Niciodată blândețea și dragostea creștină nu sunt contrare și nu pot fi
despărțite de râvna pentru dreapta credință. S-ar ajunge la un pietism găunos. Legătura
strânsă dintre ele este exprimată foarte înțelept în Pateric de Avva Pimen (118) astfel: „Orice nedreptate ți-ar face
fratele tău și tu te vei mânia pe el, în zadar te mânii. […] Iar de te desparte de Dumnezeu, atunci să te
mânii tare”. Căci fără această atitudine fermă ne depărtăm de sursa binelui.
Acesta este și motivul pentru care exemplele Sfinților ar trebui să ne
inspire și pe noi să urmăm o linie sănătoasă a credinței, o mărturisire
neabătută și cu duh de bunătate. Un astfel model este Sf. Grigorie Palama. Acesta,
ca văzător al luminii necreate, nu putea să nu combată pe cei ce huleau și puneau
sub obroc tocmai această lumină, izvorul tuturor virtuților. Nu e vorba de o
mânie nebună, ci de neîmpăcarea cu minciuna stricătoare de suflet, de iubirea
fără rest față de adevăr.
Când vorbim de iubire de adevăr în Ortodoxie nu se înțelege o ceartă pe
cuvinte sau o rigoare strictă față de niște dogme, față de un adevăr abstract,
ci prețuirea adevăratei spiritualități și vieți duhovnicești, care ne
eliberează de păcat. Adevărul apărat nu este cel teoretic, ci unul practic,
viața care curge în noi efectiv prin harul lui Hristos. De aceea nu e de mirare
că cei lipsiți de credință lucrătoare rămân indiferenți, pentru că nu se simt
afectați, pe când Sfinții Părinți au resimțit ereziile ca pe niște otrăvuri
stricătoare de suflet. Iar activitatea Sf. Grigorie este exemplară în acest
sens prin modul în care s-a poziționat și prin învățătura (isihastă) pe care a
elaborat-o și a apărat-o.
Începutul disputelor isihaste cu Varlaam este elocvent. Deși Sf. Grigorie a
încercat să evite o confruntare și să aplaneze lucrurile, nu a găsit decât
vicleșug. Ereticul acesta nu dorea o polemică și îi cere să nu intervină, dar
nici nu contenea să aducă hule la adresa rugăciunii isihaste. Atunci „Sf.
Grigorie îi răspunde că, odată ce atacă dreapta credință, se simte și el
atacat” (D. Stăniloae, Viața și
învățătura Sf. Grigorie Palama, p. 22). După cum se afirmă și în citatul de
la început, orice erezie ar trebui să provoace ripostă, chiar dacă nu
reprezintă un afront personal. Dar, după învățătura Părinților, nu e corect să
ne căutăm propriul interes material, dar este datoria oricui să ia apărarea altora
nedreptățiți și mai ales să reacționeze atunci când Însuși Dumnezeu este hulit.
La scurt timp a urmat întrunirea unui Sinod în Constantinopol (iunie 1341)
în care Sf. Grigorie a fost declarat apărător al Ortodoxiei, iar Varlaam și-a
manifestat formal părerea de rău pentru cele susținute, numai să scape de o
condamnare. Așa s-a și întâmplat, Sinodul schimbând hotărârea și nepronunțând o
decizie împotriva lui, ci a hotărât că el va fi excomunicat doar în cazul în
care va persista în cele afirmate și la fel oricine va relua acuzele la adresa
isihaștilor (Viața și învățăturile…,
p. 96-97). De fapt, nici nu a mai fost redactată o decizie scrisă pentru că s-a
considerat că subiectul este închis prin capitularea lui Varlaam, care a și
fugit în Italia a doua zi. Însă, pentru că s-a ridicat alt eretic, Achindin,
care susținea cam aceleași lucruri, a fost nevoie să fie formulate aceleași
hotărâri la doar câteva luni (în august), tot în cadru sinodal.
La puțin timp după aceste evenimente, conjunctura politică s-a schimbat. Între
cele două Sinoade din 1341 (iunie și august) a murit împăratul Andronic al
III-lea și a urmat o co-regență între împărăteasă cu fiul său minor Ioan și
Ioan Cantacuzino, ultimul fiind un apărător al isihaștilor. La intrigile în
special ale Patriarhului Ioan Caleca, a apărut un conflict între Cantacuzino și
împărăteasă și acesta a fost izgonit din Constantinopol, revenind abia în 1347,
când a preluat din nou puterea. În această perioadă Sf. Grigorie este prigonit,
întemnițat și arestat la domiciliu, caterisit și exilat de către Patriarhul
Caleca, devenit partizan al lui Achindin. La acestea Sf. Grigorie a răspuns cu
demnitate, nerecunoscând sentințele de condamnare și continuând să slujească
fără să-l pomenească pe Patriarh (Contribuție
pe tema…, p. 8). Este consemnat
faptul că el nu a fost singur, ci, la un moment dat, au mai existat cel puțin
șase episcopi prigoniți care au rupt comuniunea cu Ioan Caleca înainte de
condamnarea acestuia (Viața și
învățăturile…, p. 124). În general poziția isihaștilor a fost dominantă și
recunoscută de Biserică prin Sinoadele din anii 1341, 1347 și 1351, precum și
cele ulterioare, de pe vremea Patriarhului Filotei Kokkinos. Singura perioadă
de răsturnare a balanței a fost între 1341 și 1347, când împărăteasa a fost
manipulată de Patriarh să susțină prigoana față de Sf. Grigorie. Totuși chiar
și ea a întrunit un Sinod în final, unde a fost condamnat Caleca și Achindin și
reabilitat Sf. Grigorie, la finele căruia a preluat puterea Ioan Cantacuzino, iar
documentele finale au fost redactate după ce i s-a mai dat o șansă Patriarhului
să se apere, dar acesta a refuzat (Viața
și învățăturile…, p. 127).
Însă ne interesează îndeosebi care a fost atitudinea Sf. Grigorie în decursul acestor ani defavorabili (1341-1347) față de ereticul și prigonitorul Patriarh Ioan Caleca și Achindin, promotor al ereziei energiilor create, dar și față de Patriarhul Ignatie al Antiohiei, care a fost și el implicat în acțiunile celorlalți doi. Se păstrează destule informații pe acest subiect, rezumate în cartea Părintelui Stăniloae despre viața Sf. Grigorie și în alte trei scrieri palamite (netraduse în românește) împotriva lui Caleca și Ignatie.
Situația era favorabilă bisericește anti-isihaștilor conduși de Achindin și
sprijiniți de Patriarhul Caleca, care chiar l-a hirotonit diacon pe cel dintâi,
urmărind să-l instaleze episcop. Doar la intervențiile împărătesei nu a reușit
acest lucru și în urma tulburării produse în cetate, astfel încât s-a ajuns în
final la condamnarea sinodală și depunerea din treaptă a Patriarhului. Însă,
până atunci, după cum am mai menționat, Sf. Grigorie a fost caterisit pe
nedrept, arestat la domiciliu și întemnițat.
Inițial Sf. Grigorie nu a vrut să reacționeze la ereziile lui Achindin și
Caleca, dar, când a văzut că manevrele acestora se întețesc, a început să le
contracareze prin scrieri polemice. Într-un text ce combate o scrisoare
patriarhală potrivnică lui, el scrie astfel: „Cel ce ne-a catalogat drept
rău-credincioși simte neplăcere pentru că nu e socotit și nu e numit de noi
bine-credincios…”. În paragraful următor îl descrie ca ocupând demnitatea de
arhipăstor, dar lucrând împotriva adevărului: „Acum conducătorul sfințit al
tuturor celor bine-credincioși și stăpânul (πρυτανις=președintele) și învățătorul adevărului și al înțelepciunii conforme cu
buna-credință și propovăduitorul și dăruitorul păcii lui Hristos s-a arătat
instructor al ofenselor și al minciunii și al celor ce dăunează adevărului
bunei-credințe și scrie spre vătămarea comună a sufletelor de sub el și se
străduiește să umple pe toți ascultătorii lui de o stare profană”. Se vede limpede
din aceste rânduri că îi recunoaște rangul bisericesc: „Aceasta este o minciună
(că a primit grija de suflete și că este dator să obțină mântuirea lor) greu de
detectat și amestecată cu amăgirea, deși există în ea o parte de adevăr pusă ca
nadă și pregătită cu vicleșug pentru a dăuna prin minciună. Căci este o
minciună că a fost gravată această scrisoare pentru obținerea mântuirii, dar
este adevărat că a primit această grijă și are datoria obținerii [mântuirii]”[1].
Însă, pe lângă faptul că recunoaște slujirea și locul lui ca arhiereu în
Biserică, deși lucrează în paguba dreptei credințe, mai există alte afirmații
foarte dure la adresa Patriarhului Caleca și a lui Ignatie al Antiohiei. Astfel,
în aceeași operă, îl caracterizează astfel pe Ioan Caleca: Dacă „cineva îi
aduce în comuniune și îi face co-slujitori pe cei care au fost dezavuați (de un
Sinod), iar pe cei îndreptățiți acolo îi condamnă și-i îndepărtează, oare nu
este moștenitor învederat al acelei condamnări a celor osândiți și cu adevărat decăzut
și înstrăinat (ἔκπτωτος
καί ἀλλότριος)
de Biserică?”[2].
Argumentele pentru aceste catalogări sunt aduse în altă scriere, îndreptată
împotriva lui Ignatie al Antiohiei, în care afirmă: „Ce moștenire, ce parte, ce
autenticitate față de Biserica lui Hristos are avocatul minciunii, Biserica fiind
«stâlpul și temelia adevărului» (1Tim. 3:15) potrivit lui Pavel, care rămâne
neclintită și nezdruncinată pentru totdeauna, înfiptă zdravăn în cele pe care
le-a întărit adevărul? Căci cei ce sunt ai Bisericii lui Hristos sunt ai
adevărului; iar cei ce nu sunt ai adevărului nu sunt nici ai Bisericii lui Hristos
și aceasta mai ales cu cât se mint pe ei înșiși, numindu-se păstori și
arhipăstori sfinți (ἱερούς=sacri) pe ei înșiși și unii de către
alții. Pentru că creștinismul am fost învățați că nu este caracterizat de
persoane, ci de adevăr și de precizia credinței”[3].
Deși s-ar putea deduce în mod pripit din aceste cuvinte că nu-l recunoaște ca
arhiereu al Bisericii pe acesta, totuși în aceeași operă îl numește și-l
recunoaște ca arhipăstor.
Aceste calificative nu pot fi înțelese altfel decât în sensul canonului 15, anume că arhiereii care propovăduiesc deschis o erezie sunt pseudo-episcopi și provoacă dezbinare în Biserică. În cuvintele Sf. Grigorie, aceștia sunt decăzuți și înstrăinați de Biserică, deși nu încă scoși din treaptă și din comuniune. Altfel spus, ei provoacă o stare de dezbinare care reclamă împotrivirea celor drept credincioși pentru a nu lăsa Biserica să rămână condusă de lupi în loc de păstori autentici.
Într-o lucrare îndreptată împotriva Tomosului scris de Patriarhul Caleca, Sf. Grigorie scrie despre acesta că este un alt Varlaam și pasibil de aceleași condamnări și anateme ca și acela. Iar situația grea per ansamblu este descrisă sumar în ultimul paragraf: „Acesta fiind tăiat astfel și de atâtea ori de la toată pliroma ortodocșilor, rămâne imposibil să fie găsit între cei bine-credincioși cineva care să nu fi fost excomunicat de el, dar oricine ar fi dintre aceștia excomunicat din aceste motive este cu adevărat în catalogul creștinilor și unit cu Dumnezeu prin credința bine-cinstitoare”[4].
Sf. Grigorie a participat și la Sinoadele din 1347 și 1351, unde a semnat
hotărârile luate acolo. Deși a refuzat scaunul de episcop în 1341, a primit să
fie arhiereu pentru Tesalonic în 1347, lăsând locul lui Ignatie, un ucenic
de-al său, să fie ales Patriarh după depunerea lui Caleca.
Sunt importante și condamnările sinodale menționate pentru că acestea au fost date doar împotriva celor ce au propovăduit erezia, pe când toți ceilalți au fost lăsați în cler și în comuniune. Sinodul din 1347 dezbracă pe doi episcopi vechi achindiniți de toată demnitatea clericală, iar pe alți trei îi suspendă din funcție o perioadă limitată în care să dea dovadă că se întorc, altfel îi socotește depuși din cler și excomunicați din Biserică. Această hotărâre arată tact și răbdare pastorală, vizând doar pe cei rătăciți în mod evident. La următorul Sinod, în 1351, doi dintre episcopii cruțați anterior sunt caterisiți necondiționat și acceptați în comuniune dacă primesc dreapta credință (Viața și învățăturile…, p. 130 și 148). Din toate acestea se vede că ereticii au fost socotiți episcopi deplini până la caterisire, iar cei aflați în comuniune cu ei anterior nu sunt acuzați de vreo greșeală. Doar cei care au sprijinit activ erezia au căzut sub anateme și caterisiri.
Desigur că trebuie avut în vedere faptul că toate acestea s-au petrecut
după pronunțarea unei condamnări sinodale solemne asupra ereziei varlaamite încă
din 1341, prin care se cerea ca cei care susțin aceleași idei să fie osândiți. Însă
meritul Sf. Grigorie Palama de apărător al credinței nu este diminuat cu nimic
pentru că practic a luptat împotriva unor eretici necondamnați nominal și a
depus osteneli stăruitoare pentru a fi restabilită buna-așezare a Bisericii.
Eforturile sale au fost intense, scriind opere antiretice extinse prin care
a combătut toate ideile greșite pe care le susțineau adversarii săi, dar a dat
în vileag și toate manipulările pe care aceia le întreprindeau. Învățătura sa a
fost una elaborată și a marcat teologia ortodoxă pentru totdeauna,
diferențiind-o de cea catolică scolastică. Practic, a statornicit și a explicat
adevărul de credință prin formule clare și întemeiate patristic, lămurind și
rezolvând frământările teologice din vremea sa.
Activitatea sa rămâne o pildă vie peste veacuri și pentru noi, cei de
astăzi, care ne confruntăm cu situații similare. Ca majoritatea Sfinților
Părinți, a fost un stâlp al adevărului care trebuie urmat în măsura puterilor
de fiecare dintre noi, fără a ne asemăna cu potrivnicii săi, care s-au silit
voit sau din slăbiciune să fie partizani ai ereziei, nu ai ortodoxiei, cum au
procedat cei doi Patriarhi, Ioan Caleca al Constantinopolului și Ignatie al
Antiohiei.
[1] Γρηγοριου του Παλαμα, Απαντα τα εργα, 3, ΕΠΕ 61, π. 530-532.
Mitropolitul Onufrie al Kievului și a toată Ucraina
Uniunea Ziariștilor Ortodocși: În data de 6 decembrie 2019, ultima sesiune a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene a avut loc la reședința Întâistătătorului BOU pe teritoriul Lavrei Pecerska – Adormirea Maicii Domnului. Discutând ultimele evoluții în sfera relațiilor inter-ortodoxe, Sinodul a făcut o declarație oficială, al cărei text a fost publicat pe site-ul UOC.
DECLARAȚIA SFÂNTULUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE UCRAINENE
6 decembrie 2019
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene,
după o deliberare atentă asupra evoluțiilor recente în sfera relațiilor
inter-ortodoxe, face următoarea declarație:
1. Suntem constrânși să declarăm
că, din cauza acțiunilor anti-canonice ale Patriarhiei de Constantinopol în
Ucraina și, de asemenea, în legătură cu acțiunile săvârșite de Întâistătătorii
Bisericilor Greacă și Alexandrină, adică intrarea lor în comuniune sacramentală
cu „Biserica Ortodoxă a Ucrainei” schismatică, situația creștinismului ortodox
s-a înrăutățit nu doar la nivel administrativ, ci și duhovnicesc – adică la
nivelul comuniunii bisericești în Sfintele Taine.
2. A devenit evident că această
criză nu este doar o problemă de relații bilaterale între Patriarhiile de
Constantinopol și de la Moscova, ci privește întregul lumii ortodoxe, toate
Bisericile Locale Ortodoxe, de vreme ce vatămă tocmai fundamentele vieții și
misiunii Bisericii lui Hristos. Această problemă nu este administrativă, ci
ecleziologică. Noua concepție a Patriarhului de Constantinopol ca „primul fără
egali” („Primus sine paribus”) și-a înălțat fruntea în lumea ortodoxă și este
ceva ce Biserica Ortodoxă nu a mai cunoscut anterior și care de fapt este o
încălcare clară a principiului catolicității/sobornicității Bisericii și este o
consecință a neînțelegerii naturii Bisericii în general și a rolului Bisericii
Locale în particular. În plus, Patriarhia de Constantinopol a început să
slujească împreună cu persoane care nu au fost hirotonite canonic, lucru care
este în sine o hulă și un sacrilegiu cu privire la Euharistie.
3. Din această perspectivă, întreruperea comuniunii euharistice de către Biserica Ortodoxă Ucraineană cu Patriarhia de Constantinopol și cu Bisericile și ierarhii care au recunoscut pe schismatici nu este un abuz al Euharistiei sau un șantaj al Euharistiei, după cum au pretins unii, ci, dimpotrivă, este o apărare a Euharistiei și o protecție a purității canonice și duhovnicești, precum și a integrității Bisericii. La urma urmelor, Domnul nostru Iisus Hristos, în cuvintele Sfântului Apostol Pavel, „a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea… ca să o înfățișeze Sieși Biserică slăvită, fără Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană” (Efeseni 5: 25-27).
4. Din aceste motive, este fals și manipulator să fie acuzată Biserica Ortodoxă Ucraineană că s-ar fi mișcat chipurile spre izolarea în sine, în special prin încetarea comuniunii euharistice cu cei care au intrat ei înșiși în comuniune cu schismatici nepocăiți. De fapt, noi susținem puritatea tradițiilor canonice ale Bisericii și apărăm Biserica de hulă. Altfel, dacă persoanele care nu au hirotonie canonică sunt admise în preoție și dacă schisma este recunoscută de Biserică, iar adevărata Biserică a lui Hristos este ignorată sau numită în mod mincinos schismatică, atunci există pericolul ca adevărata Biserică să fie substituită. Mai mult, astfel de acțiuni anti-bisericești fac să fie obscură linia dintre Biserică și schismă. Drept rezultat, este creată o așa-zisă nouă structură „bisericească”, ce este întemeiată de oameni în locul adevăratei Biserici, care a fost întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos, Care „a cumpărat-o cu propriul Său sânge” (Fapte 20:28).
5. Unul dintre principiile de bază ale legii canonice ale Bisericii Ortodoxe este de așa fel că oricine intră în comuniune sacramentală cu cei excomunicați vor fi excluși din comuniunea cu Biserica însăși. În această privință, intrarea în comuniune a unor Biserici Locale cu persoane care au căzut în schismă în alte Biserici Locale și care nu s-au pocăit cu adevărat și care nu sunt hirotoniți canonic ridică automat problema dacă îi face complice la acest păcat comuniunea continuă sacramentală cu acești schismatici și care, de fapt, îi face și pe ei să fie într-o stare de încălcare a principiului canonic menționat mai sus.
6. Credem că singura modalitate de ieșire din această criză este să avem o discuție la un Sinod Pan-Ortodox și să găsim o soluție la întreaga anvergură a acestor chestiuni problematice. Deși recunoaștem toate dificultățile inerente implicate în convocarea unei astfel de întruniri pan-ortodoxe, trebuie să căutăm o altă modalitate de ieșire din criză. Drept aceea, suntem binevoitori față de inițiativa Preafericitului Patriarh Teofil III al Sfintei Cetăți Ierusalim și a toată Palestina de a convoca un Sinod Pan-Ortodox în Regatul Hașemit al Iordanului. În timpul multor vremuri grele din istoria Bisericii noastre, a existat deja un caz când Patriarhia de Ierusalim a oferit sprijin. Aceasta a fost în anul 1620, când Sanctitatea Sa, Patriarhul Teofanes III al Ierusalimului a restabilit ierarhia din Kiev pentru a înlocui pe cei care se alăturaseră uniației la presiunea autorităților de atunci polono-lituaniene. Aplaudăm, mulțumim și așteptăm apeluri similare pentru o întrunire Pan-Ortodoxă din partea Întâistătătorilor și ierarhilor altor Biserici Ortodoxe Locale care, de fapt, au început deja să intervină tot mai frecvent în ultimul timp.
7. Trebuie să observăm că factorii geopolitici și politici au început, din păcate, să se implice strident în viața internă a lumii ortodoxe într-o manieră fără precedent. Drept rezultat, Bisericile Locale individuale au luat decizii bisericești sub influența acestor factori, contrare canoanelor bisericești și tradițiilor de veacuri ale Bisericii. Înțelegem că fiecare Biserică Ortodoxă Locală își duce activitatea într-un stat anume sau uneori în mai multe state. Adesea, o națiune ortodoxă sau alta este legată foarte îndeaproape atât cu propriul stat, cât și cu Biserica sa Locală. În orice caz, convingerea noastră profundă este că fiecare Biserică Locală în slujirea ei față de Dumnezeu trebuie să fie mai presus de limitele și interesele naționale, statale sau politice și să nu fie supusă presiunii externe, aducându-și aminte că împărăția lui Dumnezeu, pe care o propovăduim, nu este din lumea aceasta (cf. In. 18:36). Dacă fiecare Biserică Ortodoxă Locală se asociază doar cu interesele propriului stat, atunci lumea ortodoxă nu poate fi unită, de vreme ce este bine știut faptul că statele se angajează în conflicte sau în războaie unele cu altele, iar Biserica trebuie să păstreze mereu unitatea și împăcarea dintre oameni (popoare), fără să devină un partid sau un mijloc de confruntare. Ne exprimăm nădejdea că Sfânta Biserică Ortodoxă, cu ajutorul lui Dumnezeu, va găsi puterea să depășească aceste provocări și să-și mențină unitatea, ridicându-se deasupra granițelor și intereselor naționale deoarece în Hristos nu este „elin sau evreu, barbar, scit… ci Hristos este totul în toate” (Col. 3:11).
8. Facem apel la arhipăstori, păstori, monahi și mireni ai dragii noastre Biserici Ortodoxe Ucrainene. Dragi vlădici, părinți, frați și surori! Nu este în afara proniei dumnezeiești faptul că noi suntem aici în Ucraina și în interiorul Bisericii noastre și în limitele lumii ortodoxe, unde astăzi se trasează linia de demarcare între adevărata Biserică și schismă. În această situație, trebuie să păstrăm puritatea sistemului canonic și a învățăturii Bisericii. Adversarii încearcă să ne sperie cu perspectiva izolării noastre. Pomenirea binecuvântată a Preafericitului Mitropolit Vladimir al Kievului și a toată Ucraina ne amintește că „nu poate exista autoizolare cu Hristos”. De fapt, Biserica noastră Ortodoxă Ucraineană astăzi, prin diferitele sale încercări și necazuri, susține unitatea întregii lumi ortodoxe. Nu vă fie frică! Sunteți parte a Bisericii adevărate! Iubiți Biserica, păstrați-vă în ea deoarece Domnul ne mântuiește prin ea! Și lăsați restul la voia lui Dumnezeu! Aduceți-vă aminte, nu omul conduce Biserica, ci Însuși Tatăl nostru cel ceresc! Să ne rugăm ca Domnul să corecteze pe viitor prin Sfântul Său Duh toate erorile omenești, să ne curețe de lucrurile rele și să ne mântuiască sufletele!
Credem că această Declarație atinge și expune corect criza în care se află Biserica Ortodoxă astăzi. Nu în ultimul rând, sfaturile și îndemnurile adresate credincioșilor ucraineni se potrivesc în mare măsură tuturor, bineînțeles că și celor din România.
Viziunea post-patristică asupra Bisericii ca fiind formată automat din cei care primesc Împărtășania a fost exprimată în documentele Sinodului din Creta și, prin aceasta, se încearcă introducerea ei în cadrul Bisericii. Dar ea apare acum aplicată și în practică, nu este doar o teorie de pus în sertar. Mai exact, un exemplu evident este Mitropolitul Natanael de Chicago, membru al diasporei grecești (Constantinopol), care a impus recent preoților din eparhia sa să primească pe toți cei ce se apropie de Potir fără nici o restricție și fără a anunța vreo limită înainte de momentul împărtășirii.
Părintele Anghelos
Anghelakopulos a scris pe această temă un articol instructiv, intitulat
sugestiv: „Dumnezeiasca
Împărtășanie necondiționată sau condiționată?”, în care arată, cu mărturii
patristice, că nu oricine se poate împărtăși și nu oricum. Doar ortodocșii pot
primi Sfintele Taine și sunt excluși ereticii, cei de altă religie și
schismaticii. Iar dintre ortodocși au oprire cei care sunt stăpâniți de păcate
opritoare sau care nu s-au pregătit cum se cuvine pentru împărtășire. Altfel spus,
Taina Euharistiei nu este la liber, așa cum afirmă și impune Mitropolitul
Natanael, menționat mai sus, de la care pornește discuția.
Din păcate, această mentalitate este dincolo de subiectul împărtășirii dese (sau rare), ține de o viziune diferită despre Biserică, anume de concepția post-patristică a „ecleziologiei euharistice”. Este una din direcțiile promovate, cum am spus, de Sinodul din Creta, de direcția greșită pe care se dorește să fie înscrisă Ortodoxia. Pentru o bună înțelegere a acestei teorii, prezentăm viziunea pertinentă Părintelui Ioannis Romanidis pe această temă, exprimată într-un capitol dedicat acestei teme din cartea Andrew J. Sopko, Profetul Ortodoxiei romeice. Teologia Părintelui Ioannis Romanidis:
Eclesiologia euharistică
Deformarea Tradiţiei a adus adeseori confuzie
privind participarea la Tainele Bisericii, iar acest lucru nu s-a întâmplat
doar în timpul captivităţii apusene a Tradiţiei ortodoxe, ci chiar şi înainte
de ea. De pildă, încercarea Sfântului Nicolae Cabasila de a reînnoi participarea
euharistică în secolul al XlV-lea a purtat cu sine o formă de
hipersacramentalism prin care a insistat că şi cei adormiţi primesc Euharistia.
Cu toate că ar putea fi la fel de bine intenţionată precum încercarea lui
Cabasila, perioada actuală de tranziţie de după captivitatea apuseană a
Tradiţiei ortodoxe este la fel de predispusă la o reprezentare eronată a
teologiei tainelor. Reînnoirea liturgică din Tradiţia ortodoxă de după
captivitate a asistat la o reafirmare a importanţei Euharistiei prin
dezvoltarea unei eclesiologii care identifică Biserica cu celebrarea
euharistică. Bazele acestei eclesiologii le-au pus câţiva teologi ortodocşi din
secolul al XX-lea, însă consolidarea fermă a acesteia a avut loc prin scrierile
lui Nikolai Afanasiev, ale cărui puncte de vedere au fost completate recent în
eclesiologia euharistică a lui Ioannis Zizioulas. Aici perspectiva teologică a
amândurora va fi evaluată din punctul de vedere al lui Romanides.
Faptul că Afanasiev a întemeiat Biserica
pe Euharistie a izvorât din preferinţa sa pentru eclesiologia Sfântului Ignatie
Teoforul în dauna celei a lui Ciprian din Cartagina, în care nu a găsit nicio
accentuare a Euharistiei[1]. Desigur, în scrierile Sfântului Ignatie,
centralitatea Euharistiei este incontestabilă, însă în ce măsură ar trebui
redusă întreaga viaţă a Bisericii la adunarea euharistică este o altă
chestiune. În studiul său timpuriu despre Sfântul Ignatie, făcut chiar pentru
Afanasiev la Institutul „Sfântul Serghie” din Paris, până şi Romanides a
tins către o eclesiologie euharistică, dar aceasta i s-a părut, apoi,
neconvingătoare la scurt timp după aceea. Conform acestuia, multe aspecte din
viaţa Bisericii rămâneau pe dinafară, mai ales regimul terapeutic al curăţirii,
iluminării şi îndumnezeirii. Pentru Romanides, datorită autorităţii
harismatice a episcopului, înţelegerea tradiţională a adunării implică în egală
măsură rostirea predicii profetice şi celebrarea Euharistiei. Mai mult, există
şi anumite adunări non-euharistice ale credincioşilor, al căror singur scop
este rugăciunea. Aşadar, viaţa Bisericii cuprinde o unitate a săvârşirii Tainelor,
a Scripturii şi a rugăciunii, care nu ar trebui fragmentată dând întâietate unei
activități în dauna celorlalte.
Deşi eclesiologia euharistică a lui Afanasiev ar
putea fi interpretată în anumite privinţe ca un răspuns la neparticiparea
credincioşilor la Euharistie, ea subapreciază în mod involuntar caracterul
harismatic al Bisericii printr-o formă de hipersacramentalism. Desigur,
intenţia lui Afanasiev nu a fost în niciun fel aceasta, după cum o arată titlul
cărţii sale – Biserica Duhului Sfânt. El
afirmă clar că „puterea dragostei” stă la baza eclesiologiei în acelaşi
fel în care Romanides vorbeşte despre viaţa obştească de dragoste smerită în
Biserică şi că Duhul Sfânt este „principiul care rânduieşte” această
dragoste în Biserică[2]. Deşi Afanasiev îşi îndreaptă atenţia
spre lucrarea episcopului ca manifestare şi ca reprezentare a acestei
dragoste, el o face, însă, numai în contextul Euharistiei, fără a se referi la
regimul terapeutic care face o astfel de dragoste să devină realitate şi care
îl face pe episcop cu adevărat ceea ce este.
Această transferare a harismei dragostei exclusiv
asupra adunărilor euharistice aproape presupune că dragostea aceasta se
manifestă numai în acest context. Iar pentru că Afanasiev considera că
Biserica se manifestă oriunde se săvârşeşte Euharistia, chiar şi în absenţa
episcopului, această harismă a dragostei se presupune că e prezentă in extenso (de fapt, însă, e in abstracto)[3]. Prin urmare, legătura deja subţire cu
iluminarea si îndumnezeirea devine si mai dificil de observat. Un astfel de
scenariu ne ajută să înţelegem de ce Romanides refuzase să accepte o asemenea
formă de congregaţionalism drept eclesiologie euharistică. Pentru el, cerinţa
minimă pentru o astfel de eclesiologie ar fi ca fiecare adunare locală să aibă
propriul episcop, care să fie întotdeauna prezent, nu doar pentru a prezida
săvârşirea Euharistiei, ci şi profetic, prin predică[4].
Ca răspuns la scrierile lui Afanasiev, Ioannis
Zizioulas a reiterat şi rolul central al episcopului în existenţa unei
eclesiologii euharistice adevărate, însă aspectele pe care s-a concentrat nu au
avut nici acelaşi caracter local, nici acelaşi caracter harismatic precum cele
abordate de Romanides. Zizioulas a îndemnat la înfiinţarea unor dioceze episcopale mici, însă, în perioada dintre
vizitele episcopale, parohiile tot ar rămâne manifestări imperfecte ale
eclesiologiei euharistice[5]. Mai mult, deoarece Zizioulas nu
recunoaşte regimul terapeutic al curăţirii, iluminării şi îndumnezeirii ca
fiind şcoala pentru candidatura episcopală, el consideră că autoritatea
harismatică se dobândeşte prin punerea mâinilor, nerecunoscând-o ca un fapt
deja împlinit (precum o face Romanides)[6]. Acest lucru surprinde, cu atât mai mult
cu cât Zizioulas face legătura între hirotonie şi „adunările euharistice [care]
erau contextul propriu manifestărilor harismatice”[7]. Însă, după cum subliniază adeseori
Zizioulas, episcopul nu este hirotonit doar pentru a prezida la Euharistie, ci
şi pentru a rosti predica profetică. Acest lucru reiese din faptul că, până în
zilele noastre, în Biserica Ortodoxă, episcopii sunt hirotoniţi înainte de
citirea pericopelor evanghelice din cadrul Liturghiei.
Zizioulas consideră că, în Euharistie,
teologia persoanei îşi întâlneşte confirmarea antropologică, unde ipostasul
care prezidă aduce celelalte ipostasuri în comuniune unul cu altul (după cum
face Tatăl cu Fiul şi cu Duhul). Pentru Zizioulas, adevărata existenţă este
relaţională, iar relaţiile desăvârșite dintre membrii adunării euharistice
devin „o imagine a vieţii trinitare a lui Dumnezeu”[8]. Conform acestuia, prin analogia entis (analogia între existența lui
Dumnezeu și cea a oamenilor n.n.) a acestei sociologii divine se descoperă
adevăratul caracter al Bisericii ca locaţie centrală a Adevărului. Într-adevăr,
dorinţa sa este ca termenul „Biserică” să fie atribuit numai celebrării
euharistice[9]. De aceea, spre deosebire de eclesiologia
lui Romanides, Zizioulas accentuează caracterul „epicletic” al Euharistiei
şi ignoră regimul terapeutic al curăţirii, iluminării şi îndumnezeirii. Pentru
Romanides, Euharistia nu există ca un înlocuitor pentru remediul curăţirii,
iluminării şi îndumnezeirii. Astfel, Euharistia nu este atât locul central al
Adevărului (care se învaţă în iluminare şi în îndumnezeire), cât manifestarea de
obşte a confirmării unității în Adevăr.
Din perspectiva lui Romanides, adunarea
euharistică este un eveniment harismatic, nu doar pentru că cel care o
prezidează a ajuns la o stare de iluminare sau de îndumnezeire sau pentru că
Duhul Sfânt a fost chemat să Se pogoare peste credincioşi la epicleză, ci
pentru că toţi cei care iau parte la ea ar trebui să fi ajuns înainte cel puţin
la iluminare. Strict vorbind, nu există vreo comuniune deschisă sau vreo
intercomuniune cu nimeni altcineva. Participă numai cei ajunşi la iluminare sau
la îndumnezeire:
O persoană poate afla dacă este un mădular al Trupului lui Hristos dacă se
află în starea de iluminare, adică având cel puţin darul felurilor de limbi (I
Cor. 12, 10). Altminteri, acela se împărtăşeşte „cu nevrednicie” cu pâinea
şi cu vinul (I Cor. 11, 27). Într-un asemenea caz, persoana este încă „neputincioasă”
sau „bolnavă” şi chiar „moartă” duhovniceşte (I Cor. 11,30), adică
neluând parte la învierea omului dinăuntru şi neîmpărtăşindu-se încă la
Euharistie spre viaţa în Hristos, ci mai degrabă spre judecată.[10].
În mod evident, opinia lui Romanides se îndepărtează
de practica ortodoxă contemporană care a situat primirea Euharistiei înainte de
orice alt lucru, punând din nou accentul pe deasa împărtăşire.
În anumite feluri, perspectiva lui Romanides ar
putea fi interpretată ca o reacţie împotriva banalizării participării
euharistice, însă ea derivă şi din distincţia dintre cei care sunt cu adevărat
mădulare ale Trupului lui Hristos si cei care nu sunt. Omul nu devine întru totul
un mădular al Trupului prin Botezul din apă în şi prin sine, ci mai degrabă
prin Botezul din Duh în iluminare şi în îndumnezeire. Cei care nu au sporit de
la Botezul din apă către iluminare se află încă în etapa curăţirii[11]. Desigur, Romanides e conştient de faptul
că mulţi oameni care încă nu au ajuns la iluminare au fost primiţi la
împărtăşanie în trecut şi continuă să fie primiţi si astăzi. Odată cu rărirea
iluminării si a îndumnezeirii, s-au instituit perioade de post care serveau
drept timp de pregătire pentru primirea Euharistiei de către cei care se aflau
încă în etapa curăţirii[12]. Deoarece Euharistia îi iluminează şi îi
îndumnezeieşte pe cei care au ajuns la etapele înalte ale theoriei, s-a considerat că trebuie şi să îi
curăţească pe cei care conlucrează în această direcţie.
În mod evident, Romanides este foarte
râvnitor când vine vorba de protejarea integrităţii adunării euharistice, cu
toate că, spre deosebire de mulţi alţi teologi ortodocşi contemporani,
eclesiologia sa nu se întemeiază pe ea. Pentru el, Euharistia nu este o
finalitate prin sine, ci confirmarea acelei finalităţi, după cum a afirmat şi Sfântul
Irineu: „Căci credinţa noastră este în acord cu Euharistia si Euharistia
certifică credinţa noastră”[13].
Pentru Romanides, situarea Euharistiei
înaintea şi deasupra oricărui alt lucru în viaţa Bisericii duce în mod
inevitabil la o formă de idolatrie euharistică. În această perioadă de
înflorire a eclesiologiei euharistice, o asemenea observaţie ar putea să îi
supere pe unii, însă ea nu ar trebui să treacă nici neobservată, nici
neanalizată.
Accentuarea aparentă a Botezului din Duh
în dauna Botezului din apă și excluderea majorității credincioșilor de la
Euharistie ar putea fi interpetate foarte ușor ca o formă de minimalism
sacramental; de fapt, însă, ele sunt exact opusul. Romanides nu contestă
niciodată caracterul pascal al Botezului și al Euharistiei, căci Botezul
demonstrează nevoia de a participa la slava Crucii, în timp ce Euharistia
confirmă ajungerea la măsura unei asemenea participări. Situând aceste Taine
(alături de preoție) în contextul curățirii, iluminării și îndumnezeirii,
Romanides a subliniat că sacramentalismul, cel puțin în forma sa actuală, ar
putea fi, într-adevăr, încă una dintre pseudomorfozele (evoluțiile greșite
n.n.) din Ortodoxia contemporană.
[1] Aidan Nichols, Theology in the Russian
Diaspora…, p. 90.
După cum am promis anterior, prezentăm traducerea Comunicatului stufos și elaborat prin care patru Mitropoliți greci cer întrunirea unui Sinod Panortodox/Ecumenic care să abordeze chestiunea conflictuală a schismei din Ucraina, care afectează toată Biserica.
COMUNICAT
Vineri, 29
noiembrie 2019
CERERE DE
CONVOCARE A UNUI SINOD PANORTODOX
Preasfințiții
Mitropoliți Andrei al Diinupolisului, Pogonianei și Coniței, Serafim al
Pireului, Serafim al Kitirelor și Antikitirelor, Cosma al Etoliei și
Akarnaniei, ca unii care păstoresc Mitropolii ale Bisericii
Autocefale a Greciei și, astfel, membri ai unui Sinod Panortodox (mai precis
Ecumenic) întrunit oricând, au trimis către Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic
BARTOLOMEU, și către Preafericiții Întâistătători ai Preasfintelor Biserici
Ortodoxe Autocefale o cerere canonică pentru convocarea imediată a unui Sinod
Panortodox pentru depășirea chestiunii ucrainene care s-a ivit.
DIN PARTEA
SFINTELOR MITROPOLII
+ Mitropolitul
ANDREI de Driinupolis, Pogoniani și Conița
+ Mitropolitul
SERAFIM de Pireu
+ Mitropolitul
SERAFIM de Kitire și Antikitire
+ Mitropolitul
COSMA de Etolia și Akarnania
Către
Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic
kir Bartoomeu și
către Preafericiții Întâistătători
ai Preasfintelor Biserici Autocefale
kir TEODOR al Alexandriei și a toată Africa
kir IOAN al Antiohiei și a tot Răsăritul
kir TEOFIL al Ierusalimului și a toată Palestina
kir CHIRIL al Moscovei și a toată Rusia
kir IRINEU al Belgradului și a toată Serbia
kir DANIEL al Bucureștiului și a toată România
kir NEOFIT al Sofiei și a toată Bulgaria
kir ILIA al Tbilisi și a toată Georgia
kir HRISOSTOM al Noii Iustiniane și a tot Ciprul
kir IERONIM al Atenei și a toată Grecia
kir SAVA al Varșoviei și a toată Polonia
kir ANASTASIE al Tiranei și a toată Albania
kir RASTISLAV al Pragăi și a toată Cehia și Slovacia
la reședințele lor
în 29 noiembrie 2019
Sanctitatea
Voastră și Preafericiți Sfințiți Întâistătători,
Ca unii care
păstorim Sfinte Mitropolii ale Preasfintei Biserici a Greciei și, prin urmare,
ca membri ai Sinodului Panortodox convocat oricând, venim cu multă cucernicie
și cu conștiința răspunderii noastre episcopale să ne adresăm Vouă,
Întâistătătorii vigilenți ai Preasfintelor Biserici Autocefale, pe care le
chivernisiți cu Sfintele Sinoade din jurul Vostru, menționând cu respect cele
de mai jos:
1. Răspunderea
absolută înaintea lui Dumnezeu a Episcopilor și Preoților Bisericii este
păzirea și neclintirea cu nimic a unității ei canonice, ecleziologice și
liturgice, de valoare supremă potrivit rugăciunii arhierești a Domnului,
Întemeietorul Bisericii, Care S-a rugat: «Părinte
Sfinte, păzește-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca toți să fie una
precum Noi» (In. 17, 11). Totuși această unitate este definită de
delimitarea clară a Domnului, «precum Noi»,
care înseamnă că prototipul acestei unități este Dumnezeu cel treimic. Cum sunt
unite și deoființă cele trei Persoane ale Preasfântului Dumnezeu în adevăr
absolut, dreptate și iubire nespusă, suntem datori să păzim unitatea de
credință «întru legătura păcii»(Ef.
4, 3).
Mărturisitorul
contemporan al credinței noastre ortodoxe, care s-a săvârșit în cuvioșie în
ținutul de aceeași credință al Serbiei în secolul trecut al XX-lea, Sfântul
Iustin (Popovici), în Memoriul său inspirat și amănunțit către Sinodul Bisericii
Ortodoxe Sârbe (Atena 1971), «despre viitorul „Mare Sinod” al Bisericii
Ortodoxe», scrie între altele și următoarele cu adâncă chibzuință și cu
deosebită atenție (p. 10-11, 19): «Este un fapt indubitabil istoric că Sfintele
Sinoade adunate dumnezeiește ale Sfinților și de Dumnezeu purtătorilor Părinți
au avut mereu înaintea lor o problemă concretă, cel mult două sau trei
probleme, puse înaintea Bisericii din partea marilor erezii și schisme și, în
general, a acelora care strâmbau dreapta credință, scindând și rupând unitatea
Bisericii și care puneau în pericol serios mântuirea credincioșilor, mântuirea
poporului bine-credincios și bogat al lui Dumnezeu și al întregii zidiri. De
aceea Sfintele Sinoade Ecumenice, după cum știm, au avut mereu caracter hristologic,
soteriologic (mântuitor), ecleziologic (bisericesc), iar faptul acesta înseamnă
că tema lor centrală și buna lor vestire principală a fost mereu: Dumnezeu-Omul
Iisus Hristos și mântuirea noastră întru El, îndumnezeirea noastră în El. Da,
mai ales: Însuși Fiul cel iubit Unul-Născut și deoființă cu Dumnezeu-Tatăl,
Care S-a întrupat și S-a înomenit pentru noi și pentru mântuirea noastră,
Însuși întreg în trupul Bisericii, Însuși veșnicul cap dumnezeiesc al trupului
Bisericii, Însuși prezent întreg în Biserica Lui prin harul Sfântului Duh și
prin dreapta-ortodoxa credință în El; El Însuși și, cu El, întreaga lucrare
dumnezeiesc-omenească a Lui, iconomia Lui dumnezeiesc-omenească, Biserica Lui
dumnezeiesc-omenească, pentru mântuirea și îndumnezeirea omului și a lumii…
Experiența istorică a faptele celor de demult ale Bisericii ne dau mărturie de
următoarele: ori de câte ori Biserica a fost pe cruce, a fost chemat fiecare
membru al ei să mărturisească – până la sânge, când a fost trebuință –Adevărul
ei întreg și sobornicesc/catolic/general și nu să cerceteze niște teme
inventate sau să soluționeze în mod mincinos problemele esențiale sau să vrea
să reușească realizarea intereselor lui în circumstanțe tulburi și pentru
obligațiile altora. Poate trebuie să ne amintim astăzi și să înțelegem,
împreună cu ceilalți, următorul fapt: în epoca prigoanelor Bisericii nu s-au
făcut Sinoade Ecumenice, fără ca aceasta să însemne, desigur, că Biserica lui
Dumnezeu nu a funcționat atunci și nu a respirat sinodal. Dimpotrivă, perioada
aceea a vieții și a activității ei a fost cea mai roditoare și puternică. Dar
de atunci, după aceea, a urmat o altă perioadă și s-a adunat primul Sinod
Ecumenic, atunci au putut să se adune și să se prezinte la el și episcopii
martiri, purtând încă rănile proaspete, urmele și vânătăile prigonirilor și
închisorilor, încercați fiind în focul muceniciei și acolo, înaintea a toată
lumea, să dea liber mărturie de cele cu privire la Hristos, mărturisind că El
este Dumnezeu și Domn și Mântuitor al lumii și al oamenilor…»
Prin urmare
unitatea care nu are ca prototip pe acel «precum
Noi» al Dumnezeului treimic și se întemeiază pe minciună, silnicie și pe
încălcarea poruncilor Preasfântului Duh și a dumnezeieștilor și sfintelor
canoane, după cum se argumentează astăzi, este o silnicie a adevărului și
obișnuire cu stricăciunea și cu moartea lumii. Este definitorie zicala
patristică a Sf. Ioan Gură de Aur, că până și mucenicia, cea mai înaltă dovadă
de dedicare și dragoste pentru Dumnezeu, nu poate să spele răutatea schismei și
a ereziei: «schisma nu o spală nici sângele muceniciei».
Vrednicul
Profesor emerit al Facultății din Tesalonic, învățatul Gheorghie Mantzaridis,
scrie foarte relevant în articolul important «Ecumenicitate și Ecumenism»
următoarele puncte cu greutate despre ecumenicitatea,
catolicitatea/sobornicitatea și diacronicitatea (evoluția în timp) a
Preasfintei noastre Biserici Ortodoxe sobornicești/catolice: «Biserica este locul arătării împărăției lui
Dumnezeu în lume. Ea se extinde «pretutindeni în lume» și «pretutindeni în
timp». Ecumenicitatea și diacronicitatea Bisericii se întemeiază pe Hristos,
Care Și-a asumat în Ipostasul Său întreaga omenitate. Prezența lui Hristos în
Biserică prin lucrarea necreată înnoitoare a Sfântului Duh clădește ecumenicitatea
ei.
Ecumenicitatea
Bisericii nu se epuizează în mondializare, ci include și diacronicitatea.
Astfel, pe de altă parte, se întregește și înțelesul de catolicitate, care
constituie indiciul de bază al Bisericii. Deconectarea ecumenicității Bisericii
de diacronicitate subminează catolicitatea ei.
Catolicitatea
Bisericii nu are rădăcini sociologice, ci teologice. Nu se reduce la
diferențieri civilizaționale, politice sau sociale între creștini, oricât ar fi
intervenit și ele în diferențierea credinței lor. Catolicitatea, care există ca
un dat ontologic în Biserica lui Hristos cea una, sfântă,
sobornicească/catolică și apostolească, este subminată ca obiect cercetat prin
diferențieri teologice, prin revendicări de stăpânire și prin contre etnice,
care au fost create între creștini.
Teologia în
înțelesul cel mai îngust și mai larg al ei este haina Bisericii. Este veșmântul
Mântuitorului Hristos. Și erezia este fapta ruperii hainei Lui și împărțirii
Bisericii. Totuși, cât timp Biserica este trupul lui Hristos, Care rămâne din
firea Lui Unul și neîmpărțit, erezia nu împarte Biserica, ci desparte membrii
ei de trupul ei. Este deviată de la diacronicitate și lipsită de catolicitatea
ei».
Unitatea
trupului bisericesc, care constituie Trupul lui Hristos, după definiția măreață
a Apostolului Pavel, cu Acela drept cap (Ef. 1,22-23), este o valoare de
nenegociat și, de aceea, erezia etnofiletismului și clătinarea unității
bisericești prin ea constituie o vinovăție canonică. Prin urmare orice mișcare
bisericească de către oricine, care atacă unitatea Trupului Bisericii,
constituie o decădere pentru care va da socoteală înaintea Întemeietorului și
Domnului Bisericii. În studiul bisericesc de vază al învățatului monah Serafim
Zisis, «Monarhia Tatălui din interiorul Treimii… a ecleziologiei» și în cap. II
«Ecleziologia ortodoxă, temelia ei și Sinoadele ortodoxe» (p. 8-10) sunt
conținute următoarele elemente foarte importante:
«II. Ecleziologia
ortodoxă, temelia ei și Sinoadele ortodoxe. În ecleziologia Sfinților Părinți,
Hristos, Dumnezeu-Omul, constituie Capul și Sfântul Duh sufletul Bisericii;
prin Hristos și Sfântul Duh este făcut cunoscut lumii și Dumnezeu-Tatăl prin
lucrarea comună nezidită a celor trei Persoane, care este lucrată în Biserică
prin Sfintele Taine. Dimpotrivă, în învățăturile noi despre Sinod ale
ecumenismului fanariot filo-papist se face efortul de a dezvolta o relație
triadologică și ecleziologică inovativă, dincolo de cea dovedită cu mărturii.
Pe baza chiar a
Noului Testament, Biserica este crezută ca «stâlp și temelie a adevărului» și
«Trupul Lui [al lui Hristos], plinirea Celui ce plinește toate în toți», a cărei
temelie și zidire nu poate fi Altul decât Dumnezeu-Omul Iisus Hristos. Este
deosebit de definitoriu faptul că termenul care este folosit în Simbolul
Credinței despre Biserică nu este nici «mărturisesc», care este utilizat despre
Botez, nici «aștept», care este utilizat pentru viitoarea înviere a morților,
ci este utilizat termenul «cred», exact ca despre Tatăl și Fiul și Sfântul Duh
în articolele corespunzătoare. Așadar Biserica participă la viața divină ca
Trup al lui Hristos, este extinderea Dumnezeu-Omului, este Hristos, «Care se
prelungește în veci» și nu este vorba despre un așezământ simplu lumesc, ci
despre o existență crezută, dumnezeiesc-omenească, văzută și în același timp
nevăzută, zidită și nezidită.
Ca instituție
fără de greșeală și supremă a Bisericii a fost crezută de la început și a fost
explicată ecleziologic de către Biserică Sinodul Ecumenic. Conform devizei
Cuviosului Teodosie Chinoviarhul din sec. VI, care constituie și opinia
teologică mai largă, «cel ce nu primește cele patru [de atunci] Sinoade, precum
cele patru Evanghelii, să fie anatema». Superioritatea și autoritatea supremă a
instituției Sinodului Ecumenic în Biserică a constituit un loc stabil și
nelipsit în teologia ortodoxă de-a lungul veacurilor. Este semnificativ faptul
că textul Enciclicei Patriarhale din anul 1895, care strică pe scurt toate
ereziile papiste răspunzând provocării papale cu privire la unirea mincinoasă
sub Papa Romei, scrie despre primatul Papei: «Dar suntem informați, alergând la
Părinții și la Sinoadele Ecumenice ale Bisericii din primele nouă veacuri, că
nu a fost considerat niciodată episcopul Romei drept principiul cel mai înalt
și capul infailibil al Bisericii și că fiecare episcop este cap și președinte
al propriei lui Biserici, supus numai rânduielilor sinodale și deciziilor
întregului Bisericii ca față de cele singure infailibile, fără să fie exceptat
nicidecum de la acest dreptar Episcopul Romei, precum arată Istoria
bisericească. Singura Căpetenie și cap nemuritor al Bisericii este Domnul
nostru Iisus Hristos […] Iar în chestiuni importante, care cer validarea
întregului Bisericii, s-a făcut apel la Sinodul Ecumenic, care a fost și este
singurul criteriu cel mai înalt pentru întreaga Biserică. Astfel a fost
străvechiul regim al Bisericii; iar episcopii erau independenți unul de altul
și liberi în hotarele lor, fiecare urmând numai rânduielile sinodale și ședeau
în Sinoade ca egali unii cu alții. Nici unul dintre ei nu revendica niciodată
drepturi de monarh asupra întregului Bisericii».
Însăși această
poziție ortodoxă a fost mărturisită și în textul comun recent al ortodocșilor
și vechilor catolici de către delegații lor, abia în 1981 (nota autorului:
vechii catolici s-au disociat de papism pe motivul infailibilității papale,
care a fost consacrată la Sinodul I Vatican în 1870). «Cel mai înalt organ al
Bisericii pentru proclamarea credinței ei este numai Sinodul Ecumenic (…) Acesta,
pronunțându-se sub protecția Sfântului Duh, are infailibilitatea lui ca din
acordul lui cu întregul Bisericii sobornicești/catolice. Fără acordul acesta,
nici o adunare nu este Sinod Ecumenic». Și în alt text asemănător al aceluiași
dialog: «Foruri distincte și organe ale autenticității în Biserică sunt
Episcopul și Sinoadele Bisericii și marcant Sinoadele Ecumenice».
Îndeosebi în
cazul «autocefaliei» ucrainene este cu totul nefondat să susțină cineva că
unitatea Bisericii este dobândită prin «restabilirea» și introducerea în ea a
unor persoane caterisite, anatematizate și nehirotonite, separate și
schismatice, care nu s-au pocăit, prin pretinse «adunări parohiale» și, în același timp,
acest fapt să conducă Biserica Ortodoxă Ucraineană canonică de sub Mitropolitul
Onufrie și Biserica Rusă, conform cu aplicarea corectă a sfintelor canoane 10
și 11 apostolice, conținutul lor fiind reluat de canonul 2 al Sinodului din
Antiohia, care a fost validat nominal de al 2-lea canon al Sinodului Ecumenic
cinci-șase (trulan), la întreruperea comuniunii bisericești cu cei care au
comuniune cu schismaticii după cum s-a spus, când a fost avut în vedere faptul
că acestea au 12.500 unități-parohii canonice bisericești și 90 de Mitropolii
canonice prima în Ucraina și în Federația Rusă Patriarhia Moscovei are 270 de
Mitropolii și Episcopi și multe milioane de credincioși. Și acest lucru se
întâmplă astăzi mai mult după timpul în care Monahul Filaret (Denișenko) a
re-organizat Pseudo-Patriarhia de Kiev prin decizia relevantă recentă a
Tribunalului Ucrainean, care a interzis dizolvarea ei în timp ce acesta avea ca
reclamanți pe «progeniturile» lui!!! (cf. Rομφεα.gr).
În această
privință, învățatul Profesor emerit în Drept Canonic dl. Panaghiotis Bumis, în
studiul său valoros «Ce vor împărtăși?» (așa-zișii schismatici restabiliți din
Ucraina), face referire, în fragmentul următor al său, la următoarele lucruri
demne de menționat: «…Β. 1) Conform acestor lucruri date și având în
vedere lucrurile pentru fiecare lucrare sacramentală, este nevoie de
continuitatea apostolică, dată clericilor prin taina canonică a preoției. 2) Firește
că trebuie ca acești clerici să fie înrolați în Biserică și să nu se fi separat
sau rupt de ea, fie formând de voie o schismă sau o erezie, fie dacă sunt
caterisiți de preoție fără de voie de către un organ bisericesc competent
pentru ei. 3) La fiecare lucrare sacramentală canonică există cu rigoare și
semne văzute, palpabile, în afară de (cuvintele/rațiunile) semnele pe care
le-am numi nevăzutepentru ca fiecare credincios (să vadă și) să primească harul
împărtășit cu încredințare. 4) Clericul care săvârșește o Taină trebuie să aibă
permisiune și poruncă de la un organ sau corp bisericesc mai înalt decât el,
după cum corpul apostolic din Ierusalim a dat cândva permisiune și autoritate
Apostolilor Petru și Ioan să meargă la samarineni ca să le dăruiască Duhul
Sfânt».
2. Pe subiectul
foarte critic ridicat cu privire la unitatea Preasfintei noastre Biserici
Ucrainene, Biserica a dat o soluționare prin Sfântul Sinod Ecumenic cinci-șase
din 691 d.H., în vremea lui Iustinian al II-lea Rinotmitul, convocat în sala
Trulo, care, prin canonul 2 al său, a validat canoanele stabilite la Sinodul
din Cartagina, care soluționează subiectul competenței bisericești din anul
424. La acest punct, trebuie să fie accentuat faptul că în Sfânta noastră
Biserică nu poate să existe motiv de drept de cutumă pentru că Dreptul Bisericii
decurge din descoperirea Dumnezeului cel viu, Care este Adevărul întrupat, după
propria Lui proclamare: «Eu sunt calea și
adevărul și viața» (In. 14,6), și din insuflarea Preasfântului și
desăvâșitorului Duh, Care a venit în Biserică în ziua Cincizecimii și rămâne în
ea, după nemincinoasa încredințare a Domnului: «Duhul adevărului vă va conduce la tot adevărul» (In. 16,13). Prin
urmare, Dreptul în Biserică nu este o legiuire omenească, ci izvorăște din
Legea evanghelică descoperită, din canoanele Sinoadelor Ecumenice și ale celor
Locale, pe care le-au validat acelea și din canoanele Sfinților Părinți
purtători de Dumnezeu. Să se spună în debut că, dacă primim încă faptul că în
Ucraina au dăinuit competența și jurisdicția canonică ajutătoare (asistantă) a venerabilei
Patriarhii Ecumenice și a Bisericii Ruse pentru că Ucraina ar fi fost cedată
Bisericii Ruse «într-un mod de protecție» în 1686, această competență și
jurisdicție ajutătoare a încetat când s-a mișcat prima Biserica Rusă și a fost dusă
mai departe procedura canonică, fapt pe care l-a recunoscut și venerabilul
Patriarh Ecumenic Bartolomeu prin Scrisoarea Patriarhală a sa nr. 1203/29.8.1999
către Preafericitul Patriarh Alexei al Moscovei, pe care o prezentăm mai jos.
3. Cu
siguranță, venerabila Patriarhie Ecumenică a Constantinopolului are, după
dumnezeieștile și sfintele canoane 3 al Sinodului al II-lea Ecumenic și 28 al
Sinodului al IV-lea Ecumenic, prerogativele cinstei între Tronurile
Patriarhale, după Tronul Romei Vechi în Biserica străveche. Iar după ruperea și
decăderea din ea a Tronului Vechii Rome, din care s-a ivit, din păcate,
papismul paneretic, distrugătorul creștinismului apusean (războaie religioase,
interogatorii sacre, Reforma, ateismul, nihilismul), este primul tron în
Biserica cea una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească și Patriarhul
Ecumenic are dreptul canonic și legiuit al prezidării onofirice a Bisericilor Ortodoxe
Autocefale ca primus inter pares,
prezidează Sinodul Ecumenic convocat oricând și coordonează, împreună cu
Sfântul Sinod din jurul său, reuniunile Preasfintelor Biserici Ortodoxe
Autocefale, cum se întâmplă istoric cu toate președințiile din lume, acordă
autocefalie și autonomie structurilor bisericești în limita validării
deciziilor corespunzătoare de către un Sinod Ecumenic convocat și în limitele
canonice (cerere a organismului bisericesc, acordul Bisericii Mamă și consensul
Preasfintelor Biserici Autocefale).
În conformitate
cu prerogativele cinstei, și nu cu «primatul de putere» sunt excluse și
accentuate clar următoarele în studiul monumental și foarte important al
Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie din Sfântul Munte, din octombrie 2019, «„Drepturile”
Bisericilor și unitatea Bisericii, partea I-a, „Primatul” și „Biserica” după
sfintele canoane», p. 27-30:
«1.3.1. Un «Întâistătător
mondial» (răstălmăcirea canonului 34 apostolic). Recent a ieșit la iveală o
răstălmăcire a canonului 34 și aceasta cu referire la relația între ei a
Întâistătătorilor (Patriarhi și Arhiepiscopi) ai Bisericilor autocefale de
astăzi. Conform cu această răstălmăcire, chipurile pe baza canonului 34, careva
dintre Întâistătători trebuie să fie considerat «primul» și «cap» al
celorlalți. Această răstălmăcire amestecă înțelesul primului loc al «primului
după rânduială» între Întâistătătorii de aceeași cinste cu înțelesul primului
loc al «primatului-capului» cutărui Sinod eparhial și este aplicat în
Documentul de la Ravena (2007). În acest text, înțelesul de «cap», care se
aplică în mod corect «protosului» Sinodului eparhial («la nivel marginal») se
transferă greșit și la așa-zisul «nivel mondial» ca să fie îndreptățit un «protos
mondial». Dar nu poate să existe un «protos mondial» ca și cap al «protoșilor»
Bisericii sobornicești. Competențele «protosului» Sinodului eparhial nu pot fi
atribuite «celui din fruntea mesei» între «protoși» de aceeași cinste ai Sinoadelor
eparhiale. Sfântul Nicodim Aghioritul lămurește cu multă claritate că
«protosul» la nivel mondial, dincolo de prezidarea ședinței (în ordinea
rânduielii) între întâistătătorii egali, nu există în Biserică. Întâistătătorii
Bisericilor Ortodoxe Locale sunt de cinste egală după «prerogativele cinstei»
și se deosebesc numai după «ordinea cinstei»: «Canonul de mai sus… deosebește
și spune că Patriarhul de Constantinopol să aibă prerogativele cinstei după
Papa și Patriarhul Romei deoarece și Constantinopolul este aceasta, adică este
și se numește Noua Romă. Iar prepoziția „după” nu arată aici posteritatea în
timp, după cum spun unii cu Aristin, dar nici degradare și micșorare, după cum
explică greșit Zonara (deoarece, prin faptul că Alexandria este după
Constantinopol, iar Antiohia după Alexandria și Ierusalimul după Antiohia, după
canonul 36 al Sinodului trulan, vor fi șase chipuri de degradare a cinstei și,
prin urmare, cinci cinstiri diferite una față de alta de mai sus, ceea ce este
contrar întregii Biserici sobornicești/catolice și un lucru primit numai de
latini și latinofroni), ci arată egalitatea de cinste și rânduiala după care
una este prima, alta a doua. [Arată] Egalitate de cinste pentru că și Părinții din Calcedon
spun, prin canonul 28, că acești 150 de episcopi au dat aceleași prerogative
episcopului din Vechea Romă cu cel din Noua Romă și cei de la trulan, prin
canonul 36, spun să se bucure de aceleași prerogative cel al Constantinopolului
cu cel al Romei. Și [arată]rânduiala pentru că și aceia, și aceștia spun în aceleași
canoane că cel al Constantinopolului este al doilea după al Romei, nu al doilea
cu cinstea, ci al doilea prin rânduiala cinstei». La fel scrie și mai limpede
despre aceasta Dositei al Ierusalimului: «Sunt multe parohii mai mari, multe
Biserici, mulți conducători și președinți și căpetenii în Biserică, dar nici
unul nu este între ei Conducător al Conducătorilor sau Președinte al
Președinților sau Căpetenie a Căpeteniilor. Așa încât cel al Romei este unul
dintre aceste căpetenii și conducători și președinți, egal în cinste și în
putere și nimic mai mult». Între Președinții Bisericilor autocefale nimeni nu
este mai mare, ci numai unul este în capul mesei, care este acum, după sfintele
canoane, (după schisma din 1054 și decăderea dogmatică a Romei) cel al
Constantinopolului».
Potrivit
acestora, venerabila Patriarhie Ecumenică putea să acorde autocefalie
structurii bisericești care o cere și care îndeplinește limitele canonice. Dar,
în cazul concret al Ucrainei, pe lângă faptul că unitatea statală de acum independentă
avea dreptul canonic ca Biserica ei canonică să ceară acordarea statutului de
autocefalie, după prescripțiile canonului 17 al Sfântului Sinod Ecumenic al
IV-lea, care declară: «Dacă vreo cetate
ar fi înnoită prin puterea imperială sau iarăși s-ar înnoi, să urmeze și
ordinea teritoriilor bisericești modelelor politice și publice», intervine
subiectul că singura structură canonică bisericească a țării, care este
administrată de Patriarhia Moscovei prin decizia Patriarhului Ecumenic Dionisie
în 1686 și astăzi are statut de autonomie acordat de Biserica Rusă nu dorește
și nu urmărește proclamarea ei ca Biserică Autocefală.
La acest punct
facem trimitere la studiul amănunțit al cinstitului Protoprezbiter Anastasie Gotsopulos, prezentând selectiv
concluziile lui:
«… Două
cronologii hotărâtoare: a) În anul 1593, prin decizia a patru Patriarhi de
Răsărit, este proclamată la rang de Patriarhie Biserica Rusiei și b) în anul
1686-1687 Patriarhul Dionisie IV al Constantinopolului, printr-o acțiune
patriarhală și sinodală, «ia decizia ca Preasfânta provincie a Kievului să fie
supusă Preasfântului Tron Patriarhal al marii cetăți salvate de Dumnezeu
Moscova». În epistola sa «către țarii Rusiei», Patriarhul Dionisie IV face
deosebire ca să nu existe răstălmăcire: «această Mitropolie a Kievului să fie
supusă Preasfântului Tron Patriarhal al Moscovei și arhiereii din ea, cel care
deja este și cel de după acesta, să cunoască drept Părinte (gheronda) și
proestos pe însuși Patriarhul Moscovei din diferite vremuri ca unii hirotoniți
de el»…
3. La
întrebarea dacă Biserica Ucrainei face parte din Patriarhia Rusiei s-a
pronunțat și conștiința bisericească panortodoxă, după cum s-a consemnat în
«Calendarele» editate peste an sau «Diptice» sau în «Anuarele» Bisericilor
Ortodoxe Locale. Toate Bisericile Ortodoxe Autocefale și Patriarhiile, fără
nici o excepție, recunosc că Biserica Ucrainei depinde de jurisdicția canonică
a Moscovei. Toate Bisericile, fără excepție, consideră singur Mitropolit
canonic de Kiev pe Onufrie, care depinde de Biserica Rusiei. Toate Bisericile
Ortodoxe au avut comuniune numai cu el și cu Sinodul din jurul său la
conslujirile inter-ortodoxe și panortodoxe și în toate Comisiile. Această
unanimitate exprimă conștiința bisericească panortodoxă-ecumenică, pe care
nimeni nu are dreptul să o desconsidere fără consecințe serioase».
De asemenea,
este interesantă cercetarea subordonării canonice a Mitropoliei de Kiev în studiul
de mai sus al P. Anastasie Gotsopulos:
«Deci ceea
ce se cere este ce se întâmplă din sec. 16-17 până în aprilie 2018, când se
comunică oficial că Patriarhul Ecumenic Bartolomeu se gândește să cedeze
autocefalia. Deci ce s-a întâmplat în ultimele trei veacuri și jumătate? De
cine depinde Mitropolia de Kiev și în general Ucraina conform conștiinței
bisericești, dar și conștiinței de sine a Patriarhiei Ecumenice?
1. Urmărind
argumentarea aceluiași Tron Ecumenic, să cercetăm răspunsurile la martorul
nemincinos al jurisdicției canonice a Tronurilor, adică în
«Sintagme/Constituții», de care jurisdicție depinde Biserica Ucrainei.
Consemnarea în ele este elementul indisputabil de cine depinde bisericește
Ucraina.
i) «RÂNDUIELILE/ΤΑΚΤΙΚΑ»
(NOTITIA EPISCOPATUUM): Deci, în timp ce toate rânduielile păstrate (Notitia
Episcopatuum 10 – 20) [17] din sec. XI-XV scriu că Eparhia Rusia-Ucraina (ca
Rusia Mare și Mică sau de Kiev) este eparhie bisericească a Patriarhiei
Ecumenice, Rânduiala 21 din sec. XVI nu menționează Rusia sau Ucraina între
eparhiile bisericești supuse Patriarhiei Ecumenice!
ii) SINTAGMA
lui HRISANT (1715): Patriarhul Hrisant al Ierusalimului (Notara) menționează în
vestita lui Sintagmă (p. 66-69) detaliat teritoriile bisericești de sub
Constantinopol, între care nu cuprinde Mitropolia de Kiev sau altă episcopie a
Ucrainei.
Mai mult, de la
pag. 83 și mai departe se face referire «despre Preasfântul Tron Patriarhal al
Moscovei». La început pomenește cum au fost date Moscovei vrednicia și cinstea
patriarhale (p. 83-84) și în continuare, la p. 84-85, se face referire la
granițele «Moscovei», în care se cuprinde și Ucraina. Următorul capitol
hotărâtor, care se intitulează «Despre Tronurile supuse Patriarhului Moscovei»
(p. 86 și în continuare) se referă la Kiev și Galiția, precum și la alte provincii
din Ucraina («Marele Novgorod», «Suzdal», «Cernigov», «Holmogor» ș.a.) ca
dependente bisericește de Patriarhul Moscovei! În sfârșit, la p. 87,
referindu-se la «prerogativele Arhimandriților din Moscova», enumeră între «Arhimandriții
mai importanți» ai Patriarhiei Moscovei și pe Arhimandriții ucraineni între
care cel dintâi este «cel de la Pecerska-Kiev» și urmează alții din Ucraina (d.ex.
«de Cernigov»).
Concluzionând:
Conștiința bisericească la începutul sec. XVIII, după cum este consemnată în
anul 1715 de Patriarhul Hrisant al Ierusalimului în Sintagma lui, vrea fără
vreo împotrivire sau fie o simplă rezervă, ca eparhia Kievului și a Ucrainei să
depindă bisericește de Patriarhia Moscovei, și nu de Patriarhia Ecumenică. Este
semnalat faptul că nu a existat niciodată vreo împotrivire față de Sintagma lui
Hristant din partea Patriarhiei Ecumenice.
iii) SINTAGMA
din 1855: Conform cu «Sintagma despre rânduiala Tronurilor Patriarhale și a
Sinoadelor Autocefale» din Atena, 1855, p. 3-12, Mitropolia Kievului și
provincia Ucrainei nu depinde de Patriarhia de Constantinopol. La p. 16-18 din
Sintagmă este menționat ca Mitropolit al «Eparhiei prima în ordine» «a
Bisericii Autocefale a Rusiei» «cel al Kievului și al Galiției», precum și alte
eparhii din Ucraina de astăzi!
iv) SINTAGMA
din 1896: În «SINTAGMA Mitropoliților și Episcopilor de sub Tronul Ecumenic»,
care a fost editată «în Constantinopol de Tipografia Patriarhală» în 1896, nu
se menționează Mitropolia Kievului sau altă provincie a Ucrainei ca eparhie
bisericească de sub Constantinopol. La fel, nici o Sfântă Mănăstire din Ucraina
nu este menționată în catalogul Sintagmei cu titlul «Mănăstirile stavropighiale
supuse Tronului Ecumenic» (p. 13-17).
v) SINTAGMA din
1902: «din
Tipografia Patriarhală»: în «SINTAGMA în uz a Mitropoliților și Episcopilor de
sub Tronul Ecumenic», care a fost editată «în Constantinopol de Tipografia
Patriarhală» în 1902, nu se menționează Mitropolia de Kiev sau altă provincie a
Ucrainei ca eparhie bisericească de sub Constantinopol. La fel, nici o Sfântă
Mănăstire din Ucraina nu este înscrisă în catalogul Sintagmei cu titlul:«Mănăstirile
stavropighiale supuse Tronului Ecumenic» (p. 13-17). Este inserat numai «Metocul
Patriarhal al Sf. Serghie» (p. 17).
vi) G.
Rallis-M. Potlis au publicat în faimoasa lor lucrare «Sintagma dumnezeieștilor
și sfintelor canoane» (prima ediție 1855) «Rânduiala Tronurilor Bisericii
Ortodoxe de Răsărit» și nu cuprind Ucraina între eparhiile Patriarhiei
Ecumenice, ci la «Biserica Autocefală a Rusiei». După cum declară, își extrag
elementele lor din Sintagme.
vii) «Calendarul
Patriarhiei Ecumenice» editat anual sau, din 2015 în continuare, «Anuarul
Patriarhiei Ecumenice» până în anul 2018 consemnează că Biserica Ucrainei
depinde canonic de Moscova. Nici o referire că ar depinde Kievul bisericește de
Constantinopol!
Concluzionând,
aceeași conștiință bisericească și canonică a Tronului Ecumenic până în 2018,
după cum este consemnată în modul cel mai oficial și mai neîndoielnic în
«Sintagmele» oficiale, în «Calendare» și «Anuare», pe care însăși Patriarhia Ecumenică
le-a editat chiar în «Tipografia Patriarhală din Constantinopol», reiese că nu
considera Ucraina până la mijlocul lui 2018 drept teritoriu canonic al său, pe
care o recunoaște în modul cel mai oficial și mai evident că depinde ca
jurisdicție canonică de Patriarhia Rusiei».
Nu încape nici
o comparație între autocefalia acordată schismaticilor și adunărilor separate
din Ucraina cu acordarea canonică de către venerabila Patriarhie Ecumenică a statutului
de autocefalie Bisericilor Canonice ale Greciei, Serbiei, Bulgariei, României,
Poloniei, Albaniei și Cehiei și Slovaciei. Autocefalia Bisericii Ortodoxe a
Ucrainei o urmărea Președintele de curând filooccidental al țării, Petro
Poroșenko, Parlamentul și cele două structuri schismatice: «Biserica Ortodoxă
Ucrainenă-Patriarhia de Kiev», care s-a separat în 1992 de Patriarhia Rusă prin
atacuri aspre și anateme împotriva Patriarhiei Moscovei, având drept cap pe
ex-Mitropolitul, Monahul Filaret (Denișenko) de Kiev, caterisit și
anatematizat, și «Biserica Ortodoxă Autocefală Ucraineană», care a fost
construită în 1921 de conducătorii sovietici prin pseudo-episcopul Vasile Lipkivski,
care a fost hirotonit de «preoți și mireni»!!! și, din cauza cooperării ei cu
naziștii cuceritori ai țării, a fost prigonită și s-a repliat în chipurile
«biserica din catacombe». După acestea a reînviat în 1980 și a fost condusă de
autodesemnatul «Mitropolit de Kiev și a toată Ucraina», Macarie Maletici, fost
preot caterisit al Bisericii Ruse, «hirotonit» pseudo-episcop de diaconul
caterisit al Bisericii Ruse, Vichentie-Victor Cekalin, personalitate tragică cu
un bogat «istoric» ca pseudo-episcop «ortodox», unit, pastor protestant,
pederast inculpat penal, pensionat cu demență în Australia. Venerabila
Patriarhie Ecumenică «a restabilit» ex tunc în rânduiala canonică cele două
structuri «bisericești» schismatice cu căpeteniile lor, a căror stare canonică
a recunoscut-o cu trei zile în urmă Biserica noastră fără votare.
La aceasta
cultivatul Profesor Emerit de Dogmatică al Facultății din Tesalonic, dl.
Dimitrie Tselenghidis, adaugă următoarele în epistola sa
curajoasă și mărturisitoare din septembrie trecut a.c. către Sfântul Sinod al
Bisericii Greciei: «Mai întâi, ar trebui să fie cercetat dacă acest «construct»
îndeplinește condițiile unei comunități bisericești. Dacă, dimpotrivă, este
recunoscută «autocefalia» lui, atunci este recunoscută automat «legalitatea»
ecleziastică a Bisericii schismatice.
După cum se
știe, pentru Biserica schismatică a Ucrainei a premers o condamnare panortodoxă
cu caterisiri și afurisiri. Această condamnare panortodoxă nu a fost revocată.
În final, prin Tomosul autocefaliei Patriarhiei Ecumenice (11-1-2019), a
intervenit o depășire instituțională cu caracter duhovnicesc și ecleziologic,
ce creează întrebări rezonabile despre legalitatea ei bisericească. Și aceasta
deoarece nu au fost respectate – cel puțin din câte știm – condițiile
fundamentale patristice și duhovnicești, lucru ce creează contestații
rezonabile despre canonicitatea regulilor-condițiilor Practicii patriarhale,
cât timp nu au exprimat o pocăință publică demonstrată și o dezavuare a
schismei. Prin cele ce le spunem în cazul cu pricina nu înseamnă că ne îndoim
de competența instituțională a Patriarhiei Ecumenice de a acorda autocefalie,
bineînțeles cu acordul întregului trup al Bisericii, care se exprimă sinodal.
Aici se pune chestiunea condițiilor valide pentru emiterea unui astfel de
Tomos. După mărturia biblică (Mt. 4, 17, 1Cor. 5, 1-5 și 2Cor. 2, 6-8), dar și
după tradiția patristică și duhovnicească a Bisericii, încadrarea sau
reîncadrarea în trupul cel unul și neîmpărțit al Bisericii presupune oricum
trăirea adâncă și exprimarea sinceră a pocăinței din partea membrului sau
comunității mai largi supuși încadrării sau reîncadrării. Condiția exprimării
pocăinței nu este surmontată de nici o persoană instituțională sau for
bisericesc instituțional. Nu există nici o iconomie a Bisericii care să poată
să se substituie sau să anuleze pocăința».
Îndeosebi
Monahul Filaret (Denișenko), cleric al Patriarhiei Moscovei ca Mitropolit de
Kiev, a fost caterisit în 1992, după cum s-a spus înainte, din cea mai înaltă funcție
a Arhieriei și, după acestea, a fost anatematizat pentru provocarea unei
schisme, însă și pentru alte fapte ale sale necanonice, iar celălalt, Macarie
Maletici, nu a dobândit nici o hirotonie canonică, după cum am arătat. În
continuare, s-a întrunit așa-zisul «Sinod al unității», care a ales drept
«Întâistătător» pe «Mitropolitul» Epifanie (Serghei Dumenko), care are «hirotonie»
inexistentă canonic de la Monahul caterisit și anatematizat Filaret și, prin
urmare, a fost acordat statutul de autocefalie noii structuri care a reieșit
din toate aceste acțiuni necanonice.
Prin urmare, subiectul critic, care se pune din punct de vedere canonic la chestiunea concretă este dacă deciziile Sinodului complet, prezidat de Patriarh, precum este Sinodul Patriarhiei Moscovei, sunt irevocabile sau pot fi apelate înaintea altui Sinod Patriarhal. Acest subiect a preocupat Biserica Ecumenică după Sinodul din Sardica și canoanele lui 3, 4 și 5, la care au participat episcopii apuseni și a prezidat Cuviosul de Cordoba, fiind convocat în acest timp și Sinodul Episcopilor răsăriteni în Filipupoli de astăzi. Întâi Episcopul Zosima al Romei, invocând canoanele din Sardica drept canoane chipurile ale Sinodului I Ecumenic din Niceea, a revendicat dreptul de judecător suprem asupra Bisericilor din Africa de N. și l-a învrednicit de restabilire pe preotul Apiarie, caterisit de Episcopul Urban de Sicca. Episcopii africani au respins vehement dreptul pretins de Episcopul Zosima al Vechii Rome și de urmașii săi, Bonifatie și Celestin I, de a fi judecător suprem al Bisericilor lor în 424. Anterior, Sinodul Local din Cartagina, prin canonul său 31 (după numărătoarea din Pidalion), care este reluat neschimbat și în canonul 129 al aceluiași Sinod, a legiuit: «În același mod a plăcut ca preoții și diaconii și restul clericilor inferiori, în cauzele pe care le au, dacă este dezaprobat tribunalul episcopilor lor, episcopii vecini să-i asculte și, cu acceptul episcopului propriu, episcopii chemați de ei să reglementeze cele dintre ei. De aceea, deși consideră că li s-a acordat dreptul de apel asupra lor, să nu se apeleze la tribunalele de peste mare, ci la cei dintâi dintre propriile eparhii, după cum a fost rânduit adesea cu privire la episcopi. Iar cei care vor apela la tribunalele de peste mare, să nu fie primit nimeni în comuniune în Africa». Și absolut semnificativ este faptul că aceste canoane ale Sinodului din Cartagina au fost validate precis și nominal de canonul 2 al Sfântului Sinod Ecumenic cinci-șase și general de canonul 1 al Sinodului IV Ecumenic și de canonul 1 al Sinodului VII Ecumenic. Așadar Biserica străveche a primit faptul că cele hotărâte de canoanele 3, 4 și 5 privesc o prerogativă aparte, care a fost atribuită Episcopului Ortodox de atunci al Vechii Rome numai față de Episcopii supuși lui, nu și de a-i oferi o jurisdicție bisericească supremă. Zonara spune în această privință: «Deci canonul nu este al Sinodului din Niceea, nici nu-i conferă lui toate apelurile, ci ale celor supuși lui» (Σ.Γ.241), iar Balsamon menționează: «căci acesta este special pentru problemele bisericești ale Papei și s-a pronunțat că este dator să le țină în interior» (Σ.Γ.239).
Prin urmare cererea Episcopului Ortodox de atunci al Vechii Rome de prerogativă a jurisdicției supreme bisericești a fost respinsă de Biserică pentru că au fost acceptate prescripțiile canonice ale Sinodului din Cartagina prin Sfântul Sinod Ecumenic cinci-șase că sunt avuți în vedere clericii din alt mediu bisericesc, care vor face apel în fața Episcopului Vechii Rome pentru pricinile lor. În Biserica Ortodoxă sobornicească/catolică, pe baza canoanelor 9 și 17 ale Sfântului Sinod Ecumenic al IV-lea, care poruncesc: «Dacă episcopul sau clericul se va îndoi de mitropolitul eparhiei, să se ocupe exarhul provinciei sau tronul capitalei Constantinopol și la el să se judece», nu este supusă atacului prin apelare, adică este inatacabilă decizia de condamnare emisă de Sinodul final Patriarhal care se întrunește potrivit competenței corecte a canonului 28 apostolic și a canonului 4 al Sinodului din Antiohia, după cum este Sinodul General al Mitropoliților de sub Exarhul Provinciei (de atunci) sau (astăzi) Sinodul complet al mediului patriarhal de sub președinția Patriarhului. Atât canonul 9, cât și 17 al Sinodului Ecumenic IV pun disjuncție la propria prevedere canonică pentru Exarhul Provinciei și Arhiepiscopul Constantinopolului și oferă posibilitatea unei scăpări de aceeași valoare. Așadar canoanele nu întemeiază pentru Arhiepiscopul de Constantinopol o competență judecătoreasă superioară și un alt grad de jurisdicție. Iar Exarhul (conducătorul) Provinciei astăzi este Președintele propriului mediu patriarhal. Balsamon menționează definitoriu: «Hotărârile Patriarhilor nu se supun apelului, 40 123, κβ, Β.Γ.α.λη: «Preafericitul Patriarh al acelei provincii să fie audiat între ei și să fie hotărâte acelea care sunt în acord cu legile și canoanele bisericeștile, fără să poată vreun membru să combată verdictul lui», iar în «Epanagogă» 11,6(J.G.R. vol. 2, 260): «Instanța patriarhului nu se supune recursului, nici nu este reexaminată de altcineva, ca un conducător al acestor instanțe bisericești». Sfântul și Marele Fotie scrie în «Nomocanonul» său 9, 1 (Σ.Α. 169): «nu sunt apelate verdictele Patriarhilor». Potrivit acestora, judecata de instanță a oricărui Sfânt Sinod Patriarhal, care constituie, conform dreptului nostru canonic, Sinodul final și reiese după instrumentarea chestiunii canonice, este irevocabilă, putând fi contestată numai în fața Sinodului Ecumenic (P. Panaghiotakou, «Sistemul Dreptului Bisericesc, Dreptul penal al Bisericii», p. 836, ATENΑ 1962).
De Dumnezeu luminatul Sfânt Nicodim Aghioritul, când comentează canonul 9 al Sinodului IV Ecumenic la pag. 192-193 din Pidalion, ed. V. Rigopulos, Tesalonic, 1998 și «în toate», se referă la chestiunea aceasta într-o deosebită analiză canonică față de renegatul și unitul Visarion și față de, cum îi numește, papistașii Vinion și Velarmin, spunând în mod definitoriu: «Este evident că Patriarhul de Constantinopol nu are autoritate să lucreze în episcopiile și ținuturile altor Patriarhii, nici nu i s-a dat dreptul de recurs de către acest canon în Biserica întreagă 1. pentru că în praxa (procesul verbal) a 4-a a acestui Sinod din Calcedon, după ce Anatolie a acționat în afara granițelor și a luat Tirul de la Episcopul lui, Fotie, și l-a dat lui Eusebie al Viritului și, după ce a dat jos și a excomunicat pe Fotie, a fost dezaprobat și de conducători, și de tot Sinodul pentru aceasta. Și, deși a pretextat multe, cu toate acestea, au fost anulate de Sinod cele ce le-a lucrat acolo și lui Fotie i s-a dat dreptate și a luat episcopiile Tirului. De aceea și Isaac al Efesului a spus lui Mihail, primul dintre Paleologi, că Patriarhul Constantinopolului nu-și întinde autoritatea peste Patriarhiile de Răsărit (după Pahimeris, cartea 6, cap. 1); 2. pentru că legile politice și imperiale nu stabilesc că numai judecata și decizia Constantinopolului nu suportă recurs, ci indefinit a oricărui Patriarh și ale Patriarhilor la plural. Căci spune Nearaua 123 a lui Iustinian, Patriarhul provinciei să stabilească acelea care sunt conforme cu legile și canoanele bisericești fără ca nimeni să nu poată contrazice verdictul lui. Și înțeleptul Leon spune în primul titlu al legii lui pe scurt că sentința Patriarhului nu este supusă recursului, nici nu este reanalizată de altul, pentru că este conducător/principiu al celor bisericești. Căci de la el sunt toate judecățile și la el sunt rezolvate. Și iarăși cartea 3 iustiniană, cap. 2: Patriarhul competent va cerceta verdictul adunării bisericești fără să se teamă de recurs și cartea 1, titlul 4 al dispoziției bisericești: nu sunt apelabile verdictele Patriarhilor și iarăși cartea 1, cap. 29: împotriva deciziilor Patriarhilor s-a pus lege de împărații dinainte de noi să nu se facă recurs. Deci, dacă de cumva, după acești împărați, care sunt în acord cu sfintele canoane, verdictele tuturor Patriarhilor nu primesc recurs, adică nu sunt ridicate la judecata altui Patriarh, cum poate cel al Constantinopolului să le judece din nou acestea? Și, dacă prezentul canon (9) și al 17-lea al Sinodului acesta IV au avut ca scop să aibă Patriarhul Constantinopolului dreptul la recurs din celelalte Patriarhii, cum de au vrut împărații să apere totul diametral opus în vremea când ei cunoșteau că legile politice care nu erau în acord cu canoanele rămâneau nevalabile? 3. pentru că, dacă am accepta, după papistașii de mai sus, că Patriarhul de Constantinopol judecă și rejudecă judecățile lor, deoarece canonul nu face deosebire între un Patriarh sau altul, prin urmare el judecă și rejudecă și pe cel al Romei și astfel va fi cel al Constantinopolului primul și ultimul și de obște judecător al tuturor Patriarhilor și pentru însuși Papa».
Așadar dreptul canonic al reexaminării chestiunilor Monahului Filaret (Denișenko) și ale preotului caterisit al aceleiași conduceri, Nicolae Maletici, așa-numitul «Mitropolit Macarie», după deciziile Sinodului Patriarhal final al Patriarhiei Moscovei, îl are numai Sinodul Ecumenic, după cum primește în scris acest fapt venerabilul Patriarh Ecumenic k.k. Bartolomeu prin Scrisoarea lui patriarhală nr. 1203/29.8.1999 către Preafericitul Patriarh Alexie, în care scrie: «În răspuns la telegrama și scrisoarea aferente ale Preafericirii Voastre iubite și mult dorite despre problema care s-a ivit în Preasfânta Voastră Biserică soră a Rusiei, care problemă a condus Sfântul Sinod al ei să treacă, pentru motive pe care le știe ea, la caterisirea lui Filaret, Mitropolitul Kievului, care până de curând era un membru dintre cei dintâi ai Sinodului ei, dorim să vă facem cunoscut frățește dragostei voastre că Biserica cea mare a lui Hristos de la noi, recunoscând în integralitate competența pe această temă a Preasfintei Biserici a Rusiei de sub Voi, primește cele decise sinodal despre cel în cauză, fără să dorească deloc să înfăptuiască vreo piedică Bisericii Voastre soră», recunoscând, ca și canonist, principiul identității sancțiunilor. Acest fapt l-a reluat și după aceea în scrisoarea sa pentru anatematizarea aceluiași Filaret (Denișenko), (1997) către Patriarhul Moscovei: «Primind înștiințare despre decizia de mai sus, am comunicat-o Ierarhiei noastre a Tronului Ecumenic și am încurajat-o ca să nu aibă nici o comuniune bisericească de acum înainte cu cei menționați».
4. Sfintele canoane 9 și 17 ale Sfântului Sinod al IV-lea Ecumenic au consacrat, după cum am spus mai înainte, același grad de competență pentru Exarhul administrației (astăzi Președintele Sinodului Patriarhal desăvârșit) și pentru Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic – Arhiepiscopul de Constantinopol, și prin această soluționare nu au întemeiat din nou o jurisdicție mai mare pentru nici un Tron Patriarhal. Prin urmare, cel condamnat de către Sinodul Patriarhal final nu are dreptul de a apela la alt Sinod Patriarhal în afară numai de Sinodul Ecumenic și exact acest principiu l-a legiuit mai vădit Sfântul Sinod cinci-șase Ecumenic prin validarea nominală a canoanelor Sinodului din Cartagina în canonul său al 2-lea, care Sinod, după cum se menționează, a respins cererea unei competențe generale a Episcopului Vechii Rome și, prin urmare, a oricărui alt Patriarh din toată Biserica. Pe de altă parte, canonul mai nou 2 al Sfântului Sinod cinci-șase Ecumenic, a validat în mod definitoriu canoanele din Cartagina și, ca o dispoziție procedurală canonică mai nouă, modifică pe oricare alta mai veche și o validează pe aceasta, după cum este valabil pentru orice sistem legislativ și precum se demonstrează din cuvântarea de pe munte a Domnului: «Iarăși ați auzit că s-a spus celor din vechime: să nu juri strâmb, să ții jurămintele tale Domnului. Dar Eu spun vouă să nu vă jurați nicidecum» (Mt. 5,33-34).
Concluzia care reiese din această reglare canonică în Biserică pentru cazul Ucrainei este că Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a admis un recurs în mod greșit și fără competență canonică și a judecat pe premize canonice de ultimă instanță pe foștii clerici ai altei conduceri bisericești, ai Bisericii Ruse, care deține în mod competent dosarele de judecată ale clericilor pedepsiți în discuție, cuprinsul cărora trebuia să fi fost avut în vedere de către Sfântul Sinod Patriarhal din Constantinopol, care a reluat subiectul canonic al lor fără competență, modificând și invalidând deciziile Sinodului Patriarhal final fără competența aferentă. Prin urmare deciziile restabilirii canonice a celor caterisiți, anatematizați și nehirotoniți din cele două structuri schismatice ale Ucrainei, care au premers acordării Tomosului de autocefalie sunt evident nevalide și, prin urmare, decizia acordării statutului de autocefalie unei Biserici inexistente canonic, care este compusă din laici aflați în schismă, rezultă că este și ea nulă.
Acestea trebuie cu siguranță să fie dispuse de un Sinod Panortodox, care trebuie să se întrunească rapid prin acțiunile Voastre, ale Preafericiților Întâistătători ai Preasfintelor Biserici Ortodoxe Autocefale, pe lângă Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, pentru ca să abordeze această chestiune greu de rezolvat, pe care nu o pune nimeni, din păcate, în baza ei canonică reală și în principal să fie abordată primejdia foarte mare a ruperii comuniunii bisericești a Bisericilor Ortodoxe autocefale cu consecințe imprevizibile pentru buna stare a Preasfintei Biserici Ortodoxe sobornicești/catolice, Biserica una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolică a lui Hristos.
Sanctitatea Voastră și Preafericiți sfinți Întâistătători,
Cerem cu smerenie, ca membri ai Sfântului Sinod Panortodox, ca toată Biserica Ortodoxă sobornicească/catolică, adunată prin Episcopii ei canonici în Sfântul Duh, să se ocupe într-un Sfânt Sinod Panortodox (mai drept, Ecumenic) de chestiunea arzătoare și complexă din perspectivă canonică și ecleziologică a autocefaliei ucrainene către cine și în care mod a fost acordată, fiind trecută cu vederea Biserica Ortodoxă canonică sobornicească/catolică din Ucraina și «fiind restabiliți», după cum nu se cuvenea și fără competență, «clericii» schismatici, caterisiți, anatematizați și nehirotoniți, după ce au constituit «Biserica Autocefală a Ucrainei», lucru care constituie «piatră de sminteală» și răvășește pliroma cu numele creștin a Sfintelor Biserici Ortodoxe Locale,
Iar cu acestea
semnăm, subscriind cu cucernicie,
Cu cel mai
adânc respect
Mitropoliții
+ Mitropolitul
ANDREI de Driinupolis, Pogoniani și Conița
Observațiile noastre: 1. Nu este atacată frontal pretenția Patriarhiei Ecumenice de a avea un primat de autoritate peste toată Biserica Ortodoxă, dar este rezolvată această problemă prin prezentarea reglementărilor canonice care conferă autoritate supremă fiecărui Sinod Patriarhal sau al unei Biserici Autocefale. Cu alte cuvinte, nici o Patriarhie, inclusiv cea Ecumenică, nu are competențe de a interveni în teritoriul altei Biserici Locale, ci toate sunt egale și supreme. Singura instanță mai înaltă este Sinodul Ecumenic (Panortodox), care poate decide asupra oricăror conflicte locale, în caz că apare necesitatea. Această abordare este lăudabilă și mai puțin conflictuală, de natură să permită rezolvarea corectă a problemei ucrainene.
2. Este curioasă diferențierea de adresare între Patriarhul Ecumenic și restul Întâistătătorilor de Biserici, primul fiind numit Sanctitate, iar ceilalți Preafericiți.
3. Probabil din dorința de a nu-l face pe Patriarhul Ecumenic să se simtă atacat în toate privințele, Comunicatul de față îi face o concesie. Prin două expresii îi recunoaște o competență care nu are baze clare canonice: „acordă autocefalie și autonomie structurilor bisericești” și „putea să acorde autocefalie structurii bisericești care o cere și care îndeplinește limitele canonice”. Această chestiune a fost nerezolvată în discuțiile anterioare cu privire la Sinodul din Creta și a rămas nesoluționată. Încă este o discuție aprinsă dacă prima Biserică din diptice are dreptul de a oferi autocefalie unei noi structuri bisericești canonice sau Biserica mamă din care se desprinde aceasta sau toate Bisericile Locale împreună unanim.
Conexiunile dintre promovarea ecumenismului și schismaticii din Ucraina reprezintă o latură importantă a politicii bisericești duse de Constantinopol. Dincolo de aspectele etnofiletiste, este promovată, de fapt, o agendă mai amplă, de mondializare. Acest lucru este dovedit de implicarea masivă a oficialilor americani în procesul de recunoaștere a „autocefaliei” ucrainene, care nu au un interes vizibil în această ecuație, nefiind nici greci, nici ruși.
Rămâne de văzut dacă situația bisericească din Ucraina este un vârf de lance sau doar se înscrie în mișcarea mai largă ecumenică de până acum. Oricum ar fi, erodarea conștiinței ortodoxe prin diferite slujbe în comun nu este nicidecum de bun augur.
Care-i cel dintâi și cel mai de folos gând al omului în viața asta și ce-i trebuie omului ca să se mântuiască?
Pe lângă credința dreaptă, îi trebuie aceste trei lucruri, după învățătura Sfinților Părinți: să aibă către Dumnezeu inimă de fiu, către sine minte de judecător, iar către aproapele să aibă inimă de mamă.
Iată, așa trebuie să fim noi fii ai lui Dumnezeu după dar! Noi avem darul punerii de fii prin dumnezeiescul Botez. Biserica este mama noastră duhovnicească, care ne-a născut pe toți prin apă și prin Duh. Prin dumnezeiescul botez avem punerea de fii, darul înfierii, fii după dar ai lui Dumnezeu, nu după ființă, că după ființă numai Unul este, Hristos.
Dar, dacă suntem fiii lui Dumnezeu după dar și dacă zicem lui Dumnezeu: „Tatăl nostru, Care ești în ceruri”, apoi cum este un fiu adevărat al unui părinte pe pământ? Un copil adevărat, care într-adevăr iubește pe tatăl său și nu cu viclenie, ci cu toată inima, el se teme tare să nu-l mâhnească pe tatăl său nu de frică, ci ca nu cumva să-l supere pe cel care i-a dat ființă și l-a născut și l-a crescut.
Îndată ce a greșit acest copil, aleargă la tata și își cere iertare. „Iartă-mă, tata, că am greșit!” Și-i foarte bucuros când tatăl îl iartă și-i spune: „Dragul tatei, fii atent să nu mai greșești!” Așa trebuie să avem și noi grijă față de Tatăl nostru cel din ceruri.
Noi suntem fiii lui Dumnezeu după dar, fiii Tatălui Ceresc. Avem un Părinte acolo Care privește spre toate popoarele lumii, cum zice psalmul: Ochii Lui spre neamuri privesc. Genele Lui cercetează pe fiii oamenilor (Psalm 10, 4). Iar Mântuitorul ne învață: Voi tată să nu numiți pe pământ! De ce? Unul este Tatăl vostru, cel din ceruri (Matei 23, 9).
Ai auzit că Tatăl are toată zidirea cea de sub cer și cea din cer; Tatăl, Care a făcut toate din cer și de pe pământ? Deci, când Îl supărăm, măcar atât respect să avem, cum are un copil cuminte către tatăl său, că, îndată ce-a greșit, își cere iertare. Aceasta ne trebuie și nouă ca o condiție a mântuirii.
Să avem către noi minte de judecator. Cum? Să ne judecam pe noi totdeauna: „Ce gandim noi, Îi place lui Dumnezeu? Ce vorbim noi, Îi place lui Dumnezeu? Ce facem noi acum, Îi place lui Dumnezeu? Ce intenționăm noi, oare Îi place lui Dumnezeu?” Și, dacă constiința, care este oglinda sufletului, ne spune că nu, atunci să încetăm de a gândi aceste lucruri, de a le vorbi și de a le pune în plan să le facem.
Aceasta înseamnă să se judece omul pe sine, că auzi ce spune dumnezeiasca Scriptură: De se va judeca omul pe sine, nu mai cade în judecata lui Dumnezeu (1 Corinteni 11, 31). Și, dacă îți spune conștiința că da, atunci este bine, căci avem mărturia conștiinței noastre bune. Apoi să avem știința gândului curată despre ceea ce gândim sau vorbim sau facem.
Al treilea plan spre mântuire și datorie prea mare și sfântă este să avem către aproapele inimă de mamă. Așa se cere, să iubim pe toți oamenii din lumea asta, precum o mama își iubește pe toți copiii la fel. O mamă bună, care-i adevărată mamă, dacă ar avea și zece copii, ea ține la toți deopotrivă.
O mama bună este ca o cloșcă, care, ați văzut, chiar dacă are 30 de pui, și numai unul dacă i-l iei, îți sare în cap. De ce? Este tot al ei. Așa face și o mamă bună!
Ea, când pune mâna pe vargă și lovește copilul, mai tare o doare pe dânsa decât pe copil. Ea îl lovește cu atâta milă! Și, ca să nu se facă rău, îl bate cu vărguța. Și nu-l bate din ură, ci din dragoste îl bate, ca să se facă bun.
Este un proverb creștinesc: „Unde dă mama, crește!” Ea din dragoste ceartă pe copii și foarte mult îi iubește. Uneori se mânie, se face că-i ocărăște, pune mâna pe vargă, în tot chipul, ca să-i facă buni. Ceartă și pe cei buni, și pe cei răi, dar, în vreme de primejdie, uită toate. Care este adevărata mamă își pune sufletul pentru toți.
Și, dacă ar avea unul betiv, rău, înjurător și n-o ascultă, Doamne ferește, dacă l-ar vedea că a intrat în apă și se îneacă, sau în foc, sare după dânsul! Moare odată cu dânsul ca să-l scoată. Nu mai ține minte că a supărat-o. Uită toate, uită ca a necăjit-o. Moare pentru dânsul. Când strigă: „Mamă, nu mă lăsa”, ea uită totul.
Pentru ce? Că-i mamă adevărată, iar copilul este rupt din inima ei și nu poate să-l lase, când îl vede în necaz.
Iată, așa trebuie să facem și noi. Tot omul din lume este aproapele nostru. Cum face o mamă bună, care își pune sufletul pentru copii, așa trebuie să iubim și noi pe toți deopotrivă și să ne punem sufletul pentru ei. Să fim exact ca o mama bună cu toți, și cu cei buni, și cu cei răi; să nu facem deosebire, să-i iubim pe toți ca pe noi înșine.
În această privință o să vă spun o istorioară cu inima de mama, ca să vedeți până unde merge inima de mamă.
Era o biată mamă tânără. A murit soțul ei în razboi cu perșii. Era din Grecia și i-a rămas un copilaș. Ea, femeie serioasă, cu frica lui Dumnezeu, a hotărât în inima ei să nu se mai căsătorească.
A dus viață cinstită, în curăție, în post, în milostenie, în cercetarea bisericii și a crescut copilașul ăsta. Toată mângâierea ei era copilul.
Așa l-a crescut biata mamă dintr-o fărâmătură de carne, cu multă dragoste, ca o mama când are unul singur și, când nu are, mai ales, nici soț. L-a învățat scoală, mă rog, ținea la el ca la ochii din cap. Dar, crescând copilul, creștea și grija mamei.
Așa a trecut tinerețea copilului și a făcut armata. Mama, până la armată, l-a crescut ca pe o fată mare în casa ei. Era cel mai cinstit din tot satul, cel mai cuminte. Nici un cuvânt n-a zis împotriva mamei, nici n-a mâhnit-o vreodată; nimic nu făcea ceva fără sfatul mamei.
Dar, o, răutatea lumii! Când a venit din armată, i s-a schimbat mintea. A început să nu mai asculte de mama. A început să nu-și mai arate dragostea față de mama ca mai înainte; se ducea seara prin sat și venea tot mai târziu. Mama se topea de scârbă acasă. Aprindea candela la Maica Domnului și făcea metanii: „Maica Domnului, păzește-l!” Și, când venea Ioan mai târziu, că Ioan îl chema, îi zicea:
– Dragul mamei, Ioane, unde ai stat tu așa de târziu, că mare scârbă am avut? Uite, ai mâncare caldă, ai camera ta grijită. Eu am plâns, că tu n-ai frați; te vei fi întâlnit cu cineva, ai fi greșit sau niște oameni răi te-or bate.
Dar el a început, ca niciodată, să vorbească împotrivă:
– Mamă, lasă-ma în pace! Ce mă păzești ca pe copii? De acum înainte eu știu să mă port în lume!
Niciodata nu vorbise el așa. Mama se topea când auzea.
– Vai de mine, dragul mamei! Dar eu pentru că te urăsc îți spun asta? Eu te iubesc! Dar mă tem, că numai pe tine te am, singura mea nădejde! Dacă nu te mai văd, mai bine să mor și eu!
Să vedeti ce s-a întâmplat.
În satul vecin era o fata rea, blestemată, trăgeau mai mulți. A început să se ducă și el acolo. Mamă-sa nu știa nimic.
– Unde te duci tu?, l-a întrebat ea. Eu am auzit că te duci la vrăjitoarea aceea. Vai mie, mai bine muream decât să aud aceasta!
El, în loc să asculte, a zis:
– Lasă-mă, mamă! Ce mă pazești? Eu știu să-mi port căciula de-acum!
Niciodată în viață nu vorbise așa cu mama lui. Iar ea se topea de plâns, că nu mai avea ce să-i facă. Ce s-a întâmplat? Blestemata aceea de vrăjitoare a auzit de la alții că mama lui nu-l lasă să vina pe la dânsa. Odată, mergând el la casa ei, i-a spus:
– Ia ascultă, măi! Să-mi spui drept, pe cine iubești mai mult? Pe mine sau pe mama ta? El, fermecat la minte de muierea aceea blestemată, stă oleaca și zice:
– Pe tine te iubesc mai mult!
– Eu nu cred! a zis ea. Du-te acasă și, dacă mă iubești pe mine mai mult decât pe maică-ta, în noaptea asta să vii cu inima mamei tale la mine! Faci așa sau nu? A stat oleacă și, îndemnat de satana, a zis:
– Și aceasta o fac!
Și s-a dus din fața ei și a venit acasă. Mama, săraca, îi pregătise mâncarea, îi încălzise camera și plângea la Maica Domnului să-l aduca sănatos acasă. Iată ce pregătea mama pentru dânsul și iată ce pregătea el pentru mama lui!
Ce contrast era aici? Ce fărădelege nemaipomenită? Mama îl aștepta plângând, să-l păzească Dumnezeu de primejdii și el vine să-i scoatî inima.
Vine acasă. Trecuse de miezul nopții. Mama i-a ieșit în cale:
– Dragul mamei, dar acum se vine? Vai, multă grijă am avut de tine!
El nu vedea nimic. Se uita în stanga și-n dreapta prin casă după cuțit. Și vede cuțitul cel mare din bucătărie. Ia cuțitul în mână, o ia pe mama de grumaz, să nu răcnească, și o junghie în inimă.
Biata mamă s-a dus! Sângele a înăbușit-o, s-a stins mama cea scumpă, care se jertfea pentru el!
Ce-a făcut? Auzi până unde l-a dus satana! A spintecat sânul stâng al mamei, a scos inima mamei, a pus-o într-un castron, a spălat-o de sânge, a îmbracat-o pe mama-sa cu haine de moarte, a culcat-o pe pat, a încuiat ușa și a luat inima mamei lui în basma și a pornit prin pădure să o ducă vrăjitoarei, ca să-i arate că o iubește mai mult.
Ați văzut, când merge un om repede prin pădure, dacă-i pădurea deasă, te lovesc crengile. El mergea repede, ca până la ziua să vină înapoi, să nu afle nimeni crima pe care a făcut-o, și totodată s-o încredințeze pe aceea că o iubește mai mult decât pe mama lui.
Mergând el repede cu inima mamei într-o basma albă, o creangă din pădure s-a arcuit și l-a lovit peste ochiul drept; și-l durea și a pus mâna la ochi. Atunci aude din inima mamei, care era în basmaua albă: „Puiul mamei, te doare rău?”
Atunci de abia s-a trezit el! „Vai, mamă, cum am ajuns până aici? Unde sunt eu? Unde mă duc? Mamă scumpă, mamă bună, cum ți-am scos inima ta de la loc și încă te mai doare pentru durerea ochiului meu?” Și a început a plânge groaznic. Atunci a văzut că-i fermecat și s-a întors înapoi, când a auzit glasul mamei din inimă: „Puiul mamei, te doare rău?”
A venit acasă – mai era un ceas-două până la ziuă -, a desfăcut pieptul mamei, a pus inima la locul ei și apoi a început să strige tare că a murit mama lui. Se făcea ziuă și au auzit vecinii.
– Ce-i, măi Ioane?
– A murit mama!
– Dar cum se poate?
– Mama mea a murit! Mama mea a murit!
A venit lumea să-l mângâie, dar el nu se putea mângâia, că mai era un semn dumnezeiesc. Din sfert în sfert de ora, unde se ducea, auzea glasui mamei: „Puiul mamei, de ce m-ai omorât?” Când auzea glasul mamei, era cea mai grea pedeapsă pentru el!
Atunci toată lumea se mira, oare de ce plânge el așa de tare disperat după mama, că de obicei bărbații sunt mai tari de fire! Dar el știa de ce plânge, că auzea glasul mamei, care îl mustra cu milă: „Puiul mamei, de ce m-ai omorât?”
Ce s-a întâmplat? S-a dus repede la două bătrane și le-a adus să o scalde pe mama. Când au scăldat-o, au văzut că este junghiată în inima:
– Mai Ioane, mama ta a fost junghiată!
El, când a auzit, s-a topit de plâns, că stia cine a junghiat-o. A imbrăcat-o, după trei zile a înmormântat-o; dar el, în loc să se liniștească, mai tare plângea și bocea, încât toată lumea zicea: „Iată cât de mult a iubit el pe mama lui!” Dar el știa și auzea glasul mamei mereu, mereu, care îl mustra și zicea: „Dragul mamei, de ce m-ai omorât?”
După ce și-a pus mama în mormânt, și-a adus aminte și zicea, plângând, în casă: „Mamă scumpă, mamă bună, cum te luptai tu cu mine! Cum te luptai să mă scoți din ispite, să mă duci la mănăstire, și acum am rămas singur”.
Ce-a pus Dumnezeu în mintea lui? Să se ducă singur la un duhovnic de mănăstire și să se spovedească: „Mă duc, că mama săraca voia să mă scoată din ispite și eu nu cunoșteam atunci! Mă duc eu!”
A încuiat ușile și s-a dus la un mare duhovnic al unei mănăstiri și a căzut cu fața la pământ:
– Părinte, eu sunt cel mai rău om din lume, cel mai mare criminal! Bătrânul l-a linistit, i-a citit molitfa de spovedanie, l-a spovedit și el i-a spus duhovnicului cum a omorât pe mama lui bună. Iar duhovnicul, om înțelept, i-a zis:
– Fiule, nu te deznădăjdui de mântuirea ta! Dar să știi că cine omoară pe mamă sau pe tată, treizeci de ani nu poate lua Sfintele Taine!
– Părinte, a zis el, dar altceva se întâmplă. Aud glasul mamei de câteva ori pe ceas, care zice: „Puiul mamei, de ce m-ai omorât?”
Și a zis duhovnicul:
– Tot bine vrea să-ți facă, ca să-ți aduci aminte de crima pe care ai făcut-o și să te pocăiești, ca măcar, dacă nu te-a avut în lumea asta, să fii cu dânsa dincolo!
– Cum să mă pocăiesc, părinte?
– Iată cum, fiule. Dacă vrei să te faci călugar, canonul se scade la jumătate, adică la 15 ani!
– Ma duc! Nu-mi mai trebuie căsătorie, numai să mă ierte Dumnezeu!
– Du-te, fiule, plânge-ți păcatul și te va ierta Dumnezeu!
– Mă duc, părinte!
A vândut toate, și-a luat două rânduri de haine, a dat casa de pomană la o văduvă și s-a dus la o mănăstire de pe malul Iordanului. Aici a bătut în poartă.
– Ce dorești, frate?
– Am venit să-mi plâng păcatele! Oare mă primește părintele stareț aici?
– Primim, doar mănăstirea este spital duhovnicesc pentru orice păcătos! Mănăstirea îi vindecă pe toți!
L-a primit și, ca nou începător, l-a pus la încercare la cele mai grele ascultări. La bucătărie, la trapeză, la grădină, la îngrijirea bolnavilor, la slujba dobitoacelor. El făcea cu atâta dragoste, și numai plângând, aducându-și aminte de păcatele lui și cum și-a omorât mama.
Dar, pe măsură ce se pocăia el în mănăstire și făcea ascultare, glasul mamei venea mai rar. La câteva zile îl mai auzea. Mai târziu, la câteva luni, duhovnicul i-a spus:
– Cu cât glasul mamei vine mai rar, cu atât Dumnezeu se apropie de tine, că mama vrea să te aducă la cer, că-i pare rău că te-a pierdut în lumea asta! Ea tot mamă a rămas!
– Părinte, a întrebat el, ce canon mai aspru să fac eu ca Dumnezeu să mă ierte mai repede?
– Fiule, să mănânci doar o dată în fiecare zi mâncare fără untdelemn trei ani de zile, să faci câte cinci sute de metanii pe zi și să zici psalmul 50 de câte ori vei putea mai mult pe zi.
– Fac, părinte!
Pe lăngă ascultarea grea, numai sâmbata și Duminica venea de două ori la masă, în celelalte zile mânca o dată în zi, mâncare fără untdelemn, vin nu gusta deloc și a făcut trei ani acest canon.
Călugării se minunau de dânsul, cu câtă dragoste face ascultare și canon, că ei nu știau taina lui: „Măi, acela are dar de la Dumnezeu, că zilnic plânge!”
La trei ani de zile, înainte de Florii, a venit el la duhovnic să se mărturisească. Iar duhovnicul i-a spus:
– Frate Ioane, cum mai stai? Mama te mai cercetează?
– Părinte, mai rar. Parcă aș dori s-o aud mai des, dar mai rar se aude! El a slăbit de atâta post. Trei ani de zile mâncare fără untdelemn, cinci sute de metanii pe zi și ascultarea grea în mănăstire, și atunci a zis duhovnicul:
– Frate Ioane, iată, vine săptămâna Sfintelor Patimi. De la Florii până în ziua de Paști să nu guști nimic, nici apă, nici mâncare, iar în sâmbata Paștilor să vii la mine.
Și a venit în sâmbata Paștilor foarte slăbit, dar vesel oarecum, că Duhul Sfânt, după măsura pocăinței, îl bucura.
– Iată, frate Ioane, noi mergem la slujba Învierii la noapte, tu însă să nu vii la biserică.
– Dar ce să fac, părinte?
– Du-le în chiliuța ta, pregătește-ți candela, pune-i untdelemn, pune fitil și n-o aprinde. Roagă-te la Dumnezeu și pomenește și pe mama ta, că ea este martiră și are mare trecere la Dumnezeu să te ajute cu rugăciunea. Și, dacă va fi un semn și ți se va aprinde candela singură, să știi că te-a iertat Dumnezeu și mama ta de tot păcatul.
El s-a dus în chilie – nu mâncase de la Florii nimic -, s-a pus cu fața la pământ și a început să se roage: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul, pentru rugăciunile Preasfintei Maicii Tale și ale mamei mele!”
Și așa s-a rugat patru ceasuri, cu multe lacrimi și, văzând că nu-i nici un semn și trebuia să iasă cu Învierea, s-a aruncat în chipul crucii și striga cât putea la Mântuitorul, la Maica Domnului și la mama lui să-l ierte și să-i dea un semn de mângâiere că l-a iertat.
Când se trăgeau clopotele pentru Înviere și toți călugării ieșeau afară, deodată, o lumină dulce a umplut chilia lui și s-a aprins candela singură, iar de la sfintele icoane s-a auzit un glas: „Puiul mamei, te-am iertat!”
După atâta jertfa, mama bună tot mamă a rămas! În loc ca el să facă treizeci de ani de pocăință sau cincisprezece în mănăstire, în trei ani de zile mama l-a iertat. L-a adeverit prin aprinderea candelei. După ce a omorât-o, după ce a suferit martiriul din mâna lui, ea tot cu inima de mamă a rămas.
Iubiți credincioși, v-am spus aceasta ca să vă fie milă unul de altul. Acestea să le țineți: Să avem către Dumnezeu inimă de fiu, către noi minte de judecător și către aproapele inimă de mamă!
Oricine ne-ar greși, să-l iertăm; și, cum este o mamă bună, care iartă pe toți, așa să iertăm și noi. Dacă ar fi așa, pe fața pământului, să se iubească toți unii cu alții cum iubește mama pe copii, pământul s-ar face cer, s-ar face rai, n-ar mai fi judecăți, n-ar mai fi morți, n-ar mai fi războaie, n-ar mai fi tulburări, ci ar fi milă și îndurare și bucurie în toată lumea.
Dumnezeu, Cel în Treime închinat, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, pentru rugăciunile Preacuratei Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria și cu ale tuturor Sfinților, să ne miluiască, să ne ajute și nouă, păcătoșilor, să ținem minte această învățătură, ca să avem către Dumnezeu inimă de fiu, către noi să avem minte de judecător și către aproapele inimă de mamă. Amin.
Iubiții mei copii duhovnicești. Acum, când încă mai am mintea sănătoasă, vreau să vă spun câteva sfaturi. De mic copil am fost întreg în păcate.
Și, când m-a
trimis mama mea să păzesc animalele pe deal, pentru că tatăl meu, deoarece eram
săraci, se dusese în America pentru ca să lucreze la canalul Panama pentru noi,
copiii lui, acolo unde pășteam animalele citeam pe silabe viața Sf. Ioan
Colibașul și am iubit foarte mult pe Sfântul Ioan și am făcut multe rugăciuni
ca un copil mic ce eram de 12-15 ani, nu-mi amintesc precis, și, vrând să-l
imit printr-o luptă mare, am fugit de la părinții mei pe ascuns și am venit la
Cavsocalivia din Sfântul Munte și m-am supus la doi bătrânei frați buni,
Pantelimon și Ioanichie.
Îmi păreau că
sunt foarte tare bine-credincioși și virtuoși și-i iubeam foarte mult și, de
aceea, cu rugăciunea lor, le-am făcut destulă ascultare. Asta m-a ajutat foarte
mult, am simțit și mare dragoste și față de Dumnezeu și am petrecut foarte
bine.
Dar, după
îngăduința lui Dumnezeu, pentru păcatele mele, m-am îmbolnăvit foarte tare și
Bătrâneii mei mi-au zis să merg la părinții mei în satul meu, Sf. Ioan de Evvia.
Și, deși am făcut multe păcate de mic copil, când am mers din nou în lume, am
continuat păcatele care până și astăzi au devenit foarte multe. Totuși lumea
m-a luat de bun și toți mă strigau că sunt sfânt. Totuși eu mă simt că sunt cel
mai păcătos om din lume.
Desigur că am spovedit câte mi-am amintit, dar știu că pentru cele pe care le-am mărturisit m-a iertat Dumnezeu, însă totuși acum am un sentiment că și păcatele mele duhovnicești foarte multe și rog câți m-ați cunoscut să faceți rugăciune pentru mine pentru că și eu, când am trăit, am făcut rugăciune pentru voi, dar totuși acum, când voi pleca la cer, am sentimentul că Dumnezeu îmi va zice: Ce vrei tu aici? Eu am să-I spun un lucru: Nu sunt vrednic, Doamne, să fiu aici, însă orice vrea dragostea Ta să facă cu mine. De acolo și mai departe nu știu ce va fi. Totuși doresc să lucreze dragostea lui Dumnezeu.
Și mă rog
totdeauna să iubească pe Dumnezeu, Care este totul, copiii mei duhovnicești ca
să ne învrednicească să putem intrăm în Biserica Lui pământească nezidită. Pentru
că de pe aici trebuie să începem. Eu mereu am depus efortul să mă rog și să
citesc cântările Bisericii, Sfânta Scriptură și viețile Sfinților noștri și
doresc ca și voi să faceți același lucru. Eu m-am silit, cu harul lui Dumnezeu,
să mă apropii de Dumnezeu și doresc ca și voi să faceți același lucru. Vă rog
pe voi toți să mă iertați pentru că v-am strâmtorat!
