Când și cum a întrerupt comuniunea cu Nestorie Sf. Chiril al Alexandriei. O pildă de mărturisire și cumpătare
Scrisorile trimise și primite de Sf. Chiril al Alexandriei sunt o mărturie clară și vie a felului cum a procedat acesta în vederea depunerii de pe scaunul patriarhal a lui Nestorie. Cu toate că îndeosebi unii din mediul grecesc (Monahul Sava Lavriotul într-un video recent, dar și „Ieromonahul” Evghenie în cartea tradusă de pr. Ciprian Staicu) susțin teoria că Episcopul alexandrin ar fi oprit comuniunea cu ereticul Nestorie înainte de Sinodul III Ecumenic de la Efes, nu există dovezi în acest sens, ci dimpotrivă, este sigur că acest lucru s-a produs doar odată cu condamnarea lui oficială.
Sf. Chiril era conștient că ar fi putut foarte bine să rupă comuniunea cu Nestorie cu mult timp înainte, dar a aprobat acest gest să fie făcut doar de clericii din Constantinopol, după cum reiese dintr-o serie de scrisori pe care le-a adresat atât Papei Celestin, cât și însuși lui Nestorie, dar și monahilor și credincioșilor din cetatea împărătească. De nicăieri nu rezultă că ar fi făcut el însuși aceasta, ci doar a rămas în comuniune cu cei ce stăteau împotrivă ierarhului constantinopolitan și i-a susținut. A dus o polemică teologică împotriva ereziilor dio-prosopiste, căutând să afle mai întâi dacă într-adevăr sunt susținute de Nestorie, iar apoi le-a combătut punctual prin scrieri dogmatice și îndeosebi prin cele 12 anatematisme. A căutat sprijinul și sfatul Papei Celestin I și s-a axat pe apărarea doctrinei ortodoxe, iar într-un final a ajuns la depunerea din treaptă a ereticului Nestorie la Sinodul de la Efes. În acest sens sunt elocvente unele pasaje pe care le-am selectat mai jos:
Epistola XII (Papa Celestin I către Chiril, Episcopul alexandrin): Strângându-se laolaltă cu tine autoritatea tronului nostru, folosind învățătura noastră, să emiți cu fermitate precisă această decizie, ca fie să anuleze printr-o mărturisire scrisă propovăduirile lui rele în decurs de zece zile numărate de la înștiințarea noastră și să dea asigurare că va ține această credință despre nașterea lui Hristos Dumnezeul nostru, pe care o țin Biserica romanilor și cea a Sfinției tale și întreaga creștinătate (καθοςίωσις=cei dedicați), fie îndată Sfinția ta, îngrijindu-te de Biserica aceea, dacă nu va face aceasta, să afli că trebuie înlăturat în orice chip din corpul nostru cel ce nici nu a vrut nici să primească leacul vindecătorilor și s-a grăbit ca un ciumat spre pierzarea lui și a tuturor celor încredințați lui.
Epistola XVII: Chiril și Sinodul din Alexandria din dioceza egipteană salutări în Domnul preaevlaviosului și iubitorului de Dumnezeu împreună-slujitor Nestorie!
Epistola XVIII: Să nu critice nimeni întârzierea! (…) Am imitat pe cei ce au experiență medicală, care nu degrabă supun necesităților prin fier și foc cele ce se întâmplă în trupuri de la patimi (boli), ci le înmoaie la început cu doctorii domoale, așteptând vremea potrivită pentru tăieri.
Aprinzând în voi pururea această credință, păziți-vă nepătați și neîntinați, fără a avea comuniune cu cel menționat (Nestorie) și fără a lua aminte la el ca la un învățător dacă rămâne lup în loc de păstor…
Epistola XIX: Nu este fără primejdie să fie lăsat slobod în turmele lui Hristos un lup cumplit în chip de păstor. Așadar îmbărbătați-vă ca robi ai lui Hristos și îngrijiți-vă de sufletele voastre, toate făcându-le spre slava lui Hristos.
Așadar din citatele de mai sus se deduce clar că a fost luată o decizie de întrerupere a comuniunii cu Nestorie și i-a fost dat acestuia un termen de 10 zile pentru a se dezice de hulele sale. Totuși aceasta nu a fost pusă în practică nici imediat, nici înainte de Sinodul de la Efes, după cum se poate constata dintr-o altă scrisoare a Papei Celestin către Sf. Chiril, care se găsește în procesele verbale ale Sinodului.
Epistola Papei prin care îi cere Sf. Chiril să aibă răbdare și să caute întoarcerea celui ce greșește până în ultima clipă se păstrează doar în latină și se găsește, după cum am menționat, printre documentele interne ale Sinodului III Ecumenic. Textul ei poate fi găsit și pe internet pe Wikisource: COELESTINUS episcopus CYRILLO episcopo Alexandrino. Este una din cele două scrisori transmise de Papa chiar înainte de Sinod, cealaltă fiind adresată împăratului Teodosie II.
În toiul disputei teologice dintre Sf. Chiril și Nestorie, credincioșii din Constantinopol, dar și ereziarhul însuși au cerut împăratului bizantin să convoace un Sinod Ecumenic la care să fie discutată problema dogmatică ce se iscase. Drept urmare, autocratorul a fixat din toamna anului 430, la 19 noiembrie, data de întrunire în ziua Cincizecimii a anului 431, adică 7 iunie.
Scrisoarea Papei Celestin vine exact cu o lună înainte de termen, fiind datată 7 mai și în ea precizează Sf. Chiril următoarele, printre altele:
„Întrebi dacă un Sfânt Sinod poate primi un om care se condamnă singur prin predicile sale; sau, deoarece timpul de îngăduință (armistițiu) a trecut, sentința dată de curând va intra în efect. Pentru a lua sfat în ambele chestiuni, să luăm aminte la Domnul nostru comun. Nu ne răspunde imediat prin proorocul că nu vrea moartea celui muritor (Iez. 18: 32) și prin Apostolul Pavel că vrea ca tot omul să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină (I Tim. 2: 4)?”
În continuare îl îndrumă să caute pacea Bisericii și să-l câștige pe Nestorie către adevăr. În caz că acesta rămâne neînduplecat, atunci să culeagă ceea ce a semănat cu ajutorul diavolului, adică să fie condamnat și depus din treaptă.
Este evident că nici până la acea dată foarte târzie nu a fost pusă în aplicare amenințarea cu oprirea comuniunii. Dimpotrivă, Sinodul a urmărit întoarcerea la adevăr a lui Nestorie până în ultima clipă.
Se mai știe din descrierea procedurilor sinodale de la Efes că Nestorie a fost chemat de trei ori să se prezinte pentru a se apăra față de acuzațiile care i se aduc, dar a refuzat acest lucru. Aceasta arată o dată în plus faptul că încă exista comuniune liturgică. În acest punct, a fost decisă caterisirea lui chiar din prima ședință. Abia atunci a fost scos din comuniune de către Sf. Chiril și ceilalți episcopi ortodocși.
În nici un caz Epistola a treia adresată de Sf. Chiril lui Nestorie nu consemnează întreruperea pomenirii acestuia la slujbe și scoaterea din părtășie euharistică. Chiar dacă Sf. Chiril avea râvna de a înfrunta pe Nestorie prin ruperea comuniunii înainte de Sinod și a-l judeca în lipsă, decizia care a câștigat a fost cea a Papei Celestin I menționată mai sus.
După Sinod au existat discuții aprinse deoarece Patriarhul Ioan al Antiohiei îl bănuia pe Sf. Chiril că era apolinarist și învăța că în Hristos firile Sale, dumnezeiască și omenească, au fost contopite. Drept urmare, a stat de partea lui Nestorie și s-a ținut departe de comuniunea cu episcopii de la Sinodul din Efes. Dar, în urma unor discuții și când a văzut că Sf. Chiril neagă viziunea dogmatică de care era acuzat, s-a împăcat deplin cu el. Au fost depuse toate eforturile pentru a se reface unitatea bisericească prin depășirea neînțelegerilor doctrinare. Însuși Sf. Chiril a scris alte texte ce combăteau extrema cealaltă, adică amestecarea firilor lui Hristos. Chiar a înfruntat pe cei care-i reproșau că în felul acesta ajunge să vorbească de o împărțire a Domnului. Dar el a făcut diferența între o Persoană neîmpărțită și două firi diferite.
Toate acestea le-a făcut pentru că urmărea comuniunea, pacea și unitatea Bisericii pe temeiul dreptei credințe. Pe cât de tare a stat împotriva lui Nestorie, pe atât a combătut și pe cei ce cădeau în extrema monofizită, ulterior condamnată la Sinodul IV de la Calcedon peste puțini ani. A ținut atât la acuratețea dogmelor, cât și la comuniunea liturgică ce nu trebuia ruptă prin dezbinări.
Ca o paranteză, pe lângă inducerea în eroare pe care o încearcă Monahul Sava în legătură cu o presupusă rupere a comuniunii de către Sf. Chiril față de Nestorie, mai există și alte afirmații nefondate. Menționez aici doar faptul că monahii athoniți din vremea Sinodului de la Lyon (1274) nu vorbeau de pomenirea Patriarhului de Constantinopol că ar fi o urâciune înaintea lui Dumnezeu, ci cea a Papei, care era deja condamnat. În acest sens este elocvent acest citat:
„Ce «iad» va striga pomenirea papei – cel cu dreptate despărțit de Duhul Sfânt din pricina semeției sale împotriva lui Dumnezeu și a dumnezeieștilor Taine – făcându-se astfel vrăjmaș lui Dumnezeu?”
Bineînțeles că primirea Papei între ceilalți Patriarhi ortodocși conducea direct la apostazie și, ca urmare, monahii afirmau clar că se depărtează de părtășia cu cei ce intrau în comuniune cu Papa: „Cum va suferi acestea sufletul drept-credincios și nu se va îndepărta îndată de părtășia cu cei ce l-au pomenit și nu-i va socoti neguțători de cele sfinte?”.
Pentru a face o comparație realistă între Sf. Chiril și zilele noastre, trebuie spus că astăzi nu avem episcopi mărturisitori care să dea termen de pocăință celor ecumeniști, iar credincioșii de jos nu au această putere ce aparține doar ierarhilor. În plus, Bisericile care nu au aprobat deciziile ecumeniste din Creta nu recunosc posibilitatea întreruperii pomenirii în mod canonic, ci doar se păzesc pe ele. Fără a avea curajul mărturisirii până la capăt, așa cum au procedat Sfinții de odinioară, ele nu insistă pe păstrarea nealterată a dreptei credințe de către toți. Poate și vremurile sunt diferite și necesită o abordare mai îngăduitoare.
Din nefericire, faptele istorice nu sunt cunoscute corect nici chiar de majoritatea „nepomenitorilor”, ci adesea sunt falsificate și se ajunge la o atitudine super-corectă, la o râvnă fără cunoștință și fără măsura cea bună.
Ca o concluzie, trebuie făcută diferența între eretic condamnat și încă necaterisit. Față de cel necondamnat nu se impune oprirea comuniunii, după cum nici Sf. Chiril nu a făcut aceasta, dar este lăudabilă, așa cum el îi aprecia și îi încuraja pe cei din Constantinopol care făceau aceasta. Pe de altă parte, cu ereticul condamnat este interzisă cu totul comuniunea și mai ales unirea bisericească. Astfel, sinodalii din Efes au condamnat pe toți care au rămas în comuniune cu Nestorie, la fel cum și părinții athoniți din 1274 au încetat părtășia cu cei ce acceptaseră unirea cu papistașii.
A urma pe Sfinții Părinți și a spune lucrurilor pe nume înseamnă a afirma că ecumenismul este erezie și a fost decretat la Sinodul din Creta, nu că nu s-a petrecut nimic. Se poate păstra comuniunea cu ierarhii noștri, dar nu ca și cum totul este bine și frumos, ci din iconomie. Dacă nu poate cineva confrunta erezia ecumenistă, cum au făcut Părinții Bisericii, ar fi bine măcar să nu-i defaime pe cei ce o fac în mod corect. Iar cel mai corect ar fi să fie combătută teologic dogma strâmbă ecumenistă și, eventual, să fie întreruptă pomenirea ierarhilor vinovați ca o acțiune de mustrare și atenționare.