Imagine: Nu mai vedem sau auzim nimic din pricina „libertăţii”
Plecând de la intenţia de a formula peste noapte un răspuns la comentariul cititorului Vecinicul postat la articolul despre implicarea României în războiul din Ucraina, am decis să completez cele scrise acolo cu unele gânduri despre ieşirea ţării noastre din NATO, din UE, despre viitorul naţiunii noastre văzut prin ochii opinentului ortodox, activ din punct de vedere civic.
Eu unul nu îmi fac iluzii că putem ieşi din UE sau din NATO în condiţiile actuale, în termenii noştri. Eventual, din NATO putem fi smulşi, de jure sau de facto, de pildă în sensul ultimatumului pe care Rusia l-a adresat SUA, amintit în articolul anterior, dar mie mi-e clar că noi nu putem ieşi singuri.
Despre ce e vorba?
Ruşii au cerut în decembrie anul trecut retragerea NATO la frontiera din momentul acordului Rusia-NATO din 1997, când noi nu eram membri. Este clar că au propus o cerinţă maximală a politicii Rusiei, una care trebuia privită ca fiind deschiderea procesului de negociere, oricât de brutal se anunţa a fi.
Sunt şi păreri că forma ultimativă a urmărit tocmai efectul desconsiderării propunerii astfel încât Moscova să urmeze calea „operaţiunii militare speciale” şi să o justifice convingător propriului popor.
Dar dacă negocierea ar fi fost serioasă?
O idee cu care am fi putut lucra noi românii ar fi fost aceea să fie retrasă infrastructura militară strategică a SUA de pe teritoriul României (scut Deveselu/aviaţie strategică Kogălniceanu), dar menţinerea calităţii de membru NATO.
Cu alte cuvinte, să rămânem de drept în NATO dar infrastructura militară efectivă a ţării să fie exclusiv cea naţională, considerată incapabilă să ameninţe la nivel strategic Federaţia Rusă.
Aşadar, punctul nostru de negociere cu Rusia (presupunând că am fi fost capabili să ne angajăm în nume propriu şi acceptaţi să o facem) urma să fie cel în sensul alianţelor militare clasice încheiate de state cu o suveranitate reală, în limitele puterii lor naţionale, deci nu aflate sub controlul direct şi nemijlocit al super-puterii adversare Federaţiei Ruse, aşa cum suntem noi astăzi.
Argumente imediate pentru a fi acceptaţi
Partea rusă poate invoca în beneficiul său procesul de dezarmare a României (mascat într-o reformă militară de aliniere la standarde NATO) care ne-a fost impus pentru a putea adera la NATO, proces prin care România a renunţat la capacităţile militare care îi puteau oferi autonomie strategică (rachete balistice, arme chimice, biologice şi nucleare), considerate un risc de imprevizibilitate pentru întreaga alianţă.
În condiţiile în care dezarmarea României a fost acceptabilă pentru a asigura securitatea membrilor NATO, în ochii ruşilor înlăturarea infrastructurii militare NATO, în special SUA, din România devine la fel de acceptabilă pentru a determina şi securitatea Federaţiei Ruse. Dacă am fi încurajat acest raţionament am fi putut trage roadele principalelor două argumente ale ruşilor: principiul puterii militare suverane care se reflectă în principiul indivizibilităţii securităţii.
Ce este indivizibilitatea securităţii internaţionale?
Partea rusă invocă principiul fundamental al indivizibilităţii securităţii internaţionale constând în aceea că securitatea trebuie să fie negociată şi asigurată în mod real tuturor părţilor, căci în caz contrar, partea care se simte ameninţată sau vulnerabilă va lua măsuri de apărare care anulează convenţiile ce îi ignoră interesele.
Principiul invocat de ruşi este real, recunoscut şi folosit la încheierea tratatelor internaţionale, este parte din dreptul material pozitiv (drept internaţional public) stând la baza Acordurilor de la Helsinki, care au produs cadrul de dialog între taberele războiului rece.
Mai sunt de actualitate principiile de la Helsinki?
Conduita Federaţiei Ruse în Ucraina reprezintă o negare efectivă a principiilor convenite la Helsinki, respectiv: respectarea drepturilor inerente ale suveranității, nerecurgerea la amenințarea sau la folosirea forței, inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială a statelor, reglementarea pașnică a diferendelor, neintervenția în afacerile interne, respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, cooperarea între state, îndeplinirea cu bună credința a obligațiilor asumate conform dreptului internațional.
Rusia susţine că, urmare a încălcării (mai întâi de către occident) a principiului indivizibilităţii securităţii, ea nu mai este ţinută de respectarea principiilor subsecvente (a acordurilor de la Helsinki) în dauna propriei sale securităţi. O lume în care Rusia nu se simte sigură trebuie să fie o lume nesigură pentru toţi, iar o lume fără Rusia este o lume care nu va exista.
Realitatea „care este” şi vocabularul care o descrie
Acestea sunt jaloanele unei realităţi pe care Rusia o impune printr-un act de putere legitimă şi asumată, iar ignorarea acestei realităţi (din unghiul aroganţei SUA sau al politicii europene a struţului) vine cu costul real, direct şi imediat al războiului.
În privinţa vocabularului strategic, trebuie spus că declanşarea „operaţiunii militare speciale” de către Rusia reprezintă pentru România „un război de agresiune” asupra unei ţări vecine care justifică la acest moment adoptarea tuturor măsurilor defensive pe care le considerăm adecvate, fără să mai fim datori să dăm asigurări de pace agresorului, astfel cum am făcut-o (umilitor şi complet necredibil) până în 2014, susţinând că scutul de la Deveselu ne protejează de ameninţarea balistică iraniană(!) şi că nu ar fi îndreptat împotriva Rusiei.
Ce măsuri defensive (vrem) să adoptăm?
Motivul oficial pentru care România a solicitat prezenţă militară concretă şi consistentă în ţară este operaţiunea prin care Rusia a smuls Crimea de la ucrainieni, agresiune rusă făţişă care a încălcat chiar garanţiile de integritate date de ruşi la momentul dezarmării nucleare a Ucrainei. Cu alte cuvinte, România spune că avem nevoie de trupele americane şi de cele franceze în ţară, precum şi de o capacitate militară de disuasiune reală, deci mult sporită faţă de ce avem acum, pentru că Rusia este imprevizibilă şi schimbă graniţele ţărilor prin acte de agresiune militară ca în cazul Ucrainei (cu trimitere totodată la Georgia şi Transnistria), încălcând principiile acordurilor de la Helsinki.
Şi Rusia ce spune?
Pe de altă parte, România ignoră argumentele Rusiei care susţine că politica occidentului şi, mai precis, a SUA-prin-NATO, de expansiune s-a manifestat pe paliere multiple, toate manifestând un puternic accent rusofob, necontestat, de ignorare sau de încălcare făţişă a intereselor fundamentale ruseşti, chiar şi când naţiunea rusă s-a manifestat cu o deschidere şi cu o credulitate depline faţă de prezumatele bune intenţii occidentale.
Mai ales invocă Rusia faptul de necontestat că în Ucraina a avut loc în 2013-2014 o lovitură de stat pe care SUA a pregătit-o şi a operat-o prin mijloace la fel de violente şi cu mult mai lipsite de legitimitate decât acţiunile Rusiei, acţiuni care se bucură de sprijin popular (inclusiv referendumuri).
Aşadar, Rusia arată că noi, cei din tabăra occidentală, suntem primii care am trimis în desuetudine principiile acordurilor de la Helsinki şi că judecăm mereu cu o dublă măsură.
Rusia face apoi examenul conduitei occidentale pe scena internaţională de după căderea URSS şi constată fără greş că SUA au acţionat constant cu impunitate, încălcând după bunul plac nu doar principiile dreptului internaţional ci şi convenţiile şi tratatele în vigoare.
Are Rusia dreptate în privinţa asta?
În replică, SUA respinge această opinie invocând evenimente cu caracter excepţional sau doctrine intervenţioniste excepţionale (pe care le neagă în mod flagrant altora), precum este „principiul intervenţiei umanitare unilaterale” sau „dreptul de a proteja”, justificându-l printre altele şi prin aceea că dreptul de veto al Rusiei din Consiliul de securitate ONU este abuzat împotriva rostului pentru care i-a fost recunoscut, după cum principiile dreptului internaţional sunt abuzate de regimurile nedemocratice pentru a încălca sistematic drepturile omului.
În faţa acestor realităţi, SUA ar avea dreptul moral să îşi folosească puterea, în mod excepţional, pentru a lucra binele în lume, scop care nu ar fi îndeplinit de Rusia, deşi invocă acelaşi considerent al intervenţiei umanitare (pentru protejarea ruşilor din Ucraina).
Faţă de acestea, eu unul consider că Rusia are dreptate şi că astăzi SUA şi-a pierdut orice drept moral în a invoca astfel de justificări; totdată cred că este de neacceptat ideea că ar fi avut vreodată acest drept de intervenţie, în varianta sa unilaterală.
Cui credem?
Însă, din acest tablou rezultă o imaginea unei competiţii pentru legitimitate în care întreaga planetă este nu doar somată ci de-a dreptul constrânsă să-şi manifeste solidaritatea cu perspectiva occidentală, poziţie care, deşi este în continuare majoritară şi consistentă, nu se prezintă deloc la un nivel de entuziasm cu care tabăra occidentală s-a obişnuit să fie urmată. Şi în Africa, şi în Asia, şi în Orientul Mijlociu şi America Latină, atitudinea statelor este mult mai relaxată şi mai moderată faţă de surescitarea mesajelor occidentale de condamnare şi de izolare a Rusiei, recunoscându-i un dram de dreptate.
Pacifism sau rusofobie?
Revenind la graniţele noastre, Rusia invocă şocul loviturii de stat din 2014 care l-a alungat pe Victor Yanukovici din ţară şi a lustrat clasa politică de până atunci, dar care nu a îndreptat Ucraina spre o politică europeană civilizată şi pacifistă, ci a transformat-o într-o platformă rusofobă total aservită SUA, împrejurare care ar reprezenta o ameninţare directă la securitatea Federaţiei Ruse, fiind în prelungirea logică a politicilor rusofobe pe care Rusia le-a denunţat în trecut.
Mai clar, ruşii spun că deşi au recunoscut schimbările de regim de la ucrainieni subsecvente loviturii de stat din 2014 (Poroşenko/Zelenski) în scopul negocierilor şi medierii situaţiilor conflictuale pe baze pacifiste, Ucraina nu a acţionat ca actor legitim pe scena politică internaţională, care să respecte uzanţele şi angajamentele sale ci, considerându-se protejată de SUA şi UE, a continuat să-şi construiască o identitate naţională virulent rusofobă, de filiaţie naţionalist-nazistă, şovină, după care a acţionat în sensul producerii unui genocid cultural şi apoi chiar prin persecuţii şi epurări etnice nemijlocite, cu caracter genocidal necontestat.
Care sunt cauzalităţile pe care le văd ruşii?
Mai explică ruşii că politica genocidară a regimului Ucrainian faţă de minoritatea rusă justifică formarea şi recunoaşterea republicilor populare din est şi a celor ce urmează a fi recunoscute în sud, care corespund conceptului de Novorussia (cu care preconizez că ne vom învecina în 3-4 ani) şi că „operaţiunea militară specială” a urmărit pe de o parte imperativul protejării populaţiei rusofone şi eliminarea capacităţii militare in situ care ar putea servi la un atac asupra Federaţiei Ruse.
În ochii ruşilor, denazificarea reprezintă înlăturarea regimului de persecuţii şi epurări etnice ale populaţiei rusofone din Ucraina iar demilitarizarea înseamnă înlăturarea capacităţilor militare apte să servească adversarilor Rusiei (a se citi SUA).
Poate avea intervenţia militară un caracter justificat?
De asemenea, Rusia invocă un caracter ultima ratio pentru declanşarea operaţiunii militare, după ce ar fi epuizat toate celelalte mijloace disponibile pentru a corecta cursul de coliziune a regimului de la Kiev cu Federaţia Rusă.
Mai mult, Rusia argumentează în continuare că operaţiunile militare au un caracter limitat, punctual şi proporţional, că vizează ţinte militare, nu civile, nefiind vorba despre un război de cucerire şi distrugere, care este limpede că ar fi fost purtat la altă intensitate operaţională.
Dimpotrivă, Rusia explică faptul că tocmai aspectul limitat al intervenţiei o face să suporte pierderi umane şi materiale atât de mari, pierderi care ar fi fost semnificativ diminuate dacă Rusia îşi propunea cu adevărat să distrugă sau să cucerească Ucraina.
„De dragul fraţilor”
În ochii ruşilor, pierderile suferite reprezintă un sacrificiu datorat şi necesar pe care sunt nevoiţi să-l sufere pentru fraţii de neam din Ucraina, fraţi care le-au fost întorşi împotrivă de către occident.
Pentru a dovedi caracterul inevitabil al operaţiunii militare pe care a declanşat-o, Rusia invocă epuizarea tuturor căilor alternative de asigurare a păcii, respectiv eşecul acordurilor de la Minsk şi a negocierilor cu puterile europene, ignorarea ofertelor economice favorabile, apelurilor elitei ruse la pace, la fondul etnic, cultural şi istoric comun, la interesele economice directe şi indirecte, la filiaţia spirituală comună.
Totodată, Rusia invocă şi caracterul progresiv al implicării sale militare, pornind de la momentul omuleţilor verzi şi a alipirii paşnice a Crimeii, implicare ce a fost în toate cazurile una reactivă, determinată de lovitura de stat organizată de SUA şi de conduita ulterioară a regimurilor de la Kiev.
Marginea dragului de fraţi
Rusia avertizează asupra faptului că îşi menţine capacitatea de a escalada intensitatea operaţiunilor militare oricât va fi necesar pentru atingerea obiectivelor propuse, denunţând politica NATO de a lupta prin interpuşi, până la ultimul ucrainian. Pentru a se înţelege ce presupune această ameninţare îi îndemn pe cititori să studieze cele 44 de trepte ale scării Kahn de evaluare a escaladei conflictelor militare.
Întreaga naraţiune a Rusiei, deşi aparent îndreptăţită şi susţinută faptic de eforturi şi paşi precursori conflictului militar ignoră evidenţa calculului militar greşit care miza pe o prăbuşire a statului ucrainian. Este limpede că Rusia nu a exclus că se va ajunge la o confruntare militară la scară largă, ce poate involua într-un război mondial, lucru pe care şi l-a asumat de la bun început, după cum este la fel de limpede că evaluarea iniţială a ignorat forţa mediatică a occidentului de a produce rezerva de îndârjire colectivă care să oprească planul iniţial al Rusiei şi argumentul dragului fratricid.
Cum se văd lucrurile de la Kiev?
Din punctul de vedere al Ucrainei, Euromaidanul a fost o expresie efervescenţei societăţii civile din Ucraina, a alinierii sale la civilizaţia democratică occidentală, sprijinul american reprezentând un aport necesar şi binevenit pentru îndepărtarea de la putere a unui conducător care îşi pierduse legitimitatea ca urmare a represiunii sângeroase a manifestanţilor.
Mai departe, politica privind minorităţile naţionale este atributul suveranităţii sale exclusive, iar referendumul local din Crimeea este nelegal şi nerecunoscut întrucât ignoră dreptul tuturor ucrainienilor de a dispune şi decide asupra teritoriului naţional.
Apoi, se reţine că în estul Ucrainei a avut loc o operaţiune antiteroristă, desfăşurată împotriva acelor persoane care contestau suveranitatea şi legitimitatea statului ucrainian, care au primit arme şi asistenţă de peste graniţă. În lipsa implicării directe a Rusiei în estul Ucrainei, în calitate de stat agresor, operaţiunea antiteroristă ar fi fost epuizată cu succes fără să se producă numărul de victime ce îi este imputat astăzi Ucrainei ca fiind o politică de genocid a populaţiei rusofone.
Finalmente, Rusia nu poate invoca dreptul de intervenţie umanitară unilaterală, asemenea SUA în Siria, Libia sau Serbia, întrucât Rusia este parte implicată direct în conflict şi acţionează în propriul beneficiu de acaparare teritorială, prin formarea şi alipirea unor republici populare.
Vărsare de sânge fără niciun vinovat?
Acestea sunt jaloanele cu care operez şi în baza cărora propun infosferei ortodoxe din România o judecată pe care o formulez, ca întotdeauna, de pe poziţia unui opinent-observator de condiţie intelectuală medie.
Orice vărsare de sânge în urma războiului comportă vinovăţii individuale şi colective, iar în ochii mei, ordinea vinovăţiilor colective este următoarea: SUA, iar apoi la rând la mare distanţă, Rusia şi, finalmente, Ucraina.
Cea mai vinovată parte pentru sângele vărsat
Vinovăţia absolut covârşitoare pentru tragedia din Ucraina aparţine Statelor Unite ale Americii (şi, în aval, statelor membre UE şi NATO), politica lor de expansiune ideologică, politică, economică şi militară, reprezentând factorul determinant al conflictului ucrainian. În acest sens, subscriu integral argumentelor profesorului John Mearsheimer.
Consider că organizarea unei schimbări violente de regim politic la Kiev printr-o veritabilă lovitură de stat infirmă orice pretenţie de ascendent moral al SUA, iar ignorarea factorilor de echilibru dintre interesele Federaţiei Ruse, ale Ucrainei şi ţărilor vecine, prin care era asigurată pacea regională, constituie un motiv de pierdere a oricărui drept politic şi moral de intervenţie sau de prezenţă SUA în regiunea Mării Negre.
Ce înseamnă asta pentru România?
Prin provocarea unui război de mare intensitate la graniţele României şi prin împingerea ţării noastre într-o postură de beligeranţă împotriva unei puteri nucleare, precum şi prin vătămarea ortodoxiei prin provocarea tomosului schismei ucrainiene, a organizării sinodului tâlhăresc din Creta şi a impunerii în România a agendei LGBTQ+, amintind şi de înfiinţarea închisorilor de tortură C.I.A. pe pământ românesc, SUA şi-a compromis în fondul substanţei sale calitatea de partener strategic al României, devenind o imensă problemă de gestionat pentru orice politician român care s-ar mai dori preocupat de soarta ţării noastre.
Principala provocare politică a naţiunii româneşti în secolul 21 va fi să găsească modalitatea şi instrumentele adecvate pentru explusia americanilor din ţără, pentru insularizarea politicii naţionale de acţiunea geopolitică şi militară americană, fără a se produce o decuplare a României de la civilizaţia occidentală căreia, din păcate, îi aparţinem. Poate că după ce vom scăpa de americani, ne va ajuta Domnul să găsim spaţiul necesar de consolidare a civilizaţiei româneşti, fără a reintra în tragicul reflux al rusificării şi al negării de sine.
Rusia a apăsat pe trăgaci!
Chiar şi aşa, vinovăţia Rusiei în conflictul ucrainian îmi pare minusculă în raport de răspunderea SUA şi, în acelaşi timp, zdrobitor de mare faţă de vinovăţia regimului de la Kiev.
Statutul de mare putere impune un standard de conduită şi în diplomaţie şi în folosirea forţei, standard la care civilizaţia rusă a năzuit dar pe care Rusia, în toate formele sale de organizare, nu a reuşit niciodată să şi-l valorifice. În ciuda promisiunilor implicite şi a resurselor irosite, politica rusă nu a produs niciodată, nici măcar în măsură infimă, o fracţiune din binele cu care se pot lăuda naţiunile occidentale.
Suntem orbiţi de rusofobie?
Pentru rusofili (aşa cum mă cunosc şi mă consider) este dureros să accepte/acceptăm că Rusia s-a manifestat constant ca abuzator şi lucrător al răului şi nedreptăţii, stigmat ce riscă să o însoţească în veac, în pofida nenumăraţilor talanţi primiţi de la Domnul şi a risipirii în culanţe forţate. Tocmai darurile cu care această civilizaţie a sufletului rusesc a fost împodobită de Dumnezeu produc un efect deosebit de respingător în hidoşenia manifestărilor concrete.
Inutil explică propaganda rusă faptul că rusofobia ar reprezenta o aversiune hiperbolizată şi instrumentată de atlantişti pe firul unor vinovăţii istorice comparabile cu a altor naţii. Comparaţiile nu pot fi primite în miezul lor spiritual şi insistenţa în a le plasa pe soclul analizei juridice mai degrabă le condamnă.
Indiferent de cadrul culpei juridice, scârnăvia faptelor unui preot ortodox va fi în veac mai respingătoare decât cea a unui pastor de confesiune oarecare, pentru că indiferent de caracteristica actului material, făptuitorii acţionează în baza unui adevăr al firii, a unui capital şi a unor răspunderi morale diferite.
Celui ce mult a primit, mult i se va cere, iar Rusia de astăzi nici ce crede că are nu ştie să ofere, ci smulge şi ce o vătămează. Aşa dezgust adânc şi sincer, atâtor de mulţi deodată, nu poate provoca niciun alt popor pe lumea asta şi sunt greu de înţeles resorturile spirituale care animă aceste trăiri colective.
E Kievul victimă fără vină?
Bineînţeles că nu! Consider că rodul neputinţelor civilizaţiei ruseşti e tocmai statul ucrainian şi îndărătnicia sa obraznică de a-şi renega calitatea de marginalitate a civilizaţiei ruse, precum şi dorinţa sa obtuză de edificare statală prin interzicere a dimensiunilor şi rădăcinilor etnice, culturale, spirituale ale celor aflaţi înăuntrul graniţelor sale.
Este puţin probabil ca acest stat să supravieţuiască convulsiilor istorice care l-au cuprins, alegând să-şi construiască casa pe nisipul marketingului politic al eroismului holywoodian, lovind cu piciorul în ţăpuşa schismelor şi a renegării de sine.
Tocmai noi ne-am găsit să judecăm?
Dintre toţi, judecând cu aceeaşi măsură, poporul român este cel mai de plâns şi mai netrebnic, neputincios măcar a-şi spune gândul, a se întreba pe sine încotro se îndreaptă, cu cine se însoţeşte la drum, în ce scop, făr a mai trece şi la faptă. Suntem tuturor toate iar nouă ne suntem nimic şi nimeni; şi doar când suntem aşa, doar atunci, o facem din inimă.
Românii se păstrează o civilizaţie a mimării şi a amăgirii de sine. Profesorul Adrian Miroiu explica foarte convingător multe din neputinţele noastre ca rezultând din Fuga de competiţie purtată peste veacuri şi decantată instituţional.
Dar îndrăznesc să cred că e mai mult decât atât, că determinantă pentru români e „Fuga de Adevăr” şi trăirea colectivă în trecut prin demnitatea celor ce se fac pe ei înşişi excepţii de la această normă.
Ne-ar ajuta ieşirea din UE şi NATO?
Concluzionez în privinţa împrejurărilor de moment în sensul că este inutil a spera la o ieşire din UE sau din NATO care să ne folosească.
Este posibil să fim smulşi din NATO prin smucirile şi convulsiile conflictelor prezente şi viitoare, după cum este probabil să fim împinşi afară din UE când RoExitul va fi soluţia mai ieftină şi mai convenabilă celor sătui să mai mulgă stors ugere sterpe.
Ne lipseşte însă fermentul dorinţei de emancipare, practica primară a punerii întrebărilor şi a ridicării în hapuri mărunte şi cu paşi mici a adevărurilor grele. Nu suferim să ne vedem goi de toate cele cu care ne-am minţit că ne-au împodobit alţii, la schimb cu ceea ce neamul românesc a primit mai de preţ. Preferăm să ne minţim singuri că suntem ceea ce vrem noi să credem că ar fi bine să fim.
Ne ispitim singuri cu gândul neutralităţii şi slobozirii din chingile stăpânirii, dar nu punem bun început întâlnindu-ne faţă către faţă, cu nume şi prenume, cei câţiva în acelaşi gând.
Adevărul.ro a publicat motivarea hotărârii Curţii de Apel Piteşti prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi constată inaplicabile dispoziţiile din legea de organizare judiciară cu privire la înfiinţarea Secţiei de Investigare a Infracţiunilor din Justiţie (S.I.I.J.).
Pe înţelesul tuturor, un judecător din România a decis să lase inaplicabile dispoziţii de lege organică, prin care se stabileşte competenţa unei secţii speciale a Parchetului General, respectiv S.I.I.J. A procedat în acest mod în baza unei decizii a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E.) din 18.05.2021 cu adevărat controversată.
Motivul pentru care decizia CJUE este controversată rezidă în faptul că, statuând asupra naturii şi forţei juridice a recomandărilor Mecanismului de Cooperare şi Verificare (vestitul MCV), apreciază că acestea sunt obligatorii pentru instituţiile şi instanţele din cadrul statului român şi, totodată, decide (parag.245 şi urm) că respectivele „recomandări obligatorii” au forţă juridică superioară legislaţiei interne, inclusiv Constituţiei României . La această concluzie CJUE ajunge indirect, considerând că obiectivele de referinţă din Decizia 2006/928 au efect direct asupra legislaţiei interne şi că, în baza principiului cooperării loiale, şi recomandările cuprinse în raportul MCV au caracter obligatoriu.
Discuţia pare una tehnică dar nu ar trebui să fie, dată fiind importanţa covârşitoare a respectivei decizii CJUE pentru ordinea de drept a statului român. Pronunţarea deciziei CJUE a fost salutată cu entuziasm de tabăra #rezist, care a făcut un abuz de interpretare în propriul interes, până în punctul în care a considerat că recomandările (cu caracter politic) din raportul MCV reprezintă izvor de drept superior Constituţiei României. Această perspectivă a fost ulterior infirmată de doamna judecător Dana Gîrbovan, care a interpretat decizia C.J.U.E. într-un mod care mie, nespecialist, îmi apare mai apropiat de ceea ce am învăţat la Facultatea de Drept.
Este limpede deci că se confruntă două perspective antagonice cu privire la ordinea de drept (constituţional) a statului român, conflict care a rezultat din perpetuarea MCV, un instrument care asigură putere şi privilegii politice unei largi categorii de politicieni, activişti şi magistraţi filoeuropeni radicali.
Cu privire la acest subiect al MCV şi al Deciziei CJUE, doamna avocat Silvia Uscov, foarte apreciată în blogosfera ortodoxă pentru demersurile CCR vizând constituţionalitatea stării de urgenţă/alertă, a publicat o opinie pe Facebook, pe care o redăm mai jos, discuţie la care au ales să participe şi avocatul Gheorghe Piperea şi fostul ministru Adrian Severin, Lavinia Tec, printre alții.
La secţiunea de comentarii, mi-am expus şi eu punctul de vedere arătând în esenţă că, raportat la natura juridică a MCV şi a jurisprudenţei CEDO, se impune mai curând discutarea serioasă a opţiunii RoExit decât eliberarea din constrângerile birocraţiei europene şi ale directivelor politice.
Pentru cei care urmăresc acest subiect de mai multă vreme, este evident că prin MCV ni s-au impus ţinte mereu în mişcare, cu un grad nepermis de liberate de apreciere pentru partea mai tare. Apare evident că presiunea MCV şi constrângerile aferente au crescut iar nu scăzut de la momentul aderării şi că, cel mai probabil, renunţarea la MCV va avea loc când va fi fost agreat un alt mecanism de verificare ce ar acorda celor puternici instrumentele de intervenţie directă în viaţa politică a României.
După cum am spus, discuţia nu este nici pe departe una neînsemnată, chiar dacă este specializată, în joc fiind chiar definiţia suveranităţii statului român, interpretarea excesivă a deciziei CJUE fiind, în opinia mea, cea mai semnificativă agresiune asupra statului român de la Revoluţia/lovitura de stat din 1989. Susţin acest lucru deşi sunt de acord ca SIIJ să fie desfiinţată, întrucât o consider o soluţie parţială şi lipsită de curaj pentru o problemă care impune mult mai multă deschidere şi o răspundere disipată în întregul sistem judiciar.
Soluția actuală este nefastă și a condus la emiterea unei jurisprudențe care, în viitorul mediu, nu are altă evoluție decât una de consolidare. Un stat în care Constituţia este inferioară unor recomandări formulate de activişti civici, este unul al derizoriului juridic şi politic absolut şi nu-şi merită denumirea de stat independent şi suveran. Nu fără temei, mai mulţi comentatori au considerat că interpretarea #rezist a deciziei CJUE reprezintă un atentat la statalitatea României.
Cert este că modalitatea în care tabăra proeuropeană din România înţelege viitorul UE este de o naivitate politică ce nu poate fi regăsită, proporţional în spaţiul public, în niciun alt stat european.
Conceptul Statelor Unite ale Europei, despre care vorbea acel băsescu şi comunicatorii din preajma sa, în care regiuni din România au aceeaşi greutate politică şi economică cu regiuni din occident este de neimaginat în politica reală; nu există nici măcar în visele celor mai radicali filoeuropeni occidentali și poate fi observată doar în cursurile diferitelor Centre de Studii Europene de la noi ! U.E. este şi va rămâne un multiplicator de putere pentru naţiunile fanion iar respectiva putere se exercită pe spezele noastre. Măcar de am avea curajul să constatăm aceste împrejurări de fapt, de netăgăduit!
Această naivitate interesată, străină de orice fel de repere ale realităţii şi simţului patriotic, este promovată şi discutată în spaţiul nostru public ca şi când ar fi o marcă a statutului social, al progresismului şi înaltei profesionalizări. Aceste persoane ar trebui denunţate ca fiind impostori şi mincinoşi, dat fiind că povestea filoeuropeană pe care ne-o repetă nu are niciun fel de corespondent în planurile reale. Aceeași actori se amuză cinic cu privire la șansele reale ale Republicii Moldova de a adera la U.E., fără a observa că șansele de convergență politică și economică ale României în U.E. sunt chiar și mai iluzorii.
Tema RoExit, asumată ca atare, ar oferi şansa unor discuţii libere de obligaţia de adeziune formală la mitul european astfel cum este el promovat astăzi, pur propagandistic. În acest moment, nu există energie şi nici interes pentru a aduce discuţia despre destinul european al României într-o zonă măcar minimal realistă, orice ezitare fiind sancţionată de cerberii filoeuropeni din spaţiul public. Dar subiectul RoExit, asumat deschis şi neconflictual, poate conferi distanţa şi neutralitatea necesare pentru a putea analiza ceea ce este cu adevărat de păstrat din experienţa integrării europene şi unde trebuie, subit, să intervină elitele româneşti pentru recâştigarea unui sens util al suveranităţii naţionale.
În acest context preiau, în extras, partea finală a studiului domnului judecător Marius Andreescu, publicat pe situl editurii Agaton, cu privire la subiectul acestui articol. În pofida limbajul specializat, consideraţiile finale privind profilul României în UE, prin prisma credinţei ortodoxe, sunt consonante cu ale noastre, deşi opţiunea RoExit nu este vizată în mod explicit.
Domnul judecător este, probabil, unul dintre cei mai valoroşi mireni ai Bisericii Ortodoxe Române, iar studiile sale recente, din timpul stării de urgenţă/alertă sunt, din păcate, pe atât de necesare pe cât de puţin ne sunt cunoscute. Intenţionez să pun în discuţie cîteva dintre studiile domnului judecător în scopul de a continua, printr-un exemplu concret, discuţia purtată cu domnul Gheorghe Fedorovici (site: Cumpăna. O viziune ortodoxă), rivind rolul intelectualităţii mijlocii în a promova şi valorifica expertiza elitelor naţionale.
IV. Supremația Constituției în contextul principiului priorității dreptului Uniunii Europene
Unul dintre cele mai importante elemente definitorii ale Uniunii Europene îl constituie existența unui sistem propriu alcătuit din principii, norme scrise și reguli stabilite de jurisprudență. Prin urmare este important de a clarifica relațiile dintre dreptul Uniunii Europene și dreptul național. Rezolvarea acestei probleme se regăsește într-un set de reguli care nu sunt prevăzute explicit în Tratatele constitutive dar au fost dezvoltate de Curtea de Justiție prin mai multe decizii, unele dintre ele controversate. Constituțiile statelor membre ale Uniunii Europene cuprind reguli cu valoare de principiu privind raportul dintre dreptul Uniunii Europene și dreptul național.
În plan practic interferența dintre dreptul Uniunii Europene și dreptul național apare în special atunci când există contradicții între normele juridice aparținând sistemelor de drept. Desigur, problema relației dintre cele două categorii de norme juridice interesează nu numai într-o astfel de situație, dar și în cazurile în care o instanță de judecată poate aplica o normă a dreptului Uniunii Europene. Unul dintre cele mai importante aspecte ale acestei problematici o constituie raportul dintre supremația Constituției, iar, pe de altă, parte principiul priorității dreptului Uniunii Europene precum și competențele jurisdicției constituționale în materia aplicării și interpretării normelor cuprinse în actele juridice ale Uniunii Europene. Apreciem că această problemă poate fi analizată pe două planuri: 1. relația dintre dreptul intern (altul decât cel constituțional) și dreptul Uniunii Europene; 2. relația dintre normele constituționale ale statelor membre, iar pe de altă parte, dreptul Uniunii Europene.
Una dintre cele mai interesante discuții, jurisprudențială și doctrinară, antrenând tribunalele constituționale ale statelor membre al Uniunii Europene, vizează mecanismele de cooperare cu Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, doctrina, dar și legislația internă se referă la principiul priorității sau al supremației, întâietății, preeminenței dreptului Uniunii Europene față de sistemele de drept național.
Raportul dintre normele constituționale și Dreptul Uniunii Europene este interpretat în mod diferit, existând mai multe concepții doctrinare. Un curent de gândire afirmă supremația Constituției, inclusiv față de dreptul Uniunii Europene, chiar dacă acceptă prioritatea de aplicare a acestuia din urmă, în normele sale obligatorii, față de toate celelalte norme din dreptul intern, iar altul prioritatea de aplicare sistematică și necondiționată a tuturor dispozițiilor din Dreptul Uniunii Europene față de toate normele din dreptul intern, inclusiv față de constituțiile naționale. Unele jurisdicții constituționale europene de tradiție au ajuns, în anumite momente și contexte istorice, la concluzia ca este de competența lor să efectueze controlul constituționalității dreptului Uniunii Europene, integrat în ordinea juridică internă, în virtutea principiului supremației legii fundamentale (spre exemplu, Tribunalul Constituțional din Germania).
Curtea de Justiție a ajuns la dezvoltarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, având în vedere regula de drept internațional public, conform căreia „O parte nu poate invoca dispozițiile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat”. O altă sursă au reprezentat-o dispozițiile art. 10 din Tratatul Comunității Europene, modificat prin Tratatul de la Lisabona. Norma cuprinsă în dispozițiile art. 10 a rămas însă nemodificată până în prezent și stabilește obligația statelor membre de a lua toate măsurile necesare pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor care rezultă din tratatele și actele instituțiilor Comunității. Aceleași dispoziții impun și obligația negativă a statelor membre de a se abține să ia măsuri care ar pune în pericol realizarea scopurilor Tratatului. Acestea nu sunt singurele reglementări din Tratatele Uniunii Europene care fundamentează principiul priorității dreptului Uniunii Europene față de dreptul național. Principiul priorității și obligativității Dreptului Uniunii Europene s-a construit în special pe cale jurisprudențială. În materie este relevantă jurisprudența istorică a Curții de Justiție a Uniunii Europene care marchează o anumită evoluție a afirmării acestui principiu în raport cu dreptul național.
Un moment semnificativ îl reprezintă cauza Costa c. Enel [6/64 Costa c. Enel (1964) ECR 585]. Instanța italiană a înaintat două cereri de interpretare, una Curții Constituționale a Italiei și alta Curții de Justiție a Uniunii Europene. Curtea Constituțională a apreciat că Tratatul de instituire a Comunității Europene nu poate avea o valoare normativă decât în măsura în care este încorporat în dreptul național printr-o lege. Totodată se admitea că o lege națională poate să deroge de la prevederile Tratatului.
Curtea de Justiție a avut o altă părere exprimată în decizia pronunțată: „Rezultă din aceste considerente că sistemul juridic născut din Tratat, izvor independent de drept, nu poate fi din pricina naturii sale speciale și originale surclasat de către normele juridice interne oricare ar fi forța lor juridică, fără a fi lipsit de caracterul său de drept comunitar și fără ca însuși fundamentul juridic al Comunității să fie pus sub semnul întrebării”.
Un alt moment al evoluției jurisprudenței Curții de Justiție în această materie îl reprezintă cauzele „Internaționale H” [11/70, Internaționale H., (1970) ECR 1125]; „Simmenthal I [35/76, Simmenthal SpA (1976) ECR 1871] și Simmenthal II [106/77, Simmenthal (1978) ECR 629]”. Pentru tema noastră de cercetare sunt relevante următoarele considerente din decizia pronunțată în cauza Simmenthal II: „ca atare, este incompatibilă cu cerințele inerente naturii dreptului comunitar, orice dispoziție a ordinii juridice naționale sau orice practică, legislativă, administrativă sau judiciară, care ar avea drept efect diminuarea eficacității dreptului comunitar prin faptul de a refuza judecătorului competent să îl aplice, competența de a face, în chiar momentul acestei aplicări, tot ceea ce este necesar pentru a înlătura dispozițiile legale naționale care, eventual, ar reprezenta un obstacol în calea deplinei eficacități a normelor comunitare… Prin urmare, răspunsul la prima întrebare este că judecătorul național însărcinat, potrivit competenței sale, să aplice dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura deplina eficacitate a acestor norme, lăsând neaplicată, din oficiu, dacă este necesar, orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional” (considerentele 22 și 24 ale deciziei).
Mai mult, Curtea de Justiție a UE a considerat că instanțele naționale au competența de a constrânge și chiar de a sancționa puterea legislativă și puterea executivă cu scopul de a garanta eficiența deplină a principiului priorității dreptului Uniunii Europene față de dreptul național (T. Ştefan, B. Andreșan-Grigoriu, Drept comunitar, Ed. C.H. Beck, București, p. 196-202).
Acest principiu trebuie înțeles și din perspectiva regulii obligativității actelor comunitare. Regulamentul are aplicabilitate generală și este obligatoriu în toate elementele sale. Spre deosebire, Directiva se adresează unora sau tuturor statelor membre și este obligatorie cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele pe care le folosesc pentru atingerea obiectivelor stabilite. Iar Decizia este obligatorie în toate elementele sale pentru destinatarii care îi indică.
Regula aplicării directe ce caracterizează unele dintre actele juridice ale dreptului Uniunii Europene interesează modul de înțelegere și aplicare a principiului priorității dreptului Uniunii Europene. Regulamentele au aplicare directă deoarece nu necesită o transpunere în dreptul național. După cum a indicat curtea în jurisprudența sa, statele membre nu trebuie să adopte legislație națională prin care să preia regulamentele. Prevederile lor pot fi invocate de către persoanele fizice și juridice direct în fața instanțelor naționale. Spre deosebire, directiva nu are aplicabilitate directă. Ea trebuie întotdeauna transpusă în sistemul de drept al fiecărui stat membru căruia îi este adresată. Actul normativ intern de transpunere a directivei este cel prin intermediul căruia conținutul directivei va pătrunde în sistemul de drept național.
Principiul priorității dreptului Uniunii Europene față de dreptul național trebuie înțeles și după criteriul posibilității invocării directe a actelor comunitare în fața instanțelor naționale. Sintagma „efect direct” desemnează atributul unui act normativ comunitar de a crea în patrimoniul persoanelor fizice și juridice drepturi pe care acestea le pot invoca direct în fața instanțelor naționale. Fără a intra în amănunte subliniem că în anumite condiții, regulamentele, directivele și deciziile pot avea efect direct.
II. Raportul dintre dreptul Uniunii Europene și normele constituționale
În mod constant instanțele constituționale din unele state membre cu deosebire Germania, Italia și Franța, au considerat că principiul priorității dreptului Uniunii Europene nu se aplică în relația cu reglementările cuprinse într-o constituție, deoarece legea fundamentală a unui stat exprimă identitatea și suveranitatea națională. Această soluție a vizat cu deosebire reglementările privind drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Până la data de 1 decembrie 2009, dată la care a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona și Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, dreptul Uniunii Europene nu cuprindea un sistem coerent normativ de garantare a drepturilor fundamentale ale omului. În consecință, instanțele statelor membre au invocat în astfel de situații reglementările constituționale interne.
De altfel, practica instanțelor statelor membre ale Uniunii Europene nu oferă prea multe exemple de conflict între normele dreptului Uniunii Europene, iar pe de altă parte reglementările constituționale. Această situație se explică prin aceea că în urma procesului de aderare la Uniunea Europeană statele membre și-au adaptat reglementările constituționale cu caracter de principiu la cerințele specifice dreptului Uniunii Europene și au consacrat într-o formă sau alta principiul priorității acestui sistem de drept față de dreptul intern ori de câte ori există o contradicție între regulile celor două categorii de norme juridice. Desigur, această problemă rămâne deschisă și este departe de a fi rezolvată. Remarcăm că în jurisprudența din ultimii ani a Consiliului Constituțional și a Consiliului de Stat din Franța s-a dezvoltat conceptul de „identitate națională constituțională”. Potrivit acestui principiu, instanțele naționale vor aplica întotdeauna normele constituționale interne, dar și regulile înscrise în legislația obișnuită ori de câte ori acestea nu au corespondent în dreptul Uniunii Europene.
Constituția României realizează distincția între principiul supremației legii fundamentale, iar pe de altă parte, principiul priorității dreptului Uniunii Europene față de dreptul național. Astfel, dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție consacră principiul supremației legii fundamentale: „În România respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”. Aceste principiu nu poate fi confundat cu cel al priorității dreptului Uniunii Europene față de reglementările contrar din legile interne consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituție. Jurisprudența Curții Constituționale a României reflectă această diferență.
Prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003 privind constituționalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituției României, instanța noastră constituțională realizează în mod clar distincția dintre supremația Constituției și principiul priorității dreptului Uniunii Europene, afirmând: „Consecința aderării pleacă de la faptul că statele membre ale Uniunii Europene au înțeles să situeze acquisul comunitar, tratatele constitutive ale Uniunii Europene și reglementările derivate din acestea pe o poziție intermediară între Constituție și celelalte legi atunci când este vorba de acte normative europene obligatorii”. În literatura juridică de specialitate, cu referire la dispozițiile art. 148 din Constituție și în conformitate cu decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003, s-a precizat: „Prin urmare, se poate afirma că în ordinea juridică internă actul juridic prin care România aderă la Uniunea Europeană are forță juridică inferioară Constituției și legilor constituționale, dar superioară legilor organice și ordinare” (M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituția României revizuită – comentarii și explicații, Ed. All Beck, București, 2004, p. 331).
Prin Decizia nr. 1258 din 8 octombrie 2009 (M.Of. nr. 798 din 23 noiembrie 2009), pe care o considerăm ca având o importanță istorică în jurisprudența constituțională ulterioară, Curtea constată că o lege internă prin care se transpune în dreptul intern o directivă a Uniunii Europene este neconstituțională. O astfel de soluție, în opinia noastră, consacră principiul supremației Constituției și obligațivitatea respectării acesteia în raport cu principiul priorității dreptului Uniunii Europene. Prin decizia cu numărul de mai sus, instanța constituțională a constatat că dispozițiile Legii nr. 298/2008 (M.Of. nr. 780 din 21 noiembrie 2008) sunt neconstituționale. Din considerentele deciziei rezultă că Legea nr. 298/2008 a fost adoptată pentru a transpune în planul legislației naționale Directiva 2006/24/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 martie 2006 privind păstrarea datelor generate sau prelucrate în legătură cu furnizarea serviciilor de comunicație electronice accesibile publicului sau de rețele de comunicații publice. Curtea se referă la regimul juridic al unor astfel de acte comunitare, subliniind că: „(…) impune obligativitatea sa pentru statele membre ale Uniunii Europene în privința soluției juridice reglementate, nu și în ceea ce privește modalitățile concrete prin care se ajunge la acest rezultat, statele beneficiind de o marjă largă de apreciere în scopul adoptării acestora la specificul legislației și realităților naționale”. Examinând conținutul Legii nr. 298/2008, Curtea a constatat că acest act normativ este de natură să afecteze exercițiul drepturilor sau al libertăților fundamentale, respectiv dreptul la viață intimă, privată și de familie, dreptul la secretul corespondenței și libertatea de exprimare. Instanța constituțională reține că restrângerea exercițiului acestor drepturi nu corespunde cerințelor stabilite de art. 53 din Constituția României.
Pentru tema noastră este relevantă Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014 (M.Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014), asupra propunerii legislative privind revizuirea Constituției României. Referitor la interpretarea dispozițiilor art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană, Curtea reține că: „dispozițiile constituționale nu au un caracter declarativ, ci constituie norme constituționale obligatorii, fără de care nu se poate concepe existența statului de drept, prevăzută prin art. 1 alin. (3) din Constituție. Totodată, Legea fundamentală reprezintă cadrul și măsura în care legiuitorul și celelalte autorități pot acționa; astfel, și interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să țină cont de această exigență de ordin constituțional, cuprinse chiar în art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituției și a supremației sale este obligatorie”.
În opinia instanței noastre constituționale, a considera că dreptul Uniunii Europene se aplică fără nicio diferențiere în cadrul ordinii juridice naționale, nedistingând între Constituție și celelalte legi interne, echivalează cu plasarea Legii fundamentale într-un plan secund față de ordinea juridică a Uniunii Europene. Legitimitatea Constituției este însăși voința poporului, ceea ce înseamnă că aceasta nu își poate pierde forța obligatorie, chiar și în ipoteza în care ar exista neconcordanțe între prevederile sale și cele europene. Mai mult decât atât, s-a subliniat faptul că aderarea României la Uniunea Europeană nu poate afecta supremația Constituției asupra întregii ordini juridice interne.
Curtea Constituțională a stabilit că actele obligatorii ale Uniunii Europene sunt norme interpuse în cadrul controlului de constituționalitate [Decizia nr. 668 din 18 mai 2011 (M.Of. nr. 487 din 8 iulie 2011)]. Totodată, s-a subliniat lipsa de relevanță constituțională a normei de drept european, interpusă în norme constituționale de referință în cadrul controlului de constituționalitate. În acest caz, este inadmisibilă sesizarea Curții întemeiată pe nerespectarea dispozițiilor art. 148 alin. 4 din Constituție [Decizia nr. 157 din 19 martie 2014 (M.Of. nr. 296 din 23 aprilie 2014)]. Prin aceeași decizie, Curtea a stabilit că este necesar ca norma juridică a dreptului Uniunii Europene să se circumscrie unui anumit nivel de relevanță constituțională, astfel încât conținutul său normativ să susțină posibila încălcare de către legea națională a Constituției – „unica normă directă de referință în cadrul controlului de constituționalitate”. Instanța constituțională a consacrat, la fel ca și Consiliul Constituțional Francez, conceptul de „identitate constituțională națională”, prin care înțelege relevanța supremației constituției ori de câte ori se pune problema conformării legilor interne cu actele Uniunii Europene [Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015 (M.Of. nr. 286 din 28 aprilie 2015)].
Un alt aspect analizat în jurisprudența constituțională se referă la aplicarea în cadrul controlului de constituționalitate a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Instanța noastră constituțională a statuat că, în principiu, aceasta este aplicabilă în cadrul controlului de constituționalitate „în măsura în care asigură, garantează și dezvoltă prevederile constituționale în materia drepturilor fundamentale, cu alte cuvinte, în măsura în care nivelul lor de protecție este cel puțin la nivelul normelor constituționale în domeniul dreptului omului” [Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010 (M.Of. nr. 433 din 28 iunie 2010)].
De asemenea, în jurisprudența constituțională s-a stabilit că nu este de competența Curții Constituționale să analizeze conformitatea unei dispoziții de drept constituțional cu textul Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, prin prisma art. 148 din Constituție. O atare competență, și anume aceea de a stabili dacă există o contrarietate între legea națională și tratat, aparține exclusiv instanței de judecată, care are și posibilitatea de a formula o întrebare preliminară la Curtea de Justiției a Uniunii Europene.
Este interesant faptul că instanța constituțională se consideră necompetentă să verifice conformitatea unei dispoziții de drept național cu textul tratatelor constitutive ale Uniunii Europene și pentru faptul că, în cazul în care și-ar aroga o astfel de competență, s-ar ajunge la un posibil conflict de jurisdicție între Curtea Constituțională a României și Curtea de Justiție a Uniunii Europene, ceea ce, la acest nivel, este considerat ca fiind inadmisibil [Decizia nr. 1249 din 7 octombrie 2010 (M.Of. nr. 764 din 16 noiembrie 2010) și Decizia nr. 137 din 25 februarie 2010 (M.Of. nr. 182 din 22 martie 2010)].
În ceea ce privește cooperarea dintre Curtea Constituțională și Curtea de Justiție a Uniunii Europene, instanța noastră constituțională a afirmat că rămâne la aprecierea sa, în aplicarea în cadrul controlului de constituționalitate, a hotărârilor Curții de Justiție a Uniunii Europene sau formularea de către Curte de întrebări preliminare în vederea stabilirii conținutului normei europene. „O atare atitudine ține de cooperarea dintre instanța constituțională națională și cea europeană, precum și de dialogul judiciar dintre acestea, fără a se aduce în discuție aspecte ce țin de stabilirea unei ierarhii între aceste instanțe” [Decizia nr. 668 din 18 mai 2011 (M.Of. nr. 487 din 8 iulie 2011)].
Din această succintă prezentare se poate constata că instanța noastră constituțională este singura instituție a statului român care se opune aplicării dreptului Uniunii Europene în mod necondiționat în raport cu dreptul intern. Prin jurisprudența sa în această materie, atât cât este posibil, Curtea Constituțională este nu numai un garant al supremației Constituției, dar și un garant al suveranității naționale față de tendințele dominatoare tot mai accentuate ale celor ce dețin puterea politică, economică și juridică în Uniunea Europeană față de țările membre de mâna a doua, cum este considerată și România.
Curtea de justiție a Uniunii Europene, printr-o decizie recentă, pronunțată la data de 18 mai anul acesta, la solicitarea unor organizații judiciare neguvernamentale din România și la solicitarea Curții de Apel Pitești, cu privire la interpretarea tratatelor fundamentale ale Uniunii Europene, a afirmat printre altele că dreptul Uniunii Europene este superior și se aplică cu prioritate față de ordinea constituțională și legislativă a României.
Considerăm că acest act juridic al instanței europene este o încălcare gravă a suveranității naționale, depășind chiar și prevederile tratatului de aderare al României la Uniunea Europeană.
V. Ce reprezintă Uniune Europeană pentru România
Mulți români uită că aderarea în 2007 la Uniunea Europeană nu e același lucru cu integrarea în Uniune. A adera la un organism, de orice fel, nu presupune în chip obligatoriu să te și integrezi în acel organism.
Totuși, sub unele aspecte defavorabile României integrarea s-a realizat. Statul român a renunțat la atribute importante ale suveranității sale. Cele mai importante considerăm că sunt independența politică, economică și legislativă. Legislația Uniunii Europene este obligatorie pentru România iar actele normative cele mai importante pe care urmează să le adopte Parlamentul trebuie avizate în prealabil de instituțiile Uniunii Europene. Integrarea s-a realizat și prin aceea că valori ale culturii și civilizației noastre au fost abandonate iar în locul lor au apărut standarde sociale europene străine vieții noastre românești. Economia și agricultura românească, atâta cât a mai rămas, sunt dominate de trusturile multinaționale care controlează și Uniunea Europeană. Dreapta credință ortodoxă a poporului român,valorile acesteia sunt blamate de Uniunea Europeană și se încearcă integrarea societății românești – în parte s-a reușit printr-un umanism raționalizat și protestant sau ateu, care desconsideră omul ca persoană și bineînțeles dreapta credință ortodoxă de origine apostolică a poporului român. Mulți așa ziși politicieni ai momentului, care exercită guvernarea, se declară atei, se comportă ca necredincioșii și prigonesc Biserica Ortodoxă și cultul ortodox prin interdicții și restricții neconstituționale și care sunt totodată sacrilegii, acte de lezare gravă a demnității poporului român ortodox în majoritate covârșitoare.
Integrarea nu s-a realizat și nu se va realiza în privința statutului nostru în Uniunea Europeană. În realitate nu suntem și nu vom fi considerați egali cu marile puteri europene. Suntem și vom fi o țară de mâna a doua, furnizoare de forță de muncă ieftină, de materii prime importante, dar și de terenuri agricole ieftine care se pot dobândi ușor de străini. Discrepanțele sociale și economice sunt și vor rămâne importante. România este și va rămâne una dintre cele mai sărace țări ale Uniunii Europene, care așteaptă și va aștepta și de acum înainte mila stăpânilor de la Bruxelles. Nivelul de trai, garantarea unei vieți demne, a sănătății în România nu va fi niciodată la nivelul țărilor din Uniunea Europenă. De fapt forțele politice și economice care controlează Uniunea Europeană nu doresc integrarea României și sub aceste aspecte așa cum declarativ se susține.
Ce este mai grav politicienii și populația din țările europene îi desconsideră și îi marginalizează pe români. În nici un caz românii nu sunt considerați egali cu cetățenii acestor țări și cel mult tolerați și tratați ca atare. Este adevărat că această realitate are drept cauză și conduita unora dintre românii aflați în alte țări ale Uniunii Europene, stilului de viață mult sub standardele civilizației occidentale și, ce este mai grav, o rată crescută a infracționalității cauzată de români.
Conform celui mai recent Eurobarometru pentru România, publicat la începutul lunii martie anul acesta, libera circulație a cetățenilor, bunurilor și serviciilor în interiorul Uniunii Europene este considerată de o parte însemnată a românilor ca fiind cea mai mare realizare a Uniunii. Viitorul UE este privit optimist de două treimi din populație, cu mult peste media europeană. De asemenea, peste 50% dintre români consideră că Uniunea Europeană se îndreaptă într-o direcție bună, cu 20 de procente peste media europeană. Optimismul românilor privind relația cu Uniunea Europeană, în măsura în care datele statistice reflectă realitatea, nu este justificat la o analiză mai atentă a situației din România.
Ajutorul financiar și material al Uniunii Europene față de România este nesemnificativ, aproape o iluzie în raport cu taxele și contribuțiile financiare anuale ale României la bugetul Uniunii Europene. Astfel contribuția financiară anuală a României este de aproape șase ori mai mare decât fondurile alocate de Uniunea Europeană pentru România. La aceasta se adaogă birocrația împovărătoare impusă de legislația europeană pentru accesarea fondurilor europene.
Domeniile prioritare în care ar trebui să crească investițiile din bugetul UE alocat României sânt considerate de către români a fi ocuparea forței de muncă, educația, cultura și mass-media, agricultura și dezvoltarea rurală. Este de neînțeles de ce sănătatea, infrastructura, schimbările climatice sau protecția mediului și Justiția nu se află printre priorități, așa cum stau lucrurile la nivelul Uniunii Europene.
În cei 14 ani care au trecut de la aderare situația socială și economică a României s-a înrăutățit. Sărăcia în care se zbate majoritatea populației s-a accentuat. Venitul național anual pe locuitor nu depășește 400 de euro. Discrepanțele sociale s-au accentuat în mod îngrijorător. Bogații României, foarte puțini în raport cu populația săracă, statistic au un venit anual personal între 30000 și 300000 de euro.
Nu există o creștere economică reală și prin urmare locurile de muncă sunt puține iar șomajul este relativ ridicat. Migrația unui mare număr de români în țările Uniunii Europene, aproximativ 5 milioane, a avut consecințe dezastruoase pentru multe din familiile rămase în țară și în special pentru copii.
Învățământul românesc suferă grav datorită așa ziselor reforme repetate și aplicarea unor standarde europene străine tradițiilor și valorilor naționale. Statisticile arată că în România sunt cei mai mulți analfabeți intelectuali din țările Uniunii Europene, adică persoane care știu să citească și să scrie, dar nu înțeleg sensul și semnificația cuvintelor.
Sistemul de sănătate este dezastruos aflat într-o continuă involuție datorită lipsei de interes a guvernanților, nealocarea fondurilor necesare inclusiv din partea Uniunii Europene și a măsurilor politice și legislative greșite și dăunătoare aplicate în domeniul. Medicii români și personalul sanitar bine pregătiți profesional sunt nevoiți să emigreze în țările Uniunii Europene, unde în general pot lucra și sunt recunoscuți la adevărata lor valoare profesională.
De altfel speranța de viață în România este cea ai mică dintre țările Uniunii Europene.
Justiția este bulversată de multiplele așa zisele reforme, dar și de legislația proastă, adecvată legislației europene pe care trebuie să o aplice. Mecanismul de Control și Verificare (MCV) impus României pentru justiție și afaceri interne, un adevărat sistem instituțional de dominare și încălcare a independenței puterii judecătorești, nu a avut urmări benefice pentru justiția din România, dimpotrivă, nu a dus la garantarea independenței judecătorilor, ci la instituirea unui sistem de control administrativ excesiv al activității acestora, însoțit de reguli împovărătoare privind răspunderea disciplinară a magistraților.
În acest interval de timp infracționalitatea și formele sale cele mai grave ale acesteia, traficul de droguri, traficul de persoane, crima organizată spălarea de bani, criminalitatea transfrontalieră s-au amplificat. Aderarea României la Uniunea Europeană a favorizat săvârșirea acestui gen de infracțiuni datorită facilităților acordate circulației persoanelor și a capitalurilor.
Puterea discreționară a guvernanților, acțiunile abuzive ale agenților care au atribuții privind ordinea publică, constrângerile de tot felul și interdicțiile s-au accentuat cu urmarea diminuării libertăților publice. În schimb s-au amplificat libertinajele de tot felul care semnifică un mod de viață contrar bunelor moravuri și în mod deosebit tradițiilor și valorilor ortodoxe milenare ale poporului român.
Terenurile din România și în special cele agricole sunt cumpărate masiv de către străini în dauna producătorilor autohtoni. România are cea mai permisivă legislație din Uniunea Europeană privind posibilitatea cumpărării terenurilor de către străini. Această situație este expresia slugărniciei guvernanților noștri față de cei care dețin puterea în Uniunea Europeană dar și a subordonării intereselor României intereselor proprii.
Mediul natural în România este în mare pericol. Defrișările de păduri sunt cele mai ample din Europa datorită legislației permisive. Poluarea este extrem de ridicată cu riscuri majore pentru sănătatea populației și mai grav România a devenit o groapă de gunoi pentru deșeurile Europei.
Desigur acest rechizitoriul ar putea continua, iar analiza ar putea deveni și mai amănunțită, dar ne oprim aici.
În contrast cu aparentul optimism românesc privind Uniunea Europeană, există țări care au o atitudine cu totul diferită față de această organizație. Norvegia și Elveția sunt două dintre cele mai bogate state din Europa și din lume. Cetățenii lor au un nivel de trai de invidiat și o viață lipsită de griji. Cu toate acestea, Elveția și Norvegia nu fac parte din Uniunea Europeană și nici nu au de gând. Un “Nu“ hotărât Uniunii Europene au spus norvegienii care au luat parte la cel mai recent sondaj cu privire la eventuala alăturare a țării lor la spațiul comunitar. Aproximativ 45% dintre participanții la sondaj au spus că nu vor ca țara lor să devină membru UE, față de 42% pentru care aderarea ar fi o idee bună și de 13% care s-au declarat indeciși. De doua ori au refuzat norvegienii ca țara lor sa devină membru al UE. Atât la referendumul din 1972, cât și la cel din 1994, ei au considerat ca o duc suficient de bine ca să nu se lege la cap cu Uniunea și cu schimbările pe care le-ar presupune o eventuala aderare. Au un venit mediu anual de aproape 32.000 de euro pe cap de locuitor, adică peste 2.500 de euro pe lună.
Norvegienii nu văd de ce ar intra într-o comunitate în care vor trebui să dea socoteală când e vorba de buget, de politica internă și externă, agricultură sau pescuit. Tot din punct de vedere economic, Norvegia a înregistrat în ultimii 30 de ani de o creștere economică dublă față de țările membre ale Uniunii Europene. Toate acestea sunt argumente cu care cei care militează ca Norvegia să rămână în afara Uniunii Europene. “Norvegia trebuie sa rămână departe de această Uniune care amenință să se transforme în Statele Unite ale Europei, cu buget comun și președinte ales“, spun ei.
În Elveția, e curată sinucidere politică să aduci vorba despre o eventuală aderare. “Cel puțin în următorii 15 ani, nimeni n-o să-i poată convinge pe elvețieni să se alăture Uniunii Europene. Pur și simplu nu avem nevoie“, spune profesorul Franz Jaeger, fost parlamentar elvețian. “Dacă UE se dezvoltă frumos și îi va putea garanta Elveției libertățile de care se bucură acum, poate că vom deveni membri cam în 50 de ani“, crede șeful unuia dintre cele mai reputate cotidiane din Zürich, Neue Züricher Zeitung. “Asta dacă Uniunea nu va dispărea până atunci“, completează secretarul general al Federației Bancherilor Privați din Elveția. Asemenea norvegienilor, nici pe elvețieni nu-i interesează Uniunea Europeană. Taxele în țara lor sunt mai mici decât în statele Uniunii, la fel și ipotecile, fără a mai lua în considerare faptul că multe dintre impozitele din UE nu există în Elveția. Elvețienii sunt, pur și simplu, prea obișnuiți să ia singuri absolut orice decizie legată de ce se întâmplă în țara lor. Multe din legi sunt adoptate prin procedura referendumului. De aceea, este greu de crezut ca elvețienii ar fi vreodată împăcați cu ideea că Bruxelles-ul dă directive, iar statele membre le adaptează și le aplica fără posibilitatea organizării referendumurilor naționale.
Anglia a părăsit recent Uniunea Europeană, motivele fiind similare celor pentru care țări ca Norvegia sau Elveția nu vor să facă parte din această organizație.
VI. Unele concluzii
Domnul nostru Iisus Hristos spune că Împărăția lui Dumnezeu se ia cu stăruință de cei puternici (Matei 11,12). La fel și libertatea. Există libertate individuală a omului ca persoană dar și libertate și libertăți sociale a popoarelor și națiunilor. După cuvântul Mântuitorului și libertatea individuală și socială sunt daruri neprețuite ale lui Dumnezeu pentru om și popoare dar, pentru a deveni realități sunt necesare și străduințele omului și ale popoarelor.
Poporul român și statul Român și-au cucerit libertatea de a exista și au menținut-o prin jertfa martirilor, a eroilor cunoscuți sau necunoscuți, prin statornicia în dreapta credință ortodoxă, oricare au fost vitregiile vremurilor, prin construcția eroică a culturii și civilizații proprii, prin iubirea, harul și mila lui Dumnezeu. Niciodată în istoria sa poporul român nu a vrut și nu a dominat alte națiuni, nu a impus libertatea și civilizația sa altora. Poporul nostru s-a arătat tolerant cu mulți prieteni sau dușmani, dar niciodată nu a renunțat la identitatea sa de ființă, la dreapta credință ortodoxă sau la libertate.
Iată câteva momente istorice ale libertății noastre. Prin Constituția din 1864 domnitorul Ioan Cuza cucerea libertatea legislativă a României față de imperiile vecine. În 1877 România devenea stat independent și suveran din punct de vedere politic, iar în 1918 stat unitar național și liber.
Ceea ce nu au reușit dea lungul istoriei milenare a poporului să facă imperiile și puterile Europei din acele vremuri, nici cu forța armelor și nici cu forța politică, adică să desființeze dreapta credință ortodoxă și libertatea poporului român, s-a reușit acum, nu prin forță ci prin actul liber asumat de adeziune a statului Român la Uniunea Europeană, act care a îngrădit până la desființare suveranitatea națională, libertatea politică și legislativă.
Legislația Uniunii Europene este obligatorie pentru România, fapt care nu s-a întâmplat în istoria noastră. Legislația imperiilor care au dominat țările române nu s-a impus niciodată pe teritoriul lor. Actele normative mai importante care trebuie adoptate de Parlament trebuie acum să fie mai întâi avizate de către organismele Uniunii Europene. Independența politică a României este îngrădită deoarece politica internă și externă a României se realizează în raport cu deciziile politice ale acestei organizații suprastatale.
Libertatea cultului ortodox și a Bisericii Ortodoxe este îngrădită de deciziile guvernanților loiali fără rezerve directivelor care vin de la Bruxelles, fapt de asemenea fără precedent în istoria noastră. Libertățile individuale și demnitatea persoanei sunt și ele afectate de umanismul raționalist protestant și ateu impus de cei care conduc Uniunea Europeană. Această realitate dureroasă este un exemplu clar al faptului că democrația poate duce la dictatură.
Colaborarea și cooperarea între state este necesară mai ales în contextul actual al diferitelor forme de globalizare. Dar relațiile internaționale, directe sau prin organizații internaționale, trebuie să se bazeze pe un comportament politic loial principiilor statului de drept din partea tuturor participanților, fără dominare politică economică și juridică, pe respectarea suveranității, a credinței, a libertății, a culturii și civilizației fiecărui popor.
Uniunea Europeană ca organizație suprastatală nu aplică aceste principii democratice, ci principiul dominării. Ca popor, trebuie să ne ferim de libertatea care poate să ducă la robia cea rea, cum spune Sfântul Issac Sirul, până când mai avem timp și iubirea milostivă a Domnului este cu noi. Dumnezeu să ne ajute !
