Doctrina stareţului Zosima

de Vlad-Mihai Agache | 8 mai 2019 | Editorial | 0 comentarii

Ne vom ocupa astăzi de unele idei principale din doctrina stareţului Zosima. V-am spus, când am vorbit în treacăt despre romanul Fraţii Karamazov, că aceste idei se găsesc strânse într-un capitol aparte, intercalat în cursul romanului, care se poate detaşa ca o scriere de sine stătătoare fiindcă nu are legătură directă cu acţiunea romanului, în economia romanului însă, el este ca o mare lumină spirituală, în raza căreia capătă sens personajele ce se mişcă angrenate de dinamismul acţiunii romanului.

Biografia şi doctrina stareţului Zosima, după cât vă amintiţi, sunt date ca fiind scrise de discipolul acestuia, Alexei Karamazov. Este o scriere făcută în stil bizantin, şi anume în felul scrierilor hagiografice, cum sunt vieţile sfinţilor sau sinaxarul.

Când zic bizantin, înţeleg sensul curat al acestui cuvânt, nu sensul peiorativ care se dă calificativului de bizantin, fie în intrigile politice, fie în sensul unui dispreţ care ar cuprinde categoria de oameni din vechiul regat, dispreţ pe care l-ar formula un ardelean ignorant în materie de bizantinism şi de Bizanţ.

Scrierea este alcătuită dintr-o neasemănată poezie şi amestecată cu una dintre cele mai înalte gândiri creştine pe care le puteţi întâlni în literatură.

Unul dintre cei care s-au ocupat de Dostoievski, tot un autor rus, Volinski, crede că această bucată este o nuvelă. Dacă vreţi este şi o nuvelă, dar o nuvelă tot în sens hagiografic, pentru că întreaga literatură hagiografică este o culegere de nuvele, de povestiri sau romane scurte, dacă vreţi, în care miraculosul se amestecă cu o artă foarte meşteşugită de paralelisme continue cu realul.

Aici nu este vorba de elementul miraculos, ci pur şi simplu de realul romanului din care se extrage treptat o privire metafizică asupra destinului creştin şi o privire metafizică ce trece, la sfârşitul scrierii, dincolo de marginile acestei vieţi.

Este compusă din două părţi. Prima parte este pur şi simplu o biografie a stareţului Zosima. A doua parte este intitulată: Extrase din convorbirile şi din doctrina stareţului Zosima.

Ce se cuprinde în această primă parte?

Fără îndoială, nu avem de a face cu biografia amănunţită a eroului spiritual, stareţul Zosima, ci numai cu câteva episoade din viaţa lui, caracterizate prin experienţa spiritului care interesează această scriere.

Dostoievski, v-am spus în treacăt şi atunci când am vorbit de biografia lui, pune un mare preţ pe amintirile din copilărie. El este convins că acestea joacă sau pot juca un mare rol în dezvoltarea ulterioară a insului. El le socoteşte ca pe nişte sâmburi îngropaţi în fiinţa noastră, care în decursul anilor, la momente prielnice, pot să încolţească, să crească şi să se dezvolte în plante cu roade, împodobind viaţa întreagă a unui om.

El însuşi, în religiozitatea lui, păstrează din copilărie, de la vârsta de patru ani, acel moment înalt când părinţii, după ritualul familiei lui, îl iau şi îl duc în faţa icoanei Maicii Domnului, unde micul Fedia rosteşte în genunchi prima rugăciune către Născătoarea de Dumnezeu. Această amintire îl va urmări necontenit până la bătrâneţe.

Aşa îşi începe şi stareţul Zosima biografia, prin câteva amintiri şi impresii din copilărie. Prima amintire care deschide acest capitol este aceea despre un frate al său, Marcel, cu câţiva ani mai mare. Acesta, în vârstă de şaptesprezece ani, vine în contact cu un fost profesor universitar, un intelectual exilat pentru părerile lui revoluţionare în oraşul copilăriei lor. Şi, fireşte, având de a face cu un revoluţionar, adolescentul Marcel începe să devină liber cugetător şi chiar ateu. I se pare că prin acest bătrân intelectual a găsit în sfârşit adevărul, şi anume că nu există Dumnezeu. După puţin timp însă tânărul cade bolnav de ftizie. La început, tot răul fizic din el se transformă în revoltă morală împotriva a tot ce este religios: împotriva icoanelor, împotriva bisericii, împotriva credinţei, faţă de care are cuvinte grave de injurie.

De la un moment însă întreaga lui atitudine se schimbă fundamental. Asistă la slujba învierii, într-un an când această slujbă era târzie, în plină primăvară. El, care purta pe picioare încă agonia vieţii sale tinere, rămâne profund impresionat. Nu ni se spune lămurit de ce. Dar, de bună seamă, în sufletul lui tânăr, care ştia că va muri în curând, sensibilizat de familiaritatea cu ideea morţii, putea mai degrabă să se întâmple o transformare totală, asistând la slujba învierii, în care se sărbătoreşte triumful vieţii eterne asupra morţii.

Din acel moment, Marcel cade la pat, – se transformă complet. În el creşte şi se aprofundează din ce în ce mai mult ideea că este vinovat faţă de toată lumea, fiindcă la început el nu a crezut în Dumnezeu şi a avut cuvinte grele faţă de lucrurile Bisericii. Conştiinţa acestei vinovăţii creşte tot mai adânc şi se transformă într-o nemărginită sete de a iubi tot şi toate câte se află în jurul lui, fiinţe şi lucruri.

Descrierea acestei evoluţii este făcută cu atâta fineţe şi cu atâta poezie, cum rareori puteţi întâlni în lecturile dumneavoastră. Îmi pare foarte rău că nu pot să vă citesc întreaga scriere, dar aş vrea ca cineva dintre dumnevoastră s-o traducă şi s-o tipăriţi în revista “Raze de lumină”, pentru a o face binecunoscută printre colegi.

Un al doilea episod se ocupă de Sfânta Scriptură, şi anume de impresiile pe care Sfânta Scriptură i le-a lăsat în copilărie.

Zosima mărturiseşte că, fiind copil, a primit în dar o carte, un fel de Mică Biblie, intitulată 104 istorioare sfinte extrase din Vechiul şi Noul Testament. Această carte, primită încă înainte de a învăţa să scrie şi să citească, l-a impresionat profund. încă înainte de a putea să-i descifreze textul, imaginile îi dădeau un fior înalt, aproape supraomenesc.

O altă impresie profundă din copilăria lui este slujba religioasă la care asistă. $i aici urmează iarăşi aproape un poem, aşa este de frumoasă descrierea slujbei religioase.

Şi acea atmosferă pe care o ştiţi şi dumneavoastră, de fum de tămâie, amestecat cu lumina care se reliefează prin geamurile bisericii, această atmosferă mistică în care se desfăşoară lecturile din Biblie îl impresionează mult, mai ales un episod în care este vorba de Iov şi de tragica lui istorie.

De la aceste amintiri Zosima trece la nişte consideraţii, dacă vreţi, de pedagogie creştină, de o extraordinară importanţă. Sunt anume sfaturi pe care le dă preoţilor, despre felul cum să-şi înceapă opera lor pastorală, şi anume de la copii.

Nu există teren mai bun pentru dezvoltarea religiozităţii din om, decât copilăria. El propune un sistem care constă din a chema o dată pe săptămână, acasă la preot, copiii satului şi a le citi episoadele frapante din Vechiul Testament, episoade şi parabole din Noul Testament şi apoi lecturi din vieţile sfinţilor. Zosima recomandă în special viaţa lui Alexei, omul lui Dumnezeu, şi viaţa Măriei Egipteanca. El crede că nu este un lucru prea greu să poţi sta de vorbă cu copiii, citindu-le din Biblie. Se pare, dimpotrivă, că nimeni nu poate să înţeleagă mai bine Biblia decât copiii, fiindcă în ei instinctul religios este nealterat de experienţa deraiată ulterioară, corespunzând mai degrabă putinţei de a înţelege adevărurile spuse simbolic sau de-a dreptul în Sfânta Scriptură.

Cu această ocazie spune o vorbă foarte frumoasă, care merită să fie reţinută: O inimă ortodoxă înţelege totul. După concepţia lui Dostoievski, Ortodoxia care nu e raţionalistă, cum îi reproşează el catolicismului, se întemeiază în primul rând pe instinctul religios nealterat care creşte în acea iubire puternică şi atât de înţelegătoare a tainelor religioase.

Cultivându-i astfel pe copii, preotul îi poate atrage în acelaşi timp pe părinţii copiilor, transformându-i într-un fel de apostoli ai părinţilor lor. Nu ştiu dacă dumneavoastră înţelegeţi ce profund adevăr pedagogic spune Dostoievski când recomandă această metodă.

Părinţii au întotdeauna o atenţie încordată asupra copiilor şi, în dragostea nemărginită pe care o revarsă asupra lor, chiar prostiile pe care le spun copiii li se par părinţilor lucruri de mare valoare, aşa că părinţii indiferenţi din punct de vedere religios, să zicem, sau chiar necredincioşi, se vor lăsa impresionaţi auzind adevărurile lui Dumnezeu rostite prin gura copiilor lor. Nu uitaţi, vă rog, cei care veţi deveni preoţi, această metodă prin care este posibil să ajungeţi la miraculoase rezultate de convertire a oamenilor.

Trecând la consideraţii mai generale, Zosima spune între altele următorul lucru: “Cel ce nu crede în Dumnezeu, nu crede în poporul său. Cine a crezut în poporul lui Dumnezeu va avea caracterul său, chiar dacă n-ar fi crezut până atunci. Numai poporul şi puterea lui spirituală viitoare îi vor converti pe ateii noştri dezrădăcinaţi din pământul natal”.

Trecând la consideraţii asupra religiozităţii poporului rus, Dostoievski iarăşi crede că aceasta se întemeiază în primul rând — ca şi sufletul copilului — pe acel instinct clar, feciorelnic, nealterat, care trăieşte şi în copii, şi în poporul de jos, ceea ce vede Marcel, murind, izbucnind din toate făpturile lui Dumnezeu, cuvântătoare şi necuvântătoare: din cântecul păsărilor, din desfacerea ierbii şi a frunzişului care tremură în lumina soarelui, şi din toate lucrurile şi vieţuitoarele care se înalţă şi strigă suspinând de dorul Celui Care le-a făcut. Acest instinct elementar religios, după cum trăieşte în sânul întregii naturi, tot aşa şi în sânul poporului rus, zice Dostoievski, pentru că cine nu crede în Dumnezeu, nu crede nici în poporul său. Şi cine nu crede este pătura intelectuală dezrădăcinată prin însuşirea culturii străine. Este vorba de toate acele personaje de care am vorbit şi care simbolizează întreaga pătură conducătoare a poporului rus, împotriva căreia Dostoievski duce unul din cele mai necruţătoare procese. Este o axiomă care ne arată necontenit concepţia lui Dostoievski asupra religiozităţii poporului.

Al treilea episod din biografia stareţului Zosima este intitulat Duelul. Înainte de a fi călugăr, Zosima a fost ofiţer. După ce fratele său a murit, el a făcut şcoala de cădeţi. N-a mai citit Sfânta Scriptură, dar păstra cu el necontenit un exemplar din copilărie, tot aşa cum Dostoievski a păstrat toată viaţa Biblia pe care a avut-o în închisoarea siberiană. Însă n-o mai citea; o păstra, zice el, pentru atunci când va veni ziua şi ceasul, luna şi anul, după cum zice Sfânta Scriptură.

Ca ofiţer, fără să fie un om rău, a dus o viaţă din cele mai uşuratice, o viaţă pe care o impunea spiritul corpului ofiţeresc de atunci. Lucrul principal pentru camarazii lui şi pentru el era onoarea uniformei; pentru a se vedea ce însemna aceasta, se povesteşte episodul cu duelul, în ce constă acest duel? Zosima, băiat de viitor şi cu avere, foarte simpatizat în toate cercurile pentru voioşia lui naturală, se îndrăgosteşte de o fată bine din înalta societate. Orgolios cum era, credea că atenţia pe care i-o dădea fata însemna pur şi simplu o mare dragoste pentru el. Îi făcuse el oarecare iluzii că doreşte o căsătorie, însă orgoliul îl reţinea s-o ceară de-a dreptul.

Dispare două luni de zile din localitate şi când se înapoiază, fata era deja logodită cu cineva, iarăşi bine, ceva mai în vârstă decât Zosima, însă destul de tânăr. Orgoliul lui întreg este sângeros rănit şi provoacă tot felul de jigniri logodnicului, până ce ajunge la duel. Când să iasă pe teren, în preziua duelului, Zosima face o scenă care îi va fi determinantă pentru viaţa ulterioară. Enervat de duelul care trebuie să aibă loc a doua zi, el îi trage lui Atanase, ordonanţa sa, o bătaie cu adevărat de ofiţer cu ordonanţă.

Lucrul acesta însă va avea o influenţă capitală asupra transformării sufleteşti a lui Zosima. După ce-l bate pe Atanase, care în poziţie de “drepţi” primeşte palmele fără să crâcnească şi fără să îndrăznească să se apere, Zosima se retrage în camera lui şi începe să cugete asupra barbariei, inumanităţii pe care o săvârşise. De ce l-a bătut? Nu-i făcuse nici un rău. Am eu dreptul să bat un om, să batjocoresc astfel pe semenul meu? Chiar dacă el este ordonanţă, ce mă îndreptăţeşte pe mine să-l batjocoresc în chipul sălbatic în care l-am batjocorit? Căinţa lui este atât de mare, încât izbucneşte în hohote de plâns. A doua zi de dimineaţă îl trezeşte camaradul care trebuia să-i fie martor în duel şi venise să-l ia pe câmpul de onoare. Zosima se coborâse jos să plece, dar nu avea astâmpăr, şi atunci, pretextând că şi-a uitat portofelul, se suie în casă, îl caută pe Atanase, îi cere iertare şi cum Atanase, uluit, nu pricepea nimic din mişcările lăuntrice ale ofiţerului, Zosima cade în genunchi, cerându-i iertare. Atanase izbucneşte în plâns şi-şi acoperă ochii, să nu-şi mai vadă stăpânul îngenunchiat în faţa lui. Zosima pleacă pe câmpul duelului. Până acolo, povesteşte el, îşi recăpătase o stare de voioşie neobişnuit de mare.

Pe câmpul de bătaie primeşte în faţă, drept, glonţul: nu-l nimereşte. Zosima îşi aruncă privirile împrejur: era soare, o dimineaţă splendidă, păsările cântau, aerul era limpede, florile îşi dădeau parfumul lor, iarba strălucea în lumina de dimineaţă a soarelui, şi atunci această luptă i se pare ceva aşa de eronat, aşa de rătăcit, încât, azvârlind pistolul plin în pădure, se adresează adversarului său rostind cuvinte de iertare, accentuând asupra nebuniei pe care o săvârşeau ei în acel moment, gata să se ucidă unul pe altul, când este atâta frumuseţe a lui Dumnezeu în jurul lor. Fireşte că această atitudine cu totul neobişnuită şi nepermisă pentru un ofiţer stârneşte revolta martorilor şi a adversarului, care toţi găsesc că acest gest este o înjosire a onoarei uniformei, a onoarei militare. Nimeni nu pricepea ce se petrecea în adâncul sufletesc al acestui om. Adversarul însă a înţeles şi şi-au dat mâna. În oraş, fireşte, a fost o vâlvă mare în jurul duelului. Ofiţerii nu puteau îngădui o asemenea atitudine de laşitate, care păta onoarea uniformei, şi pe când se consfătuiau ei ca să-l elimine din armată, el şi-a înaintat demisia spunând: nu este nevoie de demersul vostru, pentru că eu mă voi face călugăr. Această hotărâre a fost primită ca o glumă. Pe urmă, cât a stat în acel oraş, înconjurat de simpatia tuturor, dar luat în râs, în orice salon unde era primit, şi era primit în toate saloanele, repeta aceste cuvinte: toţi suntem vinovaţi faţă de toţi şi de toate. Fireşte, spune el, aproape nimeni nu mă înţelegea, m-a înţeles însă un om. Şi aici urmează un nou paragraf, care se numeşte Vizitatorul misterios.

Cine era acesta? Un domn în vârstă cam de 50 de ani, căruia el nu-i dăduse atâta importanţă, şi care în urma acestei răsunătoare întâmplări se prezintă într-o bună zi acasă la el şi vrea să stea de vorbă cu el, având aerul de a i se mărturisi. Părea că poartă ceva pe suflet. Conversaţiile care au loc între Zosima şi acest misterios vizitator sunt dintre cele mai interesante în ce priveşte psihologia religioasă, psihologie care evoluează în jurul unei conştiinţe morale şi, mai ales, dintre cele mai interesante în ce priveşte profunzimea de vederi în analiza procesului sufletesc religios. Ce era la mijloc? Misteriosul vizitator săvârşise un omor cu şaptesprezece ani mai înainte, dar nimeni nu ştia că el este criminalul, întrucât tăinuise complet totul până atunci.

în cele din urmă îi mărturiseşte lui Zosima crima lui, dar şi chinurile extraordinare pe care a trebuit să le îndure după aceea. La început, povesteşte el, şi aici este un fel de condensare a întregului proces de psihologie criminală pe care îl cunoaşteţi de la Raskolnikov, la început i-a fost cu totul indiferentă această crimă, uciderea unei iubite care îl trădase. Pe urmă însă criminalul, pe care nimeni nu-l bănuia, fiindcă era din înalta societate şi avea o ţinută socială ireproşabilă, se căsătorise şi avea copii. Acum, după ce se căsătorise cu o femeie care îl adora, îşi pune întrebarea: dar dacă femeia mea ar şti că eu sunt criminal, m-ar mai putea iubi? Copiii lui cresc şi el începe să le facă o educaţie, chiar religioasă, însă în sufletul lui începe să crească chinuitoare această întrebare: ce fel de educaţie fac eu copiilor mei, întemeiată pe minciună? Eu sunt în realitate un criminal. Cum pot eu să fiu părintele şi educatorul acestor copii? Şi atunci, din verificarea aceasta a conştiinţei cu realitatea socială şi familială în primul rând, în care era pus, încep sunetele remuşcării pentru crima pe care a săvârşit-o. El încearcă să potolească aceste remuşcări printr-o serie întreagă de binefaceri. În societate era cunoscut ca unul dintre oamenii cei mai de inimă; era membru al tuturor societăţilor posibile şi imposibile de binefacere. Totuşi, fiindcă crima lui stătea ascunsă în el şi sângera necontenit fără să fie mărturisită, nu poate absolut nimic să-l împace. Oricât bine ar fi făcut altora, se găseşte în imposibilitatea de a fi împăcat în sufletul lui. Povara acestei crime îi stătea nemărturisită pe suflet şi îl înăbuşea. Când Zosima apare în saloane cu noul lui adevăr, atunci, în sfârşit, iată un prilej care să-l facă pe nefericitul criminal să mărturisească.

Toate aceste lucruri i le spune lui Zosima şi îi cere sfatul. Zosima îl sfătuieşte să meargă şi să se mărturisească în public. El ezită la început; îi era ruşine, dar în cele din urmă, de ziua lui, chemându-şi toţi prietenii şi toate notabilităţile oraşului, face mărturisirea pe care o scrisese, a crimei, şi aduce în faţa tuturor dovezile pe care le strânsese el însuşi cu o meticulozitate nemaipomenită. Toate aceste dovezi le pune în faţa tuturor şi arată că el a ucis acum şaptesprezece ani pe doamna cutare şi totuşi este imposibil să-l creadă cineva.

În cele din urmă cade bolnav de o boală pe care Zosima n-o poate preciza şi în foarte scurtă vreme moare. Nimeni n-a crezut, nici soţia lui, nici copiii lui, că el a fost într-adevăr criminal. Aşa că misteriosul vizitator moare cu conştiinţa împăcată de efectul pe care l-a făcut mărturisirea lui.

În faptul că nimeni n-a crezut el vede suprema graţie a lui Dumnezeu, scutindu-i pe copii de a crede că ei au un părinte criminal. După acest nou episod, atitudinea societăţii faţă de Zosima se schimbă şi încep acuzaţiile că el este acela care l-a dus până la moarte pe acel om. Fireşte, societatea nu înţelegea ce s-a petrecut între ei şi care era adevărul. Această din urmă întâmplare însă îl determină definitiv pe Zosima să intre în monahism.

A doua parte se numeşte Extrase din convorbirile şi din doctrinele stareţului Zosima şi începe prin consideraţiile despre monahism, de care ne-am ocupat în prelegerea trecută.

Urmează un al doilea paragraf, intitulat Stăpânii şi servitorii pot deveni mutual fraţi în spirit?. Este ceva care parcă n-ar avea nici o legătură cu economia acestei scrieri, şi totuşi pe dedesubt sunt toate în cea mai strânsă legătură. Este adevărat, zice Zosima, că poporul rus este păcătos şi îşi îneacă necazurile şi păcatele în rachiu. Dar nu este mai puţin adevărat că lui îi sunt date toate posibilităţile de a deveni un popor bun, de a se arăta aşa cum este fondul sufletului lui, căci e popor ales al lui Dumnezeu. Conducătorii, depărtaţi de popor şi dedaţi cu ştiinţa, cred că pe temeiul ştiinţei şi al raţiunii pot organiza binele social, excluzându-L pe Dumnezeu. Conducătorii nu cred în crimă, zice Zosima, fiindcă ei nu cred nici în Dumnezeu. Şi, într-adevăr, se întreabă el, dacă nu există Dumnezeu, ce sens are crima? Crima atunci nu există pentru că totul este permis. Dacă totul este permis, atunci nimeni nu este vinovat faţă de nimeni. Numai dacă Dumnezeu există, există răul şi crima. Poporul însă, în toată păcătoşenia lui, nu este determinat de către ştiinţă şi raţiune. Oricât ar fi de păcătos, poporul are această conştiinţă a păcatului şi această speranţă a unei mântuiri care trebuie să vină. în el, încă o dată, instinctul religios nu este paralizat de educaţia ştiinţifică şi raţională.

Dacă în casă am servitori din acest popor, am dreptul să mă port cu ei ca un satrap, în afara consideraţiilor umane? Este o întrebare pe care o înţelegeţi mai bine, gândindu-vă că pe vremea lui Dostoievski erau servitori robi care se puteau cumpăra şi care erau trataţi ca un fel de paria ai societăţii.

“De ce”, se întreabă Zosima, “de ce servitorul meu n’ar fi ca o rudă pe care să o admit cu bucurie în familia mea?”

Şi aici intervine un nou episod, o continuare a amintirii lui despre Atanase. Devenit călugăr, Zosima îl întâlneşte pe acesta, foarte voios, acum căsătorit şi cu copii. Atanase îl recunoaşte sub haina de monah şi-l roagă să-i facă cinstea de a-i binecuvânta casa. Zosima, care era însoţit de un alt călugăr, Antim, îl vizitează.

Atanase îl întreabă cea făcut cu averea lui mare, şi Zosima spune că a dăruit-o mănăstirii, pentru că ei, călugării, nu au dreptul să posede averi. Ei trăiesc din pomana credincioşilor. Iar la sfârşit, când să plece, Atanase îi dă 50 de copeici pentru mănăstire, dar în acelaşi timp îi mai dă foarte discret 50 de copeici pentru el, ca să aibă ca pomană. Fireşte, zice Zosima, le-am primit cu nesfârşită duioşie şi bunăvoinţă, şi m-am simţit în acelaşi timp frate în duh cu el, tot aşa cum el s-a simţit frate în duh cu mine.

Iată cum se rezolvă inegalitatea dintre oameni, creştineşte vorbind, indiferent de condiţia socială, căci nu este nevoie de o egalitate materială pentru ca oamenii să se simtă fraţi în spirit. Poate că această inegalitate materială este o condiţie pentru a stabili egalitatea în frăţie spirituală, iar nu egalitatea materială.

Ceea ce interesează în aceste raporturi sociale, zice Zosima, este frăţia aceasta spirituală pe care trebuie s-o stabilim între noi, indiferent de diversitatea condiţiilor sociale, şi o dată stabilită, poate că atunci, când ziua şi ceasul, luna şi anul vor sosi, va deveni şi o egalitate pe teren material.

În alt paragraf vorbeşte despre rugăciune, despre iubire şi despre contactul cu celelalte lumi. Paragraful este intitulat chiar aşa Rugăciunea, iubirea şi contactul cu celelalte lumi. Ce este rugăciunea, după Zosima? Este, spune el, o educaţie a mea însumi. Rugăciunea trebuie făcută aşa: “Doamne, ai milă de cei care apar acum în faţa Ta!”

Acest sfat pe care îl dă Zosima fraţilor săi, călugări, arată supremul sens uman pe care îl poate avea rugăciunea. Zosima explică şi ce sens are această rugăciune. Închipuie-ţi, zice el, că în momentul de faţă sunt atâţia oameni pe pământ, care mor în suferinţă, în izolare, neştiuţi de nimeni, sau în păcate, şi închipuie-ţi că ei se înfăţişează înaintea lui Dumnezeu fără să fi avut pe nimeni de ajutor în viaţă.

Închipuie-ţi ce sprijin moral, ce mulţumire sufletească este pentru un om, care a trăit în mizerie, în singurătate, în prigoană poate, să ştie că, în momentul când el apare în faţa lui Dumnezeu, este cineva viu pe pământ care se roagă pentru el, şi închipuie-ţi ce înduioşare poate fi pentru Dumnezeu ca în acea clipă să te rogi pentru fratele tău necunoscut care a trecut dincolo.

Vedeţi care este sensul social şi supra-social sau, aş spune cu un cuvânt pretenţios, sensul transcendent al rugăciunii. Cum vă spuneam şi rândul trecut, prin rugăciune se ridică, rezumată parcă, toată esenţa umanităţii, tot ce este uman, până la poalele cerescului Tată, condensat în această rugăciune.

Recomandând iubirea tuturor făpturilor şi a oamenilor, a făpturi lor însufleţite şi a făpturilor neînsufleţite, dăm de un pasaj care se poate întâmpla să ne sperie: “Fraţilor”, zice Zosima, “nu vă temeţi de păcat! Iubiţi pe om, chiar în păcat; aceasta e icoana dragostei divine şi nu există alta mai mare pe pământ”.

Să nu vă pară curios că trebuie să iubeşti pe om chiar în păcate, că nu trebuie să te temi de el şi păcatele lui trebuie să le înfăşori în dragoste, căci aceasta este icoana dragostei divine, pentru că într-adevăr, cât este de păcătoasă această lume, ce s-ar întâmpla cu ea dacă Dumnezeu n-ar iubi-o cu păcatele ei cu tot? înţelegem îndurarea, mila, iertarea lui Dumnezeu, aprinsă în această atotcuprinzătoare şi atotînţelegătoare iubire. Trecând mai departe, el recomandă în special iubirea tuturor vieţuitoarelor.

Aici urmează unul din cele mai frumoase pasaje în care e condensată toată esenţa iubirii creştine, a Ortodoxiei. Pentru creştinismul oriental, făptura întreagă este ceva curat şi vrednic de a fi iubit. Omul este cel care pângăreşte făptura. Vieţuitoarele celelalte sunt mult mai curate decât noi. Iubindu-le pe ele, iubim iarăşi neprihana acestei creaturi, aşa cum a ieşit din mâinile lui Dumnezeu, Iubiţi-i în special pe copii, recomandă mai departe Zosima, pentru că ei sunt nevinovaţi; ochii lor sunt ca seninul cerului şi întreaga lor făptură ni-L sugerează pe Mântuitorul, către Care aspiră adâncul nostru sufletesc de oameni căzuţi.

Aici urmează o serie de consideraţii din cele mai interesante asupra puterii misterioase a iubirii în înţelegerea lucrurilor. Prin iubire, zice el, putem pătrunde în esenţa lucrurilor, în care mintea noastră obişnuită nu poate să pătrundă. Şi aici vă rog să vă amintiţi de doctrina lui Homiakov, potrivit căreia puterea supremă de cunoaştere în Ortodoxie stă în iubire; va mai veni vorba despre lucrul acesta, peste care sunt nevoit să trec acum. “Umilinţa plină de dragoste e o putere teribilă, pe care n’o egalează nici o altă putere”. Este unul dintre adevărurile de bază ale concepţiei lui Dostoievski. Subliniez aceasta, fiindcă va mai veni vorba când ne vom ocupa de prinţul Mîşkin.

Prin această iubire putem înţelege multe lucruri, pe care altfel nu le putem înţelege, pentru că, zice Zosima, sunt multe lucruri în această lume, care rămân învăluite pentru mintea noastră, pentru că noi aici pe pământ vedem numai fragmente din aceste lucruri şi nu putem să cuprindem cu mintea întregul care ţine şi unifică aceste fragmente.

Dar această existenţă întreagă, văzută în ansamblul ei, este ca un ocean imens; când un val s’a izbit de ţărm, el are repercusiuni, prin valurile celelalte, asupra întregului ocean, şi din aceste repercusiuni noi înţelegem că dedesubt e un principiu care uneşte şi ţine împreună toată această imensitate a oceanului. Aşa este cu existenţa acestui pământ. Nimic nu rămâne izolat; tot ce vedem, toate făpturile cuvântătoare şi necuvântătoare, însufleţite şi neînsufleţite, sunt strânse între ele prin legături tainice pe care le-a organizat Dumnezeu într-un tot, lumea pe care o vedem şi lumea pe care n-o vedem. Ce suntem noi în mijlocul acestei lumi? Spune Zosima: “Suntem plante ale căror seminţe Dumnezeu le-a luat din altă lume şi le-a sădit aici, în grădina aceasta a Lui, în care suntem noi şi trăim. Noi înţelegem ceva din misterul vieţii cât timp ţinem strâns contactul cu lumea superioară din care ne tragem originea, iar înţelegerea acestei lumi superioare n’o putem avea niciodată decât prin această nemărginită iubire”.

De ce iubirea noastră trebuie să fie nemărginită şi să se răsfrângă asupra tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute? Fiindcă iubirea însăşi este după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este atotiubitor, iubirea noastră nu poate să fie decât atotiubitoare. În această iubire se cuprind binele şi răul din această lume. Iubind pe om, chiar cu păcatele lui, poţi spune că ai ajuns la culmea înţelepciunii creştine.

“Poţi fi judecătorul semenilor tăi?” Acest penultim paragraf s-ar părea că n-are nici o legătură cu scrierea, şi totuşi are o strânsă legătură cu restul.

Pentru ca să răspundem la această întrebare, să ne gândim la constatarea pe care o face conştiinţa morală a acelor fine sensibilităţi care prin durere, prin suferinţă, prin senzaţia morţii au ajuns la adevărul fundamental că toţi suntem vinovaţi faţă de toţi. Din moment ce fiecare este vinovat faţă de toţi, atunci toţi sunt vinovaţi faţă de fiecare.

Ca să fii judecătorul semenilor tăi, zice Zosima, trebuie să lucrezi aşa ca şi cum ai fi mai vinovat decât acela care este vinovat în faţa ta. Să luăm asupra noastră crima semenilor noştri; acesta e răspunsul suprem la întrebarea dacă putem fi judecătorii semenilor noştri. Dacă putem să luăm crimele semenilor noştri în sarcina noastră, înseamnă că lucrăm prin asemănare cu Iisus Hristos, care a luat asupră-Şi crima întregii omeniri.

Şi, în sfârşit, fiindcă nu pot stărui prea mult, ultimul capitol, intitulat Iadul şi focul etern. Consideraţie mistică. “Ce este iadul, fraţii mei?”, se întreabă Zosima. “Iadul”, răspunde el, “socotesc eu, este durerea de a nu mai putea iubi”. Domnilor, este una din cele mai adânci definiţii ce se pot da răului moral din lume şi de dincolo de lume.

Această consideraţie metafizică este într-adevăr de o elevaţie extraordinară şi de o profunzime a cugetării la fel de mare. Ştiţi că Descartes a rostit un adevăr: “Cogito, ergo sum”, pentru care numele său a rămas. Ei bine, alături de acest adevăr al lui Descartes, eu îndrăznesc să pun alături darul divin al cuiva, care poate spune: “Eu sunt şi iubesc”. Este adevărul formulat de Dostoievski, egalabil cu acela al lui Descartes.

Dar omul, căruia i-a fost dată această bucurie de a spune: “Eu sunt şi iubesc” şi de a ţine socoteală de darul acesta în care este cuprins sensul suprem al existenţei, a renunţat la el şi a devenit indiferent faţă de el. Consideraţiile din acest capitol privesc dincolo de această viaţă, dincolo de marginile morţii din lumea aceasta. Închipuiţi-vă că oamenii care au rămas indiferenţi faţă de acest dar dat de Dumnezeu, de a trăi şi de a iubi, au negat prin urmare sensul unic pe care îl poate avea existenţa dăruită de Dumnezeu.

Ce chin îngrozitor poate urma dincolo pentru cineva care a refuzat de bună voie să iubească în această viaţă? Este vorba de martirii benevoli, cum îi numeşte Zosima, pe care îi cunoaşteţi din prelegerile precedente, care de bună voie s-au încăpăţânat în orgoliul de a face rău. Dincolo nu există posibilitate de mântuire pentru ei, de a se întoarce, dar există această posibilitate a veşnicei remuşcări. “O fi iadul foc, flacără mistuitoare în sens fizic?” se întreabă Zosima.

“La această chestiune grea n’aş putea să răspund”, zicând, “dar, dacă într’adevăr iadul ar fi de flăcără, aceasta tot ar însemna un bine pentru aceşti nenorociţi, pentru că oricum chinurile lor mistuitoare fizice proprii ar micşora ceva din neasemănatele chinuri morale ale conştiinţei lor fară odihnă”.

Nu există mai mari chinuri decât iadul fizic, decât flacăra mistuitoare care este această mistuire a conştiinţei omului care a refuzat aici să facă binele şi să iubească, fiindcă dincolo nu are posibilitatea de a se întoarce.

Cu această tragică perspectivă a infinitului şi a eternităţii se închid consideraţiile stareţului Zosima. În fond, una şi aceeaşi idee străbate toată această varietate de episoade şi cugetări spirituale ale sale; este ideea acestei vinovăţii universale şi, dincolo de această idee, comandamentul iubirii universale.

Cine a ajuns la conştiinţa vinovăţiei, şi acesta este sensul tuturor eroilor lui pozitivi, imediat simte necesitatea acelei iubiri şi asemănarea cu Dumnezeu.

În lumina acestei doctrine vom căuta, în prelegerile care urmează, să analizăm cele câteva figuri pozitive pe care le-a creat Dostoievski, şi anume Şatov, prinţul Mîşkin şi Alioşa Karamazov.

Nichifor Crainic – Dostoievski şi creştinismul rus, Editura Sfinţii Martiri Brâncoveni 2013