Euroscepticismul este luptat şi combătut de parcă ar fi ciumă. Nu doar la noi, unde lipsa de deferenţă faţă de UE anulează extrajudiciar drepturile electorale, ci peste tot, inclusiv în afara Europei.
Totul este europenist şi proeuropa şi progresist şi elitist: ziare, filme, cărţi, festivaluri. Cărţile mai ales domină în peisajul armelor de modelare integrală a publicului superior, păstrând aparenţa analizelor temeinice, argumentelor convingătoare şi a concluziilor incontestabile: Europa nu e doar bună, e idealul. UE suferă, dar Europa excelsior!
Marginalii şi opozanţii sunt împinşi spre zona zoster a criticii eurosceptice, sunt atinşi de herpesul ocultei masonice (chiar adevărat fiind), de virusul resentimentului şi de morbul frustrărilor economice, sociale şi culturale.
Autorii cumpătaţi sunt blocaţi în ţarcuri lingvistice şi interzişi spre traducere şi distribuţie internaţională. Iniţiative valoroase de punere în contact (ex. Forumul de la Chişinău) rămân suboptimale, nefinţate, neafirmate.
Aşadar, lumi paralele. Ideală situaţie pentru eurofili!
Dar, între cărţi, există şi un format vedetă de opus eurosceptic, care în esenţă arată cam aşa: Europa este rea; este foarte rea şi este cu deosebire groaznică dacă ne raportăm la cât de puţin îi trebuie să fie bună, perfectă, ideală. Să discutăm deci despre cât de rea este, despre cât de groaznic funcţionează şi să rămânem atenţi la cât de puţin i-ar trebui să fie mai bună, aproape perfectă, ideală!
Tipul acesta de shitsandwich cărturăresc are meritul de a trata totuşi chestiuni de substanţă, de a include afirmaţii tari, dar care sunt lăsate să cadă pe un pat de atentă ambiguitate strategică.
Cât priveşte situaţia intervenţiilor prin viu grai, corul europenist domină copios. Totul e perfect şi minunat. Eurocritica aparţine spectrului de analfabetism funcţional şi de handicap spiritual. Sau, evident, putinismului.
Elitele româneşti, între altele, se folosesc de argumentele eurosceptice doar pentru a-şi consolida reputaţia de europenişti. Orice critică este ambalată în metafora metamorfozei continue a UE şi totul este subordonat „ideii hegemonice Europa”; prima este ţinută pe loc de o prea puţină, incompletă, incorectă, integrare, secunda este văduvită de necesarul de viziune, curaj şi entuziasm.
Utopia „federalistă” transpiră prin toate capilarele mediatice şi instituţionale, iar afirmarea ei cu capul descoperit este premiată drept act curajos şi nobil de slujire a ideii hegemonice de „Europa”.
În atare situaţie, în completarea pledoariei pentru RoExit, vă propun un exerciţiu de contra-lectură, de extragere sistematică a repertoriului eurosceptic din numeroase cărţi şi autori care sunt mai degrabă favorabili federalizării şi, prin urmare, sunt nevoiţi să trateze sincer problematica eurosceptică pe care o recunosc ca obstacol valid.
Ca şi pentru articolul precedent, propun un document de lucru care demască un mecanism de învrăjire care s-a înstăpânit peste toată intelectualitatea românească, nu neapărat prin afirmarea adevărului cât prin modelarea şi formatarea mentalităţilor. Nu doar prin propagandă, ci prin război cognitiv.
În esenţă, îmi propun ca acest document de lucru să fie primit ca o pledoarie pentru „Dezintegrarea ordonată a UE” şi pentru repudierea mecanismului înşelător de luare în captivitate a gândirii geopolitice continentale de către ideea hegemonică, consolidantă şi centralizantă de „Europa”, îndărătul căreia hodinesc stăpânii noştri.
Europa este o minciună otrăvitoare la nivel structural iar România trebuie, mai întâi, dez-vrăjită, dez-amăgită.
Europa Falsificată – Demascarea unei Utopii Birocratice și Recuperarea Suveranității Popoarelor
SECŢIUNEA I – Europa – între noțiune, ideologie și hegemonie simbolică
Europa nu este ceea ce este, ci ceea ce se spune că este.
Europa și-a clădit identitatea uitând ce a distrus și confiscând ce nu i-a aparținut.
SECȚIUNEA III – Proiectul unificării – între vis, constrângere și mistificare
Unitatea europeană n-a fost niciodată visul popoarelor, ci proiectul elitelor temătoare de popoare.
SECȚIUNEA IV – Europa culturală – între autocelebrare și excludere civilizațională
Europa se laudă cu diversitatea doar ca să o controleze și o invocă doar când nu o amenință.
SECȚIUNEA V – Margini, granițe, periferii – cine e „în afară” și de ce nu are voie „înăuntru”?
Europa nu și-a construit granițele pentru a se apăra, ci pentru a-i exclude pe cei care nu se supun.
SECȚIUNEA VI – Europa economică – între cămătărie, inegalitate și demolarea statului social
Europa a devenit un spațiu în care bogații dictează, iar săracii plătesc pentru „integrare”.
SECȚIUNEA VII – Identități europene – între umbră imperială și mască liberală
Identitatea europeană nu este o construcție comună, ci o mască impusă – și cine nu o poartă, e sancţionat.
SECȚIUNEA VIII – Europa politică – între democrație simulată și dictat birocratic
Europa a devenit un teatru de voturi inutile, regizat de o oligarhie care nu mai are nevoie de popoare decât ca spectatori plătitori.
SECȚIUNEA IX – Concluzie generală – Europa între civilizație confiscată și proiect ideologic impus
Europa reală a fost înmormântată sub proiectul unei Europe imaginare – cosmopolită, obedientă, abstractă. Ceea ce ni se cere să iubim nu mai este un continent, ci o dogmă.
EPILOG – Europa nu este o credință. Națiunea este.
Nu ne împotrivim Europei. Ne împotrivim falsificării ei. Nu urâm continentul. Urâm colonizarea lui ideologică. Nu refuzăm comunitatea. Refuzăm constrângerea. Europa trebuie salvată de „Europa”.
SECȚIUNEA I
Europa – între noțiune, ideologie și hegemonie simbolică
Europa nu este ceea ce este, ci ceea ce se spune că este – și cel care o spune, domină.
1. Ce este Europa? Întrebarea care ascunde o comandă
La prima vedere, întrebarea „Ce este Europa?” pare inocentă, filosofică, poate chiar identitară. Dar în realitate, ea funcționează ca o comandă ideologică. E o întrebare care se cere pusă doar pentru a obține un anumit răspuns – convenabil, integrator, autojustificator. Cine întreabă, controlează cadrul în care trebuie să răspundem. Iar cadrul, în ultimul secol, a fost confiscat de ceea ce putem numi europenismul hegemonic – ideologia care afirmă că Europa este mai mult decât o geografie, că este o „idee”, un „proiect”, un „ideal”, un „model”. Un model, desigur, ce trebuie urmat, exportat și apărat de „barbarie”.
Dar această întrebare ascunde o falsificare subtilă: presupune că Europa ar avea o esență. Că există un „adevăr” despre Europa, un miez fix, imuabil, o constantă istorică. Adevărul este că Europa nu a fost niciodată aceeași și nu a avut niciodată o formă unanim acceptată. A fost creștină, dar și păgână; a fost monarhică, apoi republicană; a fost naționalistă, dar și imperialistă; conservatoare, dar și revoluționară. A fost colonizatoare, apoi cosmopolită. De fiecare dată, însă, „Europa” a fost ceea ce i-au spus elitele sale că este.
2. Europa nu e una, ci mai multe. Și mereu în conflict
Triandafyllidou și Gropas o spun fără echivoc: „trebuie să vorbim despre Europes la plural”. De fapt, termenul Europa este un container vag, umplut cu sensuri diferite în funcție de interesele momentului. A fost o etichetă geografică, o ficțiune culturală, un proiect de dominație economică, o justificare ideologică. Dar mai ales, a fost o mască pentru a ascunde rupturile adânci dintre popoarele acestui continent. N-a existat niciodată o Europă „unitară” decât în discursul celor care voiau să o conducă.
Astăzi, „Europa” este invocată pentru a închide gura opoziției: cine critică Uniunea Europeană e anti-european, cine cere suveranitate e extremist, cine apără tradiția sau credinţa e retrograd. Astfel, pluralitatea istorică a Europei este instrumentalizată pentru a impune o singură Europă – Europa progresistă, globalizantă, integratoare, post-națională.
3. Europa și Uniunea Europeană – confuzia intenţionată
Unul dintre cele mai perfide artificii ale ideologiei europeniste este confundarea voită dintre Europa și Uniunea Europeană. Când Bruxelles-ul acționează în numele „Europei”, el uzurpă simbolic un întreg continent, transformând o entitate birocratică într-un purtător de sensuri civilizaționale. Dar UE nu e Europa. Și nici nu o reprezintă.
Statele neatârnate din afara UE – Elveția, Norvegia, Islanda – nu sunt mai puțin europene. Iar în interiorul UE, multe națiuni resimt mai degrabă constrângerea decât apartenența. Europa – ca spațiu istoric și cultural – nu se reduce la tratatele de la Lisabona, Maastricht și Schengen. Identificarea UE cu Europa este o acaparare ideologică, menită să legitimeze un proiect federalist și să anuleze rezistențele naționale.
4. Cine are dreptul să definească Europa?
Cei care controlează discursul despre „Europa” dețin o formă de putere simbolică absolută: puterea de a include și de a exclude. Cine e „european” și cine nu? Turcia? Armenia? Rusia? Georgia? Marea Britanie, după Brexit? Nu există un răspuns clar, doar decizii politice mascate în raționamente culturale. UE se erijează în „gardianul” europenității și decide cine merită „eticheta”. Dar aceasta nu este o judecată culturală, ci una geopolitică.
Iar această putere de a defini, de a numi, de a decide cine e „de-al nostru” și cine e „altul”, este esențială pentru orice imperiu. Europa – în sensul său instituțional actual – este un imperiu simbolic în care suveranitatea statelor este subordonată voinței unui centru difuz, neales, dar omniprezent.
5. Europa ca simptom al crizei modernității
Autorii remarcă: „Întrebarea despre ce este Europa reflectă întrebarea despre ce este modernitatea târzie.” Europa nu mai este un reper stabil – nici economic, nici militar, nici demografic. Îmbătrânește, se fragmentează, se rupe între elite și mase. Și totuși, discursul despre Europa continuă să se comporte ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat: încă vorbim despre „modelul european”, despre „valorile europene”, despre „calea europeană”. Cu cât realitatea se dezintegrează, cu atât discursul devine mai fixist.
Crizele recente – Brexit, plandemia, migrația, terorismul islamic, criza energiei, inflația – nu au fost ocazii de introspecție, ci de întărire a dogmei europeniste. Orice criză a fost folosită pentru a cere „mai multă Europă”, niciodată „mai puțină”. Nicio vină n-a fost recunoscută. Doar vinovați externi – Rusia, China, populismul, conservatorismul, „fake news”. Europa nu greșește. Europa e victima.
6. Europa ca ficțiune instrumentală: cui servește mitul european?
Mitul european nu este o poveste inocentă. Este o ficțiune activă, care justifică, îndreptăţeşte puterea. Prin discursul „european”, elitele își arogă monopolul binelui: ele definesc ce e acceptabil, ce e civilizat, ce e dezirabil. Cine se opune este, prin definiție, „ne-european”, deci suspect şi sancţionabil. În acest fel, Europa devine o armă retorică împotriva democrației reale, a pluralismului de viziuni și a conservatorismului legitim.
Naționalismul este diabolizat. Tradiția e suspectată. Religia – dacă nu e un decor de Crăciun – devine incompatibilă. Valorile sunt relativizate, dar doar în sensul care convine elitei secularizate. Se încurajează „diversitatea”, dar numai dacă nu încurcă proiectul federalist. În realitate, Europa nu mai e un spațiu de libertate, ci de conformare.
7. Europa și visul post-național – utopia care a eșuat înainte de a începe
După 1989, visul unui continent post-național a prins contur: un spațiu fără granițe, fără conflicte, fără „istorie murdară”. S-a crezut că, dizolvând statele naționale, se va construi o armonie supranațională. Rezultatul? Un imperiu birocratic, rupt de popoare, în care deciziile se iau în spatele ușilor închise. Un sistem care a înlocuit voința democratică cu regulamentele și sancțiunile.
Națiunile au fost forțate să cedeze suveranitate, în schimbul promisiunii de „prosperitate” și „securitate”. Dar securitatea s-a dizolvat, iar prosperitatea a devenit un joc de redistribuire în favoarea băncilor și conglomeratelor. Proiectul post-național este o utopie falimentară, care a generat nu pace, ci tensiune și deziluzie.
8. Europa de azi – un continent confuz, orbit de propriul discurs
Autorii recunosc involuntar: Europa e instabilă, contradictorie, tensionată. Dar refuză să tragă concluzia logică – că proiectul eșuează. În loc să recomande întoarcerea la suveranitate, cer „reformarea discursului”. Este ca și cum, în situaţia unei case care arde, ai vrea un var nou. În realitate, ceea ce trebuie schimbat nu e retorica, ci însăși ideologia care susține clădirea.
Europa a ajuns să fie definită de ceea ce refuză să accepte: că nu există un „noi” comun, că popoarele nu vor același lucru, că istoria nu poate fi anulată prin tratate. Că neatârnarea, credința, tradiția, granițele și suveranitatea nu sunt rușini de depășit, ci valori de recuperat.
Concluzie – Europa trebuie eliberată de europenism
Cine vrea o Europă vie, diversă și reală trebuie să respingă hegemonia europenistă. Să apere statele naționale, să redea popoarelor dreptul de a decide, să renunțe la ficțiunile utopice ale „unificării” forțate. Nu e nevoie de mai multă Europă. E nevoie de mai puțin imperiu, mai multă răspundere. Mai puțină ideologie, mai multă libertate.
Europa nu are o esență, dar are o istorie. Nu are o direcție fixă, dar are un trecut care avertizează. Să nu mai credem că salvarea vine de sus. Viitorul Europei trebuie reconstruit de jos – din popoare, din suveranitate, din rădăcini.
SECȚIUNEA II
Schimbarea la față a Europei – mit, imperiu, cucerire, disciplinare Europa și-a clădit identitatea uitând ce a distrus și confiscând ce nu i-a aparținut.
1. Istoria Europei: între memorie convenabilă și uitare programatică
Într-o lume marcată de instabilitate și demitizare, discursul despre „Europa” se bizuie adesea pe o falsă continuitate istorică: de la Grecia antică la Uniunea Europeană, cu escală prin Roma, Renaștere, Iluminism, Revoluția Industrială și democrațiile liberale. Această linie narativă nu este o istorie propriu-zisă, ci o selecție ideologică. Ce este scos din acest tablou? Invaziile, colonizările, dezbinările, schismele religioase, războaiele fratricide, prăbușirea imperiilor. Autorii însuși recunosc: istoria nu e doar o relatare a faptelor, ci o selecție și o reinterpretare constantă. Iar în cazul Europei, reinterpretarea a servit adesea ambiții de putere.
Ce numim astăzi „Europa” nu a fost niciodată o formă fixă, ci o sumă de proiecte divergente, conflictuale, adesea sângeroase. Identitatea europeană nu s-a format prin consens, ci prin conflict – prin excluderea altora și prin supunerea celor slabi. Și tocmai această genealogie trebuie recuperată pentru a înțelege că „unitatea europeană” este o construcție recentă, adesea falsificată.
2. De la zei și mituri la geopolitică simbolică – începuturile ambigue
Triandafyllidou și Gropas încep cu mitul răpirii Europei de către Zeus. O poveste în care o prințesă feniciană este sedusă și luată pe insula Creta – deghizarea metaforică a unei rădăcini asiatice a Europei. Este ironic, dar revelator: mitul fondator al Europei este unul al raptului, al amăgirii și al migrației. Originea Europei nu e „curată” și nici nativă. Este orientală.
Această poveste, repetată și reinterpretată, nu exprimă doar o geografie, ci o alegere identitară: Europa a vrut mereu să fie altceva decât Orientul, chiar dacă din Orient s-a născut. Herodot însuși era nedumerit de logica celor trei continente personificate: Europa, Asia și Africa – femei date unor întinderi de pământ – o alegorie care maschează lupta pentru hegemonie culturală.
Grecia clasică, considerată azi „leagănul Europei”, nu se definea ca europeană. Dimpotrivă, în unele texte, grecii îi numeau barbari chiar pe europeni. Astfel, Europa nu era un „noi”, ci un „ei”. A fost nevoie de secole pentru ca grecii să fie retroactiv integrați în ficțiunea europeană – odată ce au fost cuceriți cultural și economic în epoca modernă.
3. Roma și Biserica – începutul Europei ca disciplinare
Dacă Grecia e mitul libertății și al dialogului, Roma este mitul ordinii. Europa devine o entitate coerentă abia odată cu Imperiul Roman și, mai târziu, cu hegemonia Bisericii Romano-Catolice. Aici se conturează ideea de ordine civilizatoare, care se va perpetua în toate formele ulterioare de imperiu – de la Carol cel Mare la Uniunea Europeană.
Creștinismul occidental, latinizat și ierarhizat, creează un tipar de putere religioasă centralizată care va fuziona cu administrația imperială. Astfel apare „Europa creștină”, opusă islamului și iudaismului, dar și ortodoxiei bizantine. Identitatea europeană nu este născută din comuniune spirituală, ci din conflict, schismă și excludere. Căderea Constantinopolului în 1453 marchează momentul în care Europa devine exclusiv latină și occidentală. Ortodoxia este expulzată din narațiune. Estul – deși parte integrantă a istoriei continentului – devine celălalt intern, suspect și degradat.
4. Epoca descoperirilor: Europa se definește prin cucerire
După 1492, Europa încetează să mai fie doar un spațiu. Devine un proiect global. Explorările maritime, cuceririle și colonizările în Africa, Asia și America definesc o „Europă extinsă” care se impune asupra celorlalte continente. Misiunea creștină e înlocuită de misiunea civilizatoare. Sclavia, exploatarea și genocidul sunt rebotezate „progres”. Iar întreaga lume este împărțită în centre europene și periferii coloniale.
În același timp, în interiorul Europei, această epocă consolidează un model de civilizație ierarhizată între „națiuni mari” și „națiuni mici”. Franța, Anglia, Spania, Olanda devin centre de acumulare a capitalului, în timp ce Europa de Est și Sud e redusă la rolul de furnizor de materii prime, forță de muncă și teritoriu tampon. Această diviziune funcționează până azi, în mecanismele economice ale Uniunii Europene.
5. Iluminismul și modernitatea – mascarea dominației în rațiune
Secolul XVIII aduce un nou discurs: rațiunea, știința, progresul. Europa se autodefinește ca purtătoarea universală a valorilor moderne. Dar Iluminismul nu vine singur. El este însoțit de expansionism, revoluții, dictaturi și colonialism „raționalizat”. Valoarea devine unealtă. Drepturile omului sunt invocate pentru a impune dominație. Religia e evacuată ca „superstiție”, iar tradițiile naționale sunt ridiculizate ca „arhaisme”. Astfel, modernitatea europeană devine o armă împotriva propriilor rădăcini.
Tot acum se conturează o linie ideologică care persistă până azi: Europa nu este doar un loc, ci un model de urmat. Un standard universal. Cine nu e „modern” în sens european trebuie reformat, corectat, convertit. Iar acest discurs se va reinventa, periodic, cu noile doctrine: de la liberalism și socialism, până la globalism și integrare federală.
6. Naționalismele: ultima formă de rezistență înaintea disciplinei globale
Secolele XIX–XX aduc un paradox: pe de o parte, apar statele naționale moderne, construite pe suveranitate, limbă, cultură și tradiție. Pe de altă parte, se intensifică rivalitățile imperiale. Naționalismul apare ca formă de afirmare și apărare, dar e rapid demonizat – începând cu Primul Război Mondial și culminând cu cel de-al Doilea.
După 1945, Europa își reconstruiește identitatea împotriva naționalismului, pe care îl consideră cauza tuturor relelor. Dar această narativă este parțială și manipulatoare: naționalismele de tip defensiv (precum cele est-europene) sunt tratate la fel cu cele expansioniste. În loc de analiză, se impune o dogmă: națiunile trebuie dizolvate în proiecte supranaționale.
7. Războaiele mondiale – justificarea unui nou tip de imperiu
Cele două războaie mondiale sunt prezentate adesea drept dovada că „statele naționale” eșuează și că doar „unitatea europeană” poate garanta pacea. Această lecție oficială ignoră faptul că ambele războaie au fost generate, în esență, de conflicte între marile puteri imperiale, nu de micile state suverane.
După 1945, proiectul european capătă formă – inițial economică, apoi politică. Dar unificarea este mereu de sus în jos: tratate, comisii, regulamente, nu voință populară. Fiecare extindere se face cu promisiuni de „stabilitate”, dar și cu condiționări umilitoare. Țările din Est, după 1989, intră în UE nu ca egale, ci ca piețe, forțe de muncă ieftină și tampon geopolitic.
8. Europa contemporană – imperiu birocratic fără popor
Europa de azi este o sumă de instituții, tratate și reglementări. Nu mai e un proiect de civilizație, ci de control tehnocratic. Ideea de „unitate” ascunde, în realitate, o disciplinare tot mai severă a statelor și o concentrare a puterii în mâinile unor structuri netransparente.
Autorii sugerează că Europa e într-o „metamorfoză continuă”. Dar în loc să constate eșecul modelului centralizator, cer mai multă integrare. În realitate, tocmai „metamorfoza” permanentă este mecanismul prin care se evită responsabilitatea: Europa nu greșește, ci doar „se transformă”.
Concluzie – O istorie a Europei ca avertisment, nu ca legitimare
Istoria Europei nu este un drum lin spre progres, ci un șir de rupturi, dominații, exterminări și reconstrucții. Iar dacă vrem o Europă viabilă, trebuie să ne eliberăm de mitul continuității și al superiorității. Europa reală trebuie să se întoarcă la popoarele sale, la rădăcinile sale, la suveranitatea sa.
Cine nu înțelege că Europa s-a definit mereu împotriva cuiva – nu va înțelege niciodată de ce Europa de azi nu mai are repere, ci doar reflexe de putere.
SECȚIUNEA III
Proiectul unificării – între vis, constrângere și mistificare
Unitatea europeană n-a fost niciodată visul popoarelor, ci proiectul elitelor speriate de popoare.
1. De la utopie la construcție birocratică: cum s-a născut ideea Europei unite
Proiectul unei Europe unite este adesea prezentat ca o aspirație veche, firească, aproape instinctivă, ca și cum popoarele continentului ar fi visat mereu la o singură casă comună. Realitatea este, însă, mult mai puțin idilică: unificarea Europei nu a fost un proces natural, ci un plan elaborat, impus de sus în jos, în momente de criză și frică, mai ales de către elitele politice și economice care căutau un nou centru de control post-imperial.
Triandafyllidou și Gropas identifică trei „motoare” ale visului unificator: pacea (după două războaie mondiale), stabilitatea economică (după Marea Criză și după 2008) și gestionarea crizelor (migratorie, climatică, energetică). Dar niciunul dintre aceste scopuri n-a fost urmărit prin consultare democratică. Pacea a fost negociată între învingători, stabilitatea – între bancheri, iar crizele – între tehnocrați. Popoarele au fost lăsate în afara deciziei, chemate doar la „ratificări” post-factum, prin referendumuri ignorate sau ocolite.
2. De ce au vrut elitele o Europă unificată? Frica de suveranitate
După 1945, Europa de Vest era în ruine, iar SUA și URSS deveniseră puteri globale. Marile națiuni europene se temeau de două lucruri: de comunismul intern și de renașterea naționalismului. În loc să refacă statul-națiune pe baze democratice solide, elitele au ales să-l neutralizeze. Astfel, proiectul european a fost gândit ca o formă de auto-imunizare a elitelor față de voința populară.
Unificarea economică a început cu Comunitatea Cărbunelui și Oțelului (1951), aparent pentru a preveni un nou război franco-german. Dar în realitate, era o formă de integrare forțată a resurselor strategice, sub supraveghere supranațională. A urmat Tratatul de la Roma (1957), piața comună și, mai târziu, moneda unică – toate construite pe principiul eliminării barierelor naționale.
Autorii recunosc ambiguu această direcție: „Visul european a fost, în același timp, o aspirație sinceră și o soluție pragmatică la crize recurente.” Adevărul este că visul a aparținut doar unora, iar pragmatismul a fost al celor care voiau să-și păstreze privilegiile.
3. Războiul rece și construcția Vestului european ca zonă de disciplină
În logica bipolară a Războiului Rece, Europa de Vest trebuia să devină vitrină a „lumii libere”. Aceasta a însemnat, în practică, două lucruri: subordonare față de SUA (prin NATO) și integrare economică accelerată. Astfel s-a născut o „identitate europeană” instituționalizată, care ascundea dependența față de Occident și disprețuia specificitățile naționale.
În același timp, Europa Centrală și de Est a fost lăsată în afara proiectului, privită ca teritoriu de reconvertire post-comunistă. După 1989, această regiune a fost inclusă rapid în UE, dar nu ca parte egală, ci ca teren de experiment neoliberal: piețe dereglementate, privatizări forțate, migrație masivă. Extinderea nu a fost despre solidaritate, ci despre acces la resurse, forță de muncă ieftină și capital geopolitic contra Rusiei.
4. De la „cum unificăm Europa” la „ce fel de Europă vrem” – întrebarea refuzată
Capitolul analizat în carte urmărește interesant mutația retorică din ultimele decenii: de la „cum construim Europa unită?” la „ce fel de Europa ne dorim?” Această mutație ar fi trebuit să deschidă o dezbatere democratică largă. Dar nu s-a întâmplat.
De fiecare dată când popoarele au fost întrebate sincer – cum au fost referendumurile privind Constituția europeană în Franța și Olanda (2005), sau Brexitul în Regatul Unit (2016) – răspunsul a fost împotriva direcției integratoare. Răspunsul Bruxelles-ului? S-a ocolit votul, s-au reîmpachetat tratatele, s-au delegitimat alegătorii. În loc de reflecție, elitele au oferit mustrare.
Așa-zisa „Europă a cetățenilor” n-a existat niciodată. În realitate, a fost o „Europă a experților”, o tehnocrație centralizată, care vorbește în limbajul pieței și acționează în numele globalismului. Dezbaterea despre „ce fel de Europă vrem” a fost înlocuită de „cât de repede putem federaliza?”
5. Retorica păcii și realitatea dominației
Unificarea europeană este adesea justificată prin ideea păcii. UE a primit chiar Premiul Nobel pentru Pace în 2012. Dar această „pace” este una imperială, întreținută nu prin armonie, ci prin disciplină și sancțiuni. Austeritatea impusă Greciei, mecanismele de deficit excesiv, condiționalitățile impuse statelor estice – toate arată că pacea europeană este pacea unei ordini fără alternativă, nu pacea înțelegerii.
Europa nu e un spațiu al dialogului, ci al conformării. Statele sunt obligate să adopte politici economice, juridice, migratorii dictate de un centru opac. Și când se opun – cum a fost cazul Poloniei sau Ungariei – sunt sancționate, stigmatizate, excluse simbolic.
6. Mecanismele extinderii – nu solidaritate, ci exploatare controlată
Triandafyllidou și Gropas admit indirect că extinderea UE către Est a fost un act geopolitic și economic, nu unul cultural sau valoric. Țările estice au fost integrate pe baza „criteriilor de la Copenhaga” – condiții unilaterale, impuse fără simetrie. Li s-a cerut deschiderea completă a piețelor, dar fără acces egal la decizie. Li s-au impus „reforme” dureroase, dar fără protecții echivalente. Libertatea de circulație a fost, de fapt, drenaj de capital uman.
România, Polonia, Bulgaria, Lituania – toate au cunoscut pierderi masive de populație, dezindustrializare și polarizare socială, în numele integrării. Extinderea nu a fost un schimb egal, ci o formă nouă de absorbție economică și de reglare a ierarhiei interne a Europei. Popoarele din Est au fost tratate ca elevi obraznici, nu ca parteneri maturi.
7. Europa ca proiect utopic fără popor
Autorii menționează că proiectul european s-a transformat în ultimele decenii: de la „cum unificăm Europa?” la „câtă Europă putem suporta?”. Dar această întrebare este pusă doar pentru a ocoli esențialul: nu cantitatea de Europa e problema, ci natura ei. O Europă fără rădăcini, fără granițe, fără popoare nu este sustenabilă.
Utopia federalistă ignoră specificul național, cultural și religios al continentului. Ea cere o cultură politică artificială, un demos imaginar și o memorie comună falsificată. În lipsa acestor elemente, unitatea nu e decât o colecție de reguli fără suflet, un corp fără inimă. Cetățenii europeni nu se simt „europeni” în sens civic profund – și nu pentru că nu ar fi „destul de educați”, ci pentru că Europa nu le vorbește în limbajul lor.
8. Soluțiile propuse – și ce se evită cu încăpățânare
Triandafyllidou și Gropas încheie capitolul sugerând că „viitorul Europei depinde de o reflecție asupra valorilor comune și a scopului comun”. Dar evită cu obstinație ideea suveranității naționale ca soluție. Pentru ei, reflexul este întotdeauna unul integrator: mai multe instituții comune, mai multă solidaritate impusă, mai multă „comunicare europeană”.
Ce nu se propune niciodată? Dezintegrarea ordonată. Revizuirea tratatelor. Transferul de putere înapoi la parlamentele naționale. Redefinirea Europei ca alianță de state, nu ca super-stat. Aceasta e zona tabu a gândirii europeniste.
Concluzie – „Visul european” este coșmarul neatârnării
Unitatea europeană a fost visul unui grup restrâns de elite, care s-au temut de popoare și au vrut să le țină sub control. Ea a servit ca pretext pentru a demonta suveranitățile, a neutraliza tradițiile, a înlocui loialitățile naționale cu o cetățenie de carton. Popoarele nu au cerut această unificare. Le-a fost impusă. Și acum, tot ele plătesc costul.
Adevărul pe care nimeni nu-l mai poate ascunde: Europa nu s-a unit prin iubire, ci prin frică. Nu prin dorință comună, ci prin constrângere. Nu pentru viitor, ci pentru a fugi de trecut.
SECȚIUNEA IV
Europa culturală – între autocelebrare și excludere civilizațională
Europa se laudă cu diversitatea doar ca să o controleze și o invocă doar când nu o amenință.
1. Cultura europeană – între pluralitate vie și canon politicizat
În discursul oficial, Europa este definită ca „spațiu cultural comun” – o regiune în care valori precum libertatea, demnitatea umană, pluralismul și democrația au prins rădăcini și au rodit. Dar ce înseamnă „cultura europeană” cu adevărat? Triandafyllidou și Gropas observă corect: nu este vorba de o cultură în sens tradițional, ci de un construct ideologic menit să unifice artificial diferențe istorice și să ofere legitimitate unei ordini politice. Cultura devine aici instrument de integrare, nu expresie a unui suflet comun.
Cultura europeană, așa cum este invocată astăzi, este o selecție: umanismul, Iluminismul, raționalismul, democrația parlamentară. Dar nu și teologia medievală, nu și ortodoxia bizantină, nu și conservatorismul rural, nu și suveranismul popular. Este o cultură decupată, cosmopolită, urbanizată, secularizată – o cultură de salon, nu de popor. Astfel, Europa oficială își selectează trecutul ca un curator ideologic: promovează ce e compatibil cu agenda federalistă și ascunde ce o încurcă.
2. Mitul „moștenirii comune” – istoria reinterpretată pentru obediență
Una dintre marile mistificări analizate în acest capitol este ideea unei „moșteniri culturale comune” care ar uni Europa din Evul Mediu până azi. Autorii remarcă tensiunile și rupturile istorice profunde: de la scindarea Romei la Reformă, de la Războaiele Religioase la dictaturi și comunism. Și totuși, în ciuda acestor fracturi, Bruxelles-ul vorbește de un fir istoric coerent și pozitiv.
Această ficțiune este întreținută prin simboluri oficiale: drapelul UE cu stele „ale unității”, imnul „Odă bucuriei”, Premiul Saharov, Erasmus+, Capitala Culturală Europeană. Dar dincolo de aceste vitrine, se află o tentativă de disciplinare a memoriei: cine nu împărtășește această „moștenire” e tratat ca anacronic, periculos, neintegrabil. Astfel, moștenirea devine armă. Iar cultura – o reeducare mascată.
3. Cultura Europei de Est – marginalizată, folklorizată, tolerată
Triandafyllidou și Gropas recunosc indirect faptul că Estul european a fost mereu periferizat în construcția culturală a Europei. Rădăcinile sale ortodoxe, ruralitatea încă vie, atașamentul față de familie și națiune sunt privite ca reziduuri ale trecutului, nu ca alternative legitime. Cultura est-europeană este acceptată în UE doar ca folclor, nu ca forță modelatoare. O țară ca România este invitată să-și exporte „tradițiile” și „arta populară” – dar nu valorile conservatoare care le susțin. Ni se cere să „adoptăm valorile europene”, dar ni se refuză dreptul de a le redefini.
Aceasta nu este diversitate culturală reală, ci asimilare simbolică. Cultura este încurajată doar atâta timp cât nu devine critică. Valorile devin un sens unic. Când Polonia sau Ungaria au invocat rădăcinile creștine ale Europei în Constituțiile lor, au fost imediat stigmatizate. Dar când se promovează „valori europene” ca „diversitate de gen” sau „mobilitate transnațională”, acestea devin normative, impuse prin fonduri, condiționalități și presiune diplomatică.
4. Europeismul cultural – un model globalizant cu mască locală
Ceea ce se numește astăzi „cultură europeană” este, în fond, o formă de globalism cultural cu accent apusean. Este un model consumist, individualist, secularizat, hiperraționalist, care elimină încet dar sigur toate reperele tradiționale: religie, etnie, suveranitate, morală comună. Autorii, deși nu formulează explicit această critică, descriu simptomele: estomparea granițelor, dispariția memoriei istorice critice, accentul pus pe mobilitate, fluiditate, relativism.
Această cultură este livrată prin mass-media, industrie editorială, platforme digitale și finanțare selectivă a proiectelor culturale. Un scriitor naționalist nu primește burse europene. Un regizor conservator nu primește spațiu în festivalurile culturale „progresiste”. Europa culturală este o selecție ideologică agresivă, nu o deschidere autentică.
5. Religia – exilată din cultura europeană în numele „toleranței”
O temă esențială atinsă de autori este raportul Europei cu religia. În ciuda rădăcinilor creștine incontestabile ale Europei, Uniunea Europeană refuză să le menționeze în tratatele sale. În numele neutralității, religia este evacuată din spațiul public. Dar această „neutralitate” este selectivă: nu înseamnă toleranță față de toate confesiunile, ci delegitimarea religiei tradiționale și promovarea unui umanism abstract.
Moscheile se bucură de protecție, dar crucea este contestată. Postul Paștelui e considerat „opresiv”, dar Ramadanul e celebrat oficial. Această dublă măsură trădează un resentiment adânc față de tradiția majoritară. Nu suntem în fața unei „separații între stat și biserică”, ci a unei revoluții anticreștine mascate în progres cultural.
6. Europa ca spațiu de „valori universale” – o hegemonie simbolică
Când Bruxelles-ul afirmă că Europa trebuie să promoveze „valori universale”, uită că universalismul este adesea pretextul pentru dominare. Ce se propune ca „universal” este, în realitate, particularul ideologic al unei elite apusene. Valorile europene – definite vag ca „toleranță, democrație, stat de drept” – devin axiome, nu subiecte de dezbatere. Și odată transformate în dogme, orice critică este tratată ca erezie politică.
Europa postmodernă își închide porțile tocmai prin discursul despre deschidere. Excluderea se face în numele incluziunii. Cenzura – în numele protecției. Ceea ce nu se aliniază devine „discurs al urii”, „dezinformare”, „atac la valorile europene”. Este o nouă Inchiziție – seculară, birocratică, invizibilă, dar la fel de intolerantă.
7. Educația și cultura ca instrumente de reeducare ideologică
Triandafyllidou și Gropas ating un punct sensibil: formarea unei identități culturale europene nu e un proces natural, ci unul instituționalizat agresiv, prin școală, universitate, media și ONG-uri. Educația europeană nu înseamnă învățarea adevărului, ci formatarea mentalității. Elevii sunt învățați „valori europene” înainte de a cunoaște istoria națională. Tinerii primesc burse Erasmus, dar sunt dezrădăcinați. Identitatea devine fluidă, vagă, confortabilă – dar lipsită de ancorare.
Aceasta nu e educație, ci reprogramare. Un tânăr european tipic e un consumator global fără trecut, fără familie tradițională, fără repere morale fixe. Și această formatare e celebrată ca „progres”. Nu se mai educă cetățeni, ci funcționari ai ordinii culturale dominante.
8. Cultura europeană – între celebrare festivă și interzicere tacită
Există o disonanță puternică în felul în care Europa își practică cultura: pe de o parte o ridică în slăvi – muzee, festivaluri, expoziții, zile culturale europene. Pe de altă parte, interzice activ expresiile vii ale acestei culturi atunci când contrazic noul canon ideologic. Cântăreții populari, scriitorii conservatori, teologii ortodocși, gânditorii identitari sunt excluși sau marginalizați.
Europa de azi nu e spațiul culturii vii, ci al culturii curatoriate. Totul e filtrat, aprobat, standardizat. Nu e un continent viu, ci o expoziție cu bilete, ghid audio și supraveghetor ideologic. Ce nu intră în vitrină, e considerat rușinos, intolerabil, periculos.
Concluzie – Europa culturală trebuie reînsuflețită, nu dirijată
Adevărata cultură europeană nu poate fi impusă din afară. Ea nu trăiește în directive și calendare, ci în familie, biserică, limbă, comunitate și istorie. Europa nu trebuie reinventată, ci regăsită. Iar regăsirea ei nu se va face prin „narative comune” scrise de birocrați, ci prin întoarcerea la surse, la rădăcini și la libertatea culturală reală.
O cultură care cere să fie iubită, dar interzice critica, nu este cultură – ci propagandă.
SECȚIUNEA V
Margini, granițe, periferii – cine e „în afară” și de ce nu are voie „înăuntru”?
Europa nu și-a construit granițele pentru a se apăra, ci pentru a-i exclude pe cei care nu se supun.
1. Granițele Europei: între realitate geografică și fantezie politică
Ce este o graniță? O linie de apărare? Un prag civilizațional? O zonă de tranzit? În discursul european oficial, granițele sunt prezentate ca niște convenții flexibile, deschise, permeabile – simboluri ale unei Europe primitoare și globalizate. Dar în realitate, granițele UE sunt instrumente de triere, selecție, disciplinare. Ele nu sunt o linie de delimitare firească, ci o rețea de filtre ideologice și strategice.
Triandafyllidou și Gropas admit: „Granițele Europei nu sunt fixe, ci produsul unor negocieri continue între stat și cetățean, între centru și margine, între trecut și viitor.” În traducere liberă, asta înseamnă că granițele nu protejează popoarele, ci proiectul ideologic. Europa nu-și închide porțile din instinct de conservare, ci din teama de alteritate necontrolabilă.
2. Cine trasează granițele? Birocrația, nu istoria
Frontierele istorice ale Europei – culturale, religioase, geopolitice – sunt profund ignorate în arhitectura actuală a UE. Spațiul Schengen, de exemplu, nu urmează nicio logică identitară sau civilizațională. România, cu o cultură eminamente europeană și o istorie profund occidentală prin latinitate, a fost ținută la poarta Schengen (este încă?), în timp ce alte state sunt tratate cu indulgență. Criteriul real nu este apartenența culturală, ci obediența față de regulile centrului.
Autorii descriu acest mecanism ca un „sistem de frontierizare” – o rețea fluidă, care operează selectiv și strategic. Granițele se mută, se contractă, se suspendă. Dar nu în funcție de voința popoarelor, ci de prioritățile Bruxelles-ului: fluxuri de capital, migrație gestionată, control sanitar, interese geopolitice. Popoarele nu-și controlează granițele – sunt controlate prin ele.
3. Estul Europei – periferie utilă, dar niciodată asimilată
România, Bulgaria, Moldova, Ucraina, Serbia – toate sunt tratate ca „margini ale Europei”. Nu în sens geografic, ci civilizațional. Deși împărtășesc tradiții, limbi, religii și istorii europene, sunt menținute într-o zonă de incertitudine, de tranziție eternă. Europa nu le respinge explicit, dar nici nu le acceptă pe deplin. Sunt invitate să se reformeze la nesfârșit, dar niciodată să se așeze la masă ca egale.
Această strategie de ambiguitate funcționează ca o colonizare morală: țărilor din Est li se cere „să demonstreze că sunt europene”, prin legi, politici, comportamente și ideologie. Li se oferă fonduri, dar cu condiții stricte. Li se promite integrarea deplină, dar li se reamintește constant că „nu sunt încă pregătite”. Europa Estului este adăpată cu promisiuni, dar ținută sub jugul condiționării.
4. Sudul – vinovat de instabilitate, dar folosit ca tampon
Italia, Grecia, Spania și chiar Portugalia sunt adesea prezentate drept surse ale „crizelor europene”: datoria suverană, migrația, guvernarea slabă. Dar această retorică ascunde un fapt simplu: Sudul a fost instrumentalizat de nucleul dur al Europei pentru a absorbi șocuri. Grecia, de exemplu, a fost ținută în eurozonă nu din solidaritate, ci pentru a proteja băncile franceze și germane. Când criza a izbucnit, nu s-au căutat cauzele sistemice, ci țapi ispășitori regionali.
Autorii observă că acest tratament inegal a creat o hartă ascunsă a Europei: nordul disciplinat, estul neintegrat, sudul corupt, centrul decident. Dar această hartă nu este culturală – este financiară și birocratică. Granițele dintre „buni europeni” și „probleme europene” nu urmează identitatea, ci obediența față de centrul economic.
5. Granița invizibilă din interior – între elite și popoare
Una dintre cele mai perfide forme de frontierizare analizate în carte este granița simbolică dintre elitele europene și cetățenii lor. Este o graniță invizibilă, dar tot mai insuportabilă. Se manifestă prin limbaj, educație, valori, loialități. Elita europeană vorbește într-un idiom globalist, managerial, umanitarist, în timp ce popoarele își păstrează limbajul identității, al pământului, al rânduielii.
Această ruptură devine o formă internă de excluziune: voturile populare sunt „greșite”, partidele naționaliste sunt „iliberale”, „extremiste”, tradițiile sunt „neadaptate”, „retrograde”. Granițele nu mai sunt doar între națiuni – sunt între clase simbolice. Europa este „a celor care știu mai bine” – iar restul trebuie să se supună. Aceasta e frontiera reală: între cei care decid și cei pentru care se decide.
6. Granițele viitorului – reîntoarcerea la suveranitate sau consolidarea birocrației?
Autorii încheie cu o reflecție ambiguă: încotro merg granițele Europei? Spre deschidere permanentă sau spre consolidare? Dar evită întrebarea esențială: cine ar trebui să hotărască? Dacă popoarele decid, atunci granițele sunt expresia suveranității. Dacă birocratia decide, atunci granițele sunt expresia dominației.
Europa poate fi redescoperită numai dacă se întoarce la granițe organice, apărate de comunități conștiente, nu desenate în laboratoarele Bruxelles-ului. Granițele nu sunt dușmanii diversității, ci gardienii identității. Fără granițe naționale, nu există libertate reală – doar permisiuni condiționate.
Concluzie – Granițele Europei nu trebuie abolite, ci reînvestite cu suveranitate
Granițele nu sunt semne ale fricii, ci ale discernământului. Cine nu are granițe nu are trup politic, nu are judecată colectivă, nu are apărare identitară. Europa de azi vorbește despre „depășirea granițelor” pentru a-și masca ambițiile centralizatoare. Dar tocmai această depășire produce excluderi mai subtile, mai umilitoare, mai periculoase.
Granițele nu sunt problema Europei – ci soluția trădată a libertății ei pierdute.
SECȚIUNEA VI
Europa economică – între cămătărie, inegalitate și demolarea statului social
Europa a devenit un spațiu în care bogații dictează, iar săracii plătesc pentru „integrare”.
1. Iluzia prosperității colective – cine a câștigat cu adevărat din piața comună?
Proiectul european s-a prezentat încă de la început drept o „poveste de succes economic”. Piața comună, libera circulație, moneda unică – toate au fost vândute ca rețete ale prosperității colective. Însă, realitatea istorică, așa cum reiese și din analiza lui Triandafyllidou și Gropas, dezvăluie un adevăr mai incomod: integrarea economică a fost un mecanism de redistribuire a suveranității în sus și a poverilor în jos.
Statele mici, periferice sau cu istorii diferite au fost obligate să adopte un cadru economic standardizat, în care prioritățile naționale – protejarea industriei, sprijinul fermierilor, controlul capitalurilor – au fost subordonate regulilor pieței unice. Dar nu o piață liberă în sens clasic, ci o piață reglementată în interesul celor mari. Germania, Olanda, Franța au fost principalii beneficiari. În schimb, țări precum Grecia, Portugalia, România au devenit piețe de desfacere, surse de forță de muncă ieftină și zone de absorbție a surplusului industrial occidental.
2. Moneda unică – instrument de dominație financiară
Unul dintre cele mai toxice mituri europene este cel al monedei unice ca factor de stabilitate. În realitate, moneda unică – euro – a fost o capcană de aur. Prin renunțarea la moneda națională, statele au pierdut principalul instrument de ajustare în criză: devalorizarea. Astfel, au fost constrânse să recurgă la „ajustări structurale”: tăieri bugetare, concedieri, privatizări, austeritate.
Triandafyllidou și Gropas recunosc natura contradictorie a euro: „moneda unică a fost lansată înaintea unei uniuni fiscale și politice reale.” Dar nu merg până la concluzia firească: această alegere n-a fost o eroare tehnică, ci o decizie politică premeditată. Prin euro, Germania și-a asigurat exporturile, iar țările sudice au fost legate de o monedă prea puternică pentru economiile lor. Dezechilibrul structural n-a fost remediat – a fost întreținut.
3. Austeritatea – religia noului Leviatan european
După criza din 2008, Europa a renunțat la orice aparență de solidaritate. Criza a fost tratată ca o problemă morală: țările „leneșe” din sud (în special Grecia) au fost înfățișate ca iresponsabile, în timp ce nordul „harnic” a fost prezentat drept model de virtute. Soluția: austeritate drastică, sub supravegherea „troicii” – Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană, FMI.
Această austeritate nu a fost doar economică, ci ideologică și simbolică. Statul social a fost demonizat, sindicatelor li s-a redus puterea, cheltuielile sociale au fost tăiate, în timp ce băncile au fost salvate cu sute de miliarde. Popoarele au fost obligate să-și vândă patrimoniul pentru a plăti dobânzile impuse de aceiași care au creat criza.
Triandafyllidou și Gropas critică doar indirect această realitate. Dar datele vorbesc de la sine: șomaj record, tineri forțați să emigreze, sinucideri din motive economice, orașe întregi distruse. Austeritatea nu a fost o măsură tehnică – a fost un act de violență structurală camuflat în jargon economic.
4. Capitalul mobil, munca captivă – o Europă a dezechilibrului permanent
În timp ce capitalul poate circula liber între state, muncitorii sunt prinși în capcana mobilității forțate. Milioane de est-europeni au fost nevoiți să migreze pentru a-și asigura un trai decent. Dar această migrație nu este semn al succesului, ci dovada eșecului statelor în fața mecanismelor pieței unice.
Țările de origine pierd forță de muncă activă, tineri, specialiști. Se creează dependențe toxice de remitențe și subdezvoltare cronică a serviciilor. În același timp, țările de destinație beneficiază de mână de lucru ieftină, docilă, ușor de înlocuit. Nu e vorba de „libertate de circulație”, ci de migrație controlată în interesul capitalului.
Europa economică nu protejează cetățenii, ci interesele financiare ale unei clase transnaționale de investitori și manageri. Țăranul, muncitorul, profesorul – nu sunt subiecte ale economiei europene, ci victimele ei tăcute.
5. Demantelarea statului social – un ideal trădat în numele eficienței
Europa postbelică a fost, pentru o vreme, leagănul unui stat social robust: asigurări de sănătate, pensii, protecție a muncii, educație publică solidă. Dar odată cu integrarea economică, acest model a fost demontat bucățică cu bucățică. Sub pretextul „sustenabilității fiscale”, UE a impus plafonări de deficit, reforme ale pieței muncii și reduceri de personal bugetar.
Autorii menționează discrepanțele tot mai adânci între statele membre, dar evită să recunoască vina directă a mecanismelor comunitare. În realitate, UE a devenit groparul statului social european. În timp ce corporațiile sunt scutite sau relocate în paradisuri fiscale europene (Irlanda, Luxemburg, Olanda), cetățeanul de rând plătește nota: spitale închise, școli degradate, pensii înghețate.
6. Liberalizarea ca ideologie de dominație
Privatizarea serviciilor publice – apă, transport, energie, sănătate – a fost vândută drept „modernizare” și „eficiență”. În realitate, a însemnat predarea resurselor strategice către capitalul internațional, cu pierderi uriașe pentru controlul național. În România, privatizarea BCR, Petrom, distribuția de apă, gaze sau energie a dus la creșteri masive de prețuri și dependență energetică. Toate în numele „integrării europene”.
Triandafyllidou și Gropas admit că liberalizarea a produs efecte inegale, dar nu merg mai departe. Nu recunosc că liberalizarea este o dogmă, nu o necesitate. Este o impunere ideologică menită să anihileze autonomia economică a statelor. Nu ai voie să protejezi producția locală. Nu ai voie să subvenționezi agricultura tradițională. Nu ai voie să impui taxe corporatiilor străine. Ai voie doar să te conformezi.
7. Fondurile europene – instrumente de dependență și condiționare
Una dintre cele mai folosite justificări pentru aderarea la UE este accesul la fonduri europene. Dar aceste fonduri nu sunt un dar – sunt instrumente de disciplinare economică și simbolică. Ele nu finanțează ce e necesar, ci ce e „eligibil”. Nu susțin comunități vii, ci proiecte cu „impact european”. Nu respectă priorități locale, ci directive centrale.
În plus, fondurile creează o economie paralelă, artificială, dependentă de aprobări, consultanță, rapoarte și proceduri. Ele nu dezvoltă structuri autonome, ci formează clientelism european. Iar în momentul în care un guvern se abate de la linia Bruxelles-ului – cum s-a întâmplat cu Polonia sau Ungaria – fondurile sunt suspendate, întârziate sau „revizuite”.
8. „Economia verde” și tranziția energetică – o nouă formă de expropriere
În numele luptei contra schimbărilor climatice, UE promovează „tranziția verde” – un proces de reconversie energetică rapidă și profundă. Dar în practică, această tranziție este un nou val de expropriere mascată. Țările est-europene, dependente de cărbune, hidrocarburi sau industrie grea, sunt forțate să renunțe la ele fără alternative viabile.
Costurile sunt enorme, iar profiturile revin marilor companii „verzi” din Vest. Fermierii, transportatorii, întreprinderile mici – toți sunt sacrificați pe altarul unei ideologii care nu ține cont de context, de nevoi reale, de ritmuri istorice. Tranziția verde nu e tranziție – e substituire forțată a unei economii naționale cu un model corporatist „sustenabil”.
Concluzie – Europa economică nu e o comunitate, ci o colonie internă
Proiectul economic european nu a creat o economie solidară, ci o ierarhie de interese ascunse sub masca integrării. În vârful piramidei – marile corporații, statele bogate, centrele financiare. La bază – muncitorii fără protecție, țările dependente, guvernele fără autonomie.
Nu e vorba de lipsa de bani. E vorba de cine îi decide, cui îi dă și în ce condiții. Europa economică nu a distribuit avuție – a consolidat dominația. Și a numit asta: progres.
SECȚIUNEA VII
Identități europene – între umbră imperială și mască liberală
Identitatea europeană nu este o construcție comună, ci o mască impusă – și cine nu o poartă, e sancţionat.
1. Ce este identitatea europeană? O formă de apartenență sau o unealtă de control?
„A te simți european” a devenit un ideal promovat intens prin educație, media și simboluri oficiale: drapelul cu stele, pașaportul UE, programele Erasmus, imnul „Odă bucuriei”. Însă această identitate este vagă, generalistă și, mai ales, condiționată. Triandafyllidou și Gropas recunosc că identitatea europeană este o „construcție politică” – nu un sentiment natural. Ea nu s-a născut din solidaritate culturală spontană, ci a fost construită deliberat de sus în jos, în laboratoarele ideologice ale Bruxelles-ului.
Identitatea europeană nu are un conținut clar. Este definită mai ales prin ceea ce nu este: nu este naționalism, nu este religie, nu este tradiție, nu este atașament local. Este o identitate de tip managerial – cosmopolită, mobilă, neoliberală. Cine nu se aliniază acestui profil este stigmatizat: retrograd, extremist, intolerant.
2. De la identitate culturală la identitate civică sterilă
Autorii disting între două tipuri de identitate europeană: una culturală, legată de moștenirea istorică și civilizațională, și una civică, bazată pe „valori comune” precum statul de drept, democrația, drepturile omului. Însă în realitate, identitatea civică a fost impusă ca un înlocuitor al celei culturale. Europa oficială evită cu grijă orice referire la creștinism, la specificitățile naționale sau la rădăcinile istorice. În numele toleranței, s-a instaurat o identitate golită de rădăcini.
Această identitate civică este selectivă și exclusivistă. Valorile invocate nu sunt deschise interpretării – sunt impuse ca dogme. A nu susține „drepturile LGBT”, a nu adera la „pilonii statului de drept” sau a critica multiculturalismul te transformă instant într-un „dușman al Europei”. Astfel, o identitate pretins civică devine un instrument de cenzură ideologică.
Țările est-europene nu sunt privite ca furnizoare de identitate, ci ca obiecte ale integrării culturale. Valorile conservatoare, atașamentul față de familie, religie și pământ sunt considerate obstacole. Astfel, esticii sunt puși în postura de „europeni second-hand”, care trebuie reeducați. În numele integrării, li se cere să-și abandoneze specificul.
Autorii notează tensiunile dintre identitățile naționale și europenismul oficial, dar nu spun cu voce tare ce este evident: identitatea europeană se construiește împotriva identităților tradiționale. Ea nu le înglobează, ci le subordonează. Iar când popoarele se opun, li se spune că sunt „iliberale”.
4. Euroscepticismul – vocea popoarelor care refuză să fie reprogramate
Autoarele analizează fenomenul euroscepticismului, dar îl tratează mai degrabă ca un simptom patologic – al fricii, ignoranței sau manipulării. În realitate, euroscepticismul este vocea legitimă a popoarelor care refuză să li se șteargă identitatea. Este reacția firească la un proiect de integrare care anulează diferențele, dar pretinde că le celebrează.
Voturile din Italia, Polonia, Franța, Ungaria, Olanda nu sunt accidente sau derapaje. Sunt semne ale unei crize profunde de legitimitate. Când elitele vorbesc despre „Europa valorilor”, cetățenii întreabă: ale cui valori? Cine le-a decis? Cine le impune? Iar când nu primesc răspuns, votează împotriva proiectului.
5. Tineretul european – crescut cu simboluri, dar golit de rădăcini
Un alt segment esențial analizat este generația tânără. Programul Erasmus, schimburile academice, mobilitatea – toate sunt prezentate drept „succesuri ale Europei”. Dar în realitate, aceste politici creează o generație dezrădăcinată, fluentă în engleză, dar analfabetă în cultura proprie. Acești tineri sunt europeni „funcționali” – adaptați pieței, nu loiali tradiției.
Este o identitate fluidă, fără repere: fără țară, fără familie, fără memorie. Tânărul european ideal este un cetățean global, post-național, post-religios, post-moral. Este exact ce dorește sistemul: o populație docilă, fără trecut, ușor de mobilizat și imposibil de solidarizat.
6. Identitate europeană vs. identitate națională – conflictul inevitabil
În teorie, identitatea europeană ar trebui să fie complementară celei naționale. În practică, însă, cele două sunt într-un conflict latent. Autorii vorbesc despre o „identitate plurală”, dar aceasta e o utopie. Nu poți iubi deopotrivă o patrie concretă și un construct abstract. Nu poți fi loial unei comunități reale și în același timp unui aparat birocratic fără chip.
Identitatea națională este organică – s-a născut din sânge, istorie, suferință. Identitatea europeană este artificială – s-a născut din tratate, granturi și slogane. Între cele două, conflictul este inevitabil. Și el se rezolvă, tot mai des, în favoarea aparatului european, care delegitimează națiunea în numele „valorilor”.
7. Soluția uitată: Europa națiunilor, nu Europa fără națiuni
Autorii nu oferă o soluție clară. Dar cartea lor ne permite să vedem ceea ce este ascuns: Europa nu trebuie să-și creeze o identitate artificială pentru a exista. Identitatea comună a Europei a fost, istoric, pluralitatea. Nu omogenizarea. Nu uniformizarea. Ci conviețuirea identităților distincte, pe temeiul suveranității și respectului reciproc.
Europa poate avea o identitate doar dacă renunță să impună una. Fiecare popor trebuie să-și poată păstra felul de a fi. Un român nu trebuie să devină „european” ca să fie respectat. Un polonez nu trebuie să accepte ideologia de gen ca să primească fonduri. O Europă a națiunilor este singura Europă legitimă – și singura care poate dăinui.
Concluzie – Identitatea europeană nu trebuie creată, ci limitată
Europa nu are nevoie de o identitate comună impusă, ci de spațiu pentru diversitatea reală. Când Bruxelles-ul încearcă să definească ce înseamnă „a fi european”, nu creează unitate – creează dezbinare. Pentru că orice definiție impusă este, în fond, o formă de excludere.
Adevărata Europă nu se impune – se lasă trăită. Adevărata identitate nu se construiește în cancelarii – ci se apără în sate, în biserici, în familii, în limba maternă.
SECȚIUNEA VIII
Europa politică – între democrație simulată și dictat birocratic
Europa a devenit un teatru de voturi inutile, regizat de o oligarhie care nu mai are nevoie de popoare decât ca spectatori plătitori.
1. Democrația europeană – decor golit de conținut
Instituțiile europene se prezintă ca expresie a unei democrații moderne, multilaterale, participative. Parlament, Comisie, Consiliu, Curte – toate par să reflecte o arhitectură echilibrată, cu atribuții delimitate și cu transparență procedurală. Însă realitatea dezvăluie cu totul altceva: o democrație mimată, condusă de structuri nealese, cu responsabilitate difuză și cu decizia plasată deasupra oricărei contestări.
Triandafyllidou și Gropas surprind această ambiguitate, dar rămân într-un registru descriptiv. Ceea ce nu spun clar este că UE nu suferă de un „deficit democratic”, ci de o absență democratică structurală. În centrul deciziei nu stau cetățenii, ci comisarii; nu stă națiunea, ci tehnocrația. Popoarele sunt invitate să aprobe, dar nu să aleagă; să voteze, dacă o fac bine, dar nu să decidă.
2. Comisia Europeană – „guvernul” nevotat al continentului
Comisia Europeană are inițiativa legislativă – adică decide ce legi sunt propuse. Ea supervizează aplicarea tratatelor, impune sancțiuni, negociază acorduri comerciale, stabilește direcții strategice. Dar niciun membru al Comisiei nu este ales direct de cetățeni. Sunt propuși de guverne, validați între ei, închiși într-o logică opacă și neresponsabilă.
Autorii admit că legitimitatea Comisiei este „indirectă”, dar nu denunță caracterul profund ilegitim al unei instituții care ia decizii cu impact național fără să dea socoteală popoarelor afectate. În orice stat național, o astfel de structură ar fi considerată oligarhică. În UE, e „normalitate”.
Nu există democrație acolo unde guvernul nu poate fi demis de popor.
3. Parlamentul European – un surogat al reprezentării reale
Parlamentul European este singura instituție aleasă prin vot direct. Dar rolul său este limitat: nu are inițiativă legislativă și nu controlează real Comisia. Mai mult, structura sa pe grupuri politice transnaționale diluează orice reprezentare națională autentică. Votul unui român se dizolvă într-o majoritate pan-europeană care nu reflectă voința sa culturală, istorică sau morală.
Campaniile europarlamentare sunt dominate de teme interne, dar eurodeputații nu au niciun instrument concret de a aduce nevoile naționale în centrul deciziei. Astfel, Parlamentul European funcționează ca o iluzie participativă – un ecran democratic pentru decizii deja luate în altă parte.
4. Supremul arbitru: Curtea de Justiție a UE – judecătorul ideologic
CJUE are autoritatea finală asupra interpretării tratatelor, reglementărilor și dreptului european. În practică, aceasta înseamnă că poate anula decizii ale statelor naționale, redefini legi interne și impune interpretări ideologice prin sentințe.
Este un instrument profund politic sub masca independenței juridice. De pildă, deciziile privind „statul de drept”, libertatea presei, interpretarea nondiscriminării sau prioritățile de gen nu sunt neutre: sunt expresii ale unei agende globaliste, care substituie suveranitatea cu jurisprudență evolutivă (progresivă). Popoarele nu au cum să conteste aceste decizii – ele devin literă de lege, fără dezbatere, fără apel.
Se remarcă adesea tensiunea dintre voința națională și normele europene. Dar ceea ce nu se spune clar este că statele membre sunt, de facto, subordonate. Constituțiile naționale au fost rescrise pentru a „respecta acquis-ul comunitar”. Curțile supreme naționale sunt presate să se subordoneze CJUE. Parlamentele naționale votează legi în acord cu directivele UE – nu cu mandatul electoratului.
Asta creează o disociere fatală: liderii naționali sunt aleși, dar nu mai pot guverna; sunt trași la răspundere, dar nu pot decide. Democrația rămâne formală. În profunzime, e blocată. Când un guvern „deviant” încearcă să acționeze în interes național – vezi Ungaria sau Polonia – e sancționat, izolat, discreditat.
Suveranitatea a fost înjumătățită, dar responsabilitatea a fost păstrată integral de către guvernele naționale – ca să li se poată arunca în cârcă toată vina.
6. Partidele europene – coaliții fără popor, ideologii fără ancoră
Grupurile politice din Parlamentul European – PPE, S&D, Renew, Verzii – nu sunt expresii ale unor comunități politice reale. Sunt construcții tehnice, coagulate pe baza unor compromisuri ideologice, lipsite de rădăcină culturală. Nu au bază populară, nu au membri reali, nu au identitate națională. Iar agenda lor este tot mai uniformizată: progresism, federalism, anticreștinism subtil, ecologism birocratic.
Asta explică de ce nu există alternativă reală la proiectul european în interiorul sistemului. Toate partidele mari sunt, într-un fel sau altul, pro-integrare. Orice opoziție este stigmatizată drept „populism”, „iliberalism”, „extremism”. Astfel, pluralismul politic este înlocuit cu consensul impus prin marginalizare sistematică.
7. Crizele ca pretext – accelerarea integrării prin șoc și excepție
UE a folosit fiecare criză majoră – financiară, migratorie, sanitară – ca oportunitate pentru a extinde atribuțiile instituțiilor centrale. Fără consultări populare. Fără referendumuri. Fără legitimitate democratică. Criza este tratată ca fereastră de oportunitate pentru centralizare accelerată.
Numeroşi analişti notează această dinamică, dar nu o denunță. În fapt, modelul european este unul de „guvernare prin urgență”: reguli suspendate, excepții permanente, tratate reinterpretate. Sub pretextul „solidarității”, se instalează o dictatură lentă, normativă, acceptată prin oboseală și manipulare. Șocul e metoda. Acomodarea, rezultatul.
8. Singura cale: întoarcerea la democrația națională și la controlul direct
În loc să construiască o democrație europeană reală, UE a înăbușit democrațiile reale ale statelor. Popoarele au fost transformate din actori în spectatori. Alegerile au fost golite de sens. Proiectul politic european a devenit un mecanism de neutralizare a voinței populare prin delegare iresponsabilă.
Adevărata suveranitate nu poate fi delegată fără pierderi. Democrația nu înseamnă doar reguli, ci răspundere. Răspundere în fața unui demos concret, nu în fața unui comitet transnațional. Europa nu va putea fi reformată până nu se va întoarce la rădăcini: la popoarele ei, la parlamentele ei, la granițele ei, la cultura ei.
Concluzie – Europa politică de azi este o mașinărie fără popor
Nu există democrație reală fără popor suveran. Iar în Europa de azi, poporul este cel mai absent actor. El este invocat, dar ignorat. Folosit ca pretext, dar ocolit ca partener. Votul său este bun doar când confirmă direcția prestabilită. Iar când votează „greșit”, e corectat. Prin presiune, prin tribunal, prin intimidare morală.
Europa nu suferă de lipsă de legitimitate – ci de absența unei democrații reale. Ceea ce se construiește nu e o uniune de popoare, ci o centralizare fără chip, care nu răspunde decât sieși.
SECȚIUNEA IX
Concluzie generală – Europa între civilizație confiscată și proiect ideologic impus
Europa reală a fost înmormântată sub proiectul unei Europe imaginare – cosmopolită, obedientă, abstractă. Ceea ce ni se cere să iubim nu mai este un continent, ci o dogmă.
1. Europa – de la spațiu geografic la instrument ideologic
Numeroşi autori pornesc de la întrebarea fundamentală: Ce este Europa? Dar în loc să dea un răspuns simplu, deschid un câmp imens de interpretări: Europa ca civilizație, Europa ca proiect politic, Europa ca narațiune culturală, Europa ca mecanism de excludere, Europa ca hegemonie simbolică.
Această ambiguitate nu este întâmplătoare. Dimpotrivă, ea este esența construcției europene moderne. Când o idee nu poate fi definită clar, ea poate fi modelată în funcție de interesele celor care o invocă. Europa nu mai este patria lui Dante, a lui Ștefan cel Mare, a lui Cervantes sau a lui Bach. Europa a devenit un brand geopolitic fără rădăcini, folosit pentru a justifica tot ce altfel ar fi respins de popoare: austeritate, imigrație forțată, relativism moral, federalism fără mandat.
2. Europa oficială – o civilizație înlocuită cu o birocrație
Civilizația europeană reală a fost una a pluralității: limbi, popoare, credințe, conflicte și echilibre fragile. Europa a fost leagănul națiunii, al monarhiei, al Bisericii, al dreptului roman, al universităților, al statului de drept în sens originar. Dar toate acestea au fost evacuate din discursul „Europei unite”.
Astăzi, Europa nu mai este o cultură vie, ci un ansamblu de proceduri, directive, sancțiuni, mecanisme financiare și comisii nealese. Nu mai are poeți. Are consultanți. Nu mai are sfinți. Are experți în incluziune. Nu mai are eroi. Are rapoarte trimestriale și indicatori de performanță. Europa a fost înlocuită cu o schelă de sticlă și beton, numită generic „Bruxelles” – un Babilon fără suflet, dar cu regulamente stricte.
3. Ce s-a pierdut? Rădăcina. Specificul. Onoarea. Credința.
O civilizație nu moare doar când cade – ci și când se uită pe sine. Europa modernă a uitat tot ce o făcea distinctă: creștinismul ca rădăcină spirituală, familia ca nucleu social, limba maternă ca temelie a sufletului, satul ca formă de viață organică, ordinea morală ca axă a vieții publice.
În numele „valorilor europene”, Europa a trădat exact valorile pe care le-a generat cândva: libertatea ca asumare, nu ca fugă de răspundere; demnitatea ca verticalitate, nu ca fragilitate teatrală; toleranța ca noblețe, nu ca frică de diferență. Europa de azi a înlocuit noblețea cu utilitarismul, solidaritatea cu birocratizarea, tradiția cu constrângerea ideologică.
4. Triandafyllidou și Gropas – o critică lucidă, dar reținută
Cartea celor două autoare este valoroasă prin faptul că dezvăluie harta complexă, contradictorie și tensionată a ceea ce numim „Europa”. Ele arată clar că nu există o singură Europă, ci multiple definiții, în funcție de cine întreabă și cine răspunde. Ele recunosc tensiunile culturale, economice, politice și identitare. Denunță excluderile simbolice, inegalitățile economice, fragilitatea legitimității democratice.
Însă nu merg până la capăt. Evită să formuleze verdicte clare. Ezită să propună rupturi. Nu trag concluzia necesară: proiectul actual al Uniunii Europene este nu doar imperfect, ci viciat în esență. Nu e vorba doar de o criză trecătoare. Este o mistificare structurală.
5. UE – o construcție contra popoarelor și contra memoriei
Uniunea Europeană nu este expresia firească a unei civilizații unite, ci o construcție artificială, tehnocratică, elaborată pentru a preveni întoarcerea suveranităților. Sub masca păcii și a cooperării, ea a instaurat o disciplină a conformismului și a „valorilor” impuse. Nu a unit națiunile – le-a slăbit. Nu a protejat diversitatea – a uniformizat-o. Nu a asigurat prosperitate – a redistribuit-o asimetric.
Popoarele europene nu au cerut o comisie centrală care să le spună ce valori să aibă. Nu au cerut o monedă care le distruge agricultura. Nu au cerut o mobilitate care le goleşte satele. Au fost aduse în acest sistem cu promisiuni, apoi ținute în el cu amenințări și condiționări.
6. Ce rămâne de făcut? Restaurarea pluralismului suveran
Singura ieșire demnă din acest impas este reîntoarcerea la Europa reală: Europa națiunilor, a tradițiilor locale, a suveranității decizionale, a libertății morale. Nu o destrămare haotică, ci o reformă radicală: nu mai multă integrare, ci mai multă independență; nu mai multă birocrație, ci mai multă răspundere; nu mai multe valori impuse, ci libertate de conștiință.
Europa nu trebuie distrusă ci dezagregată. Trebuie dezvelită de schela artificială care o sufocă. Trebuie să respire din nou prin limbile ei, prin credințele ei, prin popoarele ei. Europa nu este o colonie internă. Nu este o piață. Nu este un ONG cu stele galbene. Europa este continentul luptelor pentru neatârnare, pentru lege dreaptă, pentru apărarea familiei și a gliei.
Concluzie generală – Manifest pentru o Europă vie, nu reglementată
În fața Europei actuale, fiecare națiune trebuie să aleagă: să se piardă în uniformizare sau să se afirme prin rădăcini. Proiectul actual nu e reformabil prin proceduri. El poate fi salvat doar prin curaj. Curajul de a o refuza. Curajul de a ne proteja. Curajul de a ieși din mimetism și a reveni la realitate.
Europa nu este viitorul popoarelor – ci memoria lor. Și cine nu-și apără memoria, nu va avea nici viitor.
EPILOG
Nu urâm continentul dar ne opunem falsificării sale identitare. Urâm colonizarea lui ideologică. Nu refuzăm comunitatea. Refuzăm constrângerea. Europa – continentul trebuie salvată de Europa – ideologia.
1. S-a furat un continent și s-a pus în loc un proiect
Europa nu mai înseamnă ce a însemnat: nu mai e suveranitate, ci subordonare; nu mai e cultură, ci programare ideologică; nu mai e drept, ci norme impuse; nu mai e civilizație organică, ci sistem administrativ. Dintr-un trup viu s-a făcut o hartă a directivelor. Dintr-o corolă de națiuni s-a făcut o rețea de interdicții.
Se vorbește despre „viitorul Europei”. Dar adevărata întrebare este: ce mai este viu din trecutul ei? Căci fără rădăcină, viitorul e o minciună. Și tocmai asta s-a produs: o substituire subtilă, sub masca progresului. Ni s-a luat libertatea, sub pretextul eficienței. Ni s-au luat cuvintele vechi, sub pretextul toleranței. Ni s-au luat valorile, sub pretextul incluziunii. Ne-au adăpat din izvoare străine, până ce-am uitat gustul apei noastre.
2. Suveranitatea nu e negociabilă. E ființă.
O țară nu este o firmă. Un popor nu este o masă de forță de muncă mobilă. O limbă nu este un obstacol de reglementat. O biserică nu este un ONG. Un tată nu este un agent social. O mamă nu este un dispozitiv de reproducere inclusivistă. O națiune nu poate fi rescrisă ca o pagină de regulament european.
Noi, românii, nu suntem „parteneri europeni” – suntem stăpâni ai unei vetre. Stăpâni de drept, prin jertfă, prin muncă, prin memorie. Ne-am apărat pământul și rânduiala nu pentru a ajunge administratori sub supraveghere. Am fost cămășă de zale între imperii, nu material de reciclat în laboratoare ideologice.
Suveranitatea nu este un moft al secolului XIX, ci o necesitate a secolului XXI. Cine nu are autonomie legislativă, cine nu-și controlează hrana, energia, moneda, educația, credința – acela e colonie. Fie ea internă sau „partener strategic”.
3. Dreapta nu înseamnă piață, iar stânga nu înseamnă redistribuire. Toate au fost inversate.
Conservatorismul real nu e neoliberalism. Nu e cultul pieței fără regim moral. E apărarea a tot ce e viu: familie, țară, memorie, rânduială firească. Europa ne-a învățat, cândva, că ordinea se așează pe lege dreaptă, nu pe volatilitatea bursei. Că boieria nu înseamnă prădare, ci grija pentru ai tăi. Că economia nu este un zeu gelos, ci o slujitoare a binelui comun.
Astăzi, însă, stânga predică piețele și cenzura, iar dreapta a uitat suveranitatea și s-a înrolat în globalism. Europa a devenit o bătălie între două fețe ale aceluiași sistem: una care vrea control economic, alta care vrea control social.
Noi nu ne regăsim în niciuna. Noi vrem să trăim în limba noastră, în pământul nostru, în hotarele noastre. Vrem o Românie neatârnată, nu o „regiune europeană verzificată”. Vrem rânduială și ierarhie morală, nu experiment social.
4. Proiectul Europei unite s-a născut cu bune intenții. Dar a fost capturat.
S-a început cu comerț, s-a ajuns la cămătărie. S-a început cu cooperare, s-a ajuns la dictat birocratic. S-a început cu libertate de mișcare, s-a ajuns la evacuarea satelor. S-a început cu „diversitate”, s-a ajuns la gândire unică. Europa nu a fost trădată de popoare – ci de propriii ei ingineri.
Nu Europa e de vină. Ci ceea ce a fost făcut din ea. I-au golit bisericile și le-au înlocuit cu centre de consiliere multiculturală. I-au închis fermele și le-au dat granturi pentru brainstorming strategic. I-au interzis rugăciunea, dar i-au impus „traininguri de incluziune”.
Azi ni se cere să credem în Europa. Dar Europa nu este o credință. Credința noastră e în Dumnezeu și, fără rigoare teologică, în neamul nostru. Europa, dacă vrea să dăinuiască, trebuie să se închine din nou la altarul Adevărului, nu la altarul normelor nefirești.
5. Vremea imitației a trecut. Vremea întoarcerii se apropie.
România nu mai trebuie să „se alinieze”. Trebuie să se așeze. Să-și refacă rânduiala, să-și recupereze ştiinţa, meșteșugul, geniul, să-și întărească pământul, să-și reînnoiască cuvântul. Nu ne trebuie avize de la Bruxelles ca să fim oameni întregi. Ne trebuie curaj și memorie.
Acest document de lucru este un apel la discernământ. Nu vrem o Europă ruptă, ci o Europă dreaptă. Nu vrem granițe închise, ci hotare respectate. Nu vrem un război al națiunilor, ci o armonie a diferențelor, sub semnul respectului și al suveranității. Vrem o Europă care să nu se teamă de popoare – ci să le slujească.
CONCLUZIE FINALĂ – Să ne ținem țara sub cruce.
Să iubim Europa reală – dar să nu confundăm harta cu inima. Să nu ne plecăm fruntea în fața celor care au uitat de unde vin. Să nu ne temem să spunem: noi suntem români. Cu vrednicie, cu durere, cu credință și cu memorie. Nu suntem rest european. Suntem rost.
Trecerea statului român la o formă de guvernare hibridă, urmare a pasului decisiv de anulare a alegerilor prezidenţiale legale şi valide, rămâne principala problemă politică a ţării. Dar această problemă nu poate fi rezolvată în interiorul cadrului politic care a determinat-o.
Renunţarea la democraţie şi trecerea la un regim hibrid, tutelat de o reţea oligarhică, transformă pe români în spectatori politici în cel mai bun caz şi în supuşi depolitizaţi – în cel mai rău caz.
Anularea alegerilor reprezintă un simptom al unei boli mult mai profunde decât stricata dinamică politicianistă a momentului şi de aceea consider că menţinerea noastră în acest orizont strâmt de înţelegere ne dăunează grav.
Am exprimat încă de la lansarea blogului (şi chiar înainte) preferinţa mea pentru Ieşirea din UE (RoExit), opţiune faţă de care am întâmpinat rezistenţă chiar şi din partea celor mai virulenţi comentatori antisistem.
Dar nu pentru că opinia ar fi netemeinică, ci pentru că nu ar fi oportună în raport de frica electoratului de colaps economic sau de sancţionare şi izolare politică a ţării.
Simultan, un baraj de batjocură şi caricaturizare reduce opţiunea politică naţionalistă la „frica de LGBT”, la „antieuropenism ridicol” şi la „frustrări economice” ale unei populaţii declasate, de educaţie inferioară.
Într-o ţară sănătoasă, supărarea din cauza înstăpânirii pederaste şi supărarea pentru adâncirea inechităţilor sociale şi economice ar constitui suficient motiv ca să discutăm aplicat despre rostul menţinerii noastre în UE.
Repudierea democraţiei şi trecerea la un regim hibrid de guvernare oligarhică, în aplauzele cinice ale forurilor europene, este iarăşi un motiv întemeiat de chestionare a rostului integrării noastre în UE.
Dar talazul de caricaturizare a pledoariei pentru Ieşirea din Uniunea Europeană împiedică orice fel de dezbatere. Anume această atitudine de continuă umilire a noastră, a proştilor fundamentalişti care se tem de ghei, m-a determinat să elaborez o pledoarie sistematizată pentru ceea ce eu cred sincer că este singura noastră opţiune reală de vindecare şi de eliberare.
Am simţit că este necesar să formulez o pledoarie extinsă observând că un astfel de document de lucru lipseşte naţionaliştilor români şi anticipând că un astfel de document ar mai tăia din avântul batjocoritorilor noştri.
Pledoaria pentru RoExit de mai jos include o critică la adresa Uniunii Europene şi a pretinsei integrări prin convergenţă economică, pe care am formulat-o în opoziţie cu poncifele propagandei adversare. Deşi ar fi fost potrivit să includ în acelaşi material şi criticile faţă de însăşi ideea hegemonică de Europa, am ales să structurez critica împotriva acestui mit politic perfid într-un material separat.
Este de la sine înţeles, sper, că pledoaria mea nu se îndreaptă împotriva oamenilor, împotriva europenilor ce trăiesc şi se străduiesc să-şi facă ţările lor mai frumoase şi vieţile lor mai bune. Este împotriva unui sistem de învrăjire, de înşelare, de corupere şi de hipnotizare pe scară largă, faţă de care intelectualii de elită ai ţării au ales să tacă, să ironizeze, să eticheteze.
Sper ca această pledoarie să reprezinte un folositor instrumentar intelectual defensiv şi un prim pas hotărât spre suveranitate şi independenţă.
RoExit – De ce apartenența la Uniunea Europeană a devenit o constrângere și cum poate România redeveni stăpână pe sine
Introducere: „Europa promisă și Europa primită: o iluzie risipită”
Românilor li s-a spus că Europa înseamnă libertate și prosperitate fără sfârșit. În anii tranziției, integrarea în Uniunea Europeană părea calea inevitabilă spre o viață mai bună, o garanție că istoria zbuciumată a țării se apropie definitiv de sfârșit. Miturile europenismului ne promiteau salvarea, fără să ne spună că prețul salvării va fi pierderea suveranității și înstrăinarea deciziilor fundamentale pentru viitorul național. Astfel, fundamentarea aderării a fost construită pe iluzii și așteptări naive, întreținute abil prin discursuri politice și propagandă mediatică permanentă.
Aderarea la UE era percepută ca un botez al civilizației, un act de ieșire din sălbăticia postsovietică. În fapt, acest vis, abil întreținut de elitele locale și promovat de vectori ideologici occidentali, a fost o operațiune de capturare simbolică – o formă de convingere a popoarelor că renunțarea la suveranitate este actul cel mai nobil al modernizării.
Europa promisă era doar amăgirea ce ascundea Europa reală a dominației.
Falsele speranțe și miturile pro-UE au fost cultivate intenţionat. Românii au crezut că aderarea va rezolva automat decalajele istorice și va face dreptate după decenii de frustrări economice și politice. Această idee falsă a fost abil promovată prin lozinci și clișee seducătoare precum „apartenența la familia europeană” sau „împărtășirea valorilor comune”.
Dar nimeni nu a explicat clar că aceste „valori” veneau la pachet cu o supunere economică și politică profundă, ascunsă în tratate și reglementări opace și complicate, greu de înțeles pentru omul obișnuit.
România a semnat, fără dezbatere și fără protecții, propria reducere la tăcere economică.
Mitul fondator al UE a fost o construcție propagandistică, nu o relatare sinceră.
Originile proiectului european nu sunt rezultatul pur al unei voințe de pace și cooperare, ci produsul unor interese economice și geopolitice clare: consolidarea unei piețe comune vest-europene, prevenirea reapariției unor state suverane puternice care ar fi putut rivaliza cu modelul anglo-american postbelic, și menținerea unui control economic și financiar asupra spațiului german. „Europa unită” a fost, în esență, o soluție geopolitică postbelică, nu un ideal al popoarelor.
România a fost convinsă, nu întrebată.
Procesul de aderare la UE a fost prezentat ca inevitabil și benefic în sine. Nu s-a discutat despre alternative, despre modele paralele, despre experiențele istorice ale altor zone de cooperare. A existat o singură direcție: integrarea. Dezbaterea a fost nulă. Referendumul a fost slab pregătit, iar rata reală de participare, îngrijorător de mică. În locul unui contract conștient între stat și cetățeni, a existat un act de predare colectivă în numele unei „normalizări” occidentale.
Ne-am dat suveranitatea pe promisiuni. Am primit dependență și umilință.
Istoria aderării României la UE reflectă sacrificiul grav al suveranității fără a primi garanții concrete. În procesul negocierilor, România a acceptat condiții extrem de dezavantajoase, fără a-și rezerva instrumente clare pentru a-și proteja interesul național în viitor. Cauzalitatea istorică profundă a acestui sacrificiu se găsește în slăbiciunea liderilor politici locali, în contextul geopolitic presant al anilor 2000 și în convingerea eronată că UE este unica soluție de dezvoltare, ignorând intenționat alte modele și posibilități reale.
Nu poți negocia de pe genunchi și să speri să te ridici demn.
Contextul economic și geopolitic al integrării europene a fost, de la început, o formă subtilă de dominație, nu un parteneriat egalitar. Europa occidentală avea nevoie de piețe noi și forță de muncă ieftină. În spatele unei integrări prezentate ca voluntare, România a devenit rapid o colonie economică modernă: țara în care companiile străine fac profituri uriașe, în timp ce economia locală se zbate sub reguli stricte și constrângeri fiscale severe. Capitalul autohton a fost sistematic marginalizat, în numele unei false „armonizări” și al unei piețe unice prezentate ca benefice tuturor, dar în fapt profitabilă doar unora.
Integrarea economică nu înseamnă colaborare. Înseamnă cucerire elegantă, sub mască birocratică.
Consecințele nevăzute ale integrării și logica perversă a „integraționismului” au fost ascunse sub discursuri optimiste despre creștere economică și fonduri europene. În realitate, integrarea a însemnat adâncirea inegalităților regionale și sociale, accentuarea emigrării forțate și distrugerea infrastructurii productive autohtone. Integraționismul a funcționat ca mecanism pervers: subvenții limitate și reglementări stricte care descurajează inițiativa locală, împiedică dezvoltarea autonomă și împing țara spre dependență perpetuă de Bruxelles.
Orice adevăr care contrazice narativul oficial devine instantaneu „extremism”.
Relativizările incorecte și manipulările ideologice pro-UE au devenit strategii standard. Orice problemă internă este atribuită imediat incompetenței locale, iar succesele, oricât de modeste, sunt atribuite exclusiv UE. Această logică circulară este perpetuată fără încetare pentru a justifica mereu noi concesii și cedări. Orice tentativă de a ridica obiecții raționale este rapid discreditată prin etichete precum „naționalism retrograd” sau „putinism”, evitând cu abilitate discuția pe fond.
Mitul europenizării ca panaceu a neutralizat gândirea critică.
S-a creat o cultură a obedienței față de Bruxelles. Orice măsură venită din partea UE era „bună prin definiție”. Orice voce critică era etichetată ca extremistă, anti-europeană, retrogradă. Instituțiile statului român au internalizat acest mit: orice lege, reformă, proiect trebuia justificat prin „alinieri” și „conformități”, nu prin nevoile reale ale națiunii. Un stat suveran devenise subordonat într-o ordine simbolică a legitimității externe.
Cine critică UE devine automat dușman al progresului. O manipulare eficientă și cinică.
Din punct de vedere moral și politic, justificările pro-UE sunt goale și manipulatoare. Valorile europene invocate selectiv, precum democrația, libertatea și solidaritatea, sunt aplicate doar când servesc intereselor marilor puteri europene. Când România are nevoie reală de sprijin și solidaritate, discursul european devine rapid critic, paternalist și acuzator. Solidaritatea promisă nu a fost niciodată reală, ci o simplă unealtă retorică folosită pentru a constrânge și disciplina țările periferice.
Solidaritatea europeană există doar în discursuri. În realitate, e fiecare pentru sine.
Eșecul integrării trebuie privit, însă, ca punctul de plecare al unei reflecții mature despre viitorul României. Nu mai este loc pentru iluzii și speranțe deșarte. Viitorul națiunii trebuie decis lucid, fără frică de stigmatizare. Această reflecție ne conduce, implicit, spre ideea RoExitului ca o soluție necesară, decentă, matură și responsabilă. Nu ca o aventură entuziastă, ci ca o decizie profund cumpănită, bazată pe pragmatism economic, luciditate geopolitică și responsabilitate morală.
RoExitul nu este utopie. Este luciditatea curajului de a redeveni stăpâni în propria țară.
Este momentul să alegem între iluzia confortabilă a supunerii perpetue și responsabilitatea grea, dar necesară, a suveranității reale. România nu poate supraviețui ca națiune dacă continuă să ignore această dilemă fundamentală. Nu putem fi liberi, prosperi și demni câtă vreme destinul nostru este decis în birouri străine. Recuperarea autonomiei și suveranității devine, astfel, o obligație morală, economică și politică esențială.
Nu fugim de Europa, ci refacem Europa noastră. Nu întoarcem spatele nimănui, doar ne întoarcem fața spre noi înșine.
Secțiunea 1: Mitul prosperității europene – De la promisiune la deindustrializare
Românilor li s-a promis prosperitate imediată și definitivă prin aderarea la Uniunea Europeană. În discursurile oficiale, integrarea europeană era prezentată drept o cale infailibilă spre bunăstare și modernizare, o garanție fermă că decalajele istorice vor fi rapid depășite. Prosperitatea, însă, nu a venit automat. Dimpotrivă, în mod paradoxal, integrarea a coincis cu accelerarea dramatică a procesului de dezindustrializare, un fenomen care a afectat grav capacitatea economică și autonomia productivă a României.
În numele europenizării, România a fost golită de sine.
Procesul de aderare nu a însemnat consolidarea statului român, ci subordonarea lui: economic, instituțional, cultural. Normele UE au devenit superioare Constituției. Instituțiile europene, superioare celor naționale. Experții din afară, superiori voinței populare. România nu a fost primită în Europa ca partener egal, ci ca teritoriu care trebuia să se „adapteze” – adică să se supună.
Promisiunea libertății de circulație a mascat exodul forțat.
Libertatea de circulație a fost vândută drept marele câștig al integrării. În realitate, milioane de români au fost împinși afară din țară nu pentru că au vrut să „exploreze”, ci pentru că n-au mai avut pentru ce rămâne. Exodul a golit satele, a îmbătrânit orașele, a destrămat familiile. Iar economia s-a bazat pe banii trimiși din străinătate, nu pe producția internă. A fost o formă de colonizare socială – nu libertate, ci exil economic.
Prosperitatea europeană a fost doar eticheta frumoasă a unui proces urât de dezindustrializare.
Cauzalitatea acestei realități este profundă și complexă. În primul rând, structura economică a României dinaintea aderării a fost sistematic subminată de condițiile stricte impuse în negocieri. Sub pretextul modernizării și al adaptării la standardele europene, numeroase industrii au fost forțate să se închidă sau să-și reducă drastic activitatea. Industria chimică, metalurgia, industria grea și chiar industria alimentară locală au fost supuse unor reglementări atât de severe, încât au devenit rapid necompetitive, ducând inevitabil la falimentarea unor întreprinderi altădată prospere.
Industria românească nu a fost modernizată, ci decimată.
Ideea că integrarea în UE va deschide automat piața comună pentru produsele românești s-a dovedit o fraudă argumentativă majoră. În realitate, piața comună europeană nu a devenit o oportunitate, ci o capcană pentru industriile locale. Produsele românești au fost rapid înlocuite de mărfuri străine, mai bine promovate, adesea subvenționate indirect și mult mai agresiv susținute de rețelele de distribuție europene. Astfel, dependențele economice ascunse, create prin aceste mecanisme, au subminat ireversibil autonomia productivă și comercială a României.
Piața comună nu a fost piața noastră, ci piața lor, unde produsele românești nu au avut nicio șansă reală.
Dezindustrializarea României este, deci, efectul direct și nefast al acestei integrări economice inegale și subordonate. Exemple concrete sunt dramatice și numeroase: combinate petrochimice precum Oltchim, fabrici de tractoare și utilaje agricole, platforme industriale mari ca IMGB sau Combinatul Siderurgic Reșița, altădată surse de locuri de muncă și prosperitate locală, au fost închise sub presiunea unei pretinse „adaptări structurale”. În locul lor, au apărut doar câmpuri industriale abandonate, șomaj cronic și disperare socială.
România produce tot mai puțin și consumă tot mai mult din ce produc alții.
Discursul neoliberal oficial a etichetat acest proces drept o „adaptare inevitabilă”, folosindu-se de argumente cinice și manipulări ideologice evidente, acuzând permanent producătorii locali că sunt incapabili să se adapteze și că sunt ineficienți. În realitate, aceștia nu au fost sprijiniți niciodată real, ci au fost împiedicați să devină competitivi tocmai prin barierele impuse de reglementările europene și politicile interne subordonate intereselor externe.
Agricultura – de la hrană națională la subzistență și importuri
Un alt mit al integrării a fost că PAC (Politica Agricolă Comună) ne va „salva” agricultura. În realitate, România a pierdut dreptul de a-și susține țăranii după propriile criterii. Subvențiile sunt inegale, favorizând marile exploatații din Vest. Micii agricultori români au fost excluși din sistem.
În locul reformei rurale, a venit monocultura de export. În locul rețelelor locale, supermarketurile străine. România nu-și mai hrănește poporul – îl îndatorează să cumpere scump ceea ce poate produce ieftin.
O țară care nu-și poate hrăni singură poporul nu este suverană.
Politica agricolă comună – subvenții disproporționate, control al producției
PAC este justificată ca sprijin pentru fermieri. Dar subvențiile sunt distribuite inegal. Marii fermieri din Germania și Franța primesc zeci de miliarde. Țările mici, precum România, primesc resturile.
Mai mult: nu poți cultiva ce ai nevoie, ci ce e „eligibil”. Sămânța trebuie autorizată. Pământul – înscris într-un sistem european. Cultura – aprobată. Țăranul român nu mai e liber. E beneficiar condiționat.
Când nu mai decizi ce și cum cultivi, nu mai ești agricultor. Ești executant. Argat.
Aderarea la piața unică a fost prezentată ca o oportunitate de export. Dar România exportă puțin și ieftin: materii prime, produse semi-finite, forță de muncă. În schimb, importă produse scumpe, finite, tehnologizate. Rezultatul este un deficit comercial structural care anulează orice potențial de dezvoltare. Acest deficit nu este o greșeală – este o consecință directă a modelului impus: România nu mai produce pentru sine, ci pentru alții.
Capitalul – colonizare financiară și profit fără reinvestire
Investițiile străine au fost tratate ca salvare națională. În realitate, ele au vizat domenii-cheie: bănci, energie, telecom, industrie alimentară. Profiturile sunt repatriate. Reinvestirea este minimă. Capitalul autohton este îngrădit birocratic.
Politica fiscală este concepută pentru a „nu deranja investitorii”, nu pentru a stimula întreprinzătorii locali. România a devenit un teritoriu de extracție a profitului, nu un spațiu de dezvoltare capitalistă sănătoasă.
Investitorii au primit tot. Țara a rămas cu salarii mici și datorii mari.
Ineficiența industriei românești nu este cauza dezastrului, ci efectul politicilor dictate din afară.
În mod paradoxal și tragic, soluțiile reale pentru redresarea economică au fost mereu disponibile, dar ignorate intenționat. Politici naționale curajoase ar fi putut susține industriile strategice, agricultura locală și capitalul autohton prin instrumente simple: protecția moderată a pieței interne, investiții directe și politici fiscale echilibrate. Dar toate acestea au fost etichetate drept „protecționism periculos” și abandonate sub presiunea dogmatică a integrării europene.
Colonizarea economică prin integrare
Elitele promovează imaginea unei piețe unice eficiente, armonizate, în care libera circulație a capitalurilor, bunurilor și serviciilor ar duce, în timp, la convergență. Dar această convergență nu este explicată structural. Este doar presupusă. Realitatea României, ca și a altor state din Est, nu confirmă această teorie, ci o infirmă dureros: integrarea a însemnat de fapt dezmembrarea controlată a economiei naționale, înlocuirea circuitelor interne cu dependențe externe și capturarea resurselor în beneficiul centrelor de putere occidentală.
Deficitul de autonomie – imposibilitatea unei politici economice proprii
România nu mai are suveranitate monetară, nu are dreptul la politici industriale, nu își poate proteja economia internă. Fiscul, bugetul, investițiile sunt supravegheate de Bruxelles. Orice abatere este amendată. Reformele sunt dictate. Nu mai avem un proiect economic național. Avem doar sarcini și rapoarte.
O țară fără economie proprie nu este membră – este anexă.
Soluțiile existau, dar nu erau permise de stăpânii de la Bruxelles.
România a fost prinsă într-un cerc vicios: obligată să accepte reguli care o împiedică să crească, dar învinuită mereu că nu crește. În aceste condiții, RoExit apare ca o concluzie implicită, decentă și absolut rezonabilă. Nu ca o aventură radicală, ci ca singura posibilitate pragmatică de a redobândi controlul economic și de a pune capăt unei dezindustrializări care condamnă țara la subdezvoltare perpetuă.
RoExit – ieșirea nu din Europa, ci din starea de vasalitate economică
Ieșirea din UE nu este un capriciu antieuropean. Este un gest de refacere a capacității economice interne. De restabilire a dreptului de a decide cum îți organizezi producția, consumul, fiscalitatea. RoExit este pasul de la statutul de colonie economică la cel de stat neatârnat. Nu e închidere, ci deschidere către redresare.
„O țară nu se vinde, nu se închiriază, nu se transferă. Se clădește. Cu trudă, cu cap și cu voință.”
RoExit nu este doar o opțiune, este unica soluție rațională pentru economia românească.
În final, este limpede că mitul prosperității europene a fost spulberat de realitatea concretă a unei economii dependente și captive. România trebuie să înțeleagă, lucid și matur, că drumul spre bunăstare nu trece prin cedarea continuă a suveranității, ci prin redobândirea capacității de a decide singură ce și cum produce.
RoExitul este, astfel, implicit soluția matură și decentă pentru o economie românească demnă și autonomă.
Nu prosperăm când suntem dependenți. Prosperăm doar când suntem stăpâni pe propriul destin.
Secțiunea 2: Suveranitatea sacrificată – De la autonomie politică la provincie administrată
„Au luat puțin câte puțin. Nu cu forța, ci cu hârtii. Nu prin ocupație, ci prin adeziuni. Și azi ne trezim fără nimic.”
S-a spus mereu că integrarea în Uniunea Europeană este o „cedare voluntară de suveranitate”, un act nobil și generos prin care statele membre renunță la unele prerogative pentru binele comun. În realitate, această formulare ascunde o fraudă conceptuală profundă și subtilă.
Suveranitatea nu se poate transfera voluntar, ci doar pierde, pas cu pas, pe măsură ce puterea decizională reală se concentrează tot mai mult în instituții îndepărtate, nealese și imposibil de tras la răspundere de către cetățenii afectați. Astfel, autonomia politică a României nu a fost dăruită de bună voie Uniunii Europene, ci sacrificată treptat, în schimbul unor promisiuni și iluzii mereu reînnoite, dar niciodată onorate pe deplin.
De la stat național la provincie reglementată
Puterea descrie extinderea Uniunii Europene ca un proces natural, rațional, pozitiv – o rețea de state „înțelepte” care au ales să-și transfere voluntar competențele către o structură comună superioară. Dar realitatea istorică, juridică și instituțională contrazice această imagine.
Ceea ce s-a petrecut în ultimele trei decenii nu a fost o delegare democratică a suveranității, ci o diluare controlată și ireversibilă a puterii statelor-națiune în favoarea unui centru birocratic neales, opac și ideologic partizan.
Mitul „statului de drept european” a fost un paravan pentru control politic.
Noțiunea de „stat de drept”, aplicată diferențiat în funcție de obediența guvernelor, a devenit o armă geopolitică. România a fost ținută sub „monitorizare” permanentă – cu MCV, recomandări, comisii – fără a i se oferi vreodată statutul de aliat matur. Reforma justiției a fost dictată, nu negociată. Autoritatea Constituției a fost relativizată. Supremul paradox: am acceptat să fim un stat „de drept” în afara dreptului suveran.
Suveranitatea dată pe mâna altora nu e un dar, ci o abdicare.
Logica perfidă a așa-numitei „integrări democratice” a mascat abil realitatea unei subordonări politice și instituționale. Propaganda oficială a prezentat aderarea la UE drept încununarea unui proces firesc de democratizare și modernizare instituțională. În fapt, însă, aderarea a însemnat delegarea unor prerogative fundamentale către structuri care nu sunt nici reprezentative, nici transparente. Astfel, Parlamentul României a devenit o instituție formală, redusă la ratificarea deciziilor luate în altă parte, iar Guvernul s-a transformat rapid într-un administrator local al directivelor europene, lipsit de viziune și curaj politic autentic.
Așa-zisa integrare democratică e doar o formă sofisticată de colonizare instituțională.
Un exemplu clar al acestui proces îl reprezintă anularea efectivă a Constituției României prin principiul supremației dreptului european. Acest principiu, impus fără o consultare populară reală, permite Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) să invalideze orice decizie a instanțelor și parlamentului național, indiferent dacă acestea exprimă voința majoritară a poporului român.
Astfel, Constituția României a devenit o lege secundară, permanent supusă interpretărilor externe, iar deciziile judecătorilor străini sunt aplicate ca imperative categorice asupra interesului național.
O Constituție care se înclină în fața unei alteia nu mai este constituție. Este anexă.
Mitul „statului de drept european” a fost un paravan pentru control politic.
Noțiunea de „stat de drept”, aplicată diferențiat în funcție de obediența guvernelor, a devenit o armă geopolitică. România a fost ținută sub „monitorizare” permanentă – cu MCV, recomandări, comisii – fără a i se oferi vreodată statutul de stat matur. Reforma justiției a fost dictată, nu negociată. Autoritatea Constituției a fost relativizată. Supremul paradox: am acceptat să fim un stat „de drept” în afara dreptului suveran.
Justiția – transferată sub tutelă „de încredere” europeană
Sistemul judiciar românesc a fost reformat continuu „la recomandarea” Comisiei Europene. Mecanismul de Cooperare și Verificare (MCV) a fost o formă de monitorizare politică, cu finalizare arbitrară. Deciziile Curții Constituționale sunt deseori invalidate prin interpretări ale CJUE. Judecătorii au fost transformați în „agenți de conformitate” cu normele europene, nu apărători ai Constituției.
Când judeci după altă lege decât cea votată de poporul tău, nu mai faci dreptate românească.
Când o țară își pierde Constituția, își pierde și libertatea.
Guvernarea prin directive europene a devenit noua normalitate, iar această situație a creat o ruptură instituțională gravă. Comisia Europeană, o instituție tehnocratică și nealeasă, elaborează și impune politici obligatorii, fără să dea socoteală în mod direct cetățenilor pe care îi afectează.
Parlamentul European, deși ales formal prin vot popular, nu are puterea reală de a iniția legi și poate doar să aprobe deciziile propuse de Comisie. Astfel, procesul legislativ european este complet rupt de suveranitatea populară și transformat într-un mecanism birocratic autonom și opac.
România nu a intrat în Europa: a fost îngenuncheată simbolic.
Aderarea a fost un ritual de supunere, nu de afirmare. N-am negociat, am acceptat. N-am condiționat, am implorat. N-am trasat linii roșii, am semnat acolo unde ni s-a cerut. Și am învățat să ne lăudăm cu asta. Elita românească a devenit agentul simbolic al înjosirii, nu al redresării.
Democrația fără răspundere este tiranie birocratică mascată.
Guvernul României a fost transformat în agent local al Comisiei Europene, implementând politici externe care nu reflectă întotdeauna interesul național autentic.
În numele „adaptării la standarde europene”, România a fost constrânsă să adopte măsuri care i-au subminat grav economia, educația și sănătatea publică, fără o dezbatere reală internă și fără posibilitatea de a refuza măcar una dintre directivele impuse.
Acest proces reflectă o clară ruptură democratică între guvernanți și cetățeni, pe care discursul oficial o ignoră sistematic.
Guvernul nu mai guvernează, ci doar administrează slugarnic.
Comisia Europeană și CJUE au fost promovate ca instituții democratice, dar realitatea este că acestea funcționează după reguli strict tehnocratice și sunt imune la controlul democratic direct.
Niciun cetățean român nu poate vota sau revoca un comisar european, iar judecătorii CJUE sunt numiți, nu aleși.
Această structură instituțională profund nedemocratică garantează că deciziile majore sunt mereu luate în afara controlului popular, subminând astfel fundamentele democrației reale și transformând cetățenii în simpli supuși administrativi.
Executivul – guvernare prin PNRR, jaloane și calendar impus
Guvernul României nu mai planifică în funcție de strategii interne. Toate deciziile esențiale – de la reforme fiscale la reorganizarea sistemului de pensii, de la sănătate la digitalizare – sunt negociate și impuse prin planuri de redresare scrise în străinătate și implementate local. Jaloanele din PNRR sunt, de fapt, ordine de reformă. Un guvern care nu-și poate alege prioritățile este doar o administrație a unei provincii.
Reformele nu vin din voință. Vin din condiții. Asta nu e guvernare, e aplicare.
Interzicerea ajutoarelor de stat – desființarea politicii industriale
UE interzice statelor membre să acorde ajutoare de stat fără aprobarea Comisiei. Teoretic, pentru a evita distorsiunile concurenței. Practic, pentru a bloca susținerea capitalului național. Marile economii își maschează ajutoarele sub forme complexe. România, lipsită de pârghii și expertiză, este redusă la pasivitate. Nu putem crea campioni economici. Nu putem salva sectoare strategice. Doar să asistăm, cu mâinile legate, la falimentul propriu.
Nu ai voie să-ți salvezi economia. Dar ai voie să o vinzi ieftin.
Politica de concurență – protejează monopolurile, nu echilibrul
UE interzice statelor membre să îngrădească „libera concurență”. Dar nu împiedică marile corporații să acapareze piețele. Dimpotrivă: reglementările blochează intervenția statului, dar nu reglementează concentrarea privată. Supermarketurile străine, companiile de energie, distribuitorii de medicamente – toate funcționează ca oligopoluri. Piața nu este liberă. Este controlată. Iar statul este legat la ochi și la mâini.
Nu există concurență între elefanți și furnici.
Democrația europeană e o iluzie bine întreținută, nu o realitate vie.
Rupturile instituționale și mistificările democratice ascunse în tratate sunt evidente. Tratatul de la Lisabona, adoptat fără referendum în România, conține clauze extrem de severe, care limitează drastic capacitatea de decizie a statului român în probleme esențiale.
Aceste clauze sunt prezentate oficial drept „armonizări necesare”, dar în realitate, ele nu fac decât să înăsprească dependențele și subordonarea politică față de Bruxelles. Această mistificare constantă este perpetuată de discursul oficial, care evită să discute public aceste probleme fundamentale.
Subordonare economică prin tratate și reguli
În prezentarea funcționării instituționale a UE, tratatele fondatoare și regulile economice sunt descrise ca instrumente de cooperare rațională, standarde tehnice și norme comune de funcționare.
Se evită însă întrebarea-cheie: cui folosesc aceste reguli? Cine le stabilește? Ce libertate mai are un stat care semnează tratate care îl obligă să-și suprime capacitatea de a decide în chestiuni vitale?
În realitate, tratatele europene nu sunt pacte de colaborare egală, ci mecanisme de prizonierat juridic care reduc treptat, metodic și ireversibil spațiul decizional al statelor.
Armonizarea europeană e doar o altă formă de supunere fără drept de apel.
Suveranitatea monetară și fiscală a fost, la rândul său, grav afectată. România a fost constrânsă să își cedeze progresiv prerogativele financiare și bugetare, fiind obligată să respecte criterii severe de deficit și datorie publică stabilite extern.
Acest control extern al bugetului național nu este un simplu exercițiu tehnic, ci reprezintă o limitare gravă a capacității statului de a investi în propriile priorități și de a răspunde nevoilor reale ale populației.
Cine controlează moneda și bugetul controlează destinul unui popor.
Cauzalitatea profundă a crizei identitare și structurale a statului român derivă direct din acest sacrificiu continuu al suveranității. Un stat care nu își mai poate decide singur prioritățile economice, politice și sociale devine inevitabil o entitate fără identitate clară și fără direcție strategică. Această criză identitară se vede clar în incapacitatea României de a-și formula obiective naționale autentice și în faptul că elita politică locală a ajuns să depindă exclusiv de „semnalele” transmise de la Bruxelles.
Fără suveranitate, statul nu mai există decât formal.
În aceste condiții, RoExitul apare implicit ca soluția matură, lucidă și responsabilă pentru redobândirea autonomiei constituționale și politice reale. Nu este vorba despre o aventură radicală, ci despre o necesitate pragmatică și morală, singura cale logică prin care România poate recupera controlul asupra propriului destin și poate reface legătura autentică dintre cetățeni și conducători. Doar redobândind suveranitatea deplină, România poate deveni din nou un stat în adevăratul sens al cuvântului, capabil să își asume deciziile și responsabilitățile față de propriii cetățeni.
RoExit nu e o lozincă, ci singura șansă reală de restaurare a demnității naționale.
Secțiunea III: Captivitatea culturală și educațională – Subordonarea identității naționale
De la începuturile procesului integrării europene, românilor li s-a inoculat ideea că „diversitatea culturală” este una dintre valorile fundamentale ale Uniunii Europene, un principiu sacru ce asigură respectul reciproc și îmbogățirea reciprocă a identităților.
În realitate însă, acest mit aparent generos ascunde o logică subtilă și perfidă: diversitatea culturală, așa cum este promovată oficial, nu înseamnă protejarea autenticității culturale, ci promovarea unei uniformizări ideologice, prin care particularitățile identitare naționale sunt diluate treptat și absorbite într-un discurs abstract și globalizant.
„Nu ți se ia credința cu sabia. Ți se ia cu manualul, cu ecranul și cu rușinea de a fi ceea ce ești.”
Diversitatea este invocată constant doar ca o formă de a justifica politici care, în mod paradoxal, subminează exact ceea ce pretind că apără: specificitatea națională și tradițiile autentice.
Puterea tratează cultura europeană ca pe un cadru de civilizație comună, un spațiu de valori împărtășite, în care pluralismul și democrația se afirmă ca piloni ai unei identități europene pozitive.
Ce nu admite puterea este că acest cadru a fost transformat în ideologie. Că valorile proclamate au devenit instrumente de modelare, iar pluralismul – o fațadă pentru unificarea forțată a conștiințelor. Că România, în loc să-și exprime originalitatea în acest context, a fost silită să se dezbrace de sine în numele unei reeducări subtile, dar constante.
Cultura europeană – din civilizație pluralistă, în doctrină omogenizatoare
Europa reală nu a fost niciodată o monadă culturală. Ea a fost o rețea de națiuni, tradiții, credințe, limbi, ierarhii și forme de viață. Acest pluralism a făcut-o fertilă și vie. Dar UE nu a conservat acest spirit. A promovat o cultură administrativă a „valorilor universale”, definite de birocrați și impuse prin mecanisme soft de condiționare. Uniformitatea este impusă în numele toleranței. Diferențele sunt suspectate. Rădăcinile – disprețuite.
Cultura europeană de azi nu mai recunoaște popoarele. Ci doar consumatorii docili.
Substituirea tradiției cu trenduri: ruptura programată de trecut
Moda, tehnologia, divertismentul – toate vin „la pachet” cu valori și norme. Ele produc nu doar gusturi, ci și atitudini. Se cultivă superficialitatea, prezentul continuu, amnezia culturală. Un popor fără rădăcini devine manevrabil. Este receptiv la orice formă de viață impusă de afară. Nu mai distinge între binele propriu și binele vândut ca universal.
Nu ni se cere să ne modernizăm. Ni se cere să ne dezrădăcinăm.
RoExit – reîntoarcerea la cultura ca temelie, nu ca decor
A ieși din UE nu înseamnă a renunța la cultură. Înseamnă a înceta să importăm ideologie ambalată ca civilizație. Înseamnă a ne apăra limba, istoria, credința, educația, nu împotriva Europei – ci împotriva colonizării mentale. RoExit este pasul prin care cultura română încetează să fie mimetică și își redobândește rostul. Nu e retragere. E reconectare cu ceea ce contează.
„O țară nu e mare prin cât exportă. Ci prin cât păstrează din sufletul ei.”
O națiune care își pierde limba, își pierde sufletul.
Criza educației naționale este, fără îndoială, unul dintre cele mai dramatice efecte ale acestei subordonări culturale. Școala românească actuală este o instituție care suferă profund de amnezie istorică.
Istoria națională, eroismul strămoșilor și marile evenimente care au definit identitatea românească sunt tratate superficial sau eliminate complet din manualele școlare, pentru a face loc unor abordări „europenizate”, lipsite de relevanță pentru contextul nostru istoric și cultural.
Limba română – marginalizată oficial, disprețuită simbolic
Promovarea „multilingvismului” este, în practică, subordonarea limbii naționale în fața limbii engleze, limbii administrative a UE. În instituțiile europene, limba română este marginală. În spațiul academic, devine inutilă. În educație, dispare treptat.
În schimb, importăm sintagme goale – stakeholder, compliance, green deal – ca semne ale apartenenței la lumea „civilizată”. Nu mai gândim românește. Traducem automat.
O limbă părăsită de elitele ei nu mai are popor. Are doar clienți.
Reeducarea prin educație: cetățenia europeană în locul identității naționale
Manualele școlare pun accent pe apartenența la UE, pe „valorile comune”, pe „diversitatea unită”. Nu se mai vorbește despre Unirea de la 1918, despre Constituția din 1866, despre Mihai Viteazul sau despre jertfa de la Oarba de Mureș. Se predă istoria cu rușine. Se diluează literatura națională. Se evită termeni precum „patrie”, „credință”, „neam”. Educația nu mai formează români. Formează cetățeni globali obedienți.
Școala care nu formează caractere pentru țară, formează consumatori pentru alții.
O școală fără memorie este o școală fără viitor.
Această criză educațională merge mână în mână cu devalorizarea sistematică a patrimoniului cultural național. Monumentele istorice, muzeele, arhivele și tezaurul spiritual al României sunt subfinanțate cronic, adesea abandonate și tratate cu indiferență, sub scuza unor „alte priorități europene”.
În același timp, patrimoniul național este marginalizat în discursurile publice, fiind adesea prezentat drept „provincial” sau insuficient modern. Acest proces subtil și pervers conduce inevitabil la un dezinteres colectiv față de propria moștenire culturală, care devine treptat invizibilă în ochii generațiilor tinere.
Patrimoniul cultural – ignorat, înlocuit, degradat
Satele românești dispar. Casele vechi sunt dărâmate sau lăsate să se prăbușească. Monumentele istorice sunt uitate. În schimb, fondurile europene susțin „centre de interpretare culturală”, proiecte abstracte și spectacole fără rădăcini. Cultura vie, populară, identitară – este sugrumată financiar. Ceea ce n-au reușit comuniștii prin planuri cincinale, reușește UE prin fonduri cu ghiduri de eligibilitate.
Fără patrimoniu, nu ai trecut. Fără trecut, nu ai orizont.
Media și spațiul public – recodificare culturală prin elite globaliste
Spațiul public românesc este dominat de instituții media finanțate din exterior, ghidate de agende alogene. Ideile conservatoare, naționaliste, ortodoxe sunt ridiculizate. Modelele promovate sunt cosmopolite, relativiste, secularizate. Identitatea este tratată ca obstacol. Mândria națională este etichetată drept pericol. Se creează un climat de autocenzură simbolică. Cine vorbește despre România este suspectat.
O țară care nu-și poate rosti numele fără să se scuze nu mai trăiește. Subzistă.
Cine nu-și respectă trecutul devine un străin în propria țară.
În paralel, o elită culturală europenizată artificial a devenit promotoarea ferventă a acestui proces.
Acești intelectuali și artiști, formați în cadre ideologice externe și dependenți financiar și ideologic de rețele internaționale, promovează agresiv valori și modele culturale rupte de realitatea românească.
Astfel, cultura românească autentică este treptat marginalizată, înlocuită cu proiecte și producții „europene” superficiale, lipsite de rădăcini autentice, dar generos finanțate prin fonduri europene și granturi internaționale.
Această elită nu mai reprezintă cultura românească, ci o imagine distorsionată, care servește interese externe mai degrabă decât interesele naționale autentice.
O elită ruptă de propriul popor nu mai este elită, ci o simplă avangardă a deznaționalizării.
În acest proces de delegitimare a identității naționale, mass-media și ONG-urile joacă un rol decisiv și profund problematic. Presa mainstream, finanțată consistent din surse externe, promovează constant mesaje cosmopolite și globaliste, etichetând orice formă de patriotism drept naționalism extremist sau retrograd.
ONG-urile finanțate din afară desfășoară campanii permanente de denigrare subtilă a identității și tradițiilor românești, sub pretextul „drepturilor omului” sau al „deschiderii europene”. Această propagandă constantă a reușit să impună în societatea românească o cenzură subtilă asupra exprimării identitare autentice.
Mass-media și ONG-urile nu informează, ci îndoctrinează subtil și eficient.
Orice manifestare autentică a patriotismului este rapid etichetată injust drept „xenofobie” sau „populism” sau „legionarism”, într-o mistificare intenţionată care descurajează orice sentiment natural și sănătos de atașament față de propria țară.
În schimb, cosmopolitismul și abandonul identitar sunt promovate drept valori morale superioare, într-o inversiune perversă a valorilor reale și firești ale societății.
Astfel, sentimentul firesc de mândrie națională devine stigmatizat și exclus din spațiul public legitim, condamnat să existe doar marginal și sub suspiciunea permanentă a extremismului.
Suveranitatea simbolică – marginalizată în discurs și educație
Termenii „națiune”, „independență”, „neatârnare” au devenit suspectați în spațiul public. Sunt considerați nostalgici, învechiți, reacționari.
În școală, elevii sunt învățați despre cetățenia europeană, dar nu mai învață ce înseamnă Constituția României. Patriotismul este tolerat decorativ, nu cultivat moral. România este învățată să tacă, să nu deranjeze, să se „alinieze”. Simbolurile au fost anulate discret.
Când ți-e rușine că ești român, ceilalți te vor folosi ca servitor.
Tineretul – deculturalizat prin mobilitate, divertisment și ideologie soft
Programele Erasmus, studiile în străinătate, rețelele sociale, cultura de consum – toate acționează concertat asupra tineretului. Nu ca educație, ci ca formă de modelare.
Tinerii sunt încurajați să se detașeze de familie, de religie, de comunitate. Să creadă că libertatea înseamnă desprindere. Că viața începe doar în afara țării. Că tradiția este lanț, iar rădăcina – frână.
Dacă tinerii nu se mai întorc acasă, înseamnă că țara nu mai este casă.
A-ți iubi țara a devenit un risc asumat, un curaj necesar în vremuri de cenzură subtilă.
Prin acest proces, se produce o neutralizare morală și spirituală profundă a identității colective românești. Societatea devine incapabilă să-și formuleze idealuri și obiective comune, pentru că a fost privatizată moral și divizată ideologic într-o sumă de interese și identități individuale ireconciliabile.
Această stare de apatie colectivă este extrem de profitabilă pentru cei care au interese de control economic și politic asupra României.
Ortodoxia românească nu mai este văzută ca temelie a culturii naționale, ci ca piedică în calea „modernizării”. Biserica este atacată sistematic. Nu pentru păcatele reale ale unor clerici, ci pentru ceea ce reprezintă: continuitate, comunitate, morală verticală.
În sistemul de valori promovat de UE, credința este tolerată cât timp nu deranjează. Dar dacă se afirmă, este combătută ca obscurantism.
O țară fără credință nu se globalizează. Se goleşte.
O națiune divizată spiritual devine pradă ușoară pentru orice dominație străină.
În fața acestui fenomen complex și dramatic, revalorizarea profundă a culturii și educației naționale devine o necesitate pragmatică. Nu un gest romantic sau nostalgic, ci o strategie clară și lucidă de restaurare a demnității naționale și a coeziunii sociale reale.
Iar RoExit, în această perspectivă, apare ca soluție decentă, responsabilă și matură de reîntregire și restaurare autentică a identității colective, de redobândire a controlului cultural și educațional pierdut.
RoExit nu e doar opțiune politică, ci o necesitate culturală profundă și matură a României.
Secțiunea IV: Colonizarea financiară și bancară – Statul subordonat capitalului străin
Integrarea României în structurile europene a fost justificată oficial prin discursuri entuziaste despre prosperitatea promisă de capitalul străin, care urma să vină masiv, să transforme economia și să ne scoată definitiv din subdezvoltare. În spatele acestei narațiuni seducătoare, însă, se află cauzalități financiare explicite și dependențe ascunse care dezvăluie o realitate economică mult mai crudă și mai puțin roz. Astăzi, România este mai degrabă colonizată financiar decât sprijinită, mai degrabă exploatată decât ajutată, iar capitalul străin, prezentat drept salvator, s-a transformat într-un mecanism subtil și eficient de dominație economică externă.
Capitalul străin nu ne-a dezvoltat economia; ne-a subordonat-o.
Una dintre cele mai evidente manifestări ale acestei colonizări este controlul extern aproape total asupra sistemului bancar românesc. În momentul aderării, sistemul financiar autohton era deja parțial penetrat de bănci străine. Ulterior, acest control s-a accentuat dramatic, astfel încât astăzi aproape toate băncile importante din România sunt controlate direct de capitalul extern.
O economie naţională fără bănci românești – o premieră istorică
Această realitate economică profundă a făcut ca România să nu mai aibă practic nicio bancă de importanță strategică cu capital național. Efectul este clar și devastator: deciziile de creditare, politicile monetare și fiscale, chiar și prioritățile de investiții sunt stabilite în birouri externe, în concordanță exclusivă cu interesele marilor corporații internaționale și nicidecum cu interesele economiei românești.
Statul nu are niciun mecanism de influență reală. Investitorii români nu au acces la finanțare preferențială. Capitalul autohton este considerat riscant, „ineficient”, în timp ce capitalul străin este subvenționat indirect.
Fără bănci proprii, orice vis economic este o solicitare de credit.
Regimul fiscal armonizat – avantaj pentru bogați, capcană pentru săraci
România nu are voie să-și ajusteze fiscalitatea după nevoile proprii. Politica fiscală este „armonizată”, dar armonizarea nu înseamnă egalitate. Înseamnă plafonare. Taxarea capitalului este scăzută, în timp ce povara fiscală pe muncă este mare. Multinaționalele beneficiază de excepții și optimizări. IMM-urile locale – de controale și penalizări. Fiscul nu mai e unealtă de dezvoltare, ci paznic al conformității.
Un stat fără fiscalitate suverană este doar o autoritate de colectare.
Sistemul bancar – instrument de îndatorare, nu de dezvoltare
90% din sectorul bancar este controlat de capital străin. Băncile din România nu investesc în industrie, în agricultură sau în cercetare. Ele împrumută consumul, taxând populația cu dobânzi ridicate. Economiile sunt colectate local și transferate extern. Statul român nu are niciun instrument pentru a redirecționa fluxul financiar. Este prizonierul unui sistem bancar care trăiește din rente și penalizează munca.
Un popor care nu-și controlează băncile, nu-și controlează viitorul.
Un stat fără bancă proprie e un stat fără decizie economică reală.
Discursul oficial privind beneficiile investițiilor străine conține o fraudă argumentativă majoră. Se spune mereu că aceste investiții sunt generatoare de locuri de muncă, de dezvoltare și progres. În realitate, însă, majoritatea profiturilor realizate de companiile străine active în România sunt repatriate masiv, fără să contribuie semnificativ la dezvoltarea internă reală.
Locurile de muncă create sunt adesea slab plătite și instabile, iar transferul tehnologic promis este în mare măsură absent. Mai mult, investițiile străine au avut un impact negativ asupra capitalului autohton, incapabil să concureze eficient într-un cadru fiscal și legislativ care favorizează evident marile companii externe.
Investițiile străine nu au îmbogățit România, ci au îmbogățit doar investitorii străini.
Un alt element grav al acestei subordonări este captivitatea monetară și financiară generată de presiunile constante de aderare la zona euro. Deși România nu a adoptat oficial moneda europeană, economia este deja puternic influențată de deciziile și fluctuațiile monetare ale Băncii Centrale Europene, iar politica monetară internă este obligată să urmeze directivele și recomandările BCE, sub pretextul „armonizării” și „integrării monetare”.
Aderarea efectivă la euro ar implica pierderea totală și definitivă a suveranității monetare și fiscale, condamnând economia românească la o captivitate perpetuă față de deciziile luate în birourile externe.
O monedă străină într-o economie slabă înseamnă dictat financiar permanent.
Când nu-ți controlezi moneda, nu-ți controlezi nici economia, nici viitorul.
Criza îndatorării structurale este un alt mecanism subtil de control economic extern. România s-a îndatorat masiv, iar această datorie nu este folosită pentru investiții productive, ci mai degrabă pentru finanțarea deficitelor cronice, generate tocmai de incapacitatea economiei interne de a produce valoare adăugată reală.
Prin urmare, împrumuturile externe devin o capcană perpetuă: banii luați cu împrumut sunt folosiți preponderent pentru plata unor datorii anterioare, nu pentru dezvoltarea sustenabilă a țării. Această structură perpetuă de îndatorare subordonează complet politica economică națională creditorilor internaționali.
Fără monedă, nu ai economie. Fără economie, nu ai stat.
Cine își amanetează viitorul, își pierde prezentul și autonomia decizională.
Mai mult, prin politici fiscale și economice promovate sub pretextul armonizării europene, statul român subvenționează indirect și constant capitalul străin în detrimentul celui românesc.
Investitorii externi beneficiază de scutiri fiscale, facilități administrative și regimuri speciale, în timp ce întreprinzătorii locali se confruntă cu impozite împovărătoare, reglementări sufocante și condiții restrictive de finanțare. Astfel, economia autohtonă este sistematic slăbită, capitalul românesc devine marginal, iar competiția devine imposibilă.
Statul român a devenit avocatul capitalului extern și adversarul celui autohton.
Regimul fiscal „armonizat”, impus României sub eticheta falsă a egalității și transparenței europene, reflectă clar această inechitate. Fiscalitatea, departe de a fi echitabilă, este profund regresivă și inechitabilă față de capitalul autohton și forța de muncă locală.
Taxele și reglementările europene sunt prezentate ca soluții moderne și eficiente, dar în realitate ele dezavantajează constant economia națională, slăbind-o structural și împiedicând dezvoltarea unor companii românești puternice și competitive.
Fiscalitatea armonizată nu ne-a armonizat economia, ci a dezarmat-o în fața concurenței externe.
În mod tragic, soluțiile reale pentru o economie națională sănătoasă și independentă sunt ignorate intenţionat de politica financiară pro-europeană. O bancă națională puternică, o politică monetară suverană, o fiscalitate echilibrată care să favorizeze dezvoltarea capitalului autohton și investiții strategice interne ar fi putut preveni situația actuală.
Însă toate aceste soluții au fost etichetate drept „naționaliste” și respinse sistematic în favoarea unei integrări financiare și economice externe păguboase.
Piața unică – competiție inegală, nu liberă
Ni s-a spus că piața unică este un spațiu al concurenței libere. Dar nu s-a spus că firmele din Vest au acces la infrastructură, capital, subvenții și cercetare pe care cele românești nu le pot egala. În fapt, piața unică este un ring în care un uriaș luptă cu un copil și se declară campion.
Rezultatul? Companiile românești sunt absorbite sau eliminate. Oligopolurile străine preiau piețe întregi, cu prețuri dictate de interes, nu de competiție.
Nu e piață – e dominație legalizată.
Soluțiile reale sunt evidente, dar interzise de gardienii integrării europene.
Astfel, recapitalizarea suverană și reîntemeierea unui sistem bancar cu capital românesc devin imperative absolute pentru redobândirea controlului economic național. România nu poate continua să fie o economie captivă, subordonată financiar și bancar unor decizii externe.
Austeritatea nu e economie. E ideologie cu mască birocratică.
Este necesară o strategie clară și lucidă pentru a reface capacitățile financiare și economice autonome, prin bănci proprii, investiții strategice interne și politici fiscale inteligente și echilibrate.
RoExit – reinstituirea controlului economic intern, nu izolare
A ieși din UE nu înseamnă a rupe legăturile economice. Înseamnă a redobândi dreptul de a decide cine și cum participă la economia națională. De a alege ce subvenționezi, pe cine susții, cum îți reglementezi piața. RoExit nu e retragere. Este ieșirea din captivitatea regulilor făcute pentru alții. Este reîntoarcerea la economisire, producție, planificare și piață în interes național.
„Nu te temi de viitor când ai iarăși dreptul să-l scrii cu mâna ta.”
Fără recapitalizare suverană, România va rămâne captivă pe vecie.
În aceste condiții, RoExitul apare, în mod evident și fără entuziasm exagerat, ca soluția implicită și matură de redobândire a suveranității financiare. Nu un gest radical sau impulsiv, ci o decizie profund responsabilă și pragmatică, singura cale reală prin care România poate recupera controlul asupra destinului economic propriu.
Nu este vorba despre abandonarea Europei, ci despre ieșirea matură și demnă dintr-un sistem economic inechitabil și profund nefavorabil interesului național.
RoExit nu este o opțiune, este obligația lucidă de a recâștiga suveranitatea financiară pierdută.
Secțiunea V: Geopolitica instrumentalizării – România în strategii externe
De la început, aderarea României la Uniunea Europeană a fost prezentată în discursul oficial drept o „reîntoarcere în Europa”, o recuperare simbolică a unei identități pierdute și reintegrarea într-un spațiu civilizațional natural și istoric.
Însă, această formulare seducătoare ascunde o mistificare subtilă, ce ignoră realitatea cruntă a unei dependențe geopolitice evidente.
Aderarea nu a fost o revenire demnă și echitabilă într-o comunitate a egaliilor, ci integrarea forțată într-o structură care funcționează după interesele strategice ale unor puteri europene majore, iar România s-a trezit repede în postura de actor secundar, dependent și subordonat.
Sub vraja propagandei
Propaganda elogiază extinderea UE spre Est ca un act de reconstrucție istorică, reintegrare firească a fostelor state socialiste într-o Europă unită, democratică, pașnică.
Ceea ce nu admite propaganda este dimensiunea profund geopolitică a acestui proces: o expansiune nu doar a normelor și valorilor occidentale, ci și a intereselor strategice ale unor centre de putere, care folosesc extinderea ca metodă de control periferic.
România nu a fost integrată ca partener egal, ci ca zonă-tampon, ca rezervor de resurse, ca antecameră obedientă pentru agende străine.
În această „integrare”, suveranitatea sa geopolitică a fost nu negociată, ci abandonată.
Reîntoarcerea în Europa nu a fost recuperarea demnității, ci întărirea dependenței.
În cadrul acestei geopolitici subtile și complicate, România a devenit rapid un pion ușor manipulabil în strategiile energetice și militare externe. Departe de a-și formula propria politică de securitate sau energie, țara noastră a fost obligată să accepte decizii externe fundamentale, fie că vorbim despre gazoducte sau baze militare, despre rachete defensive sau tranzitul trupelor străine.
Nu doar că interesele naționale nu au fost prioritizate, dar adesea ele au fost explicit ignorate în favoarea unor interese strategice externe, fără ca România să obțină contraprestații clare și echitabile pentru cedările sale.
NATO și UE – dublul sistem de integrare strategică
România a aderat mai întâi la NATO (2004), apoi la UE (2007). Cele două aderări sunt prezentate ca separate, dar în realitate sunt două fațete ale aceluiași mecanism de absorbție. NATO a preluat controlul apărării. UE a preluat controlul economic și instituțional. România a fost prinsă într-o dubla cușcă: militarizată sub comanda unei structuri externe și economizată prin norme ce servesc interesele altora.
În numele „integrării occidentale”, România a renunțat la toate pârghiile de manevră geopolitică. Independența nu se pierde prin război, ci prin acorduri semnate cu ochii închiși.
România nu este partener strategic, ci instrument strategic.
Această situație reflectă limpede sacrificiul suveranității externe, cedată fără a primi garanții sau beneficii tangibile. Deși țara și-a pus la dispoziție resursele militare și strategice pentru securitatea europeană, investițiile reale în securitatea proprie și în infrastructura strategică au fost reduse, fragmentare și insuficiente.
În schimb, România a fost integrată rapid într-o logică geopolitică externă, devenind simplă piesă într-un puzzle mult mai amplu, în care deciziile esențiale se iau la Washington, Bruxelles sau Berlin, dar niciodată la București.
Cine cedează suveranitatea fără condiții, cedează și dreptul la demnitate strategică.
Discursul oficial a insistat permanent că securitatea europeană este garantată prin apartenența la NATO și UE. Această poziție conține erori de raționament majore.
În realitate, securitatea unei țări nu poate fi asigurată exclusiv prin angajamente externe, oricât de solide ar părea acestea, ci depinde fundamental de capacitatea internă de apărare și de diplomația suverană proprie.
Garantarea externă a securității, așa cum este promovată oficial, nu oferă protecție absolută, ci doar o siguranță relativă și condiționată, vulnerabilă mereu la negocierile marilor puteri și schimbările conjuncturale din arena internațională.
Nicio alianță externă nu garantează absolut securitatea unei țări care nu știe să se apere singură.
Rolul României în cadrul UE și NATO este clar definit: un flanc supus și docil, menit să execute fără discuție deciziile strategice luate la nivel superior. Sub pretextul protecției împotriva amenințărilor externe, România și-a redus permanent autonomia decizională, devenind incapabilă să articuleze și să susțină propriile obiective geopolitice.
Astfel, țara a fost mereu plasată în prima linie a confruntărilor geopolitice, cu toate riscurile asociate, fără a avea capacitatea reală de a influența decisiv politicile externe care o afectează direct.
Politica externă – aliniere automată, anulare a vocației diplomatice proprii
România nu mai are politică externă proprie. Declarațiile MAE sunt aliniate din oficiu cu pozițiile Comisiei sau ale Washingtonului. România nu negociază. Nu propune. Nu se opune. Nu mediază. Doar acceptă. În toate crizele majore – de la conflictul din Ucraina la relațiile cu China sau Iran – România nu a avut nicio inițiativă. A devenit o voce ventrilocată, fără strategie și fără curaj.
Diplomația care nu reprezintă interesele naționale e doar ecou steril.
România nu își decide singură poziția geopolitică, ci o primește gata stabilită din exterior.
Este necesară, așadar, o reconsiderare profundă și pragmatică a politicii externe românești. România are nevoie urgentă de o politică externă autonomă și echilibrată, construită pe baza interesului național real, și nu doar pe loialitatea absolută și lipsită de discernământ față de parteneri externi.
O astfel de politică trebuie să fie pragmatică și flexibilă, capabilă să mențină alianțe utile, dar și să evite implicarea automată în conflicte și tensiuni care nu privesc direct securitatea României.
Poziția strategică – capital geopolitic cedat fără contraprestație
România are o poziție-cheie în Europa de Est: între Balcani, Marea Neagră, Ucraina și Rusia. În loc să valorifice acest amplasament pentru a negocia avantaje, a fost transformată într-un flanc obedient. Acceptă baze militare, misiuni de supraveghere, dislocări de trupe – fără clauze clare, fără contraprestație vizibilă. În schimbul acestei „siguranțe”, România nu a primit nici infrastructură strategică, nici protecție economică reală. A oferit tot – și a primit ordine.
Un teritoriu folosit fără garanții nu este aliat. Este avanpost.
Frontiera estică a UE – sarcină de pază fără putere de decizie
România este paznicul frontierei estice a UE. Controlează granițele, aplică standardele Schengen, gestionează crizele de refugiați – dar nu are drept de vot în deciziile care generează aceste crize. Nu stabilește politica migratorie. Nu poate condiționa redistribuirea. Este forțată să accepte cote, să cheltuie bugete proprii, să impună controale. Este paznic plătitor, nu beneficiar.
O țară care păzește porți fără chei este doar servitorul stăpânilor nevăzuți.
Politica externă nu trebuie făcută pentru a plăcea altora, ci pentru a proteja interesul propriu.
În acest context, manipulările narative constante privind geopolitica europeană în relația cu Rusia și SUA devin evidente. În discursurile oficiale, relațiile externe sunt prezentate simplist și unilateral, fără nuanțe și fără opțiuni strategice reale.
România este împinsă constant într-o poziție radicală și simplificată, prezentată ca inevitabilă, în care trebuie să aleagă mereu între loialitatea absolută față de Occident sau vulnerabilitatea totală față de Est. Această logică falsă ignoră opțiunea unei poziții suverane și echilibrate, capabilă să dialogheze și să negocieze dintr-o postură matură și demnă, nu servilă și defensivă.
Geopolitica rețelelor energetice – România ca nod de tranzit, nu ca centru de decizie
Resursele naturale ale României – gaze, petrol, energie hidro și nucleară – sunt privite ca piese ale unui plan continental. România nu mai decide singură cum și cui vinde gazul, cum și cât extrage din Marea Neagră, cum își protejează infrastructura energetică.
UE și corporațiile internaționale stabilesc traseele conductelor, calendarul exploatărilor, standardele de reglementare. România devine punct de tranzit – adăpată, dar niciodată sătulă.
Când nu-ți poți folosi resursele pentru tine, ești o stație de alimentare pentru alții.
Rolul în relația UE – Rusia: scut, nu negociator
În relațiile tensionate dintre UE și Rusia, România nu a fost niciodată participant la dialog. Nu are canale proprii. Nu propune medieri. Nu protejează interesele comunităților românești din Est. A fost, în schimb, parte activă a instalării scutului antirachetă, a izolării energetice, a sancțiunilor – fără ca nimic din acestea să-i fi adus avantaje.
România este soldat de linia întâi. Nu strateg. Nu diplomat. Nu arbitru.
Trimiți soldatul în prima linie când nu-ți pasă dacă moare.
A fi suveran nu înseamnă a fi antioccidental sau antirusesc, ci a fi pro-românesc.
Cauzalitatea profundă a vulnerabilității externe a României derivă exact din această renunțare sistematică la autonomie. Statul român și-a pierdut capacitatea diplomatică și strategică reală, devenind dependent permanent de directive și garanții externe.
Diplomația românească actuală nu este activă și creativă, ci reactivă și subordonată, incapabilă să negocieze sau să acționeze independent și cu demnitate în arena internațională.
Politica de vecinătate – aplicator obedient al „soft power”-ului european
UE desfășoară în vecinătatea României (Moldova, Ucraina, Balcani) politici de influență economică și ideologică.
România este agentul acestor politici. Sprijină ONG-uri, formate educaționale, inițiative civice – toate în direcția „europeanizării” regiunii. Dar în niciun moment România nu e autor al acestor planuri. Nu le formulează. Nu le prioritizează. Este unealtă, nu centru. Un stat-satelit cu pretenții de mentor.
Cine execută fără a decide e, de fapt, un intermediar fără demnitate.
Tratatul UE – lipsă de clauze de protecție în caz de criză geopolitică
România a semnat tratate care nu prevăd niciun mecanism real de protecție în fața amenințărilor geopolitice specifice: influența rusească, migrația necontrolată, războiul informațional, crizele energetice. Solidaritatea europeană se dovedește o ficțiune. Fiecare stat acționează pentru sine.
România rămâne expusă, vulnerabilă, fără protecție juridică. Tratatul de aderare nu e un pact de apărare. E o înșiruire de obligații. Nu e tratat, ci contract unilateral cu clauze abuzive.
Un stat fără diplomație proprie este condamnat la vulnerabilitate perpetuă.
Prin urmare, restaurarea unei diplomații mature, responsabile și suverane devine imperativă. România are nevoie de diplomați autentici, capabili să negocieze pragmatic, să formuleze și să susțină obiective clare și realiste, bazate exclusiv pe interesul național, fără a fi constrânși permanent de obligații externe.
Restaurarea unei astfel de diplomații presupune reorientarea priorităților externe, reconstrucția serviciului diplomatic și reafirmarea dreptului României de a avea relații bilaterale proprii, echilibrate și pragmatice cu toate puterile lumii, indiferent de taberele geopolitice impuse extern.
Rolul în strategia globală SUA-UE – furnizor de loialitate, nu de viziune
România este inclusă în axa Washington-Bruxelles ca un stat care oferă tot: sprijin militar, acceptare de tehnologii, piețe pentru exporturi, loialitate în toate voturile.
Dar România nu e invitată la redactarea strategiilor. Nu este consultată. Nu contează. Este utilizată. Nu contează dacă se dezvoltă. Contează doar că se aliniază.
Această poziție este văzută ca virtute de elitele românești – dar este doar supunere camuflată drept geopolitică. Când prețul loialității este anonimatul strategic, ce rol mai are geopolitica?
RoExit – revenirea la autonomie strategică, nu izolaționism
RoExit nu înseamnă ieșirea din lume, ci reintrarea în capacitatea de a decide. Nu înseamnă ruperea alianțelor, ci reconstruirea raporturilor pe baze de demnitate. Înseamnă redeschiderea diplomației românești, regândirea politicii externe, valorificarea poziției geografice.
RoExit este pasul prin care România încetează să fie periferie geopolitică și devine actor responsabil. Nu vasal. Nu avanpost. Ci stat cu vocație și viziune.
„Nu e nevoie de imperii care ne folosesc. E nevoie de o Românie care gândește singură.”
RoExit – revenirea la integritatea statală, nu ruptura de lume
Ieșirea din Uniunea Europeană nu este un gest extrem. Este un act de restabilire a unității între suveranitate, Constituție, popor și instituții. Este o întoarcere la ideea de stat ca expresie a voinței naționale, nu ca platformă de conformare.
RoExit nu rupe România de lume. O reîntregește cu sine însăși. Este pasul prin care redăm legea legiuitorilor, politica alegătorilor și demnitatea românilor.
Diplomația reală nu înseamnă obediență, ci negociere continuă și demnă.
În această lumină, RoExit apare implicit și fără emfază ca o soluție decentă, rezonabilă și matură de ieșire din această instrumentalizare geopolitică externă. Nu ca izolare, ci ca recuperare a capacității reale de decizie și negociere internațională. Nu ca abandon al alianțelor utile, ci ca refacere a unei suveranități geopolitice autentice. Ieșirea din structurile supranaționale care impun decizii automat, fără discernământ național, devine astfel un pas necesar pentru redobândirea unei poziții strategice demne, responsabile și independente.
RoExit nu înseamnă ruperea alianțelor, ci restaurarea dreptului de a decide singuri asupra destinului nostru geopolitic.
Secțiunea VI – Democrație administrată: cum se neutralizează voința populară în UE
Propaganda prezintă Uniunea Europeană drept un model superior de democrație supranațională, în care statele membre își armonizează interesele prin reprezentanți aleși, în instituții transparente.
Dar această imagine este, în realitate, o operă de auto-iluzionare sistemică.
Anularea alegerilor – mormântul iluziilor
În spatele jargonului participativ se află un aparat tehnocratic, opac și inamovibil, în care voința popoarelor este disciplinată, aliniată și, în cele din urmă, neutralizată.
România, ca stat tânăr și lipsit de rezerve de putere simbolică, a fost una dintre ţările cele mai ușor adaptate la această formă de democrație administrată. Dar prețul conformismului a fost anularea suveranității populare.
Comisia Europeană – guvern fără popor, putere fără responsabilitate
Comisia Europeană este inima birocratică a UE. Decide, elaborează, propune, impune. Dar nu este aleasă prin vot popular. Nu răspunde în fața niciunui electorat. Nu poate fi demisă de popoare. Se legitimează printr-un vot de învestitură în Parlamentul European – vot simbolic, dat pe bloc.
Este un guvern care acționează fără popor. O oligarhie tehnocratică cu putere reală și răspundere zero. România nu are nicio pârghie reală asupra acestei structuri. Doar dreptul de a trimite un „comisar” decorativ.
Nu te conduce cine te reprezintă. Te conduce cine nu poate fi schimbat.
Parlamentul European – mimarea deliberării, fără inițiativă legislativă
Parlamentul European este singura instituție aleasă direct de cetățeni. Dar este, paradoxal, lipsită de inițiativă legislativă. Nu poate propune legi. Doar le aprobă sau le respinge. Nu poate revoca Comisia. Nu poate forța decizii majore. Dezbaterile sunt formale, discursurile – regizate.
Alegerile europene nu au miză națională. Nimeni nu votează pe baza unui program european. Reprezentanții României sunt necunoscuți, irelevanți, deseori impuși de partide pentru fidelitate, nu competență.
Democrația fără putere e teatru. Și piesa nu se schimbă niciodată.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene – suveran suprem peste voința națională
CJUE are puterea de a anula decizii ale parlamentelor naționale, ale curților constituționale și ale guvernelor. Emite interpretări obligatorii.
Este, de facto, o Curte Constituțională europeană. Dar nu are o Constituție aprobată prin referendum. Nu e supusă niciunui control politic.
Nu există niciun mecanism prin care popoarele să o limiteze. CJUE este expresia maximă a democrației tehnocratice – un tribunal deasupra legii votate.
Nu trăim sub o lege votată. Trăim sub o interpretare pe care nu o putem contesta.
Tratatul de la Lisabona – înlocuirea voinței populare cu voința tratatelor
Tratatul de la Lisabona a fost adoptat fără referendum în majoritatea statelor membre. A înlocuit Constituția Europeană, care fusese respinsă în Franța și Olanda prin vot popular. Noul tratat a fost aproape identic – dar redenumit și impus pe căi parlamentare. Voința popoarelor a fost ocolită. România pretinde că a ratificat documentul, fără dezbatere publică. Parlamentarii au semnat. Poporul n-a fost întrebat. A fost presupus de acord.
Când ți se spune că ai fost de acord, dar nu te-a întrebat nimeni, nu mai e democrație. E dictat.
Interzicerea referendumurilor „antieuropene” – disciplinarea votului popular
În mai multe state membre, inițiativele de referendum care ar pune în discuție tratatele europene, politicile UE sau măsuri de ieșire din uniune sunt blocate de Curțile Constituționale sau comisiile electorale. Se invocă „ordinea constituțională europeană”. În practică, poporul nu mai are dreptul de a contesta direcția.
În România, criticarea UE conduce la obstrucţionarea drepturilor electorale. În România, orice inițiativă de referendum privind suveranitatea este tratată ca radicalism, extremism. Este cenzurată mediatic, ridiculizată academic, ignorată politic.
Votul liber devine ilegal atunci când contrazice dogma europeană.
Sistemul partidelor – europenizat, deconectat de la baza populară
Partidele politice din România au fost reconfigurate pentru a deveni „european compatibile”. Agendele lor interne sunt dictate de familiile politice europene. Se tem de excluderea din PPE, PES sau ALDE mai mult decât de votul românilor.
Discursul național a fost înlocuit de loialitatea față de Bruxelles. Partidele au devenit canale de propagare a deciziilor luate altundeva. Electoratul nu mai votează opțiuni. Votează gradații ale aceleiași conformități.
Când toate partidele spun același lucru, votul e opțional. Nu mai contează.
ONG-urile ca vectori de înlocuire a reprezentării politice
În numele „societății civile europene”, ONG-urile finanțate din străinătate au preluat rolul de reglementatori morali ai spațiului public. Intervin în politici publice, monitorizează guvernul, influențează justiția, dictează educația. Nu sunt alese. Nu răspund în fața nimănui. Dar decid.
România a fost una dintre cele mai afectate de această substituire: vocea societății a fost externalizată, popularul a fost înlocuit cu profesionalizat, iar dezbaterea – cu narativul corect.
Reprezentarea fără popor e uzurpare cu acte. Și cu finanțare externă.
Cultura juridică a „supremației dreptului european” – dezrădăcinarea legală a suveranității
Curțile naționale, inclusiv CCR, au fost forțate să accepte supremația dreptului european, inclusiv în fața Constituției. Orice lege care contravine unei directive este invalidată. Nu mai contează că legea a fost votată. Nu mai contează că e în acord cu voința populară. Contează doar conformitatea.
România nu mai poate legifera după propriile priorități. Democrația este retrogradată la decor – forma fără fond.
Votul care nu se poate transforma în lege este o înșelătorie. Nu o expresie a suveranității.
Orice mișcare de protest împotriva deciziilor europene este catalogată drept populistă, extremistă, antieuropeană. Nu se discută argumentele – se atacă persoanele. Se invocă „valori europene” ca armă retorică. Media, ONG-urile și partidele se coalizează pentru a delegitima vocile disidente. În România, orice tentativă de critică rațională a UE este rapid împachetată drept „Putinism” sau „naționalism toxic”. Spațiul public este astfel sterilizat ideologic.
Când nu ai voie să protestezi, înseamnă că ai fost deja învins. Doar că nu ți s-a spus.
RoExit – restaurarea democrației reale, nu distrugerea ordinii
Ieșirea din UE nu este sfârșitul democrației. Este revenirea la forma ei autentică: suveranitatea poporului exprimată prin vot, transpusă în lege și apărată de instituții proprii. Este refacerea legăturii directe dintre alegător și decizie, dintre Parlament și legislație, dintre guvern și interesul național. RoExit nu înseamnă haos.
Înseamnă sfârșitul ipocriziei instituționalizate și reînceperea unei vieți civice sănătoase. Cu greșeli. Dar și cu responsabilitate.
Secțiunea VII – România post-aderare: de la speranță la stagnare sistemică
„Am intrat în Europa ca să progresăm. Dar am ajuns să supraviețuim între reguli care ne împiedică să ne ridicăm.”
Propaganda tratează aderarea țărilor din Est, inclusiv România, ca o reușită a integrării europene – o victorie a modernizării și convergenței. Datele macroeconomice superficiale, creșterea PIB-ului sau absorbția fondurilor europene sunt prezentate ca dovadă a succesului.
Dar în realitate, România post-aderare se confruntă cu o stagnare sistemică – ascunsă sub poleiala cifrelor, întreținută de propagandă și ignorată de elitele captive ale modelului bruxellez.
Absorbția de fonduri europene – între iluzie contabilă și realitate distorsionată
Fondurile europene au fost prezentate ca motorul dezvoltării. În realitate, ele sunt limitate, condiționate, birocratizate și adesea reversibile.
Sunt orientate spre infrastructură superficială, nu spre producție. Sunt dependente de consultanță, „conformitate”, cofinanțare. România a construit drumuri scumpe, dar nu autostrăzi economice. A plătit proiecte IT, dar n-a dezvoltat inovație.
Absorbția de fonduri este o formă de adicție bugetară – dar nu schimbă fundamental structura economiei. Nu clădești un stat pe fonduri. Clădești pe viziune. Iar fondurile nu o pot înlocui.
Ni s-au promis fonduri și investiții, dar am primit doar subzistență și dependență.
Frauda narativelor oficiale despre beneficiile UE a devenit evidentă când datele reale au început să contrazică propaganda. Creșterea economică și absorbția fondurilor europene nu au redus decalajele istorice, ci doar le-au cosmetizat superficial.
Guvernanții au ascuns intenționat aceste eșecuri structurale prin manipulări statistice și prin etichetarea criticilor raționale drept eurosceptici sau populiști radicali, refuzând o dezbatere autentică și transparentă.
Fondurile europene au creat iluzia progresului, nu progres real.
Prin urmare, mecanismele colonizării economice prin integrare au funcționat subtil, dar eficient. În spatele aparentei generozități financiare europene, s-a creat o dependență structurală severă, în care economia României a devenit captivă, incapabilă să se dezvolte autonom și forțată să importe aproape totul: de la alimente la tehnologie avansată. Această situație a generat deficite comerciale cronice și o vulnerabilitate economică profundă, care nu face decât să mențină țara în postura de simplu consumator al produselor altora.
Fondurile europene – redistribuire condiționată, nu investiție suverană
Fondurile UE sunt prezentate ca daruri. În realitate, ele sunt redistribuiri din contribuția proprie, completate de fonduri garantate politic. Ele nu finanțează proiecte strategice naționale, ci priorități externe: digitalizare, tranziții, reforme. Fiecare euro vine cu condiții, jaloane, audituri. România nu poate decide singură unde investește. Nu e ajutată – e ghidată forțat.
Nu sunt fonduri europene – sunt funii. Bani cu zăbală.
Închiderea fabricilor nu este reformă. Este abandonarea economiei românești.
Această realitate dură a fost permanent mascată prin discursul oficial despre absorbția fondurilor europene. Fondurile au fost prezentate publicului ca un fel de panaceu universal, menit să compenseze pierderile produse de dezindustrializare.
În realitate, absorbția fondurilor a fost marcată de birocrație excesivă, condiționări dificile și direcționări neproductive. Fondurile au susținut predominant infrastructuri superficiale, nelegate de structura productivă reală a economiei. Astfel, s-au construit centre de informare turistică fără turiști, drumuri secundare asfaltate spre nicăieri și cursuri de calificare fără piață reală a muncii.
Ruralizarea forțată a forței de muncă – economia informală ca refugiu
Exodul populației active și distrugerea sectoarelor industriale a împins milioane de oameni în economia informală. Sate întregi au devenit dependente de ajutoare sociale, muncă la negru sau agricultură de subzistență. Tineri fără șansă de integrare economică au emigrat sau au abandonat studiile. România nu și-a recalificat populația – a pierdut-o. Nu și-a convertit structura economică – a distrus-o. Azi, în plin secol XXI, o mare parte din populația aptă de muncă supraviețuiește într-o formă de semi-migrație și autoexcludere economică.
Când întreaga forță de muncă e într-o valiză, nu ai economie – ai disperare exportată.
Forța de muncă – export strategic de oameni, nu de bunăstare
„Libera circulație a forței de muncă” a însemnat, pentru România, golirea satelor, distrugerea comunităților și criza demografică. O treime din populația activă a plecat. Școlile se închid. Satele mor. Familiile se destramă. În loc să valorifice această forță în reconstrucția națională, statul a încurajat plecarea – pentru a masca lipsa de locuri de muncă, pentru a câștiga valută, pentru a evita confruntarea cu propria incompetență.
Am transformat românii în remitenți. O boierie nouă, pe spatele dorului de casă.
Educația și sănătatea – subfinanțate prin constrângeri fiscale europene
Sub pretextul respectării criteriilor de deficit, România a fost forțată să mențină bugetele educației și sănătății la cote rușinoase. Sistemele sunt subfinanțate cronic, cadrele migrează, infrastructura e degradată. UE nu consideră educația și sănătatea priorități strategice. Nu sunt eligibile pentru fonduri semnificative. Nu sunt sprijinite prin politici europene.
România nu poate investi, pentru că i se cere „disciplina fiscală”. Dar disciplina fără oameni educați și sănătoși e doar o cale spre colaps. Un popor bolnav și needucat nu e european. E doar slab și supus.
După aderare, peste 4 milioane de români au emigrat. Salariile interne au crescut lent, dar doar sub presiunea lipsei de forță de muncă. Piața muncii este dependentă de investitori străini, iar aceștia dictează condițiile.
Nu există sindicate puternice.
Nu există strategie națională de formare profesională.
România a devenit o rezervă de muncă flexibilă și ieftină pentru UE. Nu o economie cu obiective proprii.
România nu creează locuri de muncă. Le cedează. Și apoi își plânge tinerii plecați.
Administrația publică – transformată în aparat de aplicare a reglementărilor europene
Administrația românească nu mai are misiune strategică. A fost transformată într-un aparat birocratic de conformare. Nu mai gândește politic. Doar implementează directive.
Aparatul public este sufocat de proceduri, hărțuit de audituri externe, paralizat de frica de greșeală. Reformele sunt dictate din afară, nu concepute intern. România nu mai are administrație națională. Are o garnizoană de executanți ai regimului normativ european.
Un stat care nu-și conduce administrația nu se conduce pe sine.
Administrația publică – transformată în canal de transpunere europeană
Funcționarii publici români nu mai lucrează pentru interesul cetățeanului, ci pentru implementarea agendei europene.
Procedurile, limbajul, formatele, prioritățile sunt altele decât cele ale comunităților locale. Administrația devine tot mai mult o filială a unei birocrații superioare. Nu mai e interfața cu cetățeanul – e extensia executivă a Comisiei.
Regimul achizițiilor publice – pierderea suveranității bugetare
Achizițiile publice trebuie derulate prin proceduri europene. Acestea favorizează companiile mari, cu experiență în alte state membre. Licitațiile devin mecanisme de eliminare a firmelor românești. Chiar și când statul vrea să investească local, nu poate. Legislația nu-i permite. În numele transparenței, se blochează dezvoltarea. În numele competiției, se premiază colonizarea.
Bugetul tău nu mai este al tău. E un tort împărțit după reguli străine.
Cultură și educație civică – marginalizare, standardizare, deznădejde identitară
Sub influența europenizării, cultura română a fost marginalizată în școală, descompusă în bucăți de „diversitate”, eliminată din canon. Tinerii învață mai mult despre UE decât despre istoria propriei țări. Modelele sunt externe. Valorile – relativizate. Patriotismul – suspect. Limba – tehnicizată. Educația civică nu formează cetățeni, ci funcționari obedienți. Roadele sunt vizibile: o generație derutată, fără repere și fără atașament.
O țară care nu-și învață copiii să o iubească, și-i pregătește pentru plecare.
Elita politică – dependentă, mediocră, complet europeanizată
Clasa politică românească post-aderare s-a reeducat complet în spiritul conformismului european. Liderii sunt aleși pentru loialitate față de Bruxelles, nu pentru competență. Deciziile sunt luate după „semnale externe”, nu pe baza dezbaterii interne. Politicienii au devenit intermediari, nu reprezentanți. Nu gândesc în termeni de interes național. Gândesc în termenii „recomandărilor”.
România nu mai are elite. Are comisari mimetici. Un stat condus de interpreți de partituri străine nu poate compune doine.
Elita care nu slujește poporul, slujește pe cine se găseşte
O mare parte din elita intelectuală a României a fost convertită la ideologia europeană în schimbul vizibilității, fondurilor, bursei. Critica este abandonată. În locul unei elite care să apere națiunea, avem una care o ironizează. O ceartă. O batjocoreşte.
Scriitori, artiști, universitari – toți concurează la premiile recunoașterii externe. Nimeni nu mai scrie pentru țară. Toți scriu pentru granturi.
RoExit – ca reparație instituțională, nu ca evadare
Ieșirea din UE nu este o fugă dintr-o lume civilizată.
Este o decizie de a construi înapoi un stat funcțional, în care decizia aparține poporului, strategia aparține guvernului, iar speranța se bazează pe resurse reale. RoExit este răspunsul lucid la o stagnare programată. Nu aduce paradisul. Dar deschide posibilitatea reformei profunde: în educație, în industrie, în administrație, în economie. E începutul revenirii la construcție.
„Mai bine o redresare anevoioasă, dar liberă, decât o stagnare decorativă, dar docilă.”
Secțiunea VIII – Lecțiile țărilor sceptice și cazul britanic: ce putem învăța din refuz
„Să refuzi să fii supus nu e semn de slăbiciune. E primul gest al libertății.”
În retorica oficială a Uniunii Europene scepticismul față de integrarea europeană este tratat drept o anomalie: o deraiere populistă, o deviație de la normele democrației, o rebeliune irațională.
Dar realitatea este că în mai toate țările europene au existat forme consistente, mature și motivate de contestare a procesului de integrare – din motive economice, geopolitice, culturale sau democratice.
Cazul britanic, culminat cu Brexitul, este cel mai sonor exemplu. Dar el nu e unic. Iar în lumina acestor refuzuri rezonabile, România poate și trebuie să învețe. Nu să copieze. Ci să reflecteze. Să se întoarcă la întrebările fundamentale: Cine decide? Pentru cine? În folosul cui?
Scepticismul nordic – refuzul integrării totale din rațiuni de demnitate și calcul
Țări precum Norvegia și Islanda au refuzat aderarea la Uniunea Europeană în urma unor referendumuri clare. Argumentele lor au fost în primul rând de natură democratică și economică: nu au dorit să cedeze controlul asupra resurselor naturale, asupra politicilor sociale și asupra suveranității legislative.
În special Norvegia a considerat că UE funcționează ca un mecanism de impunere economică și politică din partea statelor mari asupra celor mici. Deși sunt în Spațiul Economic European, aceste state își păstrează autonomia decizională – și o folosesc. Nu sunt marginale. Sunt suverane și prospere.
Demnitatea nu are nevoie de parafe europene. Are nevoie de hotar și de curaj.
Danemarca – modelul de semi-refuz: aderare critică, renegociere constantă
Danemarca este stat membru al UE, dar a obținut numeroase excepții. Nu a adoptat moneda euro. Nu participă la politicile comune în justiție și afaceri interne.
A organizat referendumuri pentru a-și exprima rezervele. Iar atunci când rezultatul a fost „greșit” (precum în 1992, când danezii au respins Tratatul de la Maastricht), autoritățile nu au ignorat votul, ci au negociat derogări.
Democrația funcționează acolo pentru că vocea poporului este considerată superioară tratatelor. România, în schimb, n-a cerut nimic. Doar a acceptat totul. Din supunere, nu din calcul.
Refuzul nu e slăbiciune. Este forma lucidă a apartenenței condiționate.
Polonia și Ungaria – rezistența suveranistă în interiorul UE
Deși parte a UE, Polonia și Ungaria au adoptat politici ferme de apărare a suveranității constituționale. Au refuzat anumite decizii ale CJUE, au reformat justiția în mod suveran, au limitat influența ONG-urilor străine. Au fost sancționate politic și demonizate mediatic.
Dar populațiile lor sprijină aceste guverne – tocmai pentru că le apără dreptul de a decide intern. România, în schimb, nu doar că n-a rezistat – dar și-a internalizat frica. A devenit mai bruxelleză decât Bruxelles-ul.
Suveranitatea nu este negociabilă. Iar cine nu luptă pentru ea o pierde fără să știe.
Cehia și Slovacia – europenism pragmatic, dar cu rezerve identitare
Cehia și Slovacia au parcurs procesul integrării cu o doză de pragmatism național. Deși nu au contestat direct UE, liderii lor politici au ridicat frecvent probleme legate de federalizarea excesivă, de birocratizarea deciziei și de pierderea influenței în Consiliul European.
Cehia, în mod particular, a avut perioade de euroscepticism guvernamental. În ambele țări există un curent puternic de reafirmare a identității naționale – cultural, educațional și istoric. România, în schimb, și-a diluat identitatea într-un discurs al loialității fără condiții. Nici măcar educația nu mai e despre România.
Cine își uită rădăcinile, nu poate cere respect. Poate doar compasiune și milă.
Italia – euroscepticismul economic și pierderea autonomiei bugetare
Italia, una dintre țările fondatoare ale UE, a cunoscut o creștere constantă a sentimentului eurosceptic, alimentat de criza economică post-2008, de stagnarea sub regimul euro și de imposibilitatea guvernelor naționale de a adopta politici fiscale proprii. Banca Centrală Europeană dictează dobânzile. Comisia impune limitele de deficit. Parlamentul italian este umilit periodic cu „mustrări” oficiale.
Și totuși, Italia are capacitatea de a negocia – pentru că este mare. România nici nu îndrăznește să ridice tonul. Este prea „mică” pentru a cere. Dar suficient de mare pentru a fi exploatată.
Când ai bugetul dictat de alții, nu mai ești stat. Ești colonie fiscală.
Marea Britanie – cazul Brexit: redescoperirea voinței populare
Marea Britanie a fost prima și singura țară care a reușit să iasă din UE prin referendum popular.
În ciuda presiunilor mediatice, economice și internaționale, majoritatea britanicilor au votat pentru recâștigarea suveranității.
Brexitul a fost un act de restabilire a controlului: asupra legislației, granițelor, politicilor comerciale. UE a reacționat cu ostilitate, punând presiune economică pe Londra. Dar britanicii au mers mai departe. Nu fără costuri – dar cu demnitate.
România nu trebuie să copieze Brexitul. Dar trebuie să învețe că poporul are dreptul să se răzgândească. Să evalueze. Să decidă din nou.
Referendumul nu e trădare. E suveranitatea în forma ei cea mai pură.
Mitul catastrofei post-exit – realitatea gestionabilă a ieșirii
Se spune că după Brexit, Marea Britanie a intrat în haos. Dar realitatea este mai nuanțată. Economia britanică a înregistrat șocuri temporare, dar a rămas funcțională. Comerțul a fost redirecționat. Politica externă a devenit mai activă. Piețele s-au recalibrat. Nu s-a prăbușit nicio instituție. N-a murit nicio democrație. Dimpotrivă – Parlamentul britanic a reintrat în funcție deplină.
Mitul catastrofei este întreținut de elitele pro-UE pentru a descuraja alte țări. România trebuie să vadă dincolo de isteria mediatică și să înțeleagă că ieșirea este un drum greu – dar posibil.
Ieșirea nu este sfârșit. Este începutul unui efort. Dar efortul propriu e singura cale spre libertate.
Costurile reale ale independenței – prețul demnității e gestionabil
Desigur, ieșirea din UE implică costuri: ajustări comerciale, renegocieri diplomatice, reforme instituționale. Dar ele nu sunt insurmontabile. Marea Britanie le suportă. Norvegia le evită cu acorduri bilaterale. Polonia le riscă parțial prin refuz.
Costul independenței este mare. Dar costul supunerii este și mai mare – doar că nu se vede imediat. El se plătește în stagnare, în frică, în dependență morală. România trebuie să înțeleagă că fiecare decizie serioasă are un preț. Dar nu toate prețurile sunt autentică pierdere. Unele sunt investiție în viitor.
Independența costă. Dar docilitatea costă identitatea. Și în final – totul.
Propaganda anti-exit – tehnici de manipulare și discreditare sistemică
Brexitul a fost însoțit de o campanie masivă de dezinformare: avertismente catastrofale, etichetări ale votanților, manipulări economice. La fel s-ar întâmpla și în România. Orice discuție despre RoExit este deja catalogată drept extremism, iluzie, naivitate.
Dar toate mișcările majore ale istoriei au fost întâi ridiculizate. Nu există moment „perfect” pentru ieșire. Există doar momentele în care o națiune decide să nu mai accepte loialitatea fără respect. Atunci începe libertatea.
RoExit – nu replică, ci reflecție matură asupra modelului propriu
România nu trebuie să imite nicio țară. Dar trebuie să învețe. Să compare. Să cântărească. Să vadă că refuzul nu este moarte, ci prilej de renaștere. Să înțeleagă că nu toate căile duc la Bruxelles. Și că a fi european nu înseamnă a fi slugarnic.
RoExit, dacă va veni, trebuie să fie rezultatul unei reflecții mature, a unei construcții strategice, a unui nou model românesc. Nu reactiv. Ci reparator. Nu distructiv. Ci restitutiv.
„Nu vrem să plecăm. Vrem să fim. Și pentru asta, uneori, trebuie să ne retragem pentru a ne regăsi.”
Secțiunea IX – Sinteza motivelor istorice, culturale, economice și strategice pentru RoExit
„Un stat nu există pentru a fi integrat. Ci pentru a-și exprima voința, a-și apăra identitatea și a-și hrăni poporul.”
După două decenii de integrare, România nu este mai liberă, mai bogată sau mai suverană. Este mai dependentă, mai fragmentată, mai vulnerabilă. Uniunea Europeană s-a dovedit nu o alianță între egali, ci o construcție ierarhică, în care voințele naționale sunt subordonate unui aparat birocratic fără răspundere.
RoExit nu este un slogan. Este reflecția matură asupra unei realități ignorate prea mult timp. Este un diagnostic – și o propunere. Nu de ruptură isterică, ci de reconstrucție controlată. Nu de izolare, ci de reașezare.
Motive istorice – tradiția neatârnării și a refacerii din suferință
România modernă s-a născut din respingerea imperiilor. Din afirmarea propriei voințe, cu riscuri enorme. De la războaiele de independență, la refacerea după 1945, poporul român a dovedit că are vocația renașterii în condiții potrivnice.
Apartenența forțată la structuri supra-statale a dus mereu la asimilare, umilire, deznaționalizare. Din lecțiile trecutului, RoExitul apare nu ca un accident, ci ca o revenire firească la ethosul istoric al suveranității.
Un neam crescut în munți și în jertfe nu trăiește cu demnitate între reguli scrise de alții.
Motive culturale – apărarea specificului identitar și a verticalității morale
Modelul cultural impus de UE este unul diluat, relativist, dezrădăcinat. În ceea ce este manifest, este abject, scabros, pederast. În UE valorile naționale – credința, familia, onoarea, limba, pământul – sunt considerate retrograde. Educația este standardizată. Mass-media este europenizată. Politica culturală a UE este una de aliniere, nu de afirmare.
RoExitul devine astfel o necesitate culturală: pentru a putea trăi din nou românește, nu într-o traducere fără suflet. Pentru a respira libertatea spirituală fără cenzura „corectitudinii”, fără drapelul pederast.
Nu poți trăi ca român, dacă ți se cere să simți ca un funcționar fără neam.
Motive economice – incapacitatea UE de a oferi dezvoltare echitabilă
După 2007, România nu a devenit o economie competitivă. A devenit o piață de desfacere, un rezervor de muncă ieftină și un depozit de resurse naturale controlate de capitalul străin. Fondurile europene au fost insuficiente, condiționate și orientate spre infrastructură neproductivă. Politicile fiscale sunt îngrădite. Agricultura este sufocată de reguli disproporționate.
RoExitul este singura cale prin care România își poate reclădi capacitatea productivă, susține capitalul autohton și reechilibra balanțele comerciale.
Nu poți trăi din promisiuni. Iar Europa a promis progres, dar a livrat decalaje.
Motive democratice – refacerea lanțului voință populară – decizie politică
UE funcționează ca o democrație administrată: comisari nealeși decid, parlamente naționale ratifică, iar popoarele privesc. Referendumurile sunt ignorate. Alegerile anulate. Curțile europene sunt superioare celor naționale. Politica reală s-a mutat din capitale în birouri izolate. În acest cadru, România nu mai are cuvânt propriu.
RoExitul înseamnă reconstituirea democrației autentice: unde voința populară nu este o formalitate, ci temelia oricărei legi și hotărâri.
Democrația fără răspundere e tiranie cu față blândă. Nu libertate.
Motive juridice – recuperarea suveranității legislative și constituționale
Tratatul de la Lisabona, supremația dreptului UE, rolul CJUE – toate au golit Constituția de conținut real. Legile românești nu mai sunt „ale noastre”. Ele sunt aliniate, armonizate, adaptate.
Judecătorii români aplică directive, nu principii proprii.
RoExitul este, din această perspectivă, o eliberare a ordinii juridice de sub tutela interpretărilor străine. Este o revenire la dreptul ca expresie a voinței naționale, nu a expertizei detașate.
Motive strategice – poziționare geopolitică autonomă și realistă
România este prinsă între Est și Vest, dar fără niciun control asupra propriei traiectorii. Politica externă este dictată. Resursele sunt negociate în numele altora. Politicile militare, comerciale, de infrastructură – toate sunt subsumate unei agende care nu e românească.
RoExitul nu înseamnă izolare, ci redobândirea capacității de a decide. De a încheia tratate proprii. De a construi alianțe pragmatice. De a ieși din postura de pion într-o partidă jucată de alții.
Un stat fără politică externă proprie este doar o geografie cu populație, nu o națiune.
Motive instituționale – reprofesionalizarea administrației și refacerea verticalei statului
UE a cerut „reformă administrativă”, dar a impus conformism birocratic. România are astăzi instituții slabe, paralizate de proceduri europene, lipsite de autonomie, înfricoșate de controale externe dar asupritoare faţă de români.
RoExitul oferă ocazia unei refaceri instituționale profunde: selecția pe loialitate faţă de ţară, pe competență, autonomia decizională, responsabilizarea reală. Nu pentru a izola statul – ci pentru a-l reda societății.
Nu putem construi nimic cu mâini legate și capul plecat. Administrația românească trebuie eliberată de jugul obedienţei.
Motive educaționale și spirituale – reconstrucția conștiinței naționale
Tinerii români nu știu cine sunt. Învăță șabloane europene, dar nu mai cunosc cultura, istoria, eroismul românesc. Școala este colonizată de ideologii globale. Biserica este marginalizată. Valorile sunt înlocuite cu „standarduri”.
RoExitul este o ocazie nu de închidere, ci de trezire. De reîncepere a unui proces autentic de formare a conștiinței naționale. De reînființare a elitei care să creadă în țară – nu în granturi.
Un popor care nu-și învață fiii să-l iubească se pregătește să dispară.
Motive sociale – reîntoarcerea statului la rolul de protector, nu de servitor
În UE, statul român a devenit un aparat de conformare – nu de ocrotire. Nu mai protejează cetățenii, ci interesele corporative. Nu mai sprijină țăranii, ci exportă produse agricole ieftine. Nu mai construiește spitale, ci justifică lipsa lor prin „deficit”.
RoExitul oferă șansa de a repoziționa statul ca instrument de sprijin al celor slabi, nu ca ghișeu de executare a voinței externe.
Statul nu e gardianul străinilor. E o cetate pentru ai săi.
Motive morale – reintrarea în demnitate și restabilirea rostului colectiv
În ultimă instanță, RoExitul nu este o chestiune tehnică. Este una morală. Nu poți continua într-un sistem care te disprețuiește, te subordonează, te golește de conținut. Nu poți accepta, generație după generație, postura de provincie reglementată, cu oameni educați să plece, cu instituții dresate să tacă.
RoExitul înseamnă revenirea la ideea de a fi stăpân în propria casă. Cu greșeli. Cu lupte. Dar cu demnitate.
Mai bine judecat de ai tăi decât condus de străini. Mai bine greu, dar al tău, decât ușor, dar impus.
Secțiunea XI – Plan de pregătire pentru RoExit: 12 pași de reîntemeiere suverană
„Ieșirea nu se face cu lozinci. Ci cu plan. Nu cu patimă. Ci cu pricepere. Nu cu furie. Ci cu rânduială.”
RoExitul nu este un gest de protest. Este un act de reconstrucție. Nu înseamnă aruncarea peste bord a relațiilor cu Europa, ci refacerea temeliei naționale din care aceste relații să pornească – în termeni de egalitate și respect. Un astfel de gest cere pregătire riguroasă, etapizare strategică și voință politică cu rădăcină democratică. Mai jos, propun un plan în 12 pași – fiecare clar, concret, fezabil – pentru revenirea României la neatârnare.
1. Redefinirea doctrinei naționale: o Cartă a Suveranității
Primul pas este intelectual și moral: statul trebuie să-și definească scopul. O „Cartă a Suveranității Române” ar consfinți în mod solemn și articulat obiectivele redobândirii controlului național asupra resurselor, instituțiilor, deciziilor strategice. Această Cartă nu este un text juridic sec – ci un document de orientare politică, susținut prin consultări publice, dezbateri și referendum național. Un nou contract de destin între popor și stat.
Fără o direcție clară, fiecare pas e doar o rătăcire cu pretenții de mișcare.
2. Audit constituțional și juridic: inventarierea pierderilor de suveranitate
Este esențial un audit complet al legislației, tratatelor și reglementărilor adoptate sub presiune europeană. Trebuie identificat ce anume trebuie denunțat, reconfigurat sau reînlocuit pentru a reinstitui suveranitatea constituțională. Acest audit trebuie condus de o comisie suverană de experți români în drept constituțional, drept internațional și drept public, cu transparență și control democratic.
Nu poți reface ceea ce nu știi că ai pierdut. Iar statul român a pierdut mult, în tăcere.
3. Refondarea Băncii Naționale ca instituție de interes strategic public
BNR trebuie redimensionată, recuperată și reconectată la interesul național. Înainte de RoExit, este imperativ să recăpătăm controlul asupra politicii monetare, să reconstruim rezervele de aur și valută, să rupem dependența de BCE și de euro ca pseudo-standard.
Banca centrală trebuie transformată în sprijinitor al economiei reale, nu în paznic al „stabilității” care protejează doar capitalul speculativ.
O țară fără bancă suverană e o țară fără portofel – trăiește doar din mila altora.
4. Refacerea capacității de planificare economică națională
Statul român trebuie să-și recapete capacitatea de a gândi strategic: unde investește, ce produce, ce susține, ce interzice. Asta înseamnă refacerea unui Consiliu Național de Planificare Economică, format din experți, economiști, antreprenori și reprezentanți ai comunităților locale. Prioritățile trebuie să vizeze reindustrializarea, agricultură integrată, energie și infrastructură productivă.
Fără plan, economia e junglă. Cu plan, e teren de construcție.
5. Reprofesionalizarea administrației publice prin criterii suverane
RoExitul nu se poate face cu funcționari speriați de Bruxelles. Trebuie un amplu proces de selecție, formare și promovare bazat pe curaj, competență, loialitate națională și viziune. Se poate crea o Școală Națională de Administrație Suverană, o veritabilă SNSPA de polaritate pozitivă, separată de influențele occidentale, care să redea verticalitatea funcției publice.
Administrația e brațul statului. Dacă mâna e tremurândă, nicio năzuinţă nu se poate înfăptui.
6. Reforma justiției în logica supremației constituției naționale
Ieșirea din sistemul juridic supranațional implică reașezarea dreptului românesc pe principii proprii. Este nevoie de o revizuire a legilor în vigoare pentru a le readuce în matca ordinii constituționale autohtone. Se cere o refondare a Grefei Judiciare ca profesie în slujba comunităţii şi ca garant în timp real al bonităţii magistratului şi corectitudinii procedurilor judiciare. Magistraţii trebuie să răspundă poporului și legii, nu jurisprudenței străine.
Justiția suverană e ca o iarbă de leac: nu contează dacă e frumoasă, ci dacă poate vindeca.
7. Recuperarea treptată a politicii externe și militare proprii
În paralel cu procesul juridic și administrativ, România trebuie să își construiască o doctrină de politică externă independentă: relații bilaterale, reconstrucția misiunilor diplomatice, identificarea aliatelor reale, nu doar formale. Politica militară trebuie reconectată la interesul național – nu doar subordonată comandamentelor externe. Neutralitatea activă poate fi o opțiune.
Nu poți fi gardianul altuia când casa ta nu mai are uși și ziduri.
8. Constituirea unui fond suveran de dezvoltare și reconstrucție economică
Un astfel de fond, alimentat din taxarea capitalului extern, redevențe naturale, devalorizarea importurilor inutile și emisiuni monetare moderate, ar sprijini marile proiecte ale reconstrucției post-RoExit. Agricultura, industria locală, noile infrastructuri naționale ar deveni priorități. Capitalul autohton trebuie tratat ca interes strategic.
Banii trebuie să hrănească idei, nu doar să decoreze bilanțuri.
9. Regândirea sistemului fiscal: sprijinirea muncii, descurajarea rentei
Un nou model fiscal, orientat spre echitate, trebuie să favorizeze munca productivă și investiția internă. Taxarea progresivă a profiturilor externe, combaterea evaziunii corporative, eliminarea paradisurilor fiscale mascate – toate sunt elemente necesare pentru a avea buget suveran. Salariile mici și afacerile locale trebuie încurajate, nu strangulate.
Fără o economie a muncii, ai doar o economie de umilință.
10. Reconstructivism educațional și cultural: un nou model formativ național
RoExitul trebuie însoțit de o revoluție educațională. Manuale românești, istorie românească, filosofie românească, limbaj identitar. Reforma universităților, sprijinirea școlilor de meserii, reabilitarea culturii clasice, introducerea logicii și gândirii critice. Cultura trebuie eliberată de hegemonia granturilor și reînchinată Neamului.
Nicio țară nu se salvează fără să-și crească fiii în dragoste de țară.
11. Strategia de comunicare: de la propaganda eurofilă la transparența suverană
Ieșirea trebuie explicată cu maturitate: cetățenilor, partenerilor, instituțiilor. Comunicarea nu va fi triumfalistă, ci calmă, argumentată, limpede. Se va crea un Oficiu Național de Informare și Dialog pentru Suveranitate, care va furniza date, va combate dezinformarea și va încuraja participarea cetățenească în fiecare etapă.
Cine tace din frică, nu cunoaşte libertatea.
12. Referendum național pentru ratificarea deciziei și debutul noii etape constituționale
Ultimul pas – dar nu în sensul cronologic, ci în cel simbolic – este momentul în care poporul român este chemat să spună: Da sau Nu. Nu elitele decid RoExitul. Nu partidele. Ci poporul, printr-un referendum național, după o dezbatere amplă, sinceră, în toată țara.
Acest vot va marca debutul unei noi Constituții a României Suverane. Va fi momentul în care trecutul se împlinește și viitorul se deschide.
Cine se teme de votul poporului nu mai crede în România. Cine îl convoacă – o reîntemeiază.
Epilog:
„Discernământ, liberare și refacerea neatârnării naționale”
A spune astăzi „RoExit” în România este ca și cum ai spune cuvântul interzis într-o lume în care orice formă de îndoială este taxată ca erezie. Este un cuvânt greu, temut, ridiculizat, dar poate tocmai de aceea este un cuvânt care merită rostit – nu ca provocare, ci ca exercițiu de luciditate. După ani lungi de adaptare, conformare și speranță, România nu este mai aproape de demnitate, ci mai departe de sine. Și pentru cine gândește cu rădăcină istorică și răspundere colectivă, aceasta este o criză mai profundă decât toate crizele economice sau geopolitice.
România s-a integrat cu loialitate, dar nu a fost tratată cu respect. A respectat reguli, dar nu a fost ascultată. A investit în imaginea Europei, dar și-a pierdut chipul propriu. A primit fonduri, dar a pierdut industrie. A importat instituții, dar a pierdut rostul şi curajul. A învățat regulamente, dar a uitat să mai rostească hotărât „noi vrem să fim”. Și acum, când întreaga construcție europeană scârțâie, când criza democratică și inegalitatea economică devin evidente, România tace. De frică? De resemnare? De obișnuință?
La finalul unei analize lucide și responsabile asupra consecințelor reale ale integrării europene, nu rămânem decât cu o constatare esențială și profund tulburătoare: promisiunile unei Europe prospere și libere au fost, pentru România, mai degrabă o iluzie costisitoare decât o realitate împlinită. Fără entuziasm naiv și fără patimă gratuită, am văzut că sub aparențele frumos construite ale progresului, integrării și modernizării se ascund procese economice, politice și culturale ce au subminat profund suveranitatea țării, autonomia politică și identitatea națională autentică. Europa promisă nu a fost Europa primită. Prosperitatea promisă nu s-a împlinit. Suveranitatea cedată nu a fost compensată prin securitate și echitate reale.
România nu mai poate ignora că integrarea europeană a devenit sinonimă cu subordonarea națională.
Criticile fundamentate ale acestei stări de fapt sunt multiple și clare. Prosperitatea economică promisă s-a transformat într-o colonizare financiară subtilă și sistematică. Industria românească a fost în mare parte distrusă sau vândută, capitalul autohton marginalizat, iar economia redusă la o piață de desfacere pentru produse și servicii străine.
Fondurile europene nu au produs dezvoltare autentică și sustenabilă, ci doar dependențe cronice și superficiale. Integrarea economică nu a fost calea către progres, ci instrumentul prin care economia României a fost făcută captivă intereselor externe.
O economie dependentă nu poate fi niciodată o economie demnă.
În plan politic și instituțional, integrarea nu a adus mai multă democrație, ci a transformat România într-o provincie administrată birocratic. Constituția națională a fost subordonată sistemului juridic european, Parlamentul redus la un rol formal, iar guvernarea reală transferată unor instituții nealese și netransparente. În locul autonomiei politice, România a primit o democrație delegată și distantă, în care cetățenii nu mai controlează deciziile care le influențează direct viața și viitorul.
Parlamentul – legislativ de formă, aplicator de directive
După aderare, aproximativ 70% din legislația adoptată de Parlamentul României este transpunerea directivelor europene. Deputații și senatorii nu mai creează lege – o traduc. Inițiativa legislativă s-a atrofiat. Dezbaterea s-a redus la procedură. Funcția de reprezentare a fost înlocuită de conformare. Parlamentul român este azi o cameră de aprobare accelerată a agendei UE, nu un for de decizie reală.
Legiferarea fără suveranitate este un ridicol ritual. Nu o putere.
O democrație în care nu mai decidem singuri nu este democrație, ci o ficțiune frumos ambalată.
În domeniul culturii și educației, integrarea europeană a dus la o subordonare subtilă și la pervertirea identității naționale. Valorile naționale au fost marginalizate sub pretextul unei „diversități culturale” false și al unui cosmopolitism artificial. Limba și tradițiile au fost ignorate sau depreciate, educația națională transformată într-un instrument neutru și steril de adaptare la cerințe externe.
Cultura autentic românească a devenit periferică în propria țară, delegitimată sistematic în favoarea unor standarde globale superficiale.
Un popor fără cultură proprie este condamnat la dispariție lentă și sigură.
Din punct de vedere financiar și bancar, integrarea a transformat România într-o colonie monetară. Controlul capitalului extern asupra sistemului bancar este aproape total, fiscalitatea impusă servește interesele externe, iar autonomia monetară și fiscală reală este practic pierdută. Datoria publică a devenit un mecanism perpetuu de control economic extern, făcând imposibilă redresarea economică autonomă. România este astăzi profund vulnerabilă și incapabilă să ia decizii suverane în propriul interes.
Fără autonomie financiară, suveranitatea națională este doar o iluzie goală.
În plan geopolitic, România a fost redusă la statutul de pion obedient în strategiile externe ale marilor puteri. Integrarea a fost prezentată fals ca o revenire demnă în Europa, dar realitatea este că România a devenit un instrument geopolitic manipulabil și vulnerabil. Deciziile strategice nu sunt luate la București, ci impuse din centre externe de putere, iar securitatea promisă nu este absolută, ci relativă și condiționată permanent.
Când alții îți decid politica externă, nu mai ești stat, ci simplă geografie strategică.
Astfel, toate aceste critici mature și responsabile converg implicit spre o singură concluzie realistă și necesară: RoExitul devine o opțiune decentă, rezonabilă și profund fundamentată pentru redobândirea autonomiei reale și refacerea neatârnării naționale. Nu ca un gest radical sau impulsiv, ci ca soluție logică și pragmatică, singura capabilă să ofere României șansa de a se reconstrui pe baze autentice, suverane și echitabile.
RoExit nu înseamnă izolare. Înseamnă dreptul matur și responsabil de a decide singuri cum să colaborăm și cu cine să colaborăm. Nu înseamnă şovinism, ci restaurarea sănătoasă a dreptului firesc și democratic al unui popor de a decide asupra propriului destin. Este o decizie grea, dar necesară; un drum dificil, dar singurul realist pentru restaurarea demnității colective.
RoExit este obligația lucidă și demnă a generației noastre față de istorie și față de viitor.
În fața acestei alegeri fundamentale, apelul nostru este sobru, ferm și conștient de dificultăți. Este un apel la discernământ, liberare și responsabilitate istorică. Este momentul ca România să înceteze să mai fie o simplă provincie a altora, un teritoriu administrat extern, și să redevină un stat suveran autentic, cu o identitate clară, demnitate reală și capacitate deplină de decizie și acțiune proprie.
Restaurarea autonomiei și suveranității naționale nu este o opțiune ideologică, ci o necesitate morală, politică și economică absolută. Ea este singura cale reală către o Românie prosperă, liberă și demnă în secolul XXI. Nu cerem nimic imposibil sau radical, cerem doar dreptul firesc și fundamental al unui popor de a fi stăpân în propria țară.
Este timpul să redobândim dreptul de a fi liberi. Este timpul să refacem România liberă şi independentă.
Imagine: Nu mai vedem sau auzim nimic din pricina „libertăţii”
Plecând de la intenţia de a formula peste noapte un răspuns la comentariul cititorului Vecinicul postat la articolul despre implicarea României în războiul din Ucraina, am decis să completez cele scrise acolo cu unele gânduri despre ieşirea ţării noastre din NATO, din UE, despre viitorul naţiunii noastre văzut prin ochii opinentului ortodox, activ din punct de vedere civic.
Eu unul nu îmi fac iluzii că putem ieşi din UE sau din NATO în condiţiile actuale, în termenii noştri. Eventual, din NATO putem fi smulşi, de jure sau de facto, de pildă în sensul ultimatumului pe care Rusia l-a adresat SUA, amintit în articolul anterior, dar mie mi-e clar că noi nu putem ieşi singuri.
Despre ce e vorba?
Ruşii au cerut în decembrie anul trecut retragerea NATO la frontiera din momentul acordului Rusia-NATO din 1997, când noi nu eram membri. Este clar că au propus o cerinţă maximală a politicii Rusiei, una care trebuia privită ca fiind deschiderea procesului de negociere, oricât de brutal se anunţa a fi.
Sunt şi păreri că forma ultimativă a urmărit tocmai efectul desconsiderării propunerii astfel încât Moscova să urmeze calea „operaţiunii militare speciale” şi să o justifice convingător propriului popor.
Dar dacă negocierea ar fi fost serioasă?
O idee cu care am fi putut lucra noi românii ar fi fost aceea să fie retrasă infrastructura militară strategică a SUA de pe teritoriul României (scut Deveselu/aviaţie strategică Kogălniceanu), dar menţinerea calităţii de membru NATO.
Cu alte cuvinte, să rămânem de drept în NATO dar infrastructura militară efectivă a ţării să fie exclusiv cea naţională, considerată incapabilă să ameninţe la nivel strategic Federaţia Rusă.
Aşadar, punctul nostru de negociere cu Rusia (presupunând că am fi fost capabili să ne angajăm în nume propriu şi acceptaţi să o facem) urma să fie cel în sensul alianţelor militare clasice încheiate de state cu o suveranitate reală, în limitele puterii lor naţionale, deci nu aflate sub controlul direct şi nemijlocit al super-puterii adversare Federaţiei Ruse, aşa cum suntem noi astăzi.
Argumente imediate pentru a fi acceptaţi
Partea rusă poate invoca în beneficiul său procesul de dezarmare a României (mascat într-o reformă militară de aliniere la standarde NATO) care ne-a fost impus pentru a putea adera la NATO, proces prin care România a renunţat la capacităţile militare care îi puteau oferi autonomie strategică (rachete balistice, arme chimice, biologice şi nucleare), considerate un risc de imprevizibilitate pentru întreaga alianţă.
În condiţiile în care dezarmarea României a fost acceptabilă pentru a asigura securitatea membrilor NATO, în ochii ruşilor înlăturarea infrastructurii militare NATO, în special SUA, din România devine la fel de acceptabilă pentru a determina şi securitatea Federaţiei Ruse. Dacă am fi încurajat acest raţionament am fi putut trage roadele principalelor două argumente ale ruşilor: principiul puterii militare suverane care se reflectă în principiul indivizibilităţii securităţii.
Ce este indivizibilitatea securităţii internaţionale?
Partea rusă invocă principiul fundamental al indivizibilităţii securităţii internaţionale constând în aceea că securitatea trebuie să fie negociată şi asigurată în mod real tuturor părţilor, căci în caz contrar, partea care se simte ameninţată sau vulnerabilă va lua măsuri de apărare care anulează convenţiile ce îi ignoră interesele.
Principiul invocat de ruşi este real, recunoscut şi folosit la încheierea tratatelor internaţionale, este parte din dreptul material pozitiv (drept internaţional public) stând la baza Acordurilor de la Helsinki, care au produs cadrul de dialog între taberele războiului rece.
Mai sunt de actualitate principiile de la Helsinki?
Conduita Federaţiei Ruse în Ucraina reprezintă o negare efectivă a principiilor convenite la Helsinki, respectiv: respectarea drepturilor inerente ale suveranității, nerecurgerea la amenințarea sau la folosirea forței, inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială a statelor, reglementarea pașnică a diferendelor, neintervenția în afacerile interne, respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, cooperarea între state, îndeplinirea cu bună credința a obligațiilor asumate conform dreptului internațional.
Rusia susţine că, urmare a încălcării (mai întâi de către occident) a principiului indivizibilităţii securităţii, ea nu mai este ţinută de respectarea principiilor subsecvente (a acordurilor de la Helsinki) în dauna propriei sale securităţi. O lume în care Rusia nu se simte sigură trebuie să fie o lume nesigură pentru toţi, iar o lume fără Rusia este o lume care nu va exista.
Realitatea „care este” şi vocabularul care o descrie
Acestea sunt jaloanele unei realităţi pe care Rusia o impune printr-un act de putere legitimă şi asumată, iar ignorarea acestei realităţi (din unghiul aroganţei SUA sau al politicii europene a struţului) vine cu costul real, direct şi imediat al războiului.
În privinţa vocabularului strategic, trebuie spus că declanşarea „operaţiunii militare speciale” de către Rusia reprezintă pentru România „un război de agresiune” asupra unei ţări vecine care justifică la acest moment adoptarea tuturor măsurilor defensive pe care le considerăm adecvate, fără să mai fim datori să dăm asigurări de pace agresorului, astfel cum am făcut-o (umilitor şi complet necredibil) până în 2014, susţinând că scutul de la Deveselu ne protejează de ameninţarea balistică iraniană(!) şi că nu ar fi îndreptat împotriva Rusiei.
Ce măsuri defensive (vrem) să adoptăm?
Motivul oficial pentru care România a solicitat prezenţă militară concretă şi consistentă în ţară este operaţiunea prin care Rusia a smuls Crimea de la ucrainieni, agresiune rusă făţişă care a încălcat chiar garanţiile de integritate date de ruşi la momentul dezarmării nucleare a Ucrainei. Cu alte cuvinte, România spune că avem nevoie de trupele americane şi de cele franceze în ţară, precum şi de o capacitate militară de disuasiune reală, deci mult sporită faţă de ce avem acum, pentru că Rusia este imprevizibilă şi schimbă graniţele ţărilor prin acte de agresiune militară ca în cazul Ucrainei (cu trimitere totodată la Georgia şi Transnistria), încălcând principiile acordurilor de la Helsinki.
Şi Rusia ce spune?
Pe de altă parte, România ignoră argumentele Rusiei care susţine că politica occidentului şi, mai precis, a SUA-prin-NATO, de expansiune s-a manifestat pe paliere multiple, toate manifestând un puternic accent rusofob, necontestat, de ignorare sau de încălcare făţişă a intereselor fundamentale ruseşti, chiar şi când naţiunea rusă s-a manifestat cu o deschidere şi cu o credulitate depline faţă de prezumatele bune intenţii occidentale.
Mai ales invocă Rusia faptul de necontestat că în Ucraina a avut loc în 2013-2014 o lovitură de stat pe care SUA a pregătit-o şi a operat-o prin mijloace la fel de violente şi cu mult mai lipsite de legitimitate decât acţiunile Rusiei, acţiuni care se bucură de sprijin popular (inclusiv referendumuri).
Aşadar, Rusia arată că noi, cei din tabăra occidentală, suntem primii care am trimis în desuetudine principiile acordurilor de la Helsinki şi că judecăm mereu cu o dublă măsură.
Rusia face apoi examenul conduitei occidentale pe scena internaţională de după căderea URSS şi constată fără greş că SUA au acţionat constant cu impunitate, încălcând după bunul plac nu doar principiile dreptului internaţional ci şi convenţiile şi tratatele în vigoare.
Are Rusia dreptate în privinţa asta?
În replică, SUA respinge această opinie invocând evenimente cu caracter excepţional sau doctrine intervenţioniste excepţionale (pe care le neagă în mod flagrant altora), precum este „principiul intervenţiei umanitare unilaterale” sau „dreptul de a proteja”, justificându-l printre altele şi prin aceea că dreptul de veto al Rusiei din Consiliul de securitate ONU este abuzat împotriva rostului pentru care i-a fost recunoscut, după cum principiile dreptului internaţional sunt abuzate de regimurile nedemocratice pentru a încălca sistematic drepturile omului.
În faţa acestor realităţi, SUA ar avea dreptul moral să îşi folosească puterea, în mod excepţional, pentru a lucra binele în lume, scop care nu ar fi îndeplinit de Rusia, deşi invocă acelaşi considerent al intervenţiei umanitare (pentru protejarea ruşilor din Ucraina).
Faţă de acestea, eu unul consider că Rusia are dreptate şi că astăzi SUA şi-a pierdut orice drept moral în a invoca astfel de justificări; totdată cred că este de neacceptat ideea că ar fi avut vreodată acest drept de intervenţie, în varianta sa unilaterală.
Cui credem?
Însă, din acest tablou rezultă o imaginea unei competiţii pentru legitimitate în care întreaga planetă este nu doar somată ci de-a dreptul constrânsă să-şi manifeste solidaritatea cu perspectiva occidentală, poziţie care, deşi este în continuare majoritară şi consistentă, nu se prezintă deloc la un nivel de entuziasm cu care tabăra occidentală s-a obişnuit să fie urmată. Şi în Africa, şi în Asia, şi în Orientul Mijlociu şi America Latină, atitudinea statelor este mult mai relaxată şi mai moderată faţă de surescitarea mesajelor occidentale de condamnare şi de izolare a Rusiei, recunoscându-i un dram de dreptate.
Pacifism sau rusofobie?
Revenind la graniţele noastre, Rusia invocă şocul loviturii de stat din 2014 care l-a alungat pe Victor Yanukovici din ţară şi a lustrat clasa politică de până atunci, dar care nu a îndreptat Ucraina spre o politică europeană civilizată şi pacifistă, ci a transformat-o într-o platformă rusofobă total aservită SUA, împrejurare care ar reprezenta o ameninţare directă la securitatea Federaţiei Ruse, fiind în prelungirea logică a politicilor rusofobe pe care Rusia le-a denunţat în trecut.
Mai clar, ruşii spun că deşi au recunoscut schimbările de regim de la ucrainieni subsecvente loviturii de stat din 2014 (Poroşenko/Zelenski) în scopul negocierilor şi medierii situaţiilor conflictuale pe baze pacifiste, Ucraina nu a acţionat ca actor legitim pe scena politică internaţională, care să respecte uzanţele şi angajamentele sale ci, considerându-se protejată de SUA şi UE, a continuat să-şi construiască o identitate naţională virulent rusofobă, de filiaţie naţionalist-nazistă, şovină, după care a acţionat în sensul producerii unui genocid cultural şi apoi chiar prin persecuţii şi epurări etnice nemijlocite, cu caracter genocidal necontestat.
Care sunt cauzalităţile pe care le văd ruşii?
Mai explică ruşii că politica genocidară a regimului Ucrainian faţă de minoritatea rusă justifică formarea şi recunoaşterea republicilor populare din est şi a celor ce urmează a fi recunoscute în sud, care corespund conceptului de Novorussia (cu care preconizez că ne vom învecina în 3-4 ani) şi că „operaţiunea militară specială” a urmărit pe de o parte imperativul protejării populaţiei rusofone şi eliminarea capacităţii militare in situ care ar putea servi la un atac asupra Federaţiei Ruse.
În ochii ruşilor, denazificarea reprezintă înlăturarea regimului de persecuţii şi epurări etnice ale populaţiei rusofone din Ucraina iar demilitarizarea înseamnă înlăturarea capacităţilor militare apte să servească adversarilor Rusiei (a se citi SUA).
Poate avea intervenţia militară un caracter justificat?
De asemenea, Rusia invocă un caracter ultima ratio pentru declanşarea operaţiunii militare, după ce ar fi epuizat toate celelalte mijloace disponibile pentru a corecta cursul de coliziune a regimului de la Kiev cu Federaţia Rusă.
Mai mult, Rusia argumentează în continuare că operaţiunile militare au un caracter limitat, punctual şi proporţional, că vizează ţinte militare, nu civile, nefiind vorba despre un război de cucerire şi distrugere, care este limpede că ar fi fost purtat la altă intensitate operaţională.
Dimpotrivă, Rusia explică faptul că tocmai aspectul limitat al intervenţiei o face să suporte pierderi umane şi materiale atât de mari, pierderi care ar fi fost semnificativ diminuate dacă Rusia îşi propunea cu adevărat să distrugă sau să cucerească Ucraina.
„De dragul fraţilor”
În ochii ruşilor, pierderile suferite reprezintă un sacrificiu datorat şi necesar pe care sunt nevoiţi să-l sufere pentru fraţii de neam din Ucraina, fraţi care le-au fost întorşi împotrivă de către occident.
Pentru a dovedi caracterul inevitabil al operaţiunii militare pe care a declanşat-o, Rusia invocă epuizarea tuturor căilor alternative de asigurare a păcii, respectiv eşecul acordurilor de la Minsk şi a negocierilor cu puterile europene, ignorarea ofertelor economice favorabile, apelurilor elitei ruse la pace, la fondul etnic, cultural şi istoric comun, la interesele economice directe şi indirecte, la filiaţia spirituală comună.
Totodată, Rusia invocă şi caracterul progresiv al implicării sale militare, pornind de la momentul omuleţilor verzi şi a alipirii paşnice a Crimeii, implicare ce a fost în toate cazurile una reactivă, determinată de lovitura de stat organizată de SUA şi de conduita ulterioară a regimurilor de la Kiev.
Marginea dragului de fraţi
Rusia avertizează asupra faptului că îşi menţine capacitatea de a escalada intensitatea operaţiunilor militare oricât va fi necesar pentru atingerea obiectivelor propuse, denunţând politica NATO de a lupta prin interpuşi, până la ultimul ucrainian. Pentru a se înţelege ce presupune această ameninţare îi îndemn pe cititori să studieze cele 44 de trepte ale scării Kahn de evaluare a escaladei conflictelor militare.
Întreaga naraţiune a Rusiei, deşi aparent îndreptăţită şi susţinută faptic de eforturi şi paşi precursori conflictului militar ignoră evidenţa calculului militar greşit care miza pe o prăbuşire a statului ucrainian. Este limpede că Rusia nu a exclus că se va ajunge la o confruntare militară la scară largă, ce poate involua într-un război mondial, lucru pe care şi l-a asumat de la bun început, după cum este la fel de limpede că evaluarea iniţială a ignorat forţa mediatică a occidentului de a produce rezerva de îndârjire colectivă care să oprească planul iniţial al Rusiei şi argumentul dragului fratricid.
Cum se văd lucrurile de la Kiev?
Din punctul de vedere al Ucrainei, Euromaidanul a fost o expresie efervescenţei societăţii civile din Ucraina, a alinierii sale la civilizaţia democratică occidentală, sprijinul american reprezentând un aport necesar şi binevenit pentru îndepărtarea de la putere a unui conducător care îşi pierduse legitimitatea ca urmare a represiunii sângeroase a manifestanţilor.
Mai departe, politica privind minorităţile naţionale este atributul suveranităţii sale exclusive, iar referendumul local din Crimeea este nelegal şi nerecunoscut întrucât ignoră dreptul tuturor ucrainienilor de a dispune şi decide asupra teritoriului naţional.
Apoi, se reţine că în estul Ucrainei a avut loc o operaţiune antiteroristă, desfăşurată împotriva acelor persoane care contestau suveranitatea şi legitimitatea statului ucrainian, care au primit arme şi asistenţă de peste graniţă. În lipsa implicării directe a Rusiei în estul Ucrainei, în calitate de stat agresor, operaţiunea antiteroristă ar fi fost epuizată cu succes fără să se producă numărul de victime ce îi este imputat astăzi Ucrainei ca fiind o politică de genocid a populaţiei rusofone.
Finalmente, Rusia nu poate invoca dreptul de intervenţie umanitară unilaterală, asemenea SUA în Siria, Libia sau Serbia, întrucât Rusia este parte implicată direct în conflict şi acţionează în propriul beneficiu de acaparare teritorială, prin formarea şi alipirea unor republici populare.
Vărsare de sânge fără niciun vinovat?
Acestea sunt jaloanele cu care operez şi în baza cărora propun infosferei ortodoxe din România o judecată pe care o formulez, ca întotdeauna, de pe poziţia unui opinent-observator de condiţie intelectuală medie.
Orice vărsare de sânge în urma războiului comportă vinovăţii individuale şi colective, iar în ochii mei, ordinea vinovăţiilor colective este următoarea: SUA, iar apoi la rând la mare distanţă, Rusia şi, finalmente, Ucraina.
Cea mai vinovată parte pentru sângele vărsat
Vinovăţia absolut covârşitoare pentru tragedia din Ucraina aparţine Statelor Unite ale Americii (şi, în aval, statelor membre UE şi NATO), politica lor de expansiune ideologică, politică, economică şi militară, reprezentând factorul determinant al conflictului ucrainian. În acest sens, subscriu integral argumentelor profesorului John Mearsheimer.
Consider că organizarea unei schimbări violente de regim politic la Kiev printr-o veritabilă lovitură de stat infirmă orice pretenţie de ascendent moral al SUA, iar ignorarea factorilor de echilibru dintre interesele Federaţiei Ruse, ale Ucrainei şi ţărilor vecine, prin care era asigurată pacea regională, constituie un motiv de pierdere a oricărui drept politic şi moral de intervenţie sau de prezenţă SUA în regiunea Mării Negre.
Ce înseamnă asta pentru România?
Prin provocarea unui război de mare intensitate la graniţele României şi prin împingerea ţării noastre într-o postură de beligeranţă împotriva unei puteri nucleare, precum şi prin vătămarea ortodoxiei prin provocarea tomosului schismei ucrainiene, a organizării sinodului tâlhăresc din Creta şi a impunerii în România a agendei LGBTQ+, amintind şi de înfiinţarea închisorilor de tortură C.I.A. pe pământ românesc, SUA şi-a compromis în fondul substanţei sale calitatea de partener strategic al României, devenind o imensă problemă de gestionat pentru orice politician român care s-ar mai dori preocupat de soarta ţării noastre.
Principala provocare politică a naţiunii româneşti în secolul 21 va fi să găsească modalitatea şi instrumentele adecvate pentru explusia americanilor din ţără, pentru insularizarea politicii naţionale de acţiunea geopolitică şi militară americană, fără a se produce o decuplare a României de la civilizaţia occidentală căreia, din păcate, îi aparţinem. Poate că după ce vom scăpa de americani, ne va ajuta Domnul să găsim spaţiul necesar de consolidare a civilizaţiei româneşti, fără a reintra în tragicul reflux al rusificării şi al negării de sine.
Rusia a apăsat pe trăgaci!
Chiar şi aşa, vinovăţia Rusiei în conflictul ucrainian îmi pare minusculă în raport de răspunderea SUA şi, în acelaşi timp, zdrobitor de mare faţă de vinovăţia regimului de la Kiev.
Statutul de mare putere impune un standard de conduită şi în diplomaţie şi în folosirea forţei, standard la care civilizaţia rusă a năzuit dar pe care Rusia, în toate formele sale de organizare, nu a reuşit niciodată să şi-l valorifice. În ciuda promisiunilor implicite şi a resurselor irosite, politica rusă nu a produs niciodată, nici măcar în măsură infimă, o fracţiune din binele cu care se pot lăuda naţiunile occidentale.
Suntem orbiţi de rusofobie?
Pentru rusofili (aşa cum mă cunosc şi mă consider) este dureros să accepte/acceptăm că Rusia s-a manifestat constant ca abuzator şi lucrător al răului şi nedreptăţii, stigmat ce riscă să o însoţească în veac, în pofida nenumăraţilor talanţi primiţi de la Domnul şi a risipirii în culanţe forţate. Tocmai darurile cu care această civilizaţie a sufletului rusesc a fost împodobită de Dumnezeu produc un efect deosebit de respingător în hidoşenia manifestărilor concrete.
Inutil explică propaganda rusă faptul că rusofobia ar reprezenta o aversiune hiperbolizată şi instrumentată de atlantişti pe firul unor vinovăţii istorice comparabile cu a altor naţii. Comparaţiile nu pot fi primite în miezul lor spiritual şi insistenţa în a le plasa pe soclul analizei juridice mai degrabă le condamnă.
Indiferent de cadrul culpei juridice, scârnăvia faptelor unui preot ortodox va fi în veac mai respingătoare decât cea a unui pastor de confesiune oarecare, pentru că indiferent de caracteristica actului material, făptuitorii acţionează în baza unui adevăr al firii, a unui capital şi a unor răspunderi morale diferite.
Celui ce mult a primit, mult i se va cere, iar Rusia de astăzi nici ce crede că are nu ştie să ofere, ci smulge şi ce o vătămează. Aşa dezgust adânc şi sincer, atâtor de mulţi deodată, nu poate provoca niciun alt popor pe lumea asta şi sunt greu de înţeles resorturile spirituale care animă aceste trăiri colective.
E Kievul victimă fără vină?
Bineînţeles că nu! Consider că rodul neputinţelor civilizaţiei ruseşti e tocmai statul ucrainian şi îndărătnicia sa obraznică de a-şi renega calitatea de marginalitate a civilizaţiei ruse, precum şi dorinţa sa obtuză de edificare statală prin interzicere a dimensiunilor şi rădăcinilor etnice, culturale, spirituale ale celor aflaţi înăuntrul graniţelor sale.
Este puţin probabil ca acest stat să supravieţuiască convulsiilor istorice care l-au cuprins, alegând să-şi construiască casa pe nisipul marketingului politic al eroismului holywoodian, lovind cu piciorul în ţăpuşa schismelor şi a renegării de sine.
Tocmai noi ne-am găsit să judecăm?
Dintre toţi, judecând cu aceeaşi măsură, poporul român este cel mai de plâns şi mai netrebnic, neputincios măcar a-şi spune gândul, a se întreba pe sine încotro se îndreaptă, cu cine se însoţeşte la drum, în ce scop, făr a mai trece şi la faptă. Suntem tuturor toate iar nouă ne suntem nimic şi nimeni; şi doar când suntem aşa, doar atunci, o facem din inimă.
Românii se păstrează o civilizaţie a mimării şi a amăgirii de sine. Profesorul Adrian Miroiu explica foarte convingător multe din neputinţele noastre ca rezultând din Fuga de competiţie purtată peste veacuri şi decantată instituţional.
Dar îndrăznesc să cred că e mai mult decât atât, că determinantă pentru români e „Fuga de Adevăr” şi trăirea colectivă în trecut prin demnitatea celor ce se fac pe ei înşişi excepţii de la această normă.
Ne-ar ajuta ieşirea din UE şi NATO?
Concluzionez în privinţa împrejurărilor de moment în sensul că este inutil a spera la o ieşire din UE sau din NATO care să ne folosească.
Este posibil să fim smulşi din NATO prin smucirile şi convulsiile conflictelor prezente şi viitoare, după cum este probabil să fim împinşi afară din UE când RoExitul va fi soluţia mai ieftină şi mai convenabilă celor sătui să mai mulgă stors ugere sterpe.
Ne lipseşte însă fermentul dorinţei de emancipare, practica primară a punerii întrebărilor şi a ridicării în hapuri mărunte şi cu paşi mici a adevărurilor grele. Nu suferim să ne vedem goi de toate cele cu care ne-am minţit că ne-au împodobit alţii, la schimb cu ceea ce neamul românesc a primit mai de preţ. Preferăm să ne minţim singuri că suntem ceea ce vrem noi să credem că ar fi bine să fim.
Ne ispitim singuri cu gândul neutralităţii şi slobozirii din chingile stăpânirii, dar nu punem bun început întâlnindu-ne faţă către faţă, cu nume şi prenume, cei câţiva în acelaşi gând.
Adevărul.ro a publicat motivarea hotărârii Curţii de Apel Piteşti prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi constată inaplicabile dispoziţiile din legea de organizare judiciară cu privire la înfiinţarea Secţiei de Investigare a Infracţiunilor din Justiţie (S.I.I.J.).
Pe înţelesul tuturor, un judecător din România a decis să lase inaplicabile dispoziţii de lege organică, prin care se stabileşte competenţa unei secţii speciale a Parchetului General, respectiv S.I.I.J. A procedat în acest mod în baza unei decizii a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E.) din 18.05.2021 cu adevărat controversată.
Motivul pentru care decizia CJUE este controversată rezidă în faptul că, statuând asupra naturii şi forţei juridice a recomandărilor Mecanismului de Cooperare şi Verificare (vestitul MCV), apreciază că acestea sunt obligatorii pentru instituţiile şi instanţele din cadrul statului român şi, totodată, decide (parag.245 şi urm) că respectivele „recomandări obligatorii” au forţă juridică superioară legislaţiei interne, inclusiv Constituţiei României . La această concluzie CJUE ajunge indirect, considerând că obiectivele de referinţă din Decizia 2006/928 au efect direct asupra legislaţiei interne şi că, în baza principiului cooperării loiale, şi recomandările cuprinse în raportul MCV au caracter obligatoriu.
Discuţia pare una tehnică dar nu ar trebui să fie, dată fiind importanţa covârşitoare a respectivei decizii CJUE pentru ordinea de drept a statului român. Pronunţarea deciziei CJUE a fost salutată cu entuziasm de tabăra #rezist, care a făcut un abuz de interpretare în propriul interes, până în punctul în care a considerat că recomandările (cu caracter politic) din raportul MCV reprezintă izvor de drept superior Constituţiei României. Această perspectivă a fost ulterior infirmată de doamna judecător Dana Gîrbovan, care a interpretat decizia C.J.U.E. într-un mod care mie, nespecialist, îmi apare mai apropiat de ceea ce am învăţat la Facultatea de Drept.
Este limpede deci că se confruntă două perspective antagonice cu privire la ordinea de drept (constituţional) a statului român, conflict care a rezultat din perpetuarea MCV, un instrument care asigură putere şi privilegii politice unei largi categorii de politicieni, activişti şi magistraţi filoeuropeni radicali.
Cu privire la acest subiect al MCV şi al Deciziei CJUE, doamna avocat Silvia Uscov, foarte apreciată în blogosfera ortodoxă pentru demersurile CCR vizând constituţionalitatea stării de urgenţă/alertă, a publicat o opinie pe Facebook, pe care o redăm mai jos, discuţie la care au ales să participe şi avocatul Gheorghe Piperea şi fostul ministru Adrian Severin, Lavinia Tec, printre alții.
La secţiunea de comentarii, mi-am expus şi eu punctul de vedere arătând în esenţă că, raportat la natura juridică a MCV şi a jurisprudenţei CEDO, se impune mai curând discutarea serioasă a opţiunii RoExit decât eliberarea din constrângerile birocraţiei europene şi ale directivelor politice.
Pentru cei care urmăresc acest subiect de mai multă vreme, este evident că prin MCV ni s-au impus ţinte mereu în mişcare, cu un grad nepermis de liberate de apreciere pentru partea mai tare. Apare evident că presiunea MCV şi constrângerile aferente au crescut iar nu scăzut de la momentul aderării şi că, cel mai probabil, renunţarea la MCV va avea loc când va fi fost agreat un alt mecanism de verificare ce ar acorda celor puternici instrumentele de intervenţie directă în viaţa politică a României.
După cum am spus, discuţia nu este nici pe departe una neînsemnată, chiar dacă este specializată, în joc fiind chiar definiţia suveranităţii statului român, interpretarea excesivă a deciziei CJUE fiind, în opinia mea, cea mai semnificativă agresiune asupra statului român de la Revoluţia/lovitura de stat din 1989. Susţin acest lucru deşi sunt de acord ca SIIJ să fie desfiinţată, întrucât o consider o soluţie parţială şi lipsită de curaj pentru o problemă care impune mult mai multă deschidere şi o răspundere disipată în întregul sistem judiciar.
Soluția actuală este nefastă și a condus la emiterea unei jurisprudențe care, în viitorul mediu, nu are altă evoluție decât una de consolidare. Un stat în care Constituţia este inferioară unor recomandări formulate de activişti civici, este unul al derizoriului juridic şi politic absolut şi nu-şi merită denumirea de stat independent şi suveran. Nu fără temei, mai mulţi comentatori au considerat că interpretarea #rezist a deciziei CJUE reprezintă un atentat la statalitatea României.
Cert este că modalitatea în care tabăra proeuropeană din România înţelege viitorul UE este de o naivitate politică ce nu poate fi regăsită, proporţional în spaţiul public, în niciun alt stat european.
Conceptul Statelor Unite ale Europei, despre care vorbea acel băsescu şi comunicatorii din preajma sa, în care regiuni din România au aceeaşi greutate politică şi economică cu regiuni din occident este de neimaginat în politica reală; nu există nici măcar în visele celor mai radicali filoeuropeni occidentali și poate fi observată doar în cursurile diferitelor Centre de Studii Europene de la noi ! U.E. este şi va rămâne un multiplicator de putere pentru naţiunile fanion iar respectiva putere se exercită pe spezele noastre. Măcar de am avea curajul să constatăm aceste împrejurări de fapt, de netăgăduit!
Această naivitate interesată, străină de orice fel de repere ale realităţii şi simţului patriotic, este promovată şi discutată în spaţiul nostru public ca şi când ar fi o marcă a statutului social, al progresismului şi înaltei profesionalizări. Aceste persoane ar trebui denunţate ca fiind impostori şi mincinoşi, dat fiind că povestea filoeuropeană pe care ne-o repetă nu are niciun fel de corespondent în planurile reale. Aceeași actori se amuză cinic cu privire la șansele reale ale Republicii Moldova de a adera la U.E., fără a observa că șansele de convergență politică și economică ale României în U.E. sunt chiar și mai iluzorii.
Tema RoExit, asumată ca atare, ar oferi şansa unor discuţii libere de obligaţia de adeziune formală la mitul european astfel cum este el promovat astăzi, pur propagandistic. În acest moment, nu există energie şi nici interes pentru a aduce discuţia despre destinul european al României într-o zonă măcar minimal realistă, orice ezitare fiind sancţionată de cerberii filoeuropeni din spaţiul public. Dar subiectul RoExit, asumat deschis şi neconflictual, poate conferi distanţa şi neutralitatea necesare pentru a putea analiza ceea ce este cu adevărat de păstrat din experienţa integrării europene şi unde trebuie, subit, să intervină elitele româneşti pentru recâştigarea unui sens util al suveranităţii naţionale.
În acest context preiau, în extras, partea finală a studiului domnului judecător Marius Andreescu, publicat pe situl editurii Agaton, cu privire la subiectul acestui articol. În pofida limbajul specializat, consideraţiile finale privind profilul României în UE, prin prisma credinţei ortodoxe, sunt consonante cu ale noastre, deşi opţiunea RoExit nu este vizată în mod explicit.
Domnul judecător este, probabil, unul dintre cei mai valoroşi mireni ai Bisericii Ortodoxe Române, iar studiile sale recente, din timpul stării de urgenţă/alertă sunt, din păcate, pe atât de necesare pe cât de puţin ne sunt cunoscute. Intenţionez să pun în discuţie cîteva dintre studiile domnului judecător în scopul de a continua, printr-un exemplu concret, discuţia purtată cu domnul Gheorghe Fedorovici (site: Cumpăna. O viziune ortodoxă), rivind rolul intelectualităţii mijlocii în a promova şi valorifica expertiza elitelor naţionale.
IV. Supremația Constituției în contextul principiului priorității dreptului Uniunii Europene
Unul dintre cele mai importante elemente definitorii ale Uniunii Europene îl constituie existența unui sistem propriu alcătuit din principii, norme scrise și reguli stabilite de jurisprudență. Prin urmare este important de a clarifica relațiile dintre dreptul Uniunii Europene și dreptul național. Rezolvarea acestei probleme se regăsește într-un set de reguli care nu sunt prevăzute explicit în Tratatele constitutive dar au fost dezvoltate de Curtea de Justiție prin mai multe decizii, unele dintre ele controversate. Constituțiile statelor membre ale Uniunii Europene cuprind reguli cu valoare de principiu privind raportul dintre dreptul Uniunii Europene și dreptul național.
În plan practic interferența dintre dreptul Uniunii Europene și dreptul național apare în special atunci când există contradicții între normele juridice aparținând sistemelor de drept. Desigur, problema relației dintre cele două categorii de norme juridice interesează nu numai într-o astfel de situație, dar și în cazurile în care o instanță de judecată poate aplica o normă a dreptului Uniunii Europene. Unul dintre cele mai importante aspecte ale acestei problematici o constituie raportul dintre supremația Constituției, iar, pe de altă, parte principiul priorității dreptului Uniunii Europene precum și competențele jurisdicției constituționale în materia aplicării și interpretării normelor cuprinse în actele juridice ale Uniunii Europene. Apreciem că această problemă poate fi analizată pe două planuri: 1. relația dintre dreptul intern (altul decât cel constituțional) și dreptul Uniunii Europene; 2. relația dintre normele constituționale ale statelor membre, iar pe de altă parte, dreptul Uniunii Europene.
Una dintre cele mai interesante discuții, jurisprudențială și doctrinară, antrenând tribunalele constituționale ale statelor membre al Uniunii Europene, vizează mecanismele de cooperare cu Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, doctrina, dar și legislația internă se referă la principiul priorității sau al supremației, întâietății, preeminenței dreptului Uniunii Europene față de sistemele de drept național.
Raportul dintre normele constituționale și Dreptul Uniunii Europene este interpretat în mod diferit, existând mai multe concepții doctrinare. Un curent de gândire afirmă supremația Constituției, inclusiv față de dreptul Uniunii Europene, chiar dacă acceptă prioritatea de aplicare a acestuia din urmă, în normele sale obligatorii, față de toate celelalte norme din dreptul intern, iar altul prioritatea de aplicare sistematică și necondiționată a tuturor dispozițiilor din Dreptul Uniunii Europene față de toate normele din dreptul intern, inclusiv față de constituțiile naționale. Unele jurisdicții constituționale europene de tradiție au ajuns, în anumite momente și contexte istorice, la concluzia ca este de competența lor să efectueze controlul constituționalității dreptului Uniunii Europene, integrat în ordinea juridică internă, în virtutea principiului supremației legii fundamentale (spre exemplu, Tribunalul Constituțional din Germania).
Curtea de Justiție a ajuns la dezvoltarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, având în vedere regula de drept internațional public, conform căreia „O parte nu poate invoca dispozițiile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat”. O altă sursă au reprezentat-o dispozițiile art. 10 din Tratatul Comunității Europene, modificat prin Tratatul de la Lisabona. Norma cuprinsă în dispozițiile art. 10 a rămas însă nemodificată până în prezent și stabilește obligația statelor membre de a lua toate măsurile necesare pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor care rezultă din tratatele și actele instituțiilor Comunității. Aceleași dispoziții impun și obligația negativă a statelor membre de a se abține să ia măsuri care ar pune în pericol realizarea scopurilor Tratatului. Acestea nu sunt singurele reglementări din Tratatele Uniunii Europene care fundamentează principiul priorității dreptului Uniunii Europene față de dreptul național. Principiul priorității și obligativității Dreptului Uniunii Europene s-a construit în special pe cale jurisprudențială. În materie este relevantă jurisprudența istorică a Curții de Justiție a Uniunii Europene care marchează o anumită evoluție a afirmării acestui principiu în raport cu dreptul național.
Un moment semnificativ îl reprezintă cauza Costa c. Enel [6/64 Costa c. Enel (1964) ECR 585]. Instanța italiană a înaintat două cereri de interpretare, una Curții Constituționale a Italiei și alta Curții de Justiție a Uniunii Europene. Curtea Constituțională a apreciat că Tratatul de instituire a Comunității Europene nu poate avea o valoare normativă decât în măsura în care este încorporat în dreptul național printr-o lege. Totodată se admitea că o lege națională poate să deroge de la prevederile Tratatului.
Curtea de Justiție a avut o altă părere exprimată în decizia pronunțată: „Rezultă din aceste considerente că sistemul juridic născut din Tratat, izvor independent de drept, nu poate fi din pricina naturii sale speciale și originale surclasat de către normele juridice interne oricare ar fi forța lor juridică, fără a fi lipsit de caracterul său de drept comunitar și fără ca însuși fundamentul juridic al Comunității să fie pus sub semnul întrebării”.
Un alt moment al evoluției jurisprudenței Curții de Justiție în această materie îl reprezintă cauzele „Internaționale H” [11/70, Internaționale H., (1970) ECR 1125]; „Simmenthal I [35/76, Simmenthal SpA (1976) ECR 1871] și Simmenthal II [106/77, Simmenthal (1978) ECR 629]”. Pentru tema noastră de cercetare sunt relevante următoarele considerente din decizia pronunțată în cauza Simmenthal II: „ca atare, este incompatibilă cu cerințele inerente naturii dreptului comunitar, orice dispoziție a ordinii juridice naționale sau orice practică, legislativă, administrativă sau judiciară, care ar avea drept efect diminuarea eficacității dreptului comunitar prin faptul de a refuza judecătorului competent să îl aplice, competența de a face, în chiar momentul acestei aplicări, tot ceea ce este necesar pentru a înlătura dispozițiile legale naționale care, eventual, ar reprezenta un obstacol în calea deplinei eficacități a normelor comunitare… Prin urmare, răspunsul la prima întrebare este că judecătorul național însărcinat, potrivit competenței sale, să aplice dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura deplina eficacitate a acestor norme, lăsând neaplicată, din oficiu, dacă este necesar, orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional” (considerentele 22 și 24 ale deciziei).
Mai mult, Curtea de Justiție a UE a considerat că instanțele naționale au competența de a constrânge și chiar de a sancționa puterea legislativă și puterea executivă cu scopul de a garanta eficiența deplină a principiului priorității dreptului Uniunii Europene față de dreptul național (T. Ştefan, B. Andreșan-Grigoriu, Drept comunitar, Ed. C.H. Beck, București, p. 196-202).
Acest principiu trebuie înțeles și din perspectiva regulii obligativității actelor comunitare. Regulamentul are aplicabilitate generală și este obligatoriu în toate elementele sale. Spre deosebire, Directiva se adresează unora sau tuturor statelor membre și este obligatorie cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele pe care le folosesc pentru atingerea obiectivelor stabilite. Iar Decizia este obligatorie în toate elementele sale pentru destinatarii care îi indică.
Regula aplicării directe ce caracterizează unele dintre actele juridice ale dreptului Uniunii Europene interesează modul de înțelegere și aplicare a principiului priorității dreptului Uniunii Europene. Regulamentele au aplicare directă deoarece nu necesită o transpunere în dreptul național. După cum a indicat curtea în jurisprudența sa, statele membre nu trebuie să adopte legislație națională prin care să preia regulamentele. Prevederile lor pot fi invocate de către persoanele fizice și juridice direct în fața instanțelor naționale. Spre deosebire, directiva nu are aplicabilitate directă. Ea trebuie întotdeauna transpusă în sistemul de drept al fiecărui stat membru căruia îi este adresată. Actul normativ intern de transpunere a directivei este cel prin intermediul căruia conținutul directivei va pătrunde în sistemul de drept național.
Principiul priorității dreptului Uniunii Europene față de dreptul național trebuie înțeles și după criteriul posibilității invocării directe a actelor comunitare în fața instanțelor naționale. Sintagma „efect direct” desemnează atributul unui act normativ comunitar de a crea în patrimoniul persoanelor fizice și juridice drepturi pe care acestea le pot invoca direct în fața instanțelor naționale. Fără a intra în amănunte subliniem că în anumite condiții, regulamentele, directivele și deciziile pot avea efect direct.
II. Raportul dintre dreptul Uniunii Europene și normele constituționale
În mod constant instanțele constituționale din unele state membre cu deosebire Germania, Italia și Franța, au considerat că principiul priorității dreptului Uniunii Europene nu se aplică în relația cu reglementările cuprinse într-o constituție, deoarece legea fundamentală a unui stat exprimă identitatea și suveranitatea națională. Această soluție a vizat cu deosebire reglementările privind drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Până la data de 1 decembrie 2009, dată la care a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona și Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, dreptul Uniunii Europene nu cuprindea un sistem coerent normativ de garantare a drepturilor fundamentale ale omului. În consecință, instanțele statelor membre au invocat în astfel de situații reglementările constituționale interne.
De altfel, practica instanțelor statelor membre ale Uniunii Europene nu oferă prea multe exemple de conflict între normele dreptului Uniunii Europene, iar pe de altă parte reglementările constituționale. Această situație se explică prin aceea că în urma procesului de aderare la Uniunea Europeană statele membre și-au adaptat reglementările constituționale cu caracter de principiu la cerințele specifice dreptului Uniunii Europene și au consacrat într-o formă sau alta principiul priorității acestui sistem de drept față de dreptul intern ori de câte ori există o contradicție între regulile celor două categorii de norme juridice. Desigur, această problemă rămâne deschisă și este departe de a fi rezolvată. Remarcăm că în jurisprudența din ultimii ani a Consiliului Constituțional și a Consiliului de Stat din Franța s-a dezvoltat conceptul de „identitate națională constituțională”. Potrivit acestui principiu, instanțele naționale vor aplica întotdeauna normele constituționale interne, dar și regulile înscrise în legislația obișnuită ori de câte ori acestea nu au corespondent în dreptul Uniunii Europene.
Constituția României realizează distincția între principiul supremației legii fundamentale, iar pe de altă parte, principiul priorității dreptului Uniunii Europene față de dreptul național. Astfel, dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție consacră principiul supremației legii fundamentale: „În România respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”. Aceste principiu nu poate fi confundat cu cel al priorității dreptului Uniunii Europene față de reglementările contrar din legile interne consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituție. Jurisprudența Curții Constituționale a României reflectă această diferență.
Prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003 privind constituționalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituției României, instanța noastră constituțională realizează în mod clar distincția dintre supremația Constituției și principiul priorității dreptului Uniunii Europene, afirmând: „Consecința aderării pleacă de la faptul că statele membre ale Uniunii Europene au înțeles să situeze acquisul comunitar, tratatele constitutive ale Uniunii Europene și reglementările derivate din acestea pe o poziție intermediară între Constituție și celelalte legi atunci când este vorba de acte normative europene obligatorii”. În literatura juridică de specialitate, cu referire la dispozițiile art. 148 din Constituție și în conformitate cu decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003, s-a precizat: „Prin urmare, se poate afirma că în ordinea juridică internă actul juridic prin care România aderă la Uniunea Europeană are forță juridică inferioară Constituției și legilor constituționale, dar superioară legilor organice și ordinare” (M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituția României revizuită – comentarii și explicații, Ed. All Beck, București, 2004, p. 331).
Prin Decizia nr. 1258 din 8 octombrie 2009 (M.Of. nr. 798 din 23 noiembrie 2009), pe care o considerăm ca având o importanță istorică în jurisprudența constituțională ulterioară, Curtea constată că o lege internă prin care se transpune în dreptul intern o directivă a Uniunii Europene este neconstituțională. O astfel de soluție, în opinia noastră, consacră principiul supremației Constituției și obligațivitatea respectării acesteia în raport cu principiul priorității dreptului Uniunii Europene. Prin decizia cu numărul de mai sus, instanța constituțională a constatat că dispozițiile Legii nr. 298/2008 (M.Of. nr. 780 din 21 noiembrie 2008) sunt neconstituționale. Din considerentele deciziei rezultă că Legea nr. 298/2008 a fost adoptată pentru a transpune în planul legislației naționale Directiva 2006/24/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 martie 2006 privind păstrarea datelor generate sau prelucrate în legătură cu furnizarea serviciilor de comunicație electronice accesibile publicului sau de rețele de comunicații publice. Curtea se referă la regimul juridic al unor astfel de acte comunitare, subliniind că: „(…) impune obligativitatea sa pentru statele membre ale Uniunii Europene în privința soluției juridice reglementate, nu și în ceea ce privește modalitățile concrete prin care se ajunge la acest rezultat, statele beneficiind de o marjă largă de apreciere în scopul adoptării acestora la specificul legislației și realităților naționale”. Examinând conținutul Legii nr. 298/2008, Curtea a constatat că acest act normativ este de natură să afecteze exercițiul drepturilor sau al libertăților fundamentale, respectiv dreptul la viață intimă, privată și de familie, dreptul la secretul corespondenței și libertatea de exprimare. Instanța constituțională reține că restrângerea exercițiului acestor drepturi nu corespunde cerințelor stabilite de art. 53 din Constituția României.
Pentru tema noastră este relevantă Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014 (M.Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014), asupra propunerii legislative privind revizuirea Constituției României. Referitor la interpretarea dispozițiilor art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană, Curtea reține că: „dispozițiile constituționale nu au un caracter declarativ, ci constituie norme constituționale obligatorii, fără de care nu se poate concepe existența statului de drept, prevăzută prin art. 1 alin. (3) din Constituție. Totodată, Legea fundamentală reprezintă cadrul și măsura în care legiuitorul și celelalte autorități pot acționa; astfel, și interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să țină cont de această exigență de ordin constituțional, cuprinse chiar în art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituției și a supremației sale este obligatorie”.
În opinia instanței noastre constituționale, a considera că dreptul Uniunii Europene se aplică fără nicio diferențiere în cadrul ordinii juridice naționale, nedistingând între Constituție și celelalte legi interne, echivalează cu plasarea Legii fundamentale într-un plan secund față de ordinea juridică a Uniunii Europene. Legitimitatea Constituției este însăși voința poporului, ceea ce înseamnă că aceasta nu își poate pierde forța obligatorie, chiar și în ipoteza în care ar exista neconcordanțe între prevederile sale și cele europene. Mai mult decât atât, s-a subliniat faptul că aderarea României la Uniunea Europeană nu poate afecta supremația Constituției asupra întregii ordini juridice interne.
Curtea Constituțională a stabilit că actele obligatorii ale Uniunii Europene sunt norme interpuse în cadrul controlului de constituționalitate [Decizia nr. 668 din 18 mai 2011 (M.Of. nr. 487 din 8 iulie 2011)]. Totodată, s-a subliniat lipsa de relevanță constituțională a normei de drept european, interpusă în norme constituționale de referință în cadrul controlului de constituționalitate. În acest caz, este inadmisibilă sesizarea Curții întemeiată pe nerespectarea dispozițiilor art. 148 alin. 4 din Constituție [Decizia nr. 157 din 19 martie 2014 (M.Of. nr. 296 din 23 aprilie 2014)]. Prin aceeași decizie, Curtea a stabilit că este necesar ca norma juridică a dreptului Uniunii Europene să se circumscrie unui anumit nivel de relevanță constituțională, astfel încât conținutul său normativ să susțină posibila încălcare de către legea națională a Constituției – „unica normă directă de referință în cadrul controlului de constituționalitate”. Instanța constituțională a consacrat, la fel ca și Consiliul Constituțional Francez, conceptul de „identitate constituțională națională”, prin care înțelege relevanța supremației constituției ori de câte ori se pune problema conformării legilor interne cu actele Uniunii Europene [Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015 (M.Of. nr. 286 din 28 aprilie 2015)].
Un alt aspect analizat în jurisprudența constituțională se referă la aplicarea în cadrul controlului de constituționalitate a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Instanța noastră constituțională a statuat că, în principiu, aceasta este aplicabilă în cadrul controlului de constituționalitate „în măsura în care asigură, garantează și dezvoltă prevederile constituționale în materia drepturilor fundamentale, cu alte cuvinte, în măsura în care nivelul lor de protecție este cel puțin la nivelul normelor constituționale în domeniul dreptului omului” [Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010 (M.Of. nr. 433 din 28 iunie 2010)].
De asemenea, în jurisprudența constituțională s-a stabilit că nu este de competența Curții Constituționale să analizeze conformitatea unei dispoziții de drept constituțional cu textul Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, prin prisma art. 148 din Constituție. O atare competență, și anume aceea de a stabili dacă există o contrarietate între legea națională și tratat, aparține exclusiv instanței de judecată, care are și posibilitatea de a formula o întrebare preliminară la Curtea de Justiției a Uniunii Europene.
Este interesant faptul că instanța constituțională se consideră necompetentă să verifice conformitatea unei dispoziții de drept național cu textul tratatelor constitutive ale Uniunii Europene și pentru faptul că, în cazul în care și-ar aroga o astfel de competență, s-ar ajunge la un posibil conflict de jurisdicție între Curtea Constituțională a României și Curtea de Justiție a Uniunii Europene, ceea ce, la acest nivel, este considerat ca fiind inadmisibil [Decizia nr. 1249 din 7 octombrie 2010 (M.Of. nr. 764 din 16 noiembrie 2010) și Decizia nr. 137 din 25 februarie 2010 (M.Of. nr. 182 din 22 martie 2010)].
În ceea ce privește cooperarea dintre Curtea Constituțională și Curtea de Justiție a Uniunii Europene, instanța noastră constituțională a afirmat că rămâne la aprecierea sa, în aplicarea în cadrul controlului de constituționalitate, a hotărârilor Curții de Justiție a Uniunii Europene sau formularea de către Curte de întrebări preliminare în vederea stabilirii conținutului normei europene. „O atare atitudine ține de cooperarea dintre instanța constituțională națională și cea europeană, precum și de dialogul judiciar dintre acestea, fără a se aduce în discuție aspecte ce țin de stabilirea unei ierarhii între aceste instanțe” [Decizia nr. 668 din 18 mai 2011 (M.Of. nr. 487 din 8 iulie 2011)].
Din această succintă prezentare se poate constata că instanța noastră constituțională este singura instituție a statului român care se opune aplicării dreptului Uniunii Europene în mod necondiționat în raport cu dreptul intern. Prin jurisprudența sa în această materie, atât cât este posibil, Curtea Constituțională este nu numai un garant al supremației Constituției, dar și un garant al suveranității naționale față de tendințele dominatoare tot mai accentuate ale celor ce dețin puterea politică, economică și juridică în Uniunea Europeană față de țările membre de mâna a doua, cum este considerată și România.
Curtea de justiție a Uniunii Europene, printr-o decizie recentă, pronunțată la data de 18 mai anul acesta, la solicitarea unor organizații judiciare neguvernamentale din România și la solicitarea Curții de Apel Pitești, cu privire la interpretarea tratatelor fundamentale ale Uniunii Europene, a afirmat printre altele că dreptul Uniunii Europene este superior și se aplică cu prioritate față de ordinea constituțională și legislativă a României.
Considerăm că acest act juridic al instanței europene este o încălcare gravă a suveranității naționale, depășind chiar și prevederile tratatului de aderare al României la Uniunea Europeană.
V. Ce reprezintă Uniune Europeană pentru România
Mulți români uită că aderarea în 2007 la Uniunea Europeană nu e același lucru cu integrarea în Uniune. A adera la un organism, de orice fel, nu presupune în chip obligatoriu să te și integrezi în acel organism.
Totuși, sub unele aspecte defavorabile României integrarea s-a realizat. Statul român a renunțat la atribute importante ale suveranității sale. Cele mai importante considerăm că sunt independența politică, economică și legislativă. Legislația Uniunii Europene este obligatorie pentru România iar actele normative cele mai importante pe care urmează să le adopte Parlamentul trebuie avizate în prealabil de instituțiile Uniunii Europene. Integrarea s-a realizat și prin aceea că valori ale culturii și civilizației noastre au fost abandonate iar în locul lor au apărut standarde sociale europene străine vieții noastre românești. Economia și agricultura românească, atâta cât a mai rămas, sunt dominate de trusturile multinaționale care controlează și Uniunea Europeană. Dreapta credință ortodoxă a poporului român,valorile acesteia sunt blamate de Uniunea Europeană și se încearcă integrarea societății românești – în parte s-a reușit printr-un umanism raționalizat și protestant sau ateu, care desconsideră omul ca persoană și bineînțeles dreapta credință ortodoxă de origine apostolică a poporului român. Mulți așa ziși politicieni ai momentului, care exercită guvernarea, se declară atei, se comportă ca necredincioșii și prigonesc Biserica Ortodoxă și cultul ortodox prin interdicții și restricții neconstituționale și care sunt totodată sacrilegii, acte de lezare gravă a demnității poporului român ortodox în majoritate covârșitoare.
Integrarea nu s-a realizat și nu se va realiza în privința statutului nostru în Uniunea Europeană. În realitate nu suntem și nu vom fi considerați egali cu marile puteri europene. Suntem și vom fi o țară de mâna a doua, furnizoare de forță de muncă ieftină, de materii prime importante, dar și de terenuri agricole ieftine care se pot dobândi ușor de străini. Discrepanțele sociale și economice sunt și vor rămâne importante. România este și va rămâne una dintre cele mai sărace țări ale Uniunii Europene, care așteaptă și va aștepta și de acum înainte mila stăpânilor de la Bruxelles. Nivelul de trai, garantarea unei vieți demne, a sănătății în România nu va fi niciodată la nivelul țărilor din Uniunea Europenă. De fapt forțele politice și economice care controlează Uniunea Europeană nu doresc integrarea României și sub aceste aspecte așa cum declarativ se susține.
Ce este mai grav politicienii și populația din țările europene îi desconsideră și îi marginalizează pe români. În nici un caz românii nu sunt considerați egali cu cetățenii acestor țări și cel mult tolerați și tratați ca atare. Este adevărat că această realitate are drept cauză și conduita unora dintre românii aflați în alte țări ale Uniunii Europene, stilului de viață mult sub standardele civilizației occidentale și, ce este mai grav, o rată crescută a infracționalității cauzată de români.
Conform celui mai recent Eurobarometru pentru România, publicat la începutul lunii martie anul acesta, libera circulație a cetățenilor, bunurilor și serviciilor în interiorul Uniunii Europene este considerată de o parte însemnată a românilor ca fiind cea mai mare realizare a Uniunii. Viitorul UE este privit optimist de două treimi din populație, cu mult peste media europeană. De asemenea, peste 50% dintre români consideră că Uniunea Europeană se îndreaptă într-o direcție bună, cu 20 de procente peste media europeană. Optimismul românilor privind relația cu Uniunea Europeană, în măsura în care datele statistice reflectă realitatea, nu este justificat la o analiză mai atentă a situației din România.
Ajutorul financiar și material al Uniunii Europene față de România este nesemnificativ, aproape o iluzie în raport cu taxele și contribuțiile financiare anuale ale României la bugetul Uniunii Europene. Astfel contribuția financiară anuală a României este de aproape șase ori mai mare decât fondurile alocate de Uniunea Europeană pentru România. La aceasta se adaogă birocrația împovărătoare impusă de legislația europeană pentru accesarea fondurilor europene.
Domeniile prioritare în care ar trebui să crească investițiile din bugetul UE alocat României sânt considerate de către români a fi ocuparea forței de muncă, educația, cultura și mass-media, agricultura și dezvoltarea rurală. Este de neînțeles de ce sănătatea, infrastructura, schimbările climatice sau protecția mediului și Justiția nu se află printre priorități, așa cum stau lucrurile la nivelul Uniunii Europene.
În cei 14 ani care au trecut de la aderare situația socială și economică a României s-a înrăutățit. Sărăcia în care se zbate majoritatea populației s-a accentuat. Venitul național anual pe locuitor nu depășește 400 de euro. Discrepanțele sociale s-au accentuat în mod îngrijorător. Bogații României, foarte puțini în raport cu populația săracă, statistic au un venit anual personal între 30000 și 300000 de euro.
Nu există o creștere economică reală și prin urmare locurile de muncă sunt puține iar șomajul este relativ ridicat. Migrația unui mare număr de români în țările Uniunii Europene, aproximativ 5 milioane, a avut consecințe dezastruoase pentru multe din familiile rămase în țară și în special pentru copii.
Învățământul românesc suferă grav datorită așa ziselor reforme repetate și aplicarea unor standarde europene străine tradițiilor și valorilor naționale. Statisticile arată că în România sunt cei mai mulți analfabeți intelectuali din țările Uniunii Europene, adică persoane care știu să citească și să scrie, dar nu înțeleg sensul și semnificația cuvintelor.
Sistemul de sănătate este dezastruos aflat într-o continuă involuție datorită lipsei de interes a guvernanților, nealocarea fondurilor necesare inclusiv din partea Uniunii Europene și a măsurilor politice și legislative greșite și dăunătoare aplicate în domeniul. Medicii români și personalul sanitar bine pregătiți profesional sunt nevoiți să emigreze în țările Uniunii Europene, unde în general pot lucra și sunt recunoscuți la adevărata lor valoare profesională.
De altfel speranța de viață în România este cea ai mică dintre țările Uniunii Europene.
Justiția este bulversată de multiplele așa zisele reforme, dar și de legislația proastă, adecvată legislației europene pe care trebuie să o aplice. Mecanismul de Control și Verificare (MCV) impus României pentru justiție și afaceri interne, un adevărat sistem instituțional de dominare și încălcare a independenței puterii judecătorești, nu a avut urmări benefice pentru justiția din România, dimpotrivă, nu a dus la garantarea independenței judecătorilor, ci la instituirea unui sistem de control administrativ excesiv al activității acestora, însoțit de reguli împovărătoare privind răspunderea disciplinară a magistraților.
În acest interval de timp infracționalitatea și formele sale cele mai grave ale acesteia, traficul de droguri, traficul de persoane, crima organizată spălarea de bani, criminalitatea transfrontalieră s-au amplificat. Aderarea României la Uniunea Europeană a favorizat săvârșirea acestui gen de infracțiuni datorită facilităților acordate circulației persoanelor și a capitalurilor.
Puterea discreționară a guvernanților, acțiunile abuzive ale agenților care au atribuții privind ordinea publică, constrângerile de tot felul și interdicțiile s-au accentuat cu urmarea diminuării libertăților publice. În schimb s-au amplificat libertinajele de tot felul care semnifică un mod de viață contrar bunelor moravuri și în mod deosebit tradițiilor și valorilor ortodoxe milenare ale poporului român.
Terenurile din România și în special cele agricole sunt cumpărate masiv de către străini în dauna producătorilor autohtoni. România are cea mai permisivă legislație din Uniunea Europeană privind posibilitatea cumpărării terenurilor de către străini. Această situație este expresia slugărniciei guvernanților noștri față de cei care dețin puterea în Uniunea Europeană dar și a subordonării intereselor României intereselor proprii.
Mediul natural în România este în mare pericol. Defrișările de păduri sunt cele mai ample din Europa datorită legislației permisive. Poluarea este extrem de ridicată cu riscuri majore pentru sănătatea populației și mai grav România a devenit o groapă de gunoi pentru deșeurile Europei.
Desigur acest rechizitoriul ar putea continua, iar analiza ar putea deveni și mai amănunțită, dar ne oprim aici.
În contrast cu aparentul optimism românesc privind Uniunea Europeană, există țări care au o atitudine cu totul diferită față de această organizație. Norvegia și Elveția sunt două dintre cele mai bogate state din Europa și din lume. Cetățenii lor au un nivel de trai de invidiat și o viață lipsită de griji. Cu toate acestea, Elveția și Norvegia nu fac parte din Uniunea Europeană și nici nu au de gând. Un “Nu“ hotărât Uniunii Europene au spus norvegienii care au luat parte la cel mai recent sondaj cu privire la eventuala alăturare a țării lor la spațiul comunitar. Aproximativ 45% dintre participanții la sondaj au spus că nu vor ca țara lor să devină membru UE, față de 42% pentru care aderarea ar fi o idee bună și de 13% care s-au declarat indeciși. De doua ori au refuzat norvegienii ca țara lor sa devină membru al UE. Atât la referendumul din 1972, cât și la cel din 1994, ei au considerat ca o duc suficient de bine ca să nu se lege la cap cu Uniunea și cu schimbările pe care le-ar presupune o eventuala aderare. Au un venit mediu anual de aproape 32.000 de euro pe cap de locuitor, adică peste 2.500 de euro pe lună.
Norvegienii nu văd de ce ar intra într-o comunitate în care vor trebui să dea socoteală când e vorba de buget, de politica internă și externă, agricultură sau pescuit. Tot din punct de vedere economic, Norvegia a înregistrat în ultimii 30 de ani de o creștere economică dublă față de țările membre ale Uniunii Europene. Toate acestea sunt argumente cu care cei care militează ca Norvegia să rămână în afara Uniunii Europene. “Norvegia trebuie sa rămână departe de această Uniune care amenință să se transforme în Statele Unite ale Europei, cu buget comun și președinte ales“, spun ei.
În Elveția, e curată sinucidere politică să aduci vorba despre o eventuală aderare. “Cel puțin în următorii 15 ani, nimeni n-o să-i poată convinge pe elvețieni să se alăture Uniunii Europene. Pur și simplu nu avem nevoie“, spune profesorul Franz Jaeger, fost parlamentar elvețian. “Dacă UE se dezvoltă frumos și îi va putea garanta Elveției libertățile de care se bucură acum, poate că vom deveni membri cam în 50 de ani“, crede șeful unuia dintre cele mai reputate cotidiane din Zürich, Neue Züricher Zeitung. “Asta dacă Uniunea nu va dispărea până atunci“, completează secretarul general al Federației Bancherilor Privați din Elveția. Asemenea norvegienilor, nici pe elvețieni nu-i interesează Uniunea Europeană. Taxele în țara lor sunt mai mici decât în statele Uniunii, la fel și ipotecile, fără a mai lua în considerare faptul că multe dintre impozitele din UE nu există în Elveția. Elvețienii sunt, pur și simplu, prea obișnuiți să ia singuri absolut orice decizie legată de ce se întâmplă în țara lor. Multe din legi sunt adoptate prin procedura referendumului. De aceea, este greu de crezut ca elvețienii ar fi vreodată împăcați cu ideea că Bruxelles-ul dă directive, iar statele membre le adaptează și le aplica fără posibilitatea organizării referendumurilor naționale.
Anglia a părăsit recent Uniunea Europeană, motivele fiind similare celor pentru care țări ca Norvegia sau Elveția nu vor să facă parte din această organizație.
VI. Unele concluzii
Domnul nostru Iisus Hristos spune că Împărăția lui Dumnezeu se ia cu stăruință de cei puternici (Matei 11,12). La fel și libertatea. Există libertate individuală a omului ca persoană dar și libertate și libertăți sociale a popoarelor și națiunilor. După cuvântul Mântuitorului și libertatea individuală și socială sunt daruri neprețuite ale lui Dumnezeu pentru om și popoare dar, pentru a deveni realități sunt necesare și străduințele omului și ale popoarelor.
Poporul român și statul Român și-au cucerit libertatea de a exista și au menținut-o prin jertfa martirilor, a eroilor cunoscuți sau necunoscuți, prin statornicia în dreapta credință ortodoxă, oricare au fost vitregiile vremurilor, prin construcția eroică a culturii și civilizații proprii, prin iubirea, harul și mila lui Dumnezeu. Niciodată în istoria sa poporul român nu a vrut și nu a dominat alte națiuni, nu a impus libertatea și civilizația sa altora. Poporul nostru s-a arătat tolerant cu mulți prieteni sau dușmani, dar niciodată nu a renunțat la identitatea sa de ființă, la dreapta credință ortodoxă sau la libertate.
Iată câteva momente istorice ale libertății noastre. Prin Constituția din 1864 domnitorul Ioan Cuza cucerea libertatea legislativă a României față de imperiile vecine. În 1877 România devenea stat independent și suveran din punct de vedere politic, iar în 1918 stat unitar național și liber.
Ceea ce nu au reușit dea lungul istoriei milenare a poporului să facă imperiile și puterile Europei din acele vremuri, nici cu forța armelor și nici cu forța politică, adică să desființeze dreapta credință ortodoxă și libertatea poporului român, s-a reușit acum, nu prin forță ci prin actul liber asumat de adeziune a statului Român la Uniunea Europeană, act care a îngrădit până la desființare suveranitatea națională, libertatea politică și legislativă.
Legislația Uniunii Europene este obligatorie pentru România, fapt care nu s-a întâmplat în istoria noastră. Legislația imperiilor care au dominat țările române nu s-a impus niciodată pe teritoriul lor. Actele normative mai importante care trebuie adoptate de Parlament trebuie acum să fie mai întâi avizate de către organismele Uniunii Europene. Independența politică a României este îngrădită deoarece politica internă și externă a României se realizează în raport cu deciziile politice ale acestei organizații suprastatale.
Libertatea cultului ortodox și a Bisericii Ortodoxe este îngrădită de deciziile guvernanților loiali fără rezerve directivelor care vin de la Bruxelles, fapt de asemenea fără precedent în istoria noastră. Libertățile individuale și demnitatea persoanei sunt și ele afectate de umanismul raționalist protestant și ateu impus de cei care conduc Uniunea Europeană. Această realitate dureroasă este un exemplu clar al faptului că democrația poate duce la dictatură.
Colaborarea și cooperarea între state este necesară mai ales în contextul actual al diferitelor forme de globalizare. Dar relațiile internaționale, directe sau prin organizații internaționale, trebuie să se bazeze pe un comportament politic loial principiilor statului de drept din partea tuturor participanților, fără dominare politică economică și juridică, pe respectarea suveranității, a credinței, a libertății, a culturii și civilizației fiecărui popor.
Uniunea Europeană ca organizație suprastatală nu aplică aceste principii democratice, ci principiul dominării. Ca popor, trebuie să ne ferim de libertatea care poate să ducă la robia cea rea, cum spune Sfântul Issac Sirul, până când mai avem timp și iubirea milostivă a Domnului este cu noi. Dumnezeu să ne ajute !
