Nu noi suntem judecătorii canonici. Dacă un episcop are o învățătură străină de Biserică, acel episcop trebuie să fie judecat. Dacă, după judecata Sinodului, el continuă să propovăduiască acea învățătură greșită, atunci bineînțeles că nu mai e justificată prezența lui acolo.”

– min. 1:43:30: „Biserica (în Creta) nu a făcut nici un lucru care să fie străin față de învățătura Bisericii. De aceea, un episcop care face parte dintr-un Sinod nu poate fi rupt din comuniunea cu preotul. De exemplu, cineva nu pomenește pe Patriarhul României, dar îl pomenește pe Episcopul Longhin, care îl pomenește pe Patriarhul Moscovei, care îl pomenește pe Patriarhul României. Unde-i logica? Că tocmai asta-i logica canonică, că toți sunt uniți împreună: preotul cu episcopul, episcopul cu mitropolitul, mitropolitul cu patriarhul, patriarhul cu ceilalți patriarhi. Mitropolitul Longhin nu-l pomenește pe Patriarhul Moscovei, că nu-l poate pomeni, că-i episcop vicar, că nici n-are dreptul să-l pomenească, ci-l pomenește pe episcopul lui, dar episcopul lui îl pomenește pe Patriarhul Moscovei, Patriarhul Moscovei îl pomenește pe Patriarhul României. Unde-i logica?”

– min. 1:44:45: „În mod canonic, preotul poate să-i spună episcopului lui că nu este de acord cu învățătura lui și să dialogheze cu episcopul, să înțeleagă despre ce-i vorba. Și, dacă într-adevăr are o înțelegere ortodoxă, mă îndoiesc că-i ortodoxă, pentru că Biserica Ortodoxă nu a condamnat dialogul cu ceilalți. Deci, dacă episcopul ar propovădui o învățătură catolică, să se adreseze mitropolitului. De exemplu, Filioque, dacă episcopul ar rosti Crezul cu Filioque, să se adreseze mitropolitului și sunt absolut convins că l-ar convoca pe episcopul respectiv și l-ar judeca în Sinod. Iar după ce ar fi condamnat de Sinod, chiar dacă ar sluji în altă parte, revendicând că-i episcop, nu l-ar pomeni. Dar, câtă vreme nu e judecat în Sinod, a te rupe de episcopul locului înseamnă exagerare.”

– min. 1:47:30: „Sf. Grigorie Palama a făcut apel la Episcopul Romei. Deci Sf. Grigorie nu a refuzat comuniunea cu Biserica, cu întâiul stătător al Bisericii. Atunci era întâi-stătător episcopul Romei.”

– min. 1:48:10: Despre întreruperea pomenirii Patriarhului Atenagora în Muntele Athos în anii 70: „În clipa când au fost astfel de discuții, probabil Patriarhul a intrat în legătură cu ei, s-au clarificat lucrurile și au restabilit comuniunea între Patriarhul Atenagora și Sfântul Munte.” I s-a spus că totuși până la moartea lui, athoniții nu au reluat pomenirea. „A fost un dialog între Patriarhia Ecumenică și Sfântul Munte și Sfântul Munte e în jurisdicția Patriarhiei Ecumenice.” Deviind de la subiect: „Acum Sfântul Munte, după Sinodul din Creta, nu a întrerupt pomenirea. Nu vorbim despre situația cu Patriarhul Atenagora, ci de Sfântul și Marele Sinod, unde a fost o atitudine pe care Sfântul Munte nu o condamnă.”

– min. 1:51:00: „Nimeni niciodată nu-și poate permite să revendice dreptul de a evoca canonicitatea pe cont propriu. Chiar Sf. Maxim Mărturisitorul a făcut apel la episcopul Romei pentru a decide acest lucru. Nu decide o persoană dacă e canonică sau nu e canonică o poziție. Își exprimă rezerva, arată că are îndoieli și Sinodul decide.”

– min. 1:52:20: „Întrebare: Au fost episcopi în Grecia care nu au pomenit pe Atenagora. La fel în cazul lui Nestorie, când a venit Sinodul, le-a dat dreptate și a anatematizat pe Nestorie. Răspuns: Episcopii din Grecia nu-l pomenesc pe Arhiepiscopul Atenei nu după Sinodul din Creta…”

– min. 1:54:30: A existat o Conferință cu episcopi la Atena care a combătut Sinodul din Creta înainte de a se întruni. „A fost episcopul de Pireu care și-a spus părerea, unii dintre oameni, au combătut, e foarte liberă discuția. E firesc să discutăm. Și un Sfânt și Mare Sinod se va pronunța asupra valorii deciziilor Sinodului din Creta. El va putea să se pronunțe, nu noi.”

Ce susține, succint, Pr. Patriciu? Ar fi cam aceste idei:

1. Canonul 15 I-II, coroborat cu 13 și 14 anterioare, ar interzice oprirea pomenirii episcopului care nu a fost condamnat sinodal. Permite acest lucru doar în cazul în care un ierarh caterisit ar continua să predice în public o erezie.

2. Episcopul care propovăduiește public o învățătură greșită trebuie reclamat la superiorul său, mitropolit sau patriarh. Sau pot exista discuții ca cea de la Pireu dinainte de Sinodul din Creta. Nimeni nu are dreptul să condamne singur pe vreun ierarh.

3. Prin pomenire reciprocă se formează o unitate între Patriarhii, episcopi și preoți. Ori te rupi de toți, ori ai comuniune cu toți prin pomenirea unuia, adică teoria vaselor comunicante.

4. Deși Sfinți precum Grigorie Palama și Maxim Mărturisitorul au întrerupt pomenirea episcopului, au fost în comuniune cu alți episcopi. Iar Cuviosul Paisie și întreg Sfântul Munte în anii ’70 s-au împăcat cu Patriarhia Ecumenică. Astăzi Muntele Athos nu a întrerupt pomenirea.

5. Pr. Teodor Zisis, cel care a întrerupt pomenirea episcopului din cauza Sinodului, a fost unul din cei care au contribuit la alcătuirea textelor lui. Deci este inconsecvent.

În ce măsură este utilă și corectă întreruperea pomenirii?

Viziunea Pr. Patriciu despre oprirea pomenirii este inconsistentă și fentează referințe canonice clare și atitudini patristice la fel de indubitabile. În situația complexă și dramatică în care se găsește Ortodoxia astăzi, provocarea la care trebuie răspuns nu este doar de a arăta că este canonică și corectă această măsură de întrerupere a comuniunii cu episcopii semnatari ai ereziilor din Creta, ci și cum să fie făcută. Însă aici mă voi limita strict la chestiunile contestate aflate în discuție.

1. Este adevărat că cele trei canoane, 13-15, de la Sinodul I-II din Constantinopol (861) din vremea Patriarhului Fotie interzic ruperea de episcop, mitropolit sau patriarh pe motive oarecare, totuși ultimul dintre ele specifică în clar că există excepția în situație de propovăduire a unei erezii. În acest caz, este chiar lăudabilă, adică vrednică de cinstire, oprirea pomenirii ierarhului superior chiar și „înainte de cercetarea sinodală”. Pr. Patriciu induce o derută probabil intenționată între două situații diferite. Una este când un episcop se face vinovat de o greșeală oarecare și alta când se abate de la învățătura Bisericii. În prima situație nu este permisă ruperea comuniunii, iar în alt doua este chiar lăudată înainte de întrunirea unui Sinod care să examineze acuzele. O simplă citire atentă a textului canonului 15 ar elucida aceste confuzii și ar arăta că întreruperea pomenirii este conformă cu legile bisericești.

2. Într-adevăr, nici un cleric sau mirean sau o grupare nu poate condamna de la sine pe un episcop fără cercetare sinodală. Dar întreruperea pomenirii nu înseamnă condamnare, depunere din treaptă, ci o mustrare curajoasă făcută spre conștientizarea corpului Bisericii cu privire la eventualele erezii ce amenință unitatea ei. Cine procedează astfel urmărește păzirea unității și ferirea de dezbinări, conform canonului 15. Deci nu e vorba de vreo caterisire, ci de înfierarea erorilor episcopului. Desigur că ar trebui cerută intervenția superiorului respectivului ierarh, dar uneori această măsură nu este posibilă în împrejurări speciale. Spre exemplu, este evident că în situația de după Sinodul din Creta nu există for superior la care să se facă apel pentru că toți sinodalii au acceptat deciziile de acolo.

Rămâne să existe o rezistență în subteran ca o mărturie vie și o mustrare de conștiință pentru credincioșii și ierarhii care mai au urechi și pentru adevărul dumnezeiesc. Altfel, va exista o pactizare totală cu amăgirea, o înșelare generalizată. Dumnezeu conduce lumea și Biserica Sa, dar lucrarea Lui este una îndeosebi conturată și clară, nu doar în ascuns. Aproape degeaba există credință tainică în sufletele câtorva, dar cumva într-o pactizare cu apostazia de la vârf.

3. Pomenirea episcopului reprezintă formula prin care se exprimă apartenența la o Biserică. Prin aceasta se creează o comuniune deplină între preoți cu episcopi și cu patriarhi și între Bisericile Locale. Dar aceasta se realizează nu doar prin pomenire, care este semnul văzut, ci și prin apartenența concretă. Iar oprirea pomenirii nu înseamnă ruperea de această comuniune, ci manifestarea unei opoziții în interiorul ei, o acțiune prin care se atrage atenția asupra unor nereguli grave.

Teoria vaselor comunicante pe care o expune Pr. Patriciu când spune că prin pomenirea IPS Longhin se ajunge în comuniune cu ierarhii români în ultimă instanță pornește de la premize schismatice. E ca și cum nepomenitorii ar urmări ruperea de arhiereii semnatari în Creta, pe când scopul canonic este îndreptarea neregulilor, refacerea din interior a unității și sănătății Bisericii. Înțeleg că este influențat de discursul dominant al unor nepomenitori care are tente schismatice, dar discuția ar trebui să fie una de principiu. Eventual să mustre tocmai ce greșesc ei, nu totul de-a valma.

De fapt, aici este greșeala foarte mare când sunt învinuiți de schismă și rupere nepomenitorii, că acuzatorii lor nu înfierează modul greșit în care se face nepomenirea, ci toată acțiunea. Practic, nu este recunoscută legitimitatea canoanelor 31 apostolic și 15 I-II, care oferă bază legală pentru această acțiune. Se creează doar două extreme, ignorându-se linia patristică a Bisericii.

4. Cu privire la acțiunile unor Sfinți de a întrerupe pomenirea, Pr. Patriciu pur și simplu se bâlbâie. La un moment dat, afirmă că Sf. Grigorie Palama a făcut apel la papa Romei când a întrerupt el pomenirea. Evident că nu a făcut asta pentru că deja papismul era condamnat ca erezie, iar Sf. Grigorie a luptat foarte mult contra Filioque. Da, Sf. Maxim Mărturisitorul a făcut asta, el fiind un simplu monah, dar un mare teolog. Dar, per ansamblu, nu am cu ce să contrazic în această chestiune pe Pr. Patriciu pentru că nu face afirmații de luat în seamă, ci pur și simplu evită subiectul. Pe această temă am scris mai detaliat un alt articol cu mărturii despre Sfinți care au întrerupt pomenirea.

Nici despre faptul că a existat o mișcare de nepomenire față de Patriarhul Atenagora în anii ’70 nu a reușit să spună ceva relevant. Atunci majoritatea Sfântului Munte și încă 3 arhierei din Grecia au oprit comuniunea cu Patriarhul Ecumenic în mod canonic. Asta ține de tradiția autentică și trecutul recent. A nega pur și simplu sau a devia de la subiect nu arată decât slăbiciune. Într-un final recunoaște indirect că atunci a fost o acțiune corectă, dar astăzi Muntele Athos nu a făcut același gest după Sinodul din Creta. Dar asta nu ține de corectitudinea atitudinii, ci doar de faptul că monahii de atunci erau niște mărturisitori, pe când cei de astăzi sunt în mare parte adormiți și indiferenți sau… Dumnezeu știe.

Aici ar trebui menționat faptul că în Sfântul Munte au existat mulți părinți de la chilii care au menținut starea de întrerupere a pomenirii până la sfârșitul vieții lor. Cuviosul Paisie Aghioritul nu a făcut aceasta, dar au existat mulți alții. Nu dintre zeloți, ci dintre cei moderați. Un exemplu este Părintele Dionisie Ignat. Însă au fost mulți alții, din ce am aflat personal de la fața locului.

5. Atacul la Pr. Teodor Zisis este necinstit. Fiind un profesor emerit, este o figură care dă greutate nepomenitorilor și asta deranjează. Însă, în loc să-l contreze cu argumente, o face prin stigmatizare. Am mai scris despre faptul că Pr. Teodor nu este deloc inconsecvent în poziționarea sa. Chiar și în Comisiile pre-sinodale, la care a participat ca delegat al Patriarhiei Ecumenice, a apărat ecleziologia ortodoxă la contextul de atunci. Nu i se poate reproșa că a fost de acord cu termenul de biserici pentru eretici, pentru că el le numea de facto, adică niște realități improprii, defecte.

De asemenea, este cunoscut că Pr. Teodor s-a retras din dialogul ecumenic și chiar din Patriarhia de Constantinopol când a realizat ce trădare de credință face aceasta. El a criticat și pe Sf. Iustin Popovici pentru poziția lui anti-Patriarhia Ecumenică, dar ulterior și-a recunoscut greșeala. Bine ar fi să existe astfel de întoarceri și din partea altor părinți, profesori sau ierarhi.

Concluzii

Critica adusă nepomenitorilor de către Pr. Patriciu este nu doar neconstructivă, ci și dezbinătoare și nefondată. Analiza canoanelor este cu totul defectuoasă și omite pasaje clare și relevante din textul lor, alegând și amestecând totul într-un mod convenabil. Pur și simplu trece cu vederea peste mențiunea expresă din canonul 15 că cel care se îngrădește de comuniunea cu un episcop ce propovăduiește o erezie nu poate fi sancționat chiar dacă face aceasta înainte de o cercetare sinodală a ierarhului respectiv.

Nici în ce privește istoria bisericească nu manifestă o abordare mai aplecată, ci încearcă să inducă idei care-i convin, chiar dacă nu reprezintă fapte reale. De exemplu, a vorbit de o împăcare între Patriarhia Ecumenică și părinții din Athos în anii ’70, dar nu  răspunde la faptul că a fost reluată comuniunea abia după moartea Patriarhului Atenagora (1973), deci nu a existat nici o împăcare.

În această confruntare dintre cei pro-Creta și nepomenitori ar trebui să prevaleze seriozitatea, responsabilitatea față de unitatea Bisericii, ancorarea în adevăr și ținerea rânduielilor ecleziastice care au făcut credibilă Ortodoxia de-a lungul veacurilor. Din păcate, nici Pr. Patriciu și nici altcineva dintre reprezentanții oficiali nu aduc o viziune sănătoasă. Există doar poziția autoritară a ierarhiei din care lipsește tocmai esența, anume credința, dragostea față de Dumnezeu și fidelitatea sinceră față de canoane și față de predania ortodoxă. Acest tip de răspuns care nu se angajează și nu acceptă nici o provocare nu face decât să instituționalizeze și să rigidizeze structura bisericească și să o rupă de Duhul lui Dumnezeu, care Și-a manifestat prezența prin păstrarea cu sfințenie a adevărului de credință. Astfel, totul se transforme într-o ruină consolidată, dar fără viață adevărată.

Ceea ce se cere este rezolvarea conflictului, anume să fie dovedit dacă motivul invocat de nepomenitori stă sau nu în picioare. Dacă, totuși, la mijloc există o erezie neacceptată de Părinți și de Sinoade, atunci ei au dreptate. Dar ierarhia refuză să rezolve această provocare, în condițiile în care există arhierei și chiar Sinoade ale altor Biserici Locale care au catalogat drept abateri dogmatice textele din Creta.

A se vedea și articolele anterioare:

1. Organizarea și participarea la Sinodul din Creta
2. Căsătoriile mixte
3. Ecumenismul/Relația Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine.

Mărturii patristice cu privire la întreruperea comuniunii pe teme de credință

Învățătura patristică referitoare la întreruperea pomenirii unui episcop sau chiar Patriarh eretic înainte de a fi condamnat sinodal nu este atât de bogată ca pe alte subiecte morale sau dogmatice, dar este consistentă. O trecere în revistă a ei este utilă și necesară, mai ales în contextul în care există astăzi mai multe interpretări. Gama teoriilor pe această temă trece de la poziția oficială a ierarhilor, care afirmă că nu este permisă oprirea pomenirii decât pe baza unei hotărâri sinodale, până la grupurile de nepomenitori care susțin diferite variante de aplicare a dispozițiilor canonului 15 I-II cu privire la posibilitatea ruperii comuniunii înainte de întrunirea unui Sinod.

O credință fără astfel de cuget este zadarnică. Într-adevăr, după cum se poate observa, credința indiferentă (ce fenomen ciudat!) este nesărată. Totuși, pe lângă acest aspect, contracararea deraierii ecumeniste validate în Creta pe care a fost înscrisă Ortodoxia trebuie să țină cont și de o altă componentă, anume să fie patristică. Pentru că o râvnă martirică fără ancorare corectă în scrierile Părinților poate ușor deveni nefolositoare, fără cunoștință (1Tim. 1:13 și Rom. 10: 2).

Referințele la Sfinții Părinți sunt îmbucurătoare, dar îmi produc întristare când constat modul cum procedează adeseori unii, distorsionând și chiar contrafăcând la propriu scrierile patristice. De aceea, prin acest articol, urmăresc să fac o prezentare cât mai amplă a subiectului întreruperii pomenirii/comuniunii pe baza canoanelor și învățăturilor bisericești, care pot fi completate, ajustate și discutate mai departe.

Întreruperea pomenirii este o atitudine corectă și mărturisitoare

Întâi de toate, este de remarcat faptul că destui Părinți au apelat la întreruperea pomenirii, gest care este reglementat în dreptul canonic. Menționez aici câteva exemple din istoria bisericească:

– Sf. Vasile cel Mare a întrerupt pomenirea episcopului său, Dianie, atunci când acela a semnat o mărturisire neortodoxă la un Sinod. Dovada se găsește în Epistola 51 a Sfântului. În acea vreme au fost și alți monahi care au făcut acest gest față de tatăl Sf. Grigorie Teologul, prezent și el la același Sinod, dar conflictul s-a aplanat pentru că cei doi episcopi au semnat acele documente din neștiință și și-au mărturisit public ortodoxia.

– Ereziarhul Nestorie a fost înfruntat în același mod de mai mulți mărturisitori din Constantinopol, unii fiind caterisiți de acesta. Aceștia au fost reabilitați în treapta lor la Sinodul III Ecumenic prin dispoziția prevăzută în canonul 3 al acestuia. Un caz concret este Cuviosul Ipatie (†446), despre care se scrie în cartea Străjerii Ortodoxiei (p. 102) și în cartea Callinici, De vita S. Hypathii (p. 67-68). Dar nu doar el a procedat astfel, ci mulți creștini din cetate, după cum dă mărturie Sf. Chiril al Alexandriei în Epistola 11 a sa: „popoarele din Constantinopol sunt despărțite (αποσυνακτους), afară de puțini fără de minte și care-l măgulesc. Iar aproape toate mănăstirile și arhimandriții lor și mulți din senat nu se adună (la slujbe), fiindu-le frică să nu fie nedreptățiți în credință”.

– Sf. Grigorie Palama nu l-a mai pomenit pe Patriarhul de Constantinopol, Ioan Caleca, după ce acesta a început să propovăduiască erezia energiilor create. Consemnarea acestui fapt se găsește într-o Enciclică a lui Caleca.

– Chiar în secolul trecut, în anii ’70 trei episcopi greci și majoritatea Mănăstirilor din Sfântul Munte au întrerupt pomenirea Patriarhului Ecumenic Atenagora. Printre cei care au sprijinit acest demers s-a aflat și Sfântul Paisie Aghioritul.

Toate aceste exemple de mai sus sunt situații în care unii clerici au oprit pomenirea unui episcop înainte de o sentință sinodală. Acesta este un lucru foarte important, pentru că în jurul acestui aspect gravitează toată problematica. Aici intervin două particularități: oprirea comuniunii în acest context este lăudabilă, dar nu este obligatorie. Singurul factor care face ca ruperea comuniunii cu unii eretici să fie o datorie este condamnarea acelora de un for competent, adică de episcopul lor sau de către un Sinod.

Cele trei moduri principale de astăzi de întrerupere a pomenirii

Întâi de toate, este de menționat că Patriarhia Română, dar și alți ierarhi străini s-au pronunțat asupra întreruperii pomenirii că nu ar fi permisă de canoane. Lucrul acesta este afirmat cel mai clar în broșura emisă cu girul Sinodului BOR, intitulată Întrebări și răspunsuri despre Sfântul și Marele Sinod din Creta. Din păcate, interpretările oferite pe marginea canonului 15 sunt trunchiate și neîntemeiate; ca atare, nu merită atenție deosebită.

Însă există mai mulți preoți care au întrerupt pomenirea și alți monahi și mireni care-i sprijină. În general, s-au conturat câteva tendințe sau principii care sunt urmărite. Unii afirmă că nu mai există Taine în Potirul episcopilor semnatari în Creta și al celor care-i pomenesc, deci sunt adepții căderii automate din har. Alții susțin că, deși Hristos este prezent și harul este lucrător, participarea la slujbele unde sunt pomeniți ierarhii este spre osândă din cauză că reprezintă o părtășie la erezia episcopului. Mai există o distincție pe care o operează unii, anume că mărturisirea publică împotriva ecumenismului și a Sinodului din partea preotului/arhiereului slujitor ar face să nu mai fie spre osândă Tainele lor. În fine, alții (printre care mă număr) consideră că oprirea pomenirii este doar o măsură de atenționare, un semnal de alarmă foarte necesar asupra rătăcirii care se înfiripă, dar că nimic nu s-a schimbat deocamdată în Biserică. Altfel spus, doar un Sinod se poate pronunța asupra acestui subiect și este de dorit să se întrunească unul și eforturile depuse de noi tocmai acest lucru îl urmăresc, pentru a eradica abaterea dogmatică ce destabilizează Biserica.

Așa se face că există unii care s-au rupt și nu mai participă deloc la slujbele unde este pomenit vreun ierarh ecumenist vădit (adept al Sinodului din Creta), fie pe considerentul că nu ar mai avea Taine și har, fie pentru că s-ar face părtași la erezie. Alții merg doar la slujbele celor care dezaprobă erezia prin nepomenire sau la cei care o resping public, deși au comuniune cu ecumeniștii în cauză (cum ar fi Bisericile Bulgară și Georgiană și episcopii care au exprimat critici pe acest subiect). Ei consideră că părtășia la erezie se face prin pomenire/comuniune, dar poate fi dizolvată printr-o dezicere publică. Varianta care mi se pare corectă și consider că are fundament patristic este că abținerea de la comuniunea cu ereticii necondamnați este o virtute, dar nu este obligatorie, adică nu este spre osândă (comuniunea). Putem merge la slujba oricărui cleric ortodox necondamnat, dar este de preferat să luăm poziție față de cei care susțin învățături ecumeniste (inclusiv față de cei care afirmă că întreruperea pomenirii ar fi în sine o schismă).

Părtășia la erezie

Întâi de toate, trebuie precizat ce este și ce nu este părtășia la erezie.

Este de domeniul evidenței că e oprită comuniunea cu un eretic condamnat. În acest sens, există mai multe canoane care interzic slujirea împreună cu ereticii, cum ar fi 45, 46, 64 și 68 apostolice, 4 II Ec. și multe altele. Toate acestea se referă la eretici condamnați pentru că adeseori îi numesc (arieni, montaniști etc.) și stabilesc cum să fie primiți, prin botezare sau prin mirungere, deci este vorba de cei din afara Bisericii. Așadar comuniunea cu aceștia reprezintă părtășie la erezia lor. Conform explicației din Pidalion la canonul 10 apostolic[1], comuniunea cu cel excomunicat reprezintă o negare a deciziei prin care fusese condamnat, deci părtășie și adeziune la greșeala aceluia.

Pomenirea episcopului nu reprezintă părtășie la credința lui personală, ci la cea care cu care este învestit de Biserica (sau erezia) din care face parte, din care face el parte. Pomenirea se face pentru a arăta că slujitorul lucrează în numele unei tradiții (reprezentată de episcopul pomenit), nu de capul lui. Pentru scurta textul de față, nu reiau argumentele pe care le-am expus în altă parte mai detaliat, dar și sub o formă mai succintă despre rostul întreruperii pomenirii.

Baza canonică

În afară de canoanele care interzic comuniunea cu ereticii condamnați, există două care permit întreruperea legăturii euharistice cu episcopul. Este vorba de canonul 31apostolic și 15 I-II. Ambele opresc ruperea de ierarh, dar o îngăduie doar în caz că acesta propovăduiește fățiș o erezie. Dar desprinderea de arhiereu nu o impune nici unul din ele, ci doar o permite și chiar o lăudă.

Este forțată interpretarea canonului 15 cum că ar impune oprirea comuniunii cu episcopul aflat în erezie și, în consecință, că ar fi obligatorie. De aici s-au născut acuze la adresa celor ce nu au oprit pomenirea că nu respectă canoanele. Totuși adevărul este că, deși canonul este obligatoriu, întreruperea pomenirii nu este prevăzută în cuprinsul lui, deci nu este o necesitate.

Dimpotrivă, conform canonului 2 al Sf. Atanasie cel Mare și 2 al lui Teofil al Alexandriei, episcopii care au intrat în comuniune cu arienii, dar fără să părăsească Biserica, au fost acceptați în cler pe mai departe, dar fără să rămână titulari. Cu alte cuvinte, nu au fost considerați eretici, ci s-a luat în calcul mărturisirea lor. Însă trebuie menționat că era vorba despre o situație cu totul diferită de cea de astăzi. Mai ales canonul 2 al lui Teofil oferă informații în plus, anume că acești arhierei acuzați de comuniune cu arienii erau de două feluri: unii care au păstrat biserica, iar alții care s-au dus la eretici. Primii erau păstrați în cler, iar în privința celorlalți trebuia cercetat dacă au făcut aceasta din ascultare de episcopul superior, lucru care ar fi constituit o dezvinovățire, sau din propria alegere. În toate aceste situații se vede că a cântărit foarte mult ce gândea fiecare, nu atât cu cine a fost în comuniune.

Texte patristice

În afară de reglementările canonice, este relevant cum au procedat Sfinții Părinți care s-au aflat în situații similare, confruntându-se cu erezii care afectau credința. Tradiția bisericească oferă câteva situații și cuvinte care se referă la acest subiect, pe care dorim să le inventariem și să le înțelegem corect.

De la început este necesară o precizare foarte importantă: circulă foarte multe texte așa-zis patristice, care sunt, de fapt, măsluite. Există o combatere destul de bună a acestora făcută de Monahul Teodot, chiar dacă sunt strecurate și destule imprecizii în text, dar este utilă. Măsluirea textelor a fost o practică răspândită de-a lungul vremii (Sinodul Ferrara-Florența, disputele monotelite etc.), dar care nu trebuie propagată. Așadar, atunci când folosim citate patristice, ar trebui să existe trimiteri exacte (măcar pentru citatele mai puțin cunoscute) pentru a putea fi verificată autenticitatea lor, dar și contextul mai larg în care au fost spuse. A urma cugetul Bisericii presupune a înțelege și respecta întocmai modul în care au gândit Părinții, fără a-i adapta sau interpreta după propriile noastre concepții.

Dintre toți Sfinții Părinți, o situație aparte o constituie Sf. Teodor Studitul, a cărui atitudine nu a fost validată de Biserică nici în timpul vieții lui, nici ulterior. Drept aceea nu-l putem considera normativ, în situația în care a fost un caz izolat și putem apela la mulți alți Părinți care au procedat diferit, chiar și dintre cei contemporani cu el. Potrivit Sf. Fotie și Sf. Grigorie Palama, în Biserică nu contează ce a spus un Sfânt și nu au spus cei mai mulți, ci consensul tuturor Părinților. Mai mult, nu-l cinstim pe Sfântul care a avut o mică inadvertență prin a o considera normativă, ci trecând-o cu vederea, după cum scrie Sf. Fotie cu privire la Fericitul Augustin.

Anatema Sinodului ROCOR din 1983

Deși Sinodul Bisericii Ruse din afara Granițelor a condamnat ecumenismul, sentința aceasta nu a fost nici măcar gândită ca una definitiv panortodoxă, care să ducă la o rupere a comuniunii cu ecumeniștii. Scopul urmărit a fost să dea o lovitură tendințelor ecumeniste și să genereze reacții și împotriviri sănătoase și din partea altor Episcopi și Biserici Locale. Un episcop participant, Vitalie de Montreal, a declarat: „Prin proclamarea acestei anateme, ne-am protejat turma de această ispită apocaliptică și, în același timp, am pus în mod ezitant (reluctantly) în fața conștiinței tuturor Bisericilor Locale o chestiune serioasă, pe care trebuie să o rezolve într-un fel sau în altul mai devreme sau mai târziu”. Mai trebuie precizat că în textul anatemei sunt înfierați cei care au comuniune cu ereticii condamnați, nu cu ecumeniștii. Expresia „cei care au comuniune conștientă cu ereticii menționați mai înainte sau care pledează, răspândesc sau apără noua lor erezie a ecumenismului” se referă la aceleași persoane, adică la ecumeniști. „Ereticii menționați mai înainte” sunt cei condamnați, protestanții și catolicii, la care se făcuse referire anterior în textul canonului, nu cei care susțin teoria ramurilor.

Sf. Atanasie cel Mare (†373)

Într-o Epistolă către monahi, Sfântul i-a îndrumat să nu intre în comuniune cu cei ce cugetă cele ale lui Arie, iar pe cei care au părtășie cu arienii să-i mustre și apoi să se depărteze de ei în caz că refuză să facă cele cuvenite.

Întâi de toate, trebuie precizat că arienii erau condamnați nu doar de Sinodul I Ecumenic, ci și nominal. Conform Epistolei despre Sinoade[2], Sinodul de la Niceea (I Ecumenic) a fost întrunit pentru a stabili data Paștelui și pentru a condamna pe Arie și pe adepții lui, dintre care cel mai de seamă era Eusebie de Nicomidia. Acesta a recunoscut mărturisirea de credință din 325, dar apoi a făcut tot felul de manevre pentru a-l exila pe Sf. Atanasie și a întruni Sinoade care să reabiliteze credința ariană. În acest scop, au fost introduși în multe părți episcopi cu idei eretice pentru a putea ține Sinoade favorabile arianismului. Totuși, deși au vrut să-și impună erezia în 359, într-un mare Sinod, care a fost împărțit în două orașe, Rimini și Seleucia, acolo erezia ariană a fost condamnată și căpeteniile ei, Ursachie, Valens, Herminie, Auxentie, Gaius și Demofil au fost depuși din treaptă. Au fost caterisiți și alți episcopi înainte și după aceea. Deci arienii au fost scoși în general din Biserică, deși unii au reușit să se strecoare în clerul ortodox.

(Paragraf adăugat ulterior): Din păcate, nu avem o traducere în românește a unei alte opere mai timpurii a Sf. Atanasie, numită Istoria arienilor, din aceeași perioadă cu Epistola aceasta către monahi, în care relatează situația și Sinoadele care au avut loc și raporturile dintre ortodocși și arieni. În orice caz, știm măcar din Pidalion că Sinodul din Sardica (343) a caterisit pe arieni și a repus în scaunele lor pe episcopii ortodocși prigoniți. Aceasta înseamnă că despărțirea dintre drept-slăvitori și arieni era una oficială de la începuturi, cu siguranță la momentul când a fost scrisă lucrarea aceasta de către Sf. Atanasie.

Revenind la textul Sf. Atanasie, acesta rânduiește: „de cei care socotesc că nu cugetă cele ale lui Arie, dar au comuniune cu necredincioșii să vă păziți. Și se cuvine mai ales să fugim de comuniunea cu cei care au o cugetare de la care noi ne întoarcem”. Așadar impune a nu intra în comuniune cu arienii (condamnați) și recomandă evitarea celor care au comuniune cu ereticii pentru a-i folosi pe toți și a-i trage la credința sănătoasă.

Sf. Vasile cel Mare (†379)

Pe lângă faptul menționat mai sus, că a întrerupt comuniunea cu episcopul său, Dianie, în alte Scrisori (92 și 242, spre exemplu) dă mărturie că „cei mai sănătoși la cap dintre mireni” nu mai merg la bisericile acaparate de arieni, ci se adună în afara zidurilor cetății pentru a-și face slujbele.

De asemenea, el a depus eforturi importante pentru a fi condamnați și depuși episcopii și clericii arieni tocmai pentru a nu-i mai învăța pe cei drept credincioși erezia ariană din interiorul Bisericii. Era ușor să se păzească de arienii „rupți față de trupul Bisericii”, dar mai greu să facă aceasta față de cei care pătrundeau în interiorul ei „în piele de oaie” (Epistola 263, II), drept pentru care făcea totul pentru condamnarea și alungarea acelora. Pe de altă parte, nu recunoștea pe episcopii care nu aveau hirotonie canonică, ci obținută de la cei dinafară (Epistola 240).

Sf. Chiril al Alexandriei (†444)

În Scrisoarea a 11-a a sa, printre altele, dă mărturie că au existat foarte multe persoane în Constantinopol, clerici și mireni, care au întrerupt comuniunea cu Patriarhul Nestorie până să fi fost condamnat la Sinodul III Ecumenic. În această perioadă Sf. Chiril a păstrat comuniunea, deși l-a mustrat prin scrisori și îndemnuri la îndreptare. În final, a luat hotărârea de a-l condamna sinodal, lucru petrecut cu ajutorul Papei Celestin și al celorlalți Patriarhi și Episcopi la Efes (Sinodul III Ecumenic din 431).

Nu doar că a păstrat comuniunea cu Nestorie până la depunerea lui, ci a făcut o dublă iconomie, de care dă mărturie Sf. Teodor Studitul (Scrisoarea 49). Pe de o parte, nu a inclus nominal pe Teodor de Mopsuestia și Diodor din Tars ca eretici la Sinodul III Ecumenic, deși ei erau învățătorii lui Nestorie. Condamnarea lor a intervenit abia mult mai târziu, la Sinodul V Ecumenic (551), deoarece mulți țineau încă la ereziile acelora pe motiv că nu sunt condamnați nominal. Pe de altă parte, până să se ajungă la această agravare a situației, Sf. Chiril a făcut o altă iconomie și a păstrat comuniunea cu episcopii din Siria care nu erau monofiziți, dar care încă îi pomeneau în diptice pe cei doi (pe lista Episcopilor morți, gest care presupunea că cei doi ar fi fost ortodocși).

Sf. Sofronie al Ierusalimului (†638)

Acest Sfânt a fost un oponent de seamă al ereziei monofizite, dar și al monotelismului, care încă nu fusese condamnat sinodal, ci abia mai târziu la Sinodul VI Ecumenic (681). A ajuns Patriarh al Ierusalimului în 634 și a lucrat pentru întrunirea unui Sinod în Cipru (635), unde nu s-a reușit condamnarea ereziei monotelite. Deși această învățătură greșită stăpânea Imperiul bizantin, în special prin Patriarhul Serghie al Constantinopolului (după cum dă mărturie Sf. Maxim Mărturisitorul în rechizitoriul care i s-a făcut și care se păstrează), Sf. Sofronie nu a rupt comuniunea cu monoteliții vădiți, dar i-a mustrat printr-o Epistola Synodica imediat ce a urcat pe tron, în care se adresează lui Serghie ca unui împreună-slujitor (PG 87c, 3148), deși critică eroarea lui dogmatică. Pentru a înțelege gravitatea situației, trebuie să ținem cont că disputa monotelită a apărut pentru a justifica o unire anterioară cu monofiziții (anul 633)[3].

Un fragment dintr-o scriere a Sfântului a fost invocat de Monahul Sava Lavriotul ca mărturie că nu trebuie avută comuniune cu clericii eretici. Pentru a dovedi că e vorba de eretici necondamnați, el aduce ca argument faptul că sunt numiți preoți acei eretici („precum preoții cuvioși sfințesc, tot astfel cei aflați sub blestem întinează”). Totuși acel fragment este evident că e preluat dintr-o scriere mai veche (Constituțiile apostolilor), iar din contextul oferit acolo reiese clar că e vorba de eretici condamnați. Pe de altă parte, chiar și expresia „preot aflat sub blestem (ἐναγής)” nu poate duce cu gândul decât la unul caterisit, depus din treaptă.

Mai e de menționat faptul că formularea celebrului canon 15 al Sinodului I-II din 861 a fost inspirată din aceeași operă a Sf. Sofronie, Despre mărturisirea păcatelor.

Sf. Sofronie a fost ortodox și a luptat pentru dreapta credință, deși a păstrat comuniunea cu monoteliți învederați precum Patriarhii de Constantinopol și Alexandria (care ulterior au fost condamnați post-mortem la Sinodul VI Ecumenic).

Sf. Maxim Mărturisitorul (†662)

Un colaborator apropiat al Sf. Sofronie a fost Sf. Maxim Mărturisitorul, care a reușit ceea ce nu izbutise Patriarhul Ierusalimului, anume condamnarea sinodală temporară a monotelismului și a susținătorilor lui. Acest lucru s-a petrecut prin Sinodul de la Lateran, Roma, în 649, prezidat de Sf. Papă Martin, unde a avut un rol important teologic Sf. Maxim. Patriarhii de Constantinopol și Alexandria aici au fost declarați depuși din treaptă.

Sf. Maxim este arestat și exilat în urma unui proces. În cadrul audierilor, el declară că nu poate accepta comuniunea cu Patriarhul de Constantinopol pentru că are o credință greșită. Însă aceste declarații trebuie înțelese în contextul în care era pusă în discuție tocmai condamnarea pronunțată la Roma și se făceau presiuni ca Sf. Maxim să se dezică de ea. Practic, el refuză să treacă peste decizia sinodală pentru că Patriarhul nu renunță la învățătura monotelită.

Câteva citate elocvente:

„Ai anatemizat Typos-ul? Pe împărat l-ai anatemizat. Răspuns-a robul lui Dumnezeu: – Eu pe împărat nu l-am anatemizat, ci o hârtie străină de credinţa ortodoxă a Bisericii. – Unde a fost anatemizat? l-a întrebat. – De către Sinodul de la Roma în biserica Mântuitorului (San Giovanni în Lateran) şi a Născătoarei de Dumnezeu (Santa Maria Maggiore).”

„Să se primească condamnarea acestor lucruri edictată prin dogme şi canoane evlavioase de Sinodul din Roma (Lateran, 649) şi atunci şi peretele cel din mijlocul nostru va cădea (Ef. II, 14) şi nu vom mai avea nevoie de îndemnuri.”

„Eu nu voi intra în comuniune până când lucrurile stau aşa, pentru că aici la Sfânta Anafora euharistică sunt menţionate persoane care au fost anatemizate (la Sinodul de la Lateran, n.n.), deoarece mă tem de osânda anatemei.”

„– Nu eşti în comuniune cu scaunul Constantinopolului? – Nu sunt în comuniune cu el, a zis el. Pentru că au exclus cele patru Sinoade prin cele nouă capitole făcute în Alexandria și prin Ekthesisul făcut de Serghie în această cetate și prin Typosul edictat imediat după acesta în a șasea indicție și pentru că au osândit prin Ekthesis cele ce le-au dogmatizat prin cele nouă capitole și pe cele dogmatizate prin Ekthesis le-au anulat prin Typos și s-au anulat/distrus pe ei înșiși de atâtea ori. Așadar cei osândiți de ei înșiși și de romani și caterisiți de Sinodul ținut în a opta indicție, ce fel de slujbă (μυσταγωγίαν) vor săvârși sau ce fel de Duh se va pogorî asupra celor săvârşite de unii ca aceştia?” Erau osândiți de ei înșiși pentru că prin Typos au condamnat practic Ekthesis-ul emis tot de ei, după ce prin Ekthesis desființaseră cele nouă capitole.

Sf. Metodie Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului (†847)

Acest Sfânt a urcat pe scaunul Constantinopolului într-o perioadă foarte tulbure. Detalii numeroase găsim în cartea Sfântul Metodie al Constantinopolului. Studiu asupra vieții și scrierilor sale de G. Bithos, în care se fac trimiteri la surse istorice primare.

Deja erezia iconoclastă era pe sfârșite și epuizată spiritual, dar nu înfrântă definitiv. Însă el s-a remarcat ca un mărturisitor al icoanelor pe vremea ultimilor împărați prigonitori Mihail II și Teofil, fiind supus la chinuri pentru credința ortodoxă, schingiuit, întemnițat și exilat timp de 9 ani. Toate acestea și-au pus amprenta serios pe sănătatea sa, fiind nevoit ulterior să poarte niște fâșii de pânză pe față pentru a-și masca rănile. Însă a stârnit interesul împăratului Teofil prin erudiția și modestia sa și i s-a permis accesul la palat. Atunci când acesta a murit, împărăteasa Teodora l-a depus pe Patriarhul eretic Ioan Grămăticul și a fost înscăunat Metodie. Sf. Ioanichie cel Mare a proorocit că va ajunge Patriarh și a jucat un rol important în alegerea lui, împreună cu Părinții din Mănăstirile din Olimpul Bitiniei. A fost preferat el și pentru linia moderată pe care o reprezenta, fiind un ucenic al Patriarhului Nichifor, ultimul ortodox înainte de a doua perioadă iconoclastă.

Ceea ce ne interesează pentru subiectul de față este atitudinea sa față de ereticii iconoclaști și față de monahii studiți, care susțineau o linie mult mai drastică. Astfel, la Sinodul din 842, când a fost alcătuit și Sinodiconul Ortodoxiei, ereticii au fost primiți impunându-li-se diferite epitimii. Pentru că la Sinodul VII iconoclaștii au fost iertați ușor și erezia a reușit să reizbucnească, de data aceasta Patriarhul a cerut condiții mai drastice pentru reprimire, o pocăință pe măsură. Astfel, copiii erau primiți după 7 zile în care își cereau iertare, iar în a 8-a erau primiți prin mirungere; adulții trebuiau să postească de două ori câte 40 de zile pe lângă cerința impusă copiilor; iar al treilea grup era format din cei care aleseseră voluntar erezia iconomahă. Aceștia erau de două feluri: unii erau primiți după rânduiala celor de mai înainte după doi ani de post și pocăință fierbinte, iar alții abia la ceasul morții erau acceptați la Împărtășanie.

Față de această atitudine s-au ridicat împotriviri din partea studiților, ucenici ai Sf. Teodor Studitul, stareții Navcratie și Antonie. Aceștia au fost excluși de a orice scaun episcopal, drept pentru care au rupt comuniunea cu Sf. Metodie și a urmat un conflict puternic între cele două tabere. Apoi disputa s-a concentrat pe cerința din partea Patriarhului ca ei să recunoască pe Patriarhul Nichifor, să urmeze linia Sf. Teodor, care se împăcase cu Nichifor și Tarasie, și să abandoneze scrierile dascălului studit în care se trasa o linie rigoristă. Trebuie menționat că Sf. Metodie a readus în capitală moaștele atât ale Sf. Nichifor, cât și ale Sf. Teodor Studitul. Totuși nu a reușit să aplaneze acest conflict, care a mai durat până pre vremea altui Sfânt, Fotie al Constantinopolului.

Așadar poziția Sf. Metodie este normativă atât în ce privește oprirea comuniunii pentru alte motive decât de dogmă, dar și cu privire la atitudinea față de eretici, cum să fie acceptați în Biserică și câtă rigoare se cere față de ei. El a ales o linie de mijloc, lucru care nu a fost pe placul unor cercuri mai rigoriste, fapt ce a dus la prelungirea conflictului puternic dintre moderați și rigoriști (care s-a întins între anii ~787-861, din vremea Sf. Teodor Studitul până la Sf. Fotie).

Sf. Fotie, Patriarhul Constantinopolului (†893 sau 897)

În timpul păstoririi sale a fost formulat canonul 15 (printre altele) la Sinodul I-II din 861. Prin această normă, Sfântul a pus capăt reacțiilor de oprire a pomenirii pentru motive nedogmatice și a temperat și opoziția rigoristă față de eretici, care de multe ori mai mult i-a întărâtat. Se formase în epocă opinia că intransigența ortodoxă a generat o a doua fază a iconoclasmului din cauza rigorismului pătimaș.

A luptat împotriva dogmei Filioque, care a fost dezaprobată și exclusă din Crez la Sinodul din 879-880 din Constantinopol, considerat de mulți a fi al VIII-lea Ecumenic. Totuși atunci nu au fost condamnați nominal cei care susțineau această eroare dogmatică, adică episcopii franci. Atunci s-a făcut o iconomie prin care dreapta credință a fost întărită, iar ereticii au fost lăsați în pace pentru că erau puternici politic și s-ar fi putut ajunge la o situație mai grea. Într-un final, ruptura nu a putut fi evitată și s-a produs în 1054.

Sf. Iosif, Patriarhul Constantinopolului (†1283)

În Apologia pe care o face către împăratul unionist Mihail VIII Paleologul înainte de Sinodul de la Lyon (1273), Sf. Iosif al Constantinopolului nu primește comuniunea cu Papa pentru că fusese condamnat în 1054 printr-o hotărâre panortodoxă. De asemenea, spune că ar fi acceptat comuniunea dacă nu ar fi existat acea anatemă, după cum și Sf. Chiril al Alexandriei l-a considerat împreună-slujitor pe Nestorie „înainte de condamnare, dar nicidecum după caterisirea” de la Sinodul III Ecumenic[4]. Acest citat este mai relevant cu privire la posibilitatea comuniunii cu ereticii necondamnați decât cel ales de Monahul Sava în referatul său.

Părinții aghioriți din 1273

În aceeași perioadă cu Sf. Iosif au scris și monahii aghioriți o scrisoare de împotrivire față de unirea cu papa. Ei refuză să fie pomenit papa pentru că este condamnat, după cum se vede din textul Scrisorii lor, unde afirmă că de catolici „ne-am despărțit după dreptate și canonic” și „rămân neschimbați în ereziile lor”[5].

Sf. Grigorie Palama (†1359)

Disputele teologice din veacul al XIV-lea, cunoscute sub denumirea de polemica sau controversa isihastă, au avut ca principal protagonist pe Sf. Grigorie Palama. Deci el a trăit chiar într-o perioadă de criză bisericească. În cartea Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama, Păr. D. Stăniloae descrie și evoluția discuțiilor și hotărârilor sinodale din anii 1341, 1347 și 1351, când au fost condamnați Varlaam, Akindin și Nichifor Gregora și a fost proclamată oficial învățătura Sf. Grigorie a energiilor necreate. Sinodul ținut din două etape (iunie și august), care a avut loc în 1341, ar fi trebuit să constituie o rezolvare a ereziilor vehiculate de Varlaam și Achindin, însă instabilitatea politică a favorizat pe antipalamiți și a dus la prelungirea acestei polemici. Totuși, pe scurt, în 1347 „Sinodul dezbracă pe Patriarhul Ioan Caleca de orice demnitate sfântă și-l oprește de la Litrughie și-l depune pentru totdeauna; iar de nu se va căi și nu se va lepăda de aceste dogme și de cei ce persistă în ele printr-o declarație scrisă, îl supune și anatemei, tăindu-l de la trupul Bisericii. La fel a făcut și cu Achindin și cu aderenții lui. Cei ce se căiesc, de sunt în cler, își pot deține oficiul”[6]. La redactarea finală a hotărârii, au fost depuși unii ierarhi, iar pe alții Sinodul i-a suspendat pentru o perioadă pentru a se întoarce, altfel vor fi dați anatemei. În același spirit al diferențierilor după vinovăție a fost și hotărârea sinodală din 1351. Având în vedere că la aceste Sinoade a participat și a fost chiar centrul atenției Sf. Grigorie, putem considera că aceasta este atitudinea lui față de eretici și modul lor de condamnare. Concret, aceștia sunt mădulare ale Bisericii și pot rămâne în rangul lor ierarhic dacă se leapădă de erezie, iar ereziarhii (promotorii principali) sunt caterisiți și, în caz că nu se pocăiesc, sunt și anatematizați. Se poate observa ușor că au fost condamnați adepții învățăturilor rătăcite, nu cei care au fost în comuniune cu ei.

În scrierile palamite se găsesc unele expresii foarte dure la adresa opozanților săi. Conjunctura era una deosebită. Majoritatea credincioșilor erau de partea Sfântului, exista o decizie sindoală (1341) și totuși Patriarhul Caleca l-a promovat în treapta de diacon pe Achindin (care era sub anatemă), a sprijinit învățătura lui și l-a persecutat pe Sf. Grigorie. În aceste împrejurări a ajuns în cetate Patriarhul Ignatie al Antiohiei, care a fost de partea ereticilor. În unele scrieri palamite în care sunt combătute scrisorile acestor doi Patriarhi, există apelative dure la adresa lor, numindu-i decăzuți și înstrăinați de Biserică, deși îi recunoaște ca arhipăstori, în același timp. Această atitudine se explică în termenii canonului 15 I-II, care îi numește pseudo-episcopi pe cei care propovăduiesc deschis o erezie, marcând prin aceasta dezbinarea din cadrul Bisericii, care este văduvită de păstori autentici și este condusă de unii năimiți și străini de adevărata credință, dar care nu sunt încă scoși din comuniune.

Sf. Ghenadie Scholarul (†1472)

Singurele scrieri ale sale pe care le am la dispoziție sunt din cartea Străjerii Ortodoxiei. Deși scrie că „pomenirea papei sau a oricăruia dintre episcopi eu nu o socotesc lucru neînsemnat, de vreme ce părtășia duhovnicească a celor de un cuget și supunerea desăvârșită față de păstorii cei adevărați se arată prin pomenire”, adaugă puține rânduri mai jos: „Să nu-mi fie mie să fac eretică Biserica mea, Sfânta Maică a ortodocșilor, primind pomenirea papei cât timp mărturisește și crede cele pentru care Biserica noastră nu-l primește. Precum Părinții noștri, niciodată nu mă voi împărtăși cu papa și cu cei ce au cu el împărtășire” (Străjerii Ortodoxiei, p. 454-455). Este evident că motivul pentru care nu accepta comuniunea cu papa este tocmai pentru că exista o condamnare asupra lui și era despărțit de Biserică. Fără să mai menționăm că, la scurt timp după Sinodul de la Ferrara-Florența, au fost condamnați prin decizie sinodală de către Patriarhii din Răsărit toți unioniștii și depus Patriarhul filo-unionist de Constantinopol[7].

Sf. Nicodim Aghioritul (†1809)

Cu toate că observația Sf. Nicodim cu privire la valabilitatea Tainelor clericilor care nu sunt încă anatematizați sau caterisiți decurge din canoane, putem să o catalogăm drept o învățătură sau detaliu pe care l-a explicat acest Sfânt. Într-o notă la canonul 3 apostolic, el afirmă: „Canoanele poruncesc soborului Episcopilor celor vii să caterisească pe preoţi, ori să afurisească, ori să anatematisească pe mireni, când calcă canoanele. Însă, dacă soborul nu va pune în lucrare caterisirea preoţilor, ori afurisirea, anatematisirea mirenilor, preoţii aceştia şi mirenii nici caterisiţi nu sunt cu lucrul, nici afurisiţi ori anatematisiţi. Învinovăţiţi însă sunt, aici spre caterisire, ori afurisire, ori anatematisire, iar acolo spre dumnezeiasca osândă. […] Drept aceea tare greşesc cei fără minte care zic cum că în vremurile acestea toţi cei sfinţiţi care în afară de canoane s-au hirotonit sunt cu lucrarea caterisiţi […] neînţelegând că porunca canoanelor fără de punerea în lucrare a persoanei a doua, adică a soborului, este nesăvârşită. Fără mijlocire şi mai înainte de judecată nelucrând de la sine. Înșişi dumnezeieştii Apostoli arătat se tălmăcesc pe sineşi cu al 46-lea Canon al lor, fiindcă nu zic că îndată acum cu lucrul se află caterisit oricare Episcop sau preot care va primi Botezul ereticilor, ci a se caterisi poruncind, adică a sta de faţă la judecată şi, de se va dovedi că a făcut acesta, atunci să se dezbrace cu hotărârea voastră de preoţie, aceasta poruncim”[8]. Deci se înțelege că sunt vinovați cei ce slujesc după ce au săvârșit fapte reprobabile, dar slujba lor este valabilă, cu har.

Deși ar exista o diferență între canoane și horosurile dogmatice ale Sinoadelor, adică între faptele morale și administrative, sancționate de canoane și cele ce țin de dogme, prevăzute în definițiile de credință, citirea hotărârilor sinodale ne va dumiri că nu există vreo deosebire importantă. În primul rând, dacă cele scrise de Sf. Nicodim se aplică pentru toate canoanele, atunci există cel puțin două canoane (1 Sin. III Ec. și 1trulan) care se referă la chestiuni dogmatice. În al doilea rând, horosurile dogmatice prevăd același lucru, adică „să fie caterisiți, îndepărtați sau anatematizați” cei ce nu țin credința ortodoxă stabilită, nu că ar fi deja excomunicați.

Sf. Paisie Aghioritul (†1994)

Atunci când multe Mănăstiri atonite au decis oprirea pomenirii Patriarhului Atenagora în secolul trecut, alături de trei Episcopi din Grecia, printre cei care au sprijinit această acțiune a fost și Cuviosul Paisie, care era îndrumător al Mănăstirii Stavronichita la acea vreme. Deși a criticat pe zeloții vechi-calendariști, la scurt timp a trecut și el însuși la întreruperea pomenirii, dar nu în același mod dezbinător care s-a păstrat în Mănăstirea athonită Esfigmenu, după cum aflăm în cartea Epistole și alte texte (nota 9, p. 23-24).

După cum dau mărturie unii Părinți aghioriți care cunosc cum au procedat Părinții din anii ’70 care au întrerupt pomenirea, aceia au păstrat comuniunea cu cei care nu adoptaseră atitudinea lor: „Atunci când părinţii atoniți au oprit pomenirea celui de-tristă-amintire patriarh Atenagora, nu au pomenit alt episcop în loc şi aveau comuniune cu cei care pomeneau, cu condiţia ca atunci când vin în mănăstire să nu pomenească, iar toţi mirenii erau primiţi la Sfântul Potir.”

Sf. Iustin Popovici

A luptat deschis împotriva ecumenismului și a scris cel puțin o carte pe această temă, Biserica Ortodoxă și Ecumenismul. A criticat încercările de întrunire a unui Sinod Panortodox tocmai pentru că întrevedea consecințele dezastruoase pe care Patriarhia Ecumenică dorea să le introducă prin intermediul lui. Totuși, deși unii afirmă că el ar fi întrerupt pomenirea și comuniunea cu Biserica Sârbă din care făcea parte, pe motiv de erezie ecumenistă, totuși mărturii credibile susțin că nu a făcut acest lucru. Episcopul Atanasie Ieftici adeverește acest fapt, iar o altă sursă susține că pentru el criteriul definitoriu era condamnarea sau nu a celor care susțin erezii: „În timp ce denunța deschis învățătura Patriarhului Atenagora ca eretică, [Sf. Iustin] simțea că, de vreme ce cel din urmă nu fusese condamnat de Biserică, prin urmare a rămas o parte a ei. De aceea, când a aflat de moartea Patriarhului, a slujit o panihidă pentru sufletul său”.

Gheron Iosif Isihastul (†1959)

Deși Gheron Iosif nu s-a confruntat direct cu vreo erezie, ci doar cu schisma calendaristă, avem o descoperire foarte importantă, rămasă de la el după multă rugăciune și frământări și în urma unei vedenii dumnezeiești: „Vezi, copilul meu, că nu păcătuiești atunci când îl pomenești pe Patriarh, orice ar spune sau ar face, până ce nu este caterisit și se împărtășește din același Potir?”[9]. Aceste cuvinte nu au o valoare dogmatică pentru că nu sunt spuse cu referire la o erezie, dar au greutatea lor duhovnicească. Limita descoperită lui de Dumnezeu nu a fost faptul că nu era la mijloc o greșeală de dogmă, ci condamnarea și caterisirea, lucru care ar trebui să cântărească mult și cu privire la tema pusă aici în discuție.

Schisma serghianistă

Deși au încercat unii să invoce ca model de nelucrare a harului sau vătămare duhovnicească ruptura Bisericii Ruse din afara Granițelor, formată după instalarea comunismului la Moscova, această tentativă este nefondată. Amintim că au existat diferite opinii cu privire la efectul slujbelor oficiate în episcopiile și bisericile supuse sovieticilor, exprimate de mai mulți Mitropoliți, dar oficial nu a fost emisă o sentință categorică. Însă cred că precumpănește exemplul Sf. Luca al Crimeei, care s-a sfințit chiar în această structură apostată ca episcop deplin al ei. Mai mult, Sf. Ioan Maximovici visa la o reunire cu Biserica mamă în viitor și nu rupea comuniunea cu ea, deși era conștient și de căderile cumplite provocate de colaborarea cu autoritățile atee. Peste toate acestea, la mijloc nu a existat o abatere dogmatică.

Concluzii finale

Atitudinea care poate fi adoptată față de ereziile necondamnate, cum este ecumenismul, care se desprinde din scrierile patristice menționate, cuprinde mai multe caracteristici:

– întreruperea pomenirii episcopului care promovează o erezie este permisă de canoane și au existat cazuri de acest fel în istoria bisericească (Sf. Paisie Aghioritul și credincioșii dinainte de Sinodul III Ecumenic față de Nestorie), validate de Sfinții Părinți;

– nu există o obligativitate canonică de a rupe comuniunea cu ereticii necondamnați și există cazuri de Sfinți care au păstrat comuniunea cu unii ca aceștia, deși au combătut rătăcirile lor (Sf. Sofronie al Ierusalimului);

– ceea ce se impune fiecărui credincios și cleric este a nu se face părtaș la vreo învățătură eretică și chiar să o combată după propriile puteri;

– toate eforturile trebuie direcționate spre convocarea unui Sinod care să condamne orice erezie nou apărută și să caterisească pe promotorii ei nepocăiți. Sfinții și credincioșii de rând nu au rămas indiferenți față de învățăturile greșite ivite în Biserică, ci s-au silit să le elimine prin măsuri corecte, suferind orice greutate pentru mărturisirea credinței. În același timp, nu au mers pe o linie rigoristă, impunând propria lor gândire, ci s-au silit să fie cât mai convingători și fideli tradiției ortodoxe (Sf. Maxim Mărturisitorul).

– există și situații de cădere automată din Biserică prin alipirea de o structură condamnată, cum a fost cazul unirii de la Ferrara-Florența. Atunci ierarhii unioniști au căzut automat sub condamnarea care era pronunțată asupra catolicilor prin unirea deplină cu ei. Se poate constata o diferență între intrarea în comuniune cu o persoană sau cu o structură bisericească excomunicată. În prima situație clericul sau mireanul care stabilește un raport de comuniune cu o persoană este pasibil și el de excomunicare și de osânda lui Dumnezeu, iar în al doilea caz deja este vorba de ieșire automată din Biserică prin plasarea (prin unire sau trecere) în rândurile respectivei structuri anatematizate. Așadar există diferență între primirea în comuniune a persoanele schismatice din Ucraina de astăzi de către greci și unirea cu catolicii de la Lyon (1274) sau Ferrara-Florența (1439). În primul caz, cei care-i recunosc pe episcopii anatematizați ucraineni sunt vinovați înaintea Bisericii și a lui Dumnezeu, iar în al doilea se autoexclud și ajung automat sub anatema.

Pe lângă toate acestea, se înțelege că trebuie surprins cugetul Sfinților Părinți nu ca pe o rețetă precisă, pentru că este rodul unei chibzuințe profunde și izvorâte din dragoste pentru Biserică și pentru Dumnezeu. Acest duh trebuie să urmărim să-l dobândim fiecare dintre noi, fără a scoate din context diferite expresii ale lor, ci urmărind a prinde noima lor sfântă într-un tablou general caracterizat de frica de Domnul și de evlavie sfântă față de problemele bisericești. Iar toate prevederile canonice nu trebuie concepute ca niște norme administrative și abstracte, ci ca exprimări la nivel legal al duhului Bisericii, pe care ni-l împropriem prin respectarea hotărârilor bisericești sfinte.

Ca o ultimă remarcă, atât întreruperea pomenirii, cât și păstrarea comuniunii în situație de criză declanșată de o erezie (cum este ecumenismul) trebuie să urmărească unitatea Bisericii în adevărul revelat și în dragostea duhovnicească ce poartă și îndreaptă neputințele omenești. Adică toate trebuie făcute spre zidire, nu spre dărâmare (cf. 2Cor. 10:8).


[1] „Această împreună împărtăşire de rugăciune pe care o face cu cel afurisit (osebit, sau despărţit) cunoscându-l şi ştiindu-l acest fel, priveşte spre necinstea şi defăimarea celui ce l-a despărţit şi îl cleveteşte pe el, ca şi cum cu nedreptate l-a despărţit (afurisit)”.

[2] PSB, vol. 16, p. 108-167. Sunt relevante capitolele I-XXI.

[3] Sfântul Maxim Mărturisitorul și tovarășii săi întru martiriu, Editura Deisis, Sibiu, 2004, p. 38.

[4] Dossier grec de l’union de Lyon (1273-1277), p. 267.

[5] Arhim. Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei, p. 347.

[6] Viața Sf. Grigorie Palama…, p. 126

[7] Cf. Străjerii Ortodoxiei, p. 444

[8] Pidalion, Editura Credința strămoșească, 2007, nota 36, p. 37-38.

[9] Arhim. Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, p. 309.

Râvna necontrolată a studiților stinsă prin canonul 15 I-II

Triumful Ortodoxiei, Sinodul din 843.
Sf. Metodie al Constantinopolului în partea de sus, lângă icoana Maicii Domnului

Moderați și extremiști au fost mereu printre credincioși. Chiar și fariseii au fost fanatici și nu au putut primi învățătura lui Hristos. Însă un conflict emblematic între aceste categorii este cel marcat de reglementările canonului 15 al Sinodului I-II Constantinopol (861) și linia monahilor studiți din sec. VIII-IX. Deși este puțin cunoscut acest aspect, primul a fost formulat pentru a tempera și condamna rigorismele celor din urmă după o serie de disensiuni care au măcinat viața bisericească din acea perioadă.

O situație inedită este aceea că majoritatea nepomenitorilor de astăzi de după Sinodul din Creta urmează declarativ atât linia canonului 15, cât și a Sf. Teodor Studitul fără a vedea un conflict în aceasta. Diferența nu este vizibilă, e drept, dar totuși există. Chiar și dacă am considera că studiții opreau comuniunea adesea pe motive morale sau administrative, pe când canoanele 13-15 I-II condamnă acest lucru, tot ar trebui să se fie pusă la îndoială corectitudinea viziunii lor. În cartea Străjerii Ortodoxiei este menționat acest aspect, că monahii de la Studion au avut unele erori rigoriste moștenite, mustrate de mai mulți Sfinți, printre care și de Sf. Ioanichie cel Mare.

Dar mai există un aspect important, anume oprirea comuniunii pentru o erezie. Studiții s-au confruntat și cu situații în care erau la mijloc chestiuni de dogmă, nu doar de morală. Pentru că erau mai stridente devierile cu privire la sancționarea prin oprirea comuniunii pentru abateri disciplinare, canonul 15 se ocupă îndeosebi de acest aspect, dar nu lasă deoparte nici problematica sancționării unui episcop ce propovăduiește deschis o erezie.

Atitudinea studiților era deranjantă pentru motivul că izbucnea adesea și devenise o modă caracterizată drept „nebunia schismaticilor” în textul canonului 13 I-II. Deși această Mănăstire s-a afirmat printr-o atitudine mărturisitoare în cazul schismei acaciene (484-519), începând cu sec. VIII a luat o turnură nefastă. Mărturii istorice cu privire la reacțiile inadecvate ale studiților se găsesc în cartea The photian schism scrisă de F. Dvornik. Deși autorul este catolic și prezintă propriile interpretări ale evenimentelor, majoritatea corecte, documentarea sa este una validă, bazată pe multe surse primare.

Astfel, studiții radicali s-au manifestat prima dată în cadrul Sinodului VII Ecumenic, unde au cerut insistent condamnarea tuturor episcopilor foști iconoclaști, chiar dacă aceștia renegaseră greșeala lor. Patriarhul Tarasie a fost înfruntat apoi de Sf. Teodor Studitul pe motiv că a fost îngăduitor cu unii episcopi simoniaci. Un conflict puternic, denumit schisma adulterină, a izbucnit după ce Patriarhul a refuzat, invocând motive de iconomie, să caterisească pe un preot Iosif ce oficiase o cununie necanonică a împăratului. Această ruptură a survenit din nou pe vremea următorului Patriarh, Nichifor, din aceleași motive. Pentru că decizia de reabilitare a respectivului preot a fost luată și într-un Sinod, ca să-i confere greutate, studiții au oprit comuniunea cu toți episcopii semnatari și cu cei aflați în comuniune liturgică cu aceștia.

A urmat o reizbucnire a iconoclasmului, stopat abia după vreo trei decenii, în 843, când au fost cinstite din nou icoanele prin decizie sinodală. După moartea ultimului împărat iconoclast, Teofil, a fost ales un alt Patriarh, anume Metodie. Acesta a impus o linie ortodoxă, dar moderată. De aceea, nu a fost promovat în scaune ierarhice pe nici unul dintre monahii studiți pentru a evita o inflamare a spiritelor. Aceasta pentru că reizbucnirea ereziei iconoclaste era pusă pe seama rigorismului zelotiștilor, care întărâtau pe opozanți prin atitudinea lor. Patriarhul dorea ca mersul Bisericii să fie ortodox, dar în pace, fără să stârnească antipatii nedorite și nefaste. Monahii studiți au reacționat dur și față de Patriarhul Metodie, drept pentru care acesta a condamnat pe unii dintre ei și linia trasată de Sf. Teodor, pe care aceia o țineau[1].

După moartea Sf. Metodie, a urmat în scaun Sf. Ignatie, care a fost partizan al studiților, deși nu unul declarat de-al lor. În schimb, după depunerea sa controversată și urcarea pe scaun a Sf. Fotie, studiții iarăși s-au împotrivit în același chip, drept pentru care a urmat condamnarea lor prin canoanele emise de Sinodul din 861, care s-a ocupat cu validitatea alegerii lui în scaun. Pentru o mai bună înțelegere a acestor din urmă evenimente, voi insista asupra lor în mod deosebit.

Societatea bizantină era marcată de conflictele dintre moderați și radicali, deși s-a poziționat mai mereu de partea celor dintâi. De aceea a fost ales în scaun pentru restaurarea cultului icoanelor un Patriarh din prima categorie. Apoi, pentru a mai da satisfacție presiunilor studite, a urmat un Patriarh neutru, dar cu tendințe zelotiste, Sf. Ignatie, după cum s-a și dovedit. Acesta a intrat în conflict cu conducerea imperială făcând chiar exces de zel pe plan bisericesc, dar și politic, așa că a urmat depunerea lui în mare parte meritată. El a mustrat pe regentul Bardas că ar fi avut relații incestuoase cu fiica sa vitregă fără dovezi concludente, apoi a luat partea sau chiar a fost implicat în unele comploturi, fapte de netolerat. A fost depus și în locul său a fost aleasă o persoană neutră, dar de data aceasta înclinată spre moderați, Sf. Fotie. Acest fapt a stârnit revolta studiților, care au contestat alegerea sa. Se pare că starețul Nicolae a fost înlăturat și închis în mănăstire pentru opoziția sa[2]. După o primă sesiune nereușită, Sinodul convocat de Patriarh pentru a stabili validitatea hirotoniei sale a luat o decizie în acest sens în anul 861. Atunci au fost emise o serie de canoane pe probleme arzătoare, printre care și fenomenul schismatic. Astfel, a fost interzisă oprirea pomenirii episcopului pentru „vinovății oarecare”, exceptând situația predicării unei erezii dovedite.

În ciuda faptului că prin canonul 31 apostolic este permisă ruperea comuniunii și pentru „vină de dreptate”, Sinodul din 861 limitează această atitudine doar pentru erezie. Aici trebuie să menționăm că textul canonului 15, precum și a celor anterioare 13-14, este inspirat dintr-o scriere a Sf. Sofronie, Patriarhul Ierusalimului (†639), intitulată Despre mărturisirea păcatelor. Acesta nota: „Dacă vreun prezbiter sau diacon s-ar depărta de comuniunea cu propriul Episcop și nu ar pomeni numele lui, sancționându-l chipurile pentru vreo vinovăție, să fie caterisit! Și, dacă ar cuteza același lucru un Episcop față de propriul Mitropolit, să se caterisit! De asemenea, și dacă ar cuteza acestea un Episcop sau Mitropolit față de Patriarh, să fie opriți de la preoție! Iar dacă unii s-ar depărta de cineva nu sub pretext de vinovăție, ci pentru o erezie sancționată de Sinod sau de Sfinții Părinți, sunt vrednici de cinste și acceptare ca niște ortodocși” (PG 87,3369-3372). Este evidentă asemănarea cu canonul 15, care are următorul conținut (revizuit după originalul grecesc): „Cele hotărâte în privința prezbiterilor (preoților), episcopilor şi mitropoliţilor cu mult mai mult se potrivesc pentru patriarhi. Așa încât, dacă vreun prezbiter, episcop sau mitropolit ar cuteza să se depărteze de comuniunea cu propriul său Patriarh şi nu ar pomeni numele lui, după cum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci, înainte de înfăţişarea sinodală şi de osândirea lui definitivă, ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acesta să fie cu totul străin de toată preoţia dacă numai se va reproșa că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unirea Bisericii. Cei ce se despart pe sine de comuniunea cu întâiul stătător pentru oarecare erezie sancționată de Sfintele Sinoade sau de Părinţi, fireşte de acela care propovăduieşte erezia public şi o învață cu capul descoperit învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu sunt pasibili de certare canonică dacă se îngrădesc pe ei de comuniunea cu numitul episcop înainte de o cercetare sinodală, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au sancționat episcopi, ci pseudo-episcopi şi pseudo-învăţători şi nu au rupt cu schismă unirea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări”.

Așadar Sinodul, în timp ce condamnă în termeni duri curentul schismatic de atunci, consideră că întreruperea comuniunii și pomenirii unui episcop care se face vinovat de o învățătură eretică, înainte de cercetare sinodală, este o faptă demnă de apreciere. Aici trebuie subliniat faptul că episcpii noștri de azi evită să recunoască justețea unei astfel de acțiuni față de Sinodul din Creta.

Duhul autentic bisericesc este acela că această atitudine este doar permisă, nu impusă canonic. Mărturisirea nu poate fi impusă, deși e lăudabilă. Doar comuniunea cu un episcop depus din treaptă este condamnabilă, nu și cu unul încă necaterisit.

Firul roșu care trebuie urmat este acela că trebuie ținută cu strictețe dogma ortodoxă, fără abatere, dar cu multă iconomie și iubire față de oameni și îngăduință față de neputințele lor. Au fost primiți în treapta pe care o aveau ierarhii iconoclaști care s-au dezis de erezie, deși fuseseră susținători fervenți ai rătăcirii. Nu a fost acceptat rigorismul studiților, care nu face cinste Evangheliei lui Hristos. Acrivismul este o literă moartă fără duh; mai bine zis, nici măcar litera nu este păzită cum se cuvine pentru că apar devieri de la normele bisericești prin răstălmăciri și interpretări greșite.

Lipsa de rigorism și echilibrul duhovnicesc sunt evidente în atitudinea Sf. Vasile cel Mare față de ereticii pnevmatomahi. El nu le cerea o mărturisire riguroasă cu privire la dumnezeirea Duhului Sfânt, ci doar să nu fie negată aceasta cu gândul că unii ca aceștia vor învăța pe viitor mai bine detaliile dreptei credințe dacă sunt primiți în comuniune. Pe de altă parte, a fost mai puțin strict pentru a evita o izolare păgubitoare, prin care s-ar fi îngroșat rândurile ereticilor, iar Biserica ar fi fost slăbită (vezi Epistola 113). Aceasta în condițiile în care el însuși a fost drastic când a fost vorba de trădarea credinței, întrerupând comuniunea cu episcopul său atunci când acesta a semnat un text cu nuanță eretică (cf. Epistola 51).

Un exemplu elocvent pentru atitudinea față de erezii este dat de Sf. Siluan Athonitul, descris de Arhim. Sofronie: „Am cunoștință de o convorbire a Starețului (Siluan) cu un Arhimandrit ce se ocupa cu misiunea printre neortodocși. Arhimandritul cu pricina îl cinstea foarte mult pe Stareț și adesea, când era la Sfântul Munte, venea să vorbească cu dânsul. Starețul l-a întrebat cum propovăduiește. Arhimandritul, încă tânăr și fără experiență, gesticulând cu mâinile și mișcându-și întreg trupul, a răspuns agitat:

– Le spun: Credința voastră este rătăcită; la voit totul este scâlciat, nimic nu este drept și nu veți afla mântuirea dacă nu vă pocăiți.

Starețul a ascultat și l-a întrebat:

– Dar spuneți-mi Părinte Arhimandrit, cred ei oare în Domnul Iisus Hristos, că El este adevăratul Dumnezeu?

– Asta o cred.

– Dar pe Maica Domnului o cinstesc?

– O cinstesc, dar învățătura despre ea este greșită.

– Și pe Sfinți îi cinstesc?

– Da, îi cinstesc, dar, de când s-au despărțit de Biserică, ce Sfinți mai pot avea ei?

– Oare săvârșesc dumnezeieștile slujbe în biserici, citesc cuvântul lui Dumnezeu?

– Da, au și biserici, și slujbe, dar de ați vedea cum sunt slujbele lor față de ale noastre; ce răceală și lipsă de duh!

– Așadar, Părinte Arhimandrit, sufletul lor știe că bine fac crezând în Iisus Hristos, cinstind pe Maica Domnului și pe Sfinți, chemându-i în rugăciuni – așa că atunci când le spuneți de credința lor că e rătăcită, ei nu vă vor asculta… Dar vedeți, dacă le veți zice că vine fac crezând în Dumnezeu, bine fac că cinstesc pe Maica Domnului și pe Sfinți; bine fac că merg la biserică, la slujbe și că se roagă acasă, că citesc cuvântul lui Dumnezeu și celelalte – dar că greșesc în asta și greșeala trebuie îndreptată, atunci totul va fi bine și Domnul se va bucura de ei; și astfel toți ne vom mântui prin mila lui Dumnezeu… Dumnezeu este dragoste și astfel propovăduirea trebuie totdeauna să purceadă din dragoste; atunci se va folosi și cel ce propovăduiește, și cel ce ascultă; dar, dacă tot mereu îi prihăniți, sufletul lor nu vă va asculta și nu va ieși nici un folos”[3].

Ca o concluzie, „este posibil ca însăși adevărata credință să nu poată spori fără zdrobirea inimii. Credința în Iisus Hristos, Sfânta Treime, poruncile evanghelice și tot ceea ce învață Biserica în general.” Aceste cuvinte sunt valabile nu doar pentru modernismul din Biserică, ci și pentru rigorismul care nu mai vede nici măcar litera din cauza „literei”. De aceea cel mai bine este să fie evitată atât abaterea de la dreapta credință, cât și excesul de zel.


[1] Arhim. V. Papadakis, Străjerii Ortodoxiei, p. 530.

[2] http://www.newadvent.org/cathen/14316c.htm.

[3] Arhim. Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, trad. Ierom. Rafail Noica, Editura Accent Print, Suceava, 2013, p. 69-70.

Întreruperea pomenirii, între dreapta credință, viața curată și răzvrătire

După o analiză a prevederilor canonice cu privire la întreruperea pomenirii, este oportună abordarea fenomenului din perspectivă duhovnicească.

Provocările la adresa dreptei credințe din ultima vreme din partea ecumenismului, mai ales după Sinodul din Creta, au succes îndeosebi din cauza despărțirii artificiale între morală și corectitudinea credinței. Pe de o parte unii consideră că oamenii pot fi buni chiar și fără a crede drept, iar alții exagerează cu patimă valoarea ortodoxiei în dauna vieții îndreptate. În ambele cazuri există o separare a celor două componente, care duce pe căi diferite la neglijarea cuvintelor lui Hristos: „fără Mine nu puteți face nimic” (In. 15, 5). Faptele care nu-și trag puterea de la Hristos nu valorează nimic, dar și cele care nu au roadele (dragostea, mila și dreptatea) lui Hristos sunt dovedite că nu au rădăcina în El, ci sunt omenești.

Cea mai succintă prezentare a interdependenței dintre dreapta credință și trăirea curată o face Sf. Ioan Gură de Aur în aceste cuvinte: „După cum nu se poate ca cel ce se găsește în rătăcire – însă cu o viață curată – să rămână pentru totdeauna în rătăcire, tot așa și cel ce trăiește în răutate nu cu ușurință va putea să privească la înălțimea dogmelor, ci tot cel ce voiește a cuceri adevărul trebuie a se curăța iute de toate patimile. Cel ce se izbăvește de patimi iute se va izbăvi și de rătăcire și se va învrednici de adevăr”[1]. Deci nu doar ortodoxia influențează trăirea, ci și invers. În plus, legătura dintre ele nu este una fixă, rigidă și automată, ci una care vine prin inimă, funcționează prin mecanisme care țin de viața lăuntrică, de transformări așezate, statornice și cu o oarecare inerție ce ține de experiențele duhovnicești. Nu există o determinare stabilită pe criterii exterioare, ci interioare.

În general, gândurile, faptele și atitudinile noastre trebuie probate, puse la încercare. Ispitirea aceasta intervine pentru a le vădi dacă sunt cu adevărat bune sau doar au aparența bunătății, dar esența le este rea. „Smintelile trebuie să vină” (Mt. 18, 7) și chiar ereziile „ca să se învedereze cei încercați” (1Cor. 11, 19). În Patericul egiptean se spune la fel: „ridică ispitele și nimeni nu este care să se mântuiască” (Avva Antonie, 7).

Valoarea faptelor bune este dată de credință

Doar faptele care izvorăsc din credința curată și sănătoasă sunt bune cu adevărat și mântuitoare. Lucrul acesta îl arată și Sf. Ioan Scărarul când face legătura între credința greșită a lui Evagrie și concepțiile sale despre nevoință: „Urgisitul de Dumnezeu Evagrie a socotit că este mai înțelept decât cei înțelepți și în rostire, și în înțelegere. Dar a fost dat de gol, nenorocitul, arătându-se mai fără de minte decât cei fără de minte, nu numai în multe altele, ci și în aceasta. Căci zice: când sufletul poftește mâncare felurită, să se strâmtoreze cu pâine și apă. … Noi, respingând porunca lui, zicem să tăiem întâi mâncările care îngrașă, pe urmă pe cele care ne aprind, apoi pe cele ce ne fac plăcere”[2]. Asceza pe care o aproba Evagrie era una greșită, pe principii eronate, gnostice. Din păcate, aceste învățături pătrundeau și în mediul ortodox și mulți le puneau în aplicare din neștiință, lucru care se petrece adesea și cu alte curente neortodoxe. O situație asemănătoare a fost denunțată de Sf. Ignatie Briancianinov cu privire la cartea de origine papistașă Urmarea lui Hristos, dar se întâmplă și cu practicile orientale (yoga) și cu diferite concepții moraliste care se strecoară în viețuirea ortodoxă.

Legătura dintre dreapta credință și mântuire o arată foarte clar același Sfânt Ignatie, când argumentează de ce nu se pot mântui păgânii, mahomedanii și ereticii.

Curăția vieții face loc credinței drepte

Însă, după cum arată cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur de la început, și viața cuiva îl determină să fie receptiv sau refractar față de credința adevărată. Lucrul acesta este adeverit de mulți romani din Evanghelie care au venit la Hristos și credința lor a fost lăudată de El mai mult decât a iudeilor și fariseilor din vremea aceea. Însuși Apostolul Pavel s-a convertit și a devenit „vas al alegerii” (Fapte 9, 15) datorită râvnei sale curate; s-a făcut Apostol din prigonitor. Dar și Sfinți precum Ioanichie cel Mare și Gherasim de la Iordan au fost înșelați pentru o vreme de ereziile iconoclastă și monofizită, însă, datorită curăției lor, s-au întors ușor la dreapta credință.

Un fapt vrednic de luat aminte este relatat în Pateric despre Avva Ghelasie. Un oarecare Teodosie a vrut să-l facă să defaime Sinodul de la Calcedon. Dar el, „din așezarea omului aceluia și din priceperea ce avea de la Dumnezeu, a cunoscut vicleșugul socotelii lui și nu numai că n-a fost răpit cu depărtarea lui de la dreapta credință, ca mai toți cei de atunci, ci, precum se cade, l-a ocărât și l-a izgonit” (§Ghelasie, 4). Mai târziu nu s-a înfricoșat nici de amenințarea cu arderea pentru dreapta credință. Așadar comportamentul smintitor și impulsiv, care ascunde interese personale, nu au fost compatibile cu credința dreaptă în ochii Cuviosului.

Există și alte exemple elocvente care demonstrează legătura dintre morală și credință. Starețul Varsanufie de la Optina povestește despre scriitorul Gogol cum a fost schimbat în bine după discuțiile cu Starețul Macarie. Dar relatează și despre Tolstoi, care a devenit neortodox din mândrie. Și-a făcut Evanghelia lui și principiile proprii și nu a ascultat de Starețul Ambrozie, care a spus numai atât despre el: „Are mult egoism (iubire de sine)”. Starețul Macarie vorbește astfel despre Tolstoi: „Începutul căderii este în gândul viclean. Oare Tolstoi nu s-a pierdut din pricina gândurilor viclene? … L-a ispitit gândul că Domnul nostru Iisus Hristos nu este Dumnezeu. Și l-a primit și a crezut în el. Apoi l-a ispitit iarăși gândul că Evanghelia nu este scrisă corect, corectând Evanghelia cum i-a trecut prin cap. Astfel a căzut din credința ortodoxă”[3].

Desigur că oamenii credincioși sinceri și cu gând curat formează o turmă mică. Există mulți din Biserica Ortodoxă care nu sunt cu adevărat creștini. La o încercare, trădează pentru că nu au convingeri trainice în ei. Nu este suficient să te naști în dreapta credință, ci să te naști din nou, lăuntric în ea. Iar aceasta nu înseamnă doar adeziunea la crezul ortodox, ci preschimbare interioară. Și Apostolul Petru a fost următor al lui Hristos din râvnă exterioară și a căzut. Dar, pentru că o avea și pe cea interioară, s-a ridicat prin pocăință, ca o dovadă că nu cere Dumnezeu de la noi să avem un crez, un ideal omenesc, ci unul duhovnicesc, sădit în conștiință. Idealurile pot duce la fanatism pentru că înflăcărează sângele și tulbură mintea. Curajul și dăruirea care vin în acest chip sunt avântate și „fără cunoștință” (Rom. 10, 2).

De aceea ne propunem să cultivăm învățăturile patristice despre nevoință în paralel cu dreapta credință pentru a avea consistență toate împreună.

Răzvrătirea și râvna fără discernământ

Așa cum Tolstoi și-a alcătuit Evanghelia proprie, la fel există capcana ca o minte cu râvnă greșită să-și facă lege și canoane proprii. Ecumeniștii vin cu „legea” iubirii, prin care reinterpretează totul, toate hotarele pe care le-au pus Părinții Bisericii între Ortodoxie și erezie sau chiar și între creștinism și alte religii. Dar mai grav este că opoziția față de ei, prin care ar trebui să fie păstrat adevărul, este compromisă și ea. Este făcută adesea tot după legi proprii, după interpretări personale ale canoanelor și fără a mai ține cont de dragostea creștină. Spre exemplu, câțiva, puțini, resping Sinodul din Creta, dar neagă posibilitatea întreruperii pomenirii și se dezic de ea. Ații, în partea opusă, justifică ura față de ereticii ecumeniști și aplică o îndepărtare care este mai drastică decât normele bisericești. Înainte de o condamnare oficială, operează o separare nu doar de clericii ecumeniști, ci și de cei aflați în comuniune cu ei ca de niște contaminați.

Revolta nu face parte din simțămintele care zidesc Biserica. Oprirea pomenirii nu trebuie să vină din răzvrătire, nu este o ieșire din ascultarea ierarhilor, ci ar trebui să fie o faptă ziditoare. Ea este acceptată de canoane (31 apostolic și 15 I-II) și are menirea de a păstra linia sănătoasă, nu de a se dezice cineva de ierarhi. Iar direcția cea bună nu este o simplă ideologie, o listă de puncte de credință, ci un mod de viață. Reacția la devierile ecumeniste trebuie să vină tocmai din necesitatea de a ne păzi de cugete rele și din trezvia minții. Cum poate fi indiferent la trădarea credinței cineva trezvitor? Sau cum poate justifica cineva abaterile semnate în Creta fără să-și adoarmă vigilența conștiinței?

Mesajul sănătos socotesc că este acela al păstrării nealterate a tradiției sfinte a Bisericii. E greu să fac un inventar al tuturor abaterilor din rândul nepomenitorilor, dar îmi propun o critică constructivă. Punctul de pornire ar fi că delimitarea trebuie să se facă față de cei care profesează ecumenismul, nu față de cei care sunt în comuniune cu ei. Comuniunea, până la o condamnare a ereziei, nu este vinovată canonic și, deci, nu poate fi socotită ca o greșeală. Nu trebuie să urmărim cu cine să fim în comuniune, de parcă toți ar fi ecumeniști din start. Ci atenția trebuie îndreptată spre cine trebuie sancționat și arătat în greșeala ereziei predicată cu capul descoperit, anume ierarhii semnatari în Creta și cei care îi susțin deschis.

Dorința mea este ca râvna cea bună să-i însuflețească atât pe „pomenitori”, cât și pe „nepomenitori”, să fie părăsită frica și lașitatea, dar și răzvrătirea necugetată, laxismul moral, dar și încrâncenarea. Exemplele Sfinților sunt neprețuite: Sf. Paisie Aghioritul, majoritatea mănăstirilor athonite și cei trei episcopi greci care au oprit comuniunea doar cu Patriarhului Atenagora în anii ’70, Sf. Iustin Popovici, Sf. Vasile cel Mare[4], Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Ioan Maximovici și Luca al Crimeii, precum și Bătrânul Gavriil din Athos sunt doar câțiva care pot fi luați ca repere bune. Toți aceștia s-au împotrivit fățiș ecumenismului (și bolșevismului), dar cu discernământ, fără să rupă unitatea Bisericii. Au sancționat doar pe cei vinovați, nu au făcut și „victime colaterale”. Cei care se depărtează de comuniunea cu ecumeniștii vădiți sunt de înțeles și au acoperire canonică, dar cei care se rup și de cei în comuniune cu aceia o fac dintr-o exagerare. Desigur că au o oarecare îndreptățire în exemplul Sf. Teodor Studitul, dar nu au dezvinovățire pentru faptul că sunt indiferenți la toți ceilalți Sfinți Părinți, unii chiar contemporani cu Sf. Teodor. Nu este scuzabil să fie invocată ascultarea de „Sfinții Părinți”, dar aceștia să fie neglijați și defăimați, ca și atâtea canoane. O viziune patristică presupune discernământ și cercetare amănunțită.

Dumnezeu să ne țină în credința mântuitoare prin fapte și cugete bune!


[1] Comentariile sau Explicarea Epistolei I cătră corintheni, Omilia VIII, traducere de Arhim. Theodosie Athanasiu, Atelierele grafice SOCEC&co., București, 1908, p. 103.

[2] Scara, XIV, traducere de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, EIBMBOR, 1992, p. 2014.

[3] Mitropolitul Meletie de Preveza, Starețul Varsanufie, Sfaturi către monahi și omilii către mireni, Editura Evanghelismos, București, 2003, p.181-182.

[4] După cum se poate vedea din Epistola 113, Sf. Vasile nu cerea o mărturisirea foarte precisă tocmai pentru a nu se autoizola. Mulți l-au acuzat în vremea lui de arianism, lucru pe care l-ar face destui și astăzi, pe când el a fost unul din cei mai mari Sfinți și apărători ai Ortodoxiei fără compromisuri. Lipsa de concesii dogmatice a fost declarată și de Pr.  Teodor Zisis prin comuniunea cu credincioșii ortodocși a celor care au întrerupt pomenirea. E vorba doar de o iconomie pastorală necesară.

Translate page >>