Articol al Profesorului emerit Protopresbiter Theodoros Zisis scris la cererea Părintelui Mihai Cantor, tradus de pr. Matei Vulcănescu și publicat pe blogul său personal.
În legătură cu problematica ce a apărut cu privire la legitimitatea și puterea epitimiilor (pedepselor) care sunt impuse clericilor ortodocși și laicilor de către episcopii care învață erezii și de către alți clerici de rang înalt (care învață erezia, și nu sunt condamnați eclesiastic dar învață și răspândesc erezia) subliniem următoarele:
Impunerea unei pedepse ortodoxului care protestează împotriva ereziei (impunere din partea superiorului său care răspândește erezia, de obicei din partea unui episcop – mitropolit, arhiepiscop, patriarh) mai ales când protestul ia forma întreruperii comuniunii și a pomenirii celui ce răspândește erezia adeverește și demonstrează particularitatea eretică a superiorului; persecuția sub formă de pedeapsă dovedește în esență protestul împotriva ereziei superiorului pe baza căruia subordonatul ortodox se opune celui care predică erezia sau recurge chiar și la întreruperea comuniunii și a pomenirii lui (adică la Sfânta Îngrădire) conform celor prevăzute de Canonul 31 Apostolic și de Canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol.
Această adeverire de mai sus este întărită pentru că superiorul care învață o erezie și care impune o pedeapsă împotriva ortodoxului:
A) nici nu îl invită pe subordonatul său – care protestează sau se îngrădește din cauza ereziei – astfel încât să se lămurească și să se definească pozițiile teologice controversate ale superiorului (în baza Canonului 31 Apostolic),
B) nici nu a mărturisit public împotriva ereziei de care a fost învinuit, astfel încât să se alunge orice bănuială cum că ar fi eretic și să se îndrepte orice sminteală,
C) nici nu îi laudă pe protestatarii împotriva ereziei aduse la lumină, în acord cu ceea ce aduce Canonul 15 I-II Constantinopol, adică ortodocșii trebuie să-i cinstească pe cei care au întrerupt pomenirea, ca cei care aduc unitatea și siguranța Bisericii, („cinstei cuvenite Ortodocșilor să se învrednicească, (…), și nu au rupt prin schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări”), aceste laude au fost aduse și în scrierile Sfântului Grigorie Teologul, care a lăudat buna intenție a Monahilor care s-au îngrădit de tatăl său, episcopul Grigorie (pe care îl bănuiau de erezie) însă a condamnat graba și exagerarea protestului lor.
Pedeapsa dată de către superiorul care învață erezia, aplicată subordonatului său, care protestează chiar prin sfânta îngrădire, are însă legitimitate și putere între ortodocși?
Se înțelege, desigur, că absolut orice pedeapsă dată de către un cleric eretic, tăiat din Trupul Bisericii (adică deja condamnat) nu are nicio putere împotriva clericilor ortodocși și a laicilor, pentru că și comuniunea cu el, chiar și împreună-rugăciunea, este pedepsită de Sfintele Canoane (spre exemplu Canonul 10 Apostolic și multe altele), și mărturia ereticului la tribunalul bisericesc împotriva Clericilor Ortodocși și a laicilor nu este primită (în baza Sfântului Canon 75 Apostolic, Sfântului Canon 6 de la Sinodul II Ecumenic, precum și 129 și 138 din Cartagina).
În primul rând este cunoscut Sfântul Canon 3 de la Sinodul al III-lea Ecumenic (431 d. Hr.) care-i apără pe Ortodocși de pedepse ecleziastice (legătura însingurării) pe care ar fi impus-o susținătorii (eretizanți) ai lui Nestorie, Arhiepiscopul Constantinopolului, condamnat de Sinodul al III-lea Ecumenic. Este de subliniat faptul ca acest Sfânt Canon predică nulitatea atât a pedepselor cât și a oricărei alte lucrări bisericești nu numai a ereticilor care deja au fost condamnați de Sinodul Ecumenic, dar și a celor care stau departe de Sinod. Prin urmare Canonul are și putere preventivă împotriva celor care se dezic de Sinodul Ecumenic, în eventualitatea faptului că Ortodocșii vor fi persecutați de către superiorii lor formali care ar învăța erezia: „Iar dacă oricare dintre clericii din fiecare cetate ori sat au fost opriți de la preoție de către Nestorie și de către cei împreună cu dânsul pentru că cugetă drept, am îndreptățit și pe aceștia să-și dobândească din nou treapta proprie. Iar în genere, poruncim ca acei clerici care cugetă deopotrivă cu sinodul ortodox și ecumenic să nu se supună nicidecum și în nici un chip episcopilor care s-au dezbinat, sau celor care se îndepărtează (ἀποστατήσασιν ἤ ἀφισταμένοις Ἐπισκόποις) sau cugetă altfel decât Sinodul”.
Dintre Sfinții Părinți, Sfântul Dionisie Areopagitul, care reprezintă un izvor teologic important, arătat între Părinții Teologi, ca Sfântul Maxim Mărturisitorul și Sfântul Grigorie Palama, în lucrarea sa Despre Ierarhia Bisericească foarte specific adeverește cum că Dumnezeu nu pune în aplicare rugăciunile rele și împotriva voii lui Dumnezeu ale Episcopului, nici nu validează de asemenea nedreapta, din răutate, pedeapsa dată de Episcop: „În felul acesta, Ierarhii au și puterea de a afurisi, ca și arătători ai Sfintei Dreptăți. Nu pentru că, să o spunem ca o laudă, Dumnezeul cel înțelept ar urma ca un slujitor al patimilor lor nebunești, ci pentru că aceștia îi afurisesc cu dreptate, pe care Dumnezeu i-a judecat, așa cum Duhul Sfânt îi mișcă pe Ierarhi în mod profetic (…). Deci Ierarhii îndumnezeiți așa trebuie să folosească afurisirile și toate puterile ierarhice, mișcați fiind de Dumnezeu, și următorii așa trebuie să dea atenție Ierarhilor, la câte lucrează în duhul Ierarhiei, fiind mișcați de Dumnezeu. (…) Pentru că spune: ”Cine ascultă de voi pe Mine mă ascultă”. Prin urmare, nici Dumnezeu nu activează pedepsele nedrepte, din antipatie, nici nu este dator să asculte de ele. Cu atât mai mult Dumnezeu nu ascultă și nu pune în aplicare pedepsele date de Episcopi, atunci când aceștia în mod public, cu capul descoperit și cu obrăznicie fac derogare de la Ortodoxie, adică erezie!
Aceeași poziție adoptă, interpretându-l pe Sfântul Dionisie, și Cuviosul Maxim Mărturisitorul: „Să se ia aminte că dacă Ierarhul afurisește împotriva scopului lui Dumnezeu, nu este urmat de Sfânta Hotărâre, pentru că acesta (ierarhul) este îndatorat să o săvârșească în acord cu judecata dumnezeiască, iar nu după voia lui”.
Este importantă și interpretarea pe care o aduce Theodoros Balsamon, Patriarhul Antiohiei (în secolul al XII-lea) – cunoscut canonist – în legătură cu Canonul 29 (sau 37) din Cartagina. Care interpretare, subliniază că Preotul sau laicul care este pedepsit de Episcop trebuie să țină pedeapsa excomunicării (afurisirii) care i-a fost dată până când se va judeca acea cauză, chiar dacă pedeapsa este nedreaptă; dacă însă excomunicarea (afurisirea) nu a fost dată pentru nedreptăți prevăzute, ci pentru răzbunare din partea Episcopului călcător de lege, atunci excomunicarea nu trebuie luată în seamă. Să se ia în considerare faptul că această interpretare a Canonului are legătură cu punerea în pericol a credinței Dogmatice, a Bunei-Credințe, dacă Episcopii folosesc o astfel de putere și de pedepsire.
„ … dacă cineva, așa cum este prevăzut din capitolele de mai sus, afurisește pe un cleric, clericul trebuie să respecte afurisirea, așa cum a fost dată, și să nu o respingă, până când va fi cercetată cauza afurisaniei. Însă, datorită altei cauze și fără legătură cu cele amintite mai sus, afurisește Episcopul un cleric sau laic, spre exemplu atunci când se ridică împotriva căpeteniilor politice sau pentru că nu îi dă Episcopului un lucru al său, sau pentru că nu este de acord cu nedreapta și cutezanta voință a Episcopului, atunci cel afurisit poate, fără nici un pericol, să ignore afurisirea și mai degrabă va fi afurisit acela care a dat afurisirea. Pentru că, dacă Episcopul ar avea dreptul de a afurisi nedrept clerici și laici, și clericii și laicii ar fi obligați să respecte afurisania, atunci Episcopii s-ar transforma în tirani și ar stăpâni toate și nimeni nu ar avea curaj să le răspundă de frica afurisaniei. Poate, desigur, să joace și victorios aceștia chiar pe Ortodoxie, și așa Sfintele Canoane să ajungă cauza multor rele, lucru deplasat. Să se dea atenție și Canonului de fata (29 Cartagina), care spune că trebuie respectată afurisirea atunci când este dată pentru păcate, adică pentru păcate care sunt prevăzute și pedepsite de Canoane”.
Și deși acestea, deci, sunt clare pentru celelalte infracțiuni, toate care nu se leagă de erezie, ci cu lucrările pătimașe ale Episcopilor (după cum arată Sfântul Dionisie, Sfântul Maxim Mărturisitorul și Theodoros Balsamonas), practica Sfinților Părinți în lupta lor împotriva ereziilor adeverește cum că se consideră de la sine înțeles neascultarea și neluarea în seamă a Ortodocșilor a pedepselor (epitimiilor) date de clerici de rang înalt care învață erezia. Ar fi fost cu totul de neînțeles, lovindu-se de bunul simț, acceptarea că având putere canonică și ascultare către aceste feluri de pedepse, care ar fi avut ca scop să înceteze protestele ortodoxe și să facă inertă opoziția Clericilor Ortodocși, așa încât să se prevaleze sinoadele eretice și episcopii! Ar fi părut Sfintele Canoane ca sprijinitoare ale nebuniei eretice, lucru irațional.
Din toate exemplele istorice, de pe timpul Marelui Athanasie, Ioan Hrisostom și a altor Părinți Ortodocși, alegem ca fiind bine-grăitor exemplul Sfântului Grigorie Palama. Atunci când Patriarhul Ecumenic Ioan Caleca, după primul și al doilea Sinod Isihast (în vara lui 1341) se întoarce împotriva ortodoxiei și a început să ia aminte la impresiile lui Varlaam, întorcându-se și împotriva Sfântului Grigorie Palama, pe care îl afurisește, a emis Gramata Patriarhală, prin care îl defăimează pe Sfântul Grigorie Palama printre care și pentru că „acest cap și apărător al blasfemiilor, Palama, după ce a fost condamnat, el și organizația lui, (pentru că nu a dat înapoi în protestul său, nici nu a micșorat ….) este anunțat dat afară și din Biserica lui Dumnezeu, și din preoție (…). Se face în felul acesta încetarea și suspendarea lor, doar că fără ca să ia în seama sub nici o formă această pedeapsă, s-au lipit de preoție, săvârșind cu îndrăzneală Jertfele Tainice în ascuns”.
Sfidarea pe care a săvârșit-o Sfântul Grigorie Palama și cei ortodocși împreună-cugetători cu el împotriva caterisirii patriarhale și a afurisirii, ne adeverește de la însuși Sfântul, care în recursul (apărarea) pe care l-a compus împotriva scrisorii patriarhale a eretizantului (cel care răspândește o erezie fără a fi încă condamnat de Biserica ca eretic) Patriarh Ioan Caleca, subliniază: „Dar desigur, deși acesta (Caleca) prefera să facă astfel sinaxe cultice care duc la pierzare, după aceea pe noi, pentru ca nu am vrut să facem împreună cu el sinaxe sau să participăm ca invitați, ne numește străini și dușmani ai Bisericii”.
Și numai din puținele exemple de mai sus, din exprimarea conștiinței bisericești de-a lungul timpului despre pedepsele pe care le-au impus eretizanții, necondamnați de clerici ortodocși altor clerici sau laici ortodocși, datorită Credinței Ortodoxe, pedepse nedrepte, se arată vădit cum că ortodocșii preîntâmpinau aceste pedepse ca fiind inexistente.
Protopresbiter Theodoros Zisis, Profesor Emerit al Facultății de Teologie Ortodoxă din Salonic
Arhimandritul Vasilios Papadakis, autorul cărții Străjerii Ortodoxiei, a scris și un volum intitulat Schisma zelotismului vechi-calendarist (2008), în care combate extremismul zelotist, adică al stiliștilor. Unul din capitole este dedicat întreruperii comuniunii bisericești cu episcopul în diferite circumstanțe. Acest capitol este important și util pentru situația nepomenitorilor de astăzi, după deciziile Sinodului din Creta, pentru a ști cum să acționeze, dar și pentru justificarea acțiunii lor în fața altora. Pentru a nu îngreuna lectura, am tradus mai jos subcapitolele care se referă la punctele care sunt astăzi de interes și am exclus prima parte, care era axată pe situația de oprire a comuniunii după o condamnare sinodală a episcopului, care nu ridică probleme de înțelegere.
Părintele face o conturare precisă a cadrelor istorice ce au dus la alcătuirea canonului 15 I-II și o distincție între obligativitatea întreruperii comuniunii și dreptul de a proceda astfel când episcopul propovăduiește o erezie în mod fățiș. De asemenea, au existat și situații de iconomie în privința comuniunii care arată că linia de mijloc a fost respectată de cei care au alcătuit canonul 15.
Arhim. Vasilios, cerut de 2047 de credincioși din Creta să fie trecut pe lista de alegeri episcopale în ian. 2022. (Imagine: ΟρθοδοξίαInfo)
2. Întreruperea obligatorie a comuniunii bisericești înainte de o judecată sinodală
În istoria bisericească se întâlnesc și cazuri în care unii clerici s-au despărțit de trupul Bisericii și au creat o nouă Biserică proprie independentă sau au trecut la Biserici eretice sau schismatice deja condamnate. Atât în primul, cât și în al doilea caz, întreruperea comuniunii cu clericii de mai sus s-a realizat imediat, adică fără să premeargă neapărat o condamnare sinodală.
În primul caz, întreruperea imediată a comuniunii membrilor credincioși ai Bisericii cu clericii schismatici era impusă pentru că „depărtându-se prin schismă… de Biserică, nu mai aveau harul Sfântului Duh asupra lor; căci a lipsit transmiterea prin întreruperea continuității”[1]. Clericii aceștia „eretico-schismatici” erau considerați simpli mireni, mădulare străine și necrozate (omorâte) față de Bisericii lui Hristos. „Pentru că, după cum, atunci când un mădular tăiat din trup moare imediat pentru că nu i se mai dă putere vitală, în același fel și cei care s-au rupt o dată de trupul Bisericii, au murit îndată”[2].
Întreruperea imediată a comuniunii bisericești, adică fără neapărat o judecată și decizie sinodală, a fost impusă și față de cei care au trecut sau s-au unit cu Biserici condamnate, eretice. Acest lucru era de la sine înțeles pentru că clericii în cauză nu era posibil să aibă în același timp comuniune bisericească și cu membrii Bisericii, și cu ereticii.
La această concluzie ajungem din formularea canoanelor 1 și 2 ale Sinodului III Ecumenic, care menționează că cel care s-a unit sau este vorba să aibă unire cu eretici condamnați și care se găsesc în afara Bisericii, care au părăsit Biserica, acesta cade imediat din comuniune și preoție[3]. Concret, este considerat „scos de către Sinod deja de acum încolo din orice comuniune bisericească și este fără lucrare”[4] sau, după cum explică sfințitul Balsamon, „este înstrăinat deja de rangul episcopal”[5].
Întreruperea imediată a comuniunii cu cei care s-au unit cu ereticii din afara Bisericii au învățat-o și au aplicat-o Sfinții Părinți la cele două uniri false cu latinii nepocăiți din 1274 și 1439. Practic, în sec. al XIII-lea Părinții aghioriți, credincioși învățăturii canoanelor de mai sus ale Sinodului III Ecumenic, proclamau că „episcopii care s-au împărtășit cu ereticii și au supus pierzaniei Biserica lui Dumnezeu catolică/sobornicească sunt lipsiți de preoție și totodată devin expulzați, adică se arată tuturor ca fiind tăiați din trupul ortodox al Bisericii”[6].
Din acest motiv, imediat după Pseudo-Sinodul de la Lyon (1274) și fără să premeargă vreo judecată sinodală a ortodocșilor care s-au unit cu latinii, aghioriții au refuzat până la moarte orice comuniune cu ei bisericească[7], după cum avertizaseră în epistola lor mai veche aferentă pe împăratul Mihail Paleologul: „Și cum va suporta acestea sufletul unui ortodox și nu se va depărta de comuniunea cu cei ce pomenesc (pe papa) de îndată?”[8].
În același fel, adică întreruperea imediată a comuniunii bisericești, au fost înfruntată și falsa unire de la Florența din 1439. Stâlpul Ortodoxiei, Sf. Marcu Evghenicul, proclama în acest sens: „Fugiți și voi, fraților, de comuniunea cu cei excomunicați și de pomenirea celor nepomeniți”[9], adică de ortodocșii care s-au unit cu latinii: „căci aceia trebuie să fie separați de noi întru totul”[10].
3. Întreruperea necanonică a comuniunii bisericești înainte de o judecată sinodală
Până acum am cercetat învățătura Sfinților Părinți cu privire la chestiunea întreruperii comuniunii bisericești cu ereticii și schismaticii care se depărtează și acționează în afara trupului Bisericii Ortodoxe fie după o judecată sinodală, fie din inițiativa lor proprie. Mai jos vom cerceta învățătura patristică despre chestiunea întreruperii comuniunii cu clericii care se află în trupul Bisericii (de obicei cu înainte-stătătorii noștri bisericești), când aceștia săvârșesc încălcări canonice sau propovăduiesc cugetări eretice. Cum anume suntem datori să reacționăm până la o judecată sinodală a lor (care va decide finalmente dacă vor fi caterisiți și excluși din trupul Bisericii), prin urmare în intervalul când aceștia acționează în interiorul Bisericii.
Primii Sfinții Apostoli au dat răspuns prin canonul lor 31 la chestiunea de mai sus, stabilind să fie caterisit clericul care pe motiv de greșeli personale sau încălcări canonice ale episcopului său va întrerupe comuniunea bisericească față de el înainte de o judecată sinodală a lui și „va înființa alt altar”[11]. După cum întărește sfințitul Balsamon în explicarea acestui canon, „chiar de-ar fi cel mai rău dintre toți episcopul sau preotul, nu se cuvine să se separe cineva de ei, ci mai degrabă că se sfințește prin ei”[12].
Urmând tradiția Sfinților Apostoli, Părinții Bisericii au alcătuit și alte sfinte canoane prin care au interzis și ei la rândul lor ruperea clericilor de episcopii lor. Astfel, canonul 5 al Sinodului din Antiohia poruncește ca orice cleric „care, disprețuindu-și propriul episcop, s-a separat de Biserică și s-a adunat deosebi și și-a întemeiat altar… acesta să fie caterisit cu totul”[13].
Asemănător învață și (canoanele) 18 al Sinodului IV și 34 al Sinodului VI Ecumenic, iar 6 al celui din Gangra și 10, 11 ale Sinodului din Cartagina impun o pedeapsă mai severă. Adică orice cleric „se va despărți de comuniunea cu propriul episcop și, făcând schismă cu unii în afară de cea una (comuniune?), ar aduce lui Dumnezeu sfințenia, unul ca acesta se va socoti anatema”[14].
Îmbinând canoanele de mai sus, sfințitul Balsamon observă: „Mai întâi potrivit canonului (31) apostolic schismaticilor li se poruncește să se depărteze de rău; și, dacă nu se înduplecă, vor fi caterisiți sau afurisiți; iar dacă și așa persistă în trufie, adică slavă deșartă și neascultare, să fie supuși anatemei (potrivit canoanelor din Cartagina), căzând ca niște mădulare putrezite din trupul sănătos al Bisericii”[15].
4. Întreruperea permisă a comuniunii bisericești înainte de condamnare sinodală
Rânduielile Sfinților Părinți pe chestiunea întreruperii comuniunii bisericești cu episcopii noștri este, după cum am văzut, foarte drastică. În afară de aceasta, canonul 31 apostolic a desemnat două cazuri excepționale în care este îngăduită ruperea clericilor de înainte-stătătorii lor bisericești. Concret, clericul nu este pedepsit când episcopul său greșește în privința „bunei-credințe și dreptății”, adică este „eretic sau nedrept”[16]. După explicația sfințitului Balsamon, canonul stabilește „să se rupă clericii fără primejdie de episcopii lor când îi sancționează pe aceștia ca necredincioși și nedrepți”[17] sau, ca să utilizăm expresia sfințitului Zonara, „ca unii care greșesc în buna-credință” sau „ca unii care au făcut altceva în afara a ce se cuvine și este drept”[18].
Suntem datori să mărturisim că, atât formularea canonului aferent, cât și explicațiile canoniștilor creează nedumeriri juste. Care sunt exact abaterile acelea ale episcopului pentru care este îndreptățită nesupunerea și ruperea clericilor lor? După cum am văzut, canonul permite ruperea în cazul când episcopul este eretic. Delictul ereziei este desigur ceva clar.
Totuși canonul permite ruperea în cazurile când episcopul săvârșește nedreptăți sau fapte „în afara a ce este cuvenit și drept”. Ultimele expresii sunt nu doar neclare, ci și contradictorii față de opinia că „nu se cuvine ca cineva să se rupă” de episcopul său „chiar de-ar fi cel mai rău dintre toți”[19]. Adică este permisă ruperea de episcop pe motiv de orice faptă nedreaptă sau ilicită? Totuși, dacă devine acceptată o astfel de explicație, se pune în primejdie, credem, nu numai unitatea, ci și însăși existența Bisericii, pentru că sciziunile în trupul ei vor fi atât de multe, pe cât și nedreptățile episcopilor din lume. Așa ceva s-a întâmplat deja, de altfel, la Protestanți, ale căror confesiuni scindate sunt deja nenumărate.
Neclaritatea canonului 31 apostolic a dezlegat-o Sinodul Întâi-al doilea (I-II) al Sfântului Fotie (861), care a stabilit cu precizie că singurul delict al episcopului pentru care este permisă ruperea clericilor lui este proclamarea vădită a unei erezii. Înainte de a vedea istoria premergătoare și deciziile Sinodului I-II, vom menționa și o o altă explicație simplă, personală a noastră la canonul 31 apostolic, care firește în concordanță absolută cu explicația Sinodului de mai sus.
Sfinții Apostoli au utilizat de câteva ori în Epistolele lor (2 Pt. 2, 13) termenul „nedreptate” înțelegând „erezie”, deoarece aceasta este numită și „nedreptatea pentru care este nedreptățit și încălcat adevărul lui Dumnezeu”[20]. Deci, explicând pe baza celor de mai sus cuvântul „dreptate” ca bună-credință (bună-cinstire), vom putea să susținem că Sfinții Apostoli, prin termenul „bună-credință și dreptate” înțeleg numai dreapta credință. Conform acestei explicații, cuvântul „dreptate” în canonul apostolic are un scop explicit, adică supralicitarea bunei-credințe, a dreptei credințe, care este cea mai mare virtute[21], și a cărei anulare ar constitui o pricină justă pentru întreruperea comuniunii bisericești.
Totuși să vedem ce a premers Sinodului I-II.
5. Schismele bisericești din sec. al VIII-lea și al IX-lea
În sec. al VIII-lea și al IX-lea, după cum este cunoscut, a tulburat Biserica din Constantinopol erezia iconomahiei, pe care au urmat-o majoritatea episcopilor, conducătorii, armata, clerul inferior și poporul. Cei ce au stat împotrivă în principal la atacul ereziei atât în prima fază (726-787), cât și în a doua (813-842), au ost monahii[22].
După Sinodul VII Ecumenic (787) și înstăpânirea Ortodoxiei, monahii, după cum era firesc, au avut pretenții la organizarea din nou a Bisericii și controlarea situației bisericești, dar priveau cu suspiciune aptele bisericești ale noilor lor păstori. Conform Cuviosului Teodor Studitul, „zelotiștii și acriviștii” de atunci au acceptat ca ortodox pe noul Patriarh de Constantinopol Sf. Tarasie (784-806) „și s-au adunat cu Tarasie și aveau același cuget”. În afară de acestea, „s-au diferențiat imediat după Sinod (VII Ecumenic) de primirea hirotoniei pe bani a unora dintre ei; și pentru alte chestiuni”[23], una dintre care era starea moderată a Sfântului față de episcopii iconomahi, care s-a întors în sânul Bisericii.
În 795 s-a întâmplat o nouă disensiune pentru că dumnezeiescul și bătrânul Cuviosului Teodor Studitul, Cuviosul „Platon, starețul de la Sakudion s-a despărțit de comuniunea cu Patriarhul Tarasie”[24].
Cauza acestei schisme a fost nunta nelegiuită a împăratului cu o curteană Teodota, după ce a alungat-o pe soția lui legiuită[25]. Sfântul Tarasie nu a fost de acord cu această nuntă, totuși, ca să nu-l înfurie pe împărat, care amenința „să înnoiască erezia (iconomahiei) și să distrugă iarăși cinstitele și sfintele icoane”[26], a tolerat săvârșirea ei de către egumenul Iosif. Această schismă s-a soluționat după doi ani, când Constantin și-a pierdut scaunul și Sfântul Tarasie a găsit prilejul să-l caterisească pe Iosif[27].
Cearta s-a reaprins în 806, când Sfântul Nichifor, sub presiunile noului împărat Nichifor, a fost forțat să-l reabiliteze pe Iosif prin decizie sinodală. Studiții, care s-au rupt iarăși, l-au acuzat pe Sfântul Nichifor și pentru alte chestiuni și concrete „pentru starea de compromis atât față de chestiuni morale ale familiei imperiale, cât și în disputa dintre iconofili și iconomahi[28]. Încheierea noii schisme a intervenit în final după urcarea lui Mihail Rangabe pe tronul imperial (811), care a ordonat înnoirea caterisirii lui Iosif.
După a doua perioadă a iconomahiei (813-842) pe scaunul de Constantinopol a fost ridicat Sfântul Metodie Mărturisitorul. Sfântul a înfruntat cu blândețe subiectul întoarcerii în Biserică a episcopilor care au fost hirotoniți de iconomahi, după cum a procedat mai demult și Sfântul Tarasie. Această condescendență a Sfântului în combinație cu faptul că „i-a promovat pe mulți fără cercetare în ranguri (clericale)”[29] a avut drept rezultat crearea unei noi schisme în principal de către studiți, „care urmăreau să aibă controlul exclusiv asupra situației bisericești”[30].
«De când Metodie, procedând foarte corect sinodal, a pus anatema împotriva monahilor studiți care se rupseseră de Biserică pentru că se țineau de cele pronunțate și scrise împotriva lui Tarasie și Nichifor de Teodor”[31], pentru cicatrizarea acestei noi răni și dezbinări a Bisericii, s-a luptat în multe feluri și Cuviosul Ioanichie, care a susținut pe Sfântul Metodie în politica lui bisericească[32].
Urcarea Sfântului Fotie pe tronul Constantinopolului în 857 a provocat o nouă schismă, de această dată din partea partizanilor Sfântului Ignatie al Constantinopolului, care fusese forțat să se retragă de pe tron cu două luni mai devreme[33]. Ca și mai demult, „sâmburele polemicii împotriva Sf. Fotie a provenit în principal numai de la monahii studiți”[34].
6. Sinodul primul-al doilea (I-II) al Sfântului Fotie (861)
Această nouă disensiune, care a intervenit în trupul Bisericii, l-a forțat pe sfințitul Fotie să convoace în Constantinopol Sinodul numit primul-al doilea (I-II) în 861, la care au participat și reprezentanți ai papei de la Roma. Sinodul a dat dreptate Sfântului Fotie și a alcătuit șaptesprezece canoane despre reglarea a diferite chestiuni bisericești. În special prin canoanele 13-15 s-a depus efort să fie pus un sfârșit schismelor care au tulburat Biserica în secolul al VIII-lea și al IX-lea.
Este definitoriu începutul canonului 1 (13) al Sinodului: „Cel viclean, aruncând în Biserica lui Hristos seminţele neghinelor eretice şi văzându-le pe acestea tăiate din rădăcină cu sabia Duhului, a venit pe altă cale de meșteșug, apucându-se să dezbine trupul lui Hristos prin nebunia schismaticilor. Dar Sfântul Sinod, zădărnicind şi această uneltire a lui” interzice drastic de acum mai departe clericilor sub pedeapsa caterisirii întreruperea pomenirii numelui înainte-stătătorului bisericesc al lor „la sfintele rugăciuni de la Liturghii”, adică întreruperea comuniunii bisericești cu el (schismă) „înainte de o rezolvare și cercetare sinodală și o condamnare finală asupra lui (episcopului)”[35].
Totuși, ca să nu se înțeleagă că prin aceste canoane este anulat (pe baza canonului apostolic 31) dreptul ortodocșilor să întrerupă comuniunea bisericească înainte de o judecată sinodală cu episcopii lor când ei propovăduiesc fățiș învățături eretice și în același timp sunt condamnate ruperile mai vechi și asemănătoare ale ortodocșilor pe motive de credință, înțelepții Părinți au pus la finalul canonului 15 următoarea explicație: Interdicțiile noastre au putere pentru cei care se rup de episcopul lor înainte de „condamnarea lui sinodală și definitivă… pe motivul unor delicte”, care, după sfințitul Balsamon, sunt „desfrânarea, furtul de cele sfinte și anularea canoanelor”[36]. Totuși cei care se rup de episcopul lor înainte de o judecare sinodală deoarece propovăduiește fățiș o „erezie sancționată de Sfintele Sinoade sau de Părinți”, nu numai că nu cade sub certarea canoanelor, ci sunt dimpotrivă vrednici de laudă. „Căci nu au sancționat episcopi, ci învățători pseudo-episcopi și nu au rupt cu schismă unirea Bisericii, ci s-au străduit să izbăvească Biserica de schisme și dezbinări”[37].
Practic, în istoria Bisericii au existat cazuri în care unii clerici au întrerupt comuniunea cu episcopii lor înainte de judecarea sinodală deoarece propovăduiau învățături eretice. Așa ceva s-a întâmplat, de ex., în cazul lui Nestorie al Constantinopolului, care propovăduia o erezie hristologică: „Dacă spune cineva că Maria este Născătoare de Dumnezeu, să fie anatema”[38].
Adică Nestorie cugeta cele ale lui Arie[39], nu considera că Iisus, Care „Se făcuse de două luni și de trei luni”[40] este Dumnezeu, ci „om simplu”[41] și prin Sinod (429) anatematizase pe cei ce cugetau împotrivă[42]. Pe motivul cugetelor eretice ale lui Nestorie, mulți ortodocși au întrerupt imediat comuniunea cu el, adică înainte de judecata și condamnarea de la Sinodul III Ecumenic[43].
De asemenea, ortodocșii au întrerupt comuniunea bisericească și cu Sfântul Macedonie al Constantinopolului când el a cedat pe moment presiunilor împăratului Anastasie și a semnat marginalizarea Sinodului IV Ecumenic (511). Restabilirea comuniunii s-a efectuat numai după mărturisirea publică a Patriarhului că acceptă Sinodul IV Ecumenic[44].
Comuniunea bisericească a fost întreruptă și cu Timotei, urmașul Sfântului Macedonie, care, presat de același împărat, a anatematizat pe cei care acceptau Sinodul IV Ecumenic[45]. Poporul mai ales din Constantinopol a preferat să rămână „excomunicat”[46] mulți ani decât să aibă comuniune cu Patriarhul eretic Timotei.
Întreruperea comuniunii a intervenit și sub Patriarhul Ioan Caleca[47] al Constantinopolului (1334-1347), care, după Sinoadele din 1341 împotriva ereticilor Varlaam, Achindin și cei de un cuget cu ei, a primit în comuniune și a introdus în Biserică „în locul lui Hristos pe Antihrist, pe Achindin cel apostat și războinicul împotriva adevărului”[48]. La ruperea de Patriarhul eretic îndemna atât Sfântul Grigorie Palama[49], cât și cei de un cuget cu el, precum, de ex. sfințitul Iosif Kalotetos, care recomanda: „Trebuie să ne separăm de comuniunea cu acela”[50].
Deci Sinodul I-II a reușit să exprime prin canoanele sale 13-15 învățătura și practica de până atunci a Sfinților Părinți și concret cele următoare foarte importante:
1. Să condamne schismele fără motive dogmatice care interveniseră în sânul Bisericii în sec al IX-lea.
2. Să interzică sub pedeapsa caterisirii întreruperea comuniunii bisericești a clericilor cu înainte-stătătorii lor bisericești înainte de o judecată sinodală cât timp nu subzistă motive de credință, adică crearea unor noi schisme.
3. Să soluționeze neclaritatea canonului apostolic, stabilind că propovăduirea vădită, „publică” și „cu capul descoperit” („în loc de fără reținere și cu îndrăzneală”[51]) a unei „erezii sancționate de Sfintele Sinoade sau de Părinți” de către un episcop constituie pricina singulară, justă („delictul”) care dă dreptul clericilor săi să întrerupă comuniunea bisericească față de el înainte să fie cercetată speța lui de un Sinod competent.
4. Să valideze ruperile conforme cu canonul 31 apostolic ale ortodocșilor de păstorii lor pe motive de credință.
5. În final, va trebui să semnalăm formularea distinctivă a canonului 15, care nici nu interzice întreruperea comuniunii bisericești pe motive de credință înainte de o judecată sinodală, totuși nici nu o consideră obligatorie; a permis-o și a lăudat-o simplu. Acest lucru s-a întâmplat pentru că, după cum nu ar fi corect să fie acuzați cei care au întrerupt mai demult comuniunea cu păstorii lor eretici înainte de o judecare sinodală a lor, în același mod nu ar fi corect de asemenea să fie acuzați nici cei care mai demult au avut comuniune bisericească față de păstorii lor eretici până la judecata lor sinodală fie din motive de iconomie, fie din motiv de ignoranță.
De altfel, nici un sfânt canon sau Sfânt Părinte nu a impus niciodată întreruperea comuniunii cu cei care propovăduiau o erezie înainte de judecata lor sinodală. De asemenea, nici un cleric nu a fost niciodată pedepsit pentru aceasta în opoziție desigur cu cei care au continuat să fie în comuniune cu păstorii lor după condamnarea lor sinodală.
De asemenea, nu trebuie să uităm că prilejul pentru legiferarea canoanelor 13-15 au fost schismele bisericești neîndreptățite și scopul Sinodului a fost încetarea lor, firește că nu instigarea la crearea de noi schisme, fie și îndreptățite. Dacă Sinodul a avut ca scop să impună întreruperea comuniunii cu ereticii înainte de o judecată sinodală, ar fi spus la începutul primului (13) canon: „Oricine nu se rupe imediat de păstorul său eretic va fi certat”.
Totuși în acest mod ar condamna cazurile de mai demult ale Sfinților Părinți care le-am menționat mai înainte, care nu au întrerupt imediat comuniunea bisericească față de episcopii lor care propovăduiau o erezie, ci au aplicat iconomia bisericească până la condamnarea lor sinodală. Adică în perioada aceasta s-au străduit să-i călăuzească la pocăință fie prin tăcere distinctivă și toleranță, fie prin epistole și alte moduri pașnice.
Totuși să vedem pe scurt unele cazuri specifice.
7. Cazuri de practicare a iconomiei bisericești față de episcopi care propovăduiau o erezie
1. Sfântul Chiril al Alexandriei a lăudat pe poporul credincios din Constantinopol care a întrerupt imediat comuniunea bisericească a Patriarhului Nestorie „pentru dreapta credință”[52], adică pentru că propovăduia învățături hulitoare. Mai ales i-a caracterizat drept „mai ușuratici” și „măgulitori”[53] pe cei din Constantinopol care nu au procedat la fel, ci aveau dimpotrivă comuniune cu el.
În afară de acestea, Sfântul nu a întrerupt imediat comuniunea cu Nestorie[54], ci a imitat „pe cei care aveau experiență medicală, care nu supun îndată la constrângerile prin fier și prin foc cele ce se petrec în trupuri de la patimi, ci le înmoaie prin leacuri esențiale, așteptând vremea potrivită pentru tăieturi”[55]. Deci, deoarece credea „că trebuie să dea o mână celor alunecați și să-i ridice ca pe niște frați căzuți”[56], l-a stimulat pe Nestorie prin epistole îndemnătoare, în care îl numea „împreună-slujitor”[57], „să se rupă de dogmele așa de stângace și răstălmăcite… și să revină la dreapta credință”[58].
Mai mult, Sfântul Chiril s-a luptat „ca să fie rușinat și îndreptat poate ereticul (Nestorie) după ce i-au scris mulți (episcopi ortodocși)… Și cu toți, adică prin Sinod Ecumenic, să se facă ce este drept”[59]. Practic, condamnarea finală a lui Nestorie și întreruperea definitivă a comuniunii bisericești cu el de către toți ortodocșii s-a produs la Sinodul III Ecumenic. Merită să fie semnalat faptul că Nestorie a fost numit de către episcopii Sinodului până în clipa condamnării lui „preaevlavios și preacuvios”, adică era considerat episcop al Bisericii catolice/sobornicești[60].
2. Sfântul Grigorie Teologul nu a întrerupt comuniunea bisericească față de tatăl și episcopul său, Sfântul Grigorie, când el a semnat din simplitate un simbol de credință eretic, semi-arian (361), ci s-a luptat să-l convingă să-l renege, lucru care s-a făcut după aproape trei ani”[61].
3. O practicare a iconomiei mult mai mare ca timp se observă în cazul stării împotriva ereziei monotelismului. Practic, deși erezia începuse să se propovăduiască în jur de 615, polemiștii ei importanți, Sfinții Sofronie și Maxim Mărturisitorul, nu au întrerupt imediat comuniunea bisericească față de conducătorii ei, ci s-au străduit în felurite moduri să-i conducă la pocăință. Întreruperea comuniunii ortodocșilor cu monoteliții a intervenit sigur după 634 și mai degrabă după 638, adică puțin înainte sau în același timp cu Sinoadele din Apus (640-649), care i-au anatematizat[62].
Mai ales la Sinodul din Lateran (649) împotriva monoteliților practicarea iconomiei bisericești devine și mai vădită pentru că Serghie, episcopul ciprioților, menționează următoarele în acest sens: „Căci am tăcut față de cei care până și astăzi sunt preocupați de iconomie, gândindu-ne să-i strămutăm la învățăturile noastre mai bune”[63].
4. Practicarea de mulți ani a iconomiei a Sfinților Părinți este întâlnită în cazul stării împotriva latinilor. La această concluzie am ajuns și dacă am primi cazul extrem că adică papii propovăduiau public erezia Filioque în 1009[64] și că nu o propagau fără reținere din sec. al IX-lea[65]. Practic, în afară că Serghie al Constantinopolului a tăiat imediat numele papei din diptice, restul Patriarhilor ortodocși nu au făcut același lucru, ci au întrerupt comuniunea după patruzeci și cinci de ani (1054). Desigur că se înțelege că Constantinopolul era unit cu Patriarhiile de mai sus în toată această perioadă.
Această iconomie față de latini s-a făcut deoarece „Patriarhii, potrivit obiceiului bisericesc vechi, aplicând dreptul canonic mai mult decât Kerularie, au așteptat îndreptarea Bisericii romane, drept aceea au avut îndelungă răbdare”[66]. „(Adică) răsăritenii au tăcut din iconomie multă vreme, gândind că italienii vor strămuta inovațiile lor la ceva mai bun, dar i-au exclus din unitatea bisericească atunci când au rămas în propria convingere”[67].
* * *
Din cercetarea amănunțită de mai sus am fost conduși la următoarea concluzie finală: Sinodul I-II al Sfântului Fotie a interzis drastic, exprimând învățătura și practica de până atunci a Sfinților Părinți, ruperile clericilor de episcopii lor pentru orice cauză înainte de o judecată sinodală, în afară de propovăduirea vădită a unei erezii. În acest caz, în care un episcop propovăduia învățături eretice, Sinodul nici nu interzice, nici nu obligă la întreruperea comuniunii bisericești cu el; o permite simplu și o laudă.
În acest fel, Sinodul a exprimat convingerea sa că singura instanță să impună tuturor ortodocșilor întreruperea comuniunii este Sinodul Ecumenic sau unul Local mare.
Dimpotrivă, până la convocarea și deciziile Sinodului Ecumenic, orice cleric are dreptul să aplice fie iconomia bisericească și să nu se rupă de episcopul său, fie acrivia, adică întrerupând comuniunea cu el. Această întrerupere vremelnică a comuniunii are ca scop acuzarea păstorului eretic și cererea trimiterii lui la tribunalul sinodal, care va decide definitiv fie încetarea, fie definitivarea întreruperii comuniunii cu el.
[1] Sf. Vasile cel Mare, canonul 1, P.G. 138, 577B-579A.
[2] Cuviosul Nicodim Aghioritul, Pidalion, nota 1 la canonul 1 al Sf. Vasile cel Mare, p. 589.
[48] Sfântul Filothei al Constantinopolului, Cuvânt la cel între Sfinți Părintele nostrum Grigorie, Arhiepiscopul Tesalonicului, cap. 67, de la Δ. Τσάμη, Operele hagiografice ale lui Kokkinos al Constantinopolului, p. 501.
[49]Demontare a explicației tomosului lui Caleca, 29, Ε.Π.Ε. vol. 3, p. 692.
[50]Epistola 2, cap. 9, de la Δ. Τσάμη, Operele lui Iosif Kalotetos, p. 374.
[51] Ioan Zonara, Tâlcuire la canonul 15 al Sinodului I-II, P.G. 137, 1069D.
[52] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epistola 18, P.G. 77, 125BC.
[53] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epistola 11, P.G. 77, 81B.
Cuviosului monah Nicodim din obştea ieromonahului Efrem de la Provata, Sfântul Munte.
(…) Unul ca acesta (care s-a rugat împreună cu ereticii, n.n.) este un cumplit călcător al Sfintelor Canoane, dar nu eretic, cum am spus. Dacă însă nu se opreşte aici, ci propovăduieşte învăţături eretice, atunci se schimbă lucrurile, în acest caz este eretic. Şi este eretic deoarece propovăduieşte învăţături eretice, chiar dacă nu are nici o împărtăşire cu alţi eretici. Ereticii sunt de două feluri: cei pe care Biserica i-a osândit şi i-a tăiat de la Trupul ei şi cei care nu au fost osândiţi încă de Biserică şi nu au ieşit de bună voie din ea. Un astfel de caz este şi cel al patriarhului. Patriarhul Atenagora a propovăduit lucruri eretice, dar nu a fost osândit până astăzi de Biserică şi nici el nu a renegat Biserica, nici n-a ieşit din ea. A rămas în Biserică şi lucrează în ea. Prin urmare, este încă transmitător al harului. Săvârşeşte Tainele. Atunci noi ce trebuie să facem? a) Să ne rugăm pentru dezmeticirea şi pocăinţa lui. b) Să protestăm împotriva lui şi să ne luptăm. Dacă însă conştiinţa cuiva nu suferă să-i pomenească numele, are dreptul să înceteze a-l pomeni, potrivit cu canonul 15 al Sinodului I-II. Aceasta însă este ultimul pas la care poate înainta cineva dacă vrea să nu se afle în schismă şi răzvrătire. Adică poate înceta pomenirea, dar nu va pomeni un alt episcop (numai dacă crede că toată Biserica noastră a căzut în erezie), ci va aştepta, aşa cum am scris în „Tratatul epistolar”, cu conştiinţa liniştită, judecata Sinodului.
O altă problemă: cei care încetează pomenirea patriarhului cum se vor purta cu cei care au împărtăşire cu el? Cei care se împărtăşesc cu patriarhul sunt de două feluri: a) cei care cugetă asemenea ca el (cum este Iacov al Americii, Meliton al Calcedonului etc.) şi b) cei care nu sunt de acord cu el (cum sunt aproape toţi episcopii Bisericii Greciei). Faţă de primii se va comporta la fel ca faţă de patriarh, iar faţă de ceilalţi, chiar dacă aceştia se împărtăşesc cu patriarhul sau cu ceilalţi, nu trebuie să se poarte la fel. Adică nu trebuie să ajungă până la încetarea pomenirii acestora. Nu se îngăduie, după Sfintele Canoane, evitarea împărtăşirii cu unii ca aceştia. Sfintele Canoane dau dreptul încetării pomenirii unui episcop sau patriarhului care propovăduieşte învăţături eretice, însă nu dau dreptul încetării pomenirii acelora care, ortodocşi fiind, îl suferă pe unul ca acesta. Este trebuinţă de mare atenţie aici. Suntem datori să distingem bine două situaţii: Altceva este cel care cugetă şi învaţă ortodox, dar, din iconomie, îl suportă pe primul şi se împărtăşeşte cu el. De asemenea: una este cel care propovăduieşte învăţături eretice, dar nu a ieşit din Biserică şi nu s-a rupt de ea, şi alta cel care a ieşit de bunăvoie din ea (şi şi-a fondat propria „biserică” ori s-a alipit de alta eretică sau schismatică) sau s-a rupt de Biserică după judecarea şi condamnarea sa. Cu cel de al doilea nici un ortodox nu trebuie să aibă vreo împărtăşire. Împărtăşirea cu primul (până la condamnarea acestuia) este lăsată de Sfintele Canoane la libera judecată a fiecărui credincios ortodox. Adică avem dreptul, îngăduit de Sfintele Canoane, să încetăm pomenirea aceluia, însă nu suntem obligaţi să facem aceasta, în continuare, dacă cineva, folosind acest drept, încetează pomenirea, bine face, şi nu trebuie să fie mustrat pentru aceasta de ceilalţi. Dacă un altul, cumpănind anumiţi factori, judecă că nu trebuie să folosească acest drept canonic, ci să aştepte „hotărârea sinodală”, nici acesta nu este vrednic de dojana şi cu atât mai mult de neîmpărtăşire. În acest caz se pot aplica, modificate oarecum, cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Cel ce pomeneşte să nu dispreţuiască pe cel ce nu pomeneşte; iar cel ce nu pomeneşte să nu osândească pe cel ce pomeneşte” (cf. Rom. 14, 5).
Atunci, mă vei întreba: „Care este câştigul nostru din evitarea pomenirii patriarhului, de vreme ce avem împărtăşire cu episcopul Driinupolei, de pildă, care îl pomeneşte pe patriarh? Nu ne molipsim de la el împărtăşindu-ne indirect cu cel care propovăduieşte învăţături eretice?”
Dar încetarea pomenirii înainte de „hotărârea sinodală” şi condamnare, nu are scopul de a evita molipsirea cu erezia propovăduită. Nu, fratele meu! Dacă ar fi avut acest scop, atunci Canoanele nu ar fi dat dreptul încetării pomenirii, din pricina ereziei, înainte de „hotărârea sinodală”, ci ar fi legiferat clar obligaţia încetării pomenirii sub ameninţarea de pedepse grele.
Încetarea pomenirii pentru erezie înainte de „hotărârea sinodală” are alt scop. Ea constituie energicul şi ultimul protest al conştiinţei ortodoxe. Atunci când se creează o tulburare, ea dă o ieşire pentru cei care se smintesc, astfel încât Biserica să se grăbească spre soluţionarea problemei.
Nu există primejdia să ne… molipsim, nici de la cei care îl pomenesc pe patriarh (de vreme ce încă nu a fost încă osândit soborniceşte), nici, cu atât mai mult, de la cei care au împărtăşire cu cei care îl pomenesc. Părerile contrare sunt prostii stiliste.
Sfântul Chiril al Ierusalimului nu s-a molipsit, cu toate că a primit hirotonia întru episcop de la mitropolitul Acachie al Cezareii, care era arian declarat (şi, mai mult decât atât, conducător al unei facţiuni ariene), dar încă se afla în Biserică. Şi Sfântul Anatolie a fost hirotonit episcop (şi încă patriarh al Constantinopolului) de către Dioscor, patriarhul Alexandriei, care era monofizit şi mare apărător al ereziarhului Eutihie. Şi aceasta înainte de a fi osândit de Sinodul IV Ecumenic.
Aşadar, dacă nu s-a molipsit hirotonia săvârşită de episcopi, care propovăduiau învăţături eretice, dar care nu erau condamnaţi încă de sinod, ci erau în Biserică, cu atât mai mult nu se molipseşte prin pomenirea acestora şi nici prin împărtăşirea cu persoanele care din iconomie îi suferă pe aceia şi îi pomenesc. (…)
* Arhim. Epifanie Teodoropulos, Cele două extreme. Ecumenismul și stilismul, traducere de Ierom. Ștefan Nuțescu și Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Evanghelismos, 2004.
Nota noastră: Îndrumările Arhimandritului Epifanie Teodoropulos cu privire la întreruperea pomenirii potrivit canonului 15 I-II sunt foarte valoroase și intră chiar în detalii utile pentru vremurile noastre. Trebuie ținut cont de faptul că acest Părinte a fost cel care i-a susținut pe cei trei Mitropoliți care au întrerupt pomenirea Patriarhului Atenagora în anii 1970-1973, amănunt semnalat de Părintele Teodor Zisis: „Au avut înclinații schismatice cei trei Arhierei, în spatele cărora, este sigur că în spatele lor s-a aflat ca sfătuitor teologic Starețul Epifanie Teodoropulos? P. Epifanie a fost un foarte bun cunoscător al sfintelor canoane și cunoaște dacă îngrădirea este schismă…” De menționat că alături de cei trei episcopi s-au aflat majoritatea Mănăstirilor și monahilor din Sfântul Munte în acea perioadă. Printre aceia s-a aflat și Cuviosul Paisie Aghioritul, care era pe atunci îndrumător duhovnicesc al Mănăstirii Stavronichita. Așadar viziunea Arhim. Epifanie reflectă poziția Părinților din acei ani, mai ales că rândurile de mai sus datează chiar din acea perioadă. În plus, situația de atunci luată în discuție este foarte asemănătoare cu cea de astăzi.
Poziția Părintelui Epifanie pe acest subiect este validată chiar de Mitropolia Moldovei și Bucovinei, fiind preluată în articolul Despre pericolul schismei care poate începe cu nepomenirea episcopilor, în care se poate citi faptul că trebuie evitate extremele, deși întreruperea pomenirii este un lucru permis și de laudă: „Canonul 15 este facultativ, nu obligatoriu. El nu pretinde de la clerici ca să înceteze pomenirea episcopului ce învaţă lucruri eretice înainte de condamnarea acestuia, ci dă două alternative. Dacă un cleric, spune canonul, se va rupe de un astfel de episcop „înainte de hotărârea sinodală”, nu face nici o greşeală pentru care să fie supus pedepsei, ci mai degrabă este vrednic de laudă”.
Pentru a avea o reacție adecvată față de devierile de la dreapta-credință care apar în Biserică și a fi aplicat corect canonul 15 I-II, este util să fie înțeles bine termenul „erezie” utilizat de Sinodul de pe vremea Sf. Fotie (861). Cuvântul în cauză este polisemantic și desemnează atât o învățătură abătută de la dreapta credință, cât mai ales, în limbaj teologic, o grupare ruptă de Biserică formată pe baza acelei doctrine.
Ce este o erezie. Necesitatea condamnării ei
Dogmele nu sunt simple formule teologice, nu trebuie prinse doar rațional, ci în duh, cu credință. Astfel, vorbim despre dreapta credință cu sensul de dreaptă-slăvire, bună-credință, cuget sănătos, cuvânt al adevărului sălășluit într-un suflet desprins de pământ. De aceea spune Hristos despre cuvintele Sale că „sunt duh și sunt viață” (In. 6:63) sau, dimpotrivă, despre evreii ostili: „cuvântul Meu nu încape în voi” (In. 8:37). Când nu există această bună dispoziție, apar cugetări eronate care se concretizează și în formule contrare Evangheliei. De aceea o erezie nu este doar o simplă concepție greșită, ci e și potrivnică, nesupusă adevărului, provine dintr-o dispoziție rea, sectară.
Deoarece cugetele omenești nu pot fi judecate foarte ușor și sunt instabile, există un demers clar al Bisericii de a da un reper sănătos de învățătură și de a contracara ereziile, anume anatematizarea lor oficială. Din acel moment, oricine își însușește ideile condamnate este supus anatematizării. La fel se întâmplă apoi cu cei care intră în comuniune cu ereticii.
Respingerea ereziilor sinodal din fașă
Inițial, Biserica izgonea din fașă ereziile pentru că membrii ei și ierarhia aveau o trăire și conștiință vii, vigilente. De la momentul apariției unei erezii nu dura mult până să fie sancționată. Dar, cu timpul, această perioadă de reacție s-a mărit probabil din cauza scăderii conștiinței dogmatice.
Istoric, prima erezie condamnată ecumenic, arianismul, a fost inițial osândită în Sinodul Bisericii Alexandriei. Caracteristica ei cea mai importantă este că a dispărut după Sinoadele I și II Ecumenice, în comparație cu următoarele două mari erezii, (dio-prosopismul) și monofizitismul. Acestea, deși au fost combătute repede, totuși s-au organizat în structuri bisericești paralele, care durează până astăzi. Următoarele erezii, monotelismul și iconoclasmul, au avut perioade lungi de dominare până să fie excomunicate. Prima dintre ele mai bine de 50 de ani, iar a doua 30 de ani de impunere până la Sinodul VII Ecumenic, urmată de o altă revenire de 30 de ani, încheiată odată cu triumful Ortodoxiei la Sinodul din 743.
Perioade îndelungate până la condamnarea ereticilor
Odată cu catolicismul, apare o altă etapă în abordarea ereziei. Biserica a fost foarte îngăduitoare cu dogmele latine, așteptând întoarcerea lor și evitând pe cât posibil o ruptură nefastă. Erezia Filioque a fost aplanată încă de pe vremea Sf. Maxim Mărturisitorul (†662) fără a fi confruntată frontal, dar îndeosebi aderenții ei au fost cruțați pe vremea Sf. Fotie, când a fost doar condamnată învățătura, nu și episcopii franci. Chiar ruptura din 1054 a fost denumită de bizantini schismă o lungă perioadă pentru a lăsa loc de întoarcere și a nu-i îndepărta de tot pe latini prin catalogarea drept eretici. Lucrul acesta îl menționează Sf. Iosif, Patriarhul Constantinopolului dinainte de Ioan Vekkos, în vremea Sinodului unionist de la Lyon (1273).
Se poate observa că Biserica a reacționat față de erezii prin condamnarea lor, după care a devenit intransigentă cu ele. Perioada până la respingerea lor s-a lungit în anumite cazuri și, în această perioadă de criză, comuniunea cu cei ce proferau dogmele greșite nu era condamnabilă, ba chiar îngăduită. Astfel, Sf. Sofronie al Ierusalimului, deși a luptat împotriva monotelismului, nu a rupt comuniunea cu restul Patriarhilor rătăciți, precum nici Sf. Fotie nu a condamnat sinodal pe episcopii franci adepți ai Filioque, ci doar eroarea teologică.
Ereziile condamnate sunt apostazii
Au fost și situații de revenire în forță a unor erezii după condamnarea lor sinodală, cum e cazul arianismului și iconoclasmului. În aceste cazuri, episcopii, clericii și credincioșii care au aderat din nou la erezie au fost primiți prin pocăință în Biserică dacă se întorceau, fără posibilitatea de a-și păstra rangul preoțesc. Doar cei care s-au aflat în aceste structuri fără a propovădui erezia le era iertat prin iconomie să rămână în scaunul episcopal pentru că nu s-au dezis efectiv de credință, ci doar au intrat în comuniune cu ereticii. Stau mărturie în acest sens canonul 2 al Sf. Atanasie cel Mare și 2 al lui Teofil, precum și rânduiala primirii iconoclaștilor care au fost reprimiți la Sinodul din 843 de Sf. Metodie, Patriarhul Constantinopolului.
Ereticii necondamnați nu sunt automat excomunicați
Mai trebuie menționat că finalul unei doctrine eretice nu este neapărat condamnarea, ci și dispariția ei, ducerea în derizoriu. Astfel, au existat mai multe abateri de la credință decât ereziile deja condamnate și consemnate. Însă multe din acestea s-au stins fără osândire oficială. Spre exemplu, teza coruptibilității Trupului euharistic al lui Hristos nu a fost respinsă de un Sinod nici în anii 1200, nici în sec. XVIII, în vremea colivazilor (cf. Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine, p. 24-28). Au mai fost astfel de dispute în perioada bizantină târzie și nu numai, rămase în fundal.
Cei care susțin diferite opinii cu caracter eretic, până să fie excomunicați, fac parte din Biserica pământească după cum ne demonstrează cazul Fericitului Teodoret al Cyrului, care s-a poziționat mult timp împotriva Sf. Chiril al Alexandriei până la Sinodul IV, când s-a dezis solemn de atitudinea dinainte și a fost lăsat în rangul său. În al doilea rând, există situații în care credincioși buni adoptă concepții greșite din ignoranță. Deși faptul este rău în sine, nu-i rupe cu totul de Dumnezeu pentru că cugetul lor este curat. De exemplu, Sf. Grigorie de Nyssa a susținut apocatastaza într-o formulă mai atenuată sau Fer. Augustin, care este considerat o personalitate, deși a avut multe greșeli. Mai există întâmplări care atestă că cei care au concepții greșite totuși nu sunt părăsiți de Dumnezeu, anume monahi care se îndoiau de prezența reală a lui Hristos în Împărtășanie și s-au convins prin descoperiri (Pateric, Avva Daniil, 8) sau un bătrân care credea „întru prostie” că Melchisedec este Fiul lui Dumnezeu, dar, când s-a rugat pe acest subiect, Dumnezeu i-a descoperit prin vedenie că greșește (Pateric, Avva Daniil, 9) sau monahi simpli care aveau idei eretice antropomorfite din simplitatea lor. Desigur că există și reversul, cum e cazul ucenicului Sf. Paisie cel Mare care, doar printr-o dezicere scurtă în fața unui evreu, a pierdut harul botezului. Dumnezeu are judecățile Lui cu fiecare, însă nu se petrece nimic automat, așa încât să poată fi decis cu ușurință cine este eretic și căzut din Biserică și din har și cine încă nu este. Dimpotrivă, trebuie respectate rânduieli clare liturgice și canonice în această privință.
Combaterea ecumenismului necondamnat încă
În situația noastră, ecumenismul este în floare și promovat prin Consiliul Mondial al Bisericilor, la care au aderat și multe Biserici Ortodoxe, și Sinodul din Creta a aprobat o teorie ecumenistă. Pentru a ieși din această situație smintitoare și instabilă, trebuie să depunem eforturi să fie discutat responsabil și după criteriile dreptei credințe acest curent catalogat de mulți Părinți și chiar de Sinodul ROCOR drept abatere dogmatică și chiar panerezie. Ținta este să se ajungă la o decizie sinodală ortodoxă.
În acest scop, este bună și chiar stringentă întreruperea pomenirii ca un gest de răsunet, care ar trebui să arate că situația este disperată și să tragă un semnal serios de alarmă că nu se mai poate așa. Prin această atitudine se atrage atenția asupra abaterilor de la credință ale episcopilor, care își pun în joc statutul lor. Îngrădirea de ierarhi nu îi vizează pe cei care întrerup pomenirea, ci pe arhierei, trădarea lor.
Din păcate, foarte mulți percep întreruperea pomenirii ca o detașare de tezele ecumeniste și astfel se izolează pe ei înșiși de episcopi și de restul Bisericii, nu pe ierarhi. În loc să rezolve problema, se fac ei înșiși problemă.
Sensul termenului „erezie” în canonul 15 I-II față de restul canoanelor
Canonul 15 I-II, în partea a doua, se referă la învățături dogmatice noi, pe care le numește general „erezii”. Nu are cum să fie vorba de erezii deja condamnate pentru că, în cazul lor, ruperea comuniunii este necesară, nu e doar un gest lăudabil, ci obligatoriu. Ca dovadă, iconoclaștii din a doua perioadă, de după condamnarea de la Sinodul VII, au fost primiți toți în Biserică de Patriarhul Metodie prin pocăință și dezicerea de erezie și mirungere, pe când în prima perioadă au fost lăsați în rangul lor chiar și episcopii eretici dacă se deziceau simplu de greșeală. Deci un eretic necondamnat este încă membru al Bisericii, pe când adeptul unei erezii condamnate devine automat excomunicat și depus din rang.
Așadar canonul 15 numește noile abateri dogmatice „erezii” într-un mod impropriu sau diferit de toate celelalte canoane, care folosesc noțiunile de „eretic” și „erezie” cu referire la cei aflați în afara Bisericii, fie că e vorba de persoane, grupări sau învățături greșite. Mai precis, canonul 1 al Sf. Vasile cel Mare definește erezia drept grupul celor „cu totul lepădați și care după însăși credința sunt înstrăinați”, spre deosebire de schisme, care sunt formate din cei despărțiți „din oarecare cauze bisericești cu putință de vindecat”. La fel, canonul 6 al Sinodului II Ecumenic îi identifică pe eretici ca fiind „cei ce de demult au fost îndepărtaţi (ἀποκηρυχθέντας=dezavuați, excluși public) din Biserică şi cei ce după aceea au fost daţi anatemei de către noi, iar pe lângă aceștia și cei ce, prefăcându-se că mărturisesc credința cea sănătoasă, s-au rupt (s-au făcut schismatici) și se adună împotriva episcopilor noștri canonici”. Este limpede că erezia presupune în primul rând ruperea de Biserică, pentru că cine are înfățișarea dreptei credințe, dar nu este în comuniune cu ortodocșii, este tot eretic. Toate celelalte canoane vorbesc despre eretici ca fiind în afară, când e vorba să fie primiți înapoi sau este interzisă comuniunea cu ei sau cununia cu persoane eretice.
Un indiciu în plus că nu e vorba de erezii condamnate provine alte două expresii. În discuție este o erezie „osândită de Sfintele Sinoade sau de Părinți”. Pe de o parte Sfinții nu au căderea să condamne vreo greșeală dogmatică, iar pe de altă parte osândirea menționată nu reprezintă neapărat un act solemn, ci o dezavuare, o sancționare, aceasta fiind traducerea mai exactă a termenului. Același verb (καταγιγνώσκω) este folosit pentru a arăta că cel care întrerupe pomenirea „osândește/sancționează” pe episcop, nefiind vorba de o depunere din treaptă, ci o înfruntare a lui și delimitare drastică de el.
Așadar canonul 15 nu face vorbire de eretici în sensul propriu al celorlalte canoane pentru că nu presupune o erezie condamnată. În ziua de azi încă nu avem o decizie asupra ecumenismului și o excomunicare a promotorilor lui. Nu-i putem trata atât de drastic pe credincioși și nici măcar pe ierarhii Bisericii. Însă aceasta nu înseamnă că ecumenismul nu ar fi o problemă gravă, o învățătură cu caracter eretic, care face ravagii.
După cum au procedat Sfinții Părinți în trecut, ar trebui să mărturisim împotriva ecumenismului, chiar să întrerupem pomenirea, dar nu obligatoriu, cu scopul de a se ajunge la condamnarea oficială a noii erezii sau să renunțe la ea ierarhii care o promovează. În orice caz, este de neocolit condamnarea Sinodului din Creta.
Confundarea înțelesului de „erezie” din canonul 15
Emblematică este convingerea celor din jurul Pr. Ciprian Staicu și a monahului Sava că interdicția comuniunii cu ereticii nu se referă doar la cei condamnați, ci și la cei cu cuget eretic. Această idee este exprimată explicit în cartea Învățăturile Sinoadelor Ecumenice despre întinarea prin erezie… La pag. 206-208 sunt contrazise pe față(!!!) explicațiile tuturor canoniștilor și ale Sf. Nicodim Aghioritul prin invocarea ruptă din context a unei întâmplări cu un Sf. Atanasie, care nu voia să intre în comuniune cu un episcop uniat. Însă acolo problema nu era comuniunea cu acel episcop, ci prin el direct cu Papa, care era sub anatemă. Acel Sfânt nu avea cum să invoce canonul 10 apostolic, care interzice comuniunea cu cineva excomunicat, dacă nu era vorba de un episcop afurisit.
Pe lângă aceasta, mai există numeroase răstălmăciri ale canonului 15, care nu prevede oprirea comuniunii decât cu episcopul eretic, nu și cu cei aflați în comuniune cu el. Sau noțiunea de „pseudo-episcop” nu înseamnă că este excomunicat, că nu mai este arhiereu, ci că se achită mincinos de datoria sa. După cum și apelativul de „pseudo-învățător” subliniază nu faptul că nu este învățător, ci că este unul fals. În fine, deși canonul este obligatoriu, el nu prevede vreo obligație legală de întrerupere a pomenirii, ci doar laudă și cinstește pe cei ce fac aceasta.
Personal, am convingerea că atât majoritatea nepomenitorilor provoacă sminteală și blochează problema prin atitudinile lor extreme, dar și că majoritatea clericilor, monahilor și chiar mirenilor care sunt apropiați de Biserică, fără a mai vorbi de arhierei, se fac vinovați de indolență, nepăsare și chiar pactizare cu erezia ecumenistă. Toți suntem membri ai Bisericii formal, dar ar trebui depuse eforturi mai stăruitoare pentru fi depășită această etapă de erezie necondamnată, liberă a ecumenismului. Cei mai râvnitori ar trebui să aibă condescendență față de restul, iar cei mai neinițiați să-i urmeze și să-i sprijine pe cei mai întăriți, nu să fie pasivi față de trădarea de credință care se petrece pe motiv că nu e vina lor.
Accentul pus de majoritatea nepomenitorilor pe comuniune, nu pe erezie creează o serie de probleme, după cum se poate vedea în descrierea ultimelor dezbateri pe care le-au avut unii dintre ei. În mod normal, teoria vaselor comunicante duce la o izolare completă de oricine este în comuniune cu cei care proferează vreo învățătură greșită. Totuși, pentru că o astfel de cale este grea și evident o înșelare, apar concesii mai mari sau mai mici, opinii diferite și se ajunge dezbinare și la o împărțire sectară pe grupări. Acest fenomen, din păcate, trage un semnal de alarmă asupra propriilor greșeli, nu ale ierarhilor.
Mărul discordiei îl reprezintă concepția conform căreia comuniunea liturgică înseamnă și o punere în comun a credințelor personale ale celor ce participă la rugăciune. Aceasta nu are temei în învățătura biblică și patristică, după cum am arătat în cel puțin două articole mai vechi, Rostul întreruperii pomenirii și Ce exprimăm prin (ne)pomenirea episcopului. Totuși cei care promovează această teorie se bazează în special pe cartea ierom. Evghenie, Învățătura Sinoadelor Ecumenice despre întinarea prin erezie…, tradusă de pr. Ciprian Staicu, pe care am combătut-o într-un articol mai vechi, la care nu binevoiește sau nu are cum să răspundă, deși a fost confruntat personal.
Ca un rezumat al mărturiilor patristice, nici un Sfânt Părinte sau Sinod nu a adoptat o astfel de atitudine. Doar în scrierile Sf. Teodor Studitul se găsește ideea că prin comuniune se produce împărtășirea de credința celorlalți participanți la slujbă. Însă el a fost canonizat de către Sf. Metodie, Patriarhul Constantinopolului, după restabilirea icoanelor, pe considerentul că s-a împăcat cu Sf. Nichifor și ar fi abandonat linia rigoristă. Așadar Biserica, într-un final, pe vremea Sf. Fotie, prin canoanele 13, 14 și 15 ale Sinodului I-II, a respins poziția studiților.
În plus, au existat destule situații în care s-a făcut iconomie cu anumiți eretici necondamnați. Spre exemplu, Sinodul VIII Ecumenic de pe vremea Sf. Fotie a condamnat Filioque, dar nu și pe episcopii franci care îl susțineau. Anterior, Sf. Sofronie al Ierusalimului a fost în comuniune cu Patriarhii monofiziți necondamnați la acea vreme. La fel, Părinții care au întrerupt pomenirea Patriarhului Atenagora în anii 1970 au păstrat comuniunea cu ceilalți. Părintele Dionisie Ignat nu a pomenit toată viața pe Patriarhul de Constantinopol, dar era în comuniune cu cei care veneau la el.
Revenind la discuțiile menționate la început, se poate observa că ele se învârt fix în jurul ideii de întinare prin comuniune: îngrădirea de Pr. Ciprian Staicu, iconomia cu cei neîngrădiți, comuniunea cu visarioniștii. Însă partea cea mai contorsionată o reprezintă iconomia cu cei neîngrădiți după socotința duhovnicului, adică a fiecărui preot în parte. În felul acesta, se transmite mesajul că se poate face iconomie în probleme dogmatice pentru că prin comuniune te împărtășești de concepțiile eretice ale altora (după opinia lor) și totuși se poate face pogorământ.
Lipsa iconomiei în dogme a fost subliniată chiar și de Părintele Antim într-un comunicat recent. Totuși face confuzie între dogme și comuniune, bazându-se pe un citat scos din context al Sf. Ioan Gură de Aur, care ar spune: „dușmani ai lui Hristos nu sunt numai ereticii, ci și cei ce sunt în comuniune cu ei”, dar fără să dea o trimitere concretă. S-ar părea că această expresie nu aparține Sfântului chiar în forma menționată, ci este doar o parafrază făcută de Sf. Teodor Studitul după unele cuvinte ale lui. Trimiterea ar putea fi regăsită în Cuvântul despre eretici… și sună mai precis astfel: „Ascultaţi, toţi cei ce mâncaţi împreună cu ereticii, lepădare dureroasă: vrăjmaşi ai lui Dumnezeu sunteţi”. În orice caz, nu este vorba despre orice fel de eretici, ci condamnați, care au altare diferite. Este nedrept să fie aplicat acest cuvânt oricui are învățături rele înainte de anatematizarea lui, pentru că Sfântul nu a avut aceasta în vedere.
După cum s-a discutat la Sinaxa de la Bănceni din martie 2018, în prezența Pr. Teodor Zisis, facem iconomie în ce privește comuniunea în mod pastoral, nu dogmatic, pentru că încă nu există o osândire oficială a ecumenismului. Slujbele în comun nu presupun părtășia la învățăturile eretice ale altora, ci sunt ale Bisericii, au har. Trebuie evitate dogmele greșite ecumeniste, nu atât comuniunea cu ierarhii și clericii susținători ai Sinodului din Creta. Întreruperea pomenirii este un protest care nu este obligatoriu canonic și nu poate fi nici impus, nici asumat de toți. Atenția trebuie îndreptată asupra respingerii ereziei ecumenismului până la o condamnare sinodală, după care va fi interzisă și comuniunea cu cei ce persistă în ea.
Tot la acea Sinaxă, am propus împreună cu Ierom. Macarie și alți Părinți să existe flexibilitate în ce privește iconomia pastorală. Adică fiecare preot să primească pe cei neîngrădiți la slujbă după cum consideră sau să lase pe fiii duhovnicești să participe la Liturghiile „pomenitorilor” care au cuget ortodox, chiar dacă nu au întrerupt pomenirea. Cu alte cuvinte, propunerea era să recunoască toți că se poate face iconomie pastorală și să fie păstrată comuniunea cu anumiți clerici și credincioși care au cuget ortodox. Însă cei prezenți, în marea lor majoritate, nu au fost de acord pe motiv că ar fi prea greu să impună o linie rigoristă, deși ar poate face iconomie. Altfel spus, nu au recunoscut această posibilitate de a face pogorământ.
Trebuie multă atenție, pentru că această concepție a întinării prin comuniune face multe pagube: duce la extremism și izolare de Biserică sau la dezbinare sectară pe grupuri mai mult sau mai puțin rigoriste. În felul acesta, este compromisă lupta împotriva ecumenismului în loc să fie curățată și luminoasă.
Desigur că este de dorit în toate să ținem acrivia, precizia, nu iconomia. Însă aici vorbim despre iconomie pastorală, nu dogmatică. Iar în această privință, lucrurile stau tocmai invers: în viața duhovnicească trebuie urcat cu smerenie și câte puțin, nu cu cerințe mari și forțări peste putere. Mai exact, trebuie format întâi cugetul bun, rugător și credința făptuitoare, apoi se ajunge și la luminarea minții de a înțelege și prinde cum se cuvine dogmele dreptei-credințe și chiar de a le apăra cu o mărturisire curată, jertfelnică, din dragostea aprinsă pentru Dumnezeu și adevărul Evangheliei.
Catacombele Romei – simbolul rezistenței subterane în Biserică (Foto: Aleteia)
Un principiu fundamental în lupta pentru apărarea credinței în fața atacurilor eretice este acela că nu este suficient să fie susținut adevărul, ci să se facă asta într-un mod propriu Bisericii, patristic, după cum am mai scris. De altfel, învățătura Bisericii, fiind una mântuitoare, nu doar un set de reguli și concepte rigide și abstracte, presupune o legătură strânsă cu dragostea de aproapele, o înțelegere sobornicească a Evangheliei, de purtare a sarcinilor unii altora, nu un individualism păgubitor.
Părintele Peter Heers a atins tema înfruntării unei erezii noi propovăduite de un ierarh, așa cum este ecumenismul de astăzi, în mai multe ocazii. Fragmentul dintr-o prezentare amplă a serghianismului a devenit o expunere de sine stătătoare foarte utilă și înțeleaptă pentru a înțelege cum trebuie combătută o erezie nouă apărută în Biserică fără a provoca probleme în plus, care să agraveze situația în loc să o vindece. Mai jos este atât înregistrarea video, cât și traducerea în românește transcrisă după prezentării orale.
Abordarea patristică și canonică față de o Biserică Locală al cărei ierarh predică o erezie
Există mulți mărturisitori în Biserica din Grecia astăzi împotriva pan-ereziei ecumenismului; totuși eclesiologia care spune că trebuie să fii un nepomenitor sau trebuie să crezi în pierderea harului lui Dumnezeu într-o Biserică Locală nu este o ecleziologie ortodoxă. Nu admit pierderea harului lui Dumnezeu pentru o Biserică. Întotdeauna am susținut ceea ce canoanele și Părinții Bisericii au susținut, că oricine la multe nivele se îndepărtează de învățăturile Părinților, de poruncile și canoane, de exemplu, de la canoanele care interzic rugăciunea cu ereticii, și un ierarh merge și se roagă într-o biserică a unor eretici sau se roagă împreună cu ereticii, cade imediat din harul lui Dumnezeu prin această încălcare, oricum, și asta o spune Sf. Nicodim Aghioritul, nu eu, aplicarea acelui canon în viața bisericească încât acea persoană, ierarh sau preot care încalcă acele canoane, canonul spune că trebuie caterisit și excomunicat, acea aplicare trebuie să se petreacă în timp real, din partea unui Sinod. Trebuie să fie aplicat; nu se aplică de facto. Realitatea duhovnicească ce se întâmplă atunci când cineva este fără pocăință și se întoarce de la Dumnezeu în probleme de bază despre granițele Bisericii și doctrina Bisericii. Acest lucru este indiscutabil. Dacă se aplică și este activat, încât să devină o realitate în viața Bisericii, trebuie să se întâmple de fiecare dată de către un Sinod. Până să se întâmple asta, nu există o excludere a acelei persoane. Persoana pierde harul lui Dumnezeu, dar Biserica nu. Aceasta este învățătura Sfinților Părinți. Citiți pe Sf. Nicodim, citiți literatura canonică! Această distincție este prezentă.
Este o distincție pe care zelotiștii fără discernământ de dreapta nu o înțeleg. Ei cred că, dacă Serghie a luat poziție și a fost înșelat și a învățat amăgiri, de aceea toți de sub el, toți care sunt de acord cu el, oricine din cele patru colțuri ale Rusiei a pierdut harul lui Dumnezeu. Este un non-sens, nu a fost niciodată învățat așa ceva. Sf. Ioan de Shanghai nu a învățat asta. El spune că au fost mulți de felul conducătorilor bisericești în istoria Bisericii, spune clar într-o convorbire că da, ierarhii Macedonie, Nestorie, iconoclaștii au pierdut harul lui Dumnezeu, au căzut din Biserică, dar Bisericile nu. Bisericile s-au întors de-a lungul timpului de la erezie; au fost convocate Sinoade și Bisericile s-au întors. Bisericile nu au pierdut de facto imediat harul lui Dumnezeu pentru că o persoană, două, zece, douăzeci, cincizeci s-au îndepărtat de la Dumnezeu, nu contează. Trebuie să fie convocat un Sinod și să abordeze problema și să decidă. Acesta este glasul, vocea infailibilă a Bisericii este într-un Sinod. Vocea ta sau a mea sunt a mea sau a ta, nu a Bisericii până se pronunță un Sinod.
Există Sfinți care vorbesc. Consensul Părinților (consensus Patrum) este cel pe care-l urmăm absolut. Dar este confirmat în timp real de un Sinod, apoi devine activ și real pentru Biserici în acele locuri și timpuri. Până atunci, așteptăm un Sinod care să judece acțiunile lor, a oricărui Serghie sau urmaș al lui Serghie. Asta ar trebuie să fie în fruntea priorităților Bisericii, absolut dincolo pe primul loc, de orice erezie, orice –ism, orice secularism trebuie să se ocupe un Sinod. Aceasta este marea tragedie din viața Bisericii din ultima sută de ani. Părinții Bisericii au luptat împotriva ei și Biserica în general a avut această nevoie de boltă, presantă să avem convocat un Sinod, un Sinod adevărat. Până atunci, nu punem pe nimeni afară pentru că am decis noi că trebuie să fie dați afară, că am pus piciorul în prag și am decis să-i condamnăm. Acesta nu este modul patristic în care să abordăm o erezie. Nu rezolvă erezia, ci creează o mai mare dezbinare. Nu rezolvă problema.
Modul, metodologia Părinților este la fel de importantă ca adevărul Evangheliei. În aceste situații trebuie să urmezi calea lui Hristos, nu doar să spui adevărul lui Hristos. Și faptul că cei care s-au abătut de-a dreapta sau de-a stânga nu activează și nu urmează metodologia patristică a cauzat mai multe probleme, nu a rezolvat problemele pe care le-au creat aceste abateri, inovații, înșelăciuni care a fost introduse în Biserică.
Cu siguranță există posibilitatea de a deveni nepomenitor, după cum a făcut Pr. Teodor Zisis, după cum au făcut Bătrânii din Sfântul Munte în timpul lui Atenagora. Nu este exclusă posibilitatea, este o chestiune de discernământ.
Nu este impusă de sfintele canoane. Citiți canonul 15 al Sinodului I-II! În nici un caz nu se poate citit în canon ca o impunere, ci mai degrabă laudă pe cel care încetează pomenirea pentru este menită să conducă din nou la un Sinod. Acea nepomenire nu este un țel în sine, nu este sfârșitul problemei, nu este soluția problemei. E o metodologie care conduce la audierea în Sinod. Sinodul este convocat; episcopul care propovăduiește o erezie este chemat să dea seama și Părinții Bisericii reglementează. În felul acesta este rezolvată problema.
Nepomenitorul, dacă alege calea de a rezista ereziei pentru episcopul lui și numai pentru episcopul lui, potrivit canonului, care nu vorbește de alți episcopi, este posibil și e lăudat dacă face asta, dar nu este impus, nu există o implicație că trebuie să fie urmat. E o chestiune de discernământ. Dacă citiți canoanele Sf. Nicodim, e foarte clar despre asta. Chiar spune că, dacă se consideră că episcopul poate fi adus înapoi din amăgire, nu opri pomenirea (trimitere neidentificată, n.n.), spune. Deci este o chestiune de discernământ; cum abordezi și rezolvi slăbiciunea și boala ereziei. Deci nepomenirea nu e o poziție care trebuie să fie 100% certă. Dacă ai un episcop ortodox, care nu propovăduiește erezia, canonul nu-ți spune să oprești pomenirea, chiar dacă e în comuniune cu cei care învață erezia. Asta e viziunea canonică a Bisericii și, din păcate, cei de-a dreapta, fără discernământ, nu au urmat tradiția canonică, nu au urmat metodologia patristică și au creat mai multe probleme Bisericii și nu au dat o soluție. Una din marile dureri mari ale inimii este că tovarășii noștri împreună-luptători dintre zeloții de-a dreapta au devenit irelevanți și nu aduc o corectare a problemei pentru că nimeni, absolut nimeni din cei care propovăduiesc erezia astăzi în diferite Biserici acordă vreo atenție de orice fel celor care s-au rupt de tot și au format jurisdicții paralele. Patriarhul Bartolomeu sau orice alt Patriarh acordă zero atenție nu doar nepomenitori, ci, de fapt, care s-au despărțit și au devenit irelevanți în luptă.
Ei nu se aseamănă Sfinților Părinți din veacurile trecute. Sfinții Părinți au suferit, au fost exilați, au fost persecutați și, când a fost convocat un Sinod, acei eretici au fost chemați să dea seama. Dar, dacă este convocat un Sinod de către „adevărații ortodocși” de-a dreapta, nici un eretic nu va fi chemat să dea seama pentru că nici măcar nu sunt parte din realitatea problemei, a ereziei. Au devenit irelevanți în chestiune. Așa că nu se aseamănă cu Sinodul IV Ecumenic (spre exemplu), care l-a chemat pe Dioscor să dea seama. El învăța o erezie, nu era dubiu că învăța o erezie, Părinții știau că învăța o erezie. Ei nu s-au dus să descopere credința la Sinodul IV Ecumenic, s-au dus să condamne erezia. Dar l-au chemat să dea seama. Și toți cei care învață o erezie vor fi chemați să dea seama la un viitor Sinod.
Cu voia lui Dumnezeu, dacă nu intervine a Doua Venire, Biserica va avea (un Sinod) cu harul lui Dumnezeu. Și unde vor fi frații și surorile noastre care s-au separat de noi și au plecat și sunt irelevanți pentru toată dezbaterea? Nu vor fi luați în seamă. Vor fi chemați? Sper că vor fi chemați la Sinod; așa va fi corect de făcut. Dar vor fi chemați? Nu știu. Măcar vor veni dacă vor fi chemați? Sau ne vor considera pe noi, pe cei care luptă contra ereziei și care acum apelăm la un Sinod ca să se ocupe de erezie deja vânduți, condamnați și tot restul (etichetelor)? Aceasta este o problemă care nu era nevoie să fie creată dacă era urmată teologia, ecleziologia și metodologia patristică. Nu ar fi urmat aceste probleme în Biserică astăzi. Ar fi fost în Biserică o luptă mai mare împotriva ecumenismului și a serghianismului.”
Alte remarci desprinse din diferite alte prezentări întregesc subiectul confruntării unei erezii și rolul întreruperii comuniunii. Într-un material despre Starea Bisericii Ortodoxe astăzi, atunci când abordează subiectul stiliștilor care se declară ortodocși „adevărați/autentici”, Părintele Peter subliniază unele detalii importante care se potrivesc pentru contracararea unei erezii în general:
„A fi co-responsabili, a purta sarcinile unii altora, suntem co-responsabili pentru starea Bisericii, așa că, atunci când mă depărtez de comuniune și îi declar lipsiți de har, îi declar eretici pe toți fără discriminare nu mai port sarcina, nu mă mai lupt împreună cu ei. Și devin irelevant pentru luptă. Nu cred că Sfinții au fost vreodată irelevanți pentru luptă. De ce veneau să-l viziteze pe Sf. Maxim și, la urma urmei, îl implorau să intre în comuniune cu împăratul, cu Patriarhii? Pentru că a jucat un rol uriaș în întregul imperiu, din cauza influenței sale. Nu era irelevant. Nu s-a făcut irelevant. S-a luptat să obțină un Sinod de episcopi la un loc pentru a condamna erezia. Și asta s-au străduit ortodocșii în ultimii șapte sute de ani să apară un Sinod.
Doar într-un Sinod poate Biserică să răspundă definitiv la provocarea unei erezii sau inovații. Orice spun eu sau tu sau noi la un loc nu înseamnă nimic până nu se întrunește un Sinod. Și aceasta este credința ortodoxă. Ori de câte ori a fost depășită o erezie, s-a făcut într-un Sinod. Nu au fost zece sau cincisprezece oameni care să spună: „Noi acum suntem ortodocși, voi sunteți eretici”. Acesta nu este răspunsul ortodox patristic.
Aceste grupuri nu sunt ne-ortodocși, învață Ortodoxia, dar răspunsul lor nu este patristic și nu aduce în ultimă instanță un plus pentru depășirea ideilor sau doctrinelor eretice care sunt proclamate. Deci „adevărații” ortodocși, oriunde se găsesc, aș fi dorit să lupte împreună cu noi, aș dori să fim împreună. Cred că aduc un serviciu grozav ereziei pentru că se extrag pe ei înșiși din luptă. Dacă aș fi fost eu episcop care învață o erezie și oamenii care mi-ar face viața grea prin faptul că amintesc altora că eu învăț o erezie s-ar depărta din eparhia mea, aș fi supărat sau fericit? Aș fi fericit. Am terminat cu ei și merg mai departe cu treaba mea.
Așa că, metodologic, aceasta s-a dovedit a nu fi calea Sfinților din ultima sută de ani. Din nou, cred că Dumnezeu lucrează să despartă oile de țapi și vom vedea o restaurare a Ortodoxiei, sunt optimist. Cred că evenimentele vor fi de necrezut; vom vedea în următorii 3-4 ani. Și eu cred, pe baza Sfinților din zilele noastre, că vom vedea o restaurare a Ortodoxiei. Și, când va veni, mă rog la Dumnezeu ca toți frații și surorile noastre care sunt prin grupurile „adevărate și autentice” să vină și să se unească într-un trup și într-o credință din nou și să nu mai fim despărțiți. Deci nu sunt împotriva nici unuia dintre ei; la nivel personal, cred că sunt ortodocși în credință și ar trebui să fim împreună. Dar metodologia lor nu o văd ca pe una patristică.”
De asemenea, este relevant modul cum au înfruntat mărturisitorii din Biserica Rusă de la apariția bolșevismului trădarea lui Serghie, care a pactizat cu statul ateist. Aceștia au rupt comuniunea cu el, dar fără să-l considere în afara Bisericii până la o decizie sinodală viitoare. A existat un schimb intens de replici și reacții de rupere a comuniunii timp de cel puțin doi ani (după 1927, data celebrei declarații de loialitate față de statul comunist, echivalentă cu o erezie sau trădare a principiilor credinței). La rândul lui, Serghie nu înțelegea poziția Mitropolitului Sfânt Chiril al Kazanului, reproșându-i următoarele în prima scrisoare trimisă către acesta în 5/18 sept. 1929: «Fără să ne considerați schismatici sau lipsiți de har și, prin urmare, fără să aveți bazele permise pentru o schismă, totuși ați rupt comuniunea cu noi. Poate fi cineva de acord cu voi că provocați o schismă și rămâneți în pace cu Sfânta Biserică? Ați rupt comuniunea euharistică cu noi și, în același timp, nu considerați că ați provocat o schismă sau că noi suntem în afara Bisericii. O asemenea concepție este inacceptabilă pentru gândirea bisericească – este o încercare de a ține gheața pe un grătar înfierbântat». Practic, serghianiștii aveau aceeași neînțelegere a modului de funcționare a Bisericii ca și episcopii semnatari în Creta din zilele noastre. Temeiul folosit de mucenicii anti-comuniști de atunci a fost canonul 15 I-II, pe care îl comentează în contextul acelor dispute Pr. Peter Heers:
„Două lucruri trebuie să fie declarate din nou: este clar din canonul 15 că scopul nu este pur și simplu de a întrerupe pomenirea, de a întrerupe comuniune și a merge mai departe. Țelul canonului este de a conduce la un verdict sinodal. Este clar ce se vrea și este important. Verdictele sinodale sunt baza pentru poziționări. Au existat verdicte sinodale în trecut prin care au fost condamnate erezii și este evident unde va duce. S-a întâmplat înainte, deci va fi un verdict sinodal, trebuie să se întâmple, așa funcționează Biserica, sinodal. Deci va conduce într-acolo. Acesta este scopul pentru care este lăudată luarea de poziție (de întrerupere a pomenirii, n.n.), pentru că va conduce la asta și drept aceea va fi pace în Biserică pentru că va fi o decizie bazată pe credința ortodoxă. Deci, din nou, cei care întrerup pomenirea și comuniunea cu propriul lor episcop care învață o erezie în public și o promovează, care a fost deja condamnată, atunci acea persoană face asta de dragul unității Bisericii. Asta înseamnă că va conduce la o decizie sinodală. Acesta este scopul, nu un final în el însuși. Evident, altfel ar fi protestantism întru totul. Atunci oricine ar putea rupe comuniunea în stânga și-n dreapta, fără să conteze dacă avem un Sinod. Nu, vrem un Sinod. Noii Mucenici au cerut un Sinod, așa se rezolvă lucrurile.
Acum, întorcându-ne la Episcopul Serghie, de ce este incorectă analiza lui? De ce nu poate pricepe? Nu are în vedere acest canon sau, dacă-l are în minte, nu-l interpretează corect. El își spunea: ce fac eu nu poate fi recunoscut drept o erezie sau o amăgire condamnată de Părinți. La un anumit nivel, are dreptate, pentru că de fiecare dată este o nouă întrupare a unei poziții înșelate, este nouă. Deci are nevoie de o decizie sinodală. Aceasta va avea nevoie de o decizie sinodală. Dar poziția prin care ne separăm de voi, nu vă condamnăm pentru că nu suntem Sinod ca să vă condamnăm și să spunem că sunteți un eretic. Dar ne vom separa de voi pentru a proteja Biserica de înșelarea voastră. Și, de fapt, în acele zile era singura armă reală pe care o aveau. Nu puteau face mai mult din cauza comuniștilor. Deci rupeau comuniunea tocmai pentru a face ce pot, să pună capăt inovației și înșelării, uzurpării puterii și distorsionării ecleziologiei Bisericii. Totuși nu fac o judecată, nu declară: Ești în afara Bisericii, nu spun că se creează o schismă. Spun că trebui să se ajungă la un Sinod și trebuie să fie rezolvată problema. Este deplin în spiritul canonului. Aceasta este calea îngustă pe care o trasează canonul. Nu este un final în sine. Mitropolitul Chiril are dreptate și este în spiritul canonului pentru că țintește spre o decizie sinodală, urmărește o soluție în Sinod în final. Nu pronunță o judecată ca și cum el ar fi Sinodul și vocea infailibilă a Bisericii. Este o cale foarte dificilă. Observați că nu spune (canonul): trebuie să întrerupă comuniunea cu președintele. Spune „dacă”, cât despre cei care se sustrag de la un astfel de învățător eretic, ei sunt considerați vrednici de cinstire. Nu spune că trebuie să facă asta nicăieri în canon. Nu spune că va exista pedeapsă dacă nu fac asta. În majoritatea canoanelor, dacă nu faci ceva, există o pedeapsă. Pur și simplu îi laudă și îi protejează de o condamnare sinodală. Spune că aceste persoane nu ar trebuie condamnate, ci cinstite. Soluția acestei separări între cleric și ierarh va trebui să ajungă în fața unui Sinod. Deci acesta este duhul Bisericii și al canoanelor. De aceea Mitropolitul Chiril avea dreptate, iar Serghie nu avea, pentru că poziția lui era papistă. El decidea. Nu e ca și cum avem o separare între noi, hai să venim în Sinod și să rezolvăm asta. Nu face asta nicidecum.
Dacă astăzi unii procedează în același fel, dacă există unele Biserici Locale sau grupuri de ortodocși care fac același lucru, spunând: ești eretic, ești înșelat, ești condamnat și se ridică și pleacă… chiar dacă este o Biserică Locală, pentru că o Biserică Locală nu ar trebui să fie mulțumită cu propria ei decizie dacă este vorba de credință. Trebuie să o aducă în fața unei Biserici mai mari sau, în extrem, ar trebui să fie un Sinod Ecumenic. Deci nu ar trebui să existe această suficiență: noi am condamnat, am decis, am caterisit, s-a terminat. Nu este o decizie responsabilă, este una papistă, îndeosebi dacă ar veni din partea unui episcop sau a unei mici părți din ierarhia din Rusia. …
Unii oameni devin înfierbântați și acesta este un punct de dezbatere despre dacă ceva precum ecumenismul a fost deja condamnat în Sinod. Nu ca atare. Nu ca această întrupare a acestei înșelări, adică distorsionarea înțelegerii despre Biserica cea una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească, trupul lui Hristos, hula care pretinde că există două Biserici sau că există o Biserică plină de erezie, sau că există o Biserică parțială, sau toate tipurile de teorii pe care le avem, doi plămâni, același trup… Toate aceste teorii pe care încercăm să le trecem drept ortodoxe, aceste lucruri sunt noi. Asta înseamnă că nu știm dacă sunt erezii sau nu? Bineînțeles că știm că sunt erezii, Biserica a știut dintotdeauna. Chiar și înainte de Arie, știa că poziția ariană este una eretică. Totuși au avut nevoie să se adune în Sinod și să o condamne. Și, de fapt, s-a întâmplat de multe ori, nu doar o dată.
Avem ideea că deja e condamnată, nu trebuie să mergem într-un Sinod pentru a decide. Nu ai avea războiul și lupta și Sinodul, Sinoadele Locale, al doilea Sinod Ecumenic, care au revenit și au condamnat în esență aceeași poziție eretică. De aceea Biserica nu a privit Sinodul într-o manieră legalistă, ci ca o nevoie pentru oameni concreți, timp și spațiu concrete, de a afirma credința și a trasa granițele de dragul credincioșilor. Asta sunt deciziile sinodale, granițe. Avem nevoie de Sinod, de granițe, de discernământul acestor granițe pentru a confrunta erezia, pentru a sfârși o versiune aparte a acestei înșelări. Poate au fost alte versiuni ale acestei înșelări, nu-mi amintesc ceva care să fi fost clar împotriva ecleziologiei Bisericii în istorie ca astăzi. Bineînțeles, au fost multe provocări față de ecleziologie și putem merge înapoi și să vedem, dar în problema dacă a fost condamnată de Sfintele Sinoade sau de Părinți, e da și nu. A fost condamnată în esență, dar nu în particular. Trebuie să facem asta în timp și spațiu. Este esențial să ne întoarcem și să facem asta.
Deci o persoană care întrerupe pomenirea astăzi pentru ecumenism sau serghianism (cum a fost cazul în trecutul apropiat, n.n.) este corect să se opună ereziei, dar nu a fost condamnată încă. Este în ambele sensuri. Avem nevoie ca oamenii să ia poziție și să spună: Nu, este o înșelare, dacă episcopul lor propovăduiește asta. Totuși asta nu ar trebuie să fie un final în sine ca și cum ar fi fost deja decisă de Părinți și personalități din trecut. Pentru că este o versiune nouă, o manifestare nouă, care este fără precedent. E nevoie să fie condamnată în particular în zilele și epoca noastră.
Canonul 15 este un subiect adânc, dar trebuie să stabilim că duhul și scopul Sf. Chiril, care era o soluție sinodală, care nu era o abordare schismatică, nu era o abordare legalistă, pe care nu o înțelege Mitropolitul Serghie și o ratează și rămâne încurcat de atitudinea Sf. Chiril.”
Unul dintre cei mai vocali susținători ai Sinodului din Creta (2016) a fost și rămâne Părintele Patriciu Vlaicu, mai ales că a fost participant ca unul din cei 6 însoțitori ai delegației BOR. Acesta este profesor de Drept canonic la Universitatea de Teologie Ortodoxă din Cluj, paroh al bisericii „Sf. Nicolae” din Bruxelles, Belgia. Este una din cele mai autorizate voci să vorbească pe acest subiect. Mai ales în contextul în care tema aceasta este acoperită cu tăcere la nivel înalt, este bine că mai există încă dispoziția de a o aborda.
Într-o conferință on-line recentă, a făcut o prezentare de popularizare a lucrărilor și „beneficiilor” Sinodului din Creta. Din nefericire, argumentele pe care le folosește sunt neconcludente și inconsistente, dublate de o eschivă permanentă și deviere de la subiect în secțiunea de întrebări și răspunsuri. Cu toate că pare a fi vorba de o dezbatere surdă pe acest subiect, consider că trebuie să-i fie adresată o critică ce ar putea fi folositoare și lămuritoare măcar altora interesați pe subiect. Sfinția sa este convins de cele pe care le susține și poate își va pune probleme, după cum singur declară că este dispus să răspundă celor interesați.
Ceea ce voi încerca să arăt este că argumentele pro-Creta au mai mare trecere nu pentru că ar fi valide și serioase, ci pentru că pur și simplu sunt exprimate și susținute de la nivel oficial și cei mai mulți oameni preferă să nu facă notă discordantă. Există o supunere oarbă, care nu vine din credință, ci din lipsa de asumare autentică a învățăturii lui Hristos. Foarte puțini realizează că Evanghelia cere o credință nebună, care doar ea este mântuitoare, nu conformistă, căldicică, de fațadă și neimplicată.
Pentru o ușurare a lecturii și o sistematizare a subiectului, am împărțit materialul pe mai multe teme.
Canonul 15 din Pidalion. Subliniat: „…cel care se îngrădește pe sine de numitul Episcop înainte de o cercetare sinodală…”
Întreruperea pomenirii
Sinodul din Creta a adus cu sine un fenomen important în viața bisericească, întreruperea pomenirii ierarhilor care au semnat ereziile de acolo. Deși de amploare prea mică pentru a avea un impact substanțial, totuși reacția este una de bun augur pentru că nu există alte opțiuni prin care să fie revizuit drumul greșit pe care se dorește a fi înscrisă Biserica, anume ecumenismul și secularismul.
Trebuie recunoscut faptul că nu există o mișcare coerentă a întreruperii pomenirii, care să ducă la coagularea unei direcții sănătoase de apărare și susținere a valorilor autentic ortodoxe. Acest lucru este evident pentru că există multe dezbinări și certuri. Totuși ea încurcă destul de mult în sensul bun chiar și la nivelul la care este. Și trebuie menținută în derizoriu în mintea credincioșilor pentru a nu-și face probleme și să conștientizeze devierea de la cursul evanghelic al Bisericii. Discreditarea ei nu face apel la argumente teologice bine închegate, valide, dar e important că se face și urmărește anularea conceptului prin răstălmăcirea, denaturarea și amestecarea canoanelor și a rânduielii liturgice. Biserica „nu trebuie” să aibă astfel de vulnerabilități, ea trebuie transformată într-o structură seculară rigidă și autoritară în sine, nu în Dumnezeu. E un soi de cezaro-papism în care episcopii sunt intangibili, dar vulnerabili la presiunile politice și de putere lumească.
La secțiunea Întrebări și răspunsuri:
– min. 14:00 „Părintele Teodor Zisis a fost membru în delegația Patriarhiei Ecumenice în Comisiile de pregătire a documentelor sinodale… a fost retras” „amendamentele pe care dânsul le-a propus sunt mult mai defavorabile poziției sale actuale decât este textul de la Sinodul din Creta”
– min. 1:41:00: „Sinodul I-II de la Constantinopol, în canoanele 13, 14 și 15, pune problema ruperii pomenirii. Canonul 13 spune că preoții să nu rupă comuniunea cu episcopul lor până când n-a fost judecat episcopul. Și, după ce a fost judecat și condamnat, dacă episcopul continuă să propovăduiască în fața sfântului altar o învățătură străină, atunci să nu-l mai pomenească. Sinodul trebuie să judece; nu putem spune că o persoană e îndreptățită să nu pomenească pe episcop. Dacă nu-l pomenește pe episcop, se rupe de Biserică. Nu putem săvârși nici o sfântă slujbă fără să avem legătură cu Biserica. Ori legătura cu Biserica întreagă se face prin episcop. De aceea o slujbă în care nu e pomenit episcopul locului nu e slujbă canonică. Canonul 14 spune că mitropoliții nu pot să rupă comuniunea cu patriarhul lor până ce nu a fost judecat de un sinod, iar canonul 15 că mitropoliții nu pot să nu-l pomenească pe patriarh. Principiul care este? Nu noi suntem judecătorii canonici. Dacă un episcop are o învățătură străină de Biserică, acel episcop trebuie să fie judecat. Dacă, după judecata Sinodului, el continuă să propovăduiască acea învățătură greșită, atunci bineînțeles că nu mai e justificată prezența lui acolo.”
– min. 1:43:30: „Biserica (în Creta) nu a făcut nici un lucru care să fie străin față de învățătura Bisericii. De aceea, un episcop care face parte dintr-un Sinod nu poate fi rupt din comuniunea cu preotul. De exemplu, cineva nu pomenește pe Patriarhul României, dar îl pomenește pe Episcopul Longhin, care îl pomenește pe Patriarhul Moscovei, care îl pomenește pe Patriarhul României. Unde-i logica? Că tocmai asta-i logica canonică, că toți sunt uniți împreună: preotul cu episcopul, episcopul cu mitropolitul, mitropolitul cu patriarhul, patriarhul cu ceilalți patriarhi. Mitropolitul Longhin nu-l pomenește pe Patriarhul Moscovei, că nu-l poate pomeni, că-i episcop vicar, că nici n-are dreptul să-l pomenească, ci-l pomenește pe episcopul lui, dar episcopul lui îl pomenește pe Patriarhul Moscovei, Patriarhul Moscovei îl pomenește pe Patriarhul României. Unde-i logica?”
– min. 1:44:45: „În mod canonic, preotul poate să-i spună episcopului lui că nu este de acord cu învățătura lui și să dialogheze cu episcopul, să înțeleagă despre ce-i vorba. Și, dacă într-adevăr are o înțelegere ortodoxă, mă îndoiesc că-i ortodoxă, pentru că Biserica Ortodoxă nu a condamnat dialogul cu ceilalți. Deci, dacă episcopul ar propovădui o învățătură catolică, să se adreseze mitropolitului. De exemplu, Filioque, dacă episcopul ar rosti Crezul cu Filioque, să se adreseze mitropolitului și sunt absolut convins că l-ar convoca pe episcopul respectiv și l-ar judeca în Sinod. Iar după ce ar fi condamnat de Sinod, chiar dacă ar sluji în altă parte, revendicând că-i episcop, nu l-ar pomeni. Dar, câtă vreme nu e judecat în Sinod, a te rupe de episcopul locului înseamnă exagerare.”
– min. 1:47:30: „Sf. Grigorie Palama a făcut apel la Episcopul Romei. Deci Sf. Grigorie nu a refuzat comuniunea cu Biserica, cu întâiul stătător al Bisericii. Atunci era întâi-stătător episcopul Romei.”
– min. 1:48:10: Despre întreruperea pomenirii Patriarhului Atenagora în Muntele Athos în anii ’70: „În clipa când au fost astfel de discuții, probabil Patriarhul a intrat în legătură cu ei, s-au clarificat lucrurile și au restabilit comuniunea între Patriarhul Atenagora și Sfântul Munte.” I s-a spus că totuși până la moartea lui, athoniții nu au reluat pomenirea. „A fost un dialog între Patriarhia Ecumenică și Sfântul Munte și Sfântul Munte e în jurisdicția Patriarhiei Ecumenice.” Deviind de la subiect: „Acum Sfântul Munte, după Sinodul din Creta, nu a întrerupt pomenirea. Nu vorbim despre situația cu Patriarhul Atenagora, ci de Sfântul și Marele Sinod, unde a fost o atitudine pe care Sfântul Munte nu o condamnă.”
– min. 1:51:00: „Nimeni niciodată nu-și poate permite să revendice dreptul de a evoca canonicitatea pe cont propriu. Chiar Sf. Maxim Mărturisitorul a făcut apel la episcopul Romei pentru a decide acest lucru. Nu decide o persoană dacă e canonică sau nu e canonică o poziție. Își exprimă rezerva, arată că are îndoieli și Sinodul decide.”
– min. 1:52:20: „Întrebare: Au fost episcopi în Grecia care nu au pomenit pe Atenagora. La fel în cazul lui Nestorie, când a venit Sinodul, le-a dat dreptate și a anatematizat pe Nestorie. Răspuns: Episcopii din Grecia nu-l pomenesc pe Arhiepiscopul Atenei nu după Sinodul din Creta…”
– min. 1:54:30: A existat o Conferință cu episcopi la Atena care a combătut Sinodul din Creta înainte de a se întruni. „A fost episcopul de Pireu care și-a spus părerea, unii dintre oameni, au combătut, e foarte liberă discuția. E firesc să discutăm. Și un Sfânt și Mare Sinod se va pronunța asupra valorii deciziilor Sinodului din Creta. El va putea să se pronunțe, nu noi.”
Ce susține, succint, Pr. Patriciu? Ar fi cam aceste idei:
1. Canonul 15 I-II, coroborat cu 13 și 14 anterioare, ar interzice oprirea pomenirii episcopului care nu a fost condamnat sinodal. Permite acest lucru doar în cazul în care un ierarh caterisit ar continua să predice în public o erezie.
2. Episcopul care propovăduiește public o învățătură greșită trebuie reclamat la superiorul său, mitropolit sau patriarh. Sau pot exista discuții ca cea de la Pireu dinainte de Sinodul din Creta. Nimeni nu are dreptul să condamne singur pe vreun ierarh.
3. Prin pomenire reciprocă se formează o unitate între Patriarhii, episcopi și preoți. Ori te rupi de toți, ori ai comuniune cu toți prin pomenirea unuia, adică teoria vaselor comunicante.
4. Deși Sfinți precum Grigorie Palama și Maxim Mărturisitorul au întrerupt pomenirea episcopului, au fost în comuniune cu alți episcopi. Iar Cuviosul Paisie și întreg Sfântul Munte în anii ’70 s-au împăcat cu Patriarhia Ecumenică. Astăzi Muntele Athos nu a întrerupt pomenirea.
5. Pr. Teodor Zisis, cel care a întrerupt pomenirea episcopului din cauza Sinodului, a fost unul din cei care au contribuit la alcătuirea textelor lui. Deci este inconsecvent.
În ce măsură este utilă și corectă întreruperea pomenirii?
Viziunea Pr. Patriciu despre oprirea pomenirii este inconsistentă și fentează referințe canonice clare și atitudini patristice la fel de indubitabile. În situația complexă și dramatică în care se găsește Ortodoxia astăzi, provocarea la care trebuie răspuns nu este doar de a arăta că este canonică și corectă această măsură de întrerupere a comuniunii cu episcopii semnatari ai ereziilor din Creta, ci și cum să fie făcută. Însă aici mă voi limita strict la chestiunile contestate aflate în discuție.
1. Este adevărat că cele trei canoane, 13-15, de la Sinodul I-II din Constantinopol (861) din vremea Patriarhului Fotie interzic ruperea de episcop, mitropolit sau patriarh pe motive oarecare, totuși ultimul dintre ele specifică în clar că există excepția în situație de propovăduire a unei erezii. În acest caz, este chiar lăudabilă, adică vrednică de cinstire, oprirea pomenirii ierarhului superior chiar și „înainte de cercetarea sinodală”. Pr. Patriciu induce o derută probabil intenționată între două situații diferite. Una este când un episcop se face vinovat de o greșeală oarecare și alta când se abate de la învățătura Bisericii. În prima situație nu este permisă ruperea comuniunii, iar în alt doua este chiar lăudată înainte de întrunirea unui Sinod care să examineze acuzele. O simplă citire atentă a textului canonului 15 ar elucida aceste confuzii și ar arăta că întreruperea pomenirii este conformă cu legile bisericești.
2. Într-adevăr, nici un cleric sau mirean sau o grupare nu poate condamna de la sine pe un episcop fără cercetare sinodală. Dar întreruperea pomenirii nu înseamnă condamnare, depunere din treaptă, ci o mustrare curajoasă făcută spre conștientizarea corpului Bisericii cu privire la eventualele erezii ce amenință unitatea ei. Cine procedează astfel urmărește păzirea unității și ferirea de dezbinări, conform canonului 15. Deci nu e vorba de vreo caterisire, ci de înfierarea erorilor episcopului. Desigur că ar trebui cerută intervenția superiorului respectivului ierarh, dar uneori această măsură nu este posibilă în împrejurări speciale. Spre exemplu, este evident că în situația de după Sinodul din Creta nu există for superior la care să se facă apel pentru că toți sinodalii au acceptat deciziile de acolo.
Rămâne să existe o rezistență în subteran ca o mărturie vie și o mustrare de conștiință pentru credincioșii și ierarhii care mai au urechi și pentru adevărul dumnezeiesc. Altfel, va exista o pactizare totală cu amăgirea, o înșelare generalizată. Dumnezeu conduce lumea și Biserica Sa, dar lucrarea Lui este una îndeosebi conturată și clară, nu doar în ascuns. Aproape degeaba există credință tainică în sufletele câtorva, dar cumva într-o pactizare cu apostazia de la vârf.
3. Pomenirea episcopului reprezintă formula prin care se exprimă apartenența la o Biserică. Prin aceasta se creează o comuniune deplină între preoți cu episcopi și cu patriarhi și între Bisericile Locale. Dar aceasta se realizează nu doar prin pomenire, care este semnul văzut, ci și prin apartenența concretă. Iar oprirea pomenirii nu înseamnă ruperea de această comuniune, ci manifestarea unei opoziții în interiorul ei, o acțiune prin care se atrage atenția asupra unor nereguli grave.
Teoria vaselor comunicante pe care o expune Pr. Patriciu când spune că prin pomenirea IPS Longhin se ajunge în comuniune cu ierarhii români în ultimă instanță pornește de la premize schismatice. E ca și cum nepomenitorii ar urmări ruperea de arhiereii semnatari în Creta, pe când scopul canonic este îndreptarea neregulilor, refacerea din interior a unității și sănătății Bisericii. Înțeleg că este influențat de discursul dominant al unor nepomenitori care are tente schismatice, dar discuția ar trebui să fie una de principiu. Eventual să mustre tocmai ce greșesc ei, nu totul de-a valma.
De fapt, aici este greșeala foarte mare când sunt învinuiți de schismă și rupere nepomenitorii, că acuzatorii lor nu înfierează modul greșit în care se face nepomenirea, ci toată acțiunea. Practic, nu este recunoscută legitimitatea canoanelor 31 apostolic și 15 I-II, care oferă bază legală pentru această acțiune. Se creează doar două extreme, ignorându-se linia patristică a Bisericii.
4. Cu privire la acțiunile unor Sfinți de a întrerupe pomenirea, Pr. Patriciu pur și simplu se bâlbâie. La un moment dat, afirmă că Sf. Grigorie Palama a făcut apel la papa Romei când a întrerupt el pomenirea. Evident că nu a făcut asta pentru că deja papismul era condamnat ca erezie, iar Sf. Grigorie a luptat foarte mult contra Filioque. Da, Sf. Maxim Mărturisitorul a făcut asta, el fiind un simplu monah, dar un mare teolog. Dar, per ansamblu, nu am cu ce să contrazic în această chestiune pe Pr. Patriciu pentru că nu face afirmații de luat în seamă, ci pur și simplu evită subiectul. Pe această temă am scris mai detaliat un alt articol cu mărturii despre Sfinți care au întrerupt pomenirea.
Nici despre faptul că a existat o mișcare de nepomenire față de Patriarhul Atenagora în anii ’70 nu a reușit să spună ceva relevant. Atunci majoritatea Sfântului Munte și încă 3 arhierei din Grecia au oprit comuniunea cu Patriarhul Ecumenic în mod canonic. Asta ține de tradiția autentică și trecutul recent. A nega pur și simplu sau a devia de la subiect nu arată decât slăbiciune. Într-un final recunoaște indirect că atunci a fost o acțiune corectă, dar astăzi Muntele Athos nu a făcut același gest după Sinodul din Creta. Dar asta nu ține de corectitudinea atitudinii, ci doar de faptul că monahii de atunci erau niște mărturisitori, pe când cei de astăzi sunt în mare parte adormiți și indiferenți sau… Dumnezeu știe.
Aici ar trebui menționat faptul că în Sfântul Munte au existat mulți părinți de la chilii care au menținut starea de întrerupere a pomenirii până la sfârșitul vieții lor. Cuviosul Paisie Aghioritul nu a făcut aceasta, dar au existat mulți alții. Nu dintre zeloți, ci dintre cei moderați. Un exemplu este Părintele Dionisie Ignat. Însă au fost mulți alții, din ce am aflat personal de la fața locului.
5. Atacul la Pr. Teodor Zisis este necinstit. Fiind un profesor emerit, este o figură care dă greutate nepomenitorilor și asta deranjează. Însă, în loc să-l contreze cu argumente, o face prin stigmatizare. Am mai scris despre faptul că Pr. Teodor nu este deloc inconsecvent în poziționarea sa. Chiar și în Comisiile pre-sinodale, la care a participat ca delegat al Patriarhiei Ecumenice, a apărat ecleziologia ortodoxă la contextul de atunci. Nu i se poate reproșa că a fost de acord cu termenul de biserici pentru eretici, pentru că el le numea de facto, adică niște realități improprii, defecte.
De asemenea, este cunoscut că Pr. Teodor s-a retras din dialogul ecumenic și chiar din Patriarhia de Constantinopol când a realizat ce trădare de credință face aceasta. El a criticat și pe Sf. Iustin Popovici pentru poziția lui anti-Patriarhia Ecumenică, dar ulterior și-a recunoscut greșeala. Bine ar fi să existe astfel de întoarceri și din partea altor părinți, profesori sau ierarhi.
Concluzii
Critica adusă nepomenitorilor de către Pr. Patriciu este nu doar neconstructivă, ci și dezbinătoare și nefondată. Analiza canoanelor este cu totul defectuoasă și omite pasaje clare și relevante din textul lor, alegând și amestecând totul într-un mod convenabil. Pur și simplu trece cu vederea peste mențiunea expresă din canonul 15 că cel care se îngrădește de comuniunea cu un episcop ce propovăduiește o erezie nu poate fi sancționat chiar dacă face aceasta înainte de o cercetare sinodală a ierarhului respectiv.
Nici în ce privește istoria bisericească nu manifestă o abordare mai aplecată, ci încearcă să inducă idei care-i convin, chiar dacă nu reprezintă fapte reale. De exemplu, a vorbit de o împăcare între Patriarhia Ecumenică și părinții din Athos în anii ’70, dar nu răspunde la faptul că a fost reluată comuniunea abia după moartea Patriarhului Atenagora (1973), deci nu a existat nici o împăcare.
În această confruntare dintre cei pro-Creta și nepomenitori ar trebui să prevaleze seriozitatea, responsabilitatea față de unitatea Bisericii, ancorarea în adevăr și ținerea rânduielilor ecleziastice care au făcut credibilă Ortodoxia de-a lungul veacurilor. Din păcate, nici Pr. Patriciu și nici altcineva dintre reprezentanții oficiali nu aduc o viziune sănătoasă. Există doar poziția autoritară a ierarhiei din care lipsește tocmai esența, anume credința, dragostea față de Dumnezeu și fidelitatea sinceră față de canoane și față de predania ortodoxă. Acest tip de răspuns care nu se angajează și nu acceptă nici o provocare nu face decât să instituționalizeze și să rigidizeze structura bisericească și să o rupă de Duhul lui Dumnezeu, care Și-a manifestat prezența prin păstrarea cu sfințenie a adevărului de credință. Astfel, totul se transforme într-o ruină consolidată, dar fără viață adevărată.
Ceea ce se cere este rezolvarea conflictului, anume să fie dovedit dacă motivul invocat de nepomenitori stă sau nu în picioare. Dacă, totuși, la mijloc există o erezie neacceptată de Părinți și de Sinoade, atunci ei au dreptate. Dar ierarhia refuză să rezolve această provocare, în condițiile în care există arhierei și chiar Sinoade ale altor Biserici Locale care au catalogat drept abateri dogmatice textele din Creta.
Învățătura
patristică referitoare la întreruperea pomenirii unui episcop sau chiar
Patriarh eretic înainte de a fi condamnat sinodal nu este atât de bogată ca pe
alte subiecte morale sau dogmatice, dar este consistentă. O trecere în revistă
a ei este utilă și necesară, mai ales în contextul în care există astăzi mai
multe interpretări. Gama teoriilor pe această temă trece de la poziția oficială
a ierarhilor, care afirmă că nu este permisă oprirea pomenirii decât pe baza
unei hotărâri sinodale, până la grupurile de nepomenitori care susțin diferite
variante de aplicare a dispozițiilor canonului 15 I-II cu privire la
posibilitatea ruperii comuniunii înainte de întrunirea unui Sinod.
O credință fără
astfel de cuget este zadarnică. Într-adevăr, după cum se poate observa,
credința indiferentă (ce fenomen ciudat!) este nesărată. Totuși, pe lângă acest
aspect, contracararea deraierii ecumeniste validate în Creta pe care a fost
înscrisă Ortodoxia trebuie să țină cont și de o altă componentă, anume să fie
patristică. Pentru că o râvnă martirică
fără ancorare corectă în scrierile Părinților poate ușor deveni nefolositoare,
fără cunoștință (1Tim. 1:13 și Rom. 10: 2).
Referințele la Sfinții
Părinți sunt îmbucurătoare, dar îmi produc întristare când constat modul cum procedează
adeseori unii, distorsionând și chiar contrafăcând la propriu scrierile
patristice. De aceea, prin acest articol, urmăresc să fac o prezentare cât mai
amplă a subiectului întreruperii pomenirii/comuniunii pe baza canoanelor și
învățăturilor bisericești, care pot fi completate, ajustate și discutate mai
departe.
Întreruperea pomenirii este o atitudine corectă și
mărturisitoare
Întâi de toate,
este de remarcat faptul că destui Părinți au apelat la întreruperea pomenirii,
gest care este reglementat în dreptul canonic. Menționez aici câteva exemple
din istoria bisericească:
– Sf. Vasile
cel Mare a întrerupt pomenirea episcopului său, Dianie, atunci când acela a
semnat o mărturisire neortodoxă la un Sinod. Dovada se găsește în Epistola 51 a
Sfântului. În acea vreme au fost și alți monahi care au făcut acest gest față
de tatăl Sf. Grigorie Teologul, prezent și el la același Sinod, dar conflictul s-a
aplanat pentru că cei doi episcopi au semnat acele documente din neștiință și și-au
mărturisit public ortodoxia.
– Ereziarhul
Nestorie a fost înfruntat în același mod de mai mulți mărturisitori din
Constantinopol, unii fiind caterisiți de acesta. Aceștia au fost reabilitați în
treapta lor la Sinodul III Ecumenic prin dispoziția prevăzută în canonul 3 al
acestuia. Un caz concret este Cuviosul Ipatie (†446), despre care se scrie în
cartea Străjerii Ortodoxiei (p. 102)
și în cartea Callinici, De vita S.
Hypathii (p. 67-68). Dar nu doar el a procedat astfel, ci mulți creștini
din cetate, după cum dă mărturie Sf. Chiril al Alexandriei în Epistola 11 a sa:
„popoarele din Constantinopol sunt despărțite (αποσυνακτους), afară de puțini
fără de minte și care-l măgulesc. Iar aproape toate mănăstirile și
arhimandriții lor și mulți din senat nu se adună (la slujbe), fiindu-le frică
să nu fie nedreptățiți în credință”.
– Chiar în
secolul trecut, în anii ’70 trei episcopi greci și majoritatea Mănăstirilor din Sfântul Munte au
întrerupt pomenirea Patriarhului Ecumenic Atenagora. Printre cei care au
sprijinit acest demers s-a aflat și Sfântul Paisie Aghioritul.
Toate aceste
exemple de mai sus sunt situații în care unii clerici au oprit pomenirea unui
episcop înainte de o sentință sinodală. Acesta este un lucru foarte important,
pentru că în jurul acestui aspect gravitează toată problematica. Aici intervin
două particularități: oprirea comuniunii în acest context este lăudabilă, dar
nu este obligatorie. Singurul factor care face ca ruperea comuniunii cu unii
eretici să fie o datorie este condamnarea acelora de un for competent, adică de
episcopul lor sau de către un Sinod.
Cele trei moduri principale de astăzi de întrerupere a
pomenirii
Întâi de toate,
este de menționat că Patriarhia Română, dar și alți ierarhi străini s-au
pronunțat asupra întreruperii pomenirii că nu ar fi permisă de canoane. Lucrul
acesta este afirmat cel mai clar în broșura emisă cu girul Sinodului BOR,
intitulată Întrebări și răspunsuri despre Sfântul și Marele Sinod
din Creta. Din păcate, interpretările
oferite pe marginea canonului 15 sunt trunchiate și neîntemeiate; ca atare, nu
merită atenție deosebită.
Însă există mai
mulți preoți care au întrerupt pomenirea și alți monahi și mireni care-i
sprijină. În general, s-au conturat câteva tendințe sau principii care sunt
urmărite. Unii afirmă că nu mai există Taine în Potirul episcopilor semnatari
în Creta și al celor care-i pomenesc, deci sunt adepții căderii automate din
har. Alții susțin că, deși Hristos este prezent și harul este lucrător, participarea
la slujbele unde sunt pomeniți ierarhii este spre osândă din cauză că
reprezintă o părtășie la erezia episcopului. Mai există o distincție pe care o
operează unii, anume că mărturisirea publică împotriva ecumenismului și a
Sinodului din partea preotului/arhiereului slujitor ar face să nu mai fie spre
osândă Tainele lor. În fine, alții (printre care mă număr) consideră că oprirea
pomenirii este doar o măsură de atenționare, un semnal de alarmă foarte necesar
asupra rătăcirii care se înfiripă, dar că nimic nu s-a schimbat deocamdată în
Biserică. Altfel spus, doar un Sinod se poate pronunța asupra acestui subiect
și este de dorit să se întrunească unul și eforturile depuse de noi tocmai
acest lucru îl urmăresc, pentru a eradica abaterea dogmatică ce destabilizează
Biserica.
Așa se face că există unii care s-au rupt și nu mai participă deloc la slujbele unde este pomenit vreun ierarh ecumenist vădit (adept al Sinodului din Creta), fie pe considerentul că nu ar mai avea Taine și har, fie pentru că s-ar face părtași la erezie. Alții merg doar la slujbele celor care dezaprobă erezia prin nepomenire sau la cei care o resping public, deși au comuniune cu ecumeniștii în cauză (cum ar fi Bisericile Bulgară și Georgiană și episcopii care au exprimat critici pe acest subiect). Ei consideră că părtășia la erezie se face prin pomenire/comuniune, dar poate fi dizolvată printr-o dezicere publică. Varianta care mi se pare corectă și consider că are fundament patristic este că abținerea de la comuniunea cu ereticii necondamnați este o virtute, dar nu este obligatorie, adică nu este spre osândă (comuniunea). Putem merge la slujba oricărui cleric ortodox necondamnat, dar este de preferat să luăm poziție față de cei care susțin învățături ecumeniste (inclusiv față de cei care afirmă că întreruperea pomenirii ar fi în sine o schismă).
Părtășia la erezie
Întâi de toate,
trebuie precizat ce este și ce nu este părtășia la erezie.
Este de
domeniul evidenței că e oprită comuniunea cu un eretic condamnat. În acest
sens, există mai multe canoane care interzic slujirea împreună cu ereticii, cum
ar fi 45, 46, 64 și 68 apostolice, 4 II Ec. și multe altele. Toate acestea se
referă la eretici condamnați pentru că adeseori îi numesc (arieni, montaniști
etc.) și stabilesc cum să fie primiți, prin botezare sau prin mirungere, deci este
vorba de cei din afara Bisericii. Așadar comuniunea cu aceștia reprezintă
părtășie la erezia lor. Conform explicației din Pidalion la canonul 10
apostolic[1],
comuniunea cu cel excomunicat reprezintă o negare a deciziei prin care fusese
condamnat, deci părtășie și adeziune la greșeala aceluia.
Pomenirea
episcopului nu reprezintă părtășie la credința lui personală, ci la cea care cu
care este învestit de Biserica (sau erezia) din care face parte, din care face
el parte. Pomenirea se face pentru a arăta că slujitorul lucrează în numele
unei tradiții (reprezentată de episcopul pomenit), nu de capul lui. Pentru scurta
textul de față, nu reiau argumentele pe care le-am
expus în altă parte mai detaliat, dar și sub o formă mai succintă despre rostul
întreruperii pomenirii.
Baza canonică
În afară de
canoanele care interzic comuniunea cu ereticii condamnați, există două care
permit întreruperea legăturii euharistice cu episcopul. Este vorba de canonul
31apostolic și 15 I-II. Ambele opresc ruperea de ierarh, dar o îngăduie doar în
caz că acesta propovăduiește fățiș o erezie. Dar desprinderea de arhiereu nu o
impune nici unul din ele, ci doar o permite și chiar o lăudă.
Este forțată interpretarea
canonului 15 cum că ar impune oprirea comuniunii cu episcopul aflat în erezie
și, în consecință, că ar fi obligatorie. De aici s-au născut acuze la adresa celor
ce nu au oprit pomenirea că nu respectă canoanele. Totuși adevărul este că,
deși canonul este obligatoriu, întreruperea pomenirii nu este prevăzută în cuprinsul
lui, deci nu este o necesitate.
Dimpotrivă, conform
canonului 2 al Sf. Atanasie cel Mare și 2 al lui Teofil al Alexandriei, episcopii care au intrat
în comuniune cu arienii, dar fără să părăsească Biserica, au fost acceptați în
cler pe mai departe, dar fără să rămână titulari. Cu alte cuvinte, nu au fost
considerați eretici, ci s-a luat în calcul mărturisirea lor. Însă trebuie
menționat că era vorba despre o situație cu totul diferită de cea de astăzi.
Mai ales canonul 2 al lui Teofil oferă informații în plus, anume că acești
arhierei acuzați de comuniune cu arienii erau de două feluri: unii care au
păstrat biserica, iar alții care s-au dus la eretici. Primii erau păstrați în
cler, iar în privința celorlalți trebuia cercetat dacă au făcut aceasta din
ascultare de episcopul superior, lucru care ar fi constituit o dezvinovățire,
sau din propria alegere. În toate aceste situații se vede că a cântărit foarte mult ce gândea fiecare,
nu atât cu cine a fost în comuniune.
Texte patristice
În afară de
reglementările canonice, este relevant cum au procedat Sfinții Părinți care
s-au aflat în situații similare, confruntându-se cu erezii care afectau
credința. Tradiția bisericească oferă câteva situații și cuvinte care se referă
la acest subiect, pe care dorim să le inventariem și să le înțelegem corect.
De la început
este necesară o precizare foarte importantă: circulă foarte multe texte așa-zis
patristice, care sunt, de fapt, măsluite. Există o combatere
destul de bună a acestora făcută de Monahul Teodot, chiar dacă sunt strecurate și
destule imprecizii în text, dar este utilă. Măsluirea textelor a fost o
practică răspândită de-a lungul vremii (Sinodul Ferrara-Florența, disputele
monotelite etc.), dar care nu trebuie propagată. Așadar, atunci când folosim
citate patristice, ar trebui să existe trimiteri exacte (măcar pentru citatele
mai puțin cunoscute) pentru a putea fi verificată autenticitatea lor, dar și
contextul mai larg în care au fost spuse. A urma cugetul Bisericii presupune a
înțelege și respecta întocmai modul în care au gândit Părinții, fără a-i adapta
sau interpreta după propriile noastre concepții.
Dintre toți
Sfinții Părinți, o situație
aparte o constituie Sf. Teodor Studitul, a cărui atitudine nu a fost validată
de Biserică nici în timpul vieții lui, nici ulterior. Drept aceea nu-l putem considera
normativ, în situația în care a fost un caz izolat și putem apela la mulți alți
Părinți care au procedat diferit, chiar și dintre cei contemporani cu el.
Potrivit Sf. Fotie și Sf. Grigorie Palama, în Biserică nu contează ce a spus un
Sfânt și nu au spus cei mai mulți, ci consensul tuturor Părinților. Mai mult,
nu-l cinstim pe Sfântul care a avut o mică inadvertență prin a o considera
normativă, ci trecând-o cu vederea, după cum scrie Sf. Fotie cu privire la
Fericitul Augustin.
Anatema Sinodului ROCOR din 1983
Deși Sinodul
Bisericii Ruse din afara Granițelor a condamnat ecumenismul, sentința aceasta
nu a fost nici măcar gândită ca una definitiv panortodoxă, care să ducă la o
rupere a comuniunii cu ecumeniștii. Scopul urmărit a fost să dea o lovitură tendințelor
ecumeniste și să genereze reacții și împotriviri sănătoase și din partea altor
Episcopi și Biserici Locale. Un episcop participant, Vitalie de Montreal, a declarat: „Prin
proclamarea acestei anateme, ne-am protejat turma de această ispită
apocaliptică și, în același timp, am pus în mod ezitant (reluctantly) în fața
conștiinței tuturor Bisericilor Locale o chestiune serioasă, pe care trebuie să
o rezolve într-un fel sau în altul mai devreme sau mai târziu”. Mai trebuie
precizat că în textul anatemei sunt înfierați cei care au comuniune cu ereticii
condamnați, nu cu ecumeniștii. Expresia „cei care au comuniune conștientă cu
ereticii menționați mai înainte sau care pledează, răspândesc sau apără noua
lor erezie a ecumenismului” se referă la aceleași persoane, adică la ecumeniști.
„Ereticii menționați mai înainte” sunt cei condamnați, protestanții și
catolicii, la care se făcuse referire anterior în textul canonului, nu cei care
susțin teoria ramurilor.
Sf. Atanasie cel Mare (†373)
Într-o Epistolă către
monahi, Sfântul i-a
îndrumat să nu intre în comuniune cu cei ce cugetă cele ale lui Arie, iar pe
cei care au părtășie cu arienii să-i mustre și apoi să se depărteze de ei în
caz că refuză să facă cele cuvenite.
Întâi de toate, trebuie precizat că arienii erau condamnați nu doar de Sinodul I Ecumenic, ci și nominal. Conform Epistolei despre Sinoade[2], Sinodul de la Niceea (I Ecumenic) a fost întrunit pentru a stabili data Paștelui și pentru a condamna pe Arie și pe adepții lui, dintre care cel mai de seamă era Eusebie de Nicomidia. Acesta a recunoscut mărturisirea de credință din 325, dar apoi a făcut tot felul de manevre pentru a-l exila pe Sf. Atanasie și a întruni Sinoade care să reabiliteze credința ariană. În acest scop, au fost introduși în multe părți episcopi cu idei eretice pentru a putea ține Sinoade favorabile arianismului. Totuși, deși au vrut să-și impună erezia în 359, într-un mare Sinod, care a fost împărțit în două orașe, Rimini și Seleucia, acolo erezia ariană a fost condamnată și căpeteniile ei, Ursachie, Valens, Herminie, Auxentie, Gaius și Demofil au fost depuși din treaptă. Au fost caterisiți și alți episcopi înainte și după aceea. Deci arienii au fost scoși în general din Biserică, deși unii au reușit să se strecoare în clerul ortodox.
(Paragraf adăugat ulterior): Din păcate, nu avem o traducere în românește a unei alte opere mai timpurii a Sf. Atanasie, numită Istoria arienilor, din aceeași perioadă cu Epistola aceasta către monahi, în care relatează situația și Sinoadele care au avut loc și raporturile dintre ortodocși și arieni. În orice caz, știm măcar din Pidalion că Sinodul din Sardica (343) a caterisit pe arieni și a repus în scaunele lor pe episcopii ortodocși prigoniți. Aceasta înseamnă că despărțirea dintre drept-slăvitori și arieni era una oficială de la începuturi, cu siguranță la momentul când a fost scrisă lucrarea aceasta de către Sf. Atanasie.
Revenind la
textul Sf. Atanasie, acesta rânduiește: „de cei care socotesc că nu cugetă cele
ale lui Arie, dar au comuniune cu necredincioșii să vă păziți. Și se cuvine mai
ales să fugim de comuniunea cu cei care au o cugetare de la care noi ne
întoarcem”. Așadar impune a nu intra în comuniune cu arienii (condamnați) și
recomandă evitarea celor care au comuniune cu ereticii pentru a-i folosi pe
toți și a-i trage la credința sănătoasă.
Sf. Vasile cel Mare (†379)
Pe lângă faptul
menționat mai sus, că a întrerupt comuniunea cu episcopul său, Dianie, în alte
Scrisori (92 și 242, spre exemplu) dă mărturie că „cei mai sănătoși la cap
dintre mireni” nu mai merg la bisericile acaparate de arieni, ci se adună în
afara zidurilor cetății pentru a-și face slujbele.
De asemenea, el
a depus eforturi importante pentru a fi condamnați și depuși episcopii și
clericii arieni tocmai pentru a nu-i mai învăța pe cei drept credincioși erezia
ariană din interiorul Bisericii. Era ușor să se păzească de arienii „rupți față
de trupul Bisericii”, dar mai greu să facă aceasta față de cei care pătrundeau
în interiorul ei „în piele de oaie” (Epistola 263, II), drept pentru care făcea
totul pentru condamnarea și alungarea acelora. Pe de altă parte, nu recunoștea
pe episcopii care nu aveau hirotonie canonică, ci obținută de la cei dinafară
(Epistola 240).
Sf. Chiril al Alexandriei (†444)
În Scrisoarea a
11-a a sa, printre
altele, dă mărturie că au existat foarte multe persoane în Constantinopol,
clerici și mireni, care au întrerupt comuniunea cu Patriarhul Nestorie până să
fi fost condamnat la Sinodul III Ecumenic. În această perioadă Sf. Chiril a
păstrat comuniunea, deși l-a mustrat prin scrisori și îndemnuri la îndreptare.
În final, a luat hotărârea de a-l condamna sinodal, lucru petrecut cu ajutorul
Papei Celestin și al celorlalți Patriarhi și Episcopi la Efes (Sinodul III
Ecumenic din 431).
Nu doar că a
păstrat comuniunea cu Nestorie până la depunerea lui, ci a făcut o dublă iconomie,
de care dă mărturie Sf. Teodor Studitul (Scrisoarea
49). Pe de o parte, nu a inclus nominal pe Teodor de Mopsuestia și Diodor
din Tars ca eretici la Sinodul III Ecumenic, deși ei erau învățătorii lui
Nestorie. Condamnarea lor a intervenit abia mult mai târziu, la Sinodul V
Ecumenic (551), deoarece mulți țineau încă la ereziile acelora pe motiv că nu
sunt condamnați nominal. Pe de altă parte, până să se ajungă la această
agravare a situației, Sf. Chiril a făcut o altă iconomie și a păstrat
comuniunea cu episcopii din Siria care nu erau monofiziți, dar care încă îi
pomeneau în diptice pe cei doi (pe lista Episcopilor morți, gest care
presupunea că cei doi ar fi fost ortodocși).
Sf. Sofronie al Ierusalimului (†638)
Acest Sfânt a
fost un oponent de seamă al ereziei monofizite, dar și al monotelismului, care
încă nu fusese condamnat sinodal, ci abia mai târziu la Sinodul VI Ecumenic
(681). A ajuns Patriarh al Ierusalimului în 634 și a lucrat pentru întrunirea unui
Sinod în Cipru (635), unde nu s-a reușit condamnarea ereziei monotelite. Deși
această învățătură greșită stăpânea Imperiul bizantin, în special prin
Patriarhul Serghie al Constantinopolului (după cum dă mărturie Sf. Maxim
Mărturisitorul în rechizitoriul care i s-a făcut și care se păstrează), Sf.
Sofronie nu a rupt comuniunea cu monoteliții vădiți, dar i-a mustrat printr-o Epistola Synodica imediat ce a urcat pe
tron, în care se adresează lui Serghie ca unui împreună-slujitor (PG 87c,
3148), deși critică eroarea lui dogmatică. Pentru a înțelege gravitatea
situației, trebuie să ținem cont că disputa monotelită a apărut pentru a
justifica o unire anterioară cu monofiziții (anul 633)[3].
Un fragment
dintr-o scriere a Sfântului a fost invocat de Monahul Sava Lavriotul ca mărturie că
nu trebuie avută comuniune cu clericii eretici. Pentru a dovedi că e vorba de
eretici necondamnați, el aduce ca argument faptul că sunt numiți preoți acei
eretici („precum preoții cuvioși sfințesc, tot astfel cei aflați sub blestem
întinează”). Totuși acel fragment este evident că e preluat dintr-o scriere mai
veche (Constituțiile apostolilor),
iar din contextul oferit acolo reiese clar că e vorba de eretici condamnați. Pe
de altă parte, chiar și expresia „preot aflat sub blestem (ἐναγής)” nu poate duce cu gândul decât la unul caterisit, depus
din treaptă.
Mai e de
menționat faptul că formularea celebrului canon 15 al Sinodului I-II din 861 a
fost inspirată din aceeași operă a Sf. Sofronie, Despre mărturisirea păcatelor.
Sf. Sofronie a
fost ortodox și a luptat pentru dreapta credință, deși a păstrat comuniunea cu
monoteliți învederați precum Patriarhii de Constantinopol și Alexandria (care
ulterior au fost condamnați post-mortem la Sinodul VI Ecumenic).
Sf. Maxim este
arestat și exilat în urma unui proces. În cadrul audierilor, el declară că nu
poate accepta comuniunea cu Patriarhul de Constantinopol pentru că are o
credință greșită. Însă aceste declarații trebuie înțelese în contextul în care era
pusă în discuție tocmai condamnarea pronunțată la Roma și se făceau presiuni ca
Sf. Maxim să se dezică de ea. Practic, el refuză să treacă peste decizia
sinodală pentru că Patriarhul nu renunță la învățătura monotelită.
„Ai anatemizat Typos-ul?
Pe împărat l-ai anatemizat. Răspuns-a robul lui Dumnezeu: – Eu pe împărat nu
l-am anatemizat, ci o hârtie străină de credinţa ortodoxă a Bisericii. – Unde a
fost anatemizat? l-a întrebat. – De către Sinodul de la Roma în biserica
Mântuitorului (San Giovanni în Lateran) şi a Născătoarei de Dumnezeu (Santa
Maria Maggiore).”
„Să se
primească condamnarea acestor lucruri edictată prin dogme şi canoane evlavioase
de Sinodul din Roma (Lateran, 649) şi atunci şi peretele cel din mijlocul
nostru va cădea (Ef. II, 14) şi nu vom mai avea nevoie de îndemnuri.”
„Eu nu voi
intra în comuniune până când lucrurile stau aşa, pentru că aici la Sfânta
Anafora euharistică sunt menţionate persoane care au fost anatemizate (la
Sinodul de la Lateran, n.n.), deoarece mă tem de osânda anatemei.”
„– Nu eşti în comuniune cu scaunul Constantinopolului? – Nu sunt în comuniune cu el, a zis el. Pentru că au exclus cele patru Sinoade prin cele nouă capitole făcute în Alexandria și prin Ekthesisul făcut de Serghie în această cetate și prin Typosul edictat imediat după acesta în a șasea indicție și pentru că au osândit prin Ekthesis cele ce le-au dogmatizat prin cele nouă capitole și pe cele dogmatizate prin Ekthesis le-au anulat prin Typos și s-au anulat/distrus pe ei înșiși de atâtea ori. Așadar cei osândiți de ei înșiși și de romani și caterisiți de Sinodul ținut în a opta indicție, ce fel de slujbă (μυσταγωγίαν) vor săvârși sau ce fel de Duh se va pogorî asupra celor săvârşite de unii ca aceştia?” Erau osândiți de ei înșiși pentru că prin Typos au condamnat practic Ekthesis-ul emis tot de ei, după ce prin Ekthesis desființaseră cele nouă capitole.
Sf. Metodie Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului
(†847)
Acest Sfânt a
urcat pe scaunul Constantinopolului într-o perioadă foarte tulbure. Detalii numeroase
găsim în cartea Sfântul Metodie al
Constantinopolului. Studiu asupra vieții și scrierilor sale de G. Bithos,
în care se fac trimiteri la surse istorice primare.
Deja erezia
iconoclastă era pe sfârșite și epuizată spiritual, dar nu înfrântă definitiv. Însă
el s-a remarcat ca un mărturisitor al icoanelor pe vremea ultimilor împărați
prigonitori Mihail II și Teofil, fiind supus la chinuri pentru credința
ortodoxă, schingiuit, întemnițat și exilat timp de 9 ani. Toate acestea și-au
pus amprenta serios pe sănătatea sa, fiind nevoit ulterior să poarte niște
fâșii de pânză pe față pentru a-și masca rănile. Însă a stârnit interesul
împăratului Teofil prin erudiția și modestia sa și i s-a permis accesul la
palat. Atunci când acesta a murit, împărăteasa Teodora l-a depus pe Patriarhul
eretic Ioan Grămăticul și a fost înscăunat Metodie. Sf. Ioanichie cel Mare a
proorocit că va ajunge Patriarh și a jucat un rol important în alegerea lui,
împreună cu Părinții din Mănăstirile din Olimpul Bitiniei. A fost preferat el
și pentru linia moderată pe care o reprezenta, fiind un ucenic al Patriarhului
Nichifor, ultimul ortodox înainte de a doua perioadă iconoclastă.
Ceea ce ne
interesează pentru subiectul de față este atitudinea sa față de ereticii
iconoclaști și față de monahii studiți, care susțineau o linie mult mai
drastică. Astfel, la Sinodul din 842, când a fost alcătuit și Sinodiconul Ortodoxiei, ereticii au fost
primiți impunându-li-se diferite epitimii. Pentru că la Sinodul VII
iconoclaștii au fost iertați ușor și erezia a reușit să reizbucnească, de data
aceasta Patriarhul a cerut condiții mai drastice pentru reprimire, o pocăință pe
măsură. Astfel, copiii erau primiți după 7 zile în care își cereau iertare, iar
în a 8-a erau primiți prin mirungere; adulții trebuiau să postească de două ori
câte 40 de zile pe lângă cerința impusă copiilor; iar al treilea grup era
format din cei care aleseseră voluntar erezia iconomahă. Aceștia erau de două
feluri: unii erau primiți după rânduiala celor de mai înainte după doi ani de
post și pocăință fierbinte, iar alții abia la ceasul morții erau acceptați la
Împărtășanie.
Față de această
atitudine s-au ridicat împotriviri din partea studiților, ucenici ai Sf. Teodor
Studitul, stareții Navcratie și Antonie. Aceștia au fost excluși de a orice
scaun episcopal, drept pentru care au rupt comuniunea cu Sf. Metodie și a urmat
un conflict puternic între cele două tabere. Apoi disputa s-a concentrat pe
cerința din partea Patriarhului ca ei să recunoască pe Patriarhul Nichifor, să
urmeze linia Sf. Teodor, care se împăcase cu Nichifor și Tarasie, și să
abandoneze scrierile dascălului studit în care se trasa o linie rigoristă. Trebuie
menționat că Sf. Metodie a readus în capitală moaștele atât ale Sf. Nichifor,
cât și ale Sf. Teodor Studitul. Totuși nu a reușit să aplaneze acest conflict,
care a mai durat până pre vremea altui Sfânt, Fotie al Constantinopolului.
Așadar poziția
Sf. Metodie este normativă atât în ce privește oprirea comuniunii pentru alte
motive decât de dogmă, dar și cu privire la atitudinea față de eretici, cum să
fie acceptați în Biserică și câtă rigoare se cere față de ei. El a ales o linie
de mijloc, lucru care nu a fost pe placul unor cercuri mai rigoriste, fapt ce a
dus la prelungirea conflictului puternic dintre moderați și rigoriști (care s-a
întins între anii ~787-861, din
vremea Sf. Teodor Studitul până la Sf. Fotie).
Sf. Fotie, Patriarhul Constantinopolului (†893 sau 897)
În timpul
păstoririi sale a fost formulat canonul 15 (printre altele) la Sinodul I-II din
861. Prin această normă, Sfântul a pus capăt reacțiilor de oprire a pomenirii
pentru motive nedogmatice și a temperat și opoziția rigoristă față de eretici,
care de multe ori mai mult i-a întărâtat. Se formase în epocă opinia că
intransigența ortodoxă a generat o a doua fază a iconoclasmului din cauza
rigorismului pătimaș.
A luptat
împotriva dogmei Filioque, care a fost dezaprobată și exclusă din Crez la
Sinodul din 879-880 din Constantinopol, considerat de mulți a fi al VIII-lea
Ecumenic. Totuși atunci nu au fost
condamnați nominal cei care susțineau această eroare dogmatică, adică episcopii
franci. Atunci s-a făcut o iconomie prin care dreapta credință a fost întărită,
iar ereticii au fost lăsați în pace pentru că erau puternici politic și s-ar fi
putut ajunge la o situație mai grea. Într-un final, ruptura nu a putut fi
evitată și s-a produs în 1054.
Sf. Iosif, Patriarhul Constantinopolului (†1283)
În Apologia pe care o face către împăratul
unionist Mihail VIII Paleologul înainte de Sinodul de la Lyon (1273), Sf. Iosif
al Constantinopolului nu primește comuniunea cu Papa pentru că fusese condamnat
în 1054 printr-o hotărâre panortodoxă. De asemenea, spune că ar fi acceptat
comuniunea dacă nu ar fi existat acea anatemă, după cum și Sf. Chiril al
Alexandriei l-a considerat împreună-slujitor pe Nestorie „înainte de condamnare, dar nicidecum după
caterisirea” de la Sinodul III Ecumenic[4].
Acest citat este mai relevant cu privire la posibilitatea comuniunii cu
ereticii necondamnați decât cel ales de Monahul Sava în referatul său.
Părinții aghioriți din 1273
În aceeași
perioadă cu Sf. Iosif au scris și monahii aghioriți o scrisoare de împotrivire
față de unirea cu papa. Ei refuză să fie pomenit papa pentru că este condamnat,
după cum se vede din textul Scrisorii lor, unde afirmă că de catolici „ne-am
despărțit după dreptate și canonic” și „rămân neschimbați în ereziile lor”[5].
Sf. Grigorie Palama (†1359)
Disputele
teologice din veacul al XIV-lea, cunoscute sub denumirea de polemica sau
controversa isihastă, au avut ca principal protagonist pe Sf. Grigorie Palama.
Deci el a trăit chiar într-o perioadă de criză bisericească. În cartea Viața și învățătura Sfântului Grigorie
Palama, Păr. D. Stăniloae descrie și evoluția discuțiilor și hotărârilor
sinodale din anii 1341, 1347 și 1351, când au fost condamnați Varlaam, Akindin
și Nichifor Gregora și a fost proclamată oficial învățătura Sf. Grigorie a
energiilor necreate. Sinodul ținut din două etape (iunie și august), care a
avut loc în 1341, ar fi trebuit să constituie o rezolvare a ereziilor
vehiculate de Varlaam și Achindin, însă instabilitatea politică a favorizat pe
antipalamiți și a dus la prelungirea acestei polemici. Totuși, pe scurt, în
1347 „Sinodul dezbracă pe Patriarhul Ioan Caleca de orice demnitate sfântă și-l
oprește de la Litrughie și-l depune pentru totdeauna; iar de nu se va căi și nu
se va lepăda de aceste dogme și de cei ce persistă în ele printr-o declarație
scrisă, îl supune și anatemei, tăindu-l de la trupul Bisericii. La fel a făcut
și cu Achindin și cu aderenții lui. Cei ce se căiesc, de sunt în cler, își pot
deține oficiul”[6].
La redactarea finală a hotărârii, au fost depuși unii ierarhi, iar pe alții
Sinodul i-a suspendat pentru o perioadă pentru a se întoarce, altfel vor fi
dați anatemei. În același spirit al diferențierilor după vinovăție a fost și
hotărârea sinodală din 1351. Având în vedere că la aceste Sinoade a participat
și a fost chiar centrul atenției Sf. Grigorie, putem considera că aceasta este
atitudinea lui față de eretici și modul lor de condamnare. Concret, aceștia
sunt mădulare ale Bisericii și pot rămâne în rangul lor ierarhic dacă se
leapădă de erezie, iar ereziarhii (promotorii principali) sunt caterisiți și,
în caz că nu se pocăiesc, sunt și anatematizați. Se poate observa ușor că au
fost condamnați adepții învățăturilor rătăcite, nu cei care au fost în
comuniune cu ei.
În scrierile palamite se găsesc unele expresii foarte dure la adresa
opozanților săi. Conjunctura era una deosebită. Majoritatea credincioșilor erau
de partea Sfântului, exista o decizie sindoală (1341) și totuși Patriarhul
Caleca l-a promovat în treapta de diacon pe Achindin (care era sub anatemă), a
sprijinit învățătura lui și l-a persecutat pe Sf. Grigorie. În aceste
împrejurări a ajuns în cetate Patriarhul Ignatie al Antiohiei, care a fost de
partea ereticilor. În unele scrieri palamite în care sunt combătute scrisorile
acestor doi Patriarhi, există
apelative dure la adresa lor, numindu-i decăzuți și înstrăinați de Biserică,
deși îi recunoaște ca arhipăstori, în același timp. Această atitudine se explică în
termenii canonului 15 I-II, care îi numește pseudo-episcopi pe cei care
propovăduiesc deschis o erezie, marcând prin aceasta dezbinarea din cadrul
Bisericii, care este văduvită de păstori autentici și este condusă de unii
năimiți și străini de adevărata credință, dar care nu sunt încă scoși din
comuniune.
Sf. Ghenadie Scholarul (†1472)
Singurele
scrieri ale sale pe care le am la dispoziție sunt din cartea Străjerii Ortodoxiei. Deși scrie că
„pomenirea papei sau a oricăruia dintre episcopi eu nu o socotesc lucru
neînsemnat, de vreme ce părtășia duhovnicească a celor de un cuget și supunerea
desăvârșită față de păstorii cei adevărați se arată prin pomenire”, adaugă puține
rânduri mai jos: „Să nu-mi fie mie să fac eretică Biserica mea, Sfânta Maică a
ortodocșilor, primind pomenirea papei cât timp mărturisește și crede cele pentru care Biserica noastră nu-l primește.
Precum Părinții noștri, niciodată nu mă voi împărtăși cu papa și cu cei ce au cu el împărtășire” (Străjerii Ortodoxiei, p. 454-455). Este
evident că motivul pentru care nu accepta comuniunea cu papa este tocmai pentru
că exista o condamnare asupra lui și era despărțit de Biserică. Fără să mai
menționăm că, la scurt timp după Sinodul de la Ferrara-Florența, au fost
condamnați prin decizie sinodală de către Patriarhii din Răsărit toți
unioniștii și depus Patriarhul filo-unionist de Constantinopol[7].
Sf. Nicodim Aghioritul (†1809)
Cu toate că
observația Sf. Nicodim cu privire la valabilitatea Tainelor clericilor care nu
sunt încă anatematizați sau caterisiți decurge din canoane, putem să o
catalogăm drept o învățătură sau detaliu pe care l-a explicat acest Sfânt.
Într-o notă la canonul 3 apostolic, el afirmă: „Canoanele poruncesc soborului Episcopilor celor vii să caterisească pe
preoţi, ori să afurisească, ori să anatematisească pe mireni, când calcă
canoanele. Însă, dacă soborul nu va pune în lucrare caterisirea preoţilor, ori
afurisirea, anatematisirea mirenilor, preoţii aceştia şi mirenii nici
caterisiţi nu sunt cu lucrul, nici afurisiţi ori anatematisiţi. Învinovăţiţi
însă sunt, aici spre caterisire, ori afurisire, ori anatematisire, iar acolo
spre dumnezeiasca osândă. […] Drept aceea tare greşesc cei fără minte care zic
cum că în vremurile acestea toţi cei sfinţiţi care în afară de canoane s-au
hirotonit sunt cu lucrarea caterisiţi […] neînţelegând că porunca canoanelor
fără de punerea în lucrare a persoanei a doua, adică a soborului, este
nesăvârşită. Fără mijlocire şi mai înainte de judecată nelucrând de la sine.
Înșişi dumnezeieştii Apostoli arătat se tălmăcesc pe sineşi cu al 46-lea Canon
al lor, fiindcă nu zic că îndată acum cu lucrul se află caterisit oricare
Episcop sau preot care va primi Botezul ereticilor, ci a se caterisi poruncind,
adică a sta de faţă la judecată şi, de se va dovedi că a făcut acesta, atunci
să se dezbrace cu hotărârea voastră de preoţie, aceasta poruncim”[8].
Deci se înțelege că sunt vinovați cei ce slujesc după ce au săvârșit fapte
reprobabile, dar slujba lor este valabilă, cu har.
Deși ar exista o diferență între canoane și horosurile dogmatice ale
Sinoadelor, adică între faptele morale și administrative, sancționate de
canoane și cele ce țin de dogme, prevăzute în definițiile de credință, citirea
hotărârilor sinodale ne va dumiri că nu există vreo deosebire importantă. În primul
rând, dacă cele scrise de Sf. Nicodim se aplică pentru toate canoanele, atunci
există cel puțin două canoane (1 Sin. III Ec. și 1trulan) care se referă la
chestiuni dogmatice. În al doilea rând, horosurile dogmatice prevăd același lucru, adică „să
fie caterisiți, îndepărtați sau anatematizați” cei ce nu țin credința ortodoxă
stabilită, nu că ar fi deja excomunicați.
Sf. Paisie Aghioritul (†1994)
Atunci când
multe Mănăstiri atonite au decis oprirea pomenirii Patriarhului Atenagora în
secolul trecut, alături de trei Episcopi din Grecia, printre cei care au
sprijinit această acțiune a fost și Cuviosul Paisie, care era îndrumător al
Mănăstirii Stavronichita la acea vreme. Deși a criticat pe zeloții
vechi-calendariști, la scurt timp a trecut și el însuși la întreruperea
pomenirii, dar nu în același mod dezbinător care s-a păstrat în Mănăstirea
athonită Esfigmenu, după cum aflăm în cartea Epistole și alte texte (nota 9, p. 23-24).
După cum dau mărturie unii
Părinți aghioriți care cunosc cum au procedat Părinții din anii ’70 care au
întrerupt pomenirea, aceia au păstrat comuniunea cu cei care nu adoptaseră
atitudinea lor: „Atunci când părinţii atoniți au oprit pomenirea celui
de-tristă-amintire patriarh Atenagora, nu au pomenit alt episcop în loc şi
aveau comuniune cu cei care pomeneau, cu condiţia ca atunci când vin în
mănăstire să nu pomenească, iar toţi mirenii erau primiţi la Sfântul Potir.”
Sf. Iustin Popovici
A luptat
deschis împotriva ecumenismului și a scris cel puțin o carte pe această temă, Biserica Ortodoxă și Ecumenismul. A
criticat încercările de întrunire a unui Sinod Panortodox tocmai pentru că
întrevedea consecințele dezastruoase pe care Patriarhia Ecumenică dorea să le
introducă prin intermediul lui. Totuși, deși unii afirmă că el ar fi întrerupt
pomenirea și comuniunea cu Biserica Sârbă din care făcea parte, pe motiv de
erezie ecumenistă, totuși mărturii
credibile susțin că nu a făcut acest lucru. Episcopul Atanasie Ieftici adeverește
acest fapt, iar o altă sursă susține că pentru el criteriul definitoriu era
condamnarea sau nu a celor care susțin erezii: „În timp ce denunța deschis
învățătura Patriarhului Atenagora ca eretică, [Sf. Iustin] simțea că, de vreme ce cel din urmă nu fusese condamnat
de Biserică, prin urmare a rămas o parte a ei. De aceea, când a aflat de
moartea Patriarhului, a slujit o panihidă pentru sufletul său”.
Gheron Iosif Isihastul (†1959)
Deși Gheron
Iosif nu s-a confruntat direct cu vreo erezie, ci doar cu schisma calendaristă,
avem o descoperire foarte importantă, rămasă de la el după multă rugăciune și
frământări și în urma unei vedenii dumnezeiești: „Vezi, copilul meu, că nu păcătuiești atunci când îl pomenești pe Patriarh,
orice ar spune sau ar face, până ce nu este caterisit și se împărtășește din
același Potir?”[9].
Aceste cuvinte nu au o valoare dogmatică pentru că nu sunt spuse cu referire la
o erezie, dar au greutatea lor duhovnicească. Limita descoperită lui de
Dumnezeu nu a fost faptul că nu era la mijloc o greșeală de dogmă, ci
condamnarea și caterisirea, lucru care ar trebui să cântărească mult și cu
privire la tema pusă aici în discuție.
Schisma
serghianistă
Deși au încercat unii să invoce ca model de nelucrare a harului sau vătămare duhovnicească ruptura Bisericii Ruse din afara Granițelor, formată după instalarea comunismului la Moscova, această tentativă este nefondată. Amintim că au existat diferite opinii cu privire la efectul slujbelor oficiate în episcopiile și bisericile supuse sovieticilor, exprimate de mai mulți Mitropoliți, dar oficial nu a fost emisă o sentință categorică. Însă cred că precumpănește exemplul Sf. Luca al Crimeei, care s-a sfințit chiar în această structură apostată ca episcop deplin al ei. Mai mult, Sf. Ioan Maximovici visa la o reunire cu Biserica mamă în viitor și nu rupea comuniunea cu ea, deși era conștient și de căderile cumplite provocate de colaborarea cu autoritățile atee. Peste toate acestea, la mijloc nu a existat o abatere dogmatică.
Concluzii
finale
Atitudinea care poate fi adoptată față de ereziile necondamnate, cum este
ecumenismul, care se desprinde din scrierile patristice menționate, cuprinde
mai multe caracteristici:
– întreruperea pomenirii episcopului care promovează o erezie este
permisă de canoane și au existat cazuri de acest fel în istoria bisericească
(Sf. Paisie Aghioritul și credincioșii dinainte de Sinodul III Ecumenic față de
Nestorie), validate de Sfinții Părinți;
– nu există o obligativitate canonică de a rupe comuniunea cu ereticii
necondamnați și există cazuri de Sfinți care au păstrat comuniunea cu unii ca
aceștia, deși au combătut rătăcirile lor (Sf. Sofronie al Ierusalimului);
– ceea ce se impune fiecărui credincios și cleric este a nu se face
părtaș la vreo învățătură eretică și chiar să o combată după propriile puteri;
– toate eforturile trebuie direcționate spre convocarea unui Sinod care
să condamne orice erezie nou apărută și să caterisească pe promotorii ei nepocăiți.
Sfinții și credincioșii de rând nu au rămas indiferenți față de învățăturile
greșite ivite în Biserică, ci s-au silit să le elimine prin măsuri corecte,
suferind orice greutate pentru mărturisirea credinței. În același timp, nu au
mers pe o linie rigoristă, impunând propria lor gândire, ci s-au silit să fie
cât mai convingători și fideli tradiției ortodoxe (Sf. Maxim Mărturisitorul).
– există și situații de cădere automată din Biserică prin alipirea de o
structură condamnată, cum a fost cazul unirii de la Ferrara-Florența. Atunci
ierarhii unioniști au căzut automat sub condamnarea care era pronunțată asupra
catolicilor prin unirea deplină cu ei. Se poate constata o diferență între
intrarea în comuniune cu o persoană sau cu o structură bisericească
excomunicată. În prima situație clericul sau mireanul care stabilește un raport
de comuniune cu o persoană este pasibil și el de excomunicare și de osânda lui Dumnezeu,
iar în al doilea caz deja este vorba de ieșire automată din Biserică prin
plasarea (prin unire sau trecere) în rândurile respectivei structuri
anatematizate. Așadar există diferență între primirea în comuniune a persoanele
schismatice din Ucraina de astăzi de către greci și unirea cu catolicii de la
Lyon (1274) sau Ferrara-Florența (1439). În primul caz, cei care-i recunosc pe
episcopii anatematizați ucraineni sunt vinovați înaintea Bisericii și a lui Dumnezeu,
iar în al doilea se autoexclud și ajung automat sub anatema.
Pe lângă toate acestea, se înțelege că trebuie surprins cugetul Sfinților
Părinți nu ca pe o rețetă precisă, pentru că este rodul unei chibzuințe
profunde și izvorâte din dragoste pentru Biserică și pentru Dumnezeu. Acest duh
trebuie să urmărim să-l dobândim fiecare dintre noi, fără a scoate din context
diferite expresii ale lor, ci urmărind a prinde noima lor sfântă într-un tablou
general caracterizat de frica de Domnul și de evlavie sfântă față de problemele
bisericești. Iar toate prevederile canonice nu trebuie concepute ca niște norme
administrative și abstracte, ci ca exprimări la nivel legal al duhului Bisericii,
pe care ni-l împropriem prin respectarea hotărârilor bisericești sfinte.
Ca o ultimă remarcă, atât întreruperea pomenirii, cât și păstrarea
comuniunii în situație de criză declanșată de o erezie (cum este ecumenismul)
trebuie să urmărească unitatea Bisericii în adevărul revelat și în dragostea
duhovnicească ce poartă și îndreaptă neputințele omenești. Adică toate trebuie
făcute spre zidire, nu spre dărâmare (cf. 2Cor. 10:8).
[1] „Această împreună împărtăşire de rugăciune pe care o face cu cel
afurisit (osebit, sau despărţit) cunoscându-l şi ştiindu-l acest fel, priveşte
spre necinstea şi defăimarea celui ce l-a despărţit şi îl cleveteşte pe el, ca
şi cum cu nedreptate l-a despărţit (afurisit)”.
[2] PSB, vol. 16, p. 108-167. Sunt relevante
capitolele I-XXI.
[3]Sfântul
Maxim Mărturisitorul și tovarășii săi întru martiriu, Editura Deisis,
Sibiu, 2004, p. 38.
[4]Dossier
grec de l’union de Lyon (1273-1277), p. 267.
[5] Arhim.
Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei, p. 347.
Triumful Ortodoxiei, Sinodul din 843. Sf. Metodie al Constantinopolului în partea de sus, lângă icoana Maicii Domnului
Moderați și extremiști au fost mereu printre credincioși. Chiar și fariseii au fost fanatici și nu au putut primi învățătura lui Hristos. Însă un conflict emblematic între aceste categorii este cel marcat de reglementările canonului 15 al Sinodului I-II Constantinopol (861) și linia monahilor studiți din sec. VIII-IX. Deși este puțin cunoscut acest aspect, primul a fost formulat pentru a tempera și condamna rigorismele celor din urmă după o serie de disensiuni care au măcinat viața bisericească din acea perioadă.
O situație inedită este aceea că majoritatea
nepomenitorilor de astăzi de după Sinodul din Creta urmează declarativ atât
linia canonului 15, cât și a Sf. Teodor Studitul fără a vedea un conflict în
aceasta. Diferența nu este vizibilă, e drept, dar totuși există. Chiar și dacă
am considera că studiții opreau comuniunea adesea pe motive morale sau
administrative, pe când canoanele 13-15 I-II condamnă acest lucru, tot ar
trebui să se fie pusă la îndoială corectitudinea viziunii lor. În cartea Străjerii Ortodoxiei este menționat
acest aspect, că monahii de la Studion au avut unele erori rigoriste moștenite,
mustrate de mai mulți Sfinți, printre care și de Sf. Ioanichie cel Mare.
Dar mai există un aspect important, anume oprirea
comuniunii pentru o erezie. Studiții s-au confruntat și cu situații în care erau
la mijloc chestiuni de dogmă, nu doar de morală. Pentru că erau mai stridente
devierile cu privire la sancționarea prin oprirea comuniunii pentru abateri
disciplinare, canonul 15 se ocupă îndeosebi de acest aspect, dar nu lasă
deoparte nici problematica sancționării unui episcop ce propovăduiește deschis
o erezie.
Atitudinea studiților era deranjantă pentru
motivul că izbucnea adesea și devenise o modă caracterizată drept „nebunia
schismaticilor” în textul canonului 13 I-II. Deși această Mănăstire s-a afirmat
printr-o atitudine mărturisitoare în cazul schismei acaciene (484-519),
începând cu sec. VIII a luat o turnură nefastă. Mărturii istorice cu privire la
reacțiile inadecvate ale studiților se găsesc în cartea The photian schism scrisă de F. Dvornik. Deși autorul este catolic
și prezintă propriile interpretări ale evenimentelor, majoritatea corecte,
documentarea sa este una validă, bazată pe multe surse primare.
Astfel, studiții radicali s-au manifestat prima dată în cadrul Sinodului VII Ecumenic, unde au cerut insistent condamnarea tuturor episcopilor foști iconoclaști, chiar dacă aceștia renegaseră greșeala lor. Patriarhul Tarasie a fost înfruntat apoi de Sf. Teodor Studitul pe motiv că a fost îngăduitor cu unii episcopi simoniaci. Un conflict puternic, denumit schisma adulterină, a izbucnit după ce Patriarhul a refuzat, invocând motive de iconomie, să caterisească pe un preot Iosif ce oficiase o cununie necanonică a împăratului. Această ruptură a survenit din nou pe vremea următorului Patriarh, Nichifor, din aceleași motive. Pentru că decizia de reabilitare a respectivului preot a fost luată și într-un Sinod, ca să-i confere greutate, studiții au oprit comuniunea cu toți episcopii semnatari și cu cei aflați în comuniune liturgică cu aceștia.
A urmat o reizbucnire a iconoclasmului, stopat
abia după vreo trei decenii, în 843, când au fost cinstite din nou icoanele
prin decizie sinodală. După moartea ultimului împărat iconoclast, Teofil, a
fost ales un alt Patriarh, anume Metodie. Acesta a impus o linie ortodoxă, dar
moderată. De aceea, nu a fost promovat în scaune ierarhice pe nici unul dintre
monahii studiți pentru a evita o inflamare a spiritelor. Aceasta pentru că
reizbucnirea ereziei iconoclaste era pusă pe seama rigorismului zelotiștilor,
care întărâtau pe opozanți prin atitudinea lor. Patriarhul dorea ca mersul
Bisericii să fie ortodox, dar în pace, fără să stârnească antipatii nedorite și
nefaste. Monahii studiți au reacționat dur și față de Patriarhul Metodie, drept
pentru care acesta a condamnat pe unii dintre ei și linia trasată de Sf.
Teodor, pe care aceia o țineau[1].
După moartea Sf. Metodie, a urmat în scaun Sf.
Ignatie, care a fost partizan al studiților, deși nu unul declarat de-al lor.
În schimb, după depunerea sa controversată și urcarea pe scaun a Sf. Fotie,
studiții iarăși s-au împotrivit în același chip, drept pentru care a urmat
condamnarea lor prin canoanele emise de Sinodul din 861, care s-a ocupat cu
validitatea alegerii lui în scaun. Pentru o mai bună înțelegere a acestor din
urmă evenimente, voi insista asupra lor în mod deosebit.
Societatea bizantină era marcată de conflictele
dintre moderați și radicali, deși s-a poziționat mai mereu de partea celor
dintâi. De aceea a fost ales în scaun pentru restaurarea cultului icoanelor un
Patriarh din prima categorie. Apoi, pentru a mai da satisfacție presiunilor
studite, a urmat un Patriarh neutru, dar cu tendințe zelotiste, Sf. Ignatie,
după cum s-a și dovedit. Acesta a intrat în conflict cu conducerea imperială
făcând chiar exces de zel pe plan bisericesc, dar și politic, așa că a urmat
depunerea lui în mare parte meritată. El a mustrat pe regentul Bardas că ar fi
avut relații incestuoase cu fiica sa vitregă fără dovezi concludente, apoi a
luat partea sau chiar a fost implicat în unele comploturi, fapte de netolerat.
A fost depus și în locul său a fost aleasă o persoană neutră, dar de data
aceasta înclinată spre moderați, Sf. Fotie. Acest fapt a stârnit revolta
studiților, care au contestat alegerea sa. Se pare că starețul Nicolae a fost
înlăturat și închis în mănăstire pentru opoziția sa[2].
După o primă sesiune nereușită, Sinodul convocat de Patriarh pentru a stabili
validitatea hirotoniei sale a luat o decizie în acest sens în anul 861. Atunci
au fost emise o serie de canoane pe probleme arzătoare, printre care și
fenomenul schismatic. Astfel, a fost interzisă oprirea pomenirii episcopului
pentru „vinovății oarecare”, exceptând situația predicării unei erezii
dovedite.
În ciuda faptului că prin canonul 31 apostolic
este permisă ruperea comuniunii și pentru „vină de dreptate”, Sinodul din 861 limitează
această atitudine doar pentru erezie. Aici trebuie să menționăm că textul
canonului 15, precum și a celor anterioare 13-14, este inspirat dintr-o scriere
a Sf. Sofronie, Patriarhul Ierusalimului (†639), intitulată Despre mărturisirea păcatelor. Acesta nota: „Dacă vreun prezbiter sau
diacon s-ar depărta de comuniunea cu propriul Episcop și nu ar pomeni numele
lui, sancționându-l chipurile pentru vreo vinovăție, să fie caterisit! Și, dacă
ar cuteza același lucru un Episcop față de propriul Mitropolit, să se
caterisit! De asemenea, și dacă ar cuteza acestea un Episcop sau Mitropolit
față de Patriarh, să fie opriți de la preoție! Iar dacă unii s-ar depărta de
cineva nu sub pretext de vinovăție, ci pentru o erezie sancționată de Sinod sau
de Sfinții Părinți, sunt vrednici de cinste și acceptare ca niște ortodocși”
(PG 87,3369-3372). Este evidentă asemănarea cu canonul 15, care are următorul
conținut (revizuit după originalul grecesc): „Cele hotărâte în privința prezbiterilor (preoților), episcopilor şi
mitropoliţilor cu mult mai mult se potrivesc pentru patriarhi. Așa încât, dacă
vreun prezbiter, episcop sau mitropolit ar cuteza să se depărteze de comuniunea
cu propriul său Patriarh şi nu ar pomeni numele lui, după cum este hotărât şi
rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci, înainte de înfăţişarea sinodală şi
de osândirea lui definitivă, ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acesta
să fie cu totul străin de toată preoţia dacă numai se va reproșa că a făcut
această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub
pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac
schismă şi rup unirea Bisericii. Cei
ce se despart pe sine de comuniunea cu întâiul stătător pentru oarecare erezie
sancționată de Sfintele Sinoade sau de Părinţi, fireşte de acela care
propovăduieşte erezia public şi o învață cu capul descoperit învaţă în
Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu sunt pasibili de certare canonică dacă
se îngrădesc pe ei de comuniunea cu numitul episcop înainte de o cercetare
sinodală, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei
nu au sancționat episcopi, ci pseudo-episcopi şi pseudo-învăţători şi nu au
rupt cu schismă unirea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de
schisme și de dezbinări”.
Așadar Sinodul, în timp ce condamnă în termeni duri curentul schismatic de atunci, consideră că întreruperea comuniunii și pomenirii unui episcop care se face vinovat de o învățătură eretică, înainte de cercetare sinodală, este o faptă demnă de apreciere. Aici trebuie subliniat faptul că episcpii noștri de azi evită să recunoască justețea unei astfel de acțiuni față de Sinodul din Creta.
Duhul autentic bisericesc este acela că această atitudine este doar permisă, nu impusă canonic. Mărturisirea nu poate fi impusă, deși e lăudabilă. Doar comuniunea cu un episcop depus din treaptă este condamnabilă, nu și cu unul încă necaterisit.
Firul roșu care trebuie urmat este acela că trebuie ținută cu strictețe dogma ortodoxă, fără abatere, dar cu multă iconomie și iubire față de oameni și îngăduință față de neputințele lor. Au fost primiți în treapta pe care o aveau ierarhii iconoclaști care s-au dezis de erezie, deși fuseseră susținători fervenți ai rătăcirii. Nu a fost acceptat rigorismul studiților, care nu face cinste Evangheliei lui Hristos. Acrivismul este o literă moartă fără duh; mai bine zis, nici măcar litera nu este păzită cum se cuvine pentru că apar devieri de la normele bisericești prin răstălmăciri și interpretări greșite.
Lipsa de rigorism și echilibrul duhovnicesc sunt
evidente în atitudinea Sf. Vasile cel Mare față de ereticii pnevmatomahi. El nu
le cerea o mărturisire riguroasă cu privire la dumnezeirea Duhului Sfânt, ci
doar să nu fie negată aceasta cu gândul că unii ca aceștia vor învăța pe viitor
mai bine detaliile dreptei credințe dacă sunt primiți în comuniune. Pe de altă
parte, a fost mai puțin strict pentru a evita o izolare păgubitoare, prin care
s-ar fi îngroșat rândurile ereticilor, iar Biserica ar fi fost slăbită (vezi
Epistola 113). Aceasta în condițiile în care el însuși a fost drastic când a
fost vorba de trădarea credinței, întrerupând comuniunea cu episcopul său
atunci când acesta a semnat un text cu nuanță eretică (cf. Epistola 51).
Un exemplu elocvent pentru atitudinea față de
erezii este dat de Sf. Siluan Athonitul, descris de Arhim. Sofronie: „Am
cunoștință de o convorbire a Starețului (Siluan) cu un Arhimandrit ce se ocupa
cu misiunea printre neortodocși. Arhimandritul cu pricina îl cinstea foarte
mult pe Stareț și adesea, când era la Sfântul Munte, venea să vorbească cu
dânsul. Starețul l-a întrebat cum propovăduiește. Arhimandritul, încă tânăr și
fără experiență, gesticulând cu mâinile și mișcându-și întreg trupul, a răspuns
agitat:
– Le spun: Credința voastră este rătăcită; la voit
totul este scâlciat, nimic nu este drept și nu veți afla mântuirea dacă nu vă
pocăiți.
Starețul a ascultat și l-a întrebat:
– Dar spuneți-mi Părinte Arhimandrit, cred ei oare
în Domnul Iisus Hristos, că El este adevăratul Dumnezeu?
– Asta o cred.
– Dar pe Maica Domnului o cinstesc?
– O cinstesc, dar învățătura despre ea este
greșită.
– Și pe Sfinți îi cinstesc?
– Da, îi cinstesc, dar, de când s-au despărțit de
Biserică, ce Sfinți mai pot avea ei?
– Oare săvârșesc dumnezeieștile slujbe în
biserici, citesc cuvântul lui Dumnezeu?
– Da, au și biserici, și slujbe, dar de ați vedea
cum sunt slujbele lor față de ale noastre; ce răceală și lipsă de duh!
– Așadar, Părinte Arhimandrit, sufletul lor știe
că bine fac crezând în Iisus Hristos, cinstind pe Maica Domnului și pe Sfinți,
chemându-i în rugăciuni – așa că atunci când le spuneți de credința lor că e
rătăcită, ei nu vă vor asculta… Dar vedeți, dacă le veți zice că vine fac
crezând în Dumnezeu, bine fac că cinstesc pe Maica Domnului și pe Sfinți; bine
fac că merg la biserică, la slujbe și că se roagă acasă, că citesc cuvântul lui
Dumnezeu și celelalte – dar că greșesc în asta și greșeala trebuie îndreptată,
atunci totul va fi bine și Domnul se va bucura de ei; și astfel toți ne vom
mântui prin mila lui Dumnezeu… Dumnezeu este dragoste și astfel propovăduirea
trebuie totdeauna să purceadă din dragoste; atunci se va folosi și cel ce
propovăduiește, și cel ce ascultă; dar, dacă tot mereu îi prihăniți, sufletul
lor nu vă va asculta și nu va ieși nici un folos”[3].
Provocările la adresa dreptei credințe din ultima vreme din partea ecumenismului, mai ales după Sinodul din Creta, au succes îndeosebi din cauza despărțirii artificiale între morală și corectitudinea credinței. Pe de o parte unii consideră că oamenii pot fi buni chiar și fără a crede drept, iar alții exagerează cu patimă valoarea ortodoxiei în dauna vieții îndreptate. În ambele cazuri există o separare a celor două componente, care duce pe căi diferite la neglijarea cuvintelor lui Hristos: „fără Mine nu puteți face nimic” (In. 15, 5). Faptele care nu-și trag puterea de la Hristos nu valorează nimic, dar și cele care nu au roadele (dragostea, mila și dreptatea) lui Hristos sunt dovedite că nu au rădăcina în El, ci sunt omenești.
Cea mai succintă prezentare a interdependenței
dintre dreapta credință și trăirea curată o face Sf. Ioan Gură de Aur în aceste
cuvinte: „După cum nu se poate ca cel ce se găsește în rătăcire – însă cu o
viață curată – să rămână pentru totdeauna în rătăcire, tot așa și cel ce
trăiește în răutate nu cu ușurință va putea să privească la înălțimea dogmelor,
ci tot cel ce voiește a cuceri adevărul trebuie a se curăța iute de toate
patimile. Cel ce se izbăvește de patimi iute se va izbăvi și de rătăcire și se
va învrednici de adevăr”[1].
Deci nu doar ortodoxia influențează trăirea, ci și invers. În plus, legătura
dintre ele nu este una fixă, rigidă și automată, ci una care vine prin inimă,
funcționează prin mecanisme care țin de viața lăuntrică, de transformări
așezate, statornice și cu o oarecare inerție ce ține de experiențele duhovnicești.
Nu există o determinare stabilită pe criterii exterioare, ci interioare.
În general, gândurile, faptele și atitudinile
noastre trebuie probate, puse la încercare. Ispitirea aceasta intervine pentru
a le vădi dacă sunt cu adevărat bune sau doar au aparența bunătății, dar esența
le este rea. „Smintelile trebuie să vină” (Mt. 18, 7) și chiar ereziile „ca să
se învedereze cei încercați” (1Cor. 11, 19). În Patericul egiptean se spune la fel: „ridică ispitele și nimeni nu este
care să se mântuiască” (Avva Antonie, 7).
Valoarea faptelor bune este dată de credință
Doar faptele care izvorăsc din credința curată și sănătoasă sunt bune cu adevărat și mântuitoare. Lucrul acesta îl arată și Sf. Ioan Scărarul când face legătura între credința greșită a lui Evagrie și concepțiile sale despre nevoință: „Urgisitul de Dumnezeu Evagrie a socotit că este mai înțelept decât cei înțelepți și în rostire, și în înțelegere. Dar a fost dat de gol, nenorocitul, arătându-se mai fără de minte decât cei fără de minte, nu numai în multe altele, ci și în aceasta. Căci zice: când sufletul poftește mâncare felurită, să se strâmtoreze cu pâine și apă. … Noi, respingând porunca lui, zicem să tăiem întâi mâncările care îngrașă, pe urmă pe cele care ne aprind, apoi pe cele ce ne fac plăcere”[2]. Asceza pe care o aproba Evagrie era una greșită, pe principii eronate, gnostice. Din păcate, aceste învățături pătrundeau și în mediul ortodox și mulți le puneau în aplicare din neștiință, lucru care se petrece adesea și cu alte curente neortodoxe. O situație asemănătoare a fost denunțată de Sf. Ignatie Briancianinov cu privire la cartea de origine papistașă Urmarea lui Hristos, dar se întâmplă și cu practicile orientale (yoga) și cu diferite concepții moraliste care se strecoară în viețuirea ortodoxă.
Însă, după cum arată cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur de la început, și viața cuiva îl determină să fie receptiv sau refractar față de credința adevărată. Lucrul acesta este adeverit de mulți romani din Evanghelie care au venit la Hristos și credința lor a fost lăudată de El mai mult decât a iudeilor și fariseilor din vremea aceea. Însuși Apostolul Pavel s-a convertit și a devenit „vas al alegerii” (Fapte 9, 15) datorită râvnei sale curate; s-a făcut Apostol din prigonitor. Dar și Sfinți precum Ioanichie cel Mare și Gherasim de la Iordan au fost înșelați pentru o vreme de ereziile iconoclastă și monofizită, însă, datorită curăției lor, s-au întors ușor la dreapta credință.
Un fapt vrednic de luat aminte este relatat în Pateric despre Avva Ghelasie. Un oarecare Teodosie a vrut să-l facă să defaime Sinodul de la Calcedon. Dar el, „din așezarea omului aceluia și din priceperea ce avea de la Dumnezeu, a cunoscut vicleșugul socotelii lui și nu numai că n-a fost răpit cu depărtarea lui de la dreapta credință, ca mai toți cei de atunci, ci, precum se cade, l-a ocărât și l-a izgonit” (§Ghelasie, 4). Mai târziu nu s-a înfricoșat nici de amenințarea cu arderea pentru dreapta credință. Așadar comportamentul smintitor și impulsiv, care ascunde interese personale, nu au fost compatibile cu credința dreaptă în ochii Cuviosului.
Există și alte exemple elocvente care demonstrează legătura dintre morală și credință. Starețul Varsanufie de la Optina povestește despre scriitorul Gogol cum a fost schimbat în bine după discuțiile cu Starețul Macarie. Dar relatează și despre Tolstoi, care a devenit neortodox din mândrie. Și-a făcut Evanghelia lui și principiile proprii și nu a ascultat de Starețul Ambrozie, care a spus numai atât despre el: „Are mult egoism (iubire de sine)”. Starețul Macarie vorbește astfel despre Tolstoi: „Începutul căderii este în gândul viclean. Oare Tolstoi nu s-a pierdut din pricina gândurilor viclene? … L-a ispitit gândul că Domnul nostru Iisus Hristos nu este Dumnezeu. Și l-a primit și a crezut în el. Apoi l-a ispitit iarăși gândul că Evanghelia nu este scrisă corect, corectând Evanghelia cum i-a trecut prin cap. Astfel a căzut din credința ortodoxă”[3].
Desigur că oamenii credincioși sinceri și cu gând
curat formează o turmă mică. Există mulți din Biserica Ortodoxă care nu sunt cu
adevărat creștini. La o încercare, trădează pentru că nu au convingeri trainice
în ei. Nu este suficient să te naști în dreapta credință, ci să te naști din
nou, lăuntric în ea. Iar aceasta nu înseamnă doar adeziunea la crezul ortodox,
ci preschimbare interioară. Și Apostolul Petru a fost următor al lui Hristos din
râvnă exterioară și a căzut. Dar, pentru că o avea și pe cea interioară, s-a
ridicat prin pocăință, ca o dovadă că nu cere Dumnezeu de la noi să avem un
crez, un ideal omenesc, ci unul duhovnicesc, sădit în conștiință. Idealurile pot
duce la fanatism pentru că înflăcărează sângele și tulbură mintea. Curajul și
dăruirea care vin în acest chip sunt avântate și „fără cunoștință” (Rom. 10,
2).
De aceea ne propunem să cultivăm învățăturile
patristice despre nevoință în paralel cu dreapta credință pentru a avea
consistență toate împreună.
Răzvrătirea și râvna fără discernământ
Așa cum Tolstoi și-a alcătuit Evanghelia proprie, la fel există capcana ca o minte cu râvnă greșită să-și facă lege și canoane proprii. Ecumeniștii vin cu „legea” iubirii, prin care reinterpretează totul, toate hotarele pe care le-au pus Părinții Bisericii între Ortodoxie și erezie sau chiar și între creștinism și alte religii. Dar mai grav este că opoziția față de ei, prin care ar trebui să fie păstrat adevărul, este compromisă și ea. Este făcută adesea tot după legi proprii, după interpretări personale ale canoanelor și fără a mai ține cont de dragostea creștină. Spre exemplu, câțiva, puțini, resping Sinodul din Creta, dar neagă posibilitatea întreruperii pomenirii și se dezic de ea. Ații, în partea opusă, justifică ura față de ereticii ecumeniști și aplică o îndepărtare care este mai drastică decât normele bisericești. Înainte de o condamnare oficială, operează o separare nu doar de clericii ecumeniști, ci și de cei aflați în comuniune cu ei ca de niște contaminați.
Revolta nu face parte din simțămintele care zidesc Biserica. Oprirea pomenirii nu trebuie să vină din răzvrătire, nu este o ieșire din ascultarea ierarhilor, ci ar trebui să fie o faptă ziditoare. Ea este acceptată de canoane (31 apostolic și 15 I-II) și are menirea de a păstra linia sănătoasă, nu de a se dezice cineva de ierarhi. Iar direcția cea bună nu este o simplă ideologie, o listă de puncte de credință, ci un mod de viață. Reacția la devierile ecumeniste trebuie să vină tocmai din necesitatea de a ne păzi de cugete rele și din trezvia minții. Cum poate fi indiferent la trădarea credinței cineva trezvitor? Sau cum poate justifica cineva abaterile semnate în Creta fără să-și adoarmă vigilența conștiinței?
Mesajul sănătos socotesc că este acela al
păstrării nealterate a tradiției sfinte a Bisericii. E greu să fac un inventar
al tuturor abaterilor din rândul nepomenitorilor, dar îmi propun o critică
constructivă. Punctul de pornire ar fi că delimitarea trebuie să se facă față
de cei care profesează ecumenismul, nu față de cei care sunt în comuniune cu
ei. Comuniunea,
până la o condamnare a ereziei, nu este vinovată canonic și, deci, nu poate
fi socotită ca o greșeală. Nu trebuie să urmărim cu cine să fim în comuniune,
de parcă toți ar fi ecumeniști din start. Ci atenția trebuie îndreptată spre
cine trebuie sancționat și arătat în greșeala ereziei predicată cu capul
descoperit, anume ierarhii semnatari în Creta și cei care îi susțin deschis.
Dorința mea este ca râvna cea bună să-i însuflețească atât pe „pomenitori”, cât și pe „nepomenitori”, să fie părăsită frica și lașitatea, dar și răzvrătirea necugetată, laxismul moral, dar și încrâncenarea. Exemplele Sfinților sunt neprețuite: Sf. Paisie Aghioritul, majoritatea mănăstirilor athonite și cei trei episcopi greci care au oprit comuniunea doar cu Patriarhului Atenagora în anii ’70, Sf. Iustin Popovici, Sf. Vasile cel Mare[4], Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Ioan Maximovici și Luca al Crimeii, precum și Bătrânul Gavriil din Athos sunt doar câțiva care pot fi luați ca repere bune. Toți aceștia s-au împotrivit fățiș ecumenismului (și bolșevismului), dar cu discernământ, fără să rupă unitatea Bisericii. Au sancționat doar pe cei vinovați, nu au făcut și „victime colaterale”. Cei care se depărtează de comuniunea cu ecumeniștii vădiți sunt de înțeles și au acoperire canonică, dar cei care se rup și de cei în comuniune cu aceia o fac dintr-o exagerare. Desigur că au o oarecare îndreptățire în exemplul Sf. Teodor Studitul, dar nu au dezvinovățire pentru faptul că sunt indiferenți la toți ceilalți Sfinți Părinți, unii chiar contemporani cu Sf. Teodor. Nu este scuzabil să fie invocată ascultarea de „Sfinții Părinți”, dar aceștia să fie neglijați și defăimați, ca și atâtea canoane. O viziune patristică presupune discernământ și cercetare amănunțită.
Dumnezeu să ne țină în credința mântuitoare prin
fapte și cugete bune!
[1] Comentariile sau Explicarea Epistolei I cătră
corintheni, Omilia VIII, traducere de Arhim. Theodosie Athanasiu, Atelierele grafice
SOCEC&co., București, 1908, p. 103.
[2]Scara,
XIV, traducere de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, EIBMBOR, 1992, p. 2014.
[3] Mitropolitul Meletie de Preveza, Starețul Varsanufie, Sfaturi către monahi și
omilii către mireni, Editura Evanghelismos, București, 2003, p.181-182.
[4] După cum se poate vedea din Epistola 113, Sf. Vasile nu cerea o
mărturisirea foarte precisă tocmai pentru a nu se autoizola. Mulți l-au acuzat
în vremea lui de arianism, lucru pe care l-ar face destui și astăzi, pe când el
a fost unul din cei mai mari Sfinți și apărători ai Ortodoxiei fără
compromisuri. Lipsa de concesii dogmatice a fost declarată și de Pr. Teodor Zisis prin comuniunea cu credincioșii
ortodocși a celor care au întrerupt pomenirea. E vorba doar de o iconomie
pastorală necesară.
