Comentariu la declarația comună a ortodocșilor și luteranilor (mai 2024)
Ακτινες: Referință la comunicatul comun al întâlnirii recente dintre ortodocși și luterani
După cum este cunoscut, Protestantismul, Reforma, provine, din sec. al XVI-lea, din ruperea de Papism ca un protest puternic pentru faptele lui monstruoase, pentru cursul lui anticreștin, pentru acțiunea lui acțiunea lui criminală și pentru căderea lui morală finală. «A început în Germania în 1517, când Martin Luther a publicat cele 95 de teze ale sale ca reacție la abuzurile de la vânzarea indulgențelor de către Biserica Catolică, care se presupune că oferea iertarea păcatelor cumpărătorilor lor. Termenul ca atare provine din scrisoarea de protest a principilor germani din 1529 împotriva unei dispoziții a Dietei din Speyer, care condamna învățăturile lui Martin Luther ca eretice. Deși au existat fisuri anterioare și eforturi de reformă a Bisericii Catolice în principal din partea lui Peter Valdo, John Wycliffe și Jan Huss, numai Luther a izbutit să aprindă o mișcare mai largă, suficientă și mai nouă. În sec. al XVI-lea, luteranismul s-a răspândit din Germania în Danemarca, Norvegia, Suedia, Finlanda, Letonia, Estonia și Islanda»[1]. Pe Luther l-au urmat și alți reformatori, precum Ulrich Zwingli, Calvin ș.a. Mișcarea Reformei a luat repede proporții mari și s-a întemeiat în Europa Centrală și de Nord, atrăgând mulțime de papistași prin predicile înflăcărate ale conducătorilor Protestantismului cu cererea de curățare a creștinismului de doctrinele și opțiunile anticreștine ale Papismului eretic.
Dar, din păcate, această mișcare nu numai că nu a adus o curățare în creștinismul apusean, ci a ajuns la rătăciri mai rele. Un studiu atent demonstrează că singurul lucru pe care l-a adus Protestantismul a fost dezlipirea lui de puterea papală și respingerea unor monstruozități izbitoare, deși a păstrat aproape toate învățăturile rele papistașe și le-a sporit!
Una dintre acestea este și erezia Filioque, adică a păstrat învățătura rea papistașă a purcederii Sfântului Duh «și de la Fiul», care răstoarnă literalmente dogma de bază triadologică a credinței noastre creștine prin consecințe cumplite și cu efecte în cursul creștinismului occidental. Această înfricoșătoare rătăcire eretică a fost adoptată la început de franci și mai târziu (1014) a fost acceptată și de Roma, în ciuda faptului că fusese condamnată la Sinodul din Constantinopol din 879-880 (Sinodul Ecumenic al VIII-lea) și cu participarea Bisericii Romei! Francii barbari și eretici, după cum este cunoscut, la «Sinodul» de la Frankfurt (794), au condamnat Sinodul Ecumenic al VIII-lea (787), dezaprobând închinarea cinsitoare a sfintelor icoane, s-au diferențiat de acesta. În continuare, Părinții Sinodului al IX-lea Ecumenic (1351) au condamnat «scolastica», ce are rădăcini în «Sinodul» de la Frankfurt[2].
Acest «Sinod» are mare însemnătate pentru că el constituie începutul Protestantismului. S-a sprijinit pe faimoasele «Libri Carolini (traducere: Cărțile lui Carol), sau Opus Caroli regis contra synodum (lucrarea regelui Carol sau simplu cărțile lui Charlemegne), este cunoscut studiul teologic tripartit care a fost scris de Charlemagne din stăpânirea germană a Carolingienilor împotriva deciziilor care au fost luate în 787 la Sinodul VIII Ecumenic – cunoscut și ca al doilea Sinod de la Niceea»[3]. Au fost scrise de împăratul franc semidoct, ne-teolog și infantil cu scopul mai îndepărtat de a lovi în stăpânirea romani de Răsărit, pe care pusese ochii. În această direcție, a convocat «Sinodul» de mai sus ca, la el, teologii franci, folosind «cărțile carolingiene», să refacă deciziile Sinodului VIII Ecumenic și să lovească în credința predanisită a stăpânirii de Răsărit. Intre altele, a mișcat și chestiunea purcederii Sfântului Duh, o învățătură rea ce stăpânise în multe regiuni din Occident deja din veacul al VI-lea d.Hr., legiferată de «Sinodul» de la Toledo (589) și sprijinită pe un text falsificat compus în 645, așa-numitul «Simbol atanasian»[4] și a devenit, după cum am menționat înainte, dogmă de credință a Bisericii Romei în 1014.
În cadrele dialogului ecumenic, se desfășoară de câțiva ani unul dintre multele dialoguri teologice ineficiente, al Bisericii Ortodoxe cu ereticii luterani, care constituie una din numeroasele (peste 200) confesiuni protestante. Firește, diferențele dogmatice abisale și de altă natură a ei față de Biserica Ortodoxă sunt de așa fel, încât punctele de convergență sunt foarte puține.
În luna mai care a trecut, am avut o astfel de întâlnire a comisiei mixte. Rezultatele acestei întâlniri au fost sărăcăcioase și comunicatul comun destul de confuz și evident inacceptabil din perspectivă ortodoxă. Știrea sună astfel: «Comisia Teologică Mixtă Internațională Luterano-Ortodoxă a căzut de acord cu o reformulare comună a Simbolului de Credință de la Niceea din sec. al VI-lea, consimțind cu folosirea textului grecesc inițial în Biserici. La prima vedere, acesta este un fragment tehnic, care se adresează specialiștilor. Întâlnirea care a avut loc în Egipt, la Cairo, între Confederația Luterană Mondială (LWF) și Biserica Ortodoxă, poate fi considerată, totuși, o mică revoluție în relațiile Bisericilor din Apus și Răsărit. Acordul a fost atins datorită unui dialog intens între părți, care va avea în final rezultate reale la nivel CD (acord diferențiat). Deci un dialog care a condus la o „apropiere fundamentală pentru înțelegerea relației Fiului și Duhului”. O abordare care poate să contribuie concret „la cicatrizarea diviziunilor din vechime dintre comunitățile noastre și să ne permită să mărturisim laolaltă credința Sinoadelor Ecumenice de la Niceea și Constantinopol”»[5].
Primul nostru comentariu este de ce intervine folosirea, și nu acceptarea textului ortodox al Simbolului de Credință? Nu cumva aceasta constituie o eschivare a ereticilor protestanți ca să-i țină pe ortodocși într-un dialog continuu cu scopul mai îndepărtat de a-i convinge de «corectitudinea» propriei lor credințe? Ne întrebăm și ce fel de «reformulare» poate să se facă la un text clar al Simbolului de Credință, care decurge din adeverirea învederată a lui Hristos că Sfântul Duh «de la Tatăl purcede» (In. 15: 26)? Și care este această «mică revoluție în relațiile Bisericii de Apus și de Răsărit», care a fost atinsă? Nu cumva au fost convinși ereticii luterani de învățăturile lor rele? Este destul de întunecat și «acordul» care a fost încheiat și sunt invizibile «rezultatele reale».
De asemenea, nu înțelegem ce înseamnă termenul «acord diferențiat». Cumva mutarea delegației ortodoxe la cerințele ereticilor luterani? Cumva dialogul acesta «a condus la o apropiere fundamentală în înțelegerea relației Fiului și Duhului», care să contribuie «la cicatrizarea diviziunilor din vechime dintre comunitățile noastre și să ne permită să mărturisim laolaltă credința Sinoadelor Ecumenice de la Niceea și Constantinopol»? Cumva ereticii luterani șters Filioque din Simbolul de Credință? Evident că nu, pentru că ar fi spus comunicatul. Termenul «reformulare» nu semnifică ștergere, ci «înțelegere» de către ortodocși despre ce semnifică pentru apuseni Filioque și poate acceptarea acestei «înțelegeri».
În continuarea publicației, se menționează: «Separările s-au concentrat pe adaosul cuvântului latinesc „Filioque” de către Biserica Apuseană la textul străvechi al Simbolului de Credință care descrie proveniența Sfântului Duh (ex Patre Filioque procedit, adică provine de la Tatăl și Fiul). Pentru Biserica Ortodoxă acest adaos a reprezentat o răstălmăcire a dogmei trinitare. În ciuda eforturilor de împăcare, Biserica de Răsărit și de Apus au ajuns la schismă în 1054. Schisma rămâne în vigoare până astăzi. La întâlnirea de la Cairo, participanții au punctat că Bisericile Reformei moștenesc Simbolul de Credință din predania apuseană fără să-l considere problematic. Astăzi, totuși, la 1.700 de ani după Sinodul de la Niceea, luteranii și ortodocșii cad de acord că este vremea să cercetăm din nou ce semnifică adaosul acestor cuvinte și cum putem să deschidem un drum spre împăcare»[6]. Să cercetăm din nou ce? Că apusenii au desconsiderat cea mai evidentă încredințare a Domnului despre purcederea numai din Tatăl a Sfântului Duh și formularea inspirată de Dumnezeu a Sinodului II Ecumenic? Membrii comisiei, ortodocși și luterani, cunosc Teologie, Dogmatică și Istorie și pot, din această privință, să știe cum a intrat în Biserica Apuseană, cu reacții vehemente din toată Biserica și din ea însăși. Părinții purtători de Dumnezeu de la Sinodul II Ecumenic (381), când au formulat articolul în cauză din Simbolul de Credință, știau foarte bine ce scriau și nu încape, din această privință, nici o «reformulare» și nici o «cercetare din nou».
Publicația continuă: «Declarația comună propune să fie dată din nou atenție formulării de la început a Simbolului de Credință. Să „încurajeze problematizarea teologică înnoită despre Treime și rolul Sfântului Duh”»[7]. Considerăm că delegația ortodoxă se cuvenea să ceară ștergerea adaosului Filioque, și nu să se implice în cuvinte și problematizări nefolositoare și fără esență, care îi favorizează numai pe vorbitorii eretici.
Sfinții Părinți au compus articolul în cauză al Simbolului de Credință, precum și toate celelalte, după un studiu aprofundat al Sfintelor Scripturi, care a fost însoțit de rugăciune fierbinte, smerenie, frică de Dumnezeu și de o absolută cunoaștere de sine pentru luminarea Sfântului Duh și, cel mai important, transpunând experiența corpului bisericesc cel fără de greșeală al Bisericii. Altfel, este cunoscut că nu au avut nici o legătură convocările Sfintelor Sinoade cu întâlnirile teologice contemporane, unde domnește raționalismul și aroganța individuală, lipsa harului lui Dumnezeu, adesea viclenia, minciuna și, firește, (ne-?)luminarea Sfântului Duh. Și de aceea nu au eficiență și au întâmpinat «jocuri fără substanță și nesfinte», după încredințarea fericitului Arhiepiscop de Australia Stelian, care a trăit mulți ani ca membru și co-președinte al Dialogurilor Teologice, această realitate tragică!
Pe cât privește purcederea Sfântului Duh numai de la Tatăl, ne-a încredințat Însuși Domnul, Care spune: «Când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va da mărturie despre Mine» (In. 15, 26). Cuvântul «a purcede» semnifică «a proveni, a decurge»[8]. În situația dată, Sfântul Duh decurge etern din ființa Tatălui. Trimiterea Lui în lume de Fiul nu semnifică în nici un caz «purcedere», «decurgere»! «Eu Îl trimit vouă de la Tatăl» a accentuat Hristos, până și trimiterea Lui în lume de Fiul s-a făcut «de la Tatăl», cu cât mai mult Ipostasul Lui mai înainte de veci.
Pururea pomenitul Profesor P. Hristu a scris: «Deși termenii a Se naște și naștere exprimă cu înțeles modul provenienței, termenii a purcede și purcedere nu închipuie limpede modul provenienței Duhului pentru că omul nu are relații reprezentative pentru purcedere. De aceea unii Părinți punctează că purcederea Duhului este negrăită, adică arată familiaritatea Duhului cu Tatăl, dar păzește modul negrăit al existenței Lui. Însă, dacă Duhului nu I se acordă cuvântul naștere, I se acordă înțelesul ei. Nimic străin nu intră în Treime: „căci nimic străin nu este amestecat în Treime”. Purcederea, ca și nașterea, este o caracteristică a deoființimii și, precum Fiul, născut fiind din Tatăl cel nezidit, este nezidit, așa și Duhul, fiind purces din El, este nezidit»[9].
Concluzionăm comunicarea noastră cu încredințarea Profesorului Panaiotis Hristu: «Părinții greci nu prezintă niciodată pe Duhul ca purcezând și din Fiul, după cum, de altfel, o demonstrează și Simbolul Sinodului II Ecumenic. […] Poziția dogmatică despre Sfântul Duh a fost schițată puțin după mijlocul sec. al IV-lea de Atanasie cel Mare și apoi de Vasile cel Mare prin lucrările lor clasice pe subiect și a fost formulată oficial în Simbolul Sinodului II Ecumenic (381). De atunci, a început accentuarea lucrării Duhului cugetarea ortodoxă»[10]. Considerăm că participanții la dialogurile teologice cu ereticii ar trebui să-i aibă pe Sfinții Părinți drept călăuze nerătăcite, să prezinte explicațiile lor ereticilor și să-i recomande ca exegeți autentici.
Să semnalăm, de asemenea, că mulți ortodocși dintre admiratorii «unirii bisericilor» fără pocăința ereticilor și respingerea rătăcirilor și învățăturilor lor rele, ca să depășească «piedica» pusă de Filioque, pe care nu o înțeleg ereticii papistași și protestanți să o respingă, se silesc să «înțeleagă» rătăcirea, «jucându-se cu cuvintele», susținând că așa-zisa cacodoxie Filioque este rezultatul diferenței de limbaj, pentru că în limba latină «a purcede» se traduce cu verbul «procedit», care înseamnă «provine». Această tactică nu poate fi acceptată pentru motivul foarte simplu că Sfânta Scriptură este ceva mai mult decât evident că Sfântul Duh purcede numai de la Tatăl, ca și Simbolul Credinței!
În fine, flecărelile menționate anterior, care au fost spuse și care au fost consimțite la întâlnirea ortodocșilor și luteranilor nu pot să aibă nici o valoare. Dimpotrivă, mai degrabă vădesc lipsa fricii de Dumnezeu, pe lângă conciliatorism și lipsa de seriozitate.
În sfârșit, să semnalăm că, deși ereticii luterani ar primi ștergerea lui Filioque din Simbolul de Credință, există o abundență de alte învățături greșite pe care trebuie să le abandoneze ca să fie atinsă «unitatea» cu Biserica neprihănită a lui Hristos. Deci să o lase mai moale participanții ortodocși la dialog cu «standardul» așteptărilor lor și entuziasmul lor emoționant fără valoare pentru «cicatrizarea divizărilor din vechime dintre comunități» și pentru «mărturisirea comună a credinței Sinoadelor Ecumenice», după cum se menționează în comunicatul comun, revenind pe pământ la realitatea rău prevestitoare!
Din partea Biroului pentru erezii și secte
[1] https://el.wikipedia.org/wiki/%CE%A0%CF%81%CE%BF%CF%84%CE%B5%CF%83%CF%84%CE%B1%CE%BD%CF%84%CE%B9%CF%83%CE%BC%CF%8C%CF%82
[2] https://www.pemptousia.gr/2018/10/o-antiktipos-ton-apofaseon-tis-evdomis-ikoumenikis-sinodou-sti-disi/
[3] https://el.wikipedia.org/wiki/Libri_Carolini
[4] https://el.wikipedia.org/wiki/Filioque
[5] https://tasthyras.wordpress.com/2024/07/24/%ce%bb%ce%bf%cf%85%ce%b8%ce%b7%cf%81%ce%b1%ce%bd%ce%bf%ce%af-%ce%bf%cf%81%ce%b8%cf%8c%ce%b4%ce%bf%ce%be%ce%bf%ce%b9-%ce%bf-%ce%b4%ce%b9%ce%ac%ce%bb%ce%bf%ce%b3%ce%bf%cf%82-%cf%80%cf%81%ce%bf%cf%87/
[6] Ibidem.
[7] Ibidem.
[8] https://el.wiktionary.org/wiki/%CE%B5%CE%BA%CF%80%CE%BF%CF%81%CE%B5%CF%8D%CE%BF%CE%BC%CE%B1%CE%B9
[9] https://www.myriobiblos.gr/texts/greek/christo1_7.html
[10] https://www.myriobiblos.gr/texts/greek/christo1_7.html
Comunicatul Comisiei Mixte în varianta publicată de luterani:
Comisia Internațională Mixtă de Dialog Teologic între Federația Mondială Luterană și Biserica Ortodoxă
Noi, reprezentanții Federației Mondiale Luterane și ai Bisericii Ortodoxe, ne-am reunit în spirit de dragoste și comuniune creștină pentru a discuta chestiunea care divide Biserica a purcederii Sfântului Duh. Ambii afirmăm deplina dumnezeire și personalitate a Sfântului Duh, care a fost exprimată în moduri diferite în tradițiile răsăriteană și apuseană. Știm că Filioque a fost introdus în Crezul Niceo-constantinopolitan de Biserica Latină ca răspuns la erezia ariană la câteva secole după compunerea Crezului Niceo-constantinopolitan. Biserica de Răsărit totdeauna a protestat față de această introducere. Ca parte a tradiției latine, reformatorii au moștenit Crezul cu Filioque și nu l-au considerat problematic. Prețuind acest text creștin ecumenic vechi și respectat, sugerăm ca traducerea originalului grecesc (fără Filioque) să fie folosită în speranța că aceasta va contribui la vindecarea divizărilor din vechime dintre comunitățile noastre și să ne dea capacitatea de a mărturisi împreună credința Sinoadelor Ecumenice de la Niceea (325) și Consantinopol (381).
Crezul Niceo-constantinopolitan este o declarație doctrinală folosită la Liturghie. Poporul lui Dumnezeu se roagă cu Crezul Niceo-constantinopolitan și în acea rugăciune credința lor este configurată de Dumnezeu Treimic. Concentrarea înnoită pe cuvintele originale ale Crezului Niceo-constantinopolitan ar putea încuraja reflecția teologică înnoită asupra Treimii și a rolului Sfântului Duh.
Mai mult, ambii afirmăm că în doctrina noastră trinitară Tatăl este cauza (αἴτiος) generării Fiului și a provenienței Duhului. Ortodocșii înțeleg că Filioque adesea era menit să sublinieze relația dintre fiul și Duhul și luteranii sunt conștienți că în tradiția ortodoxă Duhul este conceput uneori ca purcezând (ἐκπορευόμενον) prin Fiul. De asemenea, suntem conștienți că există alte moduri de a indica relația Fiului și Duhului. Sperăm că explorarea formulei „prin Fiul”, folosită de Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschinul și Tarasie al Constantinopolului și viziunile relevante ale lui Grigorie al Ciprului și Grigorie Palama ar putea facilita efortul nostru comun de a ajunge la o înțelegere pe mai departe cu privire la purcederea Sfântului Duh.
27 mai 2024
Nota noastră: Întâi de toate, statutul Simbolului de Credință niceo-constantinopolitan a fost stabilit în timp în cadrul Ortodoxiei. Un moment important l-a constituit Sinodul III Ecumenic de la Efes. Acolo, la insistențele Patriarhului Ioan al Antiohiei, s-a stabilit să nu se facă modificări în structura lui. Acela urmărea să-l scoată basma curată pe Nestorie, care era de origine sirian. Din solidaritate cu acesta, Patriarhul voia să evite discuțiile dogmatice și să nu fie puse în dezbatere inovațiile lui Nestorie al Constantinopolului. Dar Sf. Chiril și restul episcopilor, deși au fost de acord să rămână fixat Crezul de la Niceea, a insistat că acesta trebuie înțeles corect și, pe lângă textul succint al mărturisirii de credință trebuie să existe explicații corecte la punctele care devin sensibile, cum era atunci modul întrupării Fiului lui Dumnezeu.
Deși la Sinodul III s-a stabilit să nu fie operate modificări în Crezul niceean, ulterior Biserica a introdus în uzul său formula semnată la Sinodul II Ecumenic (381) de la Constantinopol, care aduce completări cu privire la Duhul Sfânt, Biserică și Botez și credința în viața veșnică. Aceasta deoarece acest Sinod a fost receptat ca Ecumenic între cel de le Efes (al III-lea) și cel de la Calcedon (451, al IV-lea).
Problema modificării Crezului a intervenit încă o dată mult mai târziu, în veacul al IX-lea, pe vremea Sf. Patriarh Fotie. Atunci era în discuție dogma greșită Filioque și, la Sinodul IX Ecumenic din 879, s-a stabilit să nu fie introdusă această formulă în Simbol și a fost respinsă de Biserică, dar fără a fi condamnați episcopii din Apus care promovau această viziune. Papa de atunci, care era ortodox, nu-și putea asuma un conflict atât de deschis cu francii și a căutat o strategie prin care să nu-i provoace. Așa se face că această linie a fost urmată ulterior și de bizantini față de latini, adică să nu-i înfrunte fățiș, să nu-i numească eretici, ci schismatici pentru a menține o punte deschisă spre împăcare. Chiar și așa, adevărul a fost mereu afirmat, că adaosul Filioque este o eroare dogmatică.
Revenind la textul Comunicatului Comisie Mixte făcut public de luterani, se observă că este mărturisită credința ortodoxă, dar numai în dreptul Bisericii noastre. Luteranii acceptă formularea greacă pentru a fi mai aproape de noi, nu pentru că ar fi de acord cu viziunea noastră dogmatică. Adică este încălcat principiul pus înainte de Sf. Chiril al Alexandriei că este importantă explicitarea din spatele cuvintelor.
Moștenirea catolică a Crezului nu este o scuză pentru luterani pentru că ei sunt conștienți, cum spune chiar Comunicatul, că adaosul a intervenit mai târziu, nu face parte din textul original.
Folosirea Simbolului fără Filioque nici măcar nu este introdusă concret, ci doar ca o sugestie.
Dar cel mai important aspect este că această Comisie s-a întrunit acum și a abordat un subiect legat de comemorarea Sinodului de la Niceea, care va fi comemorat anul viitor la 1700 de ani. Se pare că există un plan de reunire a „creștinilor” de toate soiurile și acum se fac pregătirile. Iar modul cum decurg lucrurile nu indică atingerea unui Crez comun ortodox, corect, ci o unire formală, o împăciuire bisericească ce nu are legătură cu exigențele Bisericii, ci o desconsiderare a tradiției mărturisitoare ortodoxe de peste veacuri.