Întreruperea comuniunii bisericești explicată de Arhim. Vasilios Papadakis

Arhimandritul Vasilios Papadakis, autorul cărții Străjerii Ortodoxiei, a scris și un volum intitulat Schisma zelotismului vechi-calendarist (2008), în care combate extremismul zelotist, adică al stiliștilor. Unul din capitole este dedicat întreruperii comuniunii bisericești cu episcopul în diferite circumstanțe. Acest capitol este important și util pentru situația nepomenitorilor de astăzi, după deciziile Sinodului din Creta, pentru a ști cum să acționeze, dar și pentru justificarea acțiunii lor în fața altora. Pentru a nu îngreuna lectura, am tradus mai jos subcapitolele care se referă la punctele care sunt astăzi de interes și am exclus prima parte, care era axată pe situația de oprire a comuniunii după o condamnare sinodală a episcopului, care nu ridică probleme de înțelegere.

Părintele face o conturare precisă a cadrelor istorice ce au dus la alcătuirea canonului 15 I-II și o distincție între obligativitatea întreruperii comuniunii și dreptul de a proceda astfel când episcopul propovăduiește o erezie în mod fățiș. De asemenea, au existat și situații de iconomie în privința comuniunii care arată că linia de mijloc a fost respectată de cei care au alcătuit canonul 15.

Arhim. Vasilios, cerut de 2047 de credincioși din Creta să fie trecut pe lista de alegeri episcopale în ian. 2022. (Imagine: ΟρθοδοξίαInfo)

Cap. 2. Întreruperea comuniunii bisericești după Sfinții Părinți

2. Întreruperea obligatorie a comuniunii bisericești înainte de o judecată sinodală

În istoria bisericească se întâlnesc și cazuri în care unii clerici s-au despărțit de trupul Bisericii și au creat o nouă Biserică proprie independentă sau au trecut la Biserici eretice sau schismatice deja condamnate. Atât în primul, cât și în al doilea caz, întreruperea comuniunii cu clericii de mai sus s-a realizat imediat, adică fără să premeargă neapărat o condamnare sinodală.

În primul caz, întreruperea imediată a comuniunii membrilor credincioși ai Bisericii cu clericii schismatici era impusă pentru că „depărtându-se prin schismă… de Biserică, nu mai aveau harul Sfântului Duh asupra lor; căci a lipsit transmiterea prin întreruperea continuității”[1]. Clericii aceștia „eretico-schismatici” erau considerați simpli mireni, mădulare străine și necrozate (omorâte) față de Bisericii lui Hristos. „Pentru că, după cum, atunci când un mădular tăiat din trup moare imediat pentru că nu i se mai dă putere vitală, în același fel și cei care s-au rupt o dată de trupul Bisericii, au murit îndată”[2].

Întreruperea imediată a comuniunii bisericești, adică fără neapărat o judecată și decizie sinodală, a fost impusă și față de cei care au trecut sau s-au unit cu Biserici condamnate, eretice. Acest lucru era de la sine înțeles pentru că clericii în cauză nu era posibil să aibă în același timp comuniune bisericească și cu membrii Bisericii, și cu ereticii.

La această concluzie ajungem din formularea canoanelor 1 și 2 ale Sinodului III Ecumenic, care menționează că cel care s-a unit sau este vorba să aibă unire cu eretici condamnați și care se găsesc în afara Bisericii, care au părăsit Biserica, acesta cade imediat din comuniune și preoție[3]. Concret, este considerat „scos de către Sinod deja de acum încolo din orice comuniune bisericească și este fără lucrare”[4] sau, după cum explică sfințitul Balsamon, „este înstrăinat deja de rangul episcopal”[5].

Întreruperea imediată a comuniunii cu cei care s-au unit cu ereticii din afara Bisericii au învățat-o și au aplicat-o Sfinții Părinți la cele două uniri false cu latinii nepocăiți din 1274 și 1439. Practic, în sec. al XIII-lea Părinții aghioriți, credincioși învățăturii canoanelor de mai sus ale Sinodului III Ecumenic, proclamau că „episcopii care s-au împărtășit cu ereticii și au supus pierzaniei Biserica lui Dumnezeu catolică/sobornicească sunt lipsiți de preoție și totodată devin expulzați, adică se arată tuturor ca fiind tăiați din trupul ortodox al Bisericii”[6].

Din acest motiv, imediat după Pseudo-Sinodul de la Lyon (1274) și fără să premeargă vreo judecată sinodală a ortodocșilor care s-au unit cu latinii, aghioriții au refuzat până la moarte orice comuniune cu ei bisericească[7], după cum avertizaseră în epistola lor mai veche aferentă pe împăratul Mihail Paleologul: „Și cum va suporta acestea sufletul unui ortodox și nu se va depărta de comuniunea cu cei ce pomenesc (pe papa) de îndată?[8].

În același fel, adică întreruperea imediată a comuniunii bisericești, au fost înfruntată și falsa unire de la Florența din 1439. Stâlpul Ortodoxiei, Sf. Marcu Evghenicul, proclama în acest sens: „Fugiți și voi, fraților, de comuniunea cu cei excomunicați și de pomenirea celor nepomeniți”[9], adică de ortodocșii care s-au unit cu latinii: „căci aceia trebuie să fie separați de noi întru totul”[10].

3. Întreruperea necanonică a comuniunii bisericești înainte de o judecată sinodală

Până acum am cercetat învățătura Sfinților Părinți cu privire la chestiunea întreruperii comuniunii bisericești cu ereticii și schismaticii care se depărtează și acționează în afara trupului Bisericii Ortodoxe fie după o judecată sinodală, fie din inițiativa lor proprie. Mai jos vom cerceta învățătura patristică despre chestiunea întreruperii comuniunii cu clericii care se află în trupul Bisericii (de obicei cu înainte-stătătorii noștri bisericești), când aceștia săvârșesc încălcări canonice sau propovăduiesc cugetări eretice. Cum anume suntem datori să reacționăm până la o judecată sinodală a lor (care va decide finalmente dacă vor fi caterisiți și excluși din trupul Bisericii), prin urmare în intervalul când aceștia acționează în interiorul Bisericii.

Primii Sfinții Apostoli au dat răspuns prin canonul lor 31 la chestiunea de mai sus, stabilind să fie caterisit clericul care pe motiv de greșeli personale sau încălcări canonice ale episcopului său va întrerupe comuniunea bisericească față de el înainte de o judecată sinodală a lui și „va înființa alt altar”[11]. După cum întărește sfințitul Balsamon în explicarea acestui canon, „chiar de-ar fi cel mai rău dintre toți episcopul sau preotul, nu se cuvine să se separe cineva de ei, ci mai degrabă că se sfințește prin ei”[12].

Urmând tradiția Sfinților Apostoli, Părinții Bisericii au alcătuit și alte sfinte canoane prin care au interzis și ei la rândul lor ruperea clericilor de episcopii lor. Astfel, canonul 5 al Sinodului din Antiohia poruncește ca orice cleric „care, disprețuindu-și propriul episcop, s-a separat de Biserică și s-a adunat deosebi și și-a întemeiat altar… acesta să fie caterisit cu totul”[13].

Asemănător învață și (canoanele) 18 al Sinodului IV și 34 al Sinodului VI Ecumenic, iar 6 al celui din Gangra și 10, 11 ale Sinodului din Cartagina impun o pedeapsă mai severă. Adică orice cleric „se va despărți de comuniunea cu propriul episcop și, făcând schismă cu unii în afară de cea una (comuniune?), ar aduce lui Dumnezeu sfințenia, unul ca acesta se va socoti anatema”[14].

Îmbinând canoanele de mai sus, sfințitul Balsamon observă: „Mai întâi potrivit canonului (31) apostolic schismaticilor li se poruncește să se depărteze de rău; și, dacă nu se înduplecă, vor fi caterisiți sau afurisiți; iar dacă și așa persistă în trufie, adică slavă deșartă și neascultare, să fie supuși anatemei (potrivit canoanelor din Cartagina), căzând ca niște mădulare putrezite din trupul sănătos al Bisericii”[15].

4. Întreruperea permisă a comuniunii bisericești înainte de condamnare sinodală

Rânduielile Sfinților Părinți pe chestiunea întreruperii comuniunii bisericești cu episcopii noștri este, după cum am văzut, foarte drastică. În afară de aceasta, canonul 31 apostolic a desemnat două cazuri excepționale în care este îngăduită ruperea clericilor de înainte-stătătorii lor bisericești. Concret, clericul nu este pedepsit când episcopul său greșește în privința „bunei-credințe și dreptății”, adică este „eretic sau nedrept”[16]. După explicația sfințitului Balsamon, canonul stabilește „să se rupă clericii fără primejdie de episcopii lor când îi sancționează pe aceștia ca necredincioși și nedrepți”[17] sau, ca să utilizăm expresia sfințitului Zonara, „ca unii care greșesc în buna-credință” sau „ca unii care au făcut altceva în afara a ce se cuvine și este drept”[18].

Suntem datori să mărturisim că, atât formularea canonului aferent, cât și explicațiile canoniștilor creează nedumeriri juste. Care sunt exact abaterile acelea ale episcopului pentru care este îndreptățită nesupunerea și ruperea clericilor lor? După cum am văzut, canonul permite ruperea în cazul când episcopul este eretic. Delictul ereziei este desigur ceva clar.

Totuși canonul permite ruperea în cazurile când episcopul săvârșește nedreptăți sau fapte „în afara a ce este cuvenit și drept”. Ultimele expresii sunt nu doar neclare, ci și contradictorii față de opinia că „nu se cuvine ca cineva să se rupă” de episcopul său „chiar de-ar fi cel mai rău dintre toți”[19]. Adică este permisă ruperea de episcop pe motiv de orice faptă nedreaptă sau ilicită? Totuși, dacă devine acceptată o astfel de explicație, se pune în primejdie, credem, nu numai unitatea, ci și însăși existența Bisericii, pentru că sciziunile în trupul ei vor fi atât de multe, pe cât și nedreptățile episcopilor din lume. Așa ceva s-a întâmplat deja, de altfel, la Protestanți, ale căror confesiuni scindate sunt deja nenumărate.

Neclaritatea canonului 31 apostolic a dezlegat-o Sinodul Întâi-al doilea (I-II) al Sfântului Fotie (861), care a stabilit cu precizie că singurul delict al episcopului pentru care este permisă ruperea clericilor lui este proclamarea vădită a unei erezii. Înainte de a vedea istoria premergătoare și deciziile Sinodului I-II, vom menționa și o o altă explicație simplă, personală a noastră la canonul 31 apostolic, care firește în concordanță absolută cu explicația Sinodului de mai sus.

Sfinții Apostoli au utilizat de câteva ori în Epistolele lor (2 Pt. 2, 13) termenul „nedreptate” înțelegând „erezie”, deoarece aceasta este numită și „nedreptatea pentru care este nedreptățit și încălcat adevărul lui Dumnezeu”[20]. Deci, explicând pe baza celor de mai sus cuvântul „dreptate” ca bună-credință (bună-cinstire), vom putea să susținem că Sfinții Apostoli, prin termenul „bună-credință și dreptate” înțeleg numai dreapta credință. Conform acestei explicații, cuvântul „dreptate” în canonul apostolic are un scop explicit, adică supralicitarea bunei-credințe, a dreptei credințe, care este cea mai mare virtute[21], și a cărei anulare ar constitui o pricină justă pentru întreruperea comuniunii bisericești.

Totuși să vedem ce a premers Sinodului I-II.

5. Schismele bisericești din sec. al VIII-lea și al IX-lea

În sec. al VIII-lea și al IX-lea, după cum este cunoscut, a tulburat Biserica din Constantinopol erezia iconomahiei, pe care au urmat-o majoritatea episcopilor, conducătorii, armata, clerul inferior și poporul. Cei ce au stat împotrivă în principal la atacul ereziei atât în prima fază (726-787), cât și în a doua (813-842), au ost monahii[22].

După Sinodul VII Ecumenic (787) și înstăpânirea Ortodoxiei, monahii, după cum era firesc, au avut pretenții la organizarea din nou a Bisericii și controlarea situației bisericești, dar priveau cu suspiciune aptele bisericești ale noilor lor păstori. Conform Cuviosului Teodor Studitul, „zelotiștii și acriviștii” de atunci au acceptat ca ortodox pe noul Patriarh de Constantinopol Sf. Tarasie (784-806) „și s-au adunat cu Tarasie și aveau același cuget”. În afară de acestea, „s-au diferențiat imediat după Sinod (VII Ecumenic) de primirea hirotoniei pe bani a unora dintre ei; și pentru alte chestiuni”[23], una dintre care era starea moderată a Sfântului față de episcopii iconomahi, care s-a întors în sânul Bisericii.

În 795 s-a întâmplat o nouă disensiune pentru că dumnezeiescul și bătrânul Cuviosului Teodor Studitul, Cuviosul „Platon, starețul de la Sakudion s-a despărțit de comuniunea cu Patriarhul Tarasie”[24].

Cauza acestei schisme a fost nunta nelegiuită a împăratului cu o curteană Teodota, după ce a alungat-o pe soția lui legiuită[25]. Sfântul Tarasie nu a fost de acord cu această nuntă, totuși, ca să nu-l înfurie pe împărat, care amenința „să înnoiască erezia (iconomahiei) și să distrugă iarăși cinstitele și sfintele icoane”[26], a tolerat săvârșirea ei de către egumenul Iosif. Această schismă s-a soluționat după doi ani, când Constantin și-a pierdut scaunul și Sfântul Tarasie a găsit prilejul să-l caterisească pe Iosif[27].

Cearta s-a reaprins în 806, când Sfântul Nichifor, sub presiunile noului împărat Nichifor, a fost forțat să-l reabiliteze pe Iosif prin decizie sinodală. Studiții, care s-au rupt iarăși, l-au acuzat pe Sfântul Nichifor și pentru alte chestiuni și concrete „pentru starea de compromis atât față de chestiuni morale ale familiei imperiale, cât și în disputa dintre iconofili și iconomahi[28]. Încheierea noii schisme a intervenit în final după urcarea lui Mihail Rangabe pe tronul imperial (811), care a ordonat înnoirea caterisirii lui Iosif.

După a doua perioadă a iconomahiei (813-842) pe scaunul de Constantinopol a fost ridicat Sfântul Metodie Mărturisitorul. Sfântul a înfruntat cu blândețe subiectul întoarcerii în Biserică a episcopilor care au fost hirotoniți de iconomahi, după cum a procedat mai demult și Sfântul Tarasie. Această condescendență a Sfântului în combinație cu faptul că „i-a promovat pe mulți fără cercetare în ranguri (clericale)”[29] a avut drept rezultat crearea unei noi schisme în principal de către studiți, „care urmăreau să aibă controlul exclusiv asupra situației bisericești”[30].

«De când Metodie, procedând foarte corect sinodal, a pus anatema împotriva monahilor studiți care se rupseseră de Biserică pentru că se țineau de cele pronunțate și scrise împotriva lui Tarasie și Nichifor de Teodor”[31], pentru cicatrizarea acestei noi răni și dezbinări a Bisericii, s-a luptat în multe feluri și Cuviosul Ioanichie, care a susținut pe Sfântul Metodie în politica lui bisericească[32].

Urcarea Sfântului Fotie pe tronul Constantinopolului în 857 a provocat o nouă schismă, de această dată din partea partizanilor Sfântului Ignatie al Constantinopolului, care fusese forțat să se retragă de pe tron cu două luni mai devreme[33]. Ca și mai demult, „sâmburele polemicii împotriva Sf. Fotie a provenit în principal numai de la monahii studiți”[34].

6. Sinodul primul-al doilea (I-II) al Sfântului Fotie (861)

Această nouă disensiune, care a intervenit în trupul Bisericii, l-a forțat pe sfințitul Fotie să convoace în Constantinopol Sinodul numit primul-al doilea (I-II) în 861, la care au participat și reprezentanți ai papei de la Roma. Sinodul a dat dreptate Sfântului Fotie și a alcătuit șaptesprezece canoane despre reglarea a diferite chestiuni bisericești. În special prin canoanele 13-15 s-a depus efort să fie pus un sfârșit schismelor care au tulburat Biserica în secolul al VIII-lea și al IX-lea.

Este definitoriu începutul canonului 1 (13) al Sinodului: „Cel viclean, aruncând în Biserica lui Hristos seminţele neghinelor eretice şi văzându-le pe acestea tăiate din rădăcină cu sabia Duhului, a venit pe altă cale de meșteșug, apucându-se să dezbine trupul lui Hristos prin nebunia schismaticilor. Dar Sfântul Sinod, zădărnicind şi această uneltire a lui” interzice drastic de acum mai departe clericilor sub pedeapsa caterisirii întreruperea pomenirii numelui înainte-stătătorului bisericesc al lor „la sfintele rugăciuni de la Liturghii”, adică întreruperea comuniunii bisericești cu el (schismă) „înainte de o rezolvare și cercetare sinodală și o condamnare finală asupra lui (episcopului)”[35].

Totuși, ca să nu se înțeleagă că prin aceste canoane este anulat (pe baza canonului apostolic 31) dreptul ortodocșilor să întrerupă comuniunea bisericească înainte de o judecată sinodală cu episcopii lor când ei propovăduiesc fățiș învățături eretice și în același timp sunt condamnate ruperile mai vechi și asemănătoare ale ortodocșilor pe motive de credință, înțelepții Părinți au pus la finalul canonului 15 următoarea explicație: Interdicțiile noastre au putere pentru cei care se rup de episcopul lor înainte de „condamnarea lui sinodală și definitivă… pe motivul unor delicte”, care, după sfințitul Balsamon, sunt „desfrânarea, furtul de cele sfinte și anularea canoanelor”[36]. Totuși cei care se rup de episcopul lor înainte de o judecare sinodală deoarece propovăduiește fățiș o „erezie sancționată de Sfintele Sinoade sau de Părinți”, nu numai că nu cade sub certarea canoanelor, ci sunt dimpotrivă vrednici de laudă. „Căci nu au sancționat episcopi, ci învățători pseudo-episcopi și nu au rupt cu schismă unirea Bisericii, ci s-au străduit să izbăvească Biserica de schisme și dezbinări”[37].

Practic, în istoria Bisericii au existat cazuri în care unii clerici au întrerupt comuniunea cu episcopii lor înainte de judecarea sinodală deoarece propovăduiau învățături eretice. Așa ceva s-a întâmplat, de ex., în cazul lui Nestorie al Constantinopolului, care propovăduia o erezie hristologică: „Dacă spune cineva că Maria este Născătoare de Dumnezeu, să fie anatema”[38].

Adică Nestorie cugeta cele ale lui Arie[39], nu considera că Iisus, Care „Se făcuse de două luni și de trei luni”[40] este Dumnezeu, ci „om simplu”[41] și prin Sinod (429) anatematizase pe cei ce cugetau împotrivă[42]. Pe motivul cugetelor eretice ale lui Nestorie, mulți ortodocși au întrerupt imediat comuniunea cu el, adică înainte de judecata și condamnarea de la Sinodul III Ecumenic[43].

De asemenea, ortodocșii au întrerupt comuniunea bisericească și cu Sfântul Macedonie al Constantinopolului când el a cedat pe moment presiunilor împăratului Anastasie și a semnat marginalizarea Sinodului IV Ecumenic (511). Restabilirea comuniunii s-a efectuat numai după mărturisirea publică a Patriarhului că acceptă Sinodul IV Ecumenic[44].

Comuniunea bisericească a fost întreruptă și cu Timotei, urmașul Sfântului Macedonie, care, presat de același împărat, a anatematizat pe cei care acceptau Sinodul IV Ecumenic[45]. Poporul mai ales din Constantinopol a preferat să rămână „excomunicat”[46] mulți ani decât să aibă comuniune cu Patriarhul eretic Timotei.

Întreruperea comuniunii a intervenit și sub Patriarhul Ioan Caleca[47] al Constantinopolului (1334-1347), care, după Sinoadele din 1341 împotriva ereticilor Varlaam, Achindin și cei de un cuget cu ei, a primit în comuniune și a introdus în Biserică „în locul lui Hristos pe Antihrist, pe Achindin cel apostat și războinicul împotriva adevărului”[48]. La ruperea de Patriarhul eretic îndemna atât Sfântul Grigorie Palama[49], cât și cei de un cuget cu el, precum, de ex. sfințitul Iosif Kalotetos, care recomanda: „Trebuie să ne separăm de comuniunea cu acela”[50].

Deci Sinodul I-II a reușit să exprime prin canoanele sale 13-15 învățătura și practica de până atunci a Sfinților Părinți și concret cele următoare foarte importante:

1. Să condamne schismele fără motive dogmatice care interveniseră în sânul Bisericii în sec al IX-lea.

2. Să interzică sub pedeapsa caterisirii întreruperea comuniunii bisericești a clericilor cu înainte-stătătorii lor bisericești înainte de o judecată sinodală cât timp nu subzistă motive de credință, adică crearea unor noi schisme.

3. Să soluționeze neclaritatea canonului apostolic, stabilind că propovăduirea vădită, „publică” și „cu capul descoperit” („în loc de fără reținere și cu îndrăzneală[51]) a unei „erezii sancționate de Sfintele Sinoade sau de Părinți” de către un episcop constituie pricina singulară, justă („delictul”) care dă dreptul clericilor săi să întrerupă comuniunea bisericească față de el înainte să fie cercetată speța lui de un Sinod competent.

4. Să valideze ruperile conforme cu canonul 31 apostolic ale ortodocșilor de păstorii lor pe motive de credință.

5. În final, va trebui să semnalăm formularea distinctivă a canonului 15, care nici nu interzice întreruperea comuniunii bisericești pe motive de credință înainte de o judecată sinodală, totuși nici nu o consideră obligatorie; a permis-o și a lăudat-o simplu. Acest lucru s-a întâmplat pentru că, după cum nu ar fi corect să fie acuzați cei care au întrerupt mai demult comuniunea cu păstorii lor eretici înainte de o judecare sinodală a lor, în același mod nu ar fi corect de asemenea să fie acuzați nici cei care mai demult au avut comuniune bisericească față de păstorii lor eretici până la judecata lor sinodală fie din motive de iconomie, fie din motiv de ignoranță.

De altfel, nici un sfânt canon sau Sfânt Părinte nu a impus niciodată întreruperea comuniunii cu cei care propovăduiau o erezie înainte de judecata lor sinodală. De asemenea, nici un cleric nu a fost niciodată pedepsit pentru aceasta în opoziție desigur cu cei care au continuat să fie în comuniune cu păstorii lor după condamnarea lor sinodală.

De asemenea, nu trebuie să uităm că prilejul pentru legiferarea canoanelor 13-15 au fost schismele bisericești neîndreptățite și scopul Sinodului a fost încetarea lor, firește că nu instigarea la crearea de noi schisme, fie și îndreptățite. Dacă Sinodul a avut ca scop să impună întreruperea comuniunii cu ereticii înainte de o judecată sinodală, ar fi spus la începutul primului (13) canon: „Oricine nu se rupe imediat de păstorul său eretic va fi certat”.

Totuși în acest mod ar condamna cazurile de mai demult ale Sfinților Părinți care le-am menționat mai înainte, care nu au întrerupt imediat comuniunea bisericească față de episcopii lor care propovăduiau o erezie, ci au aplicat iconomia bisericească până la condamnarea lor sinodală. Adică în perioada aceasta s-au străduit să-i călăuzească la pocăință fie prin tăcere distinctivă și toleranță, fie prin epistole și alte moduri pașnice.

Totuși să vedem pe scurt unele cazuri specifice.

7. Cazuri de practicare a iconomiei bisericești față de episcopi care propovăduiau o erezie

1. Sfântul Chiril al Alexandriei a lăudat pe poporul credincios din Constantinopol care a întrerupt imediat comuniunea bisericească a Patriarhului Nestorie „pentru dreapta credință”[52], adică pentru că propovăduia învățături hulitoare. Mai ales i-a caracterizat drept „mai ușuratici” și „măgulitori”[53] pe cei din Constantinopol care nu au procedat la fel, ci aveau dimpotrivă comuniune cu el.

În afară de acestea, Sfântul nu a întrerupt imediat comuniunea cu Nestorie[54], ci a imitat „pe cei care aveau experiență medicală, care nu supun îndată la constrângerile prin fier și prin foc cele ce se petrec în trupuri de la patimi, ci le înmoaie prin leacuri esențiale, așteptând vremea potrivită pentru tăieturi”[55]. Deci, deoarece credea „că trebuie să dea o mână celor alunecați și să-i ridice ca pe niște frați căzuți”[56], l-a stimulat pe Nestorie prin epistole îndemnătoare, în care îl numea „împreună-slujitor”[57], „să se rupă de dogmele așa de stângace și răstălmăcite… și să revină la dreapta credință”[58].

Mai mult, Sfântul Chiril s-a luptat „ca să fie rușinat și îndreptat poate ereticul (Nestorie) după ce i-au scris mulți (episcopi ortodocși)… Și cu toți, adică prin Sinod Ecumenic, să se facă ce este drept”[59]. Practic, condamnarea finală a lui Nestorie și întreruperea definitivă a comuniunii bisericești cu el de către toți ortodocșii s-a produs la Sinodul III Ecumenic. Merită să fie semnalat faptul că Nestorie a fost numit de către episcopii Sinodului până în clipa condamnării lui „preaevlavios și preacuvios”, adică era considerat episcop al Bisericii catolice/sobornicești[60].

2. Sfântul Grigorie Teologul nu a întrerupt comuniunea bisericească față de tatăl și episcopul său, Sfântul Grigorie, când el a semnat din simplitate un simbol de credință eretic, semi-arian (361), ci s-a luptat să-l convingă să-l renege, lucru care s-a făcut după aproape trei ani”[61].

3. O practicare a iconomiei mult mai mare ca timp se observă în cazul stării împotriva ereziei monotelismului. Practic, deși erezia începuse să se propovăduiască în jur de 615, polemiștii ei importanți, Sfinții Sofronie și Maxim Mărturisitorul, nu au întrerupt imediat comuniunea bisericească față de conducătorii ei, ci s-au străduit în felurite moduri să-i conducă la pocăință. Întreruperea comuniunii ortodocșilor cu monoteliții a intervenit sigur după 634 și mai degrabă după 638, adică puțin înainte sau în același timp cu Sinoadele din Apus (640-649), care i-au anatematizat[62].

Mai ales la Sinodul din Lateran (649) împotriva monoteliților practicarea iconomiei bisericești devine și mai vădită pentru că Serghie, episcopul ciprioților, menționează următoarele în acest sens: „Căci am tăcut față de cei care până și astăzi sunt preocupați de iconomie, gândindu-ne să-i strămutăm la învățăturile noastre mai bune”[63].

4. Practicarea de mulți ani a iconomiei a Sfinților Părinți este întâlnită în cazul stării împotriva latinilor. La această concluzie am ajuns și dacă am primi cazul extrem că adică papii propovăduiau public erezia Filioque în 1009[64] și că nu o propagau fără reținere din sec. al IX-lea[65]. Practic, în afară că Serghie al Constantinopolului a tăiat imediat numele papei din diptice, restul Patriarhilor ortodocși nu au făcut același lucru, ci au întrerupt comuniunea după patruzeci și cinci de ani (1054). Desigur că se înțelege că Constantinopolul era unit cu Patriarhiile de mai sus în toată această perioadă.

Această iconomie față de latini s-a făcut deoarece „Patriarhii, potrivit obiceiului bisericesc vechi, aplicând dreptul canonic mai mult decât Kerularie, au așteptat îndreptarea Bisericii romane, drept aceea au avut îndelungă răbdare”[66]. „(Adică) răsăritenii au tăcut din iconomie multă vreme, gândind că italienii vor strămuta inovațiile lor la ceva mai bun, dar i-au exclus din unitatea bisericească atunci când au rămas în propria convingere”[67].

*         *         *

Din cercetarea amănunțită de mai sus am fost conduși la următoarea concluzie finală: Sinodul I-II al Sfântului Fotie a interzis drastic, exprimând învățătura și practica de până atunci a Sfinților Părinți, ruperile clericilor de episcopii lor pentru orice cauză înainte de o judecată sinodală, în afară de propovăduirea vădită a unei erezii. În acest caz, în care un episcop propovăduia învățături eretice, Sinodul nici nu interzice, nici nu obligă la întreruperea comuniunii bisericești cu el; o permite simplu și o laudă.

În acest fel, Sinodul a exprimat convingerea sa că singura instanță să impună tuturor ortodocșilor întreruperea comuniunii este Sinodul Ecumenic sau unul Local mare.

Dimpotrivă, până la convocarea și deciziile Sinodului Ecumenic, orice cleric are dreptul să aplice fie iconomia bisericească și să nu se rupă de episcopul său, fie acrivia, adică întrerupând comuniunea cu el. Această întrerupere vremelnică a comuniunii are ca scop acuzarea păstorului eretic și cererea trimiterii lui la tribunalul sinodal, care va decide definitiv fie încetarea, fie definitivarea întreruperii comuniunii cu el.


[1] Sf. Vasile cel Mare, canonul 1, P.G. 138, 577B-579A.

[2] Cuviosul Nicodim Aghioritul, Pidalion, nota 1 la canonul 1 al Sf. Vasile cel Mare, p. 589.

[3] Canonul 2, P.G. 137, 353A.

[4] Canonul 1, P.G. 137, 349B.

[5] P.G. 137, 349BD.

[6] Χρ. Αραμπατζή, Biserica Ortodoxă și Roma în sec. al XIII-lea, p. 107.

[7] V. Laurent – J. Darrouzes, Dossier Grec de l’ union de Lyon, p. 489, Cuv. Nicodim Aghioritul, Noul Sinaxar (Ekloghion), p. 337-338.

[8] Καλλίστου Βλαστού, Δοκίμιον ιστορικόν περί του Σχίσματος…, p. 108.

[9] Andr. Dimitrakopulos, Grecia Ortodoxă, p. 104.

[10] Apologia, P.G. 160, 537A.

[11] P.G. 137, 96C.

[12] Tâlcuire la canonul apostolic 31, P.G. 137, 97C.

[13] P.G. 137, 1293BC.

[14] Canonul 11 Cartagina. P.G. 138, 56B.

[15] Tâlcuire la canonul 10 din Cartagina, P.G. 138, 53BC.

[16] Cuv. Nicodim Aghioritul, Pidalion, p. 33.

[17] P.G. 137, 97C.

[18] P.G. 137, 100B.

[19] Teodor Balsamon, Tâlcuire la canonul apostolic 31, P.G. 137, 97C.

[20] Cuviosul Nicodim Aghioritul, Tâlcuire la Epistolele sobornicești, p. 179.

[21] Sfântul Proclu al Constantinopolului, de la S. Milia, Culegere a sfintelor canoane…, vol. 1, p. 647.

[22] F. Vafidos, Istoria bisericească, vol. 2, § 107, 2, p. 37.

[23] Epistola 53, tradusă la Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei, Sinodul VII Ecumenic, vol. 1, p. 655-658.

[24] Cuviosul Teofan, Cronografia, anul 6288, P.G. 108, 948A.

[25] P. Hristu, Patrologia greacă, vol. 5, p. 361.

[26] Despre cei între Sfinți Patriarhi Tarasie și Nichifor, P.G. 99, 1852D.

[27] Cuviosul Teodor Studitul, Epistola 30, cartea 1, P.G. 99, 1008A.

[28] V. Feida, Istorie bisericească, vol. 1, p. 794.

[29] M. Ghedeon, Liste patriarhale, p. 187.

[30] P. Hristu, op. cit., p. 377.

[31] M. Ghedeon, Liste patriarhale, p. 185.

[32] Cuv. Simeon Metafrastul, Viața… Cuviosului Părintelui nostrum Ioanichie, cap. 51-52, P.G. 116, 85A-88B.

[33] F. Vafidu, op. cit., vol. 2, § 110, 2, p. 50.

[34] V. Fida, Istorie bisericească, vol. 2, p. 102.

[35] P.G. 137, 1061B-1064A.

[36] P.G. 137, 1069A.

[37] P.G. 137, 1068AC.

[38] Sf. Chiril al Alexandriei, Epistola 14, P.G. 77, 97A.

[39] Sf. Chiril al Alexandriei, Omilia 4, P.G. 77, 996A.

[40] Nichifor Calist, Istorie bisericească, vol. 14, cap. 34, P.G. 146, 1172A.

[41] Cuviosul Teofan, Cronografia, anul 5923, P.G. 108, 236B.

[42] F. Vafidu, Istorie bisericească, § 72, 2, p. 234.

[43] P.G. 91, 1473B.

[44] Cuviosul Teofan, Cronografia, anul 6004, P.G. 108, 364BC.

[45] M. Ghedeon, Liste patriarhale, p. 140.

[46] S. Milia, Culegere a sfintelor Sinoade…, vol. 1, p. 303b.

[47] P.G. 150, 863C-864A.

[48] Sfântul Filothei al Constantinopolului, Cuvânt la cel între Sfinți Părintele nostrum Grigorie, Arhiepiscopul Tesalonicului, cap. 67, de la Δ. Τσάμη, Operele hagiografice ale lui Kokkinos al Constantinopolului, p. 501.

[49] Demontare a explicației tomosului lui Caleca, 29, Ε.Π.Ε. vol. 3, p. 692.

[50] Epistola 2, cap. 9, de la Δ. Τσάμη, Operele lui Iosif Kalotetos, p. 374.

[51] Ioan Zonara, Tâlcuire la canonul 15 al Sinodului I-II, P.G. 137, 1069D.

[52] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epistola 18, P.G. 77, 125BC.

[53] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epistola 11, P.G. 77, 81B.

[54] Ibidem, P.G. 77, 81A, 84CD.

[55] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epistola 18, P.G. 77, 124D125A.

[56] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epistola 11, P.G. 77, 81A.

[57] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epistola 17, P.G. 77, 105C.

[58] P.G. 77, 108B.

[59] Dositei al Ierusalimului, Dodecabiblos, cartea 3, cap. 15, § 20, p. 175.

[60] Ibidem § 41, p. 222.

[61] Grigorie prezbiterul, Viața… lui Grigorie Teologul…, P.G. 35, 261C264A.

[62] Ah. Pitsilka, Viața și luptele Sfântului Maxim Mărturisitorul, p. 12-15.

[63] Dositei al Ierusalimului, Dodecabiblion, cartea 6, cap. 9, § 7, p. 278.

[64] V. Stefanidu, Istorie bisericească, § 22, p. 374.

[65] F. Vafidu, Istorie bisericească, vol. 2, § 113, 1, p. 65.

[66] Dositei al Ierusalimului, Dodecabiblion, cartea 8, cap. 2, § 6, p. 304.

[67] Ibidem, cartea 6, cap. , § 9, p. 278.

Comuniunea cu ereticii potrivit Sinodului VII Ecumenic

Foto: NewsBomb

Deși au existat în istoria Bisericii nouă (9) Sinoade care își merită statutul de Ecumenice, doar 7 dintre ele sunt recunoscute ca atare, ultimele două, din vremea Sf. Fotie și a Sf. Grigorie Palama, fiind privite ca având o importanță mai mică. Dacă ar fi să-l considerăm ultimul pe cel de-al șaptelea Sinod, cel din Niceea (787), care a condamnat pe iconoclaști și a dogmatizat închinarea icoanelor, în primele sale ședințe au avut loc dezbateri importante referitoare la modul primirii ereticilor, cu referințe la situații anterioare. Concluzii foarte importante pot fi trase din aceste discuții cu privire la statutul ereticilor și al slujbelor săvârșite de ei.

Procesele verbale ale Sinodului au fost traduse de Diacon Ioan I. Ică jr. în cartea Canonul Ortodoxiei: Sinodul VII Ecumenic, vol. I: Definind dogmatic icoanele, Editura Deisis, Sibiu, 2020. Referințele principale vor fi făcute la acest volum.

Îndeosebi în Sesiunea I a Sinodului, dar și în a II-a a fost luată în discuție situația unor episcopi iconoclaști care se pocăiau de erezia lor. Trei dintre ei s-au lepădat de eroarea lor, iar alți șapte se făceau vinovați și de persecuții asupra celor drept-slăvitori prin care au împiedicat întrunirea Sinodului cu un an mai înainte, adică în 786. Toți aceștia, în urma unor cercetări amănunțite a tradiției bisericești, au fost iertați de acuzațiile aduse și și-au reluat scaunele lor episcopale. Monahii studiți, în frunte cu egumenul Sava, au insistat cel mai mult ca ei să fie primiți ca simpli credincioși și scoși din rangul clerical, însă hotărârea finală a fost să fie lăsați în treapta lor. Se pare că existau pe atunci două tabere între ortodocși, unii mai rigoriști, alții mai moderați. Dintre primii au fost studiții, care și-au continuat linia prin Sf. Teodor Studitul și urmașii săi, iar ceilalți au fost reprezentați cu intermitență pe parcursul unui secol (între 784-886) de Patriarhii Tarasie, Nichifor, Metodie și Fotie.

Punctele fierbinți care ne interesează sunt acestea:

– Patriarhul Tarasie acceptă să fie ales pe scaun cu condiția să se întrunească un Sinod Ecumenic care să cerceteze erezia iconoclastă ce domnea în Patriarhia de Constantinopol;
– Episcopii iconoclaști care se pocăiesc sunt reprimiți prin renunțarea la greșeala lor dogmatică;
– în urma unei cercetări ample, se ajunge la concluzia că primirea nu necesită hirotonia lor din nou;
– reiese limpede ideea că nu este normal ca păstorii Bisericii să fie eretici, dar s-a înstăpânit obiceiul unei iconomii în vremuri de tulburare, când sunt acceptate succesiunea prin episcopi eretici. Limita stabilită este aceea că nu sunt primite nicidecum hirotoniile și Tainele celor condamnați sinodal sau în cazul când există episcopi ortodocși, dar sunt preferați cei rătăciți.

La Sinod au fost prezenți reprezentanți ai tuturor Bisericilor Locale, adică cele cinci Patriarhii.

Există mărturia Sf. Tarasie înainte de a fi ales Patriarh despre dezbinarea din sânul Bisericii produsă de iconoclasm: „Văd și privesc Biserica zidită pe temelia, care e stânca Hristos Dumnezeul nostru, sfâșiată acum și ruptă și pe noi grăind acum una, altă dată alta, iar pe creștinii din răsărit care au aceeași credință cu noi vorbind altfel și conglăsuind cu cei din apus, iar pe noi întristați de toți aceia și anatematizați în fiecare zi de toți” (pag. 239). Așadar iconoclasmul a produs o dezbinare în interiorul Bisericii, Constantinopolul fiind despărțit în concepții de Roma și de celelalte Patriarhii. Deci nu a cuprins toată Biserica. Disensiunea era la dimensiuni importante, fiind la mijloc și anatematizări, care nu este clar dacă reprezintă excomunicări clare sau doar învinuiri fără o rupere a comuniunii. În limba greacă anatema înseamnă și blestem, ca atunci când Apostolul Petru a început să se blesteme/anatematizeze că nu-L cunoaște pe Hristos. Cert este că toți au aceeași credință la general care îi unește, dar nu în particular, fiind dezbinați și în primejdie de ruptură definitivă.

Trei episcopi sunt primiți prin mărturisirea ortodoxă și renunțarea la dogmele iconoclaste.

În privința altor șapte, apar discuții aprofundate, cerute în special de monahii conduși de egumenul Sava al Studionului. Acești monahi caută scoaterea lor din rang, dar până la urmă nu se ajunge la această decizie.

Sunt citite mai multe scrieri cu privire la primirea ereticilor și rezultă mai multe concluzii:

1. După citirea canonului 8 al Sinodului I Ecumenic, se constată că nu este relevant pentru că nu se referă la iconoclaști, ci la eresul catarilor (pag. 248-249).

2. Deși în canonul de mai sus se spune că ereticii să fie primiți prin punerea mâinilor, aceasta nu se referă la hirotonia din nou, ci este un semn de iertare și primire a pocăinței lor.

3. După citirea canonului 2 al Sf. Atanasie către Rufin, egumenul Sava a cerut ca ereticii să fie primiți, dar nu și preoția lor. Dar hotărârea sinodală a fost să fie primiți toți acei episcopi iconoclaști pentru că nici nu au prigonit, nici nu au fost prigoniți, ci pur și simplu au crescut în acea învățătură rea.

4. La cererea egumenului Sava, s-a cercetat subiectul validității hirotoniei de la eretici. Acestea au fost găsite ca fiind valabile pentru că în trecut au fost multe situații în care au fost recunoscute astfel de hirotonii, precum a Sf. Meletie de către arieni, a lui Anatolie de către Dioscor. „Aceia care vin de la eretici trebuie primiți; dar, dacă s-a dus cineva intenționat la un eretic și a primit hirotonia, să fie neprimit.”

5. Decisivă a fost citirea epistolei 240 a Sf. Vasile către nicopolitani, în care nu acceptă pe cel ce a primit hirotonia „de la mâini profane spre desființarea credinței”.

6. În general, Biserica urmărește o mare iconomie și îngăduință, primind hirotoniile (și Tainele) ereticilor. „Dar, dacă se face o declarație sinodală și o armonie a Bisericilor pentru ortodoxie, atunci cine îndrăznește să fie hirotonit de profanii eretici va fi supus depunerii”.

Primirea înapoi a episcopilor iconoclaști este una improprie. Adică ei nu sunt primiți în Biserică din afara ei, ci în comuniune deplină din starea de acuzați și vinovați de erezie. În actele sinodale se spune: „să vină cei care anul trecut s-au opus adevărului” și să se facă anchetarea lor. Deci nu sunt tratați ca fiind în afara Bisericii, ci doar vinovați de o atitudine greșită și cercetați din postura de „episcopi învinuiți în această parte” (pag. 236) . Rătăcirea lor îi depărta de Biserică, dar încă nu i-a scos în afara ei așa cum păcatele ne rup de Hristos, iar iertarea lor la spovedanie înseamnă o unire a noastră cu Biserica de care nu ne-am despărțit definitiv.

Așadar avem în actele sinodale o cercetare minuțioasă a raportării la Tainele ereticilor, fără să se facă o deosebire, pe parcursul ei, între cei condamnați sau nu sinodal. Conștiința sinodalilor ar fi că trebuie evitați chiar și ereticii care încă nu au fost excomunicați oficial, deși se poate face o mare iconomie în această privință. Totuși linia de demarcație stabilită clar după dezbatere este condamnarea sinodală, care se referă atât la erezie/învățătură, cât mai ales nominal la persoanele eretice. În procesele verbale ale Sinodului VII se face o demarcare indubitabilă prin condamnarea nominală, adică personală a ereticilor. Dar în Sinodul din 843 de mai târziu, ereticii iconoclaști nu au mai fost primiți de Patriarhul Metodie cu tot atât de mare îngăduință pe motiv că erezia a fost deja condamnată oficial și solemn.

Îndeosebi în vremurile noastre se impune și se face o delimitare mai clară între eretici condamnați și necondamnați. În mod categoric Tainele celor dintâi sunt nevalide, dar ale celor din urmă sunt acceptabile prin iconomie și datorită presiunilor exterioare.

Desigur că se poate face o aprofundare a conceptului de eretic necondamnat. Consider personal că putem încadra în această categorie pe cei care propagă o învățătură greșită controversată și criticată serios în Biserică, deși încă necondamnată sinodal. Alte învățături minore, dar care nu au stârnit dezbateri extinse pot fi tratate cu mai multă lejeritate, deși nu sunt neglijabile.

În orice caz, delimitarea granițelor Bisericii nu se face cu rigoare în funcție de dreapta credință, ci în primul rând de continuitatea hirotoniilor. Adică trebuie păstrat un cadru ecleziastic clar, o structură văzută și abia apoi, în cadrul ei, urmărită corectitudinea credinței. Altfel există riscul unui haos de natură protestantă în care fiecare pretinde că este singurul mărturisitor, pe când ceilalți s-au abătut și au fost părăsiți de Dumnezeu și de har.

Întreruperea corectă a pomenirii (Arhim. Epifanie Teodoropulos)

Arhim. Epifanie Teodoropulos (Foto: Ορθόδοξος Τύπος)

TRATAT EPISTOLAR, II*

Atena, 22 iulie 1971

Cuviosului monah Nicodim din obştea ieromonahului Efrem de la Provata, Sfântul Munte.

() Unul ca acesta (care s-a rugat împreună cu ereticii, n.n.) este un cumplit călcător al Sfintelor Canoane, dar nu eretic, cum am spus. Dacă însă nu se opreşte aici, ci propovăduieşte învăţături eretice, atunci se schimbă lucrurile, în acest caz este eretic. Şi este eretic deoarece propovăduieşte învăţături eretice, chiar dacă nu are nici o împărtăşire cu alţi eretici. Ereticii sunt de două feluri: cei pe care Biserica i-a osândit şi i-a tăiat de la Trupul ei şi cei care nu au fost osândiţi încă de Biserică şi nu au ieşit de bună voie din ea. Un astfel de caz este şi cel al patriarhului. Patriarhul Atenagora a propovăduit lucruri eretice, dar nu a fost osândit până astăzi de Biserică şi nici el nu a renegat Biserica, nici n-a ieşit din ea. A rămas în Biserică şi lucrează în ea. Prin urmare, este încă transmitător al harului. Săvârşeşte Tainele. Atunci noi ce trebuie să facem? a) Să ne rugăm pentru dezmeticirea şi pocăinţa lui. b) Să protestăm împotriva lui şi să ne luptăm. Dacă însă conştiinţa cuiva nu suferă să-i pomenească numele, are dreptul să înceteze a-l pomeni, potrivit cu canonul 15 al Sinodului I-II. Aceasta însă este ultimul pas la care poate înainta cineva dacă vrea să nu se afle în schismă şi răzvrătire. Adică poate înceta pomenirea, dar nu va pomeni un alt episcop (numai dacă crede că toată Biserica noastră a căzut în erezie), ci va aştepta, aşa cum am scris în „Tratatul epistolar”, cu conştiinţa liniştită, judecata Sinodului.

O altă problemă: cei care încetează pomenirea patriarhului cum se vor purta cu cei care au împărtăşire cu el? Cei care se împărtăşesc cu patriarhul sunt de două feluri: a) cei care cugetă asemenea ca el (cum este Iacov al Americii, Meliton al Calcedonului etc.) şi b) cei care nu sunt de acord cu el (cum sunt aproape toţi episcopii Bisericii Greciei). Faţă de primii se va comporta la fel ca faţă de patriarh, iar faţă de ceilalţi, chiar dacă aceştia se împărtăşesc cu patriarhul sau cu ceilalţi, nu trebuie să se poarte la fel. Adică nu trebuie să ajungă până la încetarea pomenirii acestora. Nu se îngăduie, după Sfintele Canoane, evitarea împărtăşirii cu unii ca aceştia. Sfintele Canoane dau dreptul încetării pomenirii unui episcop sau patriarhului care propovăduieşte învăţături eretice, însă nu dau dreptul încetării pomenirii acelora care, ortodocşi fiind, îl suferă pe unul ca acesta. Este trebuinţă de mare atenţie aici. Suntem datori să distingem bine două situaţii: Altceva este cel care cugetă şi învaţă ortodox, dar, din iconomie, îl suportă pe primul şi se împărtăşeşte cu el. De asemenea: una este cel care propovăduieşte învăţături eretice, dar nu a ieşit din Biserică şi nu s-a rupt de ea, şi alta cel care a ieşit de bunăvoie din ea (şi şi-a fondat propria „biserică” ori s-a alipit de alta eretică sau schismatică) sau s-a rupt de Biserică după judecarea şi condamnarea sa. Cu cel de al doilea nici un ortodox nu trebuie să aibă vreo împărtăşire. Împărtăşirea cu primul (până la condamnarea acestuia) este lăsată de Sfintele Canoane la libera judecată a fiecărui credincios ortodox. Adică avem dreptul, îngăduit de Sfintele Canoane, să încetăm pomenirea aceluia, însă nu suntem obligaţi să facem aceasta, în continuare, dacă cineva, folosind acest drept, încetează pomenirea, bine face, şi nu trebuie să fie mustrat pentru aceasta de ceilalţi. Dacă un altul, cumpănind anumiţi factori, judecă că nu trebuie să folosească acest drept canonic, ci să aştepte „hotărârea sinodală”, nici acesta nu este vrednic de dojana şi cu atât mai mult de neîmpărtăşire. În acest caz se pot aplica, modificate oarecum, cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Cel ce pomeneşte să nu dispreţuiască pe cel ce nu pomeneşte; iar cel ce nu pomeneşte să nu osândească pe cel ce pomeneşte” (cf. Rom. 14, 5).

Atunci, mă vei întreba: „Care este câştigul nostru din evitarea pomenirii patriarhului, de vreme ce avem împărtăşire cu episcopul Driinupolei, de pildă, care îl pomeneşte pe patriarh? Nu ne molipsim de la el împărtăşindu-ne indirect cu cel care propovăduieşte învăţături eretice?”

Dar încetarea pomenirii înainte de „hotărârea sinodală” şi condamnare, nu are scopul de a evita molipsirea cu erezia propovăduită. Nu, fratele meu! Dacă ar fi avut acest scop, atunci Canoanele nu ar fi dat dreptul încetării pomenirii, din pricina ereziei, înainte de „hotărârea sinodală”, ci ar fi legiferat clar obligaţia încetării pomenirii sub ameninţarea de pedepse grele.

Încetarea pomenirii pentru erezie înainte de „hotărârea sinodală” are alt scop. Ea constituie energicul şi ultimul protest al conştiinţei ortodoxe. Atunci când se creează o tulburare, ea dă o ieşire pentru cei care se smintesc, astfel încât Biserica să se grăbească spre soluţionarea problemei.

Nu există primejdia să ne… molipsim, nici de la cei care îl pomenesc pe patriarh (de vreme ce încă nu a fost încă osândit soborniceşte), nici, cu atât mai mult, de la cei care au împărtăşire cu cei care îl pomenesc. Părerile contrare sunt prostii stiliste.

Sfântul Chiril al Ierusalimului nu s-a molipsit, cu toate că a primit hirotonia întru episcop de la mitropolitul Acachie al Cezareii, care era arian declarat (şi, mai mult decât atât, conducător al unei facţiuni ariene), dar încă se afla în Biserică. Şi Sfântul Anatolie a fost hirotonit episcop (şi încă patriarh al Constantinopolului) de către Dioscor, patriarhul Alexandriei, care era monofizit şi mare apărător al ereziarhului Eutihie. Şi aceasta înainte de a fi osândit de Sinodul IV Ecumenic.

Aşadar, dacă nu s-a molipsit hirotonia săvârşită de episcopi, care propovăduiau învăţături eretice, dar care nu erau condamnaţi încă de sinod, ci erau în Biserică, cu atât mai mult nu se molipseşte prin pomenirea acestora şi nici prin împărtăşirea cu persoanele care din iconomie îi suferă pe aceia şi îi pomenesc. ()


* Arhim. Epifanie Teodoropulos, Cele două extreme. Ecumenismul și stilismul, traducere de Ierom. Ștefan Nuțescu și Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Evanghelismos, 2004.

Nota noastră: Îndrumările Arhimandritului Epifanie Teodoropulos cu privire la întreruperea pomenirii potrivit canonului 15 I-II sunt foarte valoroase și intră chiar în detalii utile pentru vremurile noastre. Trebuie ținut cont de faptul că acest Părinte a fost cel care i-a susținut pe cei trei Mitropoliți care au întrerupt pomenirea Patriarhului Atenagora în anii 1970-1973, amănunt semnalat de Părintele Teodor Zisis: „Au avut înclinații schismatice cei trei Arhierei, în spatele cărora, este sigur că în spatele lor s-a aflat ca sfătuitor teologic Starețul Epifanie Teodoropulos? P. Epifanie a fost un foarte bun cunoscător al sfintelor canoane și cunoaște dacă îngrădirea este schismă…” De menționat că alături de cei trei episcopi s-au aflat majoritatea Mănăstirilor și monahilor din Sfântul Munte în acea perioadă. Printre aceia s-a aflat și Cuviosul Paisie Aghioritul, care era pe atunci îndrumător duhovnicesc al Mănăstirii Stavronichita. Așadar viziunea Arhim. Epifanie reflectă poziția Părinților din acei ani, mai ales că rândurile de mai sus datează chiar din acea perioadă. În plus, situația de atunci luată în discuție este foarte asemănătoare cu cea de astăzi.

Poziția Părintelui Epifanie pe acest subiect este validată chiar de Mitropolia Moldovei și Bucovinei, fiind preluată în articolul Despre pericolul schismei care poate începe cu nepomenirea episcopilor, în care se poate citi faptul că trebuie evitate extremele, deși întreruperea pomenirii este un lucru permis și de laudă: „Canonul 15 este facultativ, nu obligatoriu. El nu pretinde de la clerici ca să înceteze pomenirea episcopului ce învaţă lucruri eretice înainte de condam­narea acestuia, ci dă două alternative. Dacă un cleric, spune canonul, se va rupe de un astfel de episcop „înainte de hotărârea sinodală”, nu face nici o greşea­lă pentru care să fie supus pedepsei, ci mai degrabă este vrednic de laudă”.

Duminica Ortodoxiei. Ce este o anatemă? (Sf. Teofan Zăvorâtul)

Duminica Ortodoxiei reprezintă o sărbătoare importantă pentru Biserica noastră, care a început odată cu restabilirea cultului icoanelor la Sinodul din 843, după a doua perioadă (aproximativ 30 de ani) de iconoclasm. S-a simțit nevoia ca triumful dreptei credințe, organizat cu fast de către noul Patriarh de atunci, Sfântul Mărturisitor Metodie, să fie repetat an de an pentru a nu se mai ajunge la o situație similară, când o erezie deja condamnată să domine Biserica așa de puternic cum s-a întâmplat cu respingerea cultului icoanelor. Treptat, la Sfinții aclamați, dar și la ereticii și abaterile doctrinare condamnate au fost adăugate alte nume și erezii care au apărut ulterior, cum sunt papistașii (catolicii) și anti-isihaștii.

Din nefericire, în România rânduiala de slujbă a Sinodiconului nu a cunoscut o răspândire largă, a fost publicată doar în unele ediții vechi ale Molitfelnicului, nu și în Triod, cartea de slujbă dedicată Postului Mare. În plus, în zilele noastre, această condamnare a ereziilor și împrospătare a conștiinței ortodoxe a fost decăzută până la nivelul în care nici nu se mai știe de ea și în predici se vorbește doar despre cultul icoanelor și despre colectarea de bani pentru Fondul Central Misionar.

Restaurarea Ortodoxiei și a icoanelor la Sinodul din 843 (Imagine: Πεμππτουσία)

Ce este o anatemă?

Sf. Teofan Zăvorâtul

Rareori are loc Sinodiconul Ortodoxiei, care este slujit acum, fără critici și reproșuri din partea cuiva. Și, nu contează câte predici se fac prin care se explică faptul că Biserica acționează aici înțelepțește pentru mântuirea fiilor ei – totuși nemulțumiții continuă să-și repete refrenul. Fie nu ascultă predicile, fie aceste predici nu lovesc la țintă în ce privește perplexitățile celor din urmă sau poate și-au format propria lor concepție despre acest ritual și nu vor să o abandoneze, indiferent ce le spui.

Pentru unii anatemele noastre par inumane, pentru alții sufocante. Asemenea acuzații ar putea fi valide în alte situații, dar nu se poate să fie aplicate Sinodiconului Ortodoxiei. Vă voi clarifica pe scurt de ce acționează astfel Biserica și cred că veți fi de acord cu mine că Biserica procedează înțelept când acționează astfel.

Ce este Sfânta Biserică? Este o societate de credincioși uniți între ei prin-o unitate de mărturisire a adevărurilor revelate dumnezeiește, printr-o unitate de sfințire prin Tainele întemeiate dumnezeiește și printr-o unitate de guvernare și conducere de către păstorii dăruiți de Dumnezeu. Unitatea de mărturisire, de sfințire și de administrație constituie regula acestei societăți, care este obligatorie pentru oricine se alătură ei. Participarea la această societate depinde de acceptarea acestei reguli și de acordul cu ea; rămânerea în această societate este dependentă de împlinirea ei. Să vedem cum a crescut Sfânta Biserică și cum continuă să crească. Predicatorii predică. Unii dintre ascultători nu acceptă predica și pleacă; alții o acceptă și, drept rezultat al acceptării, sunt sfințiți de Sfintele Taine, urmează îndrumările păstorilor și, astfel, sunt încorporați în Sfânta Biserică – ei sunt îmbisericiți (devin membri ai Bisericii). Așa intră toți membrii Bisericii în ea. Prin intrarea în ea, ei sunt amestecați cu toți membrii ei, sunt uniți cu ei și rămân în Biserică doar atât timp cât continuă să fie una cu ei toți.

Din acest indiciu simplu cu privire la cum se formează Biserica, puteți vedea că Sfânta Biserică a ajuns să fie și continuă să existe ca o societate tocmai la fel ca orice altă societate. Și astfel să o privești ca și cum ai proceda cu oricare alta și să nu o lipsești de drepturile care aparțin oricărei societăți. Să luăm ca exemplu o societate de abstinență (pentru cei dependenți). Are reguli pe care fiecare membru trebuie să le împlinească. Și fiecare din membrii ei este membru tocmai pentru că acceptă și se supune regulilor ei. Acum să presupunem că un membru nu doar că refuză să se supună regulilor, dar are și multe vederi complet opuse celor ale societății și chiar se ridică împotriva scopului ei însuși. Nu doar că el însuși nu respectă abstinența, ci chiar batjocorește abstinența însăși și împrăștie noțiuni care ar putea să-i tenteze pe alții și să-i abată de la abstinență. Ce face în mod normal societatea cu astfel de oameni? Prima dată îi mustră și apoi îi exclude. Iată că ai o anatemă! Nimeni nu protestează la asta, nimeni nu reproșează societății că este inumană. Toți recunosc că societatea procedează într-o manieră perfect legitimă și că, dacă ar fi fost să acționeze altfel, ar putea să nu mai existe.

Deci ce este de reproșat Sfintei Biserici când procedează la fel? La urma urmei, o anatemă este tocmai separarea de Biserică sau excluderea din mijlocul ei a acelora care nu împlinesc condițiile unității cu ea și încep să creadă diferit de modul în care o face ea, diferit de modul ei înșiși au promis să gândească la alăturarea în ea. Să ne reamintim cum s-a întâmplat! A apărut Arie, care avea opinii necredincioase cu privire la Mântuitorul Hristos, așa că prin aceste noțiuni răstălmăcea actul în sine al mântuirii. Ce s-a făcut cu el? Prima dată a fost mustrat și mustrat de multe ori prin toate mijloacele de convingere și de atingere posibile. Dar, de vreme ce insista cu încăpățânare pe opinia lui, a fost condamnat și excomunicat din Biserică – adică este exclus din societatea noastră. Luați aminte, nu aveți nici o comuniune cu el și cu cei ca el! Nu susțineți voi înșivă astfel de concepții și nu le ascultați sau să-i primiți pe cei care o fac. Astfel a făcut cu Arie Sfânta Biserică; astfel a făcut cu toți ceilalți eretici; și astfel va face și acum dacă apare cineva undeva cu concepții necredincioase. Așa că, spuneți-mi, ce este de reproșat aici? Ce altceva ar fi putut face Sfânta Biserică? Și ar fi putut să continue să existe dacă nu ar fi aplicat o astfel de strictețe și să-i avertizeze pe copiii ei cu o astfel de grijă despre cei care ar putea să-i corupă și să-i distrugă?

Să vedem ce învățături false și ce învățători mincinoși au fost excomunicați? Aceia care neagă existența lui Dumnezeu, nemurirea sufletului, pronia divină; cei care nu mărturisesc pe Preasfânta Treime, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Unul Dumnezeu; cei care nu recunosc dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos și răscumpărarea noastră prin moartea Lui pe Cruce; cei care resping harul Sfântului Duh și dumnezeieștile Taine care-l dar șamd. Vedeți ce fel de chestiuni ating ei? acestea sunt chestiuni care sunt chiar motivul pentru care Sfânta Biserică este Biserică, principiile pe care este ea întemeiată și fără de care nu ar putea fi ceea ce este. Drept aceea, cei care se ridică împotriva unor asemenea adevăruri sunt pentru Biserică ceea ce sunt pentru noi cei care atentează la viața noastră sau al proprietatea noastră în viața de zi cu zi. Tâlharilor și hoților, la urma urmei, nu li se permite nicăieri să se manifeste liber și să treacă nepedepsiți. Și, când sunt legați și predați legii și pedepsei, nimeni nu consideră că acest lucru este inuman sau o încălcare a libertății. Dimpotrivă, oamenii văd în acest lucru atât un act de iubire pentru om, cât și o protecție pentru libertate – cu privire la toții membrii societății. Dacă judeci astfel aici, judecă la fel și cu privire la societatea Bisericii. Acești învățători mincinoși, întocmai ca tâlharii și hoții, jefuiesc proprietatea Sfintei Biserici și a lui Dumnezeu, corupându-i și distrugându-i pe copiii ei.

Oare chiar e în eroare Biserica atunci când îi judecă, îi leagă și îi alungă afară? Și ar fi oare într-adevăr dragoste de om dacă ar fi privit acțiunile unor astfel de oameni cu indiferență și i-ar fi lăsat în libertate să distrugă pe oricine altcineva? Ar permite o mamă ca un șarpe să se târască liber și să muște pe copilașul ei, care nu înțelege pericolul? Dacă unele persoane imorale ar fi obținut acces la familia voastră și ar începe să-i ispitească pe fiica voastră sau pe fiul vostru – ați fi în stare să priviți aceste acțiuni și discursurile lor cu indiferență? De teama de a vă atrage o reputație că sunteți inumani și de modă veche, v-ați lega propriile mâini? Nu ați împinge o astfel de persoană afară pe ușă și le-ați închide-o pentru totdeauna?! Ar trebui să vedeți acțiunile Sfintei Biserici în același fel. Ea vede că apar indivizi cu o gândire stricată și îi corup pe ceilalți – și se ridică împotriva lor, îi alungă afară și îi strigă la toți cei care sunt ai ei: Luați aminte – așa și pe dincolo și oameni așa și așa doresc să vă distrugă sufletele. Nu-i ascultați; fugiți de ei! Astfel își implinește datoria dragostei de mamă și de aceea acționează cu dragoste – sau, cum o catalogați voi, uman.

În timpul prezent, avem o proliferarea a nihiliștilor, spiritiștilor și a altor isteți dăunători, care sunt duși de vânt cu învățătorii mincinoși din Apus. Chiar credeți că Sfânta noastră Biserică ar păstra tăcerea și nu și-ar ridica vocea să-i condamne și să-i anatematizeze dacă învățăturile lor distructive ar fi fost ceva nou? Nicidecum. S-ar fi ținut un Sinod și în Sinod toți aceștia cu învățăturile lor ar fi dați anatemei și în Sinodiconul actual al Ortodoxiei s-ar adăuga un punct în plus: Feuerbach, Buchner și Renan, spiritiștilor și tuturor următorilor lor – nihiliștilor – să fie anatema! Dar nu este nevoie de un astfel de Sinod și nici nu este nevoie de un astfel de adaos. Învățăturile lor mincinoase au fost deja anatematizate dinainte în acele puncte unde anatema a fost pronunțată pentru cei care neagă existența lui Dumnezeu, natura spirituală și nemuritoare a sufletului, învățăturile cu privire la Preasfânta Treime și privitoare la dumnezeirea Domnului Iisus Hristos. Nu vedeți cu ce înțelepciune și prevedere acționează Sfânta Biserică atunci când ne face să săvârșim proclamarea de față și să o ascultăm? Și totuși ei spun: „Este demodat”. Tocmai acum este relevant. Poate cu 100 de ani în urmă nu era relevant. Dar trebuie să se spună cu privire la timpul nostru că, dacă Sinodiconul Ortodoxiei nu ar fi existat încă, ar fi trebuincios să introducem unul și să-l săvârșim nu doar în orașele reședință, ci în toate locurile și în toate bisericile: pentru a strânge toate învățăturile rele opuse Cuvântului lui Dumnezeu și pentru a le face cunoscute tuturor, pentru ca toți să poată ști la ce trebuie să fie atenți și ce fel de învățături să evite. Mulți sunt stricați doar la minte din cauza ignoranței, în timp ce o condamnare publică a învățăturilor nimicitoare i-ar salva de la pierzare.

Astfel, Biserica îi excomunică, îi exclude din mijlocul ei (când se spune: „Anatema lui cutare”, ceea ce înseamnă același lucru cu „Cutare: afară de-aici!”) sau îi anatematizează pentru motive pentru care orice societatea procedează astfel. Și e obligată să facă asta pentru autoconservare și pentru a-și ocroti copiii ei de nimicire. De aceea nu este nimic de reproșat sau de neînțeles în privința acestui Sinodicon. Dacă se teme cineva de acțiunea anatemei, să evite învățăturile care-l fac să cadă sub ea. Dacă se teme cineva de ea pentru alții, să-i readucă la învățătura întreagă. Dacă ești ortodox și totuși nu ești bine dispus față de această faptă, atunci te afli în contradicție cu tine însuți. Dar, dacă ați abandonat deja doctrina sănătoasă, ce vă privește ce se face în Biserică de către cei care o păstrează? Chiar prin faptul că v-ați format un punct de vedere diferit decât cel care este păstrat în Biserică, deja v-ați separat de Biserică. Nu înscrierea în registrele de Botez îl face pe cineva membru al Bisericii, ci duhul și conținutul concepțiilor lui. Dacă învățătura ta și numele tău sunt pronunțate ca fiind sub anatema sau nu, deja cazi sub ea când opiniile tale sunt opuse față de cele ale Bisericii și când stărui în ele. Înfricoșătoare este anatema. Lăsați deoparte gândurile voastre rele! Amin.

Textul englezesc după care a fost făcută traducerea are la bază versiunea în rusește publicată în Pravoslavnaya Rus, #4, 1974.

Trăsăturile ereziei necondamnate din canonul 15 I-II

Pentru a avea o reacție adecvată față de devierile de la dreapta-credință care apar în Biserică și a fi aplicat corect canonul 15 I-II, este util să fie înțeles bine termenul „erezie” utilizat de Sinodul de pe vremea Sf. Fotie (861).  Cuvântul în cauză este polisemantic și desemnează atât o învățătură abătută de la dreapta credință, cât mai ales, în limbaj teologic, o grupare ruptă de Biserică formată pe baza acelei doctrine.

Ce este o erezie. Necesitatea condamnării ei

Dogmele nu sunt simple formule teologice, nu trebuie prinse doar rațional, ci în duh, cu credință. Astfel, vorbim despre dreapta credință cu sensul de dreaptă-slăvire, bună-credință, cuget sănătos, cuvânt al adevărului sălășluit într-un suflet desprins de pământ. De aceea spune Hristos despre cuvintele Sale că „sunt duh și sunt viață” (In. 6:63) sau, dimpotrivă, despre evreii ostili: „cuvântul Meu nu încape în voi” (In. 8:37). Când nu există această bună dispoziție, apar cugetări eronate care se concretizează și în formule contrare Evangheliei. De aceea o erezie nu este doar o simplă concepție greșită, ci e și potrivnică, nesupusă adevărului, provine dintr-o dispoziție rea, sectară.

Deoarece cugetele omenești nu pot fi judecate foarte ușor și sunt instabile, există un demers clar al Bisericii de a da un reper sănătos de învățătură și de a contracara ereziile, anume anatematizarea lor oficială. Din acel moment, oricine își însușește ideile condamnate este supus anatematizării. La fel se întâmplă apoi cu cei care intră în comuniune cu ereticii.

Respingerea ereziilor sinodal din fașă

Inițial, Biserica izgonea din fașă ereziile pentru că membrii ei și ierarhia aveau o trăire și conștiință vii, vigilente. De la momentul apariției unei erezii nu dura mult până să fie sancționată. Dar, cu timpul, această perioadă de reacție s-a mărit probabil din cauza scăderii conștiinței dogmatice.

Istoric, prima erezie condamnată ecumenic, arianismul, a fost inițial osândită în Sinodul Bisericii Alexandriei. Caracteristica ei cea mai importantă este că a dispărut după Sinoadele I și II Ecumenice, în comparație cu următoarele două mari erezii, (dio-prosopismul) și monofizitismul. Acestea, deși au fost combătute repede, totuși s-au organizat în structuri bisericești paralele, care durează până astăzi. Următoarele erezii, monotelismul și iconoclasmul, au avut perioade lungi de dominare până să fie excomunicate. Prima dintre ele mai bine de 50 de ani, iar a doua 30 de ani de impunere până la Sinodul VII Ecumenic, urmată de o altă revenire de 30 de ani, încheiată odată cu triumful Ortodoxiei la Sinodul din 743.

Perioade îndelungate până la condamnarea ereticilor

Odată cu catolicismul, apare o altă etapă în abordarea ereziei. Biserica a fost foarte îngăduitoare cu dogmele latine, așteptând întoarcerea lor și evitând pe cât posibil o ruptură nefastă. Erezia Filioque a fost aplanată încă de pe vremea Sf. Maxim Mărturisitorul (†662) fără a fi confruntată frontal, dar îndeosebi aderenții ei au fost cruțați pe vremea Sf. Fotie, când a fost doar condamnată învățătura, nu și episcopii franci. Chiar ruptura din 1054 a fost denumită de bizantini schismă o lungă perioadă pentru a lăsa loc de întoarcere și a nu-i îndepărta de tot pe latini prin catalogarea drept eretici. Lucrul acesta îl menționează Sf. Iosif, Patriarhul Constantinopolului dinainte de Ioan Vekkos, în vremea Sinodului unionist de la Lyon (1273).

Se poate observa că Biserica a reacționat față de erezii prin condamnarea lor, după care a devenit intransigentă cu ele. Perioada până la respingerea lor s-a lungit în anumite cazuri și, în această perioadă de criză, comuniunea cu cei ce proferau dogmele greșite nu era condamnabilă, ba chiar îngăduită. Astfel, Sf. Sofronie al Ierusalimului, deși a luptat împotriva monotelismului, nu a rupt comuniunea cu restul Patriarhilor rătăciți, precum nici Sf. Fotie nu a condamnat sinodal pe episcopii franci adepți ai Filioque, ci doar eroarea teologică.

Ereziile condamnate sunt apostazii

Au fost și situații de revenire în forță a unor erezii după condamnarea lor sinodală, cum e cazul arianismului și iconoclasmului. În aceste cazuri, episcopii, clericii și credincioșii care au aderat din nou la erezie au fost primiți prin pocăință în Biserică dacă se întorceau, fără posibilitatea de a-și păstra rangul preoțesc. Doar cei care s-au aflat în aceste structuri fără a propovădui erezia le era iertat prin iconomie să rămână în scaunul episcopal pentru că nu s-au dezis efectiv de credință, ci doar au intrat în comuniune cu ereticii. Stau mărturie în acest sens canonul 2 al Sf. Atanasie cel Mare și 2 al lui Teofil, precum și rânduiala primirii iconoclaștilor care au fost reprimiți la Sinodul din 843 de Sf. Metodie, Patriarhul Constantinopolului.

Ereticii necondamnați nu sunt automat excomunicați

Mai trebuie menționat că finalul unei doctrine eretice nu este neapărat condamnarea, ci și dispariția ei, ducerea în derizoriu. Astfel, au existat mai multe abateri de la credință decât ereziile deja condamnate și consemnate. Însă multe din acestea s-au stins fără osândire oficială. Spre exemplu, teza coruptibilității Trupului euharistic al lui Hristos nu a fost respinsă de un Sinod nici în anii 1200, nici în sec. XVIII, în vremea colivazilor (cf. Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine, p. 24-28). Au mai fost astfel de dispute în perioada bizantină târzie și nu numai, rămase în fundal.

Cei care susțin diferite opinii cu caracter eretic, până să fie excomunicați, fac parte din Biserica pământească după cum ne demonstrează cazul Fericitului Teodoret al Cyrului, care s-a poziționat mult timp împotriva Sf. Chiril al Alexandriei până la Sinodul IV, când s-a dezis solemn de atitudinea dinainte și a fost lăsat în rangul său. În al doilea rând, există situații în care credincioși buni adoptă concepții greșite din ignoranță. Deși faptul este rău în sine, nu-i rupe cu totul de Dumnezeu pentru că cugetul lor este curat. De exemplu, Sf. Grigorie de Nyssa a susținut apocatastaza într-o formulă mai atenuată sau Fer. Augustin, care este considerat o personalitate, deși a avut multe greșeli. Mai există întâmplări care atestă că cei care au concepții greșite totuși nu sunt părăsiți de Dumnezeu, anume monahi care se îndoiau de prezența reală a lui Hristos în Împărtășanie și s-au convins prin descoperiri (Pateric, Avva Daniil, 8) sau un bătrân care credea „întru prostie” că Melchisedec este Fiul lui Dumnezeu, dar, când s-a rugat pe acest subiect, Dumnezeu i-a descoperit prin vedenie că greșește (Pateric, Avva Daniil, 9) sau monahi simpli care aveau idei eretice antropomorfite din simplitatea lor. Desigur că există și reversul, cum e cazul ucenicului Sf. Paisie cel Mare care, doar printr-o dezicere scurtă în fața unui evreu, a pierdut harul botezului. Dumnezeu are judecățile Lui cu fiecare, însă nu se petrece nimic automat, așa încât să poată fi decis cu ușurință cine este eretic și căzut din Biserică și din har și cine încă nu este. Dimpotrivă, trebuie respectate rânduieli clare liturgice și canonice în această privință.

Combaterea ecumenismului necondamnat încă

În situația noastră, ecumenismul este în floare și promovat prin Consiliul Mondial al Bisericilor, la care au aderat și multe Biserici Ortodoxe, și Sinodul din Creta a aprobat o teorie ecumenistă. Pentru a ieși din această situație smintitoare și instabilă, trebuie să depunem eforturi să fie discutat responsabil și după criteriile dreptei credințe acest curent catalogat de mulți Părinți și chiar de Sinodul ROCOR drept abatere dogmatică și chiar panerezie. Ținta este să se ajungă la o decizie sinodală ortodoxă.

În acest scop, este bună și chiar stringentă întreruperea pomenirii ca un gest de răsunet, care ar trebui să arate că situația este disperată și să tragă un semnal serios de alarmă că nu se mai poate așa. Prin această atitudine se atrage atenția asupra abaterilor de la credință ale episcopilor, care își pun în joc statutul lor. Îngrădirea de ierarhi nu îi vizează pe cei care întrerup pomenirea, ci pe arhierei, trădarea lor.

Din păcate, foarte mulți percep întreruperea pomenirii ca o detașare de tezele ecumeniste și astfel se izolează pe ei înșiși de episcopi și de restul Bisericii, nu pe ierarhi. În loc să rezolve problema, se fac ei înșiși problemă.

Sensul termenului „erezie” în canonul 15 I-II față de restul canoanelor

Canonul 15 I-II, în partea a doua, se referă la învățături dogmatice noi, pe care le numește general „erezii”. Nu are cum să fie vorba de erezii deja condamnate pentru că, în cazul lor, ruperea comuniunii este necesară, nu e doar un gest lăudabil, ci obligatoriu. Ca dovadă, iconoclaștii din a doua perioadă, de după condamnarea de la Sinodul VII, au fost primiți toți în Biserică de Patriarhul Metodie prin pocăință și dezicerea de erezie și mirungere, pe când în prima perioadă au fost lăsați în rangul lor chiar și episcopii eretici dacă se deziceau simplu de greșeală. Deci un eretic necondamnat este încă membru al Bisericii, pe când adeptul unei erezii condamnate devine automat excomunicat și depus din rang.

Așadar canonul 15 numește noile abateri dogmatice „erezii” într-un mod impropriu sau diferit de toate celelalte canoane, care folosesc noțiunile de „eretic” și „erezie” cu referire la cei aflați în afara Bisericii, fie că e vorba de persoane, grupări sau învățături greșite. Mai precis, canonul 1 al Sf. Vasile cel Mare definește erezia drept grupul celor „cu totul lepădați și care după însăși credința sunt înstrăinați”, spre deosebire de schisme, care sunt formate din cei despărțiți „din oarecare cauze bisericești cu putință de vindecat”. La fel, canonul 6 al Sinodului II Ecumenic îi identifică pe eretici ca fiind „cei ce de demult au fost îndepărtaţi (ἀποκηρυχθέντας=dezavuați, excluși public) din Biserică şi cei ce după aceea au fost daţi anatemei de către noi, iar pe lângă aceștia și cei ce, prefăcându-se că mărturisesc credința cea sănătoasă, s-au rupt (s-au făcut schismatici) și se adună împotriva episcopilor noștri canonici”. Este limpede că erezia presupune în primul rând ruperea de Biserică, pentru că cine are înfățișarea dreptei credințe, dar nu este în comuniune cu ortodocșii, este tot eretic. Toate celelalte canoane vorbesc despre eretici ca fiind în afară, când e vorba să fie primiți înapoi sau este interzisă comuniunea cu ei sau cununia cu persoane eretice.

Un indiciu în plus că nu e vorba de erezii condamnate provine alte două expresii. În discuție este o erezie „osândită de Sfintele Sinoade sau de Părinți”. Pe de o parte Sfinții nu au căderea să condamne vreo greșeală dogmatică, iar pe de altă parte osândirea menționată nu reprezintă neapărat un act solemn, ci o dezavuare, o sancționare, aceasta fiind traducerea mai exactă a termenului. Același verb (καταγιγνώσκω) este folosit pentru a arăta că cel care întrerupe pomenirea „osândește/sancționează” pe episcop, nefiind vorba de o depunere din treaptă, ci o înfruntare a lui și delimitare drastică de el.

Așadar canonul 15 nu face vorbire de eretici în sensul propriu al celorlalte canoane pentru că nu presupune o erezie condamnată. În ziua de azi încă nu avem o decizie asupra ecumenismului și o excomunicare a promotorilor lui. Nu-i putem trata atât de drastic pe credincioși și nici măcar pe ierarhii Bisericii. Însă aceasta nu înseamnă că ecumenismul nu ar fi o problemă gravă, o învățătură cu caracter eretic, care face ravagii.

După cum au procedat Sfinții Părinți în trecut, ar trebui să mărturisim împotriva ecumenismului, chiar să întrerupem pomenirea, dar nu obligatoriu, cu scopul de a se ajunge la condamnarea oficială a noii erezii sau să renunțe la ea ierarhii care o promovează. În orice caz, este de neocolit condamnarea Sinodului din Creta.

Confundarea înțelesului de „erezie” din canonul 15

Emblematică este convingerea celor din jurul Pr. Ciprian Staicu și a monahului Sava că interdicția comuniunii cu ereticii nu se referă doar la cei condamnați, ci și la cei cu cuget eretic. Această idee este exprimată explicit în cartea Învățăturile Sinoadelor Ecumenice despre întinarea prin erezie… La pag. 206-208 sunt contrazise pe față(!!!) explicațiile tuturor canoniștilor și ale Sf. Nicodim Aghioritul prin invocarea ruptă din context a unei întâmplări cu un Sf. Atanasie, care nu voia să intre în comuniune cu un episcop uniat. Însă acolo problema nu era comuniunea cu acel episcop, ci prin el direct cu Papa, care era sub anatemă. Acel Sfânt nu avea cum să invoce canonul 10 apostolic, care interzice comuniunea cu cineva excomunicat, dacă nu era vorba de un episcop afurisit.

Pe lângă aceasta, mai există numeroase răstălmăciri ale canonului 15, care nu prevede oprirea comuniunii decât cu episcopul eretic, nu și cu cei aflați în comuniune cu el. Sau noțiunea de „pseudo-episcop” nu înseamnă că este excomunicat, că nu mai este arhiereu, ci că se achită mincinos de datoria sa. După cum și apelativul de „pseudo-învățător” subliniază nu faptul că nu este învățător, ci că este unul fals. În fine, deși canonul este obligatoriu, el nu prevede vreo obligație legală de întrerupere a pomenirii, ci doar laudă și cinstește pe cei ce fac aceasta.

Personal, am convingerea că atât majoritatea nepomenitorilor provoacă sminteală și blochează problema prin atitudinile lor extreme, dar și că majoritatea clericilor, monahilor și chiar mirenilor care sunt apropiați de Biserică, fără a mai vorbi de arhierei, se fac vinovați de indolență, nepăsare și chiar pactizare cu erezia ecumenistă. Toți suntem membri ai Bisericii formal, dar ar trebui depuse eforturi mai stăruitoare pentru fi depășită această etapă de erezie necondamnată, liberă a ecumenismului. Cei mai râvnitori ar trebui să aibă condescendență față de restul, iar cei mai neinițiați să-i urmeze și să-i sprijine pe cei mai întăriți, nu să fie pasivi față de trădarea de credință care se petrece pe motiv că nu e vina lor.

Iconomia bisericească se poate face la nivel dogmatic sau pastoral?

Hristos – Păstorul cel bun (Foto: Christianity Art)

Accentul pus de majoritatea nepomenitorilor pe comuniune, nu pe erezie creează o serie de probleme, după cum se poate vedea în descrierea ultimelor dezbateri pe care le-au avut unii dintre ei. În mod normal, teoria vaselor comunicante duce la o izolare completă de oricine este în comuniune cu cei care proferează vreo învățătură greșită. Totuși, pentru că o astfel de cale este grea și evident o înșelare, apar concesii mai mari sau mai mici, opinii diferite și se ajunge dezbinare și la o împărțire sectară pe grupări. Acest fenomen, din păcate, trage un semnal de alarmă asupra propriilor greșeli, nu ale ierarhilor.

Mărul discordiei îl reprezintă concepția conform căreia comuniunea liturgică înseamnă și o punere în comun a credințelor personale ale celor ce participă la rugăciune. Aceasta nu are temei în învățătura biblică și patristică, după cum am arătat în cel puțin două articole mai vechi, Rostul întreruperii pomenirii și Ce exprimăm prin (ne)pomenirea episcopului. Totuși cei care promovează această teorie se bazează în special pe cartea ierom. Evghenie, Învățătura Sinoadelor Ecumenice despre întinarea prin erezie…, tradusă de pr. Ciprian Staicu, pe care am combătut-o într-un articol mai vechi, la care nu binevoiește sau nu are cum să răspundă, deși a fost confruntat personal.

Ca un rezumat al mărturiilor patristice, nici un Sfânt Părinte sau Sinod nu a adoptat o astfel de atitudine. Doar în scrierile Sf. Teodor Studitul se găsește ideea că prin comuniune se produce împărtășirea de credința celorlalți participanți la slujbă. Însă el a fost canonizat de către Sf. Metodie, Patriarhul Constantinopolului, după restabilirea icoanelor, pe considerentul că s-a împăcat cu Sf. Nichifor și ar fi abandonat linia rigoristă. Așadar Biserica, într-un final, pe vremea Sf. Fotie, prin canoanele 13, 14 și 15 ale Sinodului I-II, a respins poziția studiților.

În plus, au existat destule situații în care s-a făcut iconomie cu anumiți eretici necondamnați. Spre exemplu, Sinodul VIII Ecumenic de pe vremea Sf. Fotie a condamnat Filioque, dar nu și pe episcopii franci care îl susțineau. Anterior, Sf. Sofronie al Ierusalimului a fost în comuniune cu Patriarhii monofiziți necondamnați la acea vreme. La fel, Părinții care au întrerupt pomenirea Patriarhului Atenagora în anii 1970 au păstrat comuniunea cu ceilalți. Părintele Dionisie Ignat nu a pomenit toată viața pe Patriarhul de Constantinopol, dar era în comuniune cu cei care veneau la el.

Revenind la discuțiile menționate la început, se poate observa că ele se învârt fix în jurul ideii de întinare prin comuniune: îngrădirea de Pr. Ciprian Staicu, iconomia cu cei neîngrădiți, comuniunea cu visarioniștii. Însă partea cea mai contorsionată o reprezintă iconomia cu cei neîngrădiți după socotința duhovnicului, adică a fiecărui preot în parte. În felul acesta, se transmite mesajul că se poate face iconomie în probleme dogmatice pentru că prin comuniune te împărtășești de concepțiile eretice ale altora (după opinia lor) și totuși se poate face pogorământ.

Lipsa iconomiei în dogme a fost subliniată chiar și de Părintele Antim într-un comunicat recent. Totuși face confuzie între dogme și comuniune, bazându-se pe un citat scos din context al Sf. Ioan Gură de Aur, care ar spune: „dușmani ai lui Hristos nu sunt numai ereticii, ci și cei ce sunt în comuniune cu ei”, dar fără să dea o trimitere concretă. S-ar părea că această expresie nu aparține Sfântului chiar în forma menționată, ci este doar o parafrază făcută de Sf. Teodor Studitul după unele cuvinte ale lui. Trimiterea ar putea fi regăsită în Cuvântul despre eretici… și sună mai precis astfel: „Ascultaţi, toţi cei ce mâncaţi împreună cu ereticii, le­pădare dureroasă: vrăjmaşi ai lui Dumnezeu sunteţi”. În orice caz, nu este vorba despre orice fel de eretici, ci condamnați, care au altare diferite. Este nedrept să fie aplicat acest cuvânt oricui are învățături rele înainte de anatematizarea lui, pentru că Sfântul nu a avut aceasta în vedere.

După cum s-a discutat la Sinaxa de la Bănceni din martie 2018, în prezența Pr. Teodor Zisis, facem iconomie în ce privește comuniunea în mod pastoral, nu dogmatic, pentru că încă nu există o osândire oficială a ecumenismului. Slujbele în comun nu presupun părtășia la învățăturile eretice ale altora, ci sunt ale Bisericii, au har. Trebuie evitate dogmele greșite ecumeniste, nu atât comuniunea cu ierarhii și clericii susținători ai Sinodului din Creta. Întreruperea pomenirii este un protest care nu este obligatoriu canonic și nu poate fi nici impus, nici asumat de toți. Atenția trebuie îndreptată asupra respingerii ereziei ecumenismului până la o condamnare sinodală, după care va fi interzisă și comuniunea cu cei ce persistă în ea.

Tot la acea Sinaxă, am propus împreună cu Ierom. Macarie și alți Părinți să existe flexibilitate în ce privește iconomia pastorală. Adică fiecare preot să primească pe cei neîngrădiți la slujbă după cum consideră sau să lase pe fiii duhovnicești să participe la Liturghiile „pomenitorilor” care au cuget ortodox, chiar dacă nu au întrerupt pomenirea. Cu alte cuvinte, propunerea era să recunoască toți că se poate face iconomie pastorală și să fie păstrată comuniunea cu anumiți clerici și credincioși care au cuget ortodox. Însă cei prezenți, în marea lor majoritate, nu au fost de acord pe motiv că ar fi prea greu să impună o linie rigoristă, deși ar poate face iconomie. Altfel spus, nu au recunoscut această posibilitate de a face pogorământ.

Trebuie multă atenție, pentru că această concepție a întinării prin comuniune face multe pagube: duce la extremism și izolare de Biserică sau la dezbinare sectară pe grupuri mai mult sau mai puțin rigoriste. În felul acesta, este compromisă lupta împotriva ecumenismului în loc să fie curățată și luminoasă.

Desigur că este de dorit în toate să ținem acrivia, precizia, nu iconomia. Însă aici vorbim despre iconomie pastorală, nu dogmatică. Iar în această privință, lucrurile stau tocmai invers: în viața duhovnicească trebuie urcat cu smerenie și câte puțin, nu cu cerințe mari și forțări peste putere. Mai exact, trebuie format întâi cugetul bun, rugător și credința făptuitoare, apoi se ajunge și la luminarea minții de a înțelege și prinde cum se cuvine dogmele dreptei-credințe și chiar de a le apăra cu o mărturisire curată, jertfelnică, din dragostea aprinsă pentru Dumnezeu și adevărul Evangheliei.

Precizări ale Sinodului Bisericii Ruse referitoare la crearea Exarhatului din Africa

Tratative între Patriarhii Teodor și Chiril, însoțiți de suita lor, înainte de a intra în conflictul ucrainean (Foto: Hilarion)

Patriarchia.ru: Declarația Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din 28 ianuarie 2022

Membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse au citit Comunicatul Sfântului Sinod al Patriarhiei de Alexandria cu privire la întemeierea Exarhatului din Africa de către Biserica Ortodoxă Rusă, publicat pe 12 ianuarie 2022.

Sfântul sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse consideră necesar să răspundă încercărilor făcute în acel document de a distorsiona adevăratele motive și împrejurările întemeierii Exarhatului.

Decizia Patriarhiei Moscovei este explicată în Comunicat ca decurgând „din faptul recunoașterii autocefaliei Bisericii Ortodoxe a Ucrainei de către Preafericitul Teodor al II-lea, Papă și Patriarh al Alexandriei și a toată Africa”.

Afirmația de acest fel se întemeiază pe o poziție evident mincinoasă pentru că Biserica Ortodoxă Ucraineană, așa cum a existat, tot astfel urmează să existe până astăzi ca o parte autonomă în administrație a Bisericii Ortodoxe Ruse. Nu a cerut și nu a primit nici o autocefalie Biserica Ucraineană. Dimpotrivă, a respins categoric procedura de acordarea a așa-zisului Tomos de autocefalie impus ei din afară și prin susținerea conducătorilor politici de atunci ai țării și al schismaticilor. Acestea au fost menționate repetat și public în declarațiile oficiale ale Sinodului Ierarhiei și ale Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene, în cuvântările ierarhilor, ale clericilor, ale monahilor și ale mirenilor ei, a căror majoritate covârșitoare au dorit și doresc păstreze unitatea cu Patriarhia Moscovei.

Așa-zisa autocefalie a fost acordată de Patriarhia de Constantinopol nu Bisericii Ortodoxe Ucrainene canonice – cea mai mare confesiune din Ucraina, care numără 108 episcopi, 12.381 parohii, 12.513 clerici, 260 sfinte mănăstiri și 4.630 monahi – ci unei grupări de schismatici, care s-au rupt de ea și urmează să o războiască. Tocmai pe baza acestor indivizi, care nu dispun de hirotonie validă și de harul preoției, și a celor de un cuget cu ei, Patriarhia Constantinopolului a constituit prin încălcarea canoanelor o „biserică autocefală”. Tocmai această structură schismatică, care este lipsită de har, a primit-o în comuniune Preafericitul Patriarh Teodor al Alexandriei.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a Rusiei semnalează cu tristețe schimbarea ecleziologiei ortodoxe, care a fost manifestată prin materializarea scenariului așa-zisei autocefalii ucrainene. Totuși schimbarea aceasta nu a fost comisă de Biserica Rusă, cum susține Comunicatul Sinodului Bisericii Alexandriei. Se regăsește în acțiunile Patriarhiei de Constantinopol, care a comis o intruziune ilegală în Ucraina, precum și în declarațiile reprezentanților ei înalți. eforturile de desemnare a unui Întâistătător primat în diptice ca „primul fără egali” în Biserica Ortodoxă, care chipurile deține dreptul exclusiv după judecata lui să acorde și să ridice autocefalii, să rupă segmente din Bisericile Locale, să revoce unilateral documente istorice de mai bine de trei sute de ani, să anuleze abuziv decizii disciplinare ale Sfintelor Sinoade ale altor Biserici autocefale, să „repună” abuziv în preoție persoane care niciodată nu au avut-o, constituie o apostazie evidentă de la învățătura despre Biserică a Sfinților Părinți și de la tradiția ortodoxă străveche.

Membrii Sfântului Sinod își amintesc cuvântările Întâistătătorilor Bisericii Ortodoxe a Alexandriei pentru Biserica Ortodoxă canonică din Ucraina în sânul Patriarhiei Moscovei, fiind cuprinse declarațiile Preafericitului Patriarh Teodor, pe care le-a susținut în mod repetat în trecut până de curând. După cum dădea mărturie Preafericirea Sa în 2016 în unul din interviurile sale, mereu a urmat o „asemenea poziție, că Biserica Ucraineană constituie o parte indivizibilă a Bisericii Ortodoxe Ruse”. În 2018, când a vizitat Odessa, Întâistătătorul Patriarhiei Alexandriei a îndemnat pe credincioși să rămână dedicați „Bisericii canonice a Ucrainei de sub Preafericitul Mitropolit Onufrie”.

Totuși, pe 8 noiembrie 2019, Preafericitul Patriarh Teodor brusc a declarat că recunoaște gruparea schismatică ucraineană, a început să-l pomenească pe conducătorul ei la sfintele slujbe și, pe 13 august 2021, la primit în comuniune euharistică directă.

După cum este cunoscut, recunoașterea structurii schismatice din Ucraina de către Preafericitul Patriarh Teodor nu a fost primită printre alții nici în propria Biserică Ortodoxă a Alexandriei. Mulți clerici ai ei s-au poziționat public pentru Biserica Ortodoxă canonică Ucraineană, și-au declarat dezacordul față de decizia evident ilegală a Întâistătătorului lor și nu au dorit să se supună canonic aceluia care a urmat calea schismei.

Doi ani Biserica Rusă nu a răspuns cererilor clericilor africani pe care le-a primit, ci a așteptat cu răbdare ca Preafericitul Patriarh Teodor să-și schimbe decizia. Totuși, în perioada care a trecut, Preafericitul nu s-a mărginit numai la pomenirea în dipticele Întâistătătorilor ortodocși a căpeteniei uneia dintre grupările schismatice ucrainene, ci l-a primit în comuniune euharistică pe el și pe alți „ierarhi” ai acestei structuri. Aceste fapte grozave au convins Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse despre nevoia de a răspunde cererilor care i-au fost depuse și, în aceste condiții excepționale, să întemeieze Exarhatul Patriarhal în Africa.

Această decizie care nu este deloc ușoară, care a fost luată în regimul recunoașterii schismaticilor ucraineni de către Patriarhia Alexandriei în nici un chip nu constituie expresia unei revendicări a teritoriului canonic al Bisericii străvechi a Alexandriei, ci urmărește unicul scop de a oferi acoperire canonică acelor clerici ortodocși din Africa ce nu doresc să participe la legiferarea schismei.

Îndemnăm pe Preafericitul Patriarh Teodor al II-lea al Alexandriei și a toată Africa și pe ierarhii Preasfintei Biserici a Alexandriei să ridice susținerea lor față de schismă și să revină la calea canonică pentru a păzi unitatea Sfintei Ortodoxii.

Precizările făcute de Sinodul Patriarhiei Ruse cu privire la formarea Exarhatului din Africa sunt bine-venite și corecte, lămuresc unele aspecte care ar fi trebuit clarificate chiar în decizia patriarhală de înființare a structurii în discuție, și anume: cauza discordiei rezidă într-o învățătură eretică, primatul papist, Exarhatul înființat are caracter temporar și condiționat și nu reprezintă o pretenție jurisdicțională, o intruziune permanentă, ci doar o formă de acoperire canonică pentru clericii din Africa, de apărare a învățăturii și ordinii ortodoxe.

Chiar și așa, persistă lipsa referirii la canoane sau rânduieli și temeiuri patristice concrete care permită această acțiune a rușilor, ce ar putea fi ușor interpretată drept o agresiune jurisdicțională. O justificare temeinică ar pune în discuție mai limpede atât abaterile grave doctrinare comise de Fanar și diviziunile din cadrul Bisericii Ortodoxe produse, cât și soluționarea lor prin convocarea unui Sinod Panortodox.

O abordare pertinentă a subiectului a fost realizată deja, cu rezerva că este părtinitoare pro-rusă și ascunde lacunele deciziei Moscovei în loc să le penalizeze. Extragem mai jos doar detaliile canonice și dogmatice ale problemei, cu toate că sunt foarte interesante și celelalte aspecte de politică bisericească tratate:

UJO: Exarhatul rus în Africa: religie și geopolitică

Ce spun canoanele

Biserica Ortodoxă Rusă (BORu) a încălcat sfintele canoane pășind pe teritoriul canonic al unei alte Biserici Autocefale și creând acolo o ierarhie paralelă? Susținătorii Fanarului/ BOaU/ Patriarhiei Alexandriei în publicațiile lor spun fără echivoc că da și, mai mult, a creat o schismă în Africa. Dar orice persoană de bun simț poate vedea că actul BORu este doar o reacție la schisma reală pe care Fanarul a creat-o în 2018 prin legalizarea schismaticilor ucraineni pe teritoriul canonic al Bisericii Ortodoxe Ucrainene. În același timp, la momentul invaziei Patriarhiei Constantinopolului, Biserica Ortodoxă Ucraineană nu se afla în schismă cu Biserica Ortodoxă, nu a fost acuzată de erezie și nu s-a întinat cu fapte sau decizii necuviincioase. Când ierarhia BORu a avertizat Fanarul că, intervenind în Ucraina, va deschide „cutia Pandorei”, nimeni nu a vrut să o asculte.

În cazul creării Exarhatului Rus în Africa, situația este fundamental diferită: Patriarhia Alexandriei, prin recunoașterea BOaU, a deviat în schismă. Hotărârea Sfântului Sinod al BORu din 29 decembrie 2021 spune: „Ca urmare a căderii în schismă a Patriarhului Teodor al Alexandriei, pomenirii la Sfânta Liturghie a conducătorului așa numitei „Biserici Ortodoxe a Ucrainei” la 8 noiembrie 2019 printre Întâistătătorii Bisericilor Autocefale, recunoașterii grupării schismatice menționate și coliturghisirea cu conducătorul acesteia la 13 august 2021, o parte a clerului Patriarhiei Alexandriei, după ce și-a declarat dezacordul cu poziția Întâistătătorului lor, s-a adresat Patriarhului Chiril al Moscovei și al întregii Rusii cu cererea să fie acceptați în sânul Bisericii Ortodoxe Ruse”. Adică la momentul creării Exarhatului Patriarhal Rus în Africa, Patriarhia Alexandriei se afla deja în schismă.

Am putea spune că BORu a acționat absolut canonic în această situație, la fel ca clericii africani, care s-au desprins de comuniunea cu patriarhul lor pentru a se alătura BORu. Dar nu totul este atât de simplu și lipsit de ambiguitate.

Există Canonul 15 al Sinodului I și II de la Constantinopol, care prescrie ca clericii să se desprindă de episcopii lor în cazul în care aceștia din urmă deviază la erezie: „Dar cel care, din cauza unor erezii condamnate de Sfintele Sinoade sau părinții Bisericii, se desparte de comuniunea cu Întâistătătorul său pentru că el predică public erezia și fățiș o mărturisește în Biserică, astfel de persoane nu numai că nu sunt supuse pedepsei canonice pentru că s-au îndepărtat de comuniunea cu așa-zisul episcop înainte de o clarificare sinodicală, dar ei vor fi considerați vrednici de cinstea cuvenită în rândul ortodocșilor. Căci ei nu au condamnat un episcop adevărat, dar episcopi mincinoși și învățători mincinoși și nu au fragmentat unitatea Bisericii prin schismă, ci de schisme și dezbinări au căutat cu stăruință să elibereaze Biserica”.

Acest canon a fost citat ca argument de către ierarhii și țarii ruși când, fără binecuvântarea Patriarhului Constantinopolului, ei l-au ales în mod independent pe episcopul Iona de Reazan ca mitropolit al Kievului și al întregii Rusii la Sinodul Local din 1448 (de fapt, au proclamat autonomia Bisericii). Rușii au decis atunci să facă acest lucru deoarece Patriarhia Constantinopolului căzuse în erezie acceptând unitatea de la Florența în 1439.

Un detaliu istoric interesant – Mitropolitul Iona a devenit Întâistătătorul Bisericii nu numai în Cnezatul Moscovei, dar și în Mitropolia Kievului, care se afla sub stăpânirea Marelui Ducat al Lituaniei. Adică Biserica Rusă era atunci una în ambele state, dar a fost împărțită în două Mitropolii nu de Patriarhul Constantinopolului, ci… de Papa Calixt al III-lea la 15 octombrie 1458. Papa, conform Unirii de la Florența, se considera cap al Bisericii și credea că astfel de probleme țin tocmai de competența sa. Patriarhul uniat al Constantinopolului Grigorie al III-lea Mammas a crezut la fel și abia după decizia Papei l-a făcut pe Grigore Bulgarul „Mitropolit al Kievului, Lituaniei și Rusiei”.

Mai târziu, toată lumea a recunoscut această stare de lucruri, dar adevărul rămâne adevăr: Mitropolia Kievului a fost separată de cea Moscovei de un conducător absolut necanonic al Bisericii Catolice și a făcut parte din Patriarhia Constantinopolului până în 1686, când prin decizia Patriarhului Dionisie al IV-lea al Constantinopolului a fost realipită la Biserica Rusă, care la acel moment devenise deja patriarhie.

Totuși, aceasta este doar o remarcă istorică. Să revenim la aspectele canonice ale creării Exarhatului Rus în Africa.

Conform Canonului 15 al Sinodului I și II de la Constantinopol, clericii trebuie să întrerupă comuniunea cu episcopii lor dacă ei cad în erezie. Dar schisma și erezia nu sunt aceleași lucru. Canonul 1 al Sfântului Vasile cel Mare spune următoarele în legătură cu aceasta: „Vechile autorități <…> foloseau nume de erezii, de schisme și de adunări ilegale. Prin erezii ei au înțeles oameni care erau cu totul îndepărtați și înstrăinați de dogmele adevăratei credințe; prin schisme erau caracterizate persoanele care se desprindeau din motive ecleziastice și cauze care puteau avea o soluție; adunările ilegale neautorizate erau ținute de prezbiteri sau episcopi caterisiți sau de mireni neinstruiți”. Adică schisma este o împărțire a opiniilor asupra problemelor care pot fi vindecate și, spre deosebire de erezie, nu justifică crearea unei ierarhii paralele.

Înseamnă că BORu a acționat necanonic? Din nou, totul nu este atât de simplu. Cert este că toate acțiunile Fanarului în Ucraina – recunoașterea schismaticilor, crearea BOaU, „desființarea” Bisericii Ortodoxe Ucrainene  – nu sunt doar acțiuni schismatice, dar și manifestări ale unei erezii reale – erezia papismului la Constantinopol. Și toți cei care sunt de acord cu acțiunile Fanarului sunt, în primul rând, susținători ai ereziei. Până la urmă, Biserica mărturisește de la bun început că numai Iisus Hristos este Capul Bisericii. El exercită această conducere în mod direct și nu are nevoie de  „adjuncți”, „vicari” sau alți „executori” aici pe pământ. Aceasta este o problemă de principiu și nu presupune niciun compromis. Dezacordul asupra acestei probleme nu poate fi vindecat numai prin respingerea doctrinei false a vreunui ierarh care este capul Bisericii pe pământ sau, ca să spunem mai diplomatic, are autoritate exclusivă. Se poate spune că erezia papismului de la Constantinopol nu a fost încă condamnată de vreun Sinod, dar orice erezie a fost respinsă și condamnată de ierarhi individuali sau de Bisericile Autocefale chiar înainte de condamnarea oficială la Sinoadele Ecumenice.

Papismul de la Constantinopol a fost de fapt condamnat la Sinodul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse în 2008. Deși cuvântul „erezie” nu a fost menționat la acel moment, ci a fost înlocuit diplomatic cu sintagma „noua concepție eclesiologică”, conținutul acestei erezii era deja formulat și s-a notat că Biserica Ortodoxă Rusă a respins-o.

Textul Rezoluției Speciale sună astfel: „Sinodul își exprimă profunda îngrijorare față de tendințele <…> manifestate în declarațiile unor reprezentanți ai Sfintei Biserici din Constantinopol. Plecând de la o interpretare a Canonului 28 al celui de-a IV-a Sinod Ecumenic, neîmpărtășit de plenitudinea Bisericii Ortodoxe, acești ierarhi și teologi dezvoltă o nouă concepție eclesiologică care devine o provocare pentru unitatea pan-ortodoxă. Conform acestei concepții: a) doar Biserica Autocefală care este în comuniune cu Scaunul Constantinopolului este considerată că aparține Ortodoxiei Universale; b) Patriarhia Constantinopolului are jurisdicție exclusivă în toate țările în care este răspândită credința ortodoxă; c) în aceste țări numai Patriarhia Constantinopolului reprezintă opiniile și interesele Bisericilor Autocefale în fața autorităților publice; d) orice arhiereu sau cleric care slujește în afara teritoriului canonic al Bisericii sale Autocefale se află sub jurisdicția ecleziastică a Constantinopolului, chiar dacă el însuși nu își dă seama; e) Patriarhia Constantinopolului stabilește limitele geografice ale Bisericilor și, dacă opinia sa nu coincide cu opinia unei anumite Biserici în această privință, își poate stabili propria jurisdicție pe teritoriul acelei Biserici. <…> Această viziune a Patriarhiei Constantinopolului asupra propriilor drepturi și împuterniciri intră în contradicție acută cu tradiția canonică multiseculară pe care se sprijină existența Bisericii Ortodoxe Ruse și a celorlalte Biserici Autocefale”.

De ce Sinodul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse nu i-a dat numele de erezie? Pentru că era anul 2008, încă nu a avut loc invazia Fanarului în Ucraina și mai exista speranța că ierarhii de la Constantinopol își vor veni în fire și vor înțelege că se mișcă în direcția greșită.

Însă Arhimandritul Sofronie (Saharov), un ascet ortodox rus, un cleric al Patriarhiei Constantinopolului și un ucenic al Sfântului Siluan din Athos, a fost mai liber în declarațiile sale. În 1950, el a scris următoarele: „În prezent, în sânul Sfintei noastre Biserici există un mare pericol de a devia de la învățătura dogmatică. <…> Vă puteți întreba: Prin ce putem cunoaște această denaturare în prezent? Răspundem: la Constantinopol neo-papismul, care încearcă rapid să treacă de la faza teoretică la cea practică. <…> Trebuie oare să menționăm că această formă de papism este o erezie eclesiologică ca și papismul roman?”.

Se poate presupune că erezia papismului de la Constantinopol va fi numită erezie și condamnată la viitorul Sinod Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse din 2022, iar apoi în așa-numitul format Amman de către primații și reprezentanții Bisericilor Autocefale care au hotărât că nu sunt de acord cu această erezie sub forma recunoașterii BOaU.

Pe baza celor expuse mai sus, se poate argumenta că BORu, după ce a creat Exarhatul Patriarhal în Africa, a procedat corect atât în ​​privința canoanelor, cât și a diplomației bisericești, deoarece o astfel de decizie ar fi putut fi luată aproape imediat după recunoașterea BOaU de Patriarhul Teodor al Alexandriei. Cu toate acestea, BORu a așteptat mai bine de doi ani și se poate presupune că în această perioadă au avut loc contacte informale la diferite niveluri pentru a explica ierarhilor alexandrini caracterul necanonic și neconstructiv a poziției lor.

Calea lui Hristos, nu doar adevărul Lui pentru a confrunta pe episcopii ecumeniști. Soluționarea sinodală (Pr. Peter Heers)

Catacombele Romei – simbolul rezistenței subterane în Biserică (Foto: Aleteia)

Un principiu fundamental în lupta pentru apărarea credinței în fața atacurilor eretice este acela că nu este suficient să fie susținut adevărul, ci să se facă asta într-un mod propriu Bisericii, patristic, după cum am mai scris. De altfel, învățătura Bisericii, fiind una mântuitoare, nu doar un set de reguli și concepte rigide și abstracte, presupune o legătură strânsă cu dragostea de aproapele, o înțelegere sobornicească a Evangheliei, de purtare a sarcinilor unii altora, nu un individualism păgubitor.

Părintele Peter Heers a atins tema înfruntării unei erezii noi propovăduite de un ierarh, așa cum este ecumenismul de astăzi, în mai multe ocazii. Fragmentul dintr-o prezentare amplă a serghianismului a devenit o expunere de sine stătătoare foarte utilă și înțeleaptă pentru a înțelege cum trebuie combătută o erezie nouă apărută în Biserică fără a provoca probleme în plus, care să agraveze situația în loc să o vindece. Mai jos este atât înregistrarea video, cât și traducerea în românește transcrisă după prezentării orale.

Abordarea patristică și canonică față de o Biserică Locală al cărei ierarh predică o erezie

Există mulți mărturisitori în Biserica din Grecia astăzi împotriva pan-ereziei ecumenismului; totuși eclesiologia care spune că trebuie să fii un nepomenitor sau trebuie să crezi în pierderea harului lui Dumnezeu într-o Biserică Locală nu este o ecleziologie ortodoxă. Nu admit pierderea harului lui Dumnezeu pentru o Biserică. Întotdeauna am susținut ceea ce canoanele și Părinții Bisericii au susținut, că oricine la multe nivele se îndepărtează de învățăturile Părinților, de poruncile și canoane, de exemplu, de la canoanele care interzic rugăciunea cu ereticii, și un ierarh merge și se roagă într-o biserică a unor eretici sau se roagă împreună cu ereticii, cade imediat din harul lui Dumnezeu prin această încălcare, oricum, și asta o spune Sf. Nicodim Aghioritul, nu eu, aplicarea acelui canon în viața bisericească încât acea persoană, ierarh sau preot care încalcă acele canoane, canonul spune că trebuie caterisit și excomunicat, acea aplicare trebuie să se petreacă în timp real, din partea unui Sinod. Trebuie să fie aplicat; nu se aplică de facto. Realitatea duhovnicească ce se întâmplă atunci când cineva este fără pocăință și se întoarce de la Dumnezeu în probleme de bază despre granițele Bisericii și doctrina Bisericii. Acest lucru este indiscutabil. Dacă se aplică și este activat, încât să devină o realitate în viața Bisericii, trebuie să se întâmple de fiecare dată de către un Sinod. Până să se întâmple asta, nu există o excludere a acelei persoane. Persoana pierde harul lui Dumnezeu, dar Biserica nu. Aceasta este învățătura Sfinților Părinți. Citiți pe Sf. Nicodim, citiți literatura canonică! Această distincție este prezentă.

Este o distincție pe care zelotiștii fără discernământ de dreapta nu o înțeleg. Ei cred că, dacă Serghie a luat poziție și a fost înșelat și a învățat amăgiri, de aceea toți de sub el, toți care sunt de acord cu el, oricine din cele patru colțuri ale Rusiei a pierdut harul lui Dumnezeu. Este un non-sens, nu a fost niciodată învățat așa ceva. Sf. Ioan de Shanghai nu a învățat asta. El spune că au fost mulți de felul conducătorilor bisericești în istoria Bisericii, spune clar într-o convorbire că da, ierarhii Macedonie, Nestorie, iconoclaștii au pierdut harul lui Dumnezeu, au căzut din Biserică, dar Bisericile nu. Bisericile s-au întors de-a lungul timpului de la erezie; au fost convocate Sinoade și Bisericile s-au întors. Bisericile nu au pierdut de facto imediat harul lui Dumnezeu pentru că o persoană, două, zece, douăzeci, cincizeci s-au îndepărtat de la Dumnezeu, nu contează. Trebuie să fie convocat un Sinod și să abordeze problema și să decidă. Acesta este glasul, vocea infailibilă a Bisericii este într-un Sinod. Vocea ta sau a mea sunt a mea sau a ta, nu a Bisericii până se pronunță un Sinod.

Există Sfinți care vorbesc. Consensul Părinților (consensus Patrum) este cel pe care-l urmăm absolut. Dar este confirmat în timp real de un Sinod, apoi devine activ și real pentru Biserici în acele locuri și timpuri. Până atunci, așteptăm un Sinod care să judece acțiunile lor, a oricărui Serghie sau urmaș al lui Serghie. Asta ar trebuie să fie în fruntea priorităților Bisericii, absolut dincolo pe primul loc, de orice erezie, orice –ism, orice secularism trebuie să se ocupe un Sinod. Aceasta este marea tragedie din viața Bisericii din ultima sută de ani. Părinții Bisericii au luptat împotriva ei și Biserica în general a avut această nevoie de boltă, presantă să avem convocat un Sinod, un Sinod adevărat. Până atunci, nu punem pe nimeni afară pentru că am decis noi că trebuie să fie dați afară, că am pus piciorul în prag și am decis să-i condamnăm. Acesta nu este modul patristic în care să abordăm o erezie. Nu rezolvă erezia, ci creează o mai mare dezbinare. Nu rezolvă problema.

Modul, metodologia Părinților este la fel de importantă ca adevărul Evangheliei. În aceste situații trebuie să urmezi calea lui Hristos, nu doar să spui adevărul lui Hristos. Și faptul că cei care s-au abătut de-a dreapta sau de-a stânga nu activează și nu urmează metodologia patristică a cauzat mai multe probleme, nu a rezolvat problemele pe care le-au creat aceste abateri, inovații, înșelăciuni care a fost introduse în Biserică.

Cu siguranță există posibilitatea de a deveni nepomenitor, după cum a făcut Pr. Teodor Zisis, după cum au făcut Bătrânii din Sfântul Munte în timpul lui Atenagora. Nu este exclusă posibilitatea, este o chestiune de discernământ.

Nu este impusă de sfintele canoane. Citiți canonul 15 al Sinodului I-II! În nici un caz nu se poate citit în canon ca o impunere, ci mai degrabă laudă pe cel care încetează pomenirea pentru este menită să conducă din nou la un Sinod. Acea nepomenire nu este un țel în sine, nu este sfârșitul problemei, nu este soluția problemei. E o metodologie care conduce la audierea în Sinod. Sinodul este convocat; episcopul care propovăduiește o erezie este chemat să dea seama și Părinții Bisericii reglementează. În felul acesta este rezolvată problema.

Nepomenitorul, dacă alege calea de a rezista ereziei pentru episcopul lui și numai pentru episcopul lui, potrivit canonului, care nu vorbește de alți episcopi, este posibil și e lăudat dacă face asta, dar nu este impus, nu există o implicație că trebuie să fie urmat. E o chestiune de discernământ. Dacă citiți canoanele Sf. Nicodim, e foarte clar despre asta. Chiar spune că, dacă se consideră că episcopul poate fi adus înapoi din amăgire, nu opri pomenirea (trimitere neidentificată, n.n.), spune. Deci este o chestiune de discernământ; cum abordezi și rezolvi slăbiciunea și boala ereziei. Deci nepomenirea nu e o poziție care trebuie să fie 100% certă. Dacă ai un episcop ortodox, care nu propovăduiește erezia, canonul nu-ți spune să oprești pomenirea, chiar dacă e în comuniune cu cei care învață erezia. Asta e viziunea canonică a Bisericii și, din păcate, cei de-a dreapta, fără discernământ, nu au urmat tradiția canonică, nu au urmat metodologia patristică și au creat mai multe probleme Bisericii și nu au dat o soluție. Una din marile dureri mari ale inimii este că tovarășii noștri împreună-luptători dintre zeloții de-a dreapta au devenit irelevanți și nu aduc o corectare a problemei pentru că nimeni, absolut nimeni din cei care propovăduiesc erezia astăzi în diferite Biserici acordă vreo atenție de orice fel celor care s-au rupt de tot și au format jurisdicții paralele. Patriarhul Bartolomeu sau orice alt Patriarh acordă zero atenție nu doar nepomenitori, ci, de fapt, care s-au despărțit și au devenit irelevanți în luptă.

Ei nu se aseamănă Sfinților Părinți din veacurile trecute. Sfinții Părinți au suferit, au fost exilați, au fost persecutați și, când a fost convocat un Sinod, acei eretici au fost chemați să dea seama. Dar, dacă este convocat un Sinod de către „adevărații ortodocși” de-a dreapta, nici un eretic nu va fi chemat să dea seama pentru că nici măcar nu sunt parte din realitatea problemei, a ereziei. Au devenit irelevanți în chestiune. Așa că nu se aseamănă cu Sinodul IV Ecumenic (spre exemplu), care l-a chemat pe Dioscor să dea seama. El învăța o erezie, nu era dubiu că învăța o erezie, Părinții știau că învăța o erezie. Ei nu s-au dus să descopere credința la Sinodul IV Ecumenic, s-au dus să condamne erezia. Dar l-au chemat să dea seama. Și toți cei care învață o erezie vor fi chemați să dea seama la un viitor Sinod.

Cu voia lui Dumnezeu, dacă nu intervine a Doua Venire, Biserica va avea (un Sinod) cu harul lui Dumnezeu. Și unde vor fi frații și surorile noastre care s-au separat de noi și au plecat și sunt irelevanți pentru toată dezbaterea? Nu vor fi luați în seamă. Vor fi chemați? Sper că vor fi chemați la Sinod; așa va fi corect de făcut. Dar vor fi chemați? Nu știu. Măcar vor veni dacă vor fi chemați? Sau ne vor considera pe noi, pe cei care luptă contra ereziei și care acum apelăm la un Sinod ca să se ocupe de erezie deja vânduți, condamnați și tot restul (etichetelor)? Aceasta este o problemă care nu era nevoie să fie creată dacă era urmată teologia, ecleziologia și metodologia patristică. Nu ar fi urmat aceste probleme în Biserică astăzi. Ar fi fost în Biserică o luptă mai mare împotriva ecumenismului și a serghianismului.”

Alte remarci desprinse din diferite alte prezentări întregesc subiectul confruntării unei erezii și rolul întreruperii comuniunii. Într-un material despre Starea Bisericii Ortodoxe astăzi, atunci când abordează subiectul stiliștilor care se declară ortodocși „adevărați/autentici”, Părintele Peter subliniază unele detalii importante care se potrivesc pentru contracararea unei erezii în general:

„A fi co-responsabili, a purta sarcinile unii altora, suntem co-responsabili pentru starea Bisericii, așa că, atunci când mă depărtez de comuniune și îi declar lipsiți de har, îi declar eretici pe toți fără discriminare nu mai port sarcina, nu mă mai lupt împreună cu ei. Și devin irelevant pentru luptă. Nu cred că Sfinții au fost vreodată irelevanți pentru luptă. De ce veneau să-l viziteze pe Sf. Maxim și, la urma urmei, îl implorau să intre în comuniune cu împăratul, cu Patriarhii? Pentru că a jucat un rol uriaș în întregul imperiu, din cauza influenței sale. Nu era irelevant. Nu s-a făcut irelevant. S-a luptat să obțină un Sinod de episcopi la un loc pentru a condamna erezia. Și asta s-au străduit ortodocșii în ultimii șapte sute de ani să apară un Sinod.

Doar într-un Sinod poate Biserică să răspundă definitiv la provocarea unei erezii sau inovații. Orice spun eu sau tu sau noi la un loc nu înseamnă nimic până nu se întrunește un Sinod. Și aceasta este credința ortodoxă. Ori de câte ori a fost depășită o erezie, s-a făcut într-un Sinod. Nu au fost zece sau cincisprezece oameni care să spună: „Noi acum suntem ortodocși, voi sunteți eretici”. Acesta nu este răspunsul ortodox patristic.

Aceste grupuri nu sunt ne-ortodocși, învață Ortodoxia, dar răspunsul lor nu este patristic și nu aduce în ultimă instanță un plus pentru depășirea ideilor sau doctrinelor eretice care sunt proclamate. Deci „adevărații” ortodocși, oriunde se găsesc, aș fi dorit să lupte împreună cu noi, aș dori să fim împreună. Cred că aduc un serviciu grozav ereziei pentru că se extrag pe ei înșiși din luptă. Dacă aș fi fost eu episcop care învață o erezie și oamenii care mi-ar face viața grea prin faptul că amintesc altora că eu învăț o erezie s-ar depărta din eparhia mea, aș fi supărat sau fericit? Aș fi fericit. Am terminat cu ei și merg mai departe cu treaba mea.

Așa că, metodologic, aceasta s-a dovedit a nu fi calea Sfinților din ultima sută de ani. Din nou, cred că Dumnezeu lucrează să despartă oile de țapi și vom vedea o restaurare a Ortodoxiei, sunt optimist. Cred că evenimentele vor fi de necrezut; vom vedea în următorii 3-4 ani. Și eu cred, pe baza Sfinților din zilele noastre, că vom vedea o restaurare a Ortodoxiei. Și, când va veni, mă rog la Dumnezeu ca toți frații și surorile noastre care sunt prin grupurile „adevărate și autentice” să vină și să se unească într-un trup și într-o credință din nou și să nu mai fim despărțiți. Deci nu sunt împotriva nici unuia dintre ei; la nivel personal, cred că sunt ortodocși în credință și ar trebui să fim împreună. Dar metodologia lor nu o văd ca pe una patristică.”

De asemenea, este relevant modul cum au înfruntat mărturisitorii din Biserica Rusă de la apariția bolșevismului trădarea lui Serghie, care a pactizat cu statul ateist. Aceștia au rupt comuniunea cu el, dar fără să-l considere în afara Bisericii până la o decizie sinodală viitoare. A existat un schimb intens de replici și reacții de rupere a comuniunii timp de cel puțin doi ani (după 1927, data celebrei declarații de loialitate față de statul comunist, echivalentă cu o erezie sau trădare a principiilor credinței). La rândul lui, Serghie nu înțelegea poziția Mitropolitului Sfânt Chiril al Kazanului, reproșându-i următoarele în prima scrisoare trimisă către acesta în 5/18 sept. 1929: «Fără să ne considerați schismatici sau lipsiți de har și, prin urmare, fără să aveți bazele permise pentru o schismă, totuși ați rupt comuniunea cu noi. Poate fi cineva de acord cu voi că provocați o schismă și rămâneți în pace cu Sfânta Biserică? Ați rupt comuniunea euharistică cu noi și, în același timp, nu considerați că ați provocat o schismă sau că noi suntem în afara Bisericii. O asemenea concepție este inacceptabilă pentru gândirea bisericească – este o încercare de a ține gheața pe un grătar înfierbântat». Practic, serghianiștii aveau aceeași neînțelegere a modului de funcționare a Bisericii ca și episcopii semnatari în Creta din zilele noastre. Temeiul folosit de mucenicii anti-comuniști de atunci a fost canonul 15 I-II, pe care îl comentează în contextul acelor dispute Pr. Peter Heers:

„Două lucruri trebuie să fie declarate din nou: este clar din canonul 15 că scopul nu este pur și simplu de a întrerupe pomenirea, de a întrerupe comuniune și a merge mai departe. Țelul canonului este de a conduce la un verdict sinodal. Este clar ce se vrea și este important. Verdictele sinodale sunt baza pentru poziționări. Au existat verdicte sinodale în trecut prin care au fost condamnate erezii și este evident unde va duce. S-a întâmplat înainte, deci va fi un verdict sinodal, trebuie să se întâmple, așa funcționează Biserica, sinodal. Deci va conduce într-acolo. Acesta este scopul pentru care este lăudată luarea de poziție (de întrerupere a pomenirii, n.n.), pentru că va conduce la asta și drept aceea va fi pace în Biserică pentru că va fi o decizie bazată pe credința ortodoxă. Deci, din nou, cei care întrerup pomenirea și comuniunea cu propriul lor episcop care învață o erezie în public și o promovează, care a fost deja condamnată, atunci acea persoană face asta de dragul unității Bisericii. Asta înseamnă că va conduce la o decizie sinodală. Acesta este scopul, nu un final în el însuși. Evident, altfel ar fi protestantism întru totul. Atunci oricine ar putea rupe comuniunea în stânga și-n dreapta, fără să conteze dacă avem un Sinod. Nu, vrem un Sinod. Noii Mucenici au cerut un Sinod, așa se rezolvă lucrurile.

Acum, întorcându-ne la Episcopul Serghie, de ce este incorectă analiza lui? De ce nu poate pricepe? Nu are în vedere acest canon sau, dacă-l are în minte, nu-l interpretează corect. El își spunea: ce fac eu nu poate fi recunoscut drept o erezie sau o amăgire condamnată de Părinți. La un anumit nivel, are dreptate, pentru că de fiecare dată este o nouă întrupare a unei poziții înșelate, este nouă. Deci are nevoie de o decizie sinodală. Aceasta va avea nevoie de o decizie sinodală. Dar poziția prin care ne separăm de voi, nu vă condamnăm pentru că nu suntem Sinod ca să vă condamnăm și să spunem că sunteți un eretic. Dar ne vom separa de voi pentru a proteja Biserica de înșelarea voastră. Și, de fapt, în acele zile era singura armă reală pe care o aveau. Nu puteau face mai mult din cauza comuniștilor. Deci rupeau comuniunea tocmai pentru a face ce pot, să pună capăt inovației și înșelării, uzurpării puterii și distorsionării ecleziologiei Bisericii. Totuși nu fac o judecată, nu declară: Ești în afara Bisericii, nu spun că se creează o schismă. Spun că trebui să se ajungă la un Sinod și trebuie să fie rezolvată problema. Este deplin în spiritul canonului. Aceasta este calea îngustă pe care o trasează canonul. Nu este un final în sine. Mitropolitul Chiril are dreptate și este în spiritul canonului pentru că țintește spre o decizie sinodală, urmărește o soluție în Sinod în final. Nu pronunță o judecată ca și cum el ar fi Sinodul și vocea infailibilă a Bisericii. Este o cale foarte dificilă. Observați că nu spune (canonul): trebuie să întrerupă comuniunea cu președintele. Spune „dacă”, cât despre cei care se sustrag de la un astfel de învățător eretic, ei sunt considerați vrednici de cinstire. Nu spune că trebuie să facă asta nicăieri în canon. Nu spune că va exista pedeapsă dacă nu fac asta. În majoritatea canoanelor, dacă nu faci ceva, există o pedeapsă. Pur și simplu îi laudă și îi protejează de o condamnare sinodală. Spune că aceste persoane nu ar trebuie condamnate, ci cinstite. Soluția acestei separări între cleric și ierarh va trebui să ajungă în fața unui Sinod. Deci acesta este duhul Bisericii și al canoanelor. De aceea Mitropolitul Chiril avea dreptate, iar Serghie nu avea, pentru că poziția lui era papistă. El decidea. Nu e ca și cum avem o separare între noi, hai să venim în Sinod și să rezolvăm asta. Nu face asta nicidecum.

Dacă astăzi unii procedează în același fel, dacă există unele Biserici Locale sau grupuri de ortodocși care fac același lucru, spunând: ești eretic, ești înșelat, ești condamnat și se ridică și pleacă… chiar dacă este o Biserică Locală, pentru că o Biserică Locală nu ar trebui să fie mulțumită cu propria ei decizie dacă este vorba de credință. Trebuie să o aducă în fața unei Biserici mai mari sau, în extrem, ar trebui să fie un Sinod Ecumenic. Deci nu ar trebui să existe această suficiență: noi am condamnat, am decis, am caterisit, s-a terminat. Nu este o decizie responsabilă, este una papistă, îndeosebi dacă ar veni din partea unui episcop sau a unei mici părți din ierarhia din Rusia. …

Unii oameni devin înfierbântați și acesta este un punct de dezbatere despre dacă ceva precum ecumenismul a fost deja condamnat în Sinod. Nu ca atare. Nu ca această întrupare a acestei înșelări, adică distorsionarea înțelegerii despre Biserica cea una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească, trupul lui Hristos, hula care pretinde că există două Biserici sau că există o Biserică plină de erezie, sau că există o Biserică parțială, sau toate tipurile de teorii pe care le avem, doi plămâni, același trup… Toate aceste teorii pe care încercăm să le trecem drept ortodoxe, aceste lucruri sunt noi. Asta înseamnă că nu știm dacă sunt erezii sau nu? Bineînțeles că știm că sunt erezii, Biserica a știut dintotdeauna. Chiar și înainte de Arie, știa că poziția ariană este una eretică. Totuși au avut nevoie să se adune în Sinod și să o condamne. Și, de fapt, s-a întâmplat de multe ori, nu doar o dată.

Avem ideea că deja e condamnată, nu trebuie să mergem într-un Sinod pentru a decide. Nu ai avea războiul și lupta și Sinodul, Sinoadele Locale, al doilea Sinod Ecumenic, care au revenit și au condamnat în esență aceeași poziție eretică. De aceea Biserica nu a privit Sinodul într-o manieră legalistă, ci ca o nevoie pentru oameni concreți, timp și spațiu concrete, de a afirma credința și a trasa granițele de dragul credincioșilor. Asta sunt deciziile sinodale, granițe. Avem nevoie de Sinod, de granițe, de discernământul acestor granițe pentru a confrunta erezia, pentru a sfârși o versiune aparte a acestei înșelări. Poate au fost alte versiuni ale acestei înșelări, nu-mi amintesc ceva care să fi fost clar împotriva ecleziologiei Bisericii în istorie ca astăzi. Bineînțeles, au fost multe provocări față de ecleziologie și putem merge înapoi și să vedem, dar în problema dacă a fost condamnată de Sfintele Sinoade sau de Părinți, e da și nu. A fost condamnată în esență, dar nu în particular. Trebuie să facem asta în timp și spațiu. Este esențial să ne întoarcem și să facem asta.

Deci o persoană care întrerupe pomenirea astăzi pentru ecumenism sau serghianism (cum a fost cazul în trecutul apropiat, n.n.) este corect să se opună ereziei, dar nu a fost condamnată încă. Este în ambele sensuri. Avem nevoie ca oamenii să ia poziție și să spună: Nu, este o înșelare, dacă episcopul lor propovăduiește asta. Totuși asta nu ar trebuie să fie un final în sine ca și cum ar fi fost deja decisă de Părinți și personalități din trecut. Pentru că este o versiune nouă, o manifestare nouă, care este fără precedent. E nevoie să fie condamnată în particular în zilele și epoca noastră.

Canonul 15 este un subiect adânc, dar trebuie să stabilim că duhul și scopul Sf. Chiril, care era o soluție sinodală, care nu era o abordare schismatică, nu era o abordare legalistă, pe care nu o înțelege Mitropolitul Serghie și o ratează și rămâne încurcat de atitudinea Sf. Chiril.”

Vizita Papei Francisc în Cipru și Grecia. Negocieri pentru unirea bisericească

Arhiepiscopul Ieronim și Papa Francisc (Foto: Biserica Greciei)

Între 2 și 6 decembrie a.c., Papa Francisc a vizitat Cipru și Grecia, unde s-a întâlnit cu reprezentanții Bisericilor Ortodoxe din cele două țări și a participat la slujbe religioase catolice, dar a avut și diferite întâlniri cu caracter politic și social. Cel mai mediatizat eveniment a fost cel în care un preot bătrân ortodox i-a strigat că este eretic. Mesajul de ansamblu este acela că Papa caută o unitate atât la nivel politic, cât și bisericesc, dar în termeni pământești. Străbate un accent pus pe latura lumească și pe subminarea valorilor duhovnicești autentice. Pacea și înțelegerea sunt limitate la nivel social, psihologic, de fațadă.

Cu toate că nu pot fi acoperite toate detaliile vizitei, merită subliniate câteva aspecte relevante.

Ca dublu conducător al Vaticanului, politic și religios, Papa Francisc a punctat pe ambele planuri. Însă pe noi ne interesează întâlnirile cu ierarhia ortodoxă din cele două țări vizitate și declarațiile făcute.

În Cipru

Papa a avut mai multe întrevederi. După întâlnirea privată cu Arhiepiscopul Hrisostom al Ciprului, a urmat una la care au participat 10 sinodali ciprioți (din 17, după cum reiese din fotografiile oficiale) în catedrala din Nicosia. Acolo au fost rostite două alocuțiuni din partea Arhiepiscopului Hristostom și a Papei. Întâistătătorul cipriot a subliniat în discursul său rădăcinile apostolice ale Bisericii Ciprului de la Sf. Ap. Varnava, greutățile provocate în ultimii ani de ocupația turcă și disponibilitatea de a promova dialogul și unirea ecumenistă cu catolicii în schimbul susținerii politice în fața pericolului musulman. Drept răspuns, Papa a dat asigurări că va depune eforturi în sensul sprijinirii Bisericii cipriote, dar a cerut și o renunțare la valorile pământești, după exemplul Sf. Apostol Varnava, pentru o mai mare dedicare unirii pe plan religios.

Cei 10 (din 16 + Arhiepiscopul) sinodali ciprioți prezenți la întâlnirea oficială cu Papa (Foto: site-ul Bisericii Ciprului)

Arhiepiscopul Ciprului a dat exemplul Papei Benedict, care a mijlocit pentru recuperarea a 50 de obiecte aduse în Germania, la Munchen, de traficanții de antichități. În ce privește linia ecumenistă a Bisericii, acesta a declarat, printre altele: „Noi, ca Biserică a Ciprului, urmând cu credincioșie duhul iubirii lui Iisus Hristos, avem relații foarte bune cu toate Bisericile și urmărim dialogul cu toți. Încuviințăm dialogul început între Patriarhia Ecumenică și Biserica Romano-Catolică și ne rugăm pentru reușita lui. Cuvântul lui Hristos: «Am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta; și pe acelea trebuie să le aduc și vor asculta de glasul Meu și va fi o turmă, un Păstor» (In. 10: 16) constituie pentru noi axul aspirațiilor noastre, care sunt posibil să fie realizate numai prin iubire și dialog sincer. La acest nivel, am început dialogul chiar și cu musulmanii din Orientul Mijlociu de câțiva ani. Din păcate, ascuțirea patimilor, care au cultivat elemente extreme, nu au îngăduit continuarea dialogului decât unul în Siria. Totuși noi credem ferm în soluționarea pașnică a diferențelor noastre, fie că ele sunt etnice, fie religioase. Și calea dreaptă este numai printr-un dialog sincer real”.

Practic, răspunsul Papei a fost de a pune o presiune mai mare spre unire decât în trecut, o implicare mai mare, chiar dacă asta ar presupune renunțări importante. El a declarat la un moment dat: „ca să fim înnoiți în comuniune și misiune, și noi avem nevoie de curaj ca să ne dezbrăcăm de orice este pământesc, oricât de prețios ar fi, ca să cultivăm deplinătatea unității. Nu mă refer absolut la orice este sacru și ne ajută să ne întâlnim cu Domnul, ci la pericolul de a rămâne absolutiști de la unele obiceiuri și datini, care nu sunt indispensabile ca să trăim credința. să nu ne lăsăm mutilați de frică. Să ne deschidem mintea și să avem curajul să facem gesturi curajoase. Să nu dăm loc unei «diferențe incompatibile», care nu se oglindește în Evanghelie! Să nu permitem tradițiilor, scrise la plural și cu «t» mic, să predomine față de Tradiția, care este la singular și cu «T» mare. Tradiția adevărată ne îndeamnă să-l imităm pe Varnava, să lăsăm în urmă orice, chiar și bun, care poate să pună în pericol deplinătatea comuniunii, întâietatea dragostei și necesitatea unității. … Și noi suntem chemați să ne regăsim pe noi înșine ca parte a aceluiași Trup, chiar să ne aplecăm la picioarele fraților noștri. Practic, cât privește relațiile noastre, istoria a deschis falii mari între noi, dar Duhul Sfânt vrea să ne apropiem mai mult cu smerenie și respect. Ne cheamă să renunțăm la dezbinările din trecut și să cultivăm împreună cu răbdare, grijă și concret ogorul Împărăției. Pentru că, dacă lăsăm deoparte concepțiile separatoare și conlucrăm unul alături de altul, de exemplu în faptele dragostei, instruirea și promovarea demnității umane, îi vom regăsi pe ceilalți ca frați și comuniunea se va coace de la sine spre slava lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi va păstra felul său propriu și stilul său, dar încet-încet lucrarea noastră comună va crește armonia și va aduce roade”. Este o lecție despre „unitatea în diversitate”, despre convergența în duh, care va duce și la o unire finală.

Poate nu fără importanță este darul făcut de Papa Arhiepiscopului cipriot. Este vorba despre o carte ce cuprinde lucrări autentice, dar și apocrife (false) ale Sf. Ap. Pavel. Practic, o amestecare a autenticului validat de Biserică și a falsurilor din afara ei.

Vizita în Grecia

Deși nu se precizează cine l-a chemat în Cipru, invitația în Grecia a venit din partea Președintelui statului elen, doamna Katerina Sakellaropoulou. Ca și în România, inițiativa nu a venit din partea Bisericii Ortodoxe, dar a fost implicată și ea.

Un fapt demn de menționat și criticat este că doamna președinte a participat nu doar la întâlnirile oficiale, ci și la slujbele religioase organizate cu ocazia venirii Papei. Acest lucru nu este doar un exces de zel, ci și în contrast cu absența de la slujba oficiată cu ocazia venirii Patriarhului Ecumenic cu câteva zile în urmă. Din păcate, a procedat la fel ca Președintele Ciprului cu câteva zile înainte, care s-a lăudat cu participarea sa „cu mare bucurie”.

Cel mai mediatizat incident este cel legat de protestul solitar al unui preot în vârstă, Ioannis Diotis, care a fost prezentat mai mult ca o reacție marginală și extremistă de opoziție față de „pacea dintre Biserici”.

Fără să fi fost organizate slujbe în comun, a existat o primire oficială pe 4 decembrie dimineața din partea Arhiepiscopului Ieronim, la care au luat parte din partea ortodoxă, conform surselor oficiale, și cinci episcopi, un arhimandrit și un mirean, „aleși personal de Arhiepiscop pentru că au legătură cu dialogul celor două Biserici”.

În discursul său, Arhiepiscopul Atenei a făcut referire la refugiați, la pandemie și la înființarea statului grec cu 200 de ani în urmă. În ce privește ultimul subiect, a reproșat Papei, nu din dorința de a-l pune într-o „poziție dificilă”, faptul că predecesorii săi nu au sprijinit lupta poporului grec pentru eliberarea de jugul otoman. În final, a fost atins și subiectul unirii religioase: „Vă primim, în final, Sanctitate, recunoscând în persoana Voastră un lucrător destoinic și smerit al mesajului Evangheliei despre unitatea noastră în credința comună în Hristos. Drumul comun al romano-catolicilor cu Biserica Ortodoxă din primul mileniu de creștinism are să ne învețe multe. Mai mult, îndatorarea noastră, a ortodocșilor, de la Sfântul și Marele Sinod din Creta, 2016, de sub conducerea Marii Biserici din Constantinopol, despre continuarea dialogului teologic constituie un element constitutiv al misiunii noastre. Suntem datori să urmăm dialogul în adevăr și iubire fără compromis și intoleranță «ca să nu punem piedică Evangheliei lui Hristos» (1Cor. 9: 12), având desigur asigurarea că nu ne este permis să lăsăm ruptă cămașa necusută a Domnului, de vreme ce, după cum spune Apostolul Pavel, «nu S-a împărțit Hristos» (1Cor. 1: 13).

Față de replica din Cipru, de data aceasta Papa Francisc a lăsat deoparte presiunile și a apelat la o abordare mult mai conciliantă, care dă mai bine pentru imaginea publică. El a spus, printre altele: «Înveninări lumești ne-au infectat, buruiana bănuielii a mărit distanțarea și am încetat să cultivăm comuniunea între noi. Cu rușine – recunosc despre Biserica Catolică – fapte și opțiuni care au puțin sau deloc de-a face cu Iisus și cu Evanghelia, care au derivat mai degrabă din setea de câștig și putere, au ofilit comuniunea dintre noi. Astfel, am lăsat rodnicia să fie compromisă de dezbinări. Istoria are povara ei și astăzi aici simt nevoia să înnoiesc cererea de iertare de la Dumnezeu și de la frați pentru greșelile pe care le-au săvârșit atâția catolici». Bineînțeles că aceste scuze sunt de fațadă și doar pentru a accentua „rădăcinile noastre comune apostolice”. În fapt, acțiunile reprobabile nu au venit doar din partea unor catolici simpli, ci de multe ori chiar direct de la papi. Și nu este vorba doar despre fapte reprobabile, ci și de greșeli doctrinare nepocăite, cum sunt primatul și infailibilitatea papale.

A existat și o altă vizită a Arhiepiscopului la Papa Francisc înainte de plecarea acestuia de rămas-bun, în cadrul căreia a fost făcut un schimb de cadouri protocolar și de la care nu există alte relatări speciale.

Observații finale

Linia unionistă devine tot mai evident una pământească. Sentimentul religios este redus la un sentiment confuz, pacifist și găunos. Conducătorii bisericești se poartă ca niște lideri religioși lumești, promovează pacea pământească la presiunea unor cercuri străine, a unor puteri profane. Deși se face vorbire despre sinceritate, ea nu-și găsește nicidecum locul.

Sinodul din Creta a fost menționat expres de Biserica Greacă drept un moment important în parcursul ecumenist. Dacă acolo a fost proclamată concepția că suntem toți în aceeași corabie/Biserică, de acum trebuie să și conlucrăm în unitate.

Un fapt pozitiv este acela că nu au fost organizate rugăciuni sau manifestări liturgice în comun, că unii ierarhi ciprioți au lipsit (nu par a fi prezenți Mitropoliții Atanasie de Limassol și Neofit de Morfu, de exemplu), iar sinodalii greci au fost absenți cu totul.

Din câte se pare, problema nu este compromisul dogmatic, cât cedarea și trădarea credinței la presiunile lumești, lipsa unei conștiințe care să fie dispusă să se jertfească pentru valorile Evangheliei lui Hristos decât să sacrifice adevărul pentru o unitate amăgitoare.

„NU S-A SCHIMBAT NIMIC după Sinodul din Creta” ca formulă de apostazie sau anesteziere a credinței

Unele oi își pot păstra blana, dar nu și năravul.
Foto: LiveHack

Docilizarea și imunizarea clericilor și mirenilor față de trădările semnate în Creta s-au produs prin inocularea ideii că nu s-a schimbat nimic în Biserică; deci întrebările, îngrijorările și neliniștile sunt de prisos. Bineînțeles că această tactică a prins teren pe fondul ignoranței credincioșilor, care nu cunosc istoria bisericească și evident că nu merg pe calea trasată de Sfinții pe care ar trebui să-i cinstească.

Chiar dacă am combătut indirect această minciună, că „Nu s-a schimbat nimic”, prin articole despre greșelile Sinodului, despre atitudinea patristică față de erezii și prin multe altele pe tema ereziei ecumenismului, totuși merită abordată și frontal această diversiune. De ce? Pentru că devine un modus vivendi al Ortodoxiei de la noi, o denaturare permanentizată.

Într-o formă aparte, festivismul acesta al prosperității aparente poate fi remarcat într-un recent articol laudativ la adresa PF Daniel, Patriarhul BOR, scris de părintele Sorin Ionițe, în care face un bilanț ai celor 14 ani de patriarhat (pe 30 septembrie). Printre marile realizări este numărată prestația sa la „Sfântul și Marele Sinod din Creta (2016)”, cu toate neajunsurile lui grave. Pe lângă asta, mai este de remarcat că celelalte fapte lăudabile sunt în majoritate acțiuni manageriale, totuși două sunt în aceeași notă cu trădarea ecumenistă și stârnesc atenție deosebită, anume primirea Papei Francisc la București și gestionarea provocărilor pandemiei, când au fost încălcate drepturile religioase cu acceptul ierarhiei anul trecut. Atunci apare întrebarea: Ce mai înțelegem din Biserică și care este menirea ei? Lauda ei este Crucea sau isprăvile materiale și chiar abaterile de la tradiția ortodoxă?

În ce privește subiectul care ne interesează, deciziile luate în Creta, se afirmă în varianta în română a articolului că nu au fost dogmatice, iar în cea în engleză că au existat nu doar hotărâri dogmatice („not only dogmatical decisions”), ci și „recomandări practice cu caracter pastoral și misionar”. Ce putem înțelege din asta? Că românilor li se spune că nici nu se pune problema unor teme doctrinare, cu atât mai puțin a unor modificări, să stea cuminți, dar în fața publicului străin este recunoscut caracterul dogmatic al documentelor semnate. Este posibil să fie la mijloc doar o greșeală banală de traducere în engleză, care este preluată totuși de agențiile din străinătate, cum ar fi OrthodoxTimes.

Trebuie spus că de la început Patriarhul Daniel a mers pe această tactică a adormirii credincioșilor că nu se pune problema să se schimbe ceva din conținutul credinței. Ce-i drept, o idee foarte bună, dar puțin preluată de reprezentanții celorlalte Biserici Ortodoxe Locale. Iar când e vorba de început, chiar așa este, adică dinainte de a începe lucrările Sinodului. Astfel de asigurări au fost date chiar înaintea plecării delegației române, ba cu mult mai înainte. Chiar din 2014, de când s-a luat hotărârea convocării Sinodului, PF Părinte Patriarh a declarat: „Viitorul Sinod Panortodox nu va dezbate probleme dogmatice” în ciuda evidenței că decizia participării ortodoxe la mișcarea ecumenică este de natură dogmatică. Ca o paranteză, atrage atenția și afirmația de atunci, că „texte care au fost redactate cu mulți ani în urmă vor fi actualizate”, ceea ce s-a și întâmplat, documentul despre Relațiile Bisericii… fiind cel mai retușat în sens eretic ecumenist.

Totuși s-a schimbat ceva?

În esență, lozincile „Nu s-a schimbat nimic” și „Nu au existat decizii dogmatice” sunt echivalente. Ambele sugerează că hotărârile sunt neimportante, de curtoazie, nu aduc atingere Crezului. Dar oare așa să fie?

Nu insist aici pe ideea că există erori dogmatice în documentele finale, ci pe felul cum sunt receptate ele în contradicție flagrantă cu practica bisericească de veacuri.

Există câteva similitudini între ereziile mai vechi și ecumenismul semnat în Creta:

1. Niciodată ereticii nu au spus că ei formulează dogme noi, că aduc inovații, ci că se înscriu în tradiția autentică bisericească, că ei exprimă corect învățătura de credință. La fel se întâmplă și după Creta;

2. Niciodată ereticii nu au cuprins toată Biserica, ci părți ale ei însemnate. La fel și acum, ecumenismul nu a fost parafat de toți ierarhii, ci doar de majoritatea celor participanți în Creta;

3. Întotdeauna ereticii au căutat să obțină recunoaștere cu forța sau formal, cum a fost cazul arienilor și iconoclaștilor (cu sila) și al monoteliților (prin interzicerea discuțiilor pe temă). La fel și astăzi, este înăbușită orice contestare a Sinodului fie prin forță, fie prin mijloace mai îndulcite.

Dar există și diferențe importante între reacția de odinioară a Bisericii față de erezii și cea de astăzi:

1. Ierarhii sfinți din trecut, dar și părinții simpli și credincioșii, au reacționat și față de abaterile dogmatice ale ereticilor (cum ar fi Arie, Nestorie, Eutihie, Varlaam…) și le-au condamnat, pe când astăzi este promovată așa-zisa unitate a Bisericii, adică o pace lumească, un compromis cu răul;

2. Sfinții Părinți nu „s-au semețit, ci s-au întristat” (Gal. 5: 2) în fața ereziilor și au depus toate eforturile să le stârpească, nu să fie resorbite așa-zicând de partea sănătoasă a Bisericii, știind că „puțin aluat dospește toată frământătura” (Gal. 5: 9). Pe când astăzi ni se spune să nu judecăm și, practic, să nu avem atitudine în fața avansării răului.

3. Întotdeauna Biserica a fost privită ca „stâlp și temelie a adevărului” (1Tim. 3: 15), iar unitatea ei formată pe credința statornică în Dumnezeu, pe când astăzi ea este concepută mai mult ca o organizație și instituție autonomă, la cheremul ierarhilor, episcopocentrică, nu hristocentrică.

Dacă spune cineva că nu vede modificări după Creta, oare nu același lucru l-ar fi spus și pe vremea arienilor, a monofiziților, monoteliților, varlaamiților sau a altor erezii care păreau să nu afecteze desfășurarea cultului? Da, iconoclaștii au scos icoanele din biserici, dar o sumedenie de alți eretici nu au adus schimbări vizibile și totuși au fost combătuți ferm. De ce oare?

Schimbarea care se produce nu este la nivel material, văzut, ci la nivel duhovnicesc, al credinței. Chiar dacă slujbele rămân la fel, dar crezul pe care se întemeiază ele nu mai este același. Ce deosebire mai mare poate exista? Iar cine nu sesizează acest lucru cu greu se poate numi credincios. Este în stare să vadă o sminteală în reacțiile poate exagerate ale unora, dar nu și în deciziile inacceptabile semnate de ierarhi. Aceasta dovedește o dată în plus că avem de-a face astăzi cu o erezie în desfășurare care subminează doctrina despre Biserică; nu se mai înțelege corect ce înseamnă mântuirea în cadrul ei.

Chiar și Sfântul Munte Athos funcționează greșit

Așteptările multora de a denunța greșelile din Creta s-au îndreptat spre Muntele Athos, care are faima de a fi o republică a monahilor, care nu caută altceva decât pe Dumnezeu, nu au interese pământești. Însă cât de falsă și iluzorie a fost această dispoziție!!

Fără a specula pe marginea onestității monahilor de acolo, este elocvent să vedem cum a decis Sfânta Chinotită că Sinodul din Creta nu a greșit cu nimic.

Pe 17/30 iunie 2017 Sinaxa Dublă a Sfântului Munte a discutat și aprobat un document oficial cu privire la Sinodul din Creta. Dar este cunoscut faptul că „textul nu a fost compus în timpul sesiunii înseși, ci dinainte de Arhimandritul Vasilios (Gondikakis), fostul stareț al Mănăstirilor Stavronikita și Iviru, care este cunoscut a fi un apropiat al Patriarhiei din Constantinopol. Deși textul a fost emis din partea întregii Sfinte Chinotite, se știe și faptul că o serie de Mănăstiri athonite au contestat documentul”. Deși „politica de mult timp a Sfintei Chinotite este de a emite toate declarațiile care nu sunt de natură dogmatică de ca și cum ar fi luate în unanimitate, chiar dacă 7 sau 8 mănăstiri ar fi în dezacord”, tocmai aici apare amăgirea. Problemele ridicate de hotărârile din Creta sunt de natură dogmatică și, prin urmare, însăși procedura de a fi discutate a fost una greșită. Chiar Mănăstirile Xiropotamu, Karakalu, Filotheu, Constamonitu și Grigoriu nu s-au opus cum trebuie, ca față de niște erezii, ci doar și-au manifestat dezacordul. Bineînțeles că mai există și alte figuri importante care nu au fost, de fapt, de acord, dar iarăși nu mai contează.

Ceea ce este important de remarcat din toate acestea este că însăși structura Bisericii se schimbă, sufletele și conștiințele credincioșilor nu se mai formează prin raportare la adevărul neîndulcit revelat de Hristos, ci la compromisuri felurite. Și bineînțeles că aceste concesii nu se opresc aici, pentru că așa este natura oricărei erezii, să macine și să înăbușe credința mântuitoare.

În vremuri de strâmtorare, mântuirea se dobândește prin silire de sine în ciuda conjuncturii vitrege.

Translate page >>