Cu recunoștință față de Domnul și cu bucurie, Sinodul sârb salută acceptarea de către Biserica Macedoneană regimului canonic general recunoscut, care este regimul unei autonomii puternice lărgite, adică o independență internă deplină, care i-a fost acordat în 1959.
Enciclica din 1902 este importantă pentru începutul implicării ortodoxe în mișcarea ecumenică, dar și răspunsul rezervat al celorlalte Biserici este relevant, precum și concluzia ultimă forțată a Patriarhiei Ecumenice. Demn de laudă este răspunsul Bisericii Române, poate cel mai corect dintre toate.
Se adâncește ruptura dintre Grecia și Rusia din pricina problemei ucrainene. După „schisma” diplomatică, acum este așteptată și cea bisericească, cu guvernul grec să treacă la expulzări în grup, la „propunerea” Patriarhului Bartolomeu, ale rușilor din Sfântul Munte, dar și ale monahilor „filoruși”, independent de naționalitate.
– Aici va fi într-o zi pelerinaj… Azi suntem puţini, dar încă mai există credinţă în lume, încât lumea va fi izbăvită. Acum pare cu neputinţă, dar dincolo de mijloacele omeneşti există o iconomie divină şi ea va renaşte omenirea.
Sinodul Bisericii Ucrainene a abordat o serie de chestiuni arzătoare. Ea este la mijloc între oficialitățile locale care încearcă să o submineze și forțele ocupante, care provoacă distrugeri de vieți omenești. Se resimte nevoia unei călăuziri unitare și cât mai clare a credincioșilor care sunt asaltați cu probleme complexe generate de conflictul de pe teritoriul țării lor.
Disputele sunt de natură politică, duse de cercuri profane, iar Patriarhia Ecumenică, prin decizia sa, exclude pocăința și intrarea în normalitatea bisericească. Astfel, sunt validate valori profane, exterioare, pe considerente politice. Acest aspect reprezintă un atac la adresa conștiinței evanghelice a Bisericii și o deraiere pe o direcție lumească, seculară.
Un atac la adresa Bisericii Ucrainene care ține de Patriarhia Moscovei ar destabiliza din interior rezistența țării. Totuși în această perioadă de conflict s-au intensificat acțiunile de acaparare a lăcașurilor de cult ale Bisericii canonice și de trecere la structura schismatică.
Încetarea pomenirii înainte de „hotărârea sinodală” şi condamnare nu are scopul de a evita molipsirea cu erezia propovăduită. Nu, fratele meu! Ea constituie energicul şi ultimul protest al conştiinţei ortodoxe. Atunci când se creează o tulburare, ea dă o ieşire pentru cei care se smintesc, astfel încât Biserica să se grăbească spre soluţionarea problemei.
Este normal ca Patriarhia Rusă să sprijine pe soldații ruși, să se roage pentru ei și la fel de normal este să respingă valorile occidentale contrare ei. Cel puțin până acum, nu s-au înregistrat devieri concrete de la canoanele și tradiția creștină. Cu atât mai mult acuzele aduse ei sunt departe de a fi serioase.
Atunci când oamenii merită războiul, atunci când acumulează cauze de război, războiul vine fie că o vor ei, fie că nu o vor. Precum cei ce beau apă cu bacili de tifos se molipsesc de tifos şi tifosul este inevitabil, aşa şi cei ce lepădându-se de Dumnezeu, se adapă cu gânduri, pofte şi fapte potrivnice lui Dumnezeu, atrag asupra lor molima războiului, şi războiul devine inevitabil.