După cum am promis în articolul precedent, revin cu material video în care expun un răspuns-provocare și o poziționare pe tema ecumenismului semnat la Creta 2016 și a nuanțelor legate de întreruperea pomenirii.
Erată: Din nefericire, există unele deficiențe tehnice pe final și nu se aude ce am de zis despre învățătura rascolnică a studiților din sec. IX, în frunte cu Sf. Teodor Studitul, pe care am abordat-o într-un articol trecut. Am mai spus eronat că Patriarhul Daniel susține că la Sinodul din Creta nu au fost abordate teme canonice, însă era vorba de unele dogmatice.
Două materiale video realizate pe canalul Calea spre mântuire dau impresia de scrupulozitate și rigoare în demontarea acțiunii de întrerupere a pomenirii ierarhului, mai ales cel ce combate un alt filmuleț al lui Silviu Chirilă. Citarea unor canoane, scrieri patristice, etalarea și comentarea lor atentă m-au făcut și pe mine să cred că au dreptate în mare parte în cele pe care le susțin. Însă, la o a doua vizionare mai critică, am observat că ceea ce domină sunt denaturările, falsurile, spoiala, într-un cuvânt: manipularea emoțională prin argumente convenabil aranjate.
Menționez din start că există și lucruri pertinente spuse, fapt ce nu trebuie să atragă validarea întregului. Un adevăr este acela că nu putem considera canonul 4 al Sinodului III drept cel mai relevant pentru oprirea comuniunii cu ereticii condamnați. Însă, mai departe, concluzia că nu este obligatorie este falsă pentru că există alte canoane în acest sens, cum ar fi 10 apostolic, ce interzice explicit comuniunea cu cei excomunicați.
Deși primul video mi s-a părut de propagandă și un băț băgat prin gard ca provocare, totuși afirmațiile din al doilea m-au stârnit să reacționez la următoarele angajamente: că vor fi retractate erorile vădite și că există deschidere la o critică serioasă. Pornind de la premiza că nu căutarea de vizualizări a dus la realizarea materialelor în cauză, ci unele convingeri ferme și oneste, am hotărât că merită să alcătuiesc această replică.
Mă concentrez pe două planuri distincte: prima dată, o elaborare a două idei de forță și apoi o inventariere sumară a erorilor mărunte, care alcătuiesc țesătura din spate de sprijin. Cele două puncte principale sunt: există o dogmă suprimată la Sinodul din Creta și ea este susținută consecvent. Având acestea în minte, celelalte critici de detaliu sunt înțelese mai ușor în continuare.
Care dogmă a fost suprimată?
Deși pusă ca o întrebare retorică, răspunsul despre erezia semnată în Creta este unul la îndemână și limpede: identificarea exclusivă a Bisericii Ortodoxe cu Biserica cea una a lui Hristos. Această idee poate fi exprimată în mai multe moduri, cum ar fi și acela că în afara Ortodoxiei nu există mântuire. Deci accentul cade pe faptul că doar Ortodoxia constituie Biserica, având rezultatul că ereziile sunt în afară, nu există alte „Biserici”. În plus, de aici decurge imposibilitatea rugăciunilor în comun și a proclamării unității ca scop al dialogului ecumenic.
Ca toate ereziile, diferențierea ecumenismului de dreapta credință constă în detalii. Mereu minciuna a fost aproape de adevăr, dar este vădită prin anumite particularități. De aceea este nevoie de precizie în exprimare pentru a fi excluse amăgirile. Cam la fel cum în trecut se cerea să se spune că Hristos este în două firi, nu doar din două firi, că sunt unite în mod neamestecat, neschimbat, nedespărțit și neîmpărțit sau că harul este perceput la nivel necreat șamd
Așadar nicăieri în textele adoptate la „Marele” Sinod nu apare detaliul că numai Biserica Ortodoxă este Biserica cea una, iar ereziile sunt în afara aceleia din urmă.
Într-adevăr, primul paragraf afirmă că Biserica Ortodoxă este (fiind) Biserica cea una, însă nu exclude că și eterodocșii ar fi parte din ea. Lipsește un „doar” sau „numai Biserica Ortodoxă” sau orice alt mod de a enunța exclusivitatea. Altfel, simpla echivalare a celor două entități se poate încadra într-o perspectivă ecumenistă conținută în Conferința de la Tesalonic, la care face referire documentul cretan câteva paragrafe mai jos. Se susține că unele „Biserici” se consideră continuatoare fidele ale Bisericii apostolice, pe când altele se socotesc nedepline, dar parte a ei. Teoria ramurilor, anume că Biserica este divizată în interior în mai multe tradiții și structuri, este mai complexă și acceptă nu doar fragmentarea, ci și grade diferite de autenticitate eclezială.
Din această perspectivă, afirmația din primul paragraf este o parafrazare mai elaborată și ar putea avea același rol ca formula de introducere a ecumenismului în sânul catolicilor la Conciliul II Vatican. Acolo, papistașii au scris, printre altele, că „Biserica Crezului … subzistă în Biserica Catolică …, deși multe elemente de sfințire și adevăr se găsesc în afara structurii ei vizibile” (Lumen gentium, I, 8). Puse în paralel, prima idee, că Biserica subzistă în cea catolică este exprimată la ortodocși prin formularea că Biserica Ortodoxă este (fiind) Biserica cea una. În plus, faptul că și eterodocșii sunt parte din Biserică este redat într-un fel de către catolici, iar în Creta a fost expus prin conceptul de participare de pe un loc principal la promovarea unității creștine din conștiință dogmatică: „crede cu tărie, în conștiința ei de sine eclesială profundă, că ocupă un loc principal în chestiunea promovării unității creștine”. Așadar atenția cade, nu doar gramatical, ci și logic, pe unitatea cu ereticii, nu pe exclusivitatea Ortodoxiei. Reformulată, ideea ar suna astfel: Suntem noi Biserica lui Hristos, dar asta nu înseamnă decât că deținem un loc principal în cooperarea cu ereticii pentru realizarea unității Bisericii stricate prin disensiunile dintre noi.
Mai mult, ideea că Biserica cea una nu se rezumă doar la cea Ortodoxă, ci cuprinde mai multe așa-zise Biserici se regăsește în citatul din Declarația de la Toronto: CMB adună „Bisericile într-o legătură vie între ele și să producă studiul și dezbaterea problemelor cu privire la unitatea Bisericii”. Deci Ortodoxia este una dintre multele „Biserici” care conlucrează și dezbat pentru realizarea unității Bisericii lui Hristos. Se înțelege că toate sunt parte din acea Biserică, dar că nu sunt în comuniune, le lipsește unitatea întreolaltă. Prin urmare această idee contrazice direct faptul că numai Ortodoxia este Biserica lui Hristos și eterodocșii sunt în afara ei.
În concluzie, ecumenismul în forma semnată la Creta suprimă chiar dogma din Crezul ortodox despre Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolească. Conform interpretărilor patristice, prin această expresie sunt afirmate cele patru calități ale Bisericii și faptul că ereticii sunt în afara ei. Pe când ecumenismul neagă aceste două lucruri.
Nu există până acum derogare de la linia adoptată în Creta
Pe lângă formulările semnate în Creta, nu există altă poziționare a ierarhiei române care să corecteze această poziționare ecumenistă. Dimpotrivă, toate comunicatele oficiale și deciziile Sinodului BOR au fost în favoarea primirii fără rezerve a actelor, pe care le caracterizează drept fără reproș, nu ar fi inovatoare, ba chiar un ecumenism lucid ar fi benefic și compatibil cu Ortodoxia.
Într-adevăr, IPS Teofan a răspuns public la somațiile celor care ulterior au întrerupt pomenirea în august 2016 și a respins teoria ramurilor, însă nu s-a dezis de semnătura din Creta și în octombrie poziția sa a fost consemnată în decizia Sinodului din toamnă de la București.
Din ce mi-a spus mie personal, consideră că nu se regăsește teoria ramurilor în documentele cretane, fără a putea indica pasaje clare care să o invalideze. Se poate spune același lucru despre ierarhia română, dacă avem în vedere broșura lansată în august 2017. În aceasta se afirmă că eterodocșii s-au despărțit de Biserica cea una a lui Hristos (§34). Pe de altă parte, deduce în mod fals excluderea existenței altor „Biserici” ca părți din Biserica una, sfântă din simpla formulare că Biserica Ortodoxă este Biserica cea una, sfântă. Cum am scris mai sus, fără precizarea că doar ea ar fi Biserică, nu este negată teoria ecumenistă a ramurilor. Aceasta deoarece perspectiva ecumenistă spune că diferite „Biserici” sunt și formează Biserica lui Hristos, se identifică total sau parțial cu aceea.
Așadar declarațiile acestea contradictorii nu rezolvă controversa. Atâta vreme cât există rugăciuni în comun, participarea la CMB și la alte organisme de dialog ecumenist și, mai ales, cât timp semnătura de la Creta este fără rezerve, orice alte declarații nu au puterea să infirme dogma stricată parafată sinodal. Altfel spus, diferitele declarații nu fac decât să arate ori că nu știu ce au semnat, ori că doar îi păcălesc pe credincioși pentru a liniști criticile ce i-ar fi aduse, dar să păstreze neștirbită aderarea la linia cretană. Prin aceasta se acuză singuri precum monoteliții din vremea Sf. Maxim Mărturisitorul, care interziceau prin decretul Typos orice discuție despre una sau două lucrări sau voințe. Așa cum atunci bagatelizarea dreptei credințe a atras anatematizarea acelora la Sinodul VI Ecumenic, la fel și astăzi se poate spune că cei ce afirmă atât dogma ortodoxă ecleziologică prin formulări corecte, cât și pe cea ecumenistă prin promovarea Sinodului din Creta se dezic și bulversează inacceptabil dreapta credință.
În rezumat, până astăzi, poziția ierarhiei noastre, fără vreo dizidență lăudabilă, este de a susține o viziune ortodoxă fără a o contrapune sau a combate prin ea decretele din Creta, ci validându-le în mod paradoxal sau schizofrenic, dublând totul cu participări și rugăciuni în comun la slujbe și manifestări și dialoguri ecumeniste. Ori credința nu înseamnă dualitate și duplicitate, ci mărturisire fermă și fără rușinare a lui Hristos. Altfel se ajunge la un melanj și sincretism de doctrine ce mai mult bulversează decât luminează.
Ambiguitatea aceasta este constatată și în hotărârea Sinodului BOR din toamna 2016, când a afirmat că nu s-au formulat dogme noi. Exprimarea aceasta trebuie privită în context. În contrapondere cu continuarea: „ci a mărturisit faptul că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească a lui Hristos”, se înțelege că este vorba de o validare a ortodoxiei contestate a Sinodului. Ori simpla afirmare nu înseamnă nimic fără realitatea efectivă. Adică strâmbarea dogmei despre Biserică nu poate fi contrabalansată de acea simplă propoziție, ci, dimpotrivă, cine susține că dogma semnată nu este o noutate și inovație devine el însuși mincinos și amăgitor.
Iar recunoașterea că textele pot fi explicitate, nuanțate, dezvoltate sau perfecționate nu cuprinde ideea de corectare, care e ceva diferit decât cele patru acțiuni menționate.
Mai rău, au fost alcătuite nu doar dogme noi, ci și canoane și practici liturgice noi, care țin de postire și cununie.
Inventariere sumară a restului afirmațiilor eronate
1. Dacă ar fi fost doar formulări neclare, problema nu ar fi fost gravă, ci rezolvabilă. Dar, fiind nu doar exprimări, ci idei greșite, întreruperea pomenirii este îndreptățită. Din păcate, recunosc și eu că s-a pedalat prea mult pe ideea folosirii inoportune a termenului de „Biserică” pentru eterodocși și nu a fost scos în evidență caracterul eretic de fond (teoria ramurilor, a Bisericii nevăzute și a bisericității nedepline sau graduale).
2. Dezacordul sinodalilor permis de regulamentul cretan este o găselniță și păcăleală. Aceasta nu înseamnă deschidere și sinceritate, ci înșelăciune și anularea votului fiecărui ierarh după conștiința sa dogmatică, pierderea în masa sinodală și distrugerea principiului sinodal ortodox. La Sinoadele Ecumenice din trecut, cine nu semna era scos din comuniune și anatematizat, pe când în Creta dizidenții sunt înghițiți prin reducerea lor la tăcere și permiterea unei opinii separate care să nu conteze. În plus, nesemnarea documentelor de către unii ierarhi nu a fost prevăzută de regulament, ci dezacordul trebuia consemnat în procesele verbale și atât.
3. Articolul 22 din documentul ecumenist ia în râs mărturisirea credinței prin exprimarea: „este de condamnat orice rupere a unității Bisericii de către indivizi sau grupuri sub pretextul păstrării sau chipurile a apărării Ortodoxiei autentice”. Ca și cum nu ar exista o apărare a credinței, ci numai pretext pentru aceasta și arogarea unei competențe străine. Deoarece sistemul sinodal este privit ca „singurul” ce „asigură” păstrarea credinței, nu ca ultim judecător (cum se afirmă în filmare, citind greșit textul corect de pe ecran). În felul acesta, atitudinile de mărturisire sunt privite batjocoritor pentru că ar fi interzise și imposibile. Această declarație este în contradicție cu tradiția ortodoxă și cu Enciclica din 1848, care considera că poporul este cel care validează prin receptare sau reprobare corectitudinea unui Sinod.
4. Canonul 15 nu înțelege prin „erezie osândită (κατεγνωσμένη)” cea declarată solemn și definitiv, ci tocmai una combătută indirect. În cazul ereziilor clarificate de Biserică nu se mai vorbește de cercetare sinodală viitoare pentru că aceasta deja s-a petrecut, pe când canonul permite oprirea pomenirii înainte de o anchetare sinodală. Iar traducerea românească „osândită” evită tocmai nuanța de condamnată, reducând-o la nivel de combătută, respinsă, dezavuată de Sinoade sau Părinți.
5. Condiția impusă de canonul 15 ca o erezie să fi fost osândită sinodal sau patristic pentru a opri pomenirea nu se referă la pronunțarea pe declarațiile episcopului în cauză, căci asta ar însemna tocmai cercetare sinodală a ierarhului sau combaterea lui numai de Părinți, lucru irealizabil. Părinții sunt tocmai cei atestați de Biserică, care au trăit în trecut; cum ar putea să existe cerința să înfiereze ei texte din prezent? Este suficient ca afirmații incriminate ale episcopului să fie în contradicție evidentă cu cugetul Bisericii exprimat în Sinoade și patristic și cel care întrerupe pomenirea să probeze acest lucru elocvent sau, dimpotrivă, ierarhul să respingă acuzele ce i se aduc.
6. Decizia Sinodului Bisericii Georgiei declară despre Sinodul din Creta la punctul 4 că documentele nu reflectă învățătura ortodoxă. Chiar dacă ei au hotărât să nu întrerupă comuniunea cu participanții, aceasta nefiind obligatorie, catalogarea ca abatere doctrinară îndreptățește pe nepomenitori în acțiunea lor. Întârzierea unei decizii finale se poate explica prin faptul că ea nu ține de competența lor și întrunirea unui Sinod Panortodox pe acest subiect cere timp și pregătire.
7. Decizia din 1983 (nu 1986, cum e greșit preluat anul de la Silviu Chirilă) a ROCOR este încă valabilă prin integrarea ei în Patriarhia Rusă. Încă din acea vreme era aplicată de emitenți ca alegere de a evita comuniunea cu ecumeniștii învederați.
8. Pe cât au fost decretele Typos și Ecthesis de eretice în vremea Sf. Maxim, cel puțin tot pe atât sunt și cele din Creta. Dacă avem în vedere că al doilea doar interzicea discuțiile dogmatice, ar fi mult mai moderat față de documentele din Creta.
9. Episcopul nepomenitorilor nu este Hristos ca înlocuitor al ierarhului eparhiot, ci ca autoritate supremă de care nu se rușinează în fața lumii. Arhiereul în funcție rămâne cel contestat prin întreruperea pomenirii până la o viitoare tranșare a problemei. În plus, nu e clar cine a afirmat sau de unde se deduce că aceasta ar fi o idee de forță a celor îngrădiți.
10. Conferința de la Moscova din 1948 a decis absentarea de la CMB. Aderarea din 1961 a apărut în urma unei modificări de situație? Între timp nu a apărut decât Declarația de la Toronto din 1950. Răspunde ea obiecțiilor ortodoxe? Aceleași Biserici pot lua măsuri radical diferite în timp în funcție de ereticii sau mărturisitorii ortodocși care decid. Așadar cele două perspective, de absentare sau de participare la mișcare ecumenică, nu sunt similare doar din considerentul că vin din partea aceleiași instituții, care poate fi afectată de schimbări în timp.
11. Comuniunea dintre Bisericile Locale Ortodoxe nu este un argument că ele nu văd o problemă dogmatică. Au mai existat situații când unele erezii au fost condamnate (precum Filioque), dar nu și promotorii lor din considerente de iconomie bisericească. Pe de altă parte, ecumenismul este în desfășurare și o eventuală osândire poate surveni în viitor și asupra celor care vor fi murit în erezia aceasta între timp. Declarația lor negru pe alb că la mijloc este o abatere dogmatică nu poate fi contrazisă de alte elemente conjuncturale.
Deoarece materialul celor de la Calea spre mântuire etalează argumentele și poziționarea generală a celor ce susțin ierarhia în problema Sinodului din Creta, combaterea lui reprezintă o respingere a sofismelor celor ce critică pe nepomenitori. Pe de altă parte, măcar aici există o angajare într-un dialog ce pare onest, pe când sinodalii fug până și să dea seama de acțiunile lor și se refugiază într-o refuzare a dialogului și o superioritate autosuficientă. În acest context, anticipez că cercetarea sinceră a celor expuse reprezintă o provocare pentru mirenii și teologii de rând dacă își permit să fie în opoziție cu ierarhia superioară.
Precizez că intenționez să realizez o prezentare video care să pună accentul mai bine pe toată problematica și să scoată la lumină și alte puncte importante pe care le-am lăsat deocamdată deoparte.
Ap. Pavel leapădă râvna greșită prin descoperirea lui Hristos în drum spre Damasc (Imagine: ZiarulLumina)
Abia de curând am descoperit că Părinții aghioriți care au oprit pomenirea Patriarhului Atenagora au avut comuniune cu cei ce nu făcuseră acest gest. Și încă alte detalii despre împrejurările acelor vremuri.
Cărți zelotiste din anii 70
În 2018 am făcut o călătorie în Sfântul Munte pentru a lua legătura și a traduce niște materiale unor monahi despre Sinodul din Creta și despre Sinodul unionist de la Lyon (1274). Am tipărit trei broșuri cu acele materiale. Însă împrejurarea a făcut că m-am întâlnit și cu Părinți din gruparea Monahului Sava Lavriotul cu care am avut unele discuții și de la care am primit patru cărți pe tema întreruperii pomenirii, trei dintre ele (în format digital) fiind scrise în anii ’70. La acea vreme le-am răsfoit doar pentru a vedea argumentele patristice, care nu mi s-au părut concludente, dar de care am ținut cumva cont.
Abia zilele acestea le-am citit mai pe îndelete și am găsit unele detalii interesante despre modul cum au întrerupt pomenirea aghioriții în vremea Patriarhului Atenagora. Autorul, Monahul Teodorit (ulterior Ieromonah), este unul dintre zeloții acelor vremuri și probabil reperul pentru cei din athoniții „îngrădiți” de astăzi, unii dintre ei veniți și prin România (pe lângă Monahul Sava). De aceea sunt importante cele scrise, pentru că au o legătură directă cu evenimentele actuale, cu modul cum este aplicată oprirea pomenirii în zilele noastre.
Așadar Monahul Teodorit este un opozant și critic absolut al Arhim. Epifanie Teodoropulos. Una din cărți este Antidotul. Desființarea articolelor împotriva zelotismului din cartea CELE DOUĂ EXTREME ale Arhim. Epifanie Teodoropulos (To Αντίδοτον…). Îl descrie pe acesta ca pe un luptător împotriva opririi pomenirii prin mai multe interveniții spre anul 1970 pentru că descria pomenirea Patriarhului ca o simplă rugăciune, fără asumarea erorilor lui personale. Apoi Arhimandritul grec a consacrat cea mai mare parte din cartea sa Cele două extreme, alcătuită din capitolele unei alte cărți mai ample, pentru combaterea zelotismului de sorginte calendaristă. Informațiile acestea sunt verificate și prin faptul că Pr. Teodor Zisis dă mărturie că Păr. Epifanie a fost îndrumătorul celor trei Mitropoliți din Grecia care au întrerupt pomenirea în acei ani.
Important de reținut este că au existat două tabere chiar și în acele momente, moderați și zelotiști. Iar majoritatea Mănăstirilor au fost conduse de un duh cumpătat, dat de Arhim. Epifanie, dar care nu era pe placul celorlalți.
Cartea Διάλογοι της ερήμου περι οικουμενισμού (Dialoguri în pustie despre ecumenism, 2002, ediția a doua după cea din 1971) descrie o discuție cu toți Părinții unui Schit din Sfântul Munte (posibil Sf. Ana) din martie 1970, în urma căruia s-a luat decizia întreruperii pomenirii Patriarhului Atenagora. Însă oferă câteva informații de interes, pe care le voi expune mai jos, urmând un comentariu asupra lor și asupra modului canonic de mărturisire prin întreruperea pomenirii.
Dialogul din Athos (’70) despre întreruperea pomenirii
Întâi de toate este prezentat contextul general, care iarăși este important.
Pe 5 și 6 ianuarie 1964 a avut loc primă întâlnire irenică între Patriarhul Atenagora și Papa Paul VI în Ierusalim, unde s-au rugat împreună, au vorbit și au făcut declarații publice pentru prima dată și au promis o împăcare în viitorul apropiat. Sfântul Munte a reacționat pe 5 februarie/23 ianuarie printr-o scrisoare deschisă semnată de patru Mănăstiri și multe Schituri și monahi. În acel text sunt repudiate lozincile filo-unioniste ale Patriarhului Ecumenic și este declarată păzirea credinței ortodoxe neîntinate până la moarte. De asemenea, este exclusă unirea cu ereticii, fiind acceptată doar revenirea lor la dreapta credință. În final, scrisoarea de o pagină (p. 23-24) promite să renege chiar și pe Patriarh dacă va continua calea aceasta a așa-zisei uniri sau unități cu ereticii.
Se pare că Ierom. Teodul (personajul principal al cărții, real, dar cu nume probabil schimbat) a întrerupt pomenirea Patriarhului încă din acel moment și s-a simțit validat în decizia luată de ridicarea anatemelor din decembrie 1965. El a refuzat comuniunea cu ceilalți Părinți ai Schitului.
După 1965, unele Mănăstiri au oprit pomenirea Patriarhului, însă au menținut comuniunea cu Chinotita, organul de conducere al Athosului, și cu restul Mănăstirilor. Pentru Teodul, această situație este una tragică și inexplicabilă.
În orice caz, în martie 1970, în Săptămâna Luminată, are loc o dezbatere în Sinodiconul (sala de ședințe) Schitului, confruntându-se cei ce susțineau oprirea pomenirii cu cei care mergeau pe „iconomie”. Această înfruntare este descrisă pe tot parcursul cărții, cu argumente patristice și canonice despre comuniune, iconomie și întreruperea pomenirii.
Rezultatul a fost că Dicheul a venit la Părintele Teodul după aceea să-l anunțe că a fost luată decizia de a întrerupe pomenirea Patriarhului în Schit și că, în sfârșit, va fi reluată comuniunea promisă în catolicon (biserica principală comună). Însă răspunsul Părintelui Teodul a fost descumpănitor: „Aceasta va mai întârzia”. Întreruperea pomenirii este abia primul pas, însă este necesar să fie făcut și al doilea: „Înțeleg că este imposibilă comuniunea cu voi cât timp continuați să aveți liturgic comuniune cu episcopii și preoții care pomenesc pe Atenagora” (p. 240). El explică: „Sfintele canoane, p. Alexie, precum și învățătura Sfinților Părinți, nu impun numai îndepărtarea credincioșilor de păstorul eretic – lucru care este manifestat prin oprirea pomenirii – ci și cu toți care au comuniune cu el. Prin urmare, când Protaton-ul, conducerea primă și cea mai respectabilă a Locului nostru sfânt, pomenește, când aproape jumătate din Sfintele Mănăstiri pomenesc și continuați, cu toate acestea, să păstrați comuniunea deplină și completă cu ele, cum e posibil să vorbim despre „întreruperea” pomenirii și reacție ortodoxă?” (p. 241).
Legăturile cu zelotiștii vechi-calendariști
În cuprinsul cărții există un indiciu de afiliere față de grupările vechi-calendariste din Grecia, deoarece este pusă poza (printre puținele din carte) cu fostul Mitr. Hrisostom de Florina, unul din artizanii și întemeietorii structurilor schismatice vechi-calendariste. Însă suspiciunea aceasta este adeverită de un întreg capitol din altă carte dedicat argumentării opririi pomenirii pe motiv de schimbare a calendarului.
În Το Αντιδοτον, ruperea comuniunii pe motiv că a fost schimbat calendarul este justificată astfel: La fel ca și iconoclasmul, îndreptarea calendarului este o lovitură dată tradiției bisericești. Iar aceasta justifică prin canonul 31 apostolic oprirea pomenirii nu doar pentru erezie, ci și pentru fapte contrare dreptății (tradiției). Este susținută ideea că erezia menționată în canonul 15 I-II nu este simpla abatere dogmatică, ci orice deviere de la credință, pe orice plan.
Observația noastră este că iconoclasmul tocmai că este erezie, nu doar o deviere de la un obicei de închinare la icoane. Iconoclaștii considerau imposibilă folosirea imaginilor, pe când ortodocșii au argumentat că întruparea Domnului face posibil și ortodox cultul icoanelor. Așadar este atacată însăși Întruparea Mântuitorului și consecințele dogmatice, este atinsă tocmai închinarea la Dumnezeu prin cinstirea imaginilor sfinte și ale Sfinților și moaștelor. Deci nu este vorba nicidecum de un simplu obicei, cum este calendarul, care nu are o bază dogmatică, după cum au argumentat mulți Părinți. În plus, disensiuni pe marginea sărbătoririi Paștelui la aceeași dată au mai fost în istorie, însă nu a fost justificată oprirea comuniunii. Da, canonul 1 Antiohia impune caterisirea celor care nu țin Paștile comun, însă nu pe motiv dogmatic. De altfel, derogări de la această regulă au fost destule după Sinodul I Ecumenic. Fie între Alexandria și Roma, fie între Roma și provinciile apusene (cum este cazul Sf. Columban), totuși nu s-a ajuns la ruperea comuniunii.
Calendarul a fost folosit pentru apropierea ecumenistă, însă nu la un nivel dogmatic, precum cinstirea icoanelor. De altfel, în decizia Conferinței de la 1923 nu se menționează acest aspect.
Pe lângă aceasta, stiliștii au întemeiat structuri paralele, nu s-au mulțumit doar cu oprirea pomenirii, fapt trecut cu vederea în cărțile și capitolul în discuție.
Totuși explicația schismei este frumos descrisă. Iar aceasta sună astfel: deși Biserica sau ierarhia a luat decizii greșite (felul cum a fost îndreptat calendarul), reacțiile pot fi exagerate și de nuanță schismatică. Tocmai aici intervine problema. Schimbarea calendarului fără un consens pan-ortodox este evident o măsură eronată și neavenită, însă reacția nu trebuie să ducă la rupturi de o gravitate mult mai mare.
Linia corectă de întrerupere a pomenirii. Sf. Paisie Aghioritul
Așadar reproșul zelotiștilor este că cei ce întrerupseseră pomenirea păstrau comuniunea cu cei care nu făcuseră asta. Deci linia generală din Sfântul Munte era să fie oprită pomenirea doar a Patriarhului Ecumenic și atât, fără ruperea comuniunii liturgice între Mănăstiri și cu restul clericilor și credincioșilor.
Această direcție a fost urmată și de cei trei Mitropoliți din Grecia, lucru pe care mi l-a confirmat personal Păr. Maximos Caravas în 2022, când m-am întâlnit cu Sfinția Sa. Ca ucenic al Mitr. Augustin de Florina, știa foarte bine că aceasta a făcut dascălul său.
Din afirmația de mai sus a P. Teodul, că în Sfântul Munte cei care au oprit pomenirea aveau comuniune liturgică directă cu episcopi și preoți care pomeneau rezultă limpede că aceasta se petrecea la slujbe comune la Protaton sau cu alte ocazii. Fiind vorba și de episcopi, nu doar de preoți, este limpede că nepomenitorii din acea vreme participau la slujbe unde era pomenit Patriarhul Atenagora, fiindcă la o slujbă cu arhiereu este imposibil să nu fi fost pomenit. Așadar nu este vorba doar despre comuniune ca legătură bisericească, ci liturgică, și nu doar prin participarea la slujbele nepomenitorilor, ci invers, a celor care opriseră pomenirea la cei care încă pomeneau, fie episcopi, fie preoți.
Sf. Paisie Aghioritul a fost și el unul din cei care au susținut întreruperea pomenirii. Știm că a semnat, alături de egumenul Mănăstirii Stavronichita și încă un reprezentant, o scrisoare în noiembrie 1968 prin care cereau transformarea vieții idioritmice în chinovială (de obște). În acel document se precizează că Patriarhul încă era pomenit la ei cu îngăduință, deși înfierau diferite declarații neortodoxe ale lui. Abia în noiembrie 1970 Mănăstirea a oprit pomenirea, semnalând acest fapt printr-o scrisoare oficială semnată doar de starețul de atunci Vasile Gontikakis, dar evident cu încuviințarea Cuviosului Paisie, care era îndrumător duhovnicesc al întregii Mănăstiri în acea vreme.
Mai știm că între aceste două momente, Sf. Paisie a scris două Epistole de mustrare față de faptele inacceptabile ecumeniste ale Patriarhului.
În viața Sfântului este descrisă o întâlnire în vedenie cu Sf. M. Mc. Eufimia, căreia i-a cerut sfatul în trei probleme. Prima era una de natură bisericească și i-a confirmat că dăduse un sfat potrivit. Cum această întâmplare a avut loc în februarie 1974, cam la un an după moartea Patriarhului Atenagora, când majoritatea Mănăstirilor au reluat pomenirea noului Patriarh Dimitrie, este foarte posibil ca subiectul în cauză să fi fost legat de oprirea pomenirii. Iarăși la nivel de speculație, este foarte posibil ca decizia de a relua pomenirea să fi fost motivată ca reacție la extremismele legate de această problemă.
În orice caz, este cert că modul în care a întrerupt Sfântul Munte pomenirea (inclusiv Sf. Paisie) diferea de zelotiști prin faptul că nu au rupt comuniunea, chiar și la nivel liturgic, cu restul clericilor, credincioșilor, Mănăstirilor și Episcopiilor. Acest fapt este întărit și de afirmația Mitr. Augustin că a urmărit să pună o frână elanului ecumenist al Patriarhului Atenagora.
Dincolo de mărturia indirectă a zelotiștilor, există și indicațiile Arhim. Epifanie în acest sens: „cei care încetează pomenirea patriarhului… se vor comporta la fel ca față de patriarh cu cei care cugetă asemenea ca el iar față de ceilalți, chiar dacă aceștia se împărtășesc cu patriarhul sau cu ceilalți, nu trebuie să se poarte la fel. (…) Încetarea pomenirii înainte de „hotărârea sinodală” și condamnare nu are scopul de a evita molipsirea cu erezia propovăduită. Nu, fratele meu! Dacă ar fi avut acest scop, atunci canoanele nu ar fi dat dreptul încetării pomenirii, ci ar fi legiferat clar obligația” (Cele două extreme).
Alte mărturii și comentarii patristice
Pentru a întări justețea acestei perspective, insist asupra unor poziții patristice din istoria Bisericii.
Patriarhul Anatolie al Constantinopolului a fost pus (449) și a avut comuniune cu Dioscor al Alexandriei, dar și cu Eutihie, însă peste puțin timp a fost apărător al Ortodoxiei la Sinodul IV Ecumenic (451).
Sf. Sofronie al Ierusalimului a trimis scrisori irenice la instalarea sa ca Patriarh în care combătea ferm erezia monotelită, însă a avut comuniune cu Patriarhii ce o propovăduiau în Constantinopol, Alexandria și Antiohia. Ba chiar s-a reunit cu reprezentanți din aceste centre într-un Sinod în Cipru pentru a discuta chestiunea, dar subiectul a rămas nerezolvat pentru moment.
Toate exemplele de mai sus sunt momente dinainte de vreo condamnare sinodală, însă există iconomii și mai mari, adică după condamnări oficiale.
Canonul 3 al Sf. Atanasie și 2 al lui Teofil al Alexandriei permit lăsarea în scaun a episcopilor ce au intrat în comuniune cu arienii dacă nu au fost promotori ai ereziei.
Sf. Fotie a condamnat eresul Filioque la Sinodul considerat al VIII-lea Ecumenic (879-880), dar nu a scos din scaun pe episcopii franci care îl susțineau, amânând astfel schisma și ruptura definitivă cu Apusul până în 1054. De fapt, iconomia mai mare a fost făcută de Papii ortodocși din această perioadă până a fost instalat primul Papă de origine francă (1009) ce a susținut deplin erezia Filioque și a rupt comuniunea cu Răsăritul.
Așadar practica Bisericii nu a fost aceea de a rupe comuniunea imediat ce apărea o erezie, ci abia după condamnarea sinodală era impusă excomunicarea. Nicidecum nu poate fi vorba de obligativitatea întreruperii pomenirii înainte de condamnare sinodală, adică înainte de o hotărâre oficială.
Observații legate de zelotiști
Reacția zelotiștilor din Grecia după schimbarea calendarului din 1924 s-a cristalizat abia după 10 ani prin formarea unor structuri paralele. Deși acestea sunt organizate ca Biserici de sine stătătoare, se pare că există o linie mai moderată de rezistență ce urmărește prin opoziția manifestată chiar și în aceste formațiuni să fie un soi de combatere a devierilor din Biserică. Dar este gata a intra înapoi în comuniune dacă ecumenismul ar fi condamnat oficial.
Așa s-ar explica comuniunea acestor „Biserici ale ortodocșilor autentici” cu ROCOR până la fuzionarea cu Patriarhia Moscovei. Lucrurile ar merita o cercetare mai amănunțită, totuși.
Se pare că odată cu întreruperea pomenirii din Athos din anii ’65 unii Părinți s-au raliat crezului calendariștilor și liniei lor ecelziologice. Nu cunosc geneza obștii Mănăstirii Esfigmenu, dar e foarte posibil să fi apărut în acele timpuri.
Astfel se explică și afirmațiile unor Părinți de uimire față de atitudinea unora de a ieși din Biserică și a continua să urmărească evenimentele din cadrul ei.
Față de acestea trebuie afirmat faptul că ROCOR, structură ortodoxă ce a dat și Sfinți, nu a rupt niciodată comuniunea cu restul Bisericilor Locale, ci doar a avut o politică de a evita oficial comuniunea cu promotorii notorii ai ecumenismului. La fel, Mănăstirile și Părinții din anii ’70 au urmat aceeași linie de înfruntare a Patriarhului Atenagora, dar fără a rupe comuniunea liturgică cu restul clerului și credincioșilor. Sf. Paisie Aghioritul a întrerupt pomenirea (Mănăstirea Stavronichita) printre ultimii din Athos.
Schismă sau nu?
Poate fi definită linia aceasta de a opri comuniunea cu toți cei care încă pomenesc sau conslujesc cu ecumeniștii drept schismă? Chiar dacă nu au format structuri separate, intră în categoria de schismatici și pot fi etichetați ca atare?
Un răspuns categoric este greu de dat la acest moment. Permanent eu personal m-am ferit să fac o astfel de categorisire și am calificat această atitudine drept duh schismatic. Aceasta deoarece nu este o ruptură clară față de Biserică.
Însă, în spiritul canoanelor 13-15, se poate merge până acolo încât să se afirme că cei care se rup de toți ecumeniștii, dar și de cei aflați în comuniune cu ei sunt schismatici. Se observă totuși o rupere clară liturgică.
Este adevărat că acuzele aduse de episcopi nu sunt de această natură, ci este refuzat însuși dreptul canonic de a opri pomenirea. Și, din ce am observat, caterisirile sunt dictate pe acest din urmă considerent, nu pe nuanța menționată mai înainte. Drept urmare, acestea sunt nule și îi incriminează pe ierarhi ca promotori pe față ai ereziei ecumeniste semnate la Creta.
Însă, dincolo de formalitățile canonice și administrativ-bisericești, duhul zelotist al întreruperii pomenirii și comuniunii cu toți cei ce nu procedează la fel este unul schismatic și este dăunător mântuirii, iar acest fapt este periculos și nu este defel de ignorat.
Mitropolitul-primat Filaret al ROCOR (stânga) (Imagine: ROCOR Studies)
Prima din cele trei Scrisori îndurerate deschise ale Mitropolitului primat al ROCOR, Filaret, a fost scrisă pe 27 iulie 1969, acum 57 de ani. Tonul tăios arată tensiunea provocată în sufletele păstorilor autentic ortodocși de acțiunile ecumeniste din acea perioadă. Iar pe fondul acestui conflict deschis s-au produs o serie de evenimente mai puțin cunoscute și mai greu de elucidat astăzi, printre care chiar și decizii de rupere a comuniunii cu episcopii vădit ecumeniști. Ba chiar și o reacție punctuală din partea Pr. Alexander Schmemann.
Din Epistola către Patriarhul Atenagora, cea dintâi poziționare împotriva acțiunilor ecumeniste, ies în evidență câteva puncte importante. În primul rând, tot textul este o pledoarie pentru revenirea asupra deciziei de a ridica anatemele față de catolici (7 decembrie 1969) și a fost redactată la puține zile după aceea (pe 15 decembrie 1969), fiind o chestiune care privește întreaga Biserică, nu doar raportul dintre Constantinopol și Roma. Este menționat faptul că deja exista o reacție în Sfântul Munte și multe Mănăstiri întrerupseseră pomenirea la slujbe. Pe de altă parte, relațiile cu celelalte culte sunt privite ca normale atâta timp cât nu presupun alterarea adevărului propriu de credință, așa cum ROCOR trimisese reprezentanți la Conciliul II Vatican sau la Adunările Generale ale CMB. Un dialog adevărat ce urmărește convingerea celorlalți cu privire la dreapta credință nu este exclus, însă nu este cazul cu propunerile din partea Papei, cuprinse în Enciclica Ecclesiam Suam, care prefigurează o formulă în care doctrinele catolice, în special poziția Papei, să rămână nealterate.
În Scrisoarea deschisă către Arhiepiscopul Iacov al Americii, Mitr. Filaret critică unele aspecte care astăzi deja au devenit rutină. În primul rând, respinge participarea la „Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creștină”, care ar trebui să fie un semn și o pecetluire a unității realizate anterior pe tărâm dogmatic, nu invers. Apoi insistă pe combaterea ideilor proferate acolo, ce au la bază afirmațiile anterioare ale Patriarhului Atenagora care se încadrează în „teoria ramurilor”. La vremea respectivă astfel de acțiuni ecumeniste erau taxate drept derapaje unice, nicidecum definitorii pentru Ortodoxie. Nu în ultimul rând, apelul și mustrarea exprimate nu sunt reproșuri personale, nu sunt contre ce provoacă diviziuni, ci o „datorie a dragostei frățești”.
În ce privește Prima Epistolă îndurerată, ea nu mai este adresată unor persoane anume, ci este un apel general către păstorii și credincioșii ortodocși de a păstra credința și a fi conștienți față de pericolul reprezentat de erezia ecumenistă, care este cel puțin la fel de periculoasă ca cele din trecut dacă nu mai perfidă. Participarea la Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB)este privită ca o trădare a Ortodoxiei. Chiar dacă unii prezintă această implicare ca fiind o prezentare a credinței în fața eterodocșilor, chiar dacă la Conferința de la Lausanne în 1937 punctul de vedere ortodox a fost că unitatea poate fi atinsă prin întoarcerea protestanților la cele șapte Sinoade Ecumenice și la Adunarea CMB de la Evanston (1954) reprezentanții ortodocși au făcut o declarație aparte față de cea comună, această poziție a fost schimbată începând cu New Delhi (1961) și Uppsala (1968). Integrarea în CMB totală presupune implicarea întregii Biserici Ortodoxe, ceea ce este un afront adus chiar și neparticipanților. În plus, evaluarea lucrărilor este greoaie pentru că nu există informații concludente și acestea sunt emise cu întârziere (un an). „Otrava ereziei nu este atât de periculoasă când este propovăduită numai din afara Bisericii. Mult mai periculoasă este acea otravă care este introdusă treptat în organism în doze tot mai mari prin cei care, în virtutea poziției lor, ar trebui să nu fie otrăvitori, ci doctori duhovnicești.”
Cea de-a doua Epistolă îndurerată urmărește să arate că „participanții la mișcarea ecumenică sunt implicați într-o erezie profundă contrară tocmai temeliei Bisericii”. Practic, avem de-a face cu o descriere a răului, nu doar cu marcarea incompatibilității lui cu Biserica.
Este interesantă definiția ecumenismului preluată ca citat de la catolicul Y. Congar: „cuvântul ecumenism, care este de proveniență protestantă, înseamnă acum o realitate concretă: totalitatea tuturor celor menționate anterior (sentimente, idei, acțiuni sau instituții, întâlniri sau conferințe, ceremonii și publicații care sunt îndreptate spre pregătirea reunirii într-o nouă unitate nu doar din creștini separați, ci și din Biserici existente în fapt) pe baza unei anumite atitudini și a unei doze de convingeri foarte definite (deși nu mereu foarte clare și sigure). Nu este o dorință sau o încercare de a uni pe cei care sunt priviți ca separați într-o singură Biserică ce ar fi privită ca singura adevărată. Începe tocmai din acel punct unde se recunoaște că, în starea prezentă, nici una din Confesiunile creștine nu posedă deplinătatea creștinătății, ci, chiar dacă una din ele este autentică, totuși, ca și Confesiune, nu conține adevărul deplin. Există valori creștine în afara ei aparținând nu doar creștinilor care sunt separați de ea prin crez, ci și altor Biserici și altor Confesiuni ca atare”.
După ce prezintă ca neortodoxe planurile de unire cu catolicii conținute în diferite declarații ale Patriarhului Atenagora sau ale Papei sau ale altor ierarhi ortodocși de mentalitate ecumenistă, Mitr. Filaret denunță spiritul eretic al dialogurilor din cadrul CMB sau cu monofiziții. În final, punctează faptul că ținta ultimă este unirea cu toate religiile și formarea unei Biserici care să cuprindă toată lumea, nu doar pe creștini, fapt contrar cuvintelor evanghelice. Dimpotrivă, tendințele ecumeniste ne duc spre Antihrist, nu spre mântuire și dobândirea împărăției cerurilor.
A treia Epistolă îndurerată este un apel către toți Episcopii și îndeosebi către Întâistătătorii de Biserici Autocefale să ia atitudine împotriva învățăturii eronate ecumeniste cuprinse în cartea Mitr. Atenagora de Tiatira, numită și „Mărturisirea din Tiatira”. Aceasta constă în îndemnul de a avea comuniune de tot soiul cu ereticii contemporani, în numele „noii înțelegeri” contemporane, care depășește normele canonice învechite. Deși Ortodoxia este recunoscută ca Biserica cea una, aceasta nu înseamnă că sunt interzise relațiile bisericești și sacramentale cu eterodocșii. Apartenența lor la grupări separate nu echivalează cu statutul de eretici ca în trecut, ci trebuie să avem deschidere față de aceștia. Împotriva acestor inovații Mitr. Filaret cere o reacție din partea întregului episcopat ortodox.
Reacții contemporane la Epistolele îndurerate. Pr. Al. Schmemann
Din păcate, doar unii ierarhi din Grecia au semnalat în Sinodul lor gravitatea învățăturii ecumeniste ca erezie dăunătoare, însă fără un efect vizibil. Patriarhul Atenagora se pare că nu a dat nici un răspuns, iar urmașul său, Dimitrie, a urmat aceleași căi, binecuvântând viziunea „tiatiristă” cu aprobarea întregului Sinod din Constantinopol, spre exemplu. Nu doar Patriarhia Rusă, de la care oricum nu se aștepta vreo reacție mărturisitoare câtă vreme era sub regim sovietic, dar nici vreo altă Biserică Locală nu a manifestat vreo atitudine de împotrivire față de cele semnalate de Mitr. Filaret din încredințarea întregului Sinod ROCOR (rușii din afara granițelor).
Din ce am putut afla, există doar o poziționare oficială a Pr. Alexander Schmemann, prin care aduce critici dure întregului Sinod ROCOR. Acesta lasă problema ecumenismului nerezolvată și apelează la un tertip pentru aceasta, acela de a-l împărți în bun și rău. Însă această manieră de a aborda lucrurile trădează partizanat și susținerea sa față de mișcarea ecumenică, ce nu-i permite să fie obiectiv. Dincolo de aceasta, scoate în evidență alte atitudini ale episcopilor ruși din afara granițelor, anume primirea în comuniune a unor clerici din alte jurisdicții fără carte canonică. Din punctul său de vedere, această faptă este echivalentă cu excluderea din Biserica Ortodoxă, cu ieșirea din comuniune.
Un răspuns pertinent l-a dat un Părinte din diaspora antiohiană. Fost elev al Pr. Schmemann, Pr. Michael Azkoul face o critică amănunțită și arată că atacul la adresa Sinodului ROCOR ar putea fi interesat și chiar finanțat de Moscova comunistă sau cel puțin cointeresat de organizațiile ecumeniste care au sprijinit unele acțiuni ale Patriarhiei Ruse în America în detrimentul diasporei ruse.
Problema comuniunii în caz de erezie încă necondamnată
Atrage atenția faptul că ROCOR și-a permis să primească în comuniune diferiți clerici fără carte canonică. Din păcate, unii au fost dintre zelotiștii calendariști din Grecia. Însă motivarea este perfect canonică, chiar înaintea unei decizii sinodale, prin invocarea canonului 15, notează pr. Michael, pentru că este propovăduit ecumenismul, o erezie contrară tradiției ortodoxe.
Deși în general Sinodul ROCOR a evitat comuniunea cu clericii vădit ecumeniști și chiar a avut decizii exprese în acest sens, nu s-a pus problema niciodată de a nu mai recunoaște harul lucrător în celelalte Biserici. Chiar dacă Patriarhul sârb Gherman a fost ales președinte al CMB, nu a fost considerat lipsit de har, ci doar a evitării comuniunii cu acesta.
Din păcate, există unele atitudini discutabile, anume primirea în comuniune a unor grupări zelotiste și hirotonirea de episcopi pentru acestea. Chiar după prima Epistolă a Mitr. Filaret s-au înregistrat primele primiri în comuniune a acestora. Părintele Sfânt Serafim Rose a fost un opozant serios față de această mișcare. Au existat și dezbateri în Sinod a problemei, fiind conștienți chiar și de faptul că schimbarea calendarului nu este o problemă de dogmă.
Neavând suficiente informații și mai ales nu temeinice, nu pot face observații pertinente pe marginea acestui subiect sensibil.
Moaște întregi ale Mitr. Filaret
Dincolo de polemicile canonice și dogmatice, Mitropolitul Filaret al ROCOR a fost proslăvit de Dumnezeu cu moaște întregi, deși încă nu este canonizat oficial de Biserică. Deshumarea rămășițelor sale s-a petrecut în 1998, la 13 ani după moartea sa. Având încă mulți potrivnici, au mai fost ținute în groapă câteva zile, apoi depuse într-o criptă sub altarul catedralei din Mănăstirea Sf. Treime din Jordanville, New York.
A fost ales Mitropolit-primat al ROCOR în mod neașteptat în 1964. Alegerile s-au ținut după retragerea Mitr. Anastasie. Cei doi candidați principali au fost Sf. Ioan Maximovici și Nikon, care au strâns un număr egal de voturi. La sfatul Întâistătătorului, a fost ales un candidat neutru, acesta fiind Filaret, ultimul hirotonit arhiereu. Propunerea a venit chiar din partea Sf. Ioan și acceptată de toți, dovedindu-se providențială.
Din nefericire, combaterea ecumenismului prin luările de poziție publice ale Mitr. Filaret și ale Sinodului ROCOR nu s-au dovedit suficient de puternice până acum, majoritatea Bisericilor Locale fiind mai mult sau mai puțin tributare cursului modernist al vremii, care dorește ajustarea credinței după slăbiciunile omenești în loc de a păstra neschimbate predaniile apostolice. Totuși nu sunt de neglijat criticile teologice pertinente, ci rămân un reper ortodox în marea de amăgiri care inundă viața ortodoxă contemporană și trebuie duse mai departe ca parte a tradiției ortodoxe autentice.
Puțina credință, dar cu dreaptă sârguință (în genunchi) a tatălui a fost suficientă pentru a dobândi de la Hristos vindecarea fiului lunatic
În cartea Însetând după Dumnezeu, autorul prezintă călătoria sa de la rugăciunea de copil nevinovată prin hățișul a diferite rătăciri protestante până la regăsirea aceleiași familiarități cu Dumnezeu în rugăciune într-o biserică ortodoxă. Dar același lucru se poate întâmpla și creștinilor ortodocși care se molcomesc într-o religiozitate formală sau cerebrală sau înfierbântată din care lipsește tocmai credința nemărginită din suflet nevinovat. De multe ori, cauza este lipsa abecedarului duhovnicesc, a clădirii pe piatră, nu pe nisip.
Credința tuturor oamenilor se cerne prin încercări pe măsura fiecăruia, puternice și mărunte. De aceea e necesar a priveghea și a înțelege în Cine și cum am crezut spre a nu pierde din suflet prin indiferență sau prin delăsare sămânța cuvântului lui Dumnezeu.
Luptele duse de Părinții Bisericii pentru păstrarea credinței în formule drepte nu au fost simple certuri pe cuvinte și expresii, după cum ar putea părea la prima vedere discuțiile de la Sinodul IV Ecumenic, prăznuit astăzi și în fiecare duminică de la mijlocul lui iulie (după sărbătoarea Sfintei Mucenițe Eufimia). Strădania pentru a găsi definiții care să excludă răstălmăcirile a urmărit, de fapt, un scop duhovnicesc, acela de a înlătura neghinele care să viruseze legătura cu Dumnezeu.
Precizia exprimării este o calitate a Scripturii și a cuvântului lui Dumnezeu în general. De aceea ne minunăm, ca și cei din vechime, de interpretările date de Hristos unor pasaje vechi-testamentare. Nu doar atât, răspunsurile Mântuitorului la provocările doctrinare care Îi erau adresate au fost foarte elocvente și raționale. Însă veneau, în mod vădit, dintr-o cunoaștere cu putere multă, din descoperire, nu din filozofare goală. Și acest lucru este valabil și pentru cuvintele Sfinților.
În general, cunoașterea lui Dumnezeu este una din trăire, din experiență în duh, nu simplă teorie. De aceea e și greu de dobândit și e accesibilă celor cu sufletul curat, dar de neînțeles pentru cei împătimiți la minte. Nu trupul și sângele, adică nivelul senzorial, conduc la adevăr, ci descoperirea de la Dumnezeu, cum a dat mărturie Domnul Apostolului Petru când L-a mărturisit ca Fiu al lui Dumnezeu celui viu (Mt. 16: 17). Mai mult, pe această piatră, adică pe o astfel de așezare și cunoaștere și mărturisire a lui Hristos se întemeiază Biserica și, în felul acesta, iadul nu o poate birui, pentru că are de-a face cu puterea vie de sus, nu cu o simplă învățătură trecătoare.
Iar necesitatea ca această credință să fie dreaptă vine din faptul că ea poate fi strâmbată de diferite rătăciri ce rup legătura cu Dumnezeu. Așa s-a întâmplat cu fariseii și cu învățătorii de Lege, pe care Hristos îi mustra că îi duc pe următorii lor în iad și-i fac fii ai gheenei îndoit decât ei (Mt. 23: 15). Credința poate fi fățarnică, abătută de la simplitatea copilărească cerută de Evanghelie pentru a intra în împărăția cerurilor. De altfel, cerința de a avea faptele nevinovate ce vin dintr-o credință precum a copiilor (cf. Mt. 18: 3) arată tocmai faptul că este anevoioasă și greu de dobândit și ușor de ratat. Nu e vorba de o credință naivă, indiferentă, ci de una asumată și din suflet curat.
Așa se explică insistența Apostolilor pe a păstra credința curată, după cum se poate citi în Faptele Apostolilor sau în toate Epistolele apostolice păstrate în Noul Testament de la Pavel, Ioan, Petru, Iacov, Iuda. Aceștia nu s-au luat după basme, ci după slava arătată lor (2Pt. 1: 16). Apostolul Pavel nu a luat sfat de la trup și sânge, ci spune că are Evanghelia prin descoperire (Gal. cap. 1). Pentru ei păstrarea dreptei credințe însemna a nu se amesteca în ea cugetarea omenească, pământească sau, în termeni apostolici, „închipuirea trupească” (Col. 2: 18), fantezia umană.
Mai târziu, definițiile (horosurile) dogmatice nu au fost exprimări antinomice sau figuri de stil, ci formulări în cuvinte cât mai concise a adevărurilor revelate ce sunt mai presus de cuvânt. Taina credinței rămâne taină, oricât s-ar expune în scris și vorbit. De fapt, dreapta credință urmărește să păstreze acest inefabil, să-l păzească de prozaicul vieții de rând și să familiarizeze pe credincioși cu împărăția cerurilor cea inexprimabilă prin cuvinte revelate, din alt plan.
Dreapta credință pentru omul de azi
Schimbând puțin registrul, toți avem întrebări fundamentale, dar puțini avem și primim răspunsuri. Așa cum femeia samariteancă avea curiozități, la fel avem fiecare dintre noi. Însă cei mai mulți ne mulțumim cu trivialități și suntem biruiți de greutatea problematizărilor, rămânem la indiferență și la nivelul grijilor vieții.
Mai mult, apare resemnarea cu idei simpliste despre credință, Biserică, suflet, mântuire.
Remediul pentru o asemenea atitudine, care înseamnă pierzare sufletească, este dreapta credință, căutarea adevărului, curiozitatea cea bună, râvna de a dobândi cunoașterea care dă viața cea veșnică. Puțini sunt care apucă pe această cale strâmtă, care se trezesc și sunt fascinați de mântuire, care reacționează și sunt gata sau măcar se străduiesc să facă ceva pentru sufletul lor.
Precum bogatul nemilostiv, suntem acaparați de un stil de viață care ignoră moartea și viața de după ea, suntem biruiți (adesea) de presiunea lumii și deraiem în diferite rătăciri sau leneviri sau păcate. Ba chiar se înfiripă o credință care se acomodează cu acest mod de a trăi. Este ea oare suficientă sau e o nadă și o otravă care să amăgească și să ne țină în amorțirea morții?
În trecut, în primele veacuri creștine, chiar și mucenicia era virusată de amăgire. În scrierile Sf. Ciprian al Cartaginei (îndeosebi în Epistole), ni se descoperă multe nereguli pe care le făceau martirii și că el a primit poruncă prin descoperire să fugă de prigoană în primă fază pentru a întări Biserica și a oferi îndrumări sănătoase împotriva abaterilor ce o asaltau. Abia în a doua perioadă de prigoană a împăratului Deciu a suferit mucenicia. Mai mult, în tratatul său Despre unitatea Bisericii, avertizează că erau mulți martiri dintre eretici și că nu aveau nici un folos din râvna lor. Ba chiar scrie, în acel context presant, un cuvânt preluat ulterior de Sf. Ioan Gură de Aur: nici sângele nu spală păcatul schismei, al rupturii de Biserică. Altfel spus, cei care tulburau Biserica se amăgeau crezând că vor primi iertare prin mucenicie. Un lucru înfricoșător atât prin gravitate, cât și prin subtilitatea prin care amăgirea cuprindea pe diferiți oameni.
Acesta este doar un episod din istoria Bisericii, dar sunt multe altele relevante pentru a înțelege că sunt multe cursele celui rău și întinse chiar și pe calea cea strâmtă.
În zilele noastre de strâmtorare, trăirea și păstrarea dreptei credințe este cu atât mai imperioasă. Atât la nivel doctrinar, cât și la nivel duhovnicesc și de mărturisire. Altfel spus, în primă fază e necesară păzirea formulărilor ortodoxe, apoi înțelegerea lor duhovnicește, cu inimă curată și fără patimă, fără gânduri omenești, din păzirea poruncilor evanghelice și nu în ultimul rând fără a ne rușina să luăm atitudine, a mărturisi după putere, fără extravaganță, fără bravadă, dar și fără delăsare.
Foarte mare presiune pune pe viața noastră convingerea că există un Singur Dumnezeu, o singură credință, o singură Biserică și multe rătăciri. Pe de altă parte, o altă presiune vine din faptul că lumea aceasta și societatea în care trăim nu merge spre bine, ci spre rău și ar trebui să avem suspiciuni serioase că perspectiva de confort și rai care ni se oferă este, de fapt, una anti-hristică. Ecumenismul contemporan sincretist și diluant în esența sa și formele ezoterice de religiozitate, precum și capcanele masonice sau de alte soiuri sunt cele mai răspândite pentru a prinde pe credincioși în năvodul celui rău. Acestea se adaugă la ereziile îndătinare (papism, protestanți, anticalcedonienii orientali) și religiile vechi (hinduși, buddhiști, musulmani, tao-iști).
În schimb, dreapta credință este convingerea din suflet curat și din căutare înfrigurată și din încredințare conștiincioasă că Dumnezeu ne așteaptă dincolo, că aici suntem doar într-o lume a încercărilor, niște trupuri ce ascund înăuntru comoara cea adevărată, sufletul. Aceasta înseamnă fuga din lume, dar tot în lume, a înfrunta cu curaj și înțelepciune, nu cu nebunie amăgirile societății, trupului și pământului pentru împărăția lui Dumnezeu.
Pentru cei care sunt în Biserică, dreapta credință este înțelegerea și atitudinea date de curățirea inimii, nu de istețimea minții la teologii „scolastici”, nici de gândirea îngustă de tip sectar la cei fanatizați.
În fine, pentru a cinsti și a urma cum trebuie pe Sfinții Părinți de la Sinodul IV Ecumenic, care s-au străduit să exprime dogmatic un adevăr ce evita extremele din timpul lor (dio-prosopismul și monofizitismul promovate de diferite bisericuțe), ni se cuvine să valorificăm viu experiența de veacuri a Bisericii și a ne trăi evanghelic credința în mod drept și mântuitor. Puțina credință este de înțeles, precum la tatăl copilului îndrăcit lunatic, care cerea Mântuitorului să-i ajute în necredința lui (Mc. 9: 24). Însă greu păcat este împotrivirea față de adevăr fie în cunoștință de cauză, precum fariseii, fie din ignoranță și la îndemnul altora, precum cei ce strigau: Răstignește-L!
Observații duhovnicești și bisericești
Deoarece patimile creează un univers propriu, mintea stăpânită de ele gândește prin prisma lor, adică a desfrânării, a lăcomiei și banilor, a comodității, a mândriei, a minciunii, a răutății și urii… Deși poate pricepe rațional cuvântul lui Dumnezeu, abia lepădarea păcatelor va curăța gândul de zgura și întunericul răului. De aceea există o progresie în înțelegerea adevărului revelat pe măsura înaintării în curățirea sufletească. Aceleași cuvinte au ecou mai puternic după un timp de pocăință sau abia după aceea sunt înțelese corect.
Ieșirea din logica pătimașă prin pocăință și îndreptarea vieții deschide mintea spre înțelegerea ordinii dumnezeiești a lucrurilor. Dar poticnirea în acest urcuș constă în a ne justifica diferite patimi și slăbiciuni și a face diferite compromisuri. Acestea conduc la formarea unei înțelegeri greșite despre Dumnezeu și cerințele Lui față de noi. De aceea o componentă foarte importantă a vieții duhovnicești este smerirea minții, a nu adapta la propria îngustime noimele mai înalte ale credinței, ci a recunoaște că ne depășesc și a aștepta în lucrare momentul când le vom pricepe cum se cuvine.
Așa se face că fiecare are o vârstă duhovnicească sau căutări pe potriva lui. Iar din aceasta se naște înrudirea cu cei ce au năzuințe asemănătoare și împovărări sufletești din partea celor care sunt dimpotrivă. Cu cei care nu se abat spre rău și spre concepții eretice, ci țin dreapta credință pe măsura lor fără fățărnicie trebuie să fim în unitate, după cum spune Apostolul Pavel: «de acolo unde am ajuns, să urmăm același dreptar, să gândim la fel» (Flp. 3: 16). Deși nevoia de răspunsuri mai profunde nu este satisfăcută de cei din jur, aceasta poate fi împlinită din comorile patristice în vremurile noastre mai sărace, chiar dacă nu reprezintă o variantă suficientă pentru viața de zi cu zi, dar e o mângâiere puternică.
Mai greu de purtat este rătăcirea parțială a celor din Biserică. Există multe mode care ajustează teologia la cursul vremii sau măcar la neputințele omenești curente, dar fără să trădeze cu totul hotarele Bisericii. Aceste „vase de necinste” sunt parte a vieții ortodoxe, nevolnicii mai mari sau mai mici. Simpla abatere de la adevăr nu-i scoate în afara Bisericii, însă periclitează mântuirea personală și trebuie mare atenție să nu cădem în astfel de capcane ucigătoare de suflet.
Dacă este să fim onești, majoritatea credincioșilor ortodocși sunt doar cu numele sau cel mult cu prezența la slujbe. Însă acest peisaj jalnic nu trebuie să ne tulbure, să ne împingă la judecată și osândire, ci la durere și păzire, la râvnă personală și rugăciune cu gând bun. Există și lucrători care pot câștiga plata deplină în ceasul al 11-lea.
Dar important este de știut că măsura credinței nu este dată de majoritate, nici de unele decizii vremelnice sau de mode trecătoare, ci de crezul apostolic, de moștenirea și păstrarea nealterată a Evangheliei. Acesta este dreptarul care trebuie cunoscut și ținut. Apartenența la Biserica Ortodoxă este fundamentală, dar nu doar formal, ci și activ.
Nu în ultimul rând, dreapta credință nu este determinată de delimitarea sau combaterea ereziilor, ci de atingerea scopului ei, adică legătura vie cu Dumnezeu. Altfel spus, ea nu este o concepție moartă la nivel teoretic în competiție cu alte viziuni religioase, ci e lumina cunoștinței care răsare în suflet din păzirea faptelor evanghelice cu conștiință curată, întru tulburarea (pocăința) inimii.
Abia devenisem episcop când unii vechi-calendariști mă acuzau că nu am oprit pomenirea Patriarhului Atenagora, care nu învață drept cuvântul adevărului, și că nu l-am dezavuat/afurisit (απεκήρυξα) ca eretic.
Pomenirea Patriarhului la Sfânta Liturghie, în rugăciunea: „Întâi pomenește, Doamne, pe…, pe care dăruiește-l Sfintelor Tale Biserici în pace, întreg, cinstit, sănătos, îndelungat în zile și drept învățând cuvântul adevărului Tău”, după cum observă părintele Epifanie Teodoropoulos, nu are sensul unei confirmări că toate acestea sunt deja împlinite. Ea exprimă o rugăciune ca Domnul să-i dăruiască Episcopului sau Patriarhului pace sufletească, sănătate trupească, bună faimă și o învățătură întru totul ortodoxă.
Patriarhul Atenagora, fără îndoială, săvârșise acte care îl puneau departe de cugetarea ortodoxă. De aceea mi se cerea să-l declar eretic, să-l șterg din diptice și să încetez pomenirea lui.
Le-am răspuns că unele dintre acțiunile Patriarhului reprezentau încălcări ale sfintelor canoane, care, dacă s-ar dovedi adevărate, atrag caterisirea. Dar cine avea competența să-i aplice această pedeapsă? Organul competent pentru judecarea clericilor este Sinodul, iar pentru Patriarhul Ecumenic, Ierarhia (Sinodul) Bisericii Ortodoxe. Din nefericire însă, el nu a fost adus înaintea acesteia spre judecată și, astfel, a rămas pe tronul patriarhal.
După cum spunea vrednicul de pomenire mitropolit Hrisostom Kavuridis, fostul mitropolit al Florinei și arhiepiscop al vechi-calendariștilor, caterisirea și afurisirea se împart în „potențiale” (δυνάμει) și „efective” (ἐνεργείᾳ).
Un cleric care s-a abătut de la ortodoxie, până la judecarea lui de către un Sinod, poate fi considerat caterisit în mod potențial; însă caterisit în mod efectiv devine numai după hotărârea sinodală. Același lucru îl spune și Sfântul Nicodim Aghioritul în Pidalion (într-o notă la canonul 3 apostolic).
Acestea sunt valabile pentru acțiunile necanonice ale Patriarhului. Adică, pentru încălcarea sfintelor canoane, el putea fi socotit caterisit în mod potențial, dar nu și în mod efectiv.
Dar existau și acțiuni ale sale care atingeau dogmele. În acest caz, deoarece propovăduia „cu capul descoperit” învățături antiortodoxe, nu mai era necesară o hotărâre prealabilă de caterisire din partea unui tribunal sinodal competent. Caterisirea intervine automat, potrivit Canonului al 15-lea al Sinodului I-II, canon pe care și eu, pe când eram predicator, îl invocasem și cerusem ierarhilor din Grecia de Nord să-l aplice și să întrerupă comuniunea cu Patriarhul Ecumenic.
De ce acum, mă întrebau ei, după ce ați devenit Episcop în Grecia de Nord, nu aplicați dumneavoastră înșivă acest canon și nu întrerupeți legătura duhovnicească cu Patriarhul?
Răspuns: Continui să cred ceea ce credeam și atunci. Totuși încă nu aplic acest canon nu pentru că mi-ar fi frică; mi-am primejduit deja în repetate rânduri tronul episcopal pentru aplicarea sfintelor canoane. Dar, deși sunt hotărât să-l aplic, tremur și mă cuprinde amețeala înaintea răspunderii pe care o port în fața lui Dumnezeu și a oamenilor pentru o faptă care ar putea provoca o zguduire în sânul Bisericii Ortodoxe.
De aceea cercetez și cântăresc această problemă tot mai adânc și aștept încredințarea conștiinței mele, care să mă convingă cu putere că a sosit ceasul.
Privesc cu atenție și cu neliniște evoluția situației. Văd că și alți ierarhi ai Bisericii Greciei sunt îngrijorați și se întreabă: Încotro mergem? Vremurile noastre poartă în ele ceva înfricoșător. Îmi pregătesc continuu sufletul, turma încredințată mie și sufletele cititorilor mei apropiați pentru ceasul critic al Ortodoxiei. Fie ca Domnul să îndepărteze de la noi acest pahar amar! Fie ca unitatea să nu fie sfâșiată prin împlinirea dorințelor ascunse ale unor conducători ecumeniști ai Bisericii!
În orice caz, când și cum voi aplica canonul amintit mai sus nu-mi vor dicta persoane iresponsabile, ci propria mea conștiință, ascultând totodată și glasul acelui popor care a luptat împreună cu mine în zile de grea încercare (Canonicitatea alegerii și hirotoniei mele, Atena, 1990, p. 144-151).
Întreruperea pomenirii patriarhului Atenagora
În cele din urmă, oprirea pomenirii s-a făcut (martie 1970).
Aplaud fapta Mitropolitului Ambrozie al Elefterupolei, care a oprit pomenirea Patriarhului Atenagora din cauza declarațiilor sale mai noi privind împărtășirea din același potir, primat, infailibilitate și Filioque. Oprirea se va extinde cumva. Și alți ierarhi se pregătesc să protesteze. Situația devine tot mai tensionată. Scandalul ia proporții. Prestigiul Patriarhiei scade. Se apropie o înfricoșătoare ruptură a unității lumii ortodoxe, iar după aceasta va urma o ruină duhovnicească.
Iată roadele dialogului început între papă și patriarh. Acest dialog este o cursă vicleană a papismului ca să destrame Ortodoxia.
Sfântul Sinod Permanent, după cum au observat și alții, nu poate face față situației. Este necesar să fie convocată întreaga Ierarhie (Sinodul plenar) a Bisericii Greciei. Sunt convins că, în această problemă de importanță capitală, ea va înfiera cu o unitate admirabilă abaterile de la principiile Ortodoxiei și va adresa un mesaj întregii lumi ortodoxe, care este profund dezamăgită de acțiunile necanonice și neortodoxe ale Patriarhiei Ecumenice. Poate că Patriarhul, confruntat cu primejdia de a fi condamnat de întreaga Ierarhie, își va veni în fire.
Sfântul Sinod Permanent ar fi trebuit, imediat după publicarea înfricoșătoarelor declarații ale Patriarhului despre primatul și infailibilitatea Papei, precum și despre Filioque, să se întrunească în ședință extraordinară, să-i adreseze Patriarhului întrebarea dacă aceste declarații sunt autentice sau nu și să liniștească poporul ortodox.
Ierarhii care au protestat sau chiar au încetat pomenirea nu numai că sunt lipsiți de orice vină, ci sunt și vrednici de laudă, deoarece au interpretat corect canonul 15 al Sinodului I-II.
S-a creat o gravă problemă de credință și de judecată a conștiinței ortodoxe, pe care numai întreaga Ierarhie o poate soluționa. Vocile necredincioșilor, ateilor, spiritiștilor, masonilor care se ridică împotriva ierarhilor protestatari, care sunt reci și nepăsători și aparțin Bisericii Ortodoxe doar în registrele de stare civilă, trebuie disprețuite ca lătratul unor căței, așa cum ne-au învățat vrednicii de pomenire apărători ai Ortodoxiei. Să-i ascultăm pe fiii credincioși ai Ortodoxiei, care, din toate colțurile Greciei, își îndreaptă cu neliniște privirea către păstorii lor, cerând o apărare hotărâtă a bunei-credințe moștenite de la Părinți (Bilanțul unei perioade de patru ani, Atena, 1971, pp. 123–125).
După întreruperea pomenirii (februarie 1973)
Suntem acuzați că nu respectăm Patriarhia, deoarece am întrerupt, în mod cu totul arbitrar, pomenirea numelui Patriarhului.
Nu. Cei care spun că am făcut-o „în mod cu totul arbitrar” nedreptățesc adevărul. Realitatea este tocmai dimpotrivă.
Dacă veți deschide Pidalionul și veți studia Canonul 15 al Sinodului I-II, veți vedea că am întrerupt pomenirea Patriarhului nu „în mod cu totul arbitrar”, ci «cu totul canonic».
Am întrerupt-o după înfricoșătoarele sale declarații despre primatul și infailibilitatea papei, despre Filioque șamd. Cu „capul descoperit” se propovăduiau, la scară mondială, învățături antiortodoxe, condamnate de o mulțime de Sinoade.
Noi, cei trei Mitropoliți din Grecia de Nord, care, cu durere sufletească, am procedat la întreruperea pomenirii Patriarhului, am declarat, printr-un memoriu adresat Sfântului Sinod, că, dacă Patriarhul ar dezminți declarațiile respective, noi am relua pomenirea.
Dar, din nefericire, acela a rămas în convingerile sale rătăcite. Faptul că Sfântul Sinod, în ciuda tuturor presiunilor la care a fost supus, nu a mers până la a aplica sancțiuni împotriva noastră dovedește că a recunoscut în adânc corectitudinea acțiunii noastre.
Prin această faptă am adus chiar un serviciu de cea mai mare importanță Patriarhiei, deoarece ea a constituit o frână pentru Patriarh, care se îndrepta cu repeziciune, ca un proiectil, spre o unire pripită cu romano-catolicii. (Răspunsuri pe teme bisericești, Atena, 1973, p. 49-50).
Merită să adăugăm aici o scrisoare a Părintelui Arhimandrit Epifanie Teodoropulos din acele zile, care a fost și el menționat mai sus de Mitropolitul Augustin. De menționat că a fost oprită comuniunea nu doar cu Atenagora, Patriarhul Ecumenic din acei ani, ci și cu alți episcopi ecumeniști din aceeași Patriarhie. În plus, tonul textului este unul sever, ceea ce arată că nu a fost indiferent, nici opozant al zelotiștilor cu care se confrunta în acel timp și cărora le răspundea că pomenirea episcopului nu reprezintă o adeziune la abaterile sale:
«A fost publicată ieri știrea că încă doi Arhierei, Policarp de Siatisti și Iacov de Mitimni, au încetat să-l pomenească pe Patriarhul Ecumenic, după cum procedaseră mai înainte Mitropoliții Ambrozie de Elefteropole, Augustin de Florina și Pavel de Paramithia. E de prisos să accentuăm că această faptă a celor cinci ierarhi curajoși este absolut canonică. Canonul 31 apostolic permite clericilor să oprească pomenirea Episcopului lor înainte-stătător dacă deosebesc o greșeală cu privire la «buna-credință», adică despre credința ortodoxă. Iar canonul 15 al Sinodului numit I-II nu doar că nu pedepsește, ci îi consideră vrednici «de cinstea cuvenită» pe acei Episcopi care vor opri de voia lor și «înainte de o cercetare sinodală» pomenirea Patriarhului care propovăduiește «cu capul descoperit», adică fățiș o «erezie dezavuată de Sfintele Sinoade sau de Părinți».
Este cunoscut faptul că papismul și dogmele lui eretice au fost condamnate ca erezie nu numai de Sfinții Părinți ai Bisericii, precum Marele Fotie, Grigorie Palama, Marcu Evghenicul șa, ci și de mari Sinoade care s-au întrunit în Constantinopol pe vremea lui Fotie și Mihail Cherularie, precum și de alte Sinoade ulterioare (la Moscova în 1441, la Ierusalim în 1443, la Constantinopol în 1484 șamd). Este la fel de cunoscut faptul că Patriarhul Atenagora nu pune nici un preț pe toate acestea și, prin declarațiile lui publice, odată spune că «nimic nu ne desparte» de felurite erezii ale Occidentului și altădată caracterizează drept simple «obiceiuri locale» ereziile Filioque și infailibilitatea și primatul pentru care Ortodoxia a anatematizat papismul. Deci bine și drept și conform cu sfintele canoane au oprit pomenirea lui cei cinci ierarhi. Și datoria Sfântului Sinod este nu să se ocupe cu Arhiereii păzitori ai jurămintelor lor episcopale, ci cu vrăjmașii dinăuntru ai Ortodoxiei, precum sunt Patriarhul, Iacov al Americii, Atenagora al Tiatirelor, Episcopul vicar Meliton și încă alții. Și, da, este posibil pună înainte argumentarea lipsei de competență pentru cazul punerii în judecată a celor de mai sus, totuși nu există nici o scuză pentru continuarea relațiilor cu ei din partea Bisericii noastre. Întreruperea comuniunii ei bisericești cu aceștia se impune pentru Biserica Greciei. Poate, de altfel, măsura aceasta îi va înțelepți și îi va aduce pe calea dreaptă.
Trimisă pe 4/2/1971 și publicată ca epistolă (nu întreagă) a doua zi.
Contextualizare: Fără a intra prea mult în detalii, partea de Nord a jurisdicției Bisericii Greciei ținea și încă ține onorific de Patriarhia Ecumenică. De aceea în aceste episcopii este pomenit și Patriarhul Ecumenic alături de formula Sinodul grec (formula agreată de ei după dobândirea autocefaliei). Așa se face că Mitropoliții din vremea lui Atenagora nu erau sub jurisdicția lui, dar puteau să oprească pomenirea liturgică. În perspectivă mai largă, putem observa că s-a răcit credința de la polemicile și interesul real din partea credincioșilor și episcopilor până la reacții izolate, dar luate în seamă (Sf. Marcu Evghenicul în sec. al XV-lea), apoi la altele și mai izolate, dar ignorate, cum au fost cei trei Mitropoliți din anii ’70, ca astăzi să nu mai existe decât vocile câtorva episcopi (din Cipru, Grecia și Ucraina sau Georgia), fără reacții considerabile. Practic, locul mărturisirii a rămas la nivelul a câtorva clerici și majoritatea mânați de curajul extremist. Bineînțeles că și ereziile sunt mai rafinate și mai subtil introduse, dar la fel de vătămătoare.
Casa Tatălui este casă de rugăciune, nu peșteră de tâlhari. (Imagine: Apărătorul)
Biserica, această corabie în care se mântuiesc cei puțini, a avut mereu de luptat cu diferite obstacole, dintre care unul foarte important a fost, de-a lungul istoriei, pericolul ereziei. Încă din vremea apostolică au apărut primele rătăciri și devieri de la credința cea dreaptă „dată sfinților odată pentru totdeauna” (Iuda 3), pentru care a fost necesară o luptă cruntă duhovnicească.
Înainte de a face o trecere în revistă istorică, este demn de observat faptul că bătălia cu ereziile a fost una între înțelegerea ce provine din așezarea duhovnicească și răstălmăcirea care decurge din starea căzută a omenirii. Inima ce gândește în logica păcatului, a materialismului și pământescului nu poate primi cuvântul lui Dumnezeu cu toată deschiderea. Și e normal să se întâmple aceasta pentru că noimele evanghelice ale credinței țin de harul Duhul, nu de perspectiva omenească, depășesc planul rațional. De fapt, credința nu este împotriva rațiunii, ci e perfect articulată și explicabilă, însă e dincolo de granițele gândirii pământești.
Vremea apostolică
Din cuvintele Sf. Ap. Pavel, omul sufletesc (1Cor. 2: 14) și cel trupesc nu pot primi cele ale lui Dumnezeu, ci doar cel duhovnicesc. Învățătura cea sănătoasă este una vie, din descoperire, e de la Duhul Sfânt și ușor este distorsionată de gândirea viciată de păcat, de viața strict pământească. Nu doar Apostolul Pavel, ci și Ioan, Petru, Iacov și Iuda au avertizat despre pericolul ereziei, care este o potrivire deformată a revelației la nivelul înțelegerii trupești, dominate de fantezie. Iar fantezia nu poate pătrunde (Col. 2: 18) în cele ce se văd doar cu ochii curați ai sufletului și deschiși prin ungerea cea de la Dumnezeu prin care știm toate cele de folos (1In. 2: 20).
Concret, în vremea apostolică a apărut erezia iudaizanților, care doreau să păstreze ritualurile Legii Vechi și nu se puteau desprinde de umbra obiceiurilor mozaice. Această rătăcire a fost combătută la Sinodul de la Ierusalim descris în cartea Faptele Apostolilor. Însă ea a avut mare priză printre foștii evrei, chiar printre Apostoli. Este cunoscută și disputa dintre Petru și Pavel pe această temă. Atât de puternică este atracția gândirii pământești, prin puterea obiceiurilor sau anturajelor, încât nu sunt scutiți să fie luptați de ea nici cei ce s-au încredințat prin descoperiri de la Dumnezeu, cum a fost Petru.
Tot în vremea aceea a apărut și eresul nicolaiților, care schimbau harul lui Dumnezeu în destrăbălare (cf. Iuda 4).
Mai există destule indicii din scrierile nou testamentare că apostolii se confruntau cu tăgăduirea Întrupării (2In. 7). Mai precis, cu realitatea întrupării. Foarte probabil că deja este vorba despre interferența gândirii mitologice păgâne, care nu poate concepe venirea lui Dumnezeu în trup la modul real, ci doar în logica inițiatică a ezoterismului și filozofiei.
Perioada post-apostolică
După perioada primară apostolică, credința a rămas în aceleași cadre, însă ereziile au atacat din partea mitologiei păgâne îndeosebi. Adică teologia adevărată a fost tot una revelată, inspirată de Duhul Sfânt în Părinții Bisericii, însă răspândirea creștinismului în lume s-a confruntat cu obiceiurile și gândirea idolatră.
Sf. Irineu de Lyon a fost cel care a criticat cel mai temeinic ereziile gnostice din al doilea secol. Acestea îmbinau relatările și pildele evanghelice într-un sistem de altă factură, mitologic. Perspectiva unei existențe primare a unor eoni (entități superioare) care s-au scindat și s-au răcit din starea lor și au ajuns în corpuri a inclus și pe Hristos în această poveste. Însă aceasta presupunea o distorsionare extremă a adevărului. Dar nu e de mirare, pentru că acest fenomen se dăinuie și în noile mișcări religioase de astăzi, care oferă o perspectivă ezoterică asupra mântuirii și vieții spirituale, cu explicații inițiatice și energetice dubioase.
Aici trebuie punctat faptul că omul este foarte înclinat să-și folosească religiozitatea în sfera fantasticului și a mitologiei, a închipuirii fabuloase. Realitatea materială este foarte ușor explicată și acceptată prin această grilă. Curățirea minții de patimi prin nevoință și credință curată este opțiunea mult mai grea nu doar la nivel practic, ci și la nivel intelectual. Este mai la îndemână să te lași pradă explicațiilor fanteziste decât să-ți smerești gândul că nu ești în stare să pricepi încă și să pătrunzi în cele duhovnicești prin vederea dată de harul dumnezeiesc.
Origenismul
Un loc important, aparte și controversat în dezvoltarea teologiei și în apariția ereziilor l-a ocupat Origen. Mare gânditor și teolog alexandrin, de o capacitate intelectuală rară, el a fost o piatră de poticnire încă din viață pentru Biserică, dar mai ales moștenirea sa și-a spus cuvântul ulterior în veacurile următoare, chiar până în zilele noastre.
Și-a atras mare faimă prin elocința sa și prin puterea de lucru intelectual, drept pentru care a fost cinstit pe când se afla în vizită în Cezareea Palestinei și hirotonit necanonic. Ca urmare, a fost caterisit și excomunicat de Episcopul Alexandriei, Dimitrie, care i-a mai adus și alte acuzații, printre care faptul că s-a scopit în tinerețe și și-a mutilat trupul potrivit unei înțelegeri ascetice străine de Evanghelie. A murit în anul 253 după ce a suferit închisoare în timpul prigoanei lui Deciu (250).
De remarcat că el și-a atras adversitatea încă din timpul vieții și metoda sa de teologhisire a fost contestată. Deși i se pot atribui lejer unele erezii concrete, se pare că el a deviat de la adevăr pe mai multe planuri. Pe de o parte, a fost un subordinaționist clar (Fiul e mai mic decât Tatăl, iar Duhul decât Amândoi), lucru pentru care Sf. Vasile cel Mare îl considera evident înșelat, chiar dacă lua în considerare personalitatea lui și amprenta pe care și-a pus-o în viața Bisericii. Pe de altă parte, a strecurat tot felul de idei gnostice în scrierile sale, printre care preexistența sufletului, învierea fără trupuri, însuflețirea astrelor, ba a folosit din plin și asumat speculațiile rațiunii în felurite puncte teologice. Pe scurt, și-a folosit mintea proprie în tratarea diferitelor subiecte, dorind să lărgească tradiția descoperită apostolilor în loc să o aprofundeze și să rămână în marginile ei.
Deoarece a avut destui adepți chiar și după moarte, atât printre oameni bisericești de vază, cât și printre cei simpli, s-au ridicat mereu și critici aspri și care nu au acceptat influența lui nefastă. Metodiu de Olimp este unul dintre aceștia imediat după moartea sa, apoi Sf. Epifanie de Salamina, dar și foarte mulți alții. Curentul origenist a cunoscut apogeul abia în sec. al VI-lea, când a și fost pe lista de condamnări a Sinodului V Ecumenic, care s-a întrunit și pentru acest subiect ce tulbura Biserica.
A avut aderență destul de mare în rândul monahilor deoarece promova un ascetism extrem, care deriva din perspectiva teologică gnostică, ce nu punea preț deloc pe trup. Dar a avut și opozanți puternici tot în rândul călugărilor din primele veacuri în persoana Sfinților care s-au despătimit prin nevoințe duhovnicești autentice și vedeau în origenism o deturnare a moralei și credinței autentice. Astfel, Sf. Varsanufie cel Mare și Simeon cel nebun pentru Hristos sunt doar două exemple, dar au existat și alți mari Sfinți care au primit descoperiri că Dumnezeu îi ține în viață tocmai pentru a combate acest rău al rătăcirii lui Origen.
Condamnarea oficială pronunțată portretizează origenismul ca un sistem gnostic de reîntoarcere a minților supreme (eoni) la starea lor inițială spirituală din lumea decăzută materială. Una din aceste minți este prezentată a fi Hristos Însuși. Deși Origen nu a vorbit în termeni atât de clari în operele care s-au păstrat, se pare că aceasta era viziunea care îl anima de fapt. Sau este foarte posibil ca multe dintre scrierile pierdute să conțină afirmații explicite precum cele înfierate mai sus. Oricum, a rămas în percepția ortodoxă ca unul care a amestecat în teologia ortodoxă basmele sau miturile eline (conform mărturisirii palamite de credință).
El ocupă un loc important între ereticii condamnați nu doar pentru că a fost simțită nevoia unei condamnări postum și la atâta distanță după moartea sa (trei veacuri), cât pentru faptul că mulți Părinți l-au acuzat că a fost sursa tuturor ereziilor ulterioare, cum ar fi arianismul, dioprosopismul, monofizitismul și monotelismul. Practic, a luat locul lui Simon Magul din vremea apostolică, văzut ca prototip inițial al ereticilor. Din aceasta ar trebui să înțelegem că, de fapt, aceste rătăciri de mai apoi au avut la bază gândirea mitologică, bazată pe închipuire, pe o înverșunare împotriva trupului, iar nu pe curățirea minții de patimi în mod autentic, pe descoperirea de la Dumnezeu și pe inspirația harului, ci pe înșelare.
Arianism, monofizitism, monotelism
Marile erezii condamnate ecumenic (Sinoadele I-VI), adică arianismul, nestorianismul, monofizitismul și monotelismul, au fost, practic, o manifestare de împotrivire la teologia sănătoasă, revelată.
După Sinodul I Ecumenic s-a trecut la un registru ortodox de dezbatere teologică și influențele nu mai sunt din exterior, adică din partea gnosticismului și a celorlalte curente religioase magice. Însă, în fundal, confruntarea a rămas între gândirea mitologică și perspectiva minții curățite de patimi. Este greu să fie acceptată teologia sănătoasă fără influențe fantasmagorice. Astfel se poate explica disputa teologică pe explicațiile în detaliu asupra Întrupării Mântuitorului, controversa fiind împinsă mereu mai departe și mai subtil.
Astfel, deși condamnarea arianismului și proclamarea Crezului niceean ar fi trebuit să clarifice faptul că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este Cel ce S-a întrupat cu adevărat, Nestorie a venit cu teoria că au fost doi Hristoși diferiți, Unul Dumnezeu și Altul doar om. Apoi, după condamnarea acestei erezii dio-prosopiste (două persoane), a urmat confundarea firilor Domnului. Această concepție s-a regăsit prima dată la Apolinarie, fiind condamnat la Sinodul II Ecumenic (381) în plină controversă trinitară. Cum acest Sinod nu a fost recunoscut la anvergura sa decât după al IV-lea Sinod, așa se explică prelungirea disputei prin monofizitismul lui Eutihie și Dioscor. Ulterior, cu implicații politice, dezbaterile și conflictele teologice au luat forma monotelismului, care încerca să unească cele două firi ale lui Hristos măcar prin aceeași singură lucrare.
Toate aceste nuanțe ale rătăcirii încearcă să dea sau să păstreze ceva dintr-o explicație mitologică asupra întrupării Mântuitorului, adică unirea dumnezeirii Lui cu firea umană. Pe când teologia ortodoxă a subliniat un adevăr exprimat încă de Sf. Irineu (sec. II) și dus mai departe de Sf. Atanasie cel Mare: ceea ce nu a fost asumat nu a fost mântuit și, de aceea, Hristos S-a făcut om deplin, fără să înlocuiască ceva din natura umană cu ceva din cea divină.
Sinodalitatea Bisericii
Deși Sinoadele Ecumenice au fost convocate abia la ordinul împăraților după libertatea creștinismului, condamnările cu valoare ecumenică nu au început de atunci. Acest fapt este atestat de diferite canoane ecumenice ce prevăd primirea prin botez sau mirungere a diferitor eretici osândiți anterior. Acesta este un indiciu că exista deja o linie de urmat în toată Biserica pentru diferite rătăciri, căci nu se dau prescripții de primire pentru ereticii proaspăt excomunicați.
Dar există și relatări despre Sinoade cu valoare ecumenică. Spre exemplu, condamnarea lui Pavel de Samosata a fost pronunțată după două Sinoade adunate în Antiohia (264 și 269), la care au participat și episcopi din alte ținuturi. Atunci a fost înregistrată și intervenția Bisericii din Roma pe lângă împăratul Aurelian pentru a-l alunga din scaun, fapt ce indică receptarea ecumenică a condamnării.
Dar au mai fost Sinoade întrunite pentru condamnarea montaniștilor sau pe alte teme de credință chiar și până la legalizarea creștinismului de către împăratul Constantin. Detalii găsim în activitatea Sf. Ciprian al Cartaginei despre Sinoade adunate pe teme felurite, dintre care condamnarea și receptarea ereticilor a fost una de căpătâi.
Condamnarea sinodală și stingerea ereziilor
Deși condamnate sinodal de Biserică, multe erezii nu s-au stins decât după ceva timp sau se păstrează până astăzi în structuri concurente. Cu toate acestea, deciziile luate în privința lor au marcat un punct important.
Organizarea Bisericii este de așa natură, că este necesară o condamnare sinodală a ereziilor și ereticilor și eradicarea lor se produce arareori de la sine. Se cunosc câteva rătăciri care s-au stins fără o excomunicare explicită, cum ar fi hiliasmul (combătut indirect la pachet ca element în cadrul altor erezii), antropomorfismul (inițial condamnat oficial, dar reînviat și stins, se pare, de la sine sau în tumultul confruntărilor teologice cu ereziile) și teoria despre împărtășirea cu Hristos mort și Care învie în cel ce primește Sfintele Taine (sec. XI, reapărută în vremea colivazilor). Foarte posibil că sunt mai multe erezii care s-au evaporat cu timpul, fără condamnare oficială.
Pe de altă parte, organizarea ierarhică a Bisericii cere intervenția episcopatului și hotărâri sinodale în privința ereziilor. Nu este posibilă, pe de o parte, anatematizarea lor numai prin intermediul credincioșilor de rând, iar pe de altă parte, se presupune că factorii de decizie abilitați și competenți sunt episcopii. Cu toate că de multe ori înșiși ierarhii și chiar Patriarhii au devenit eretici, nu se poate trece și strica ierarhia din acest motiv. Ci poporul credincios trebuie să susțină o funcționare corectă și pe verticală.
Din aceste motive, nu doar că ereziile au fost condamnate tot mai greu la nivel sinodal, dar hotărârile luate au necesitat timp și luptă pentru a fi aplicate. Așa se face că arianismul a fost condamnat din fașă, dar a fost înlăturat foarte greu. Episcopii Eusebiu de Nicomidia și Cezareea au încercat să organizeze cu puterea imperială Sinoade care să răstoarne pe cel de la Niceea. De aceea era nevoie să fie înlăturat mai întâi Sf. Atanasie cel Mare de pe scaunul Alexandriei. Toate aceste încercări ale lor și ale urmașilor arieni au fost contracarate de Sfinții Părinți din acea vreme, printre care Sf. Vasile a ocupat un loc de frunte prin eforturile sale diplomatice și teologice. Distincția între Biserică și grupările ariene a fost clară mereu, dar luptele au condus la diferite confuzii și răsturnări de situație, trădări și tulburări felurite.
Sinodul III a marcat sfârșitul nestorianismului după doar 3 ani, însă a fost urmat de polemici intense și evoluții importante. Sf. Chiril al Alexandriei a ajuns la un acord teologic cu Ioan al Antiohiei, care explica mai bine dogma întrupării decât formulările de la Efes. Așa se face că discordiile au persistat și a fost necesară întrunirea Sinodului IV Ecumenic la doar 20 de ani, după ce între timp avuseseră loc câteva Sinoade tâlhărești și confruntări urâte între Arhimandritul Eutihie (din Constantinopol), susținut de Dioscor al Alexandriei, și episcopii ortodocși.
Însă nici hotărârea de la Calcedon nu a fost receptată peste tot, ci au persistat tot felul de poziționări și negocieri teologice, influențate chiar și de factorii politici. Așa se face că a fost nevoie de Sinodul V care nu a făcut decât să confirme din nou deciziile calcedoniene.
Nu în ultimul rând, monotelismul a fost o formă mai complexă de perpetuare a monofizitismului și a avut nevoie de o perioadă mai mare (de 50 de ani) până la proclamarea condamnării oficiale la Sinodul VI Ecumenic. Această decizie a fost receptată masiv, deși a cunoscut perioade de oscilație și chiar de Sinoade tâlhărești care au dorit să o răstoarne, cum a fost cazul cu decizia la care a participat Sf. Andrei Criteanul, care s-a pocăit de fapta sa și a scris pentru aceasta Canonul cel Mare.
Anvergura ereziilor
Dincolo de condamnările sinodale, este de remarcat că acestea nu au constituit un punct magic. Mai mereu ereziile s-au reinventat chiar și după osândirea lor. Așa s-a întâmplat și cu iconoclasmul, care a cunoscut o a doua fază după Sinodul VII. Dar, mai rău, avem și astăzi în desfășurare papismul (catolicismul), deși este anatematizat solemn, precum și așa-zisele Biserici Orientale sau ante-calcedoniene.
Așa se face că scopul principal avut în vedere pentru combaterea unei erezii nu este doar condamnarea sinodală, ci înstăpânirea dreptei credințe, formularea unui dreptar sănătos și implementarea lui administrativă. Însă acest lucru este cu atât mai anevoios cu cât ereziile confruntate sunt mai persistente, mai persuasive, mai adaptate la specificul vremii.
Spre exemplu, teologia Sf. Chiril al Alexandriei și personalitatea lui au constituit combustibilul pentru monofizitism, deși el încă din viață a combătut acele devieri. Dar împotrivirea sa față de Nestorie a fost instrumentată pentru a duce lucrurile în extrema opusă. Astfel, s-a creat cadrul pentru o erezie cu rădăcini și pretenții patristice, mai greu de combătut.
Influența și presiunea musulmană a forțat pe împărații bizantini să adopte o poziție iconoclastă, de împotrivire față de cinstirea icoanelor. Cadru perfect de manevră pentru o erezie.
Un alt exemplu este civilizația francă, ce a favorizat ruperea Apusului de Bizanț și de Ortodoxie. Practic, regii din Franța și ulterior Germania au promovat o altă direcție bisericească și o altă cultură teologică. Aici trebuie remarcat faptul că Părinții Bisericii au încercat să evite o ruptură și au reușit să amâne acest lucru pentru câteva secole. De la Sinodul din 879-880 din vremea lui Fotie a fost evitată pronunțarea unei condamnări nominale asupra episcopilor franci, însă aceasta a fost de neocolit începând cu 1009 și mai hotărât după 1054 (Marea Schismă).
Nu în ultimul rând, protestantismul a produs o nouă falie pe fondul rătăcirii papiste, care nu mai oferea răspunsuri vii la frământările religioase ale societății și a lăsat loc liber la mai multă erezie. Pentru că antidotul este doar credința sănătoasă, vie, insuflată.
Așadar tiparul ereziilor este să infesteze cu diferite devieri care se mulează pe contextul fiecărei epoci și care provin din înclinația spre mitologie, ezoterism, spre explicații religioase facile și fabulația minții pe fondul lipsei de angajare în credința adevărată, sinceră, fără vicleșug.
Astăzi asistăm la răspândirea sincretismului religios, a concepției că toți avem același Dumnezeu, că toate religiile au ceva în comun, că toți suntem frați spirituali. Originea creștină a acestui curent este din reforma protestantă și mai ales neo-protestantismul divizat interior, care are nevoie de o unitate călduță, fiind sătul de împărțiri fără număr și fără sens. Acest curent este dublat de teoriile ezoterice orientale, care fac un melanj religios din orice cultură teologice pentru a câștiga mai mulți adepți.
Din nefericire, Ortodoxia este angajată în acest păienjeniș religios prin aderarea la mișcarea ecumenică. La baza acestui demers stă o abordare omenească, o teologie a rațiunii căzute, o viziune pământească asupra credinței și înlăturarea sau uzurparea miezului isihast al Ortodoxiei autentice. Teoriile lui Ziziulas, ale lui John Meyendorff, Schmemann, dar și scăpările unor teologi renumiți precum Sf. Dumitru Stăniloae și Sofronie Saharov și George Florovski. Fermitatea și consecvența Sf. Iustin Popovici, Ioan Maximovici, Paisie Aghioritul, Ioan Iacob sau Filotei Zervakos (printre mulți alți Părinți și Sfinți contemporani) au nevoie de mai mult pământ fertil pentru a conduce la o condamnare oficială a ecumenismului (precum cea a ROCOR 1983), cu atât mai mult pentru întărirea dreptei credințe și dărâmarea idolilor eretici deja consacrați ai confuziei religioase ce domină lumea de astăzi.
Deși confruntarea cu ereziile va fi până la sfârșitul lumii deoarece mereu vor exista rătăciri, este necesară condamnarea oficială și poziționarea explicită a Ortodoxiei pe temele de credință în care este atacată. Pe de altă parte, dacă origenismul, ereziile hristologice și toate celelalte au avut un așa mare impact asupra Bisericii, nu ne putem aștepta ca ecumenismul/sincretismul să fie combătut mai rapid și mai ușor.
În final, nu trebuie omis faptul că reacțiile schismatice din ultimul veac își au și ele rolul lor dăunător. Zelotismul calendarist a creat deja un reflex rău de îndârjire și izolare fanatică ce ignoră modul de funcționare ierarhic al Bisericii, impunând linii dure prin forțarea notei și ținerea cu dinții, nu cu inima la mărturisirea formală a credinței. Precum în trecut duhul schismatic reprezenta o rigiditate din orgoliu, ca pe vremea lui Novațian (catarii), a quartodecimanilor, a studiților, în zilele noastre asistăm la neputința unora de a se opune ortodox rătăcirilor din Biserică și formează grupări zelotiste separate, de obicei de factură stilistă. În felul acesta avem polarizări la extremele ereziei (ecumeniste) și schismei (zelotiștii de orice factură), fiind greu de păstrat linia predaniei patristice autentice între cele două.
Nădejdea este că mereu Domnul are oamenii Săi credincioși, care păstrează în inimi curate adevărul mântuitor și el va birui atât la nivel bisericesc instituțional, cât și pe plan duhovnicesc în cât mai multe suflete.
Ca o continuare a discuției despre împlinirea unui deceniu de la întrunirea Sinodului din Creta, prin găzduirea Pr. Mihail Deliorga pe grupul său de Telegram Isihasmul Carpatin, a mai avut loc o dezbatere pe tema limitelor ce trebuie avute în vedere de cei care întrerup pomenirea ierarhilor ecumeniști (ce propovăduiesc o erezie). Au luat cuvântul Pr. Claudiu Buză, eu, Adrian, apoi a urmat o dezbatere pornind de la afirmațiile făcute în care au intervenit câțiva credincioși:
Minutele la care au intervenit interlocutorii sunt, după o aproximare făcută de Liviu:
0:00 – Introducere Pr. Mihail Deliorga 18:34 – Expunere Pr. Claudiu Buza 47:07 – Întrebări Pr. Mihail 1:08:40 – Expunere Pr. Lavrentie Carp 1:37:25 – Întrebări Pr. Mihail 1:51:53 – Expunere Adrian 2:25:47 – Intervenție + explicații Pr. Claudiu in dialog cu Pr. Mihail și Adrian 2:42:25 – Intervenție / observații Pr. Lavrentie 2:46:41 – Întrebări și răspunsuri participanți: 2:48:41 – Liviu 3:02:13 – Interventie Pr. Nicolae Negru Aman 3:05:07 – Intervenție Adrian 3:10:38 – Intrebare Pr. Lavrentie pentru Liviu 3:11:50 – Răspuns Liviu 3:13:54 – Continuare Pr. Lavrentie 3:18:52 – Răspuns Liviu pentru Pr. Lavrentie 3:23:01 – Răspuns Pr. Lavrentie 3:24:50 – Sanda 3:27:25 – Răspuns Adrian 3:32:01 – Răspuns Pr. Claudiu 3:35:44 – Liviu intrebare pentru Pr. Claudiu 3:37:05 – Răspuns Pr. Claudiu 3:50:20 – Corneliu 3:58:05 – Lăcrămioara 4:00:25 – Intervenție Pr. Lavrentie 4:02:04 – Alin 4:08:32 – Încheiere Pr. Mihail
Observațiile mele: Discuția moderată de Pr. Mihail a avut loc într-un format de dezbatere, care nu presupune o concluzie finală clar exprimată, un învingător, dar din care se pot observa limpede pozițiile fiecăruia. Probabil că momentul cel mai elocvent este dialogul purtat între Liviu și Pr. Claudiu, din care reiese că Părintele nu este de acord cu mersul la slujbele unde este pomenit ierarhul pe considerentul că prin aceasta se realizează o părtășie și validare a ecumenismului promovat de episcop. Deși pe final s-a făcut o confuzie între atitudinea din conștiință și cea din convingere, totuși demarcațiile s-au făcut mai fățiș ca alte dăți.
Deși îmi este suficient să știu că există multe situații din care se vede clar că unii Sfinți Părinți sau Sinoade nu au considerat că ar fi vreo întinare prin comuniunea cu ereticii înainte de condamnarea lor, totuși cercetarea m-a condus la concluzia că nu există nici o mărturie patristică viabilă care să gireze o astfel de concepție. Nici măcar linia studiților, îndeosebi exprimată de Sf. Teodor, nu a fost acceptată de Biserică, ci repudiată prin canoanele 13-15 I-II. Fără a mai spune că nici un nepomenitor respectabil cât de cât din ziua de azi nu preia pe acest Sfânt în întregime și să spună că Tainele ecumeniștilor sunt nevalide.
Oprindu-mă la exemplul Sinodului V Ecumenic, este adus argumentul că în cadrul său se face afirmația că Papa Virgiliu constituie o problemă pentru unitatea Bisericilor Locale Ortodoxe și puritatea Tainelor atâta vreme cât susține o credință nestoriană chiar și înainte de condamnarea sa. Ei bine, această afirmație este adevărată, însă este făcută de chestorul Constantin, reprezentantul împăratului Iustinian, înainte de a da citire unei scrisori a autocratorului. Drept răspuns, procesele verbale consemnează că Sinodul a răspuns astfel: „Ceea ce a părut a fi bine preaevlaviosului împărat este în acord cu lucrările pe care le-a depus pentru unitatea Sfintelor Biserici. Drept urmare, să păstrăm unitatea cu scaunul apostolic al Preasfintei Biserici a vechii Rome, împlinind totul potrivit tonului textelor care au fost citite. Pe cazul aflat înaintea noastră, să se urmeze după cum am hotărât”. Practic, s-a luat în discuție caterisirea Papei, dar fără a rupe comuniunea cu Roma. Însă trebuie observat că răspunsul nu reia ideea purității Tainelor și că cel care o exprimase este o persoană laică, fără să însemne că toate cuvintele sale au valoare sfântă, normativă. Deci nu e normal să ne axăm pe aceste expresii, lăsând deoparte faptul că acel Sinod l-a cercetat pe Papă pornind de la prezumția de nevinovăție, trimițând delegați la dânsul (prezent fiind în Constantinopol) și chiar ținându-i partea în mare măsură din cauza ițelor încurcate ale disputelor.
Nu am putut verifica pe moment procesele verbale decât printr-o traducere în engleză editată la Oxford (care corespunde cu adevărul, din cât am putut constata deocamdată). Voi reveni cu precizări dacă textele grecești originale conțin alte variante. În orice caz, este limpede că afirmația aparține chestorului, nu Sinodului, nici măcar nu este din scrisoarea împăratului Iustinian.
Așadar îmi pare o lipsă de seriozitate să considerăm că aceasta este o manieră potrivită de a citi și înțelege textele bisericești, extrăgând din context și potrivind lucrurile doar ca să scoatem o idee total contrară literei și duhului Sinoadelor și Sfinților Părinți.
Față de restul mărturiilor aduse de Pr. Claudiu mai adaug doar faptul că Sinodul din 536 a dat anatemei un Patriarh ce se opunea unui Sinod Ecumenic (IV). Deci nu vorbim de o erezie necondamnată, ci de o împotrivire fățișă față de o rezoluție dogmatică a Bisericii. Iar Papa Agapit a refuzat comuniunea cu Patriarhul Antim nu din proprie inițiativă, ci în mijlocul unei dispute fierbinți pentru a la partea unei tabere. Nu reiese de nicăieri că ar fi evitat să se întineze liturgic din relatarea evenimentului făcută în cartea Străjerii Ortodoxiei.
2. Liviu a avut meritul de a fi dus discuția cu Pr. Claudiu în punctul cel mai sensibil, anume posibilitatea participării mirenilor la slujbele unde este pomenit un episcop ecumenist/ adept al Sinodului din Creta. Deși replicile s-au axat pe mersul la biserică mai degrabă decât a sta acasă, importantă este motivarea interdicției de a merge acolo unde se pomenește, anume întinarea cu erezia.
Deși Pr. Claudiu a afirmat că nu forțează pe nimeni să evite slujbele unde se pomenește, de fapt el face acest lucru. Pentru că nici un duhovnic nu poate forța pe cineva să păzească poruncile lui Dumnezeu, ci doar să-l îndemne și să-i pună un dreptar în acest sens. Acest lucru este, de fapt, o forțare (în sensul bun), adică nu lasă la libera lui alegere ca și cum ar fi ceva indiferent.
În realitate, nu vorbim despre o alegere de conștiință, ci de convingere. Conștiința îl îndemna pe Apostolul Pavel să se întrețină din munca sa, să nu beneficieze de avantaje materiale ca apostol. Dar, dacă ar fi pretins că această conduită este necesară, nu o alegere a sa benevolă, atunci nu mai era o opțiune de conștiință, ci de convingere, regulă sau credință. Prin comparație, dacă cineva alege din conștiință să nu participe la slujbele unde sunt pomeniți ierarhii, ar face acest lucru conștient că nu este nici un pericol, dar dorește să evite orice prilej de asociere, fiind vorba de o atitudine personală.
Așadar, atâta vreme cât slujbele unde sunt pomeniți ierarhii sunt considerate vectori de întinare prin Taine, vorbim de o concepție zelotistă și schismatică, ce poate duce la o schismă reală, adică la o separare pe motive ne-dogmatice.
Atitudinea corectă de întrerupere a pomenirii socotesc că este de a veni în sprijinul unui demers teologic substanțial de combatere a ecumenismului, nu în prim-plan. Este un mijloc, nu un scop. În plus, ea nu ar trebui să impună o viziune (corectă) prin intransigență, ci să convingă prin argumente și atitudine corespunzătoare de rugăciune și dragoste față de aproapele și de adevăr. Astfel, de vreme ce se urmărește izbăvirea Bisericii, conform canonului 15, iar aceasta este constituită din toți credincioșii clerici și mireni, nu este normală și nici canonică ruperea comuniunii cu toți, ci strict cu cei care propovăduiesc erezia, deci nu și cu cei neutri sau drept-credincioși.
Bineînțeles că nu putem forța pe nimeni, dar putem prezenta dovezi concludente pentru a convinge de erorile și pagubele produse de oprirea pomenirii făcute fără discernământ canonic și duhovnicesc.
Acum 10 ani, pe 19 iunie 2016, au debutat sesiunile Sinodului din Creta în lipsa a 4 Biserici Locale; rușii, bulgarii, georgienii și antiohienii au refuzat participarea. Necesitatea efectivă a întrunirii a apărut după introducerea calendarului îndreptat după Conferința din 1923 pentru reglementarea acestei chestiuni, însă adevărata intenție poate fi detectată mai dinainte. Așadar aproximativ un secol de pregătire a terenului.
Indiciile ne duc la concluzia că adevărata miză pentru adunarea laolaltă a Bisericilor Ortodoxe Locale a fost mereu înscrierea pe o direcție ecumenistă. Deși nu se poate afirma categoric acest lucru, suspiciunile absolut rezonabile sunt confirmate de înlănțuirea evenimentelor. Astfel, factorul declanșator pentru convocarea Sinodului a fost adoptarea calendarului îndreptat, după cum am menționat. Însă ideea adaptării lui la cel gregorian a fost exprimată cu ceva ani înainte de Patriarhia Ecumenică în Enciclicele emise in anii 1902 și 1920. Având în vedere că acele texte făceau corelația între deschiderea Ortodoxiei către eretici (ecumenism) și pasul de bună-voință în această direcție prin corelarea sarbatorilor cu catolicii (schimbatea calendarului), iar pe de altă parte că subiectul central de pe ordinea de zi a fost fix angajarea în mișcarea ecumenică, concluzia logică ar fi aceea că de la început obiectivul a fost oficializarea participării la organismele ecumeniste.
Fără a intra aici din nou în detalii legate de acest subiect, care a fost intens abordat, este de reținut faptul că ecumenismul a ținut capul de afiș al preocupărilor din 2016. Cu toate că discuțiile pe această temă s-au rezumat doar la ultima zi a săptămănii de sesiuni, acestea au fost cele mai intense și documentul final a fost cel mai contestat. De altfel, dezbaterile s-au axat asupra lui atât înainte, cât și după aceea. Însă tactica organizatorilor și susținătorilor este de a diminua importanța lui și a distrage atenția probabil pentru a fi acceptat mai ușor.
Poziționarea oficială a Patriarhiei Române
Articolul dedicat Sinodului din Creta din Ziarul Lumina, semnat de pr. Viorel Ioniță, participant chiar la lucrările lui, menține aceeași linie de abatere a atenției de la punctul real de interes. Pentru aceasta reia ideea că documentele din 2016 nu au caracter dogmatic, deși relațiile ecumeniste cu ereticii țin de ecleziologie, adică de definirea Bisericii. Și bineînțeles că acesta este un punct dogmatic.
Interesant este faptul că pr. Ioniță aduce în discuție pentru prima dată oficial faptul că „deciziile (luate) sunt contextuale și pot fi corectate de un sinod următor”, deși în alt loc revine de la posibilitatea îndreptării la linia oficială a explicitării: „unele formulări ar putea fi mai bine exprimate”.
Ciudată este teoria că acceptarea oricărui Sinod și statutul său normativ intervin numai după receptarea panortodoxă. Cumva Sinodul cretan este plasat sub semnul întrebării pentru a liniști spiritele pentru moment față de abaterile sale. Pe de altă parte, criteriul validării este mutat de la conștiința dogmatică a membrilor Bisericii la un plan oficial și formal. În acest sens, este de amintit că, deși Sinodul I Ecumenic, spre exemplu, a fost respins mulți ani de arienii din acea vreme, Sfinții Părinți de atunci, cum ar fi Sf. Atanasie și Vasile cel Mare și toți drept-credincioșii, îl considerau indiscutabil. Pe de altă parte, Sinoadele tâlhărești au fost înfruntate și combătute din primele clipe de către mărturisitorii ortodocși.
Așadar ideea că deciziile unui Sinod sunt normative abia după receptarea oficială și stingerea disputelor din jurul lui este manipulatoare. Atenția este mutată de la importanța hotărârilor și învățăturilor ortodoxe pentru mântuire la nivelul administrativ bisericesc. Altfel spus, valoarea nu ar fi dată de adevărul intrinsec și impactul duhovnicesc asupra sufletului, ci de implementarea formală și exterior-instituțională.
Această distragere are drept rezultat raportarea diferită la hotărârile sinodale. Locul responsabilității este luat de indiferență și așteptarea resemnată de a vedea cum va fi așa-zis receptat Sinodul, cum este decisă soarta lui. Reacția de primire sau combatere se dorește a fi redusă la pasivitate. Motivul simplu? Sunt ascunse trădările grave dogmatice și canonice și se dorește o docilizare a credincioșilor.
Pentru a nu reduce tonul articolului menționat doar la o îndulcire a tonului sau la o prezentare a Sinodului pentru cresincioșii de rând, nu trecem cu vederea și alte idei structurale importante. Recunoașterea lipsei unei unități pan-ortodoxe este dublată de mutarea ei la Sinaxa Întăistătătorilor din inauarie 2016, la care au participat toate Bisericile. Chiar și în acest punct inervine o dezinformare, anume că georgienii ar fi semnat toate documentele pregătitoare. Însă este știut că nu au validat pe cel despre Taina Cununiei, fapt ce ar fi trebuit să conducă la anularea întrunirii și a influențat doar absentarea acestei Biserici Locale.
Deocamdată acesta este cel mai reprezentativ punct de vedere exprimat de Patriarhia Română pe subiect la acest moment. Prin urmare, după 10 ani, avem aceeași pendulare la nivel oficial între docilizarea credincioșilor și supunerea față de direcția oficială primită de la Constantinopol sau din alte centre de comandă anti-ortodoxe.
Vocile ne-oficiale, dar ortodoxe
O discutare a Sinodului și implicațiilor lui după 10 ani am realizat-o împreună cu pr. Mihail Deliorga și pr. Claudiu Buză:
Ce aș avea eu de adăugat este că împotrivirea față de deciziile Sinodului din Creta prin întreruperea pomenirii este una modestă, insă se încadrează într-o tradiție deja formată. Atitudinea Sf. Dionisie de la Colciu, care nu a pomenit pe Patriarh la slujbe până la moartea sa, nu a fost una singulară. În Sfântul Munte au fost destui bătrâni care au trăit astfel pentru conștiința lor. Deși fără ecoul dorit pentru a determina o condamnare sinodală și decisivă, măcar există o mărturisire care să păstreze vie Orrodoxia în cadrul Bisericii.
Relatarea oficială făcută de Patriarhia Ecumenică prezintă și lista participanților, printre care se găsește și Pr. Cosmin Pricop, decan al Facultății de Teologie Ortodoxă din București, din partea Patriarhiei Române. Chiar și pe agenția Basilica se găsește o postare despre desfășurarea evenimentului.
Deși în versiunea grecească oferită de Patriarhia Ecumenică nu este inclus și Pr. Pricop printre participanți, cea în engleză nu-l omite, ci chiar oferă mai multe detalii. Astfel, aflăm că delegatul român a susținut un referat comun cu un luteran și a participat, alături de toți reprezentanții, pe 14 mai, la o „Liturghie” slujită de „episcopul” luteran Johann Schneider. Apoi „slujba a fost urmată de o masă plină de căldură și bucurie, în timpul căreia spiritul de colegialitate și înțelegere reciprocă pus în comun între participanți a oferit”. Lista completă a părții ortodoxe este: IPS Mitropolit Kyrillos de Krini (Co-Președinte; Patriarhia Ecumenică); Cucernicul Diacon Eulogios Tsatsas (Co-Secretar; Patriarhia Ecumenică); PC. Arhimandrit Philip Hall (Patriarhia Antiohiei); PC. Protoprezbiter Prof. Dr. Hrisostom Nassis (Patriarhia de Ierusalim); Prof. Dr. Rade Kisić (Patriarhia Serbiei); PC. Protoprezbiter Prof. Dr. Cosmin Pricop (Patriarhia Română); IPS Mitropolit Isaia de Tamasos (Biserica Ciprului); IPS Mitropolit Grigorie de Peristeri (Biserica Greciei); Dl. Jerzy Betlejko (Biserica Poloniei); Dr. Nathan Hoppe (Biserica Albaniei); PC. Protoprezbiter Dr. Václav Ježek (Biserica Cehiei și Slovaciei); și, Consultanți, PS Episcop Damaschin de Haapsalu (Patriarhia Ecumenică–Biserica Ortodoxă a Estoniei); Dr. Jelisei Heikkilä (Patriarhia Ecumenică–Biserica Ortodoxă a Finlandei); PC. Protoprezbiter Stefanos Hrisanthou (Biserica Ciprului) și PC. Protoprezbiter Prof. Dr. Demetrios Bathrellos (Biserica Greciei).
Comitetul a decis că va fi nevoie de o a doua Sesiune de pregătire, care se va întruni în a doua parte a anului (12-15 oct) în Atena, Grecia, în Mitropolia de Peristeri, ca parte a celei de-a 19-a Sesiuni de dialog.
Oare este bine că informațiile oficiale oferite de Patriarhia Română nu includ aceste detalii sau e rău? E o mascare, o ascundere sau o rușine față de acțiunile ecumeniste incompatibile cu prescripțiile canonice ortodoxe? Personal, înclin să cred că este mai mult vorba de prima variantă, adică de o dezinformare a credincioșilor români combinată cu rușinea pentru fapte inadmisibile pentru orice ortodox.
Iată că la întrunirile ecumeniste de așa-zis dialog au loc nu doar rugăciuni în comun, ci și participare la „Liturghia” eretică luterană. Pot fi considerate aceste acțiuni drept promovare a Ortodoxiei, și nu trădare a ei? Lăsăm deoparte tematica pusă în discuție, al cărei conținut nici nu este făcut public, și luăm în calcul numai detaliile legate de rugăciunile în comun. Nu ne putem păcăli că va trece vreo iotă din cuvintele Evangheliei și le putem trata noi într-un spirit colegial, amical, împăciuitor și sincretist.
