Când am citit în grecește la începutul anului interviul acordat de Patriarhul Bartolomeu, am rămas bulversat de atitudinea de sfidare mascată, de pervertire a creștinismului în esența lui. Am vrut să scot în evidență într-un articol acest lucru, dar, până la urmă, nu am făcut-o, mai ales că nici alte publicații străine nu i-au acordat atenție. Deși nu spune lucruri noi, totuși tonul, înstrăinarea pe care o afișează față de tradiția ortodoxă este revelatoare.
După ce am descoperit că interviul cu pricina a fost tradus în românește și este difuzat de revista Lumea credinței, am simțit că subiectul nu merită trecut cu vederea. Mai ales că introducerea făcută de editorii români este una pozitivă, deși scurtă. Impresia este că se face o popularizare în rândul credincioșilor a ideilor și mentalității fanariote progresiste. O eventuală educare a percepției poporului credincios ar face mai ușoară implementarea politicii Constantinopolului dacă legile bisericești tot nu-i sunt favorabile. Socialul poate juca acest rol cum a făcut-o și în chestiunea ecumenismului. Cu cât sunt mai puțini oameni care cunosc tradiția autentică a Bisericii și mai mulți cei care se conduc după idei seculare, cu atât mai mică este rezistența la alterarea predaniei, a etosului și a comorilor Ortodoxiei. Cu atât mai ușor bate vântul schimbării.
Chiar discursul Patriarhului Ecumenic este unul propagandistic, fără idei de forță, fără temeiuri canonice, fără referințe clare, doar generează impresia că ar avea dreptate prin impozanța pe care o afișează. Mai rău, se folosește de victimizare, ca și cum el ar fi cel nedreptățit. Această atitudine este numită în introducerea românească drept „deschidere a inimii”. Poate ar fi fost mai potrivit să-și păzească inima și faptele de acțiuni și intervenții viciate, poate ar fi bine să ne păstrăm luciditatea în fața unor minciuni sfruntate spuse de la o așa înălțime a autorității.
Două subiecte dureroase sunt abordate într-un mod cu totul întristător de Patriarh: pandemia și schisma din Ucraina.
Pandemia
Tema pandemiei este tratată într-un mod progresist desăvârșit: o prezentare deformată a realității și un atac manipulator asupra celorlalți, asupra dușmanilor de clasă, care sunt niște indiferenți și lipsiți de dragoste și compasiune față de semenii lor. Aceasta ca și cum asistăm la o situație în care suntem „șocați de suferințele a nenumărați semeni de-ai noștri și suntem impresionați de sacrificiul de sine al medicilor”. Această descriere se potrivește mai degrabă epidemiei de ciumă sau holeră, cu zeci de mii de morți pe noapte. Totuși situația în realitate nu este chiar așa. Există bolnavi și morți, dar nu la cote extreme. În plus, restricțiile au creat și continuă să creeze multe probleme economice, culturale, sociale și religioase. Deci există mai mulți oameni afectați, nu doar cei infectați cu virusul corona. Lipsa de preocupare pentru celelalte categorii de oameni nu este tot indiferență, poate mai calculată și mai rece, insidioasă și vătămătoare?
A spune că respingerea măștii vine din „moartea dragostei între oameni” mi se pare absolut exagerat. Poate sunt unii care chiar iau în calcul considerente științifice și practice; e greu să cataloghezi refuzul măștii ca un dispreț față de suferința altora, este o acuzație ridicolă. La fel este și afirmația că perspectivele deschise de știință sunt nu doar de bun augur, ci „un dar din cer”. Pur și simplu cerul sau raiul este pe o altă treaptă. De fapt, asistăm la o reinventare a principiilor morale creștine pe baze pământești și chiar pe ideologii moderniste și progresiste, așa-zis științifice, nu pe jertfa și învățătura lui Hristos.
Teoria din vara anului trecut că restricțiile nu afectează Biserica, ci protejează pe credincioși este reluată și în acest interviu. La fel, este o declarație fără explicație, tendențioasă. De parcă bolnavii au nevoie doar de asistență medicală, nu și de libertate religioasă, de posibilitatea să se roage și să ia parte la cultul Bisericii pentru a cere ajutorul lui Dumnezeu. Asta fără a mai intra în detalii care vădesc disproporționalitatea și intruziunea în rânduiala ortodoxă. Spre exemplu, de curând în Grecia statul a interzis slujbele de Bobotează după ce anterior anunțase că le permite. Sfântul Sinod a trecut peste aceste dispoziții și a dispus oficierea sfințirii mari a apei. Bisericile abia de curând sunt deschise după o perioadă de două luni. Asta pentru a aduce în discuție evenimente care nu sunt din România.
Disponibilitatea de a se vaccina este iarăși propagandistică în condițiile în care nu se cunoaște nici măcar eficacitatea vaccinului împotriva răspândirii virusului.
Schisma ucraineană
Dar cel mai dureros subiect este cel al schismei provocată în Ucraina și în toată lumea ortodoxă. Aici sunt reluate aceleași idei ale propagandei fanariote fără o minimă documentare a lor.
Este interesantă confuzia indusă în privința identității „ortodocșilor ucraineni”, care au cerut, pe de o parte, autocefalia, pe de altă parte sunt ținta unor atacuri extremiste. Adevărul este că ortodocșii canonici de sub vlădica Onufrie nu au cerut autocefalie, ci schismaticii rupți de Ortodoxie și recunoscuți ca atare de toate Bisericile Locale. Iar condamnarea abuzurilor și a răpirilor de biserici este una ipocrită pentru că este doar formală, fără o intervenție reală, binefăcătoare; asta pe lângă faptul că nu spune deschis că prigonitorii sunt tocmai cei cărora le-a acordat autocefalie, iar cei persecutați sunt creștinii canonici, pe care el îi disprețuiește ca un „bun” păstor.
Imaginea creată este aceea că intervenția Fanarului a fost pentru a repara nedreptatea față de milioane de ortodocși ucraineni care se aflau în afara Bisericii „fără vina lor”, și nu pe considerente politice. Aceasta s-a făcut pe baza practicii ecleziale, după cum a fost acordată autocefalie în trecut altor nouă Biserici Locale. Acest drept ar ține de „însăși structura Ortodoxiei”. De aceea situația actuală nu este una de schismă, ci este vorba doar de o acțiune a Patriarhiei Moscovei de a rupe comuniunea cu unele Biserici. Asta după ce „timp de trei decenii a închis ochii de bună voie și în mod ostentativ față de situația tragică din Ucraina”. Singura soluție este recunoașterea autocefaliei ucrainene de către toate Bisericile, fără întâlniri pan-ortodoxe și interminabile interviuri pe această temă. De ce? Pentru că aceasta ar fi „Eclesiologia Ortodoxă” și el, Patriarhul Ecumenic, nu poate permite ca ea să fie sacrificată pe altarul unor interese mărunte. Nu e vorba de papism la mijloc, ci de responsabilități consemnate în istoria bisericească, în teologia și canoanele ortodoxe. Renunțarea la această doctrină ar însemna o cedare spre federalizarea Bisericii Ortodoxe pe model protestant, iar rușii urmăresc, de fapt, preluarea autorității pe care o are în prezent Fanarul.
Desigur, acest discurs este profund mincinos în mai toate aspectele lui și a fost combătut de multe ori. Refuzul unei dezbateri la nivel pan-ortodox este elocvent și indică șubrezenia poziției în fața unei cercetări oneste și serioase. Realitatea este că schismaticii care au primit falsa autocefalie, ambele facțiuni, au fost condamnați pe drept și legitim în trecut, iar Patriarhia Ecumenică nu avea nici un drept și nici un temei să-i primească înapoi mai ales fără o pocăință din partea lor. Fanarul a acordat autocefalie mai multor Biserici, dar nu unilateral, ci cu acordul scris sau tacit al celorlalte Biserici Locale și pentru acele țări care făcuseră parte din jurisdicția sa. Este omis voit exemplul Patriarhiei Georgiei, care și-a primit autocefalia de la Patriarhia Antiohiei undeva în sec. al X-lea. De asemenea, pentru că nu există, nu este menționat nici un canon sau text patristic care să expună învățătura despre vreun primat de putere, nu doar onorific. Întotdeauna problemele s-au rezolvat în Ortodoxie sinodal, iar refuzul unei astfel de abordări este o înfruntare vădită și o trădare a ecleziologiei ortodoxe mai degrabă decât negarea pretinselor drepturi ale Patriarhiei Ecumenice. Iar acuzația de protestantism este ridicolă pentru că acesta nu constă în federalizare, ci în refuzarea oricărei autorități clericale și atomizarea credincioșilor, care sunt lăsați de capul lor, singuri cu Dumnezeu, fără ierarhie sacerdotală. Diferența este uriașă. De fapt, în Ortodoxie frățietatea se manifestă tocmai în sinodalitate, în organizarea ierarhică și totodată independentă pe teritorii episcopale, care sunt reunite în mitropolii și patriarhii pe criterii administrative, care iau în considerare circumstanțele sociale. De aceea, de cele mai multe ori, organizarea bisericească se pliază pe cea politică, dar nu se suprapune automat și total.
Unul dintre cei mai nocivi și mai trădători Patriarhi
Însă ceea ce frapează sunt cuvintele cu care refuză discutarea schismei ucrainene și termenii în care-și susține părerea. Este vorba de o îndârjire maximă, fermă, indiscutabilă și nenegociabilă. Practic, este o atitudine fățiș eretică și sfidătoare, care nu face decât rău dacă este tolerată mult în sânul Bisericii și nu sunt luate măsuri la nivel sinodal pan-ortodox față de această poziție.
Concret, persistența în greșeală este exprimată în aceste cuvinte: „În calitate de Patriarh Ecumenic, nu pot permite ca Ecleziologia Ortodoxă să fie sacrificată (modificată) pe altarul intereselor mărunte. Nu am dreptul să fac nici un singur pas înapoi. Nu folosește la nimic curtoazia, atunci când sunt puse în primejdie Teologia, rânduiala (ordinea) și Sfânta Tradiție a Bisericii noastre. Cuvântul Adevărului „este mai ascuțit decât orice cuțit”. O mărturisește istoria, izvoarele, documentele și evenimentele. O alterează banii, intimidările, propaganda și visurile unei nopți de vară. Ei bine, asta nu! Să stăm bine!”. Așadar nu există loc de cedări, nici un pas îndărăt, nici o curtoazie.
Sfidarea aceasta este pur și simplu de factură papistă. Este apogeul parcursului pe care l-a avut Patriarhia Ecumenică în ultimul secol. Dependența ei de puteri străine pentru supraviețuirea pe teritoriul ostil al Turciei este o slăbiciune care a dus-o pe căi ecumeniste neortodoxe. Rugăciunile și apropierile de catolici, evrei și chiar musulmani au smintit și pus răbdarea ortodocșilor la mare încercare. A existat o toleranță mare până acum, dar ea este speculată de Fanar pentru a merge mai departe, pentru a influența întreaga Ortodoxie și a o direcționa pe căi și direcții străine. Puterea politică a SUA se folosește destul de evident de ea ca agent și devine de nesuportat.
Un mare rol în acest derapaj îl are, se pare, ordinul arhonților din interiorul Patriarhiei Ecumenice.
Noi, ca români, trebuie să fim conștienți de situația de ansamblu a Ortodoxiei și să ne poziționăm corect. Deocamdată nu ne atinge direct răul, dar sunt exercitate presiuni asupra tuturor Bisericilor Locale să recunoască falsa autocefalie; noi nu suntem trecuți cu vederea. De aceea este cel puțin curioasă publicarea acestui interviu de către revista Lumea credinței. Ortodoxia este străină de progresismul afișat de Fanar și trebuie să rămână așa, nu să inducă acest duh în mentalul credincioșilor. Lupta cu lumea pentru dobândirea mântuirii este mult mai serioasă și dură decât dulcegăriile și falsitățile la care apelează Patriarhul Bartolomeu.
Offtopic!
Poate fi instalat și pe iphone? Căci am încercat, dar nu se poate sau nu am priceput eu…
Nu, doar pe Android, incerc sa pregatesc si pentru Iphone…
Apropo de arhonti, ne “mandrim” si noi cu unul – Constantin Savoiu, mason de gradul 33. Nu e deloc speculatie, o declara chiar el pe site-ul personal la rubrica: Religie (+ ilustrul drum catre cel mai inalt grad descris tot pe acelasi site). Se pare ca am ajuns (chiar de ceva vreme) in punctul in care o organizatie anatemizata de BOR inca din 1937 (in 2016 BOR a declarat ca aceasta pozitie a ramas neschimbata) si condamnata public si de alte Biserici Locale, se bucura de o pozitie influenta in Patriarhia Ecumenica. “Maestru” Savoiu se lauda ca e cel mai mare rang acordat unui mason la ora actuala.
P.S Nu va uitati la pozele de la rubrica “Religie”, lasa un gust foarte amar..e greu sa nu judeci dupa aparentele din unele pozari, chiar daca nu le cunoastem contextul.
Merită reluat paragraful:
”De fapt, asistăm la o reinventare a principiilor morale creștine pe baze pământești și chiar pe ideologii moderniste și progresiste, așa-zis științifice, nu pe jertfa și învățătura lui Hristos.”
Cei care merita condamnați sunt habotnicii, cei care au transformat credința creștin ortodoxă într-o religie a urii și intolerantei.Chiar vroiam sa-i întreb pe acești indivizi care e varianta ortodoxă a lui Alah Akbar din religia islamica?????
Dacă există habotnici și poate chiar fundamentaliști printre ortodocși, asta nu înseamnă că Patriarhul Ecumenic e corect în ce face. Nu este necesară o condamnare a lui de către extremiști și în duh fundamentalist, ci de către un Sinod Ecumenic (pan-ortodox), așa cum s-a procedat la atâtea Sinoade din trecut. Bineînțeles, dacă persistă în rătăcire, așa cum dă de înțeles. Aceasta este tradiția Bisericii dintotdeauna.