Într-adevăr, articolul din Crez care delimitează Biserica în opoziție cu ereziile este definirea sa ca sobornicească/catolică. Dintre cele patru atribute trecute în Simbol, nu faptul că e una, adică unică, deranjează, ci faptul că e integră și deplină, adică sobornicească și catolică. Altfel spus, în interiorul său nu există diviziuni, structuri ecleziastice aflate în disensiune și lipsă de comuniune.
Postarea cu îndemnul și sugestia lui Adrian Papahagi de a traduce prin „universală” termenul „καθολική” a fost remarcat de mai multe publicații și, într-un final de Patriarhie. Probabil pentru că este portavocea unor interese importante, el fiind și cel care a susținut nu demult trecerea la calendarul gregorian pentru a ne uni mai ușor cu papistașii. Chiar cred că reprezintă o masă destul de mare de oameni care-și doresc acest lucru fie din interese politice și religioase, fie din ignoranță și mimetic, pentru că așa ar fi frumos.
Bineînțeles că traducerea sugerată este pusă tot în legătură cu scopuri teologice și bisericești majore, cum ar fi unirea Ortodoxiei cu catolicismul și confesiunile occidentale în general. De altfel, „unificarea Bisericii” este scopul declarat al mișcării ecumenice. Deși o teorie destul de complicată, iată că poate fi prezentată pe înțelesul tuturor de alde Papahagi: să rupem barierele dintre noi, care fac ca unitatea internă (catolicitatea/sobornicitatea/integralitatea/universalitatea) a Bisericii să fie ruptă.
Sensul autentic al catholicității Bisericii
Această perspectivă este diferită de viziunea ortodoxă exprimată în Crez, conform căreia, de fapt, ereziile și schismele sunt în afara Bisericii universale/catolice/sobornicești. Cel mai limpede exprimă acest adevăr Sf. Chiril al Ierusalimului în a 18-a sa Cateheză pentru cei ce se botează. Redau mai jos paragrafele care interesează cel mai mult, preluate din ediția românească a Catehezelor sale, cu o traducere revizuită pe alocuri după textul original grecesc:
„Biserica se numește sobornicească pentru că se întinde peste toată lumea, de la un capăt al pământului până la celălalt și pentru că învaţă sobornicește și fără de lipsă toate dogmele care trebuie să vină la cunoașterea oamenilor, despre lucrurile văzute și nevăzute, cereşti şi pământeşti; și pentru că supune bunei-credinţe tot neamul oamenilor, conducători şi conduși, învăţaţi şi neînvăţaţi; și pentru că vindecă și tămăduiește în general orice fel de păcate săvârşite prin suflet şi trup şi pentru că a agonisit în sine tot felul de virtuţi în fapte şi în cuvinte şi în tot felul de harisme duhovnicești.”
Câteva rânduri mai jos Sf. Chiril dezvoltă ideea diferenței dintre Biserica adevărată, definită drept sobornicească, și celelalte grupări eretice, sectare:
„Cineva ar putea afirma că, propriu vorbind şi adevărat, şi structurile celor răi, a ereticilor, adică a marcioniţilor, maniheilor şi a celorlalţi, sunt biserică; de aceea ți s-a predat acum fără greșeală credința în: „întru una, sfântă, sobornicească Biserică”, ca să fugi de structurile lor spurcate şi să rămâi pururea în sfânta, sobornicească Biserică, în care ai şi fost renăscut. Când te duci în vreun oraş, nu întreba numai: „Unde este casa Domnului?” – căci şi celelalte erezii ale necredincioşilor îndrăznesc să numească peșterile lor case ale Domnului -, nici nu întreba numai: „Unde este biserica?”, ci: „Unde este biserica sobornicească?”. Acesta este numele specific al mamei noastre a tuturor.”
Traducerea cuvântului καθολική
Mai adaug aici că termenul grecesc καθολική a fost utilizat în diferite contexte care denotă înțelegerea de universală, întreagă, plenară, cuprinzătoare. Spre exemplu, adesea se vorbește de Biserica καθολική a alexandrinilor sau a unei cetăți anume. Din aceste formulări se vede că s-a ajuns la o înțelegere tehnică a cuvântului, desemnând o anumită Biserică, cea deplină, chiar dacă ne-am referi doar la comunitatea dintr-un anumit spațiu geografic. De asemenea, același atribut este asociat Judecății de Apoi (universale), epistolelor generale din Noul Testament (ale Sf. Petru, Iacov, Ioan, Iuda), dar și credinței ortodoxe. Ba chiar Sf. Ioan Gură de Aur vorbește despre virtutea deplină/generală. De aceea consider că sensul de bază este amplu, anume calitatea de a fi deplin, cuprinzător și fără lipsă. Ba chiar putem vorbi de un termen tehnic ce nu poate fi tradus printr-un singur cuvânt în limba română.
Din nefericire, opțiunea pentru „sobornicească” duce cu gândul mai mult la faptul că Biserica Ortodoxă este organizată și funcționează sinodal. Însă această alegerea a fost făcută în limbile salvă și română în cunoștință de cauză tocmai pentru a evita confuziile care s-ar putea produce în popor în legătură cu natura catolică a Bisericii. Până la urmă, nu este o soluție chiar rea.
Așadar pr. Adrian Agachi a exprimat fidel credința ortodoxă în postarea sa. În plus, sunt de acord cu faptul că termenul „sobornicească” este deja intrat în .patrimoniul Ortodoxiei românești și nu poate fi schimbat după bunul plac al oricui. În contextul actual, când papistașii își arogă denumirea de catolici, este greu de utilizat acest termen fără a genera diverse confuzii. La fel, cuvântul „universală” nu exprimă fidel sensul original al cuvântului, după cum s-a văzut la Sf. Chiril spre exemplu.
Crez ortodox în literă, dar nu și în faptă?
Totuși se ridică întrebarea: Cum de nu sunt taxați măcar în același fel cei care atacă din interior Ortodoxia? Spre exemplu, Mitropolitul Nifon, ca reprezentant al BOR pe relații externe, a exprimat idei cu totul neortodoxe în mesajul său adresat la Adunarea Generală de la Busan (2013) a CMB și a reafirmat aceleași lucruri acum câteva zile, când a primit o delegație a aceluiași Consiliu. Oare el are dreptul să implice BOR în acțiuni străine de credința cea dreaptă? Nu ar trebui să fie tras la răspundere, să i se ceară socoteală pentru declarațiile făcute fără acoperire în teologia ortodoxă?
Amintesc că declarațiile Mitr. Nifon au fost criticate de teologi greci precum Dimitrios Tselenghidis, dar și de cinci episcopi tot din Grecia. Însă nu a existat nici o reacție de sancționare sau măcar retractare din partea sinodalilor români.
Oare ar trebui să ne mulțumim cu păstrarea traducerii nealterate a Crezului, fără aplicarea lui adecvată? „Înfățișarea adevăratei credințe” (2Tim. 3: 5) este suficientă pentru mântuire și pentru buna funcționare a Bisericii? Sau poate ascunde cumva o trădare de același soi, dar mai puțin vizibilă pentru a înșela pe cei neștiutori și neatenți.
Nu e de mirare că s-a ajuns chiar și la nivel oficial această concepție greșită despre Biserică să fie adoptată la Sinodul din Creta. Cum am putea să avem pretenția ca Mitr. Nifon să fie sancționat acum, dacă nu a fost făcut acest lucru în 2013, când încă nu se făcuse pasul spre parafarea ecumenismului în cadru sinodal în 2016?
Totuși mărturisirea și trăirea credinței ar trebui să fie la un alt nivel, nu doar de fațadă. Pentru a birui moartea, diavolul și păcatul e nevoie să ne ținem de dreapta credință cu convingere, ca de ceva dătător de viață, cu frică și cutremur, nu ca de o piesă de muzeu.
IPS Nifon la Adunarea Generală a CMB de la Karlsruhe (Imagine: Basilica)
Adunarea Generală, care se întrunește de regulă la un interval de 7-8 ani, este organismul cel mai important de conducere al „Consiliului Mondial al Bisericilor” (CMB). Aici sunt stabilite regulamentele și este trasat parcursul de urmat în viitor. Manifestările exterioare, mai ales rugăciunile în comun, despre care am scris, sar prima dată în ochi. Dar toate acestea se bazează pe semnarea unor acorduri și documente programatice, care dezvăluie natura acestui Consiliu și pe care le analizăm în rândurile ce urmează.
Anul acesta, la a 11-a Adunare de la Karlsruhe, participanții au emis mai multe documente. Atenția a fost atrasă în mare parte spre subiectul de moment al atacului armat al Rusiei asupra Ucrainei. Discuțiile au fost aprinse pe această temă și au stârnit criticile Patriarhiei Ruse că documentul elaborat ar avea la bază un substrat politic. Dintre reproșurile aduse de Moscova, dincolo de contrele diplomatice profane, reținem îndeosebi faptul că nu a fost primită propunerea delegaților Bisericii Ucrainene canonice de a fi condamnate acaparările de biserici de către schismatica „Biserică a Ucrainei”.
Dar tonul general al mișcării ecumenice, care ar trebui să fie în centrul atenției, este dat de documentul intitulat:Declarația de unitate. „Ecumenismul inimii”, promovat în acesta, ne dă radiografia momentului. Ecologia și împroprierea însuflețită a doctrinei unității sincretiste sunt semnele distinctive ale caracterului pământesc, secularizat și profan al etosului religios din cadrul CMB.
Ecologismul
Ecologia promovată de CMB nu este o simplă preocupare de natură, ci are un caracter religios, este pusă în legătură cu dreptatea și echitatea. Protejarea mediului înconjurător are conotații politice, sociale și morale.
Pe lângă documentele oficiale emise pe marginea conflictelor din Coreea, Nagorno-Karabah, Ucraina, Papua de Vest, Orientul Mijlociu, există și unul general dedicat temei ecologiei. Pocăința este pusă în corelație cu timpul care devine tot mai scurt pentru a îndrepta păcatele egoismului și lăcomiei, care „amenință viața întregii creații”. Drept urmare, este adresat un apel întregii lumi să treacă la surse de energie regenerabile, dar cu respectarea și protejarea celor săraci, bineînțeles. „Bisericile” membre sunt chemate să se implice teologic și financiar în implementarea acestui plan măreț. Mai mult, sunt create diferite Comisii speciale care să coordoneze acest program.
Chiar Declarația de unitate abordează subiectul ecologiei din primul paragraf, definind CMB ca fiind o asociație care „trăiește și dă mărturie într-o lume care este în același timp creația frumoasă a lui Dumnezeu, dar și sfâșiată de criza ecologică, război, pandemie, sărăcia sistemică, rasism, violența bazată pe gen…”. Este de observat că lumea nu este privită ca fiind răvășită de păcat, căderea ei nu este una duhovnicească, ci una ecologistă. Crucea lui Hristos și dragostea lui Dumnezeu sunt cele care depășesc diviziunile și rupturile din lume. Deși inepuizabile, ele urmăresc un scop pământesc, sunt mai puternice așa-zicând și contrabalansează greutățile materiale. Bineînțeles că această viziune contrastează puternic cu Evanghelia și învățătura ortodoxă a Bisericii despre degradarea spirituală, nu materială a pământului după căderea din rai, cu toate că sunt redate citate scoase din context de la Apostolul Pavel pentru a-și sprijini punctele de vedere.
Doctrina unității stabilită la Adunările Generale ale CMB
În ce privește unitatea spre care tind „Bisericile” membre CMB, este făcută o trecere în revistă a modului cum a evoluat acest concept de-a lungul celor 10 Adunări anterioare, încununate cu cea de anul acesta. Practic, sunt asumate deciziile anterioare, revigorate și dus procesul mai departe, fără vreo revizuire.
Astfel, la Amsterdam (1948) și la Evanston (1954) „a fost afirmată unitatea (unimea) în loialitate față de Hristos, a fost abordat păcatul diviziunilor bisericești persistente și a fost exprimată speranța că Bisericile ar putea «sta laolaltă» în asocierea lor imperfectă”. La New Delhi (1961) s-a spus că unitatea Bisericii ar fi făcută vizibilă când toți vor găsi împăcarea în credința apostolică, în viața sacramentală și în misiune. După șapte ani, la Uppsala (1968), catolicitatea/sobornicitatea a fost scoasă în evidență ca opusă egoismului și particularității și s-a făcut apel la crearea condițiilor pentru un Sinod universal autentic care să aibă rol conducător pe viitor. În Nairobi (1975) a fost dusă mai departe viziunea sobornicească spre o asociație sinodală a bisericilor locale. Apoi în Vancouver (1983) a fost reamintit faptul că unitatea se realizează în trei puncte: credința apostolică, recunoașterea reciprocă a Botezului, Euharistiei și preoției și luarea în comun a deciziilor. Potrivit Adunării din Canberra (1991), unitatea Bisericii va fi posibilă când toate bisericile vor recunoaște una în alta Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolească în așa fel încât diversitatea tradițiilor teologice, etnice și istorice sunt integrate în comuniune. Aniversarea a 50 de ani de activitate la Harare (1998) a însemnat un apel către biserici „să se întoarcă spre Dumnezeu și să se bucure cu nădejde”. Doctrina baptismală a fost adoptată la Porto Alegre (2006) cu sensul că toți cei botezați în Hristos sunt uniți cu El într-un trup, care este chemat să se manifeste într-o diversitate bogată. La Busan (2013) s-a pus accentul pe unitatea Bisericii ca slujitoare a reconcilierii de la Dumnezeu a întregii lumi și a toată creația.
Ecumenismul inimii
La a 11-a Adunare de la Karlsruhe, s-a pus accentul pe „ecumenismul inimii” ca o încununare a tuturor eforturilor de unitate de până acum. Așadar planul doctrinar, care a constituit prima etapă, este dus spre cea mai înaltă culme a dragostei. Din nefericire, cum era de așteptat, nu prin mijloace potrivite, ci prin năzuințe specifice râvnei înșelate după daruri, harisme și virtuți înalte, pe care le insuflă demonii celor predispuși spre amăgire pentru a atrage pe cât mai mulți entuziaști.
„Lucrarea de unitate are nevoie să fie insuflată din nou de dragostea pe care am văzut-o în Iisus Hristos.” Deși pentru ochiul neavizat al lumii această declarație este una nobilă, duhovnicește ea ascunde un duh de înșelare. Pe de o parte, unitatea Bisericii este dată de Hristos, nu se pierde, o avem și nu este ceva ce căutăm pentru că nici porțile iadului nu vor birui credința adevărată. Pe de altă parte, năzuința de a trece din start la formele cele mai înalte de spiritualitate este caracteristică înșelării demonice. Sf. Ignatie Briancianinov accentuează în mod deosebit ideea că învățătura ortodoxă insistă pe faptul de a nu căuta dragostea, ci frica de Dumnezeu, căci din ea răsar firesc toate celelalte virtuți prin păzirea poruncilor evanghelice.
Unitatea diplomatică nu e calea spre unitatea în Hristos
Limbajul corect politic ascunde probleme și disensiuni serioase. Pe acestea CMB nu poate sau chiar nu dorește, dar oricum nu are o abordare corectă pentru a le depăși. Acest fapt reiese din fraze ca aceasta: „Acum noi suntem mai mult în acord decât în dezacord asupra multor aspecte ale credinței apostolice, în mare parte despre înțelegerea noastră asupra Tainelor și a imperativului de a sluji pe poporul lui Dumnezeu din lume. Există o implicare profundă în direcția unității văzute, o concentrare înnoită asupra spiritualității ecumenice și asupra ecleziologiei care începe cu botezul”. Perspectiva aceasta de a fi mereu pe cale și într-o înțelegere tot mai bună, dar fără să fie atinsă vreodată unitatea adevărată este un circ ieftin contrar naturii adevărate a Bisericii și jertfei Mântuitorului nostru. Desigur că funcționează în sens negativ și foarte mulți ortodocși sunt amăgiți și mulți eretici sunt ținuți în amăgire, dar acesta este un lucru de plâns.
Concluzie: ereticii nu pot conduce la unitate
Din nefericire, participarea ortodoxă la astfel de evenimente și mișcări ecumeniste nu este justificată și ascunde o mare trădare a dreptei credințe și a spiritualității autentice. Nu doar că nu există o mărturie a adevărului în fața ereticilor, ci se alunecă spre o înșelare tot mai accentuată și mai profundă. Doctrina ecumenistă înghite orice zbatere de conștiință.
Reamintim că au existat problematizări ale ortodocșilor cu privire la implicarea în CMB. În 1997 și ΄98 Bisericile Georgiei și Bulgariei au părăsit Consiliul, ba chiar și sârbii au luat această decizie în Sinodul lor local, dar s-au răzgândit după un an. În acest context, au fost puse în discuție principiile de bază ale participării la mișcarea ecumenică în CMB.
Una din cele patru teme serioase a fost rugăciunea în comun. Raportul final din 2002 al Comisiei speciale, care a fost constituită în 1998, a fost unul uluitor. Rugăciunile „ecumenice” nu sunt privite ca o părtășie deplină, ci ca o comuniune parțială a celor ce merg împreună spre unitate. Este adevărat că ne putem ruga laolaltă cu neortodocșii în anumite condiții cum sunt catehumenii sau ereticii interesați de credința drept-slăvitoare, dar auspiciile oferite de CMB nu sunt de așa natură, ci au un caracter și țel eretic. Unitatea urmărită de mișcarea ecumenică este de factură protestantă și neconformă cu învățătura dreaptă. Prin urmare, rugăciunile în comun nu pot fi justificate decât în mod mincinos și trădarea Ortodoxiei este fățișă, numai să fim preocupați să o observăm, nu indiferenți.
Toată zbaterea ecumenistă nu poate decât să stârnească uimirea unui ortodox sincer: Cum am putea crede că unitatea Bisericii poate fi căutată de eretici, care prin definiție sunt cei care au rupt-o? Este evident că e vorba doar de o cruntă mișcare de despărțire de Dumnezeu sub pretextul căutării unității Bisericii.
Dacă ținem cont că ierarhul român Nifon al Târgoviștei a fost ales în forurile de conducere ale CMB, devine și mai presantă nedumerirea: Ce îi face pe ierarhii ortodocși români și din alte Biserici Locale să lepede adevărul de credință și să stăruie să implice Ortodoxia tot mai mult în acest cancer numit ecumenism?
