Ecumenismul – erezie în desfășurare. Definire, stadiul actual și remediu

Așa-zisele Biserici surori Catolică și Ortodoxă (Imagine: UJO)

Credința creștină, fiind sfântă și nepământească, s-a confruntat mereu de-a lungul timpului cu erezii care i-au denaturat caracterul ceresc și au încercat să o reducă la o convingere omenească facilă, netrebnică pentru mântuire. Ereziile, atât învățăturile, cât și grupările bisericești formate pe baza lor, au constituit mereu pericole la adresa dreptei credințe și Biserica le-a depărtat de la sine pentru a se proteja. Din nefericire, curentul ecumenist din zilele noastre distruge acești anticorpi printr-o concepție strâmbă, care constituie ea însăși o erezie, adică o abatere dogmatică.

Ce este ecumenismul

Mișcarea care urmărește, chipurile, să unească pe toți creștinii și chiar toate religiile pentru a ajunge la  unitatea între toți și care prezintă această acțiune drept una plăcută lui Dumnezeu constituie rătăcirea cu care ne confruntăm cel mai mult în aceste vremuri. Năzuința după cer este înlocuită cu propunerea unei păci pământești de natură religioasă. Lupta cu lumea și decăderea ei este dată la o parte pentru a instaura o împăcare tocmai cu viața aceasta trecătoare. De parcă unitatea Bisericii nu a fost păstrată de atâtea veacuri prin condamnarea ereziilor, ci trebuie atinsă prin împăcarea cu ele. O astfel de unitate, care ține să adune pe cât mai mulți laolaltă pe plan pământesc, nu să-i curețe ca să se lipească de Dumnezeu, este o mare înșelare.

Mijloacele folosite sunt rugăciunile în comun, dialogurile teologice inter-creștine, căutarea unei unități între oameni în dauna unirii cu Dumnezeu, cu Hristos. Depărtarea de erezii este prezentată ca o faptă negativă, plină de ură și dispreț, pe când împăcarea cu dușmanii și potrivnicii credinței adevărate este înfățișată drept un act de bunăvoință și pace plăcută lui Dumnezeu.

Existența atâtor erezii produce mirare în sufletele multora și efortul de a căuta adevărul în atâtea rătăciri este epuizant și cere multă trudă. Însă Biserica mereu s-a distanțat de orice amăgire pentru a păstra nealterată credința cerească primită o dată pentru totdeauna. Această delimitare a fost un reflex normal din partea celor care caută pe Dumnezeu în mod curat pentru a nu-și pierde râvna sfântă și legătura vie cu El, pentru a nu cădea în concepții și fapte hulitoare și mincinoase.

Ecumenismul tocmai această pază de rătăciri o înlătură și pune în locul ei unirea cu ele. În forma sa extremă, el neagă orice graniță a Bisericii și orice claritate în credință, fiind suficientă o îndreptare vagă spre Dumnezeu, fără dogme clare și nestrămutate. Însă există și forme de ecumenism moderat, care dinamitează concepția despre Biserică, prin care se șterge definirea ei și raportarea corectă și sfântă față de ea. Mai concret, este negată unitatea și unicitatea ei. Articolul din Crez prin care Biserica este caracterizată drept „una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească” cu referire la cea Ortodoxă este strâmbat în noima lui. Se vorbește de o Biserică a lui Hristos care cuprinde și pe eretici sau se regăsește în diferite grade și la ei. Tainele sunt prezentate ca fiind lucrătoare și la ei prin forma exterioară. Drept urmare, apare necesitatea dialogului și unirii cu aceștia pentru a întregi și împlini Biserica apostolică.

Această viziune distruge tot ce au făcut Sfinții Părinți, care au păstrat intacte și integre atât dreapta credință, cât și unitatea Bisericii de-a lungul timpului în fața diverselor erezii cu care ea s-a confruntat. În loc să fie privite acestea drept uscăciunile tăiate și aruncate afară, ele sunt considerate păstrătoare ale Evangheliei. În loc să fie tratate ca niște otrăvuri și vrăjmași ai adevărului, ereziile sunt abordate ca bâjbâiri nevinovate și cu bună intenție.

Răstălmăcirea citatelor biblice: „Ca toți să fie una” și „o turmă și un Păstor”

Pasajul cel mai des invocat și cel mai grav răstălmăcit de ecumeniști din Evanghelie este cel din rugăciunea arhierească a Mântuitorului dinainte de răstignirea Sa: „ca toți să fie una” (In. 17: 21). Această cerere este privită ca referindu-se la toți creștinii, inclusiv eretici, și la o unitate care se realizează între ei.

Dar versetul anterior din contextul scripturistic ne arată că termenul „toți” se referă la apostoli și la „cei ce vor crede în Mine (Hristos) prin cuvântul lor”. În plus, credința avută în vedere nu este una simplă, declarativă, cum o aveau evreii în Legea lui Moise, dar care nu L-au primit, ci L-au răstignit pe Hristos. Ci este vorba despre o credință nelumească, după cum se înțelege din versetele anterioare: „Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării” (v. 12) și: „le-am dat cuvântul Tău şi lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume” (v. 14) și: „sfințește-i întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul” (v. 17).

Cât despre unitatea pentru care Se roagă Hristos, aceasta nu este pur și simplu între oamenii credincioși, ci cu Tatăl, cu Dumnezeu. El Însuși precizează: „după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una” (v. 21), adică după cum Mântuitorul este una cu Tatăl, așa și apostolii devin una cu Tatăl și cu Fiul (și cu Duhul Sfânt). Lucrarea aceasta este una harică, prin schimbarea adusă de intervenția dumnezeiască: „slava pe care Tu Mi-ai dat-o le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem” (v. 22). Nu este vorba de o simplă adeziune la cuvântul Evangheliei, ci de o trăire a ei corectă și în adevăr.

Abia în felul acesta, prin mărturia unirii cu Dumnezeu și prin dragostea și buna înțelegere întreolaltă, care se nasc din harul Lui, se poate ajunge ca „lumea să creadă că Tu (Tatăl) M(pe Hristos)-ai trimis” (v. 21). Necredincioșii nu pot fi convinși să primească pe Hristos doar pentru că nu ar exista dezbinări, ci abia atunci când văd o viețuire în dragoste cerească, evanghelică.

Această interpretare a versetului în cauză se găsește la toți Părinții bisericești mai vechi și mai noi, pe când viziunea ecumenistă nu se găsește decât la teologii moderni, care doresc să impună direcția cea nouă.

La fel și referința la „o turmă și un Păstor” (In. 10: 16) este răstălmăcită pentru a lărgi contextul dincolo de limitele Bisericii spre eretici. Însă Hristos se referă că vor fi o turmă apostolii și credincioșii dintre iudei împreună cu „alte oi, care nu sunt din staulul acesta”, adică nu dintre evrei, ci dintre neamuri. Este vorba despre constituirea Bisericii formată nu doar din iudei, ci și din neamuri. Nicidecum nu se poate raporta acest verset la credincioși și eretici, pentru că Mântuitorul nu vorbea cu apostolii sau cu credincioșii botezați, ci cu fariseii pe care îi mustra. Deci turma este formată din alăturarea neamurilor care au credință curată, în contrast cu necredința fariseilor, saducheilor și conducătorilor iudaici din acea vreme.

Nu există Taine în afara Bisericii

Excomunicarea ereticilor sau despărțirea lor de Biserică a dus la pierderea continuității apostolice și a harului sacramental. Acest lucru îl spune Sf. Vasile cel Mare în primul său canon. Este vorba atât de eretici, cât și de schismatici, după cum considera și Sf. Ciprian al Cartaginei.

Primirea ereticilor prin mirungere fără botez sau a clericilor fără hirotonirea lor din nou nu constituie o dovadă a acceptării acestor Taine în cadrul comunităților rupte de Biserică, ci iconomii și pogorăminte pentru a face mai ușoară revenirea individuală a persoanelor rătăcite la dreapta credință și în staulul mântuitor. Nici un canon și nici o scriere patristică nu conține o astfel de învățătură, care ar veni în directă contradicție cel puțin cu Părinții menționați mai sus.

Extra Ecclesiam nulla salus este principiul de bază al Bisericii, spus de Sf. Ciprian al Cartaginei (Epistola LXIII, XXI, 2, Către Iubaianus), adică: În afara Bisericii nu este mântuire. Aceasta deoarece nu există credință dreaptă. De aceea nici de Taine autentice nu putem vorbi.

Desigur că există situații când unii oameni din afara Bisericii se pot mântui. Chiar Sf. Ciprian, în aceeași scrisoare menționată, afirmă despre catehumeni că se mântuiesc dacă li se întâmplă să mărturisească pe Hristos înainte de a fi botezați. Dumnezeu lucrează asupra sufletului omenesc și direct, fără mijlocirea Tainelor, cum a fost cazul cu sutașul Corneliu (Fapte, 10:45-46), spre exemplu, revărsând harul Său. Însă aceasta nu înseamnă că putem extrapola de la cazuri de persoane particulare la structuri bisericești întregi. Dacă inima unora din afara Bisericii poate să aibă credință curată și să primească har, un cult eretic se caracterizează prin deviere dogmatică și rătăcire.

Abateri ecumeniste concrete

Depărtarea de cugetul și rânduiala ortodoxă se înregistrează prin participarea oficială la Consiliul Mondial al Bisericilor și la dialogurile speciale cu catolicii și anticalcedonienii. Această implicare a fost decisă la cel mai înalt nivel la Sinodul din Creta.

Practic, rugăciunile în comun din cadrul săptămânii ecumenice din ianuarie și orice alte afirmații cu iz ecumenist au fost validate de către Sinodul menționat. Dacă până atunci acestea puteau fi interpretate ca opinii personale și nereprezentative pentru Biserică, de atunci ele sunt oficializate.

Abaterea concretă constă în „teoria ramurilor nedepline”, adică în conceptul că Biserica lui Hristos cuprinde confesiuni depline (Biserica Ortodoxă) și nedepline, ultimii având doar elemente și rămășițe din Biserica primară. Practic, Biserica cea una, sfântă din Crez nu mai este considerată cea Ortodoxă, ci una mai încăpătoare și mai inclusivistă. În practică, această doctrină justifică și conduce la rugăciuni și slujbe în comun cu excepția Liturghiei, adică la comuniune bisericească, dar nu și euharistică, dacă se poate spune așa.

Aceste idei sunt eretice pentru că se abat de la definițiile din Crez. Ele nu sunt nici măcar de natură schismatică, așa cum ar putea fi schimbarea calendarului, pentru că ating nivelul dogmatic, chiar dacă se încearcă negarea acestui fapt.

Promovarea ecumenismului

Există factori care propagă acest flagel în sânul Ortodoxiei. Aceștia se găsesc îndeosebi în cadrul Patriarhiei de Constantinopol, care are activitatea cea mai bogată în această direcție. Cel mai probabil și dovedit în multe situații, aceasta este controlată de către agenți politici din SUA, care impun o agendă concretă, după cum se constată din colaborarea strânsă de mai multe decenii.

De asemenea, Patriarhia Alexandriei, fără mulți credincioși și vulnerabilă, aflată la cheremul politicii grecești și poziționată între musulmani și monofiziți, este o altă sursă de vulnerabilitate. Chiar și Patriarhia Antiohiei s-a aflat pe aceeași linie de apropiere îndeosebi de monofiziți, dar în ultimul timp s-a mai redresat. Bineînțeles că înclinații ecumeniste se găsesc în multe alte Biserici Locale, la ruși, greci, ciprioți, dar sub un oarecare control.

La noi, românii, ierarhii, Facultățile de Teologie și majoritatea preoților educați în seminarii au promovat după căderea comunismului ideile ecumeniste și acum există un flanc puternic în această direcție. Este duhul vremii să crezi într-un Dumnezeu al tuturor, care nu se uită la religia omului.

În urma poziționării unor duhovnici cunoscuți împotriva ecumenismului și în ultimul timp a protestelor de după Sinodul din Creta, s-a cristalizat și un front de apărare a credinței în fața căruia se manifestă prudență. Dar interesele mondialiste sunt mai puternice și înclină balanța în favoarea ecumenismului. Pe de altă parte, bunul simț stricat manifestă o reținere să se dezică de faptele eretice ale ierarhiei din respect neghiob față de conducerea bisericească.

Aici trebuie precizat că ecumenismul se manifestă prin desacralizare, printr-o perspectivă adogmatică, pur lumească, după cum ar fi exemplul Pr. Vasile Ioana în discursul său Fain și simplu de la Oradea de acum câteva zile. Redăm mai jos o secvență virală care surprinde derapajele dogmatice, deși sunt destule și la nivel moral, bisericesc și duhovnicesc:

Preoți, mireni și chiar purtători de cuvânt pe această linie sunt destui și sunt promovați de mass-media. Ei încearcă să dea tonul.

Mascarea ereziei

Din nefericire, discursul deșănțat ecumenist este apărat și chiar dublat de o altă linie constituită din duhovnici și teologi ancorați în viața Bisericii, dar care justifică aceste deraieri.

Dacă în cazul împărtășirii Mitropolitului Nicolae Corneanu din 2008 au existat reacții de opoziție și dezaprobare în urma cărora și Sinodul mare a dat măcar un pas înapoi, astăzi cu greu se găsesc voci care să înfiereze semnăturile de la Sinodul din Creta. Dimpotrivă, sunt arătate atitudinile extreme ale nepomenitorilor și luate ca pretext să fie înghițită erezia (spre exemplu, P. Zaharia Zaharou, care apără ideile rătăcite ale Mitr. Ioannis Zizioulas).

Dar există o serie de teologi, ierarhi și preoți care justifică greșelile dogmatice din Creta într-un mod nejustificat. Spre exemplu, IPS Ierotheos Vlachos din Grecia a fost un opozant al Sinodului, dar numai de fațadă, sfârșind prin a-l arăta ca pe ceva tolerabil, folosind argumente false teologic și istoric. Concret, cele vreo 40 de Sinoade între primul și al doilea Ecumenic nu au conlucrat la găsirea unei formule cât mai clare dogmatice, ci s-au condamnat reciproc, ortodocșii și arienii din acea vreme.

La un nivel mai de mase, Părintele Rafail Noica a pledat și el spre dezincriminarea Sinodului pentru că a folosit un limbaj plastic. Chiar dacă el însuși spune că e nevoie de luare aminte ca nu, făcând pe prostul, să ajungem chiar să fim, pare că tocmai aceasta s-a întâmplat. Pentru că nu este vorba doar de folosirea termenului de Biserică impropriu pentru eretici, ci chiar de a-i considera astfel.

Amintesc în treacăt de atitudinea Sfântului Munte pe acest subiect, care a fost una diplomatică și ilicită. A evitat să înfiereze erezia și chiar să o abordeze punctual, iar hotărârile Sinaxei au fost luate în ciuda opoziției unor Mănăstiri și prezentate ca fiind ale întregului Athon. Pe un subiect dogmatic ar fi fost corect să existe o hotărâre unanimă, nu majoritară și duplicitară.

Dar nu numai personalitățile cu renume din Ortodoxie au luat parte la această trădare, ci majoritatea zdrobitoare a preoților și mănăstirilor. Argumentul invocat este că nu ne privește, ci răspunderea este a episcopilor. Ca și cum noi am fi străini de ierarhia superioară.

Însă cel mai greu aspect al acestei situații consider că este acela că această poziție a oamenilor duhovnicești este o obișnuință cu trădarea și cu abaterea de la credință. E ca și cum ar spune că nu-L cunosc pe Omul Acesta (Hristos) și credința Bisericii.

Vocile ecumeniste nesancționate introduc o obișnuință, o nouă linie și normă. Acestea capătă aderență și îndrăzneală prin nepăsarea vinovată a celor drept-credincioși. Treptat, se poate ajunge, dacă nu s-a ajuns deja, la formarea unei noi tradiții.

Mărturisirea ortodoxă

În fața acestei decăderi treptate și grave este nevoie de o mărturisire vie, nu de o atitudine de muzeu. Credința este și trebuie să fie viață și comoară, nu un exponat din vremuri apuse. Ea trebuie apărată dacă este în noi, și nu în vreo vitrină. Formulele dogmatice nu sunt niște expresii consfințite pentru totdeauna și de neatins, ci cuvinte vii care trebuie apărate și împlinite pentru a avea viață din ele.

Credința în Biserică rămâne autentică atunci când o păstrăm curată, când reacționăm față de cei care vor să o strâmbe, când nu o dăm după moda fandosită a societății.

În vechime, Sfinții Părinți au dezvoltat subiectele dogmatice aflate sub atacul ereticilor. Dogma Sfintei Treimi a fost nuanțată prin conceptele de ipostas, fire, natură și persoane. Firile lui Hristos au fost definite ca neîmpărțite, nedespărțite, neamestecate și neschimbate, iar voința și lucrările ca fiind ale firii, nu ale persoanei. Despre icoane a fost elaborată o doctrină care să combată rătăcirile iconoclaste. Și multe alte aspecte teologice au fost clarificate pentru a nu exista loc de rătăcire.

În același mod, și astăzi este necesară o teologie edificatoare asupra relației Bisericii cu ereticii din cauza înțelegerii greșite care domină nu doar pe credincioșii simpli, ci care a pătruns chiar și printre cei mai duhovnicești.

Desigur că ecumenismul are un pronunțat caracter pământesc și profan, dar el atacă esența credinței și este de factură eretică. Induce idei strâmbe despre Sfintele Taine, despre Botez, despre spovedanie, despre sfințenie. Pierderea acestor repere ne lasă pradă unui „ecumenism lucid”, care nu este decât masca și pretextul pentru a ne ține de cele lumești și a ne rușina de Hristos, de adevăr și de rânduielile cerești ale Bisericii.

Eschivarea de la discutarea aspectelor problematice dovedește doar alipirea de minciună și nevoia de a masca acest lucru. Nu folosirea termenului de „Biserică” pentru eretici este greșeala incriminată, ci teoria ramurilor, a unității pierdute și a Bisericilor nedepline, participarea la mișcarea ecumenică, la Consiliul Mondial al Bisericilor, care are un regulament eretic, rugăciunile în comun și sincretismul religios. Și, bineînțeles, esențialul este ca toți creștinii ortodocși să creadă în Biserica Ortodoxă una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească.

A început o nouă rundă a dialogului ecumenist între ortodocși și catolici în Alexandria

Dialogul iubirist cu papistașii a fost început în atmosfera mișcării ecumenice în anul 1980 în Patmos și Rodos, Grecia. Până în momentul de față, au avut loc o serie de 14 întruniri ale Comisiei Mixte de Dialog, unde au fost elaborate 6 documente oficiale (la Munchen – 1982, Bari – 1987, Valaam – 1988, Balamand – 1993, Ravenna – 2007 și Chieti – 2016). Zilele acestea Comisia s-a întrunit din nou pentru a continua discuțiile-„tratative” despre primat și sinodalitate în al doilea mileniu de creștinism.

Imagine: Romfea.gr

Convocarea Comisiei mixte teologice de dialog la Alexandria

Cu binecuvântarea Sanct. Sale Teodor al II-lea, Papa și Patriarhul Alexandriei și al întregii Africi, Patriarhia străveche al celui de-al doilea scaun al găzduiește întâlnirea Comisiei Mixte Internaționale de Dialog Teologic între Biserica Ortodoxă și cea Romano-Catolică. La această importantă întâlnire, care se va ține între 1 și 7 iunie a.c., participă 24 de reprezentanți ortodocși și 18 r/catolici, teologi clerici și mireni.

Faptul acesta dobândește o greutate specială de vreme ce se adună în Scaunul istoric al străvechii Biserici Alexandrine, în țara Nilului, leagănul creștinismului și creatoarea teologiei prin pionierii înalt-zburători și stâlpi ai dreptei credințe, Marii Părinți și Sfinți Arhiepiscopi ai Alexandriei, prin vestita Școală Catehetică a Marii Cetăți, precum și prin pustiile vaste care au născut anahoreza (retragerea), ascetismul și au format definitoriu monahismul de sub cer și canoanele lui.

Este semnalat faptul că această Comisie Internațională este cel mai înalt organism pentru «Dialogul Iubirii» între Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică.

Comisia menționată s-a întrunit prima dată pe sfânta insulă Patmos în anul 1980 și a cercetat succesiv pe diferite punte o serie de subiecte teologice critice cu sinceritate și în duh de dragoste frățească.

Textele-Declarații care au fost emise la aceste întâlniri au constituit temelia și punctul de referință pentru întâlnirea mondială în desfășurare și dialogul dintre cele două Biserici.

Ultima întâlnire a Comisiei a avut loc la Chieti, Italia în anul 2016, cu tema: Primatul și sinodalitatea în Biserică în primul mileniu.

Comisia își continuă lucrările pe aceeași temă în al doilea mileniu.

Ceremonia oficială de începere a lucrărilor Comisiei Internaționale Mixte Teologice va avea loc mâine, 1 iunie a.c., în Sala Tronului Palatului Patriarhal al Alexandriei.

Din partea Secretariatului Sfântului Sinod
al Patriarhiei Alexandriei

Contextualizare: După cum a specificat în comunicatul de mai sus și după cum este comunicat oficial de către Patriarhia Alexandriei, lucrările au fost deschise ieri de către Patriarhul Teodor printr-un discurs de început, după care a luat cuvântul reprezentantul catolicilor, cardinalul Kurt Koch. Mai sunt menționate două nume de Mitropoliți ai Patriarhiei Ecumenice, Iov de Pisidia și Maxim de Silivria, și încă un cardinal, Joseph W. Tobin. Nu se știe care Biserici Ortodoxe și-au trimis delegați și numele acestora. Foarte probabil că și noi, românii, am trimis pe Mitropolitul Nifon.

Ideea centrală din discursul Patriarhului Teodor ar putea fi rezumată de această frază pompoasă, dar care nu ne dă multă încredere în realitate: „Suntem datori să devenim diaconi/slujitori ai unității Bisericii prin dragostea de Adevărul lui Hristos, fără a decădea din credință, prin adevărul dragostei Sale, cu cutezanță, răbdare și curaj”. Alăturarea termenilor de mai sus este suspectă și imposibilă. Unitatea Bisericii nu este slujită alături de eretici, ci împotriva lor prin păstrarea adevărului de credință fără ezitare, nu prin dialog cu cei înstrăinați de el.

Important de notat este faptul că dialogurile acestea au fost blocate temporar după ruperea comuniunii dintre Moscova și Fanar în urma disputelor pe tema autocefaliei schismatice ucrainene, începând cu 2019. Este obligatorie participarea tuturor Bisericilor Ortodoxe implicate în dialog. Însă asistăm la o ignorare a acestui principiu probabil pentru a netezi calea spre o apropiere mai mare în vederea Sinodului preconizat să fie întrunit în 2025 în comun de ortodocși și catolici.

Nepomenitorii, sub un asalt continuu. De data aceasta Pr. Claudiu Buză

Nu ca și cum s-ar fi slăbit vreo clipă prigonirea celor care au întrerupt pomenirea, dar plângerea penală care i s-a făcut recent este un episod care reliefează bine situația din teren.

Mesajul Părintelui legat de atacul pe care l-a primit:

Către Protopopiatul Urziceni, ESC

Hristos a înviat!

Mă bucură nespus faptul că vă îngrijiți de buna rânduială în Biserică lui Hristos, însă deplâng faptul că ați ales să o slujiți după chipul și asemănarea lumii acesteia. Ați apelat la autoritățile statului și mi-ați făcut plângere penală pentru că mi-am îngropat creștinește un fiu duhovnicesc aflat pe calea îngrădirii de erezia ecumenismului. Întreaga familie a ales această cale a nepomenirii și nu există niciun regret în alegerea făcută.
Cum credeți că puteți să-i constrângeți pe credincioșii îngrădiți de erezie după minciuno-sinodul din Creta să vă urmeze, să vă pomenească la Sfânta Liturghie, când se vede limpede lucrarea voastră de trădare a credinței?! Nici măcar legile statului nu le cunoașteți, ce să mai spunem de cele bisericești! Oare nu ați citit în Constituția României că libertatea credinței nu poate fi îngrădită în niciun chip?
,,Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale” (Constituția României, Art. 29, 1).
Eu ar trebui să vă fac plângere penală, dar nu mă cobor la nivelul vostru, folosindu-mă de legile omenești. Sunteți vrednici de milă și vă iert din toată inima!
Nu voi mai deschide Pidalionul, la Canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol, pentru a vă arată că voi, propovăduitorii ereziei ecumeniste, faceți schismă în Biserică. L-am deschis degeaba la Consistoriul bisericesc, fiindcă ați ales capetele de acuzare după voia stăpânului “Învinge”! Este trist faptul că pe teritoriul județelor Sloboziei și Călărașilor, singura instituție care își judecă propria cauză este “Sfânta” Episcopie! Nu ai șanse de câștig în instanța bisericească, chiar dacă probele pe care le prezinți sunt de netăgăduit. Episcopul, devenit pseudoepiscop, își judecă propria cauză! Protopopiatele se supun orbește pentru a duce nedreptatea și sfidarea mai departe, spre vătămarea celor docili și manipulați.
Vă compătimesc și vă spun sincer, cu durere, că mă îngrijorează drumul pe care ați ales să mergeți. Eu rămân fiu al Bisericii Ortodoxe Române, chiar dacă voi spuneți că am ieșit din Biserică. Credeți-mă că nicicând nu am stat mai bine altoit pe Trupul Bisericii lui Hristos, întru mărturisirea Adevărului. Treziți-vă și veniți la Ortodoxie, întru adevărul lui Hristos!

Reflecțiile noastre: Ar trebui să existe o reflectare mai profundă asupra prigonirii constante asupra celor care combat ecumenismul la modul relevant. Coroborat cu faptul că există mișcări oficiale de inducere a unirii și recunoașterii celorlalte „Biserici”, cine mai poate afirma că ceea ce s-a semnat în Creta este doar un foc de paie, nu o erezie în toată regula?

În loc de combateri dogmatice și canonice, este ciudat că mereu conducătorii Bisericii apelează la subterfugii și utilizarea forței autorităților civile acolo unde sunt epuizate silniciile intra-bisericești. Este adevărat că nepomenitorii îi deranjează, însă cei care au provocat dezbinarea sunt chiar ierarhii.

Foarte posibil că nici episcopii să nu fie ecumeniști convinși. Totuși ei se fac instrumente ale parcursului ecumenist actual. Sunt la mijloc între directivele mondialiste și credincioșii ortodocși, dar fac jocul celor dintâi atunci când sunt puși să aleagă.

Fără să încalce el vreo lege, nu este normal să se înregistreze acest atac asupra Pr. Claudiu. După toate celelalte procese bisericești nedrepte, acțiunea de acum mai trasează un contur nefast portretului trădător al ierarhiei.

Nepomenirea ca reacție față de Sinodul din Creta poate părea o cauză deranjantă și irelevantă, după cum insinua aseară Pr. Dan Bădulescu. Vina ar fi doar a ierarhilor și responsabilitatea noastră ar fi una insignifiantă, care ar trebui redusă la simpla păstrare la nivel personal a dreptei credințe pentru că nu ni s-a impus nimic. Este adevărat acest lucru pentru cei mai puțin intăriți credință și mai nefamiliarizați cu dogmele și canoanele, dar nu este o limită obligatorie pentru toți. Deși s-ar fi impus o condamnare la nivel oficial a ecumenismului și a Sinodului din Creta care l-a legiferat, este lăudabilă reacția celor de rând în contextul paraliziei conștiinței ierarhiei. Cugetul ortodox autentic nu poate să rămână impasibil la toate aceste trădări fără să devină sterp, rațional sau mort și apostat. Dimpotrivă, ar trebui ca și credincioșii de rând să-i sprijine pe cei care au ales să dea lupta cea bună. Bine, asta în tot iureșul care s-a creat.

Și totuși Sinodul din Creta nu este un subiect ca celelalte pentru că reprezintă o depășire a liniei roșii, o abatere de la credință. Spre exemplu, cazul Corneanu din 2008 a fost unul punctual și personal, nu unul dogmatic, nu a implicat doctrina Bisericii. La fel, restricțiile din pandemie nu au atins esența Bisericii, până la urmă, precum nici propunerile recente de revizuire a calendarului. Cu totul altceva este ecumenismul semnat în Creta, care reprezintă o lovitură încă nevindecată pentru că nu există o retractare și nu poate rămâne așa.

O discuție necesară despre nepomenire cu credincioși sinceri. Lipsește una la nivel oficial

Recomandăm următoarea discuție pe marginea situației din Biserica noastră Ortodoxă, care este invadată de erezia ecumenismului. Aceasta a fost găzduită pe un canal de Telegram de un preot care nu a întrerupt pomenirea și are căutări și întrebări sincere. Este un subiect de Postul Mare pentru că dreapta credință este nelipsită din preocuparea celui care se alipește de Hristos prin pocăință.

Fără a fi o dezbatere care epuizează subiectul, ea stârnește interesul prin maniera corectă de abordare, fără prejudecăți lumești și manipulate, pornind de la rământarea și constatarea evidentă că ne confruntăm cu o erezie în plină rafală, anume ecumenismul.

Întreruperea pomenirii ierarhilor este posibilă datorită faptului că avem de-a face cu o erezie, nu cu o schismă, cum a fost calendarul. Situația este diferită. De aceea se urmărește distincția între schismă și erezie, între o abatere de la norme administrative și canonice și o deviere dogmatică.

Discuția despre calendar poate fi completată de cei interesați cu informații mai amănunțite pornind de la articolul pe care l-am scris mai demult: Calendarul bisericesc. Observații generale.

Înregistrarea poate fi ascultată audio de pe Youtube:

În mod firesc, subiectul întreruperii pomenirii a survenit după ce a fost discutat lăudabil cel al conștiinței dogmatice:

„Primatul” fanariot ia în vizor și clerici din Lituania, deși nu are nici o bază canonică reală

Papa Francisc și Patriarhul Bartolomeu, doi frați în rătăcire (Imagine: UJO)

Printr-un recent Comunicat oficial despre repunerea în treaptă a cinci clerici caterisiți de Biserica Lituaniană, Patriarhia Ecumenică revendică în mod clar dreptul de primat de putere în întreaga lume ortodoxă. Dacă în cazul autocefaliei ucrainene ar mai fi existat dubii asupra pretențiilor ei papiste, puse în umbră de celelalte probleme legate de validitatea hirotoniilor și apartenența jurisdicțională a Ucrainei, acestea sunt spulberate în momentul de față. În mod limpede avem de-a face cu o răsturnare a ordinii canonice prin anularea sobornicității și înlocuirea ei cu o dominație de tip papist.

Romfea.gr: Comunicat al Patriarhiei Ecumenice despre apelul în recurs al clericilor din Lituania

Cu câteva luni în urmă, s-au adresat prin scrisori SS Arhiepiscopului Bartolomeu al Constantinopolului – Noua Romă și Patriarh Ecumenic Preacucernicii Protoprezbiteri din Lituania Vladimiras Seliavko și Vitalijus Mockus și prezbiterii Vitalis Dauparas, Gintaras Sungaila și Georgy Ananiev, supuși pedepsei de caterisire de la preoție de către Patriarhia Moscovei și au pus în aplicare, după cum au dreptul, apelul în recurs înaintea Sa.

Patriarhul nostru, având în mod exclusiv și responsabilitatea apelului din dumnezeieștile și sfintele canoane (9 și 17 ale Sinodului IV Ecumenic) și din practica consfințită a Bisericii, a primit cererile depuse.

După studierea îndelungată a cazurilor în judecare, s-a încredințat pe de o parte că acestea au fost judecate în ultimă instanță în fața conducerii lor bisericești care se impunea, pe de altă parte că motivele pentru care au fost impuse pedepsele nu provin nicidecum din criterii bisericești, ci din împotrivirea dreaptă a clericilor menționați față de războiul din Ucraina.

Drept aceea și Sanctitatea Sa, judecând irevocabil apelurile acestea în recurs, a prezentat Sfântului Sinod din jurul său ridicarea caterisirii din preoție impusă asupra lor și restabilirea lor în rangul bisericesc pe care-l dețineau, ceea ce s-a și decis în unanimitate.

Față de acestea și după restabilirea făcută astfel, Patriarhul Ecumenic a primit, în urma cererii lor sub cinstitul său omofor pe clericii receptați, având în vedere cele predanisite despre Tronul său, după cum sunt consemnate de altfel relevant și în explicația lui Teodor Balsamon al Antiohiei la canoanele 17 și 18 ale Sinodului trulan, dar și la al 10-lea al Sinodului VII Ecumenic («Din prezentul canon să fie semnalat expres că numai Patriarhului de Constantinopol i se permite să primească clerici străini și fără scrisoare de eliberare a celui care i-a hirotonit»).

Reședința Patriarhală, 17 februarie 2023

Din partea Secretarului General
al Sfântului Sinod

Temeiurile canonice ale așa-zisului primat al Constantinopolului

Sunt arhi-cunoscute de acum pretențiile bazate pe invocarea canoanelor 9 și 17 de la Sinodul IV Ecumenic. Există deja multe dezbateri și studii pe tema lor. Prima dată au fost aduse în discuție la începutul anilor ’20 de Patriarhul Meletie Metaxakis pentru a-și subordona diaspora. A reușit să ocupe doar pe cea grecească din America și Europa, deși este vizat orice alt teritoriu de la toate celelalte nații.

Canoanele sună astfel în traducere românească revizuită:

Canonul 9 IV Ecumenic:

Dacă vreun cleric are un lucru cu alt cleric, să nu lase pe episcopul propriu şi să nu alerge la tribunale lumeşti, ci mai întâi să se investigheze chestiunea de către episcopul propriu sau, cu știrea episcopului său, de către aceia pe care i-ar voi amândouă părţile să se instituie cele ale dreptăţii; iar dacă cineva ar face împotriva acestora, să se supună certărilor canonice.

Iar dacă vreun cleric are un lucru cu episcopul propriu sau chiar cu un altul, să se judece de către sinodul provinciei (eparhiei). Iar dacă un episcop sau cleric ar avea neînţelegere cu mitropolitul acelei provincii (eparhii), să fie luat exarhul diecezei sau sca­unul împărăteştii cetăţi a Constantinopolului şi să se judece de către acesta.

Canonul 17 IV Ecumenic:

Parohiile cele de la ţară sau de prin sate să rămână neclintite la episcopii care le deţin şi mai ales dacă au iconomisit să le dețină fără silă timp de treizeci de ani. Iar dacă în cei treizeci de ani s-a întâmplat sau s-ar întâmpla vreo dispută asupra lor, să fie îngăduit celor ce spun că sunt nedreptăţiți să meargă pentru acestea la sinodul eparhiei/regiunii. Iar dacă cineva s-ar ne­dreptăţi de către mitropolitul său propriu, să se judece de către exarhul diecezei sau de către scaunul Constantinopolului, după cum s-a zis mai înainte (can. 9 IV). Iar dacă vreo cetate s-ar fi înnoit prin puterea împărătească sau dacă s-ar înnoi iarăși, atunci rânduiala/ordinea parohiilor/teritoriilor bisericeşti să urmeze și ea modelelor/tipurilor politice şi sociale.

După cum se poate observa, aceste două canoane pun pe plan de egalitate pe Patriarhul de Constantinopol cu exarhul diecezei, nu deasupra lui.

Dacă e să examinăm mai cu atenție canoanele Sinodului IV, în special cele două de mai sus, se poate observa că ierarhia bisericească era următoarea: episcopii erau sub mitropoliții de provincie (eparhie), iar deasupra lor erau mitropoliții de dioceze, peste care era Patriarhul de Constantinopol. Dar acesta nu era superiorul tuturor diecezelor, ci al Pontului, Asiei și Traciei, potrivit canonului 28 al acestui Sinod. Practic, se subînțelege din contextul mai larg al tuturor canoanelor de la Sinodul IV Ecumenic că Patriarhul de Constantinopol era egal cu exarhii celor trei dieceze și coordonator al lor, după cum Patriarhii de astăzi au în subordine o Mitropolie, dar și întreaga Patriarhie.

Mult mai de încredere în interpretarea acestor canoane este Sf. Nicodim Aghioritul, care, într-o notă explicativă din Pidalion, arată că Patriarhul de Constantinopol nu este judecător absolut asupra altor Patriarhii, cum vor unii să spună. Acest lucru ar fi împotriva celorlalte canoane de la toate Sinoadele Ecumenice, care stabilesc clar jurisdicțiile Patriarhiilor, dar și contrar legilor împărătești din acea vreme, care erau conforme cu realitatea bisericească și nu stabileau astfel de privilegii absolute pentru episcopul din capitala bizantină.

Ca o paranteză, cele trei dioceze menționate de canonul 28 aveau teritorii bisericești care aparținuseră cândva imperiului, dar acum erau stăpânite de barbari. Episcopii din acele regiuni era direct subordonați Patriarhului, nu din orice loc, cum este cazul diasporei de astăzi.

Cazul preoților lituanieni

În ce privește pe cei cinci preoți lituanieni, Biserica Ortodoxă Lituaniană a publicat deja un răspuns prin care respinge acțiunea Constantinopolului pe teritoriul său canonic. În comunicatul lor oficial se precizează că aceștia nu aveau cum să fie caterisiți pe motiv că s-ar fi opus războiului dus de Rusia în Ucraina pentru că aceasta este poziția publică exprimată de însuși Mitropolitul primat de Vilnius. Dimpotrivă, ei au fost depuși din treaptă pentru că au încercat să lucreze la formarea unei structuri bisericești desprinse de Moscova și supusă Fanarului, adică pentru activitate schismatică prin care era tulburată ordinea canonică a Bisericii Locale.

Era de așteptat cumva ca Patriarhul Bartolomeu să-și apere uneltele sale, dar modul cum o face produce o rană mare în Ortodoxie și îl arată a fi un factor de subminare a Bisericii, nu de stabilitate.

Autocefalia macedoneană. Patriarhia Română abordează corect subiectul primatului fanariot, deși este răstălmăcită de unele publicații grecești

Imagine: UJO

În urma deciziei de a recunoaște autocefalia Bisericii din Macedonia de Nord, Patriarhia noastră a simțit nevoia să aducă unele precizări, probabil pentru a mai îmbuna orgoliile rănite ale Fanarului și în general ale grecilor. Deși nu este semnată Precizarea-Comunicat de mai jos, care ar trebui să fie a Sinodului și care a apărut pe portalul oficial Basilica, aceasta ar trebui să liniștească pe moment îngrijorările că în Biserica Română s-ar putea strecura o nouă erezie, cea a primatului papist fanariot:

În data de 9 februarie 2023, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat recunoașterea autocefaliei acordată Bisericii Ortodoxe din Republica Macedonia de Nord de către Patriarhia Serbiei prin tomosul sinodal emis în data de 5 iunie 2022.

În cadrul ședinței sinodale, a fost luată în considerare decizia Patriarhiei Ecumenice din data de 9 mai 2022 de restabilire a comuniunii canonice și euharistice cu Biserica Ortodoxă din Republica Macedonia de Nord, condusă de Arhiepiscopul Ștefan. De asemenea, Patriarhia Ecumenică a încredințat Bisericii Serbiei reglementarea aspectelor administrative care privesc organizarea noii Biserici din Macedonia de Nord.

Un alt subiect luat în considerare de ierarhii români a fost tema autocefaliei și a modului său de acordare și recunoaștere, care a fost analizată pe parcursul a mai multor întâlniri de lucru ale Comisiei interortodoxe de pregătire a Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe.

Punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Române privitor la autocefalie, care a fost prezentat și la Întâlnirea Comisiei de pregătire a Sfântului și Marelui Sinod de la Chambesy (2011), este următorul:

„Sfântul Sinod al Bisericii-mamă este autoritatea canonică ce poate acorda autocefalia unei Biserici-fiică printr-un tomos sinodal semnat de Întâistătătorul Bisericii-mamă împreună cu toți episcopii acelui Sfânt Sinod. Recunoașterea noii autocefalii aparține întregii Biserici Ortodoxe, realizată printr-un tomos de recunoaștere al autocefaliei semnat, fără nicio distincție, de toți Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe autocefale, în ordinea Dipticelor, în cadrul Sinaxei Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe”.

Date fiind aceste informații, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a respectat hotărârile Patriarhiei Ecumenice de a primi în comuniune euharistică ierarhii, clericii, monahii și credincioșii păstoriți de Arhiepiscopul Ștefan și de a lăsa în seama Patriarhiei Serbiei să reglementeze aspectele administrative dintre cele două Biserici.

După ce a recunoscut tomosul sinodal inițial, emis în data de 5 iunie 2022 de Patriarhia Serbiei, privind acordarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe din Republica Macedonia de Nord, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române așteaptă ca Patriarhia Ecumenică să inițieze (consultări) și să emită un Tomos final de autocefalie pentru a exprima un consens panortodox pe această temă a recunoașterii autocefaliei.

Propunerea părții române cu privire la acordarea autocefaliei la Comisia de la Chambesy

Pentru a înțelege și mai bine contextul, este util de știut că, potrivit unor relatări indirecte ale IPS Ierotheos Vlachos, la Comisia de la Chambesy din 2009 (înainte de cea din 2011, care este invocată în precizarea de pe Basilica), PS Ciprian Câmpineanul, reprezentantul de atunci al Bisericii Române, a avut o propunere distinctă despre modul acordării autocefaliei. Ea a fost a treia după cea a Constantinopolului și a rușilor. Aceasta a fost similară în mare parte cu cea a Moscovei, dar a stârnit și dezbateri ample.

Fanarul, prin Mitropolitul Ioannis Ziziulas, a susținut că Patriarhia Ecumenică este cea care emite un Tomos de autocefalie, pe care îl semnează singură după ce s-a asigurat de consensul celorlalte Biserici Locale. Biserica Rusă, prin Mitropolitul Ilarion de Volokalamsk, s-a opus, cerând ca Tomosul să fie semnat de toate Bisericile. Iar românii au cerut „să fie adăugat un paragraf care să prevadă posibilitatea ca o Biserică să facă apel la o organizație pan-ortodoxă în cazul unui ‘refuz nejustificat’ din partea Bisericii-mamă de a consimți la acordarea autocefaliei”.

Dezbaterile care au urmat au fost ample pe ambele chestiuni. Rușii au fost dispuși să dea înapoi și să nu ceară să fie semnat Tomosul de toate Bisericile, ci măcar de Biserica-mamă pe lângă Patriarhia Ecumenică. Pe de altă parte, tot ei s-au opus prin veto propunerii românești ca o viitoare Biserică să-și poată dobândi autocefalia fără acordul celei din care se desprinde. Discuțiile nu au fost finalizate și, drept urmare, tema a fost retrasă chiar și de pe lista subiectelor abordate la Sinodul din Creta de mai târziu.

Ca o observație personală, propunerea reprezentantului român mi se pare cea mai corectă. Bineînțeles că interesele fiecărei Biserici influențează și se reflectă în propunerile lor, dar realitatea ne arată că trebuie luate în calcul mai multe situații și variabile. Spre exemplu, rușii nu doresc să permită ucrainenilor să se desprindă de ei, dar în situația de astăzi aceștia ar trebui să aibă această posibilitate reală nu în mod arbitrar, ci prin acordul tuturor celorlalte Biserici. În felul acesta, sobornicitatea ar fi exprimată în modul cel mai deplin. Dacă stăpânirea unei Biserici (Constantinopolul) duce la erezia primatului de tip papal, dominația samavolnică asupra celor din subordine (cum ar fi a Moscovei asupra Kievului sau Chișinăului sau în orice altă situație) erodează duhul ecumenic/sobornicesc/catolic autentic.

Discuția a continuat iarăși fără succes la Chambesy în 2011 pe patru propuneri, care nu au fost acceptate de Biserica Rusă pentru că dorea ca semnăturile să fie în ordinea dipticelor fără nici un adaos:

a) Tomosul să fie semnat de Patriarhul Ecumenic, care să adauge cu mâna lui cuvântul „declară” și apoi de Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe, care adaugă cuvântul „declară de asemenea”;
b) Tomosul să fie semnat ca mai sus cu adaosul care are un sens identic cu termenul „declară de asemenea” sau fără adaos;
c) Tomosul să fie semnat ca mai sus, dar adăugând o declarație în document cu privire la egala considerație a tuturor Întâistătătorilor;
d) Tomosul să fie semnat de Patriarhul Ecumenic, care să adauge la ea c propria mână cuvintele „declară cu toți Întâistătătorii Preasfintelor Biserici Ortodoxe”.

Reacția publicațiilor grecești la precizările Patriarhiei Române

Revenind la Comunicatul oficial al Patriarhiei noastre de zilele trecute, el a fost luat în discuție de presa greacă. După ce au criticat decizia de recunoaștere a autocefaliei Bisericii din Macedonia de Nord, cei de la OrthodoxTimes se arată mulțumiți, de data aceasta, și declară că noua informare de la București schimbă clima din jurul discuțiilor despre autocefalie. Ei trag concluzia că Biserica Română „așteaptă de la Patriarhia Ecumenică să emită Tomosul de autocefalie Arhiepiscopiei de Ahrida”. Totodată consideră că ea „este singura – din cele care au recunoscut până acum ‘autocefalia’ Arhiepiscopiei de Ahrida – care recunoaște că ultimul cuvânt pentru începerea consultărilor îl are Patriarhia Ecumenică”. Adică „Patriarhia Ecumenică are competența să cerceteze în ce măsură cererea de acordare a autocefaliei unei Biserici îndeplinește condițiile (dacă această Biserică poate să fie autarhică/autosuficientă, să aibă Sfânt Sinod cu cel puțin 12 membri, să aibă nevoi pastorale ca să justifice autocefalia șamd) și în continuare să cheme pe Întâistătători și să declare că acordă Tomosul autocefaliei”.

Aceeași poziție de apărare a pretențiilor fanariote a fost exprimată și de revista tipărită „Chivotul Ortodoxiei”, în care este criticată în plus Biserica Cehiei și Slovaciei că desconsideră deciziile Patriarhiei Ecumenice și folosește termenul «Macedonia de Nord» în denumirea noii Biserici.

Înțelegerea corectă a comunicatului românesc și contextualizarea lui

O mult mai bună înțelegere a precizărilor Patriarhiei Române a arătat-o portalul Uniunea Jurnaliștilor Ortodocși din Ucraina, în stilul deja consacrat.

Mai întâi este descrisă pe scurt istoria bisericească a teritoriului macedonean, care a existat din sec. al XI-lea până în al XVIII-lea în cadrul Arhiepiscopiei de Ohrida, iar în secolul trecut a făcut parte alternativ din Patriarhiile Sârbă și Bulgară. Apoi este subliniată diferența importantă dintre schisma provocată de ierarhia macedoneană în 1967, când s-a declarat unilateral autocefală, și cea ucraineană, anume canonicitatea hirotoniilor. Mai precis, înainte de a primi de la sârbi acordul pentru autocefalie, s-au împăcat cu ei și au fost reintegrați oficial în sânul Ortodoxiei canonice.

Patriarhia Română, deși vorbește despre un Tomos final emis la inițiativa Constantinopolului, nu anulează pe cel emis de sârbi deja, ci îl consideră primul pas în procesul de acordare a autocefaliei. El ar trebui urmat de alți doi, anume de inițiativa Fanarului de a consulta toate Bisericile Locale și a ajunge la un consens pan-ortodox, încheiată cu semnarea finală „fără nicio distincție” a autocefaliei.

Un punct important este rolul Constantinopolului. Este unul de primat al puterii, decizional, sau doar onorific și coordonator? Sugestia românească tinde spre a doua variantă. În această situație, notează UJO, Fanarul poate fi eludat și procesul de acordare a autocefaliei să meargă înainte fără implicarea sa. practic, Tomosul final va fi constituit de adeziunea în parte a Bisericilor Locale la decizia sârbilor de a ridica la nivel de autocefalie Biserica Macedoneană.

Demn de remarcat este faptul că jurnaliștii ucraineni tratează expres subiectul autocefaliei drept unul secundar față de pericolul unirii cu catolicii prognozată în 2025. Cei care vor rămâne în dreapta credință vor rezolva mult mai ușor toate celelalte disensiuni.

Patriarhia Georgiei intră în comuniune cu macedonenii, iar Biserica Cehiei și Slovaciei le recunoaște și autocefalia

În ședințele sinodale periodice de primăvară, și alte Biserici au luat poziție față de noua structură din Macedonia de Nord.

Sinodul georgian a decis că „Biserica Georgiei ar trebui să intre în unitate euharistică cu Biserica Ortodoxă din Macedonia de Nord, condusă de Preafericirea Sa, Arhiepiscopul Ștefan”. Aceasta după ce a fost dezbătută comunicarea din partea Bisericii Sârbe despre încetarea schismei de decenii cu BOM și despre ridicarea ei la statutul de autocefalie.

Biserica Cehiei și Slovaciei a hotărât sinodal să ia act de scrisorile primite de la Patriarhia Ecumenică și de la cea a Serbiei prin care sunt informați de către prima despre restabilirea comuniunii euharistice și de a doua despre reintegrarea „Bisericii Ortodoxe din Macedonia de Nord” și acordarea autocefaliei. „Aceste decizii canonice ale Bisericilor Ortodoxe surori au fost adoptate cu mulțumiri către Dumnezeu pentru înlăturarea schismei îndelungate.”

Autocefalia macedonenilor – un exercițiu al sobornicității

Dintre toate poziționările de până acum, cea mai corectă pare a fi decizia din toamna anului trecut a Bisericii Antiohiei, care a intrat în comuniune cu macedonenii și și-a exprimat așteptarea ca statutul și denumirea lor să întrunească un consens general ortodox cât de curând posibil.

Celelalte Biserici Locale care au recunoscut statutul de autonomie și au trecut în diptice deja pe Arhiepiscopul Ștefan (Rusia, Ucraina, Polonia, Bulgaria, România și Cehia-Slovacia, pe lângă Serbia) au acționat forțând puțin nota înainte de un consens pan-ortodox. Această acțiune este justificată dacă se are în vedere opoziția neîntemeiată a „ecumenicilor din Istanbul” și devine, din păcate, o obișnuință, pentru că tot la fel s-a procedat și în cazul altor autocefalii recente (poloneză, ceho-slovacă, albaneză).

Pretenția Fanarului de a dicta singur termenii autocefaliei, sprijinit de greci, nu consider că se înscrie în tradiția ortodoxă.

Mai sunt așteptate deciziile sinodale ale Ierusalimului, care a intrat neoficial cu macedonenii în comuniune euharistică, și ale Alexandriei, Ciprului și Albaniei, care nu s-au pronunțat încă în nici un fel.

Desigur că problema denumirii, ridicată de greci și bulgari, este una justă, numai să fie însoțită de disponibilitatea sinceră spre o dezbatere și o soluție acceptabilă.

Combaterea ereziei ecumeniste pe înțelesul tuturor (Pr. Dan Popovici) VIDEO

Recomandăm acest șir de patru predici ale Pr. Dan Popovici, care urmăresc eliberarea credinciosului ortodox de duhul rău al ecumenismului. Documentate și aplicate, sunt binevenite pentru oricine este interesat să-și păstreze sufletul curat în dreapta credință cu trăire ortodoxă. Părintele Dan este slujitor și duhovnic la Mănăstirea Someșul Cald și bine face că are această mărturisire ziditoare pe tema fierbinte a ereziei ecumenismului.

Schismo-erezia aflată în derulare în Ortodoxie pe subiectul autocefaliei

Tomosul „autocefaliei ucrainene” (Imagine: Ορθόδοξος Τύπος)

În ultima vreme ridicarea unei Biserici la rang de autocefală a devenit o problemă acută în Ortodoxie. Nu doar rușii sunt afectați, ci situația s-a întors și împotriva grecilor, care nu acceptă denumirea noii Biserici a Macedoniei de Nord îndeosebi din motive naționaliste. Publicația Presa Ortodoxă din Grecia a redactat un articol care portretizează situația în ansamblul ei:

Cuvânt despre autocefalie

Adesea auzim acum că se face vorbire despre „autocefaliile” Bisericilor Locale.

 • Începutul s-a făcut cu „autocefalia” ( a fost caracterizată drept „kakocefalie”) Ucrainei pe care a dat-o – în ciuda obiecțiilor serioase exprimate și continue – Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, făcând o intruziune în jurisdicția Patriarhiei Rusiei, de care voia să rupă Biserica a acestui stat mai nou.

 • Punând la încercare în continuare îngăduința Bisericilor Ortodoxe din lume, după Ucraina și în timp ce a lăsat să se înțeleagă puțin în declarații anterioare intențiile sale, Patriarhul Bartolomeu se pregătea să ofere autocefalie celor din Skopje (macedonenilor). Acolo i-a luat-o înainte și probabil l-a surprins – și nu numai – Patriarhia Serbiei, care a oferit autocefalie celor din Skopje.

 • A constituit o mirare în final autocefalia care a fost făcută cunoscută în această vreme, este autocefalia pe care a revendicat-o din proprie inițiativă Biserica Ortodoxă a Ucrainei, cea de sub Arhiepiscopul (Mitropolitul) canonic Onufrie.

 • Conform principiului enunțat din timpul Marelui Fotie și acceptat panortodox, că „există obiceiul ca cele bisericești să se preschimbe odată cu cele politice”, crearea unui nou stat îndreptățește și constituirea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Locale din el. Când Constantin cel Mare a inaugurat împărăția Constantinopolului, Biserica Bizanțului a constituit centrul ortodox puternic prin sine ca noua Romă și a primit același statut onorific ca vechea Romă.

Deci, cu aceste date s-a început și în zilele noastre să fie dezbătută proclamarea ca autocefale a Bisericilor statelor care s-au ivit prin ruperea din Iugoslavia și Uniunea Sovietică: Estonia, Letonia, Belarus, Ucraina, Skopje, Muntenegru.

Procedura prin care să fie acordată bisericește autocefalia, înainte de Colimbari, a constituit un subiect de lungi dezbateri în Conferințele presinodale, când a fost discutat subiectul autocefaliei. Toți au fost de acord că Biserica Ortodoxă Locală care dorește independența ei va depune o cerere Bisericii mamă de care aparținea până atunci. Biserica mamă, după ce o validează, transmite cererea și acordul ei Patriarhiei Ecumenice, care își asumă în mod coordonator să asigure consimțirea și a celorlalte Biserici. Dacă Biserica mamă refuză sau nu consimt toate Bisericile, procedura acordării autocefaliei se întrerupe. Proclamarea autocefaliei prin consimțirea tuturor o realizează Patriarhia Ecumenică pentru că este prima Biserică prin rang. Nu acordă singură autocefalia, ci sinodal, consimțit.

Totuși la cele trei „autocefalii” de mai sus modul acesta nu a avut loc. cererea este dreaptă, dar procedura convenită a fost eludată. Cei ce au acționat s-au mișcat anticanonic. Iar cea mai mare responsabilitate o poartă cel care a început, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, care a deviat sau a încurajat și pe ceilalți să-l imite. Rădăcina răului este înțelegerea greșită cu totul a „prerogativelor”  drept „primat” și încălcarea adevăratei sinodalități.

Sunt încălcate cele convenite unanim; dar Patr. Bartolomeu anulează după Colimbari și încalcă chiar și propriile lui obligații recente; se mișcă samavolnic, imită pe Papa.

S-a făcut un început rău. Aude cineva? Va pune cineva frână acestui coborâș?

Observații: Tabloul complet al autocefaliilor revendicate la ora actuală este unul destul de complex, presiunea factorilor externi politici fiind una importantă. Războiul din Ucraina îndeosebi, dar și tensiunile anterioare lui joacă un rol determinant.

Cea mai controversată situație o reprezintă formarea de către Constantinopol a unei structuri bisericești în Ucraina prin intervenția într-un teritoriu străin, al Patriarhiei Moscovei. Pe lângă conotațiile schismatice ce țin de primirea fără pocăință a unor clerici caterisiți și revendicarea unei jurisdicții ce nu-i aparține, pretențiile de primat de putere agravează situația prin concepții eretice papistașe anti-sobornicești despre structura și organizarea Bisericii.

În privința macedonenilor, așa cum se remarcă în articol, procedura este sau pare a fi forțată. Aceștia au fost primiți în comuniune în mod canonic de către sârbi, dar recunoscuți drept autocefali fără un acord pan-ortodox prealabil. Pomenirea lor deja în diptice de unele Biserici Locale, cum ar fi sârbii și rușii, poate fi considerată o atitudine provizorie, prin care este manifestată comuniunea bisericească. De altfel, cam așa s-a întâmplat și cu alte Biserici devenite autocefale recent (cum ar fi Cehia și Slovacia, Polonia, Albania), a căror recunoaștere deplină s-a realizat în timp și prin forțarea notei, după negocieri și discuții tensionate.

O situație aparte o reprezintă Biserica Ucraineană de sub Mitr. Onufrie. Sinodul lor nu se declară autocefal, ci independent, un concept inovativ. Pe de altă parte, se comportă ca fiind autocefali, fapt dovedit prin recunoașterea macedonenilor, un atribut ce ține doar de Bisericile autocefale. Însă pe durata războiului din această țară nu ne putem aștepta la o rezolvare clară a situației, existând o presiune tot mai mare a autorităților de a scoate în afara legii Biserica aceasta canonică pentru legătura cu Patriarhia Rusă. Chiar zilele acestea Președintele Zelensky a semnat un decret de scoatere în afara legii, care urmează să fie dezbătut în Rada ucraineană. Greu de crezut că va fi pus în practică, dar presiuni reale există.

În general, se poate spune că toată această criză pornește de la atitudinea sfidătoare a Fanarului, care a blocat orice discuție pe subiect și insistă asupra pretențiilor sale papiste. Întreruperea comuniunii de către ruși cu cei care au recunoscut pe schismaticii ucraineni (Fanar, Alexandria, Grecia și Cipru) face ca situația actuală de ansamblu a Bisericii Ortodoxe să fie una de schismă internă oficială. În plus, după formarea unui Exarhat rusesc în Africa, s-a ajuns ca recent (22 nov. 2022) și Alexandria să întrerupă pomenirea rușilor. Acest fapt este cu atât mai grav cu cât nu e vorba de o ruptură a unor formațiuni minore separate și nici de greșeli reparabile, ci de un impas prelungit și extins între multe Biserici Locale, fără o procedură stabilită de urmat și fără a se întrezări posibilitatea unor discuții pe subiect măcar cum s-au început la Amman chiar înainte de „pandemie”.

Așadar avem o schismă gravă, marcată de ruperea comuniunii între diferite Biserici Locale și intrarea în comuniune cu schismatici condamnați, dar și de erezie de natură papistă susținută de Constantinopol și criticată de ruși în special.

„Ecumenismul inimii” de la Adunarea Generală a CMB este un cancer duhovnicesc din care ierarhia ortodoxă nu vrea să iasă

IPS Nifon la Adunarea Generală a CMB de la Karlsruhe (Imagine: Basilica)

Adunarea Generală, care se întrunește de regulă la un interval de 7-8 ani, este organismul cel mai important de conducere al „Consiliului Mondial al Bisericilor” (CMB). Aici sunt stabilite regulamentele și este trasat parcursul de urmat în viitor. Manifestările exterioare, mai ales rugăciunile în comun, despre care am scris, sar prima dată în ochi. Dar toate acestea se bazează pe semnarea unor acorduri și documente programatice, care dezvăluie natura acestui Consiliu și pe care le analizăm în rândurile ce urmează.

Anul acesta, la a 11-a Adunare de la Karlsruhe, participanții au emis mai multe documente. Atenția a fost atrasă în mare parte spre subiectul de moment al atacului armat al Rusiei asupra Ucrainei. Discuțiile au fost aprinse pe această temă și au stârnit criticile Patriarhiei Ruse că documentul elaborat ar avea la bază un substrat politic. Dintre reproșurile aduse de Moscova, dincolo de contrele diplomatice profane, reținem îndeosebi faptul că nu a fost primită propunerea delegaților Bisericii Ucrainene canonice de a fi condamnate acaparările de biserici de către schismatica „Biserică a Ucrainei”.

Dar tonul general al mișcării ecumenice, care ar trebui să fie în centrul atenției, este dat de documentul intitulat: Declarația de unitate. „Ecumenismul inimii”, promovat în acesta, ne dă radiografia momentului. Ecologia și împroprierea însuflețită a doctrinei unității sincretiste sunt semnele distinctive ale caracterului pământesc, secularizat și profan al etosului religios din cadrul CMB.

Ecologismul

Ecologia promovată de CMB nu este o simplă preocupare de natură, ci are un caracter religios, este pusă în legătură cu dreptatea și echitatea. Protejarea mediului înconjurător are conotații politice, sociale și morale.

Pe lângă documentele oficiale emise pe marginea conflictelor din Coreea, Nagorno-Karabah, Ucraina, Papua de Vest, Orientul Mijlociu, există și unul general dedicat temei ecologiei. Pocăința este pusă în corelație cu timpul care devine tot mai scurt pentru a îndrepta păcatele egoismului și lăcomiei, care „amenință viața întregii creații”. Drept urmare, este adresat un apel întregii lumi să treacă la surse de energie regenerabile, dar cu respectarea și protejarea celor săraci, bineînțeles. „Bisericile” membre sunt chemate să se implice teologic și financiar în implementarea acestui plan măreț. Mai mult, sunt create diferite Comisii speciale care să coordoneze acest program.

Chiar Declarația de unitate abordează subiectul ecologiei din primul paragraf, definind CMB ca fiind o asociație care „trăiește și dă mărturie într-o lume care este în același timp creația frumoasă a lui Dumnezeu, dar și sfâșiată de criza ecologică, război, pandemie, sărăcia sistemică, rasism, violența bazată pe gen…”. Este de observat că lumea nu este privită ca fiind răvășită de păcat, căderea ei nu este una duhovnicească, ci una ecologistă. Crucea lui Hristos și dragostea lui Dumnezeu sunt cele care depășesc diviziunile și rupturile din lume. Deși inepuizabile, ele urmăresc un scop pământesc, sunt mai puternice așa-zicând și contrabalansează greutățile materiale. Bineînțeles că această viziune contrastează puternic cu Evanghelia și învățătura ortodoxă a Bisericii despre degradarea spirituală, nu materială a pământului după căderea din rai, cu toate că sunt redate citate scoase din context de la Apostolul Pavel pentru a-și sprijini punctele de vedere.

Doctrina unității stabilită la Adunările Generale ale CMB

În ce privește unitatea spre care tind „Bisericile” membre CMB, este făcută o trecere în revistă a modului cum a evoluat acest concept de-a lungul celor 10 Adunări anterioare, încununate cu cea de anul acesta. Practic, sunt asumate deciziile anterioare, revigorate și dus procesul mai departe, fără vreo revizuire.

Astfel, la Amsterdam (1948) și la Evanston (1954) „a fost afirmată unitatea (unimea) în loialitate față de Hristos, a fost abordat păcatul diviziunilor bisericești persistente și a fost exprimată speranța că Bisericile ar putea «sta laolaltă­­­» în asocierea lor imperfectă”. La New Delhi (1961) s-a spus că unitatea Bisericii ar fi făcută vizibilă când toți vor găsi împăcarea în credința apostolică, în viața sacramentală și în misiune. După șapte ani, la Uppsala (1968), catolicitatea/sobornicitatea a fost scoasă în evidență ca opusă egoismului și particularității și s-a făcut apel la crearea condițiilor pentru un Sinod universal autentic care să aibă rol conducător pe viitor. În Nairobi (1975) a fost dusă mai departe viziunea sobornicească spre o asociație sinodală a bisericilor locale. Apoi în Vancouver (1983) a fost reamintit faptul că unitatea se realizează în trei puncte: credința apostolică, recunoașterea reciprocă a Botezului, Euharistiei și preoției și luarea în comun a deciziilor. Potrivit Adunării din Canberra (1991), unitatea Bisericii va fi posibilă când toate bisericile vor recunoaște una în alta Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolească în așa fel încât diversitatea tradițiilor teologice, etnice și istorice sunt integrate în comuniune. Aniversarea a 50 de ani de activitate la Harare (1998) a însemnat un apel către biserici „să se întoarcă spre Dumnezeu și să se bucure cu nădejde”. Doctrina baptismală a fost adoptată la Porto Alegre (2006) cu sensul că toți cei botezați în Hristos sunt uniți cu El într-un trup, care este chemat să se manifeste într-o diversitate bogată. La Busan (2013) s-a pus accentul pe unitatea Bisericii ca slujitoare a reconcilierii de la Dumnezeu a întregii lumi și a toată creația.

Ecumenismul inimii

La a 11-a Adunare de la Karlsruhe, s-a pus accentul pe „ecumenismul inimii” ca o încununare a tuturor eforturilor de unitate de până acum. Așadar planul doctrinar, care a constituit prima etapă, este dus spre cea mai înaltă culme a dragostei. Din nefericire, cum era de așteptat, nu prin mijloace potrivite, ci prin năzuințe specifice râvnei înșelate după daruri, harisme și virtuți înalte, pe care le insuflă demonii celor predispuși spre amăgire pentru a atrage pe cât mai mulți entuziaști.

„Lucrarea de unitate are nevoie să fie insuflată din nou de dragostea pe care am văzut-o în Iisus Hristos.” Deși pentru ochiul neavizat al lumii această declarație este una nobilă, duhovnicește ea ascunde un duh de înșelare. Pe de o parte, unitatea Bisericii este dată de Hristos, nu se pierde, o avem și nu este ceva ce căutăm pentru că nici porțile iadului nu vor birui credința adevărată. Pe de altă parte, năzuința de a trece din start la formele cele mai înalte de spiritualitate este caracteristică înșelării demonice. Sf. Ignatie Briancianinov accentuează în mod deosebit ideea că învățătura ortodoxă insistă pe faptul de a nu căuta dragostea, ci frica de Dumnezeu, căci din ea răsar firesc toate celelalte virtuți prin păzirea poruncilor evanghelice.

Unitatea diplomatică nu e calea spre unitatea în Hristos

Limbajul corect politic ascunde probleme și disensiuni serioase. Pe acestea CMB nu poate sau chiar nu dorește, dar oricum nu are o abordare corectă pentru a le depăși. Acest fapt reiese din fraze ca aceasta: „Acum noi suntem mai mult în acord decât în dezacord asupra multor aspecte ale credinței apostolice, în mare parte despre înțelegerea noastră asupra Tainelor și a imperativului de a sluji pe poporul lui Dumnezeu din lume. Există o implicare profundă în direcția unității văzute, o concentrare înnoită asupra spiritualității ecumenice și asupra ecleziologiei care începe cu botezul”. Perspectiva aceasta de a fi mereu pe cale și într-o înțelegere tot mai bună, dar fără să fie atinsă vreodată unitatea adevărată este un circ ieftin contrar naturii adevărate a Bisericii și jertfei Mântuitorului nostru. Desigur că funcționează în sens negativ și foarte mulți ortodocși sunt amăgiți și mulți eretici sunt ținuți în amăgire, dar acesta este un lucru de plâns.

Concluzie: ereticii nu pot conduce la unitate

Din nefericire, participarea ortodoxă la astfel de evenimente și mișcări ecumeniste nu este justificată și ascunde o mare trădare a dreptei credințe și a spiritualității autentice. Nu doar că nu există o mărturie a adevărului în fața ereticilor, ci se alunecă spre o înșelare tot mai accentuată și mai profundă. Doctrina ecumenistă înghite orice zbatere de conștiință.

Reamintim că au existat problematizări ale ortodocșilor cu privire la implicarea în CMB. În 1997 și ΄98 Bisericile Georgiei și Bulgariei au părăsit Consiliul, ba chiar și sârbii au luat această decizie în Sinodul lor local, dar s-au răzgândit după un an. În acest context, au fost puse în discuție principiile de bază ale participării la mișcarea ecumenică în CMB.

Una din cele patru teme serioase a fost rugăciunea în comun. Raportul final din 2002 al Comisiei speciale, care a fost constituită în 1998, a fost unul uluitor. Rugăciunile „ecumenice” nu sunt privite ca o părtășie deplină, ci ca o comuniune parțială a celor ce merg împreună spre unitate. Este adevărat că ne putem ruga laolaltă cu neortodocșii în anumite condiții cum sunt catehumenii sau ereticii interesați de credința drept-slăvitoare, dar auspiciile oferite de CMB nu sunt de așa natură, ci au un caracter și țel eretic. Unitatea urmărită de mișcarea ecumenică este de factură protestantă și neconformă cu învățătura dreaptă. Prin urmare, rugăciunile în comun nu pot fi justificate decât în mod mincinos și trădarea Ortodoxiei este fățișă, numai să fim preocupați să o observăm, nu indiferenți.

Toată zbaterea ecumenistă nu poate decât să stârnească uimirea unui ortodox sincer: Cum am putea crede că unitatea Bisericii poate fi căutată de eretici, care prin definiție sunt cei care au rupt-o? Este evident că e vorba doar de o cruntă mișcare de despărțire de Dumnezeu sub pretextul căutării unității Bisericii.

Dacă ținem cont că ierarhul român Nifon al Târgoviștei a fost ales în forurile de conducere ale CMB, devine și mai presantă nedumerirea: Ce îi face pe ierarhii ortodocși români și din alte Biserici Locale să lepede adevărul de credință și să stăruie să implice Ortodoxia tot mai mult în acest cancer numit ecumenism?

Comentarii pe marginea unității mărturisitorilor ortodocși nepomenitori

Duhul păcii exprimat în cuvinte minunate de un mare Părinte sfânt nepomenitor

La un articol publicat zilele trecute despre calea împărătească a Ortodoxiei atacată de apostazie din exterior și din interior, scris de Ierom. Serafim Rose, dar pe care l-am șters, au fost puse două comentarii plus unul al meu, care au primit aprecieri în foarte scurt timp. Deoarece tema atinsă este importantă și puțin clarificată, este util să fie punctate unele aspecte.

Întâi de toate, textul articolului șters se găsește într-o postare mai veche aici.

Comentariile sunt acestea:

De la Elena: Ma întreb care dintre nepomenitorii de astăzi țin “ calea împărătească” din moment ce unii despre alții pretind ca sunt schismatici? Învățăturile Sfinților Părinți sunt și ele interpretate diferit de diferitele grupări sau fiecare aduce argumentele care ii convin din Sfinții Părinți. Greu și smintitor pentru un mirean sa discearnă pe care cale sa o ia.Chiar zilele acestea are loc a 11-a întâlnire a CMB. Ecumenismul avansează cu pași repezi. Pastorii , ierarhii noștri tac, tac, tac.Și noi nu stim încotro s-o luam. Ma întreb , de ce toți preoții nepomenitori nu pot ajunge la un numitor comun?Specific poporului roman ! In acest caz, fiind vorba de “Ortodoxia rănită sinodal” la Creta, cu atât mai mult ar trebui sa fie unitate. Se fac sinaxe peste sinaxe și bietul om care cu sinceritate nu vrea sa fie “ caldicel”, nu știe încotro s-o ia.Studiu, post și rugăciune și tot in ceata suntem. Asa cum spune parintele Serafim Rosé , doar un viitor Sinod poste pune lucrurile la punct. Greu de crezut ca in circumstanțele actuale , se va întruni un astfel de sinod. Pana atunci, ma gândesc ca Dumnezeu va tine seama de intenția buna a omului. Dumnezeu sa ne dea înțelepciune pentru a tine calea cea împărătească a credinței. Doamne sjuta!

La el a fost o replică a mea: Eu mi-am dorit să existe unitate pentru că numai așa pot apărea rezultate, dar mă cinving tot mai mult că, de fapt, nu unitatea exterioară este de dorit, ci cea lăuntrică, echilibrul duhovnicesc, mărturisirea cea bună. Dacă Dumnezeu va binevoi, se va realiza și unitatea văzută.
Așa că efortul individual și împreună cu toți de un gând bun cred că este să aflăm calea împărătească, pacea cu Dumnezeu. Fiecare este dator să-și curețe inima și să afle măsura cea bună. Dezbinarea pornește din faptul că nu avem așezare bună, deși poate ni se pare.
Într-adevăr, toți vorbesc de calea de mijloc și fericit este cine o află.

Și o altă replică din partea lui Mihaibv: Cred ca toti cei ingraditi de aceasta erezie isi doresc unitate.
Si eu m-am intrebat de unde provine aceasta discordie intre unii preoti.
Neluand in calcul reaua intentie, cred ca de fapt la mijloc este gradul diferit de despatimire al acestora, dar si al nostru, al mirenilor.
De aici porneste o intelegere mai mult sau mai putin profunda a scrierilor Sfintilor Parinti si o aplicare mai mult sau mai putin corecta a invataturilor acestora.
Cred ca doar o viata duhovniceasca cat mai asezata, impreuna cu gandul bun, va duce la o unire puternica in cuget, iar mai apoi, cu voia Domnului, si la o unire exterioara.
Mai putina mandrie, mai multa smerenie, mai putina judecare a aproapelui…
Cred ca doar asa vom putea fi aproape de calea imparateasca.

Deși nu aveam în intenție să ating acest subiect, totuși simt ca o datorie să dezvolt puțin tema.

1. Unitatea „nepomenitorilor” este importantă și chiar fundamentală pentru reușita acțiunii lor, care este o simplă mișcare în sânul Bisericii și nu urmărește formarea unei structuri. Iar scopul este renegarea ecumenismului prin retragerea din Consiliul Mondial al Bisericilor și condamnarea Sinodului din Creta. Lipsa coalizării nu poate arăta decât interese diferite ale fiecăruia.

2. Principiile nepomenirii ar trebui să fie date de scopul declarat, anume condamnarea ecumenismului. Mulțumirea cu oprirea pomenirii face din aceasta un scop în sine, nu un mijloc. În plus și mai grav, se formează un soi de grupare/comunitate aparte, separată liturgic de restul credincioșilor și formată în jurul ideii de nepomenire. În acest caz, reacția nu ar fi față de greșeala comisă de ierarhi și adepții ereziei, ci față de tot corpul Bisericii, față de „pomenitori”. Dimpotrivă, ar trebui atrași și coalizați, nu respinși toți cei neutri (pomenitori) și înfruntați vinovații. Cei care întrerup comuniunea pe motivul pomenirii ierarhilor deja se abat de la scopul de mai sus și alunecă într-o acțiune schismatică. Declarațiile despre Taine valide, dar nelucrătoare sau despre faptul că nu ar fi și că nu pot fi numiți eretici cei care doar îi pomenesc la slujbe pe ierarhi făra să aibă cuget ecumenist sunt neconcludente în condițiile în care este refuzată comuniunea cu unii ca aceștia. Acestea doar vădesc netemeinicia de a respinge părtășia cu cei nevinovați.

3. După cum remarca și comentariul lui Mihaibv, orgoliile personale și însușirea incorectă a scrierilor și duhului Sfinților Părinți din partea preoților și credincioșilor mireni joacă un rol important în crearea atmosferei de confuzie și dezbinare. La aceasta ar trebui adăugat și faptul documentat că linia trasată de „athoniți” este de proveniență zelotistă și, bineînțeles, cu duh similar de rupere.

4. În această situație de fragmentare și dezorientare, eu personal văd unitatea în plan duhovnicesc și oarecum personal. Așa cum „unitatea credinței”, invocată la fiecare Sfântă Liturghie, nu se referă la ceva exterior, la o omogenitate între credincioși, ci la buna așezare lăuntrică dată de „împărtășirea Duhului Sfânt”, la fel consider că se aplică principiul acesta și în cazul nostru. Mai exact, pentru a ne păstra și forma legătura unității cu Dumnezeu, trebuie să ne ferim de apostazie și să dobândim cugetul patristic. Cu ajutorul lui Dumnezeu, când această unitate lăuntrică va fi puternică, va duce și la o biruință exterioară, adică o bună înțelegere între nepomenitori și mai ales convocarea unui Sinod ortodox. Aceasta nu înseamnă că este neglijată înțelegerea/unitatea exterioară, ci că temelia ei trebuie pusă pe cea lăuntrică și pe legătura în duh cu Dumnezeu prin rugăciune și împlinirea poruncilor Lui sfinte.

5. Doar o instanță formală, cum este Sinodul, poate aduce unitate prin decizii concrete într-o structură bisericească bine delimitată. Coeziunea de jos, pe care o urmărește acțiunea de nepomenire, este greu realizabilă și ușor poate fi destabilizată fie prin calomniile și persecuțiile sinodalilor, fie prin propriile slăbiciuni. Spre exemplu, Pr. Teodor Zisis spunea că reacția împotriva calendarului a fost subminată de duhul schismatic al unora, fapt ce l-a determinat pe Cuviosul Filothei Zervakos să se retragă din acea luptă pentru a nu produce mai multe daune Bisericii decât folos.

6. Dezbinările acestea nu sunt specifice doar românilor, ci și grecilor cel puțin. Nu e normal să ne învinovățim peste măsură.

Având în minte că „ţinta poruncii este dragostea din inimă curată, din cuget bun şi din credinţă nefăţarnică” (1Tim. 1: 5) și că abaterea de la acestea reprezintă o cădere din credință (1Tim. 1: 19), să stăm cu frică și cu mărturisire bună!

Translate page >>